Prolog ������������������������������������������������������������������������������������

Jim Simons telefona întruna�

Era în toamna lui 1990 și Simons stătea în biroul lui de la etajul al treizeci și treilea al unui zgârie-nori din centrul Manhattanului, cu ochii lipiți de ecranul unui computer pe care se înșirau cu mișcări fulgerătoare ultimele mișcări de pe piețele financiare globale. Prietenii nu înțelegeau de ce Simons îi dădea înainte. La cincizeci și doi de ani, Simons trăise deja o viață foarte plină, bucurându-se de aventură, realizare personală și prosperitate cât să satisfacă ambițiile congenerilor săi. Și totuși uite-l în continuare la treabă, supraveghind un fond de investiții, trudind să țină sub observație erupțiile zilnice ale pieței.

Simons avea peste un metru optzeci înălțime, deși spatele ușor cocârjat și părul rar și grizonant sugerau o persoană ceva mai scundă și mai în vârstă. Ochii căprui îi erau înconjurați de riduri, probabil rezultatul fumatului, obicei de care nu se putea dezbăra – sau poate pur și simplu nu voia să se lase. Trăsăturile aspre și colțuroase ale lui Simons, alături de sclipirea malițioasă din priviri le aducea aminte prietenilor de regretatul actor Humphrey Bogart.

Pe biroul aproape gol al lui Simons trona o scrumieră supradimensionată, așteptând următoarea porție de scrum din țigara pe care și-o aprinsese. Pe perete, un tablou cam sângeros, cu un linx ospătându-se dintr-un iepure. În apropiere, pe măsuța de cafea așezată lângă o canapea și două fotolii confortabile îmbrăcate în piele, stătea o publicație de studii

complicate în matematicile teoretice, memento al strălucitei cariere academice pe care Simons o lăsase baltă, spre marea uimire a colegilor lui matematicieni.

La data aceea, Simons petrecuse nu mai puțin de doisprezece ani în căutarea unei formule de investiții care să aibă succes. La început, tranzacționase ca toată lumea, bizuindu-se pe intuiție și instinct, dar suișurile și coborâșurile îi căzuseră greu la stomac. La un moment dat, Simons devenise atât de descurajat, încât unul dintre angajați s-a temut că-i treceau prin cap gânduri de sinucidere. Simons a recrutat doi matematicieni renumiți și încăpățânați, care să tranzacționeze cu el, dar acele parteneriate s-au făcut fărâme sub povara pierderilor și a resentimentelor. În anul dinainte, rezultatele lui Simons fuseseră atât de îngrozitoare, încât se văzuse obligat să-și oprească investițiile. Unii se așteptau ca el să închidă cu totul firma.

Ajuns la a doua căsnicie și al treilea partener de afaceri, Simons a hotărât să adopte un stil de investiții radical. În colaborare cu Elwyn Berlekamp, un specialist în teoria jocurilor, Simons a construit un model computerizat capabil să digere torente întregi de date și să selecteze tranzacțiile ideale – o abordare științifică și sistematică parțial menită să elimine emoția din procesul de investiție. „Dacă am avea suficiente date, știu sigur că am putea face predicții”, i-a spus Simons unui coleg.

Cei foarte apropiați lui Simons înțelegeau ce anume îl ambiționează, de fapt. Simons își luase doctoratul la vârsta de douăzeci și trei de ani, devenind apoi un mult-lăudat spărgător de coduri pentru guvern, un matematician renumit și un administrator de universitate deschizător de noi drumuri în domeniul său. Avea nevoie de o nouă provocare și de un spațiu mai larg în care să-și manifeste talentul. Simons i-a spus unui prieten că rezolvarea enigmei pieței, veche de secole, și

cucerirea lumii investițiilor „ar fi ceva remarcabil”. Voia să fie cel care folosește matematica pentru a învinge piața. Dacă îi reușea, Simons știa că poate să câștige milioane de dolari, poate chiar mai mult, poate îndeajuns ca să influențeze lumea de dincolo de Wall Street, ceea ce unii suspectau că ar fi adevăratul lui țel.

În lumea tranzacțiilor bursiere, la fel ca în matematică, e lucru rar să realizezi progrese revoluționare după ce ai trecut de mijlocul vieții. Și totuși Simons era convins că se află în pragul unei descoperiri ieșite din comun, poate chiar de importanță istorică. Cu o țigară Merit între două degete, Simons s-a întins după telefon ca să-l mai sune o ultimă dată pe Berlekamp. — Ai văzut aurul? a întrebat Simons, urma de accent din vocea lui guturală trădându-i originea bostoniană. — Da, am văzut prețurile la aur, i-a răspuns Berlekamp. Și, nu, nu-i nevoie să ne ajustăm sistemul de tranzacționare.

Simons n-a insistat, închizând telefonul politicos, ca de obicei. Pe Berlekamp însă începea să-l exaspereze felul în care Simons îl bătea la cap. Subțire și serios, cu ochi albaștri ascunși în spatele unor ochelari cu lentile groase, Berlekamp își avea biroul în cealaltă parte a țării, la mică distanță de mers pe jos față de campusul Universității California-Berkeley, unde continua să predea. Când Berlekamp discuta cu masteranzii lui de la Facultatea de Economia Afacerilor despre tranzacțiile pe care le făcea la bursă, se întâmpla uneori ca ei să ia în derâdere metodele pe care le adoptase împreună cu Simons, numindu-le „șarlatanie”. — Hai să fim serioși! Computerele nu pot concura cu judecata omenească, îi spusese unul dintre ei lui Berlekamp. — O să facem lucrurile mai bine decât le pot face oamenii, îi replicase Berlekamp.

În sinea lui, Berlekamp înțelegea de ce abordarea lor mirosea de la zece metri a alchimie modernă. Nici măcar el nu putea să explice în totalitate de ce modelul lor recomanda anumite tranzacții.

Și nu doar în campus ideile lui Simons păreau rupte de realitate. Se întrezăreau zorii unei epoci de aur pentru metodele tradiționale de investiții, pe măsură ce George Soros, Peter Lynch, Bill Gross și alții ghiceau direcția de mișcare a investițiilor, a piețelor financiare și a economiilor globale, producând profituri enorme cu inteligență, intuiție și tehnici de modă veche în materie de cercetare economică și corporatistă. Spre deosebire de rivalii lui, Simons n-avea nici cea mai vagă idee cum să estimeze fluxuri de numerar, să identifice noi produse sau să prognozeze rate ale dobânzilor. El săpa prin mormane de informații despre prețuri. Nici măcar nu exista o denumire specifică pentru acest gen de tranzacționare, care presupunea curățarea datelor, semnale și testare ex‑post (pe date istorice) – termeni despre care majoritatea profesioniștilor de pe Wall Street nici măcar nu auziseră până atunci. Puțini foloseau e-mailul în 1990, browserul de internet încă nu fusese inventat, iar despre algoritmi se știa, în caz că se știa, că erau procedeele pas cu pas care îi permiseseră mașinăriei lui Alan Turing să spargă codurile mesajelor naziștilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ideea că aceste formule ar putea servi drept ghid sau măcar ar putea ajuta la guvernarea vieților cotidiene a sute de milioane de oameni ori că niște foști profesori de matematică ar putea folosi computere ca să-i bată la scor pe investitorii experimentați, trecuți prin ciur și prin dârmon, părea mult exagerată, dacă nu de-a dreptul fantezistă.

Dar Simons era din fire optimist și încrezător în propriile puteri. A detectat de timpuriu semne de succes pentru sistemul lui computerizat, aprinzând scânteia speranței. Plus că,

de fapt, nici nu prea mai avea de ales. Fondurile lui de investiții cu capital de risc, altădată prospere, băteau pasul pe loc, iar el în niciun caz nu voia să se întoarcă la munca de profesor. — Hai să vedem ce putem face cu sistemul, i-a spus Simons lui Berlekamp într-o convorbire telefonică mai urgentă. La anul, știu sigur că putem crește cu optzeci la sută.

Optzeci la sută într‑un an? Hai că acum chiar a sărit calul, și-a zis Berlekamp în sinea lui. — Niște randamente enorme de soiul ăsta sunt puțin probabile, i-a spus el lui Simons. Și chiar nu e cazul să suni atât de des, Jim.

Dar Simons nu se putea opri. În cele din urmă, a fost prea mult, și Berlekamp și-a dat demisia – o nouă lovitură pentru Simons. „S-o ia naiba de treabă, o să mă ocup eu însumi și gata!”, i-a spus Simons unui prieten.

Cam în aceeași perioadă, în altă parte a statului New York, la 80 de kilometri depărtare, un cercetător înalt, chipeș, între două vârste, se uita lung la o tablă albă, luptându-se cu propriile-i probleme. Robert Mercer lucra într-un centru de cercetare IBM, aflat în plină extindere într-o suburbie a orașului Westchester, căutând modalități de a face computerele să aibă performanțe mai bune în transcrierea discursului oral și chiar în traducerea din alte limbi, printre alte sarcini. Mai degrabă decât să urmeze metode consacrate, Mercer căuta să-și rezolve problemele cu ajutorul unei forme timpurii de învățare automată la scară mare. El și colegii lui își alimentau computerele cu suficiente date încât să le dea posibilitatea să execute singure anumite sarcini. Mercer se apropia de al doilea

deceniu petrecut cu computerul lui gigant, dar în continuare nu era limpede cât de multe ar fi putut realiza el și echipa lui.

Colegii nu prea știau ce fel de om era Mercer, nici măcar cei care petrecuseră ani la rând lucrând îndeaproape cu el. Mercer avea talente ieșite din comun. Era și un tip ciudat, stângaci în interacțiunile sociale. În fiecare zi, la prânz, Mercer mânca un sandvici, fie cu ton, fie cu unt de arahide și gem, împachetat într-o pungă maronie deja folosită. La birou, Mercer fredona tot timpul cu voce joasă ori fluiera, de obicei melodii de muzică clasică, afișând un aer de amuzament detașat.

Multe din vorbele care-i ieșeau din gură lui Mercer erau geniale, ba chiar profunde, deși puteau fi și teribil de mușcătoare. Odată, Mercer le-a spus colegilor că el crede că va trăi veșnic. Oamenii au crezut că vorbește serios, deși precedentul istoric nu prea părea să fie în favoarea lui. Ulterior, colegii aveau să afle că Mercer nutrea un profund înrădăcinat sentiment de ostilitate față de guvern și că avea vederi politice radicale, care vor ajunge să-i domine viața și s-o influențeze pe a multor altora.

La IBM, Mercer petrecea multe ceasuri înghesuit lângă un coleg mai tânăr, pe nume Peter Brown, un matematician șarmant și sociabil, foarte inventiv, căruia ochelarii cu lentile groase, coama deasă și ciufulită de păr castaniu, alături de energia debordantă, îi sugerau imaginea profesorului trăsnit. Cei doi nu pierdeau prea mult timp discutând despre bani sau piețe. Dificultățile personale aveau să-i determine totuși pe Mercer și pe Brown să-și unească forțele cu ale lui Simons. Aparent imposibila lui ambiție de a sparge codul pieței și de a conduce o revoluție a investițiilor va deveni și a lor.

Simons nu era conștient de obstacolele impozante care i se ridicau în cale. Nici că tragedia îl pândea sau că tulburările politice aveau să-i închidă firma.

Uitându-se pe geamul biroului spre East River, în ziua aceea din toamna lui 1990, Simons știa doar că are o problemă dificilă de rezolvat. „Există niște tipare în evoluția pieței”, i-a spus Simons unui coleg. Știu că le putem descoperi.