Titlul original al acestei cărți este The Sheperd's Life: A Take of the Lake District de James Rebanks. Copyright © 2015 by James Rebanks © Publica, 2016, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
Credite:
p. 57 – din The Poetry of Robert Frost de Robert Frost, volum publicat de Jonathan Cape, reprodus cu permisiunea The Random House Group Ltd; pp. 183-184 – din Young and Old de R. S. Thomas, volum publicat de Chatto & Windus, reprodus cu permisiunea The Random House Group Ltd; p. 229 – „The Past” de Kath Walker (Oodgeroo Noonuccal), din The Dawn is at Hand, volum publicat de Marion Boyars, 1992 (London & New York).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României REBANKS, JAMES Viaţa păstorului : o poveste din Lake District / James Rebanks; trad.: Florin Tudose. – Bucureşti: Publica, 2016 ISBN 978-606-722-221-0 I. Tudose, Florin (trad.) 821.111-94=135.1
NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Mihaela Apetrei CORECTORI: Cătălina Călinescu, Rodica Crețu DTP: Max Theodor Gruenwald TIPAR: Artprint
Dedicată amintirii bunicului meu,
W.H. Rebanks, și tatălui meu,
T.W. Rebanks
Spre capătul acestor Văi se găsea o perfectă Republică a Păstorilor și Agricultorilor, în care responsabilitatea fiecărui bărbat era grija față de familia sa și, câteodată, grija față de vecinii săi. Două sau trei vaci alimentau fiecare familie cu lapte și brânză. Biserica era singurul edificiu ce se ridica impunător deasupra caselor modeste, punctul central al acestui Commonwealth pur, ai cărui membri își duceau zilele în miezul unui imperiu puternic, retrași într-o societate ideală sau o comunitate organizată, a cărei constituire fusese impusă și reglementată de munții care o protejau. Aici nu existau nobili de sânge, cavaleri sau stăpâni, dar mulți dintre fiii umili ai acestor dealuri știau că pământul acesta, pe care l-au călcat cu tălpile și l-au muncit din greu cu mâinile, era, de mai mult de cinci sute de ani, al celor de-un nume și-un sânge cu ei... William Wordsworth, A Guide Through the District of the Lakes in the North of England (1810)
cuprins
Naturalizarea �������������������������������������������������������� 9 Vara
��������������������������������������������������������������������������������������������������������������19
Toamna Iarna
���������������������������������������������������������������������������������������������������� 111
��������������������������������������������������������������������������������������������������������� 183
Primăvara
�������������������������������������������������������������������������������������������� 229
Mulțumiri �����������������������������������������������������������279
Naturalizarea
HEFT* Substantiv: 1) (Nordul Angliei) O bucată de pășune în amonte, în care a fost naturalizată o fermă de animale. 2) Un animal ce a fost naturalizat astfel. Verb: Tranz. (Nordul Angliei și Scoția) despre o fermă de animale; în special o turmă de oi: a se obișnui cu și a se atașa de o zonă de pășune de deal. Adjectiv: Naturalizat: despre animalele adaptate astfel unui loc. (Etimologie: din vechiul cuvânt nordic hefð, însemnând „tradiție”) * Am păstrat substantivul în engleză, ținând cont de semnificația lui și având în vedere că autorul însuși îl definește în rândurile care urmează. În continuare va apărea în carte tradus prin „naturalizare” (n.r.).
Viața păstorului
9
James Rebanks
10
Am înțeles că eram diferiți, cu adevărat diferiți, într-o dimineață ploioasă, în 1987. Mă aflam la o reuniune la școală, o clădire amărâtă din beton, construită în stilul anilor 1960, în orășelul nostru. Aveam în jur de treisprezece ani și eram înconjurat de un grup de elevi nevrednici, ascultând o profesoară bătrână și ostenită-n bătălii, care ne făcea morală despre cum ar trebui să avem ambiția de a fi mai mult decât niște bieți fermieri, tâmplari, zidari, electricieni și coafeze. Părea că mai ținuse de nenumărate ori predica asta. O pierdere de vreme; iar ea știa foarte bine că așa e. Noi eram ferm hotărâți să fim ceea ce eram și fuseserăm dintotdeauna, la fel ca tații și bunicii, mamele și bunicile noastre. Mulți dintre noi erau destul de inteligenți, dar nu aveau niciun chef să-și arate inteligența la școală. Ar fi fost chiar periculos. — Între profesoara aceea și noi se întindea un abis de neînțelegere. Puștii cărora le păsa cât de cât se căraseră cu un an înainte la școala locală veche*, lăsându-i pe „ratați” să-și tocească zilele încă trei ani într-un loc în care nu ar fi vrut nimeni să stea. Rezultatul era un soi de război de gherilă între tabăra profesorilor profund deziluzionați și tabăra unora dintre cei mai plictisiți și mai agresivi elevi din câți există pe lume. În clasă jucam un „joc” în care obiectivul era să distrugem cel mai prețios articol de inventar al școlii și să susținem că a fost un „accident”. Eram bun la chestiile astea. Grammar school, în original. E vorba despre școli înființate în Evul Mediu cu scopul
*
predării limbii latine. De obicei asimilate sistemului general de învățământ, unele își păstrează până în ziua de azi profilul oarecum mai academic decât al școlilor obișnuite (n.t.).
11 Viața păstorului
Podeaua era plină de cioburi de microscop, specimene biologice, scaune schilodite și cărți ferfenițite. O broască decedată de mult și conservată în formol zăcea lățită pe podea, în poziție de înot bras. Lămpile cu gaz ardeau ca niște sonde de petrol, iar o fereastră era crăpată. Profe soara ne privea cu lacrimi pe obraz – devastată –, în timp ce un laborant încerca să pună lucrurile la loc. Una dintre lecțiile de mate a devenit considerabil mai interesantă pentru mine în momentul în care unul dintre elevi s-a luat la pumni cu profesorul. Flăcăul a fugit din clasă, a coborât scările în fugă și a traversat terenurile de joacă mocirloase, dar a fost prins și doborât de profesor înainte de a scăpa spre oraș. Noi, spectatorii, am ovaționat momentul de parcă ar fi fost o mare fază într-un meci de rugby. Din când în când, cineva încerca (fără succes) să dea foc școlii. Unul dintre puștii pe care-i luam mereu peste picior s-a sinucis câțiva ani mai târziu, în mașina lui. Parcă am fi trăit într-un film de Ken Loach: nu s-ar fi mirat nimeni dacă într-o bună zi un puști slăbănog ar fi venit la școală cu un șoim. Într-un alt episod, m-am certat cu nătărăul de director, explicându-i că școala era o pușcărie și o „încălcare a drepturilor omului”. M-a privit mirat și m-a întrebat: „Bun, și acasă ce-ai face?”. De parcă asta ar fi fost o întrebare imposibilă. „Aș munci la fermă”, i-am răspuns, la fel de mirat că nu înțelegea ce întrebare simplă îmi pusese. A dat descumpănit din umeri, mi-a spus să nu mai fiu caraghios și să plec. Când cineva intra cu adevărat în vreun bucluc, directorul îl trimitea acasă. Așa că m-am gândit să-i sparg geamul cu o cărămidă, dar n-am îndrăznit. Iată-mă, dară, la adunarea din 1987, privind ploaia de dincolo de fereastră și visând cu ochii deschiși, întrebându-mă ce făceau oare bărbații de la ferma noastră și ce ar fi trebuit să fac și eu printre ei, când deodată mi-am
James Rebanks
12
dat seama că în clasă se vorbea tocmai despre văile din Lake District, locurile în care bunicul și tatăl meu fuseseră fermieri toată viața lor. Am devenit atent. După câteva minute în care am ascultat-o pe profesoară, mi-am dat seama că nenorocita aia ne credea prea proști și lipsiți de imaginație pentru a „face ceva cu viața noastră”. Ne tot pisa să ne ridicăm deasupra condiției noastre. Eram prea proști ca să ne dorim să plecăm din zona asta cu locuri de muncă murdare și lipsite de speranță și cu un stil de viață provincial și limitat. Nu ne aștepta nimic bun; ar fi trebuit să deschidem ochii și să înțelegem. În concepția ei, dacă-ți doreai să pleci mai repede de la școală ca să muncești la oi, erai mai mult sau mai puțin un idiot. Ideea că noi, tații și mamele noastre am putea fi niște oameni mândri, harnici și inteligenți, cu preocupări valoroase, ba chiar admirabile, era dincolo de capacitatea ei de înțelegere. Pentru o femeie care privea succesul în termeni de educație, ambiție, aventură și realizări profesionale remarcabile, probabil că eram doar niște amărâți. Mă îndoiesc ca cineva să fi rostit vredată cuvântul „universitate” în școala noastră; nu-și dorea nimeni să plece – cei care plecau încetau să mai aparțină; se schimbau și nu mai puteau reveni niciodată cu adevărat. O simțeam cu toată ființa noastră. Educația era o „evadare”, dar noi nu ne-o doream și făcuserăm o alegere. Mai târziu, aveam să înțeleg că aglomerările industriale moderne sunt obsedate de importanța „plecării în altă parte” și de „realizarea în viață”. Asta implică ceva ce eu am ajuns să urăsc, anume că acela care rămâne pe loc și face muncă fizică nu prea contează. Ascultam tot mai iritat și mi-am dat seama că ea, în mod curios, cunoștea și susținea că iubește ținutul nostru. Dar vorbea și gândea despre el într-un fel complet străin mie și familiei mele. Iubea peisajul
— Acea adunare a fost, practic, prima mea întâlnire cu această manieră (romantică, în esență) de a privi ținutul nostru. Am înțeles atunci, destul de șocat, că priveliștea pe care o iubeam eu, noi, cea căreia îi aparțineam de secole, locul numit „Lake District”, era trecut și în proprietatea altor oameni, în baza unor principii pe care abia dacă le puteam bănui. Mai târziu, citind prin cărți, am observat că exista un „alt” Lake District, pe care am început să-l înțeleg mai bine. Am aflat că, până spre 1750, oamenii din afară nu se prea sinchisiseră de acest colț montan din nord-vestul Angliei, iar când o făcuseră, li se păruse un pământ sărac, neproductiv, primitiv, dur, urât și înapoiat. Am descoperit cu iritare că, până atunci, niciunul dintre vizitatori nu considerase acest ținut frumos sau demn de atenție – și to todată am fost uimit să descopăr cum lucrurile se
13 Viața păstorului
„sălbatic”, compus din munți, lacuri, locuri de odihnă și aventură, puțin populat cu niște oameni pe care eu nu-i cunoscusem niciodată. Lake District, în monologul ei, era terenul de joacă al unor bande itinerante de cățărători, poeți, plimbăreți și visători... oameni care, spre deosebire de părinții noștri sau de noi, „făceau ceva în viață”. Din când în când rostea câte un nume, pe un ton reverențios, căutând în van o urmă de interes în privirile noastre. A pomenit de cineva pe nume „Alfred Wainwright” și de cineva numit „Chris Bonnington” și i-a dat înainte la nesfârșit despre unul „Wordsworth”. Eu nu auzisem de niciunul dintre ei; după cum ni meni din sală, care nu era profesor, nu auzise vreodată numele acelea.
James Rebanks
14
schimbaseră în doar câteva decade. Au fost construite drumuri, apoi linii ferate, pentru a ușura accesul. Romantismul și mișcarea naturalistă au modificat viziunea oamenilor asupra munților, lacurilor și a peisajelor aspre, așa cum este al nostru. Acesta a devenit dintr-odată un subiect de maxim interes pentru scriitori și artiști, în special în epoca în care Războaiele Napoleoniene au blocat accesul turiștilor către Alpi, forțându-i să descopere peisajele muntoase ale Britaniei. De la bun început, vizitatorii au fost obsedați de un ținut al imaginației, un peisaj idealizat al minții. Acesta a devenit contrapunctul altor peisaje mintale, cum ar fi Revoluția Industrială, născută la nici două sute de kilometri spre sud, dar și un loc ce putea fi folosit pentru a ilustra diferite filosofii și ideologii. Pentru mulți a fost, încă de la „descoperirea” sa, un loc al evadării, un loc ce stimula, prin natura lui și priveliștea sălbatică, emoții și sentimente de negăsit în alte părți. Pentru mulți era un loc potrivit pentru plimbare, contemplare, escaladă, pictură, de scris, ori pur și simplu un loc pe care să ți-l imaginezi în visuri. Un loc pe care mulți și-ar fi dorit să-l viziteze sau să-l locuiască. Dar, dincolo de toate, am aflat că peisajul nostru a schimbat lumea. Aici a fost exprimată prima dată în cuvinte ideea că oricare dintre noi se poate simți „stăpân” (dincolo de drepturile de proprietate) pe niște locuri sau lucruri, doar pentru că acestea sunt frumoase, stimulante sau pur și simplu speciale. William Wordsworth, poetul romantic din Lake District, a propus în 1810 ca locul să devină „un soi de proprietate națională, asupra căruia are drepturi oricine are ochi să privească și inimă să se bucure”. Aici au fost formulate argumentele care definesc astăzi conceptul de conservare a mediului. Orice peisaj din lume protejat prin lege, orice proprietate națională,
15 Viața păstorului
orice parc național și orice sit din Patrimoniul Universal UNESCO are în ADN-ul său ceva din cuvintele astea. Mai presus de orice, în anii în care m-am maturizat, după ce am părăsit școala, am aflat că nu suntem singurii care iubesc acest loc. El este, din fericire sau din păcate, un loc de joacă spectaculos pentru întreaga Britanie și pentru mulți alți oameni din întreaga lume. A fost sufi cient să merg dincolo de dealuri, în Ullswater, ca să văd valurile de mașini gonind pe autostradă, ori puhoaiele de oameni înghesuiți la marginea lacului, pentru a înțelege ce înseamnă asta. Există consecințe bune și consecințe mai puțin bune. Azi vin în zonă 16 milioane de turiști pe an (într-o zonă cu 43 000 de locuitori), care cheltuie aici peste un miliard de lire anual. Mai mult de jumătate dintre locurile de muncă din regiune sunt în domeniul turismului – și multe dintre fermele noastre depind de acesta, prin veniturile obținute din pensiuni sau alte tipuri de afaceri. În unele văi, 60-70% dintre case sunt locuințe secundare sau case de vacanță, astfel că mulți localnici nu-și mai permit să trăiască în comunitățile lor. Localnicii vorbesc cu ciudă despre faptul că sunt „depășiți numeric”, și știm cu toții că am ajuns în toate privințele minoritarii acestui ținut. Există zone pe care nu le mai simțim ale noastre, ca și cum oaspeții ar fi preluat controlul asupra casei care îi găzduiește. Viziunea profesoarei asupra peisajului din Lake District a fost creată în ultimii două sute de ani de o societate urbanizată și din ce în ce mai industrializată. Era visul despre un loc creat pentru o comunitate tot mai mare, populată până la refuz de oameni rupți de pământurile acestea. Nu a fost nicicând visul nostru, al celor care muncim pământul. Noi eram deja aici, făcând ce știam mai bine.
Am vrut să-i spun profesoarei că înțelesese totul pe dos – că nu înțelegea defel nici locul, nici oamenii. Gândurile mele au avut nevoie de mulți ani pentru a se clarifica, dar cred că s-au aflat acolo de la bun început, chiar dacă într-o formă copilărească, neșlefuită. La fel cum știam, tot într-o manieră empirică, faptul că este important să scriem acele cărți ce definesc locurile și că avem nevoie de cărți scrise de și despre noi. Dar la momentul adunării din 1987 eram prostuț, aveam treisprezece ani, așa că n-am fost în stare decât să imit cu palmele un sunet de pârț. Au râs toți. Profesoara și-a încheiat monologul și a părăsit fumegând scena.
James Rebanks
16
— Dacă Wordsworth și prietenii săi au „inventat” sau „descoperit” Lake District, invenția lor nu a atins nicicum familia noastră până în anul 1987, în ziua în care am ajuns acasă și am început să-i întreb pe ai mei despre ce ne spusese profesoara. Istoria asta alternativă nu suna bine de la bun început. Noi de ce nu aveam un loc în povestea ținutului nostru? Îmi părea ceva impus cu forța, un caz clasic despre ce aveam să aflu mai târziu că istoricii numesc „imperialism cultural”. Ce nu știam pe atunci era că Wordsworth considera că o comunitate de păstori și mici fermieri cum era cea de la Lake District reprezenta un ideal politic și social cu o semnificație și valoare mult mai mari. Oamenii de aici se autoguvernau, liberi de elitele aristocratice ce dominau viețile oamenilor din alte părți, iar pentru Wordsworth acesta era modelul unei societăți sănătoase. El ne considera contrapunctul Angliei comerciale, urbane și din ce în ce mai industrializate, din restul țării. O viziune idealizată, chiar și pentru vremurile acelea, dar Lake District
văzut prin ochii poetului era un loc ce respira printr-o cultură și o istorie proprii. Wordsworth credea că o mai mare valorificare a acestui peisaj aduce cu sine o mai mare responsabilitate din partea vizitatorilor, în sensul înțelegerii autentice a culturii locale, altminteri turismul ar fi devenit doar o forță brută, capabilă să distrugă mare parte din lucrurile care făceau ca acest loc să fie special. În câteva versuri decupate din „Michael, a Pastoral Poem” (scris în 1800), el recunoștea că viziunea păstorului asupra acestui loc era diferită și interesantă în sine, o remarcă uimitor de modernă:
Dar eu am aflat târziu toate acestea, acuzându-l pe Wordsworth de vina de a nu ne fi înțeles și de a fi transformat acest loc într-un peisaj de plimbare romantică pentru alții. Direct sau indirect, conștient sau nu, ideile și atitudinile noastre față de mediu sunt influențate de cultură. Viziunea mea asupra acestui peisaj nu este luată din cărți, ci din altă sursă: e o viziune veche, moștenită de la cei care au trăit aici înaintea mea.
17 Viața păstorului
Nu-i îndoială, să-l fi întrebat fățiș Dacă iubește munții, nu-i îndoială, zic Că ți-ar fi repetat cuvintele greoi Și poate ochii i-ar fi ridicat să-i vezi, spunându-ți Ce lucru aprig de iubit sunt ei, ca mai apoi Vorbindu-i blând de viață Și de‑ale sale, de mersul Cerului și al pământului, să vezi cu-adevărat Cum gându-i traversat de umbre Minuni și încântări, peceți Ce-n inimă îi ard ca o credință.
James Rebanks
18
Ceea ce urmează este, parțial, o descriere a muncilor noastre de‑a lungul unui an; parțial, povestea maturizării mele în anii 1970, 1980 și 1990 și povestea oamenilor din jurul meu de la vremea aceea, cum ar fi tatăl și bunicul meu; și, parțial, depănarea istoriei Lake District – din perspectiva oamenilor care trăiesc și au trăit aici de sute de ani. Este povestea unei familii și a unei ferme, dar și povestea extinsă a celor uitați de lumea modernă. E o poveste despre nevoia de a deschide ochii și de a-i vedea pe cei care trăiesc neștiuți în mijlocul nostru, pe cei care duc vieți profund tradiționale, ancorate în trecutul îndepărtat. Dacă vrem să-i înțelegem pe oamenii care trăiesc la poalele munților din Afganistan, poate ar fi înțelept să încercăm mai întâi să-i înțelegem pe oamenii care trăiesc la poalele munților din Anglia.
Vara
Cea mai mare parte a vieții mele am trăit la țară, dar nu am simțit niciodată că aparțin acelor locuri... E foarte ciudat... Nu am experimentat niciodată o asemenea atmosferă... cum există aici... Trebuie să vorbesc despre asta, pentru că este, pur și simplu, atât de straniu. Este puterea care îi face pe copii să reziste oricărui om sau lucru venit din afara satului lor... Copiii satului... sunt convinși că au ceva ce niciunul dintre nou-veniți nu poate avea, un soi de viață misterioasă, desăvârșită, încât a căuta orice altceva e o pierdere de vreme. Daphne Ellington, profesoară, citată de Ronald Blythe în Akenfield (1969)
Viața păstorului
19
Nu există nici început, nici sfârșit. Soarele răsare și apune în fiecare zi; anotimpurile vin și se duc. Zilele, lunile și anii se strecoară printre raze de soare, ploaie, grindină, vânt, zăpadă și îngheț. Frunzele cad în fiecare toamnă și cresc din nou în fiecare primăvară. Pământul se învârtește în spațiul infinit. Iarba răsare și moare în căldura soarelui. Fermele și turmele rezistă, mai puternice decât viața unei singure persoane. Ne naștem, trăim o viață de muncă și murim, trecători precum frunzele de stejar pe care le suflă vântul de iarnă pe pământul nostru. Suntem, cu toții, părți minuscule din ceva rezistent, ceva ce pare solid, real și autentic. Viețile noastre de fermieri au rădăcini adânci de peste cinci mii de ani în pământul acestui ținut.
James Rebanks
20
— M-am născut la sfârșitul lunii iulie, în 1974, într-o lume care avea în centrul ei un bătrân și cele două ferme ale sale. Bătrânul era un fermier mândru, pe nume William Hugh Rebanks, „Hughie” pentru amicii lui, „bunelu'” pentru mine. Când îl sărutam de noapte bună, îi simțeam barba aspră. Mirosea a oi și a vaci, avea un singur dinte, și ăla îngălbenit, dar asta nu-l împiedica să curețe ca un șacal carnea de pe coastele de miel. A avut trei copii. Două fete, ambele căsătorite cu fermieri buni, și pe tatăl meu. Tata a fost cel mai mic dintre copii, cel care avea să ducă ferma mai departe. Eu am fost cel mai mic dintre nepoți, dar singurul care i-a purtat numele. Am crezut întotdeauna, de la primele amintiri până în ziua morții sale, că soarele strălucea de undeva din spatele lui. De mic mi-am dat seama că era regele lumii lui, unul dintre patriarhii biblici. Nu și-a plecat capul în fața nimănui. Nimeni nu i-a spus ce să facă. A dus o viață modestă, dar a fost mândru, liber și independent, iar
21 Viața păstorului
prezența lui exprima clar faptul că aparținea acestui colț de lume. Primele mele amintiri sunt cu el și cu dorința mea de‑a fi cândva exact ca el. Trăim și muncim la mica noastră fermă de pe un deal din nord-vestul îndepărtat al Angliei, în Lake District. Lucrăm pământul din valea Matterdale, situată între primele două dealuri (muntoase) rotunjite, care se ivesc la stânga, cum vii din vest, pe drumul principal dinspre Penrith. Din vârful dealului aflat în spatele casei noastre poți vedea nordul îndepărtat, până spre estuarul Solway, sclipind în depărtare, către Scoția. La fiecare început de vară, fentez o jumătate de oră de muncă ca să mă cațăr acolo împreună cu ciobăneștii mei și să privesc lumea. La est se poate observa coloana vertebrală a Angliei, lanțul de dealuri muntoase Pennines, cu pământul fertil din Eden Valley deschizându-se sub ele. Zâmbesc la gândul că toate generațiile familiei mele s-au jucat pe câmpurile și în satele ce se întind sub dealuri, între Lake District și Pennines, de-a lungul a cel puțin șase sute de ani, dacă nu chiar mai bine. Noi am dat formă acestui peisaj, care la rându-i ne-a dat nouă o formă. Ai mei au trăit, au muncit și au murit aici vreme de nenumărate generații. Locul acesta este ce este datorită lor și oamenilor ca ei. Înainte de toate, e un ținut al oamenilor. Fiecare acru de pământ a fost definit de acțiunile bărbaților și ale femeilor care au locuit aici în ultimii zece mii de ani. Până și munții sunt ciuruiți de mine și scrijeliți de cariere, iar pădurea aparent sălbatică din spatele casei noastre a fost cândva tăiată excesiv și apoi replantată. Aproape toți oamenii cu care mă înrudesc și de care îmi pasă trăiesc în arealul vizibil de pe deal. Când spunem ținutul „nostru”, ne referim la o realitate deopotrivă fizică și intelectuală. Nu-i nimic special în asta. Ținutul acesta este casa noastră, de care ne despărțim arareori și pentru puțină vreme.
James Rebanks
22
Poate să pară o lipsă de imaginație sau de spirit de aventură, dar nu-mi pasă. Iubesc locul ăsta; pentru mine reprezintă începutul și sfârșitul lumii și de aceea oriunde altundeva mă simt ca nicăieri. Din vârful acestui deal văd un pământ modelat de oameni muncitori, în mare măsură anonimi. E un loc unic, creat de mâini omenești, un peisaj împărțit și definit de câmpuri, ziduri, garduri, diguri, drumuri, pâraie, canale, hambare, cariere, păduri și cărări. Văd terenurile noastre și o sută de treburi pe care ar trebui să le fac, în loc să pierd vremea pe deal. Văd oile cum se cațără pe un zid și intră în fâneață și știu că ar trebui să nu mă mai prostesc, să nu mai visez cu ochii deschiși, ca un amărât de poet sau ca un excursionist, și să mă apuc de treabă. În vest se zăresc vârfurile înalte din Lake District, adesea acoperite cu zăpadă o jumătate de an. De pe cel mai înalt dintre acestea poți zări Marea Irlandei. La sud, orizontul este blocat de munți, dar știu că dincolo de ei se află restul Angliei. Lake District este relativ mic, are cam 1 300 de kilometri pătrați. Cineva care ar privi din spațiu ar observa că pământul nostru se află pe marginea estică a unui mic lanț de văi muntoase. Chiar și după standardele Lake District, valea noastră e micuță, un bazin împrejmuit și pajiști, înconjurat de dealuri, punctat din loc în loc de mici ferme. În cinci minute ajung cu mașina de la un capăt la celălalt. Îi văd pe vecinii de dincolo de vale, la nici doi kilometri distanță, și-i pot auzi adunând oile de pe versanți. Valea în care trăim și muncim se întinde sub mine ca palmele crăpate și muncite ale unui bătrân. Peisajul acesta are ceva ce oamenii iubesc. Vara, celor mai mulți dintre ei, de oriunde ar veni din lumea asta, le pare excepțional de verde și de îmbelșugat. Este un „peisaj pastoral” și „temperat”, un ținut al ploilor abundente și al verilor calde, un loc extrem de prielnic, pe scurt,
pentru iarba de vară. Cum au tot spus scriitorii, este un peisaj intim, la scară umană. Clădirile văruite în alb ale fermelor îmbrățișează versanții imediat sub vechea pășune comună de sub culmi. Alte clădiri aparținând fermelor punctează valea în locurile mai înalte ori pe crestele ce răsar din stufărișul care crește în pământul îmbibat cu apă de pe fundul văii, unde a trăit și bunicul meu. Noi suntem una dintre cele aproape 300 de familii de fermieri ce susțin acest ținut și stilul de viață străvechi de aici. —
23 Viața păstorului
Bunicul s-a născut în 1918, într-o familie de fermieri destul de anonimă și de banală. La vremea respectivă trăiau și munceau în mare parte în inima regiunii Eden Valley. Registrele, atât cât le putem crede, arată că bunicul aparținea unei familii de agricultori ce se luptau din gene rație în generație să supraviețuiască, reușind uneori să ajungă în clasa fermierilor relativ stabili, înainte de a se afunda din nou în masa țăranilor fără pământ, a muncitorilor la fermă, la fabrică, ori chiar mai jos de‑atât. Povestea din registre se pierde în niște înregistrări ilizibile din secolul al XVI-lea ale nașterilor, deceselor și căsătoriilor, înscrise în catastifele bisericii aparținând de sătucurile în care descendenții lor trăiesc și muncesc și astăzi. Pe scurt, bunicul meu face parte din majoritatea tăcută și neștiută a oamenilor ce au trăit, au muncit, au iubit și au murit fără a lăsa prea multe urme scrise ale trecerii lor prin lume. Pentru restul lumii, el a fost, iar noi, descendenții lui, am rămas, practic, niște nimeni. Dar tocmai asta este ideea. O priveliște precum a noastră a fost creată și a supraviețuit prin efortul unor nimeni. De aici și șocul meu când am auzit la școală versiunea „omului alb, bogat și mort” a istoriei locului. Acesta este un pământ al oamenilor
modești și muncitori. Adevărata istorie a ținutului nostru ar trebui să fie istoria unor nimeni. —
James Rebanks
24
Ceasul vibrează pe noptieră la ora de trezire. Întind mâna și îl opresc: e 4.30 dimineață. Oricum eram aproape treaz. Camera este pe jumătate luminată de primele raze ale dimineții. Văd umărul soției mele și piciorul încolăcit peste cearceaf, iar între noi îl văd pe fiul meu de doi ani, care s-a băgat azi-noapte între noi. Iau un braț de haine și ies tiptil din cameră. Soarele va răsări curând de după creasta dealului. În bucătărie, dau pe gât o cutie de lapte. Arunc hainele pe mine cu mișcări mecanice, treaz doar pe jumătate. Mai am o jumătate de oră până ce ne întâlnim la poarta din deal. Urmează să adunăm oile pentru tuns. Mintea mea bifează automat o listă. Hainele potrivite: bifat. Micul dejun: bifat. Sandviciuri: bifat. Cizme: bifat. Când ajung în dreptul hambarului, Floss și Tan, ciobăneștii mei, încep să țopăie, să dea din coadă și să scheaune, până ce-i scot din lanț. Știu că urmează să urcăm pe deal. Îi hrănesc bine, ca să aibă energie pentru mai târziu, când voi avea nevoie de ei. Păstorul care urcă pe munte fără să aibă cu el măcar un câine ciobănesc de încredere este inutil. Oile de munte sunt pe jumătate sălbatice, pot mirosi slăbiciunea, astfel că, fără niște ciobănești buni, o să evadeze și o să creeze haos. Câinii ajung în multe locuri în care omul nu are acces – pe stânci colțuroase și în grohotișuri, de unde mână în jos oile
25 Viața păstorului
rătăcitoare. Când să ies din hambar, Tan țâșnește pe ușă și sare direct pe ATV. Floss îl urmează. Hrănit și luat câinii: bifat. ATV: bifat. Carburant: bifat. Speriate de câini, rândunelele țâșnesc la fel de brusc pe ușa hambarului. Au câteva zile de când le-au crescut bine penele, așa că acum trec familii întregi pe deasupra capului meu, spre câmpurile de iarbă și ciulini pe deasupra cărora se vor învârti toată ziua. Degete de roz și portocaliu răsar pe versanții dealului. Răsăritul. Sunt cele mai călduroase zile din vară. Ajuns pe drum, simt ridicându-se căldura din asfalt. Soare. Praf. Musculițe. Cerul albastru. E o zi călduroasă, așa cum nu ne imaginam în ultimele opt-nouă luni de vreme rece și umedă, o zi prea călduroasă pentru a muta oile. La amiază abia vor putea respira și se vor ascunde în unghere și spărturi din zid, oriunde vor găsi un petic de umbră. Va fi imposibil să le găsim pe toate. E prea cald și pentru câini. Poți ucide un câine dacă îl muncești prea mult pe vreme toridă și umedă. Așa că vrem să începem cât mai devreme, ca să terminăm până ce ajunge soarele la apogeu. Până aseară nu am știut nimic de strânsul oilor, plănuit pentru azi. Când a sunat telefonul, eram în baie. Mi l-a adus soția mea, iar eu m-am prefăcut că nu sunt acolo. Sunase Alan, vecinul meu, un fermier mai în vârstă și foarte respectat, care are multe oi pe versanți și mai multă experiență decât mine. El e șeful, decanul de vârstă, dacă vreți, el organizează munca în comun. Nu e deloc ușor să-i organizezi pe fermierii de la munte să facă ceva împreună, așa că nu-l invidiez câtuși de puțin. E un om care nu vorbește mai mult decât trebuie.
— Mâine strângem turmele de pe deal. — OK. — Ne întâlnim la poartă, la 5 dimineață. — Bine.
Apoi a închis și l-a sunat pe următorul. Știam că nu mai putea fi amânat, că sosise momentul și că oile trebuiau tunse, dar, fiind o treabă pe care o facem împreună, depindem întotdeauna de vreme și de disponibilitatea celorlalți. E ca și cum stai și aștepți Ziua Z – nu știi când a sosit până ce nu sună telefonul ori auzi că strigă cineva din drum: „Mâine, mergem mâine”.
James Rebanks
26
— Strânsul oilor e o străveche muncă în colectiv, în care toți cei care au dreptul de a paște oile pe pământul comun neîngrădit se adună împreună cu câinii lor pentru a strânge turmele de pe dealuri. Pe terenul nostru, o bucată vastă de șes mlăștinos și munte, pasc cam zece turme diferite. Cum în zonă nu există prădători de dimensiuni mari, oile sunt lăsate să pască liber, dar sunt coborâte la poalele muntelui de câteva ori pe an ca să fete, să fie tunse și pentru alte activități-cheie din viața unei turme. Dincolo de pământul nostru comun se găsesc alte zone muntoase neîngrădite, alte coline, folosite la comun de alți fermieri, astfel că, în teorie, oile noastre pot vagabonda pe tot cuprinsul Lake District. Dar nu o fac, fiindcă își cunosc bine locul lor pe munte. Sunt „naturalizate” – mieii dobândesc de la mamele lor sentimentul apartenenței –, un lanț al învățării neîntrerupt de mii de ani. Așa se face că, de fiecare dată când vinzi o oaie de pe dealurile astea, strici o legătură istorică. Se spune că aici se găsește cea mai mare concentrare de pământ comun din vestul Europei,
27 Viața păstorului
în care a supraviețuit un stil de a face agricultură mai vechi decât ce se poate găsi în restul lumii. Dealul de pe care strângem oile nu este al nostru, ci e proprietatea Fondului Național. Alți proprietari de pământuri dețin alte dealuri din împrejurimi, dar noi avem aici un drept străvechi de a paște un număr prestabilit de oi. Multe dintre aceste zone muntoase au fost cumpărate și donate Fondului Național de către binefăcători înstăriți, cum a fost Beatrix Potter, oameni ce au avut încredere că Fondul va proteja ținutul și stilul de viață unic de aici. Testamentele stipulau adesea că turmele de pe dealuri trebuie să fie alcătuite din oi Herdwick. Există mai multe tipuri de proprietate asupra unui singur lot de pământ. Drepturile de pășunat de pe colina noastră sunt împărțite în niște „stagii” (o împărțire a dreptului comun); fiecare stagiu pe care îl deții sau îl închiriezi îți dă dreptul să duci la păscut un număr prestabilit de oi (pe colina noastră, șase oi per stagiu). Cumpărăm, vindem și închiriem stagiile în așa fel încât fermierii bătrâni să se poată retrage, iar turmele și drepturile lor de pășunat să fie preluate de următoarea generație. Uneori, proprietarul colinei nu deține niciun stagiu și prin urmare nu poate să pășuneze pe pământul său, în cazul în care nu există un supliment de drepturi de pășunat. Drepturile de pășunat sunt, de asemenea, comune. Cuvântul „comun” nu are nicio conotație peiorativă aici, ba, dimpotrivă, e motiv de mândrie. Înseamnă că ai dreptul la ceva valoros, că ești unul dintre cei ce au grijă de aceste dealuri și că ești egalul celorlalți fermieri în cadrul stilului de viață de aici. Dacă ești crescător de oi Herdwick sau Swaledale, iar oile tale sunt naturalizate pe terenurile comune de pe dealuri, atunci faci parte, automat, din asociația „comunilor”. E o rămășiță ciudată din trecutul feudal, când plăteam bir (inclusiv prin arme)
către stăpânul ținutului, în schimbul dreptului de a pășuna pe pământul sterp de munte. Dar a trecut ceva vreme de când nu mai trebuie să plătim tain. Aristocrații au dispărut sau și-au pierdut interesul față de drepturile noastre, pentru că suntem scandalagii și încăpățânați atunci când ne calcă cineva pe bătături. Câștigul nu justifica efortul, astfel că noi, țăranii, am câștigat bătălia asta. Suntem o parte minusculă dintr-un sistem agricol și dintr-un stil de viață străvechi, care au reușit să supraviețuiască în munții aceștia grație sărăciei lor istorice, a relativei izolări și a mișcării timpurii de conservare, ce a protejat zona de schimbări.
James Rebanks
28
— Oițele și mieii mei au stat sus în munți aproape opt săptămâni. Sunt oi Herdwick, născute pe dealurile din Lake District și crescute de secole în spiritul acestui ținut, al acestui climat și al acestui tip de oierit. Oile acestea au două calități: supraviețuiesc iernilor și perioadelor dificile, iar primăvara și vara produc miei sănătoși pe care îi cresc la munte, astfel încât turma este aprovizionată constant cu oi, iar fermele au și un surplus de miei pe care să-i vândă. De opt săptămâni, de când le-am adus aici, nu prea le-am mai văzut. Au avut singure grijă de ele, bucurându-se de iarba îmbelșugată de vară. Cultura noastră pastorală include și perioade în care oile pasc pe dealuri, fără să le supraveghem. Numai oile care fată gemeni rămân pe pajiștile mai joase de pe pământul nostru îngrădit, numite „loturi” sau „repartizate”, deoarece aici găsesc nutrienți mai buni pentru creșterea gemenilor decât pe munte. Așa că sunt nerăbdător să le văd din nou, să mă asigur că sunt vii și nevătămate. Mai mult decât orice, mă interesează să
— De fiecare dată întârzie. — Nu se poate trezi la timp, putoarea. — Hai să pornim fără el. Ne ajunge din urmă. — Nu, mai bine așteptăm. — Ah, uite că vine.
Un ATV gonește pe drumul de la marginea dealului. Un cioban cam amețit mormăie niște scuze. S-a oprit să adune niște miei rătăciți în josul drumului.
29 Viața păstorului
văd cât au crescut mieii de când i-am adus sus, în mai, când aveau în jur de o lună. Acum este a doua săptămână din iulie. Înaintez prin ceața văilor spre zona mai înaltă unde se află poarta care dă spre munte. Soarele aflat la răsărit a început deja să ardă. Ajung al doilea la poartă. Unul dintre ciobani e mereu primul. Îl bănuiesc de insomnie. Ajuns la timp la poartă: bifat. Curând, în jurul porții se adună opt sau nouă bărbați și femei. O haită amestecată de ciobănești și corcituri binevoitoare se învârtește entuziastă în jurul nostru. Din când în când se aude câte un mârâit. Purtăm toți mânecă scurtă, cizme și o diversitate de pălării de soare cu care nu am câștiga niciun fel de concurs de modă. Pe umeri atârnă traistele vechi, ponosite, pline de sandviciuri, băuturi gazoase și plăcinte. În zilele proaste privim încordați cerul și norii care îmbrățișează colinele. Uneori, când norii sunt prea joși, suntem forțați să facem cale întoarsă și să revenim mai târziu. E periculos să urci pe vreme proastă. Dacă mai și ninge, poate fi chiar fatal. Însă astăzi avem o singură grijă: căldura. Suntem iritați și tot mai nerăbdători, din pricină că unul dintre ciobani întârzie. Ne ține pe loc, așa că-l boscorodim.
James Rebanks
30
Nu contează. Trebuie să plecăm. Să ne mișcăm repede. Oile și mieii sunt sus, unde pământul se întâlnește cu cerul. Ciobanul cel mai vârstnic ia rolul generalului pe câmpul de bătălie. În filmul Zulu există un pasaj în care planul de atac al băștinașilor este comparat cu „coarnele unui taur... ce se apropie și te strâng precum fălcile unui clește”. Tot cam așa atacăm și noi colinele la strânsul oilor. E nevoie de șase sau opt oameni și poate mai mult de doisprezece câini, ore bune de mers pe jos (deși suntem mai rapizi în locurile accesibile cu ATV) și este nevoie să lucrăm mai mult sau mai puțin ca o echipă. Când înaintezi pe deal, trebuie să-ți folosești discernământul pentru a despărți oile din turma comună de oile vecinilor, identificându-le după „marcaje” – semnele colorate specifice diferitelor ferme. Cine nu e atent la turme, semne și topografie poate încurca îngrozitor lucrurile, împingând oile pe pajiștea comună vecină, ceea ce înseamnă în final mai multă muncă inutilă pentru toată lumea. Stăm pe loc și pălăvrăgim, dar e o muncă foarte seriosă. Trebuie să facem exact ce ni se spune. Nu e de glumă. Unul dintre ciobanii cei mai experimentați, Shoddy, este trimis în vârful colinei, unde verdele se topește în albastru, ca să verifice niște stânci îndepărtate. Oamenii și câinii cei mai buni sunt trimiși în cele mai dificile locuri. Shoddy va asigura colțul cel mai îndepărtat al desfășurării, acționând ca un baraj în fața oilor care vor încerca să scape de noi și gonindu-le la vale. Joe, un cioban tânăr cu câini buni, e trimis să curețe o viroagă lungă și adâncă (pe acestea le numim „ravene”, scobite de pâraie de‑a lungul secolelor) de pe flancul stâng, unde zona noastră comună se întâlnește cu cea a vecinilor. Un câine bun poate să scoată cu grijă oile de sub stânci, mișcându-se abil la stânga și la dreapta și oprin du-se în scurt, la un simplu fluierat. Un câine prea tânăr
31 Viața păstorului
ori slab dresat nu va izbuti să le coboare, sau chiar mai rău, o să le sperie și o să le pună în pericol, trimițându-le direct în râpe. Însă aici e vorba despre ciobani de munte pricepuți, fiecare cu câte o pereche de câini la fel de pricepuți. Dispar la posturile lor, care pe ATV, care croindu-și drum prin buruieni. Doi sau trei dintre noi sunt trimiși pe versantul stâng, în urma lui Joe, pentru a mâna oile de‑a latul colinei spre dreapta, în timp ce unul dintre noi iese din formație la fiecare kilometru, pentru a se asigura că oile rămân pe drumul ăsta. Fiecare trebuie să se țină de zona care i-a fost alocată. Fiecare trebuie să se asigure că nu-i scapă nicio oaie înapoi – ușor de îndeplinit cu un câine bun, imposibil fără. Păstoritul montan e posibil doar datorită legăturii dintre oameni și câinii ciobănești. Eu sunt ultimul pe partea mea de desfășurare. Trebuie să mă întâlnesc cu Shoddy în vârf. Mi se spune să-i aștept pe ceilalți la Pietre. Bun. Cel mai vârstnic dintre ciobani ia vreo doi bărbați cu el și pleacă pe un drum prăfuit din dreapta colinei. Vor crea un baraj între pășunea noastră și următoarea, împingând mai departe oile vecinilor și aducându-le mai aproape pe ale noastre: acolo va fi brațul drept al strânsului oilor. Oamenii răcnesc la câini, care în entuziasmul lor interceptează alți ciobani. Ne vom întâlni cu ei în câteva ore, tocmai la capăt, dincolo de zonele mlăștinoase – turbării ce se ridică ici și colo deasupra pajiștii, ca niște insule verzi și maronii răsărite discret din pământ. Acestea formează o mare de movile, unele cu diametrul de șapte sau nouă metri, altele de sute de metri. Sunt despărțite de mici șanțuri sau denivelări create de apă, formând o serie de râpe periculoase de mocirlă neagră, unele cât un om,
altele mai adânci, în care nu e mare lucru să te scufunzi. Oile își freacă spinările de suprafața acestor stânci organice, murdărindu-și blana cu un negru-cărbune care ne spune imediat pe unde și-au făcut veacul. În zonele joase de adăpost dintre movilele de turbă e ușor să pierdem oile din vizor și la fel de ușor să ne răsturnăm cu ATV-urile, astfel că zona trebuie parcursă cu atenție, ca să strângem toate animalele și să le împingem cu ajutorul câinilor spre casă. Avansăm dincolo de mlaștini și ne întâlnim la Stânca Lupului, unde formăm un soi de laț în jurul colinei, lăsând o singură direcție liberă pentru oi, acasă. —
James Rebanks
32
După momentul de hărmălaie când ne adunăm la poarta colinei, ziua de muncă devine rapid tăcută și singuratică. Mare parte din zi suntem departe de ceilalți; muncim împreună, dar la distanțe ce nu ne permit să comunicăm. E o zi de muncă alături de câini. Câinele de munte e o făptură cu totul specială, rezistent ca o pereche de cizme vechi, isteț și capabil să lucreze aproape independent, acoperind distanțe mari de‑a lungul muntelui. Sunt norocos să am doi ciobănești de „teren” foarte buni – Border collie. La muncile din vale nu prea e lucru pe care să nu-l poată face. Se furișează, merg pe burtă, țâșnesc în orice direcție și controlează oile cu o simplă privire. Sunt mândria și bucuria mea, chiar dacă nu sunt niște câini de deal excepționali (nu încă, cel puțin). Asta e altă poveste. Câinii de deal sunt aparte: trebuie să fie puternici și inteligenți, centrați mai puțin pe văz și mai mult pe îndeplinirea instrucțiunilor și pe propria istețime, atunci când acționează fără comandă. Traversând colina, am văzut niște oi de‑ale noastre rătăcite dincolo de o ravenă adâncă, pe partea cealaltă a
—
33 Viața păstorului
muntelui. M-am gândit, îngrijorat, că sunt prea departe ca să mai ajungem azi la ele. Probabil că vor coborî cu turmele vecine și le vom lua mai târziu. Dar Joe, care tocmai strângea oile din ravena cu pricina, și-a trimis câinii după ele. Sunt atât de departe, că din poziția lui abia le zărește. El se află și mai departe decât noi. Câinele se repede înainte și înapoi, face salt după salt și urcă tot mai sus, spre orizontul îndepărtat. Un fluierat sau două îi dau de veste că trebuie să continue urcușul, spre niște oi pe care nu le poate vedea încă, din pricina înclinației terenului. Dar deodată le zărește și de‑aici înainte știe precis ce trebuie să facă. Le dă ocol prin spate și le împinge să coboare de pe stâncă. Oile se răsucesc și vin spre noi, după care dispar dincolo de marginea mai îndepărtată a ravenei. La zece minute după ce au fost trimiși câinii, le văd cum ies ca din pământ dintr-o râpă aflată aproape de locul nostru. Au pierdut lupta și știu foarte bine asta. Traversează pământul mocirlos ascultătoare, la trap, și se alătură turmei care se îndreaptă spre casă. Câinii înțeleg că le-am preluat, așa că se întorc și pornesc spre stăpânul lor, aflat mai jos decât noi. Joe ne face cu mâna din depărtare și-și vede de treabă. Un câine ca ăsta valorează cât greutatea lui în aur. Am rămas cu gura căscată când am văzut cât de sus au urcat. A trebuit s-o închid repede, ca să nu par caraghios. Câinii mei, cu toate meritele lor, nu ar fi reușit o asemenea ispravă. Noi nu suntem ușor de impresionat, dar spectacolul la care tocmai am asistat ne impune o tăcere respectuoasă. Un cioban bătrân se întoarce către mine și-mi spune: — Așa trebuie să fie un câine de deal. — Da, recunosc eu, dar să nu-i spui nimic. I se urcă la cap.
Ajung la capătul de sus al colinei și aștept, cum mi s-a spus. Nu sunt sigur dacă aștept preț de câteva secunde, minute sau ore, fiindcă acolo nu ai noțiunea timpului. Văd mici grupuri de oi mergând spre casă, mânate de cei rămași în urma mea. Joe e aproape gata cu strânsul animalelor rătăcite în ravenă. Mă alătur lui, ca să tăiem împreună extremitatea colinei. Ne oprim să admirăm un arete (berbec) tânăr din rasa Herdwick, care trece pe lângă noi, fugărit de câini.
James Rebanks
34
— Ia uite-l. — Da. — E unul de‑ai tăi. — Știu. — A trecut și mă-sa acum un minut. — Ăsta o să câștige trofee. — Poate. — Vedem în timp.
Trece prin spatele meu și duce oile direct prin buruieniș. Eu continui de‑a lungul piscului, împingând oile în jos spre Joe și adunându-le pe cele aciuate printre movile. Acum mă aflu în cel mai îndepărtat punct față de casă. Cuprind cu privirea toată lumea mea întinsă sub noi, cele trei feluri de pământ agricol care compun universul nostru: pajiștile (sau „in-bye”), loturile și colinele. La noi, anul agricol se învârtește în jurul mișcării controlate a oilor între cele trei tipuri de pământ. În principiu, o fermă de deal e ceva simplu. E un stil de păstorit ce a evoluat astfel încât să beneficieze de iarba crescută la munte pe timpul verii, pentru a produce bunuri pe care fermierii le pot consuma, ca schemă de subzistență, ori le pot vinde pentru un câștig.
35 Viața păstorului
Dar nimic nu are sens dacă nu ții cont de ce a fost și ce urmează. E pur și simplu o afacere din categoria oul și găina (sau oaia și mielul, dacă preferați). Poate vă ajută dacă vă explic pe scurt care este structura de bază a unui an de muncă la noi. Cel mai simplu spus, lucrurile funcționează cam așa... Vara avem grijă ca mieii să fie sănătoși, strângem oile și mieii de pe coline sau loturi, ca să le tundem, și adunăm fânul pentru iarnă. Toamna adunăm din nou oile de pe dealuri sau din zonele mai înalte de pe culmi, pentru vânzările și expozițiile de toamnă, despărțim mieii de mamele lor (care se pot recupera acum de pe urma efortului depus), apoi pregătim și vindem surplusul de miei și oi la „recolta dealurilor”. În aceste câteva săptămâni facem cea mai mare parte din profitul nostru anual, prin vânzarea surplusului de oi fertile către cei de la câmpie și din vânzarea câtorva berbeci de prăsilă la un preț special, către ceilalți crescători de oi. La finalul toamnei începem ciclul de reproducere, când împerechem oile cu berbecii, inclusiv cu cei proaspăt cumpărați de la alte turme. Tot acum trimitem mieii rămași (cei păstrați pentru suplimentarea turmelor în viitor) la fermele de jos, pentru iernat. În decursul toamnei târzii și al iernii îngrășăm și vindem mieii masculi pe care îi avem în plus (batali) la măcelărie, pentru carne. Păstoritul nostru se concentrează în linii mari pe utilizarea abundenței de iarbă de pe pajiștile montane între lunile mai și octombrie pentru creșterea oilor de rasă în vederea vânzării către alte ferme (care apreciază oile crescute în fermele de munte, pentru că sunt rezistente și productive în fermele de șes) și a berbecuților vânduți către măcelării. Există și o variantă intermediară, în care vindem mieii