Introducere: Casa milioanelor de ani

Introducere

Casa milioanelor de ani

11

„Nu lăsa pe nimeni să spună că trecutul e mort. Tot trecutul suntem noi și este în noi” – Oodgeroo Noonuccal, The Past

„Ce furtună mă mână în acel adânc Ocean al vremurilor trecute, nu știu” – Ole Worm

Mă uit pe fereastră peste câmpuri, case şi parcuri spre un loc care timp de sute de ani a fost cunoscut sub numele de Capătul Lumii. I s-a spus aşa datorită faptului că, în trecut, era departe de Londra, un oraş care în timp s-a extins şi l-a absorbit. Dar nu cu foarte multă vreme în urmă acesta chiar era capătul lumii. Aici solul s-a depus în ultima eră glaciară, un amestec de pietriş adus de râuri care se vărsau cândva în Tamisa. Pe măsură ce au avansat, gheţarii i-au deviat cursul, iar acum Tamisa intră în mare la mai bine de 160 de kilometri sud de locul pe unde curgea cândva. De pe culmile sinuoase ale dealurilor, argilă îndoită sub greutatea gheţii, putem vedea cu ochii minţii dincolo de gardurile vii, de grădini şi de felinare şi ne

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

12 putem imagina un alt tărâm, o lume rece aflată la marginea unei calote glaciare care se întinde pe sute de kilometri. Sub pietrişul îngheţat zace Londra de Argilă în care sunt conservaţi chiar şi locuitorii mai bătrâni ai acestui ţinut – crocodili, ţestoase marine şi rude timpurii ale cailor. Mediul în care au trăit era plin de păduri de palmieri de mangrove şi pawpaw şi de ape bogate în iarbă-de-mare şi nuferi uriaşi, un paradis cald, tropical.

Lumile trecutului pot părea uneori inimaginabil de îndepărtate. Istoria geologică a Pământului se întinde pe aproximativ 4,5 miliarde de ani. Viaţa există pe această planetă de aproximativ patru miliarde de ani, iar formele de viaţă mai mari decât organismele unicelulare, de vreo două miliarde de ani. Peisajele care au existat de-a lungul timpului geologic, dezvăluite de arhiva paleontologică, sunt variate şi, uneori, cu totul diferite de cele ale lumii de astăzi. Reflectând asupra timpului geologic, geologul şi scriitorul scoţian Hugh Miller spunea că toţi anii istoriei umane „nu ajung nici măcar până în ziua de ieri a globului, cu atât mai puţin să atingă miriadele de epoci aflate dincolo de ea”. Acel ieri este cu siguranţă îndelungat. Dacă cei 4,5 miliarde de ani ai istoriei Pământului ar fi condensaţi într-un film lung de o zi, fiecare secundă ar reprezenta peste trei milioane de ani. Am vedea cum ecosistemele cresc şi descresc rapid pe măsură ce speciile care constituie părţile lor vii apar şi dispar. Am vedea continente în derivă, condiţii climatice care se schimbă într-o clipă şi evenimente dramatice, bruşte, cu consecinţe devastatoare. Extincţia în masă care a ucis pterozaurii, plesiozaurii şi toţi dinozaurii care nu erau păsări ar apărea cu 21 de secunde înainte de final. Istoria scrisă a omenirii ar începe în ultimele două miimi de secundă. 1

La începutul ultimei miimi de secundă a acelui trecut con-

densat, în Egipt, lângă oraşul Luxor de azi, a fost construit un complex de temple mortuare, locul de veci al faraonului Ramses al II-lea. Ramesseumul ne oferă o privire asupra abisului ameţitor al timpului geologic profund, dar construcţia este consacrată ca un memento proverbial al efemerităţii. Ramesseumul a inspirat poemul lui Percy Bysshe Shelley „Ozymandias”, care pune în opoziţie cuvintele bombastice ale unui faraon atotputernic cu un peisaj care, la data când a fost scris poemul, nu era altceva decât o mare de nisip.2

Când am citit prima oară acest poem, nu ştiam despre ce era vorba şi, din greşeală, am presupus că Ozymandias era numele unui dinozaur. Numele era lung şi neobişnuit şi era greu să-ţi dai seama cum se pronunţă. Limbajul descriptiv folosit în acel poem era cel al tiraniei şi puterii, al pietrei şi regilor. Pe scurt, tiparul corespundea celui din cărţile ilustrate despre viaţa preistorică pe care le-am citit în copilărie. Versurile „Mi-a povestit un călător venit/ Dintr-un străvechi meleag; – Două picioare / De piatră-ntr-un deșert am întâlnit” m-au dus cu gândul la un strat de ghips aplicat pe rămăşiţele vreunei fiare cumplite din preistorie. Probabil un adevărat rege-şopârlă tiranic, risipit acum sub formă de oase şi oscioare în ţinuturile sălbatice ale Americii de Nord.

Nu tot ce e rupt e pierdut. Versurile „Pe soclu, limpezi, câteva cuvinte: – Sunt Ozymandias, rege peste regi. / Priviți-mi, oameni, chipul maiestos! / Nimic n-a mai rămas ca mai înainte”*, ar putea fi înţelese ca timpul care îşi bate joc de un cârmuitor înfumurat, dar lumea acelui faraon a fost ținută minte. Statuia este dovada existenţei sale; conţinutul cuvintelor, detaliile stilului ei, indicii ale contextului său. Citit în felul acesta, „Ozymandias” ne oferă o modalitate de a ne imagina

* „Ozymandias”, în Shelley, Poeme, în româneşte de Petre Solomon, Editura Tineretului, 1957, pag. 35 (n.t.). 13

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

14 organismele fosilizate şi mediile în care au trăit. Eliminaţi infatuarea şi poemul poate fi interpretat ca o explorare a realităţii trecutului pe baza rămăşiţelor care supravieţuiesc până în prezent. Până şi un mic fragment poate spune o poveste, o dovadă a ceva anterior nisipurilor singuratice şi monotone, a unui lucru care a fost cândva acolo. A unei lumi care nu mai există, dar este încă perceptibilă, sugerată de ceea ce zace printre pietre.

Ramesseumul însuşi a fost iniţial cunoscut sub un nume care se traduce prin „Casa milioanelor de ani”, un epitet care i s-ar putea potrivi foarte bine Pământului. Trecutul planetei noastre zace şi el ascuns în ţărână. Poartă cicatricele formării sale, ale schimbărilor suferite de scoarţa sa, fiind de asemenea o cameră mortuară, nemurindu-şi în piatră locuitorii, fosile care servesc drept piatră funerară, mască şi corp.3

Acele lumi, acele alte tărâmuri, nu pot fi vizitate – cel puţin, nu în sens fizic. Nu poţi vizita niciodată locurile pe unde au hălăduit dinozaurii, nu poţi călca vreodată pe solul lor sau înota în apele lor. Singura modalitate de a le cunoaşte este prin intermediul rocilor: citim amprentele în nisipul încremenit şi ne imaginăm un Pământ dispărut.

Această carte este o explorare a Pământului aşa cum a fost cândva, a schimbărilor apărute pe parcursul istoriei sale şi a căilor pe care viaţa le-a găsit pentru a se adapta – sau nu. În fiecare capitol, ghidaţi de arhiva fosilelor, vom vizita un sit din trecutul geologic pentru a observa plante şi animale, pentru a ne cufunda în peisaj şi a învăţa tot ce putem despre propria noastră lume din aceste ecosisteme dispărute. Vizitând locuri dispărute cu mentalitatea unui călător, a unui amator de safari, sper să reduc distanţa dintre trecut şi prezent. Când un peisaj devine vizibil, el devine prezent, fiind astfel mai uşor

să înţelegi manierele adesea familiare în care organismele trăiesc, rivalizează, se împerechează, mănâncă şi mor acolo.

Am ales un sit pentru fiecare epocă geologică – ulterioare ultimei dintre cele „cinci mari” extincţii în masă, cu 66 de milioane de ani în urmă –, suma acestor epoci constituind Cenozoicul, era actuală. Înainte de acea extincţie în masă, am ales un sit pentru fiecare perioadă geologică (care cuprinde mai multe epoci) până la începuturile vieţii multicelulare în Ediacaran, acum mai bine de 500 de milioane de ani. Unele situri au fost alese pentru biologia lor remarcabilă, altele pentru mediul lor neobişnuit, iar altele pentru că s-au păstrat foarte bine şi ne dau o imagine neobişnuit de clară a modului în care formele de viaţă au existat şi au interacţionat în trecut.

Călătoriile trebuie să înceapă acasă, iar traseul acestei călătorii merge din prezent înapoi în timp. Vom începe în contextul relativ familiar al erelor glaciare din Pleistocen, când gheţarii au blocat o mare parte din apa lumii în gheaţă, reducând nivelul mării în întreaga lume, şi ne vom întoarce şi mai departe în timp. Viaţa şi geografia vor deveni tot mai puţin familiare. Epocile geologice ale Cenozoicului ne vor purta în primele zile ale omenirii, trecând pe lângă cea mai mare cascadă care a existat vreodată pe Pământ şi printr-o Antarctică temperată, împădurită, şi apoi direct la extincţia în masă de la sfârşitul Cretacicului.

În afară de asta, vizitând păduri dominate de dinozauri, un recif de sticlă lung de mii de kilometri şi un deşert udat de muson, îi vom întâlni pe locuitorii Mezozoicului şi Paleozoicului. Vom explora felul cum organismele se adaptează unor ecologii complet noi, mutându-se pe uscat şi în aer, şi felul în care viaţa, prin crearea de noi ecosisteme, face posibilă o şi mai mare diversitate.

15

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

16

După o scurtă vizită în Proterozoic, acum vreo 550 de milioane de ani, în eonul geologic anterior eonului nostru, vom reveni pe Pământul nostru, cel de azi. Peisajele vieţii moderne se schimbă rapid ca urmare a perturbaţiilor provocate de om. În comparaţie cu schimbările radicale ale mediului din trecutul geologic, la ce ne-am putea aştepta în viitorul apropiat şi mai îndepărtat?

Nu ne este la îndemână să facem experimente planetare pentru a descoperi schimbările care se petrec la scară continentală într-o atmosferă bogată în carbon şi nici nu avem timp suficient pentru a vedea cu ochii noştri efectele pe termen lung ale colapsului ecosistemului mondial înainte de a-l atenua. Predicţiile noastre trebuie să se bazeze pe tipare riguroase ale modului în care funcţionează lumea. În această privinţă, dinamismul Pământului pe parcursul istoriei geologice oferă un laborator natural. Răspunsurile la întrebări pe termen lung pot fi găsite doar analizând momentele în care Pământul trecut oglindeşte ceea ce ne aşteptăm de la Pământul viitor. Au existat cinci mari extincţii în masă, izolare şi reconstituire a maselor continentale, schimbări ale chimiei şi circulaţiei oceanice şi atmosferice, toate adăugând date noi la înţelegerea noastră asupra modului în care viaţa pe Pământ funcţionează la nivelul epocilor geologice.

Planeta noastră este un subiect asupra căruia putem pune întrebări. Biologia trecutului nu este ceva străin şi nepământean sau doar o curiozitate căreia să-i arunci o privire amuzată. Principiile ecologice care se aplică pădurilor tropicale moderne şi lumii lichenilor din tundră s-au aplicat şi ecosistemelor din trecut. Deşi distribuţia e diferită, piesa este aceeaşi.

Luată izolat, o fosilă poate fi o lecţie fantastică despre variaţia anatomică, despre formă şi funcţie şi despre ceea ce

un organism poate face prin simple ajustări ale unui set de instrumente de dezvoltare generală. Dar, la fel cum statuile antice au fost create în contextul unei culturi, nicio fosilă, fie ea de animal, plantă, fungus sau microb, nu a existat vreodată în izolare. Fiecare a trăit într-un ecosistem, o interacţiune între specii felurite şi mediu, un amestec complex de viaţă, vreme şi chimie, dependent, de asemenea, de rotaţia Pământului, poziţia continentelor, mineralele din sol sau din apă şi constrângerile impuse de vechii locuitorii ai unei zone. Recrearea lumilor în care s-au depus fosilele şi în care au trăit creatorii lor este o provocare la care paleontologii au încercat să răspundă începând din secolul al XVIII-lea, iar încercările au sporit atât ca ritm, cât şi ca nivel de detaliere în ultimele câteva decenii.

Progresele paleontologice recente au dezvăluit detalii ale vieţii din trecut care, până nu demult, ar fi fost considerate imposibile. Studiind amănunţit structura fosilelor, putem să reconstruim astăzi culorile penelor, ale carapacelor de gândaci, ale solzilor şopârlelor şi să descoperim bolile de care au suferit aceste animale şi plante. Comparându-le cu creaturile existente putem stabili interacţiunile lor în lanţuri trofice, puterea muşcăturii sau duritatea craniului lor, structura socială şi obiceiurile de împerechere şi chiar, în cazuri rare, sunetele pe care le produceau. Peisajele arhivei fosilelor nu mai sunt simple colecţii de impresiuni pe roci şi liste taxonomice. Ultimele cercetări au scos la iveală comunităţi vibrante şi înfloritoare, resturi ale unor organisme reale, vii, care au curtat şi s-au îmbolnăvit, au etalat pene sau flori viu colorate, au cântat şi au bâzâit, populând lumi care s-au supus aceloraşi principii biologice precum cele din prezent.4

Probabil că nu asta au în minte oamenii când se gândesc la paleontologie. Dominantă este imaginea colecţionarului

17

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

18 victorian, gentlemanul care călătoreşte în alte ţinuturi şi în alte culturi, cu ciocanul în mână, pregătit să spargă pietre. Când fizicianul Ernest Rutherford a declarat, mai degrabă dispreţuitor, că toată ştiinţa era „fizică sau colecţionarea de timbre”, în mod sigur avea în minte şirurile de animale împăiate, sertarele de fluturi cu aripi impecabil deschise şi scheletele ameninţătoare, îmbinate pe suporturi de fier industrial. Astăzi însă un paleontolog are la fel de multe şanse să-şi petreacă ziua într-un laborator, în faţa unui computer sau folosind acceleratori circulari de particule pentru a trimite raze X adânc în fosile, ca şi afară, în arşiţa deşertului. Propria mea activitate ştiinţifică s-a desfăşurat în mare parte în colecţii aflate în subsolul muzeelor sau printre algoritmi informatici, folosind caracteristici anatomice comune pentru a încerca să stabilesc relaţiile dintre mamiferele care au trăit după ultima extincţie în masă. 5

Nu e nici pe departe imposibil să obţinem date despre istoria vieţii doar din formele de viaţă existente în zilele noastre, dar este ca şi cum ai încerca să înţelegi intriga unui roman citind doar ultimele pagini. Vei putea intui ceva din ce s-a petrecut înainte şi-ţi vei putea face o părere despre situaţia actuală a personajelor care ajung până la final, însă bogăţia intrigii, numeroase personaje şi evenimente majore ale povestirii s-ar putea să lipsească. Chiar şi incluzând fosilele, cea mai mare parte a istoriei vieţii rămâne obscură pentru nespecialişti. Dinozaurii şi animalele care au trăit în era glaciară în Europa şi în America de Nord sunt foarte cunoscute, iar cei care sunt mai familiarizaţi cu subiectul vor fi auzit de trilobiţi şi amoniţi sau poate chiar de explozia cambriană. Însă acestea sunt fragmente ale istoriei complete. În cartea de faţă vreau să umplu unele lacune.

În mod inevitabil, ea este o interpretare personală a trecutului. Trecutul foarte îndepărtat, adevăratul „timp profund”, înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Pentru unii, este exaltant, ca un vertij ameţitor, să se gândească de cât timp a fost nevoie ca trilioanele de plancton să se depună, să devină compacte şi să se înalţe sub forma calcarelor în Kent şi în Normandia – peisaje rurale alcătuite din schelete. Pentru alţii, este o evadare, o şansă de a se gândi la alte moduri de viaţă decât cele actuale, la o perioadă anterioară îngrijorărilor legate de extincţia cauzată de oameni, când pasărea dodo nu era decât o posibilitate viitoare. În orice caz, tot ce vom vedea este întemeiat pe fapte, fie direct observabile în arhivele fosile, puternic inferate, fie, când cunoştinţele noastre sunt incomplete, plauzibile pe baza a ceea ce putem afirma cu certitudine. Acolo unde există dezacorduri, am selectat una dintre ipotezele concurente şi am urmat-o. Chiar şi aşa, un fâlfâit de aripi într-un tufiş, un petic de piele abia întrezărit sau impresia că ceva se mişcă în întuneric face parte integrantă din descoperirea naturii. Puţină ambiguitate poate genera la fel de multă uimire ca un adevăr imuabil.

Aici, reconstrucţiile sunt rezultatul muncii a mii de oameni de ştiinţă timp de peste 200 de ani. Interpretările lor asupra resturilor fosile sunt, în ultimă instanţă, cele care au condus la elementele factuale ale acestei cărţi. Unui paleontolog, umflăturile, muchiile şi găurile dintr-o bucată de os, exoschelet sau lemn îi oferă indiciile de care are nevoie pentru a construi imaginea unui organism individual în viaţă, indiferent dacă respectivul organism mai trăieşte azi sau nu. A studia craniul unui crocodil de apă dulce actual înseamnă a citi descrierea unui personaj. Protuberanţele şi arcurile butante evocă arhitectura gotică, dar aici nu susţin greutatea

19

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

20 unui acoperiş de catedrală, ci forţa distrugătoare a muşchilor maxilarului. Ochii şi nările plasate sus vorbesc despre înot la mică adâncime, privit şi respirat chiar la suprafaţa apei; un lung şir de dinţi ascuţiţi, dar rotunzi, fixaţi într-un bot lung şi zdrobitor, sugerează un stil de hrănire bazat pe lovirea, apucarea şi reţinerea prăzii, adecvat pentru prinderea peştilor alunecoşi. Cicatricele vieţii sunt de asemenea prezente, sub forma fracturilor vindecate. Viaţa îşi lasă urmele în maniere detaliate, reproductibile.

A trece dincolo de specimenul individual şi a descifra caracteristicile vechilor ecosisteme, interacţiunile, nişele, lanţurile trofice şi fluxul de minerale şi nutrimente este astăzi ceva obişnuit în paleobiologie. Vizuinile şi amprentele fosilizate pot dezvălui detalii privind mişcarea şi stilul de viaţă despre care anatomia nu scoate o vorbă. Relaţiile dintre specii ne spun ce factori au fost importanţi pentru biologia şi distribuţia lor şi ce le-a determinat evoluţia. Modelele şi chimia granulelor de nisip dintr-o rocă sedimentară înregistrează mediul – a fost faleza asta cândva o deltă fluvială sinuoasă, cu mereu schimbătoarele cursuri ale râurilor şerpuind printr-o zonă mlăştinoasă, sau o mare puţin adâncă? A fost marea aia o lagună adăpostită, unde mâlul fin se lăsa încet la fund într-o apă stătătoare, sau un loc bătut de valuri? Care era temperatura atmosferei pe atunci? Care era nivelul global al mării? În ce direcţie bătea vântul dominant? Având cunoştinţele necesare, acestea pot fi întrebări la care se poate răspunde uşor.6

Nu toate aceste tipuri de informaţie sunt disponibile întotdeauna, dar, câteodată, multe dintre fire se reunesc, aşa încât un paleontolog poate construi o imagine bogată a unui peisaj, de la climat şi geografie până la creaturile care îl populează. Aceste imagini ale mediilor din trecut, la fel de vibrante ca oricare dintre cele actuale, ne oferă adesea lecţii

importante despre maniera în care abordăm lumea noastră contemporană.

Multe părţi ale lumii naturale pe care le considerăm astăzi ca fiind de la sine înţelese sunt apariţii relativ recente. Ierburile, în prezent principalul element al celor mai mari ecosisteme de pe planetă, au apărut abia la sfârşitul Cretacicului, acum mai puţin de 70 de milioane de ani, ca părţi rare ale pădurilor din India şi America de Sud. Ecosistemele dominate de ierburi nu au apărut decât acum aproximativ 40 de milioane de ani. Nu au existat niciodată pajişti de dinozauri, iar în emisfera nordică iarba pur şi simplu nu a existat. Trebuie să renunţăm la ideile preconcepute despre cum arată un peisaj, indiferent dacă ele apar pentru că proiectăm viziuni ale speciilor moderne în trecut sau am pus laolaltă creaturi care, deşi dispărute, au trăit la milioane de ani unele de altele. Între viaţa ultimului Diplodocus şi cea a primului Tyrannosaurus s-a scurs mai mult timp decât între cea a ultimului Tyrannosaurus şi ziua în care te-ai născut tu. Creaturile din Jurasic, precum Diplodocus, nu numai că nu au văzut ierburi, dar nu au văzut nici flori; plantele cu flori s-au diversificat abia la jumătatea Cretacicului.7

Astăzi, datorită crizei biodiversităţii provocate de distrugerea şi fragmentarea habitatului, combinată cu efectele continue ale schimbărilor climatice, suntem foarte familiarizaţi cu ideea că tot mai multe organisme dispar. Se spune adesea că ne aflăm în toiul celei de-a şasea extincţii în masă. Ne-am obişnuit să auzim de albirea pe scară largă a recifelor, de topirea calotei glaciare în Arctica sau de despăduririle din Indonezia ori din bazinul Amazonului. Mai puţin discutate, deşi extrem de importante, sunt efectele drenării solului din zonele umede sau încălzirea tundrei. Lumea în care trăim se

21

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

22 schimbă la nivelul peisajului. Amploarea şi ramificaţiile acestui fenomen sunt adesea greu de înţeles. Gândul că ceva atât de vast precum Marea Barieră de Corali, cu toată diversitatea sa vibrantă, ar putea dispărea curând sună inerent neverosimil. Totuşi arhiva fosilelor ne arată că acest gen de schimbare totală nu numai că este posibilă, dar s-a şi petrecut în mod repetat de-a lungul istoriei Pământului.8

Recifele de astăzi sunt formate de corali, dar în trecut constructorii de recife au fost moluştele asemănătoare scoicilor, brahiopode cu cochilie, şi chiar bureţii. Coralii au devenit principalele organisme constructoare de recife când recifele de moluşte au pierit în urma ultimei extincţii în masă. Acele scoici constructoare de recife apăruseră în Jurasicul târziu, preluând controlul de la vastele recife de bureţi care, la rândul lor, au ocupat nişa constructorilor de recif după ce recifele de brahiopode au fost complet măturate de extincţia în masă de la sfârşitul Permianului. Dintr-o perspectivă pe termen lung, recifele la scară continentală ar putea sfârşi drept unul dintre acele ecosisteme care nu se mai întorc niciodată, un fenomen distinctiv cenozoic, dus la bun sfârşit de extincţia în masă provocată de om. În momentul de faţă viitorul recifelor şi al altor ecosisteme ameninţate este în echilibru, dar arhiva fosilelor, care ne arată cât de repede dominaţia poate deveni decădere şi pierdere, acţionează ca un memento şi ca un avertisment.9

S-ar putea ca fosilele să nu pară o sursă evidentă de informaţii despre viaţa viitoare. Stranietatea amprentelor fosile, hieroglife biologice, ţine trecutul la distanţă, un fel de hotar de netrecut, dincolo de care se află necunoscutul seducător care nu poate fi atins niciodată. În poemul „Natura este o taxonomie căreia i se opun toate oasele mici”, poeta şi pro-

fesoara Alice Tarbuck surprinde această distanţă, spunând: „Daţi-mi urma leviatanului, daţi-mi fiara furioasă ce sălăşluieşte-n mare”. Ea tânjeşte după „amprente care coboară peste secole în subsolul a ceea ce ar putea fi” şi respinge etichetele muzeistice ale clasificării, afirmând: „Nu lăsaţi pe nimeni să preamărească taxonomia”.

Chiar dacă sunt unul dintre cei care-şi petrec o bună parte din viaţa activă punând organismele în seriile de căsuţe ordonate după clasă şi încrengătură, şi eu simt o mai mare afinitate cu fiinţa vie decât cu clasificarea. Un nume poate fi evocator sau semnificativ, dar, în principiu, nu poate evoca spiritul unui organism. Numele latineşti sunt doar markeri, sistemul decimal Dewey al biologiei. Un număr ar fi suficient şi, într-adevăr, aşa funcţionează, în esenţă, sistemul. Pentru fiecare specie şi subspecie unică există undeva în lume un specimen care spune ce înseamnă să fii, de pildă, o vulpe roşie italiană. Individul definitoriu Vulpes vulpes toschii este ZFMK 66-487, păstrat în Muzeul Alexander König din Bonn. Pentru a fi considerat parte a acestei subspecii, trebuie să fii suficient de apropiat, ca anatomie şi structură genetică, de această vulpe platoniciană particulară, o femelă adultă colectată la Monte Gargano în 1961. Oricât de practică ar fi chestia asta, ea nu-ţi spune nimic despre acrobaţiile unei vulpi de oraş pe un gard şubred de grădină, graba intenţionată a adulţilor care se strecoară tiptil, viclenia mitologică a lui Reynard sau somnul lipsit de griji, în aer liber, al puilor. Și vorbim despre o creatură pe care o vedem astăzi în preajma noastră. Ce sperăm să aflăm doar din nume despre cele care au dispărut? Prezentându-le, dorinţa mea este să umplu golul dintre nume şi realitate, dintre timbrul de o guinee şi aur. Să vedem formele străvechi de viaţă ca pe nişte vizitatori obişnuiţi ai lumii

23

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

24 noastre, fiare din carne şi instinct care freamătă şi pufăie, arbori care trosnesc şi frunze care cad.10

Astăzi, când o creatură dispărută este portretizată ca fiind în viaţă, ea este adesea (înfăţişată) ca un monstru, ceva malefic, cu un apetit insaţiabil. Asta datează de la începutul secolului al XIX-lea de la senzaţionaliştii geologiei. Unii au fost atât de dornici să-şi promoveze viziunea despre un trecut dramatic şi violent, încât mamuţii lânoşi şi leneşii tereştri, cunoscuţi încă de atunci ca fiind erbivori, au fost înfăţişaţi drept carnivore feroce. Mamutul, de exemplu, a fost prezentat publicului ca un prădător puternic, care pândea ameninţător în lacuri pentru a se năpusti asupra prăzii sale, ţestoasele, în timp ce docilul erbivor care e leneşul terestru a devenit „enorm ca hăul ameninţător; crud ca pantera sângeroasă; iute ca vulturul în picaj şi terifiant ca îngerul nopţii!”. Chiar şi astăzi, în nenumărate filme, cărţi şi emisiuni de televiziune continuă descrierea agresiunii absurde şi barbare a animalelor preistorice. Însă prădătorii Cretacicului nu au fost mai însetaţi de sânge decât este astăzi un leu. Periculoşi, cu siguranţă, dar animale, nu monştri.11

Lucrul pe care îl au în comun paşnica colecţie de curiozităţi fosile şi portretizarea organismelor dispărute ca monştri este lipsa unui context ecologic real. În general, plantele şi fungii lipsesc, iar nevertebratele au parte doar de cea mai superficială privire. Însă arhiva de roci a Pământului conţine contextul respectiv, dezvăluind condiţiile în care au trăit creaturile extincte, care le-au modelat în forme ce par acum atât de neobişnuite. Este o enciclopedie a posibilului, a peisajelor dispărute, iar cartea de faţă e o încercare de a readuce la viaţă acele peisaje, de a le rupe de imaginea prăfuită şi rigidă a organismelor extincte sau a Tyrannosaurus-ului senzaţionalist

care rânjeşte prin parcurile tematice şi de a cunoaşte realitatea naturii ca şi cum ar fi astăzi.

A-ţi imagina peisajele care au existat cândva înseamnă a simţi cum te apucă dorul de a călători în timp. Speranţa mea e că veţi citi ceea ce urmează ca pe o carte de călătorii a unui naturalist, chiar dacă e una despre ţinuturi mai degrabă îndepărtate în timp decât în spaţiu, şi veţi începe să vedeţi ultimele 500 de milioane de ani nu ca pe o întindere nesfârşită a timpului insondabil, ci ca pe o serie de lumi fabuloase, dar familiare.

I

25

RÂMURI Ă T

THOMAS HALLIDAY

26

1

Banchiză Stepa mamuţilor