Prefață

9

Am fost genul de copil care punea întruna întrebări despre orice. Tot timpul. O moară stricată, mereu curioasă şi cu siguranță enervant de precoce în anumite momente. În şcoala primară aveam un oracol. O chestie oribilă de un verde țipător cu flori mari pe coperta moale, model caracteristic anilor 1970. Printre chestiile obişnuite de genul „Eşti o floare, eşti un crin” sau „Și-am încălecat pe-o şa, şi-am scris prima-n cartea ta”, intercalată printre paginile cu caligrafia frumoasă a colegilor mei de şcoală, era o pagină dublă, scrisă în întregime cu carioca de fratele meu. Îmi scrisese o poezie, care începea aşa: „Iar şi iar m-ai întrebat, probabil de 10googol ori...” şi continua cu lista tuturor chestiilor despre care îl tot întrebam.

Numărul 10googol nu e doar incredibil de mare – 10 la puterea 1 urmat de 100 de zerouri (mai mult decât toți atomii din univers); cuvântul în sine mai are şi ceva magic, cumva ca o vrajă. Iar când eram copil colecționam cuvinte frumoase; cuvinte care reuşeau să mi se rotească şi rostogolească prin gură când le rosteam, cum ar fi „onomatopeic”, sau cele care săreau din cerul gurii peste limbă şi poposeau pe vârful ei, cum ar fi „punct trigonometric”. Bunicul m-a familiarizat cu

PE UMERII NATURII