Titlul original al acestei cărți este: Hyperbole and a Half: Unfortunate Situations, Flawed Coping Mechanisms, Mayhem, and Other Things That Happened de Allie Brosh. Copyright © 2013 by Alexandra Brosh © Publica, 2016, pentru ediția în limba română Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BROSH, ALLIE O hiperbolă şi jumătate : situaţii nefericite, mecanisme imperfecte de supraviețuire, haos şi alte chestii care mi s-au întâmplat / Allie Brosh ; trad.: Ruxandra Tudor. - Bucureşti : Publica, 2016 ISBN 978-606-722-215-9 I. Tudor, Ruxandra (trad.) 821.111(73)-94=135.1
PUBLICA EXTRA reunește cărți de activități creative și recreative pentru toate vârstele. www.publica.ro
Editori: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir
Redactor: Silvia Dumitrache
Director executiv: Bogdan Ungureanu
Corectori: Rodica Crețu Paula Rotaru
Design copertă: Alexe Popescu
DTP: Răzvan Nasea
Pentru Scott. Acum ce mai zici, cretinule?
Pentru mama, tata, Kaitie, Laurie, Duncan, Sarah, Joey și Lee. Voi sunteți minunați.
Cupr in s
Introducere IX Semnale de avertizare Cățeaua nătăfleață
1 19
Motivație 34 Dumnezeul torturilor
54
Cățeaua de companie este o dobitoacă
76
Depresia, partea întâi
99
Depresia, partea a doua
121
Pierdute în pădure
157
Câinii nu înțeleg conceptele simple, cum ar fi mutatul
181
Un fiasco cu sos iute
204
Motivul pentru care nu voi fi niciodată adult
219
Papagalul 228 Dinozaur (Povestea cu Gâsca)
250
Gânduri și sentimente
269
Ghid de concepte simple pentru câini
287
Petrecerea 313 Identitate, partea întâi
328
Identitate, partea a doua
345
Mulțumiri 371
VII
Introducere
Se pare că această carte ar trebui să cuprindă o introducere sau ceva de genul acesta. Reproduc mai jos un fel de desen pe care l‑am făcut când aveam 5 ani:
Este un tip cu două brațe: unul normal și celălalt absurd și al dra‑ cului de strâmb. Dacă te uiți cu atenție, poți vedea brațul normal sub cel strâmb. Ce nu poți vedea este faptul că, în original, brațul strâmb se întinde pe toată lungimea unei folii de împachetat carnea. Începe la un capăt și se termină la celălalt capăt al foliei. Îmi amintesc că desenam și‑mi spuneam în sinea mea: Este o nebunie… Nu‑mi vine să cred ce braț lung are tipul ăsta. Dacă nu s‑ar fi terminat folia de hârtie, cine știe ce s‑ar fi întâmplat. Dacă ar sta drept, brațul s‑ar întinde pe mai multe pagini decât are această carte. IX
Teoretic, aș fi putut tăia hârtia în pătrate și le‑aș fi putut capsa, creând astfel Cartea Brațului Strâmb. Dar nu am făcut‑o. M‑am gândit la asta, dar, în final, mi‑am spus că, realist vorbind, n‑aveam s‑ajung niciunde cu ea.
X
Semnale de avertizare
Când aveam 10 ani, i‑am scris o scrisoare viitorului meu sine, după care am îngropat‑o în curtea din spatele casei. Șaptesprezece ani mai târziu, mi‑am amintit că ar fi trebuit să‑mi amintesc să o dez‑ grop la doi ani după ce am îngropat‑o. Abia așteptam să arunc o privire nostalgică asupra copilăriei mele – poate să mă minunez de propria inocență sau să văd care au fost primele semne ale preocupărilor actuale. După cum se va dovedi, scrisoarea n‑a făcut altceva decât să‑mi creeze o părere foarte ciudată despre mine însămi. Scrisoarea a fost mâzgălită cu un creion de culoare verde, pe spa‑
tele unei facturi la utilități. Era clar că, la doar 10 ani, n‑aveam cum să acord prea mult timp modului de prezentare a scrisorii. Mai mult ca sigur că mi‑am dat seama brusc, în timp ce mă plimbam prin bucă‑ tărie, că nu era chiar imposibil să‑i scriu o scrisoare viitoarei eu. 1
Din cauza entuziasmului copleșitor care m‑a cuprins când am realizat acel lucru, probabil că am suferit un atac de panică – s‑a pro‑ dus un scurtcircuit și nu m‑am mai putut gândi să aplic regulile de scriere. Nu mai era timp pentru astfel de lucruri.
2
Cumva‑cumva, am reușit să răzbat prin pâcla de haos și reacții instinctuale îndeajuns de mult pentru a găsi un capăt de creion și o coală de hârtie pe care să mâzgălesc.
Iată cum începea scrisoarea: Dragă 25 de ani [mențiune: nu „Dragă eu la 25 de ani” sau „Dragă proprie persoană la 25 de ani”, ci doar „Dragă 25 de ani”],
3
Îți mai plac câinii? Care este câinele tău preferat? Lucrezi ca dresor de câini? Mai trăiește Murphy? Care este felul tău preferat de mâncare?? Mai trăiesc mama și tata? Cred că este nevoie să explic ordinea acestor întrebări. După cum se poate observa, subiectele legate de câini (Murphy a fost câi‑ nele nostru) mă interesau cel mai mult. Imediat după acestea venea nevoia de a ști care avea să fie felul meu preferat de mâncare (cred că cele două semne de întrebare subliniază cât de important mi s‑a părut acel aspect). Abia la final m‑am oprit puțin și m‑am întrebat dacă părinții mei aveau să mai fie în viață.
Priorități: * Câini * Câini * Câini * Un anumit câine * Mâncarea * Durata de viață a părinților Scrisoarea continuă cu un paragraf intitulat „Despre mine”: Numele meu este Allie și am 10 ani. Am părul blond și ochi albaștri. Câinele meu favorit este Ciobănescul german. Cel de‑al doilea câine favorit este Husky. Cel de‑al treilea câine favorit este Dobermanul Pincher. Rândurile de mai sus sunt bizare din mai multe motive: primul dintre ele este faptul că, din câte se pare, trăiam cu impresia că vii‑ toarea eu nu avea să‑și știe numele sau culoarea ochilor.
4
Oau. Ce‑ar fi dacă… – în viitor –
Nici măcar nu mai sunt eu
N‑ O SĂ ȘT IU CE SU NT Cel de‑al doilea motiv este faptul că am enumerat acolo, la final, rasele preferate de câini, de parcă ar fi fost la fel de importante pen‑ tru identitatea mea ca restul lucrurilor. Ca și când eu, cea din tre‑ cut, mi‑aș fi imaginat‑o pe eu, cea din viitor, stând în curte, deasu‑ pra pământului răvășit, ținând strâns scrisoarea și urlând: „DAR CE CÂINI ÎMI PLĂCEAU?? CUM SĂ ÎNȚELEG CINE ERAM FĂRĂ SĂ ȘTIU CE CÂINI ÎMI PLĂCEAU CÂND AVEAM 10 ANI??”. La un moment dat, m‑am oprit din scris ca să desenez niște câini care mie mi se păreau Ciobănești germani.
5
Ciobănești germani?
Sub Ciobăneștii germani am scris cele mai răvășitoare șase cuvinte din toată scrisoarea – șase cuvinte care au scos la iveală mai multe despre modul în care percepeam realitatea –, cel mai aiuris‑ tic lucru dintre toate pe care l‑am descoperit de‑a lungul copilăriei. Am luat creionul și, la finalul scrisorii, am scris cu el următoarea propoziție: Te rog să‑mi scrii și tu. Judecând după scrisul gros și hotărât din fiecare scrisoare, cred că apăsam cu foarte multă putere pe creion. Sinceritatea rugăminții mele este inconfundabilă. Când m‑am întrebat pe mine, cea din vii‑ tor, care era câinele meu favorit sau dacă mama și tata mai trăiau, chiar mă așteptam să primesc un răspuns. În plus, se pare că mă așteptam să am tot 10 ani când aveam să primesc acele răspunsuri. Te rog să‑mi scrii și tu. Mă și imaginez stând răbdătoare în curte, zi de zi, și gândindu‑mă: Mai este puțin… Se va întâmpla în curând, știu asta…
6
1… 2… 3… acum. 1… 2… 3… acum! 1… 2… 3… ACUM
Călătoria în timp este un subiect complicat, care nu mă aștept să fie înțeles pe deplin de un copil de 10 ani, astfel că ceea ce vedeți mai jos este mai mult decât o simplă interpretare greșită a acestui concept.
Reproducere Haotică a Continuității Temporale, prin ochii unui copil de 10 ani:
Persoană
Cr Probabil nu mai este conștientă de propria persoană
e
ște
Trăiește un eveniment mitotic la 10 ani
Ar e 10 mere an u i
ai ani m e zece e r ar p o is is Cinc o scr t, pentru scrie u , c e iu r z t r tâ ii în imite e câin și o tr rma despr o f a se in preferați
7
Este clar că nu pot călători în timp, dar, presupunând că aș putea, am decis să răspund acelei scrisori. De fapt, am decis să scriu scrisori mai multor variante de‑ale mele din trecut, pentru că am simțit că erau lucruri importante pe care mi le‑aș fi putut explica sau asupra cărora m‑aș fi putut pune în gardă. Permite‑mi să încep cu o scrisoare pentru mine când aveam doi ani:
Dragă doi ani, Crema de față nu este comestibilă. Indiferent de cât de mult sea‑ mănă cu o glazură și indiferent de ce vei face, va rămâne pe vecie o cremă de față și nu se va transforma niciodată în glazură.
8
Să știi că nu te mint. Sincer, nu se va transforma niciodată în glazură.
Te rog, oprește‑te naibii odată. Am nevoie de organele pe care le distrugi. Dragă patru ani,
9
Dă‑mi voie să încep prin a‑ți spune că habar nu am de ce ai înce‑ put să mănânci sărat. Indiferent de motivele care te‑au împins la așa ceva, mănânci sărat și basta. Imediat după ce ți‑ai dat seama că, dacă mănânci cantități indus‑ triale de sare, te poți simți foarte, foarte sărată, ar fi trebuit să nu mai mănânci deloc sare. Aceasta ar fi fost soluția, nu să te apuci să consumi piper ca să anihilezi efectul sării. Ai trecut prin această situație ridicolă de câteva ori deja și, de fiecare dată, ai căzut în capcană, chiar dacă ai fi putut evita situația. Scena s‑a repetat de îndeajuns de multe ori pentru a te convinge că piperul nu este opusul sării, dar tu te încăpățânezi să nu vezi acest lucru.
Așa crezi tu că funcționează sarea și piperul: M NI
IC
Și a ș a f u n c ț i o n e ază î n r ea lit a t e:
Repet: indiferent de cât de mult piper vei consuma, nu vei ani‑ hila efectul cantității ridicol de mare de sare pe care ai mâncat‑o. Singurul lucru pe care îl vei obține este un gust de sare ȘI piper în gură.
10
În mod similar, dacă mănânci din nou sare, nu vei compensa usturimea provocată de piperul pe care l‑ai înghițit pentru a anihila efectul consumului de sare. Oare ce‑o fi așa de greu de priceput? Te poți opri oricând. Ca o completare, să știi că trebuie neapărat să începi să înveți din greșeli. Crede‑mă, știu ce se va întâmpla anul viitor când vei des‑ coperi gardurile electrice și părerea mea este că te poți lipsi de cel de‑al șaptelea șoc provocat de electricitate. Dragă cinci ani,
11
Ce mama dracului se întâmplă cu tine? Copiii normali nu au prieteni imaginari morți. Copiii normali nu‑și rup fiecare coajă de pe bubele provocate de vărsatul de vânt și, după aceea, nu stau dezbrăcați și plini de sânge pe holul întunecat care duce către dormi‑ torul lor până apare cineva și îi întreabă ce fac. Mai mult decât atât, copiii normali nu răspund: „Am vrut să văd cum îmi arată sângele”. Copiii normali nu‑și privesc părinții din colțul camerei, în timp ce dorm. Când era tânără, pe mama o îngrozea filmul Exorcistul, astfel că nu știe cum să reacționeze la comportamentul tău din ce în ce mai înfricoșător. Te rog, oprește‑te. Te rog frumos, oprește‑te. Dragă șase ani,
Este absolut ridicol cât te chinui să înveți cum se face R. Exersezi tot timpul și reușești să scrii restul literelor din alfabet – mari sau mici –, dar, din motive care mă depășesc, litera R te distruge pur și simplu. Fii atentă aici:
12
Cum a fost posibil așa ceva? Cum ai putut face o asemenea mâzgăleală? Înțeleg tentativa de literă din stânga, dar ce se întâmplă cu cea din mijloc? Cum a ajuns acolo acea protuberanță? Ca să nu mai spun de cea mică, din dreapta, care are două protuberanțe. N‑oi fi eu expertă în protuberanțe, dar sunt mult prea multe. Cred că dacă te‑ai relaxa puțin și dacă te‑ai uita cu atenție la litera R, ai vedea că nu este chiar așa de complicată pe cât o faci tu să pară.
13
Dragă șapte ani,
Uită‑te la copiii din jurul tău. Observi cum sunt îmbrăcați? Asta se întâmplă pentru că toți au șapte ani și toți au înțeles că nu se mai cuvine să se dezbrace în public. Numai tu nu ai înțeles, așa‑i? Au încercat să‑ți explice toți oamenii. Au încercat și profesorii, și părinții, și chiar și restul elevilor și‑au exprimat nemulțumirea față de plăcerea ta persistentă și inexplicabilă de a sta în fundul gol. Iar tu, pur și simplu, nu te poți opri. De ce îți place atât de mult să stai dezbrăcată? Măcar atâta lucru știi? Ai căzut cumva pradă unor forțe pe care nu le poți controla și care te determină să faci acest lucru?
14
Înțelege că hainele fac parte dintr‑o realitate pe care trebuie să o accepți. Nu există cale de mijloc. Nu‑ți poți da jos hainele și nu te poți ascunde într‑un colț sperând că nimeni nu te va observa. Nu îi poți păcăli pe profesori să te lase să stai dezbrăcată doar ascun‑ zându‑te în groapa cu nisip – hainele se află chiar lângă tine. Iar pro‑ fesorii se vor prinde. Dragă zece ani,
IN
I
CÂI
NI
CÂ
Oau, da’ știu că‑ți plac câinii. De fapt, îți plac câinii așa de mult, că nici măcar nu sunt sigură că este bine pentru sănătatea ta emoțională. Este normal să te atragă sau să‑ți placă peste măsură 15