Voinea_BT_2010 - crop

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 1

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 2

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 3

Voinea2010_ED2.qxp

4/6/2010

2:47 PM

Page 4

Copyright © Publica, 2009, 2010 ISBN 978-973-1931-29-6

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VOINEA, LIVIU Sfârșitul economiei iluziei : criză și anticriză : o abordare heterodoxă / Liviu Voinea ; pref.: Daniel Dăianu. - București : Publica, 2010 Bibliogr.

ISBN 978-973-1931-29-6 I. Dăianu, Daniel (pref.)

338

EDITORI: Cătălin Muraru Radu Minculescu Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu COPERTA: Alexe Popescu REDACTOR: Florentina Hojbotă DTP: Cristian Coban CORECTURĂ: Rodica Petcu, Roxana Samoilescu

Voinea2010_ED2.qxp

4/6/2010

2:47 PM

Page 5

Cuprins Prefaþa autorului la ediþia a II-a Vechile obiceiuri mor greu....................................................................7 Cuvânt înainte . Criza unui model ºi cãderea fundamentalismelor, de Daniel Dãianu ............................11

1 Teoria heterodoxã a crizei ..............................................................23 2 Criza lor ºi criza noastrã .................................................................39 3 Criza lor: cauze ºi soluþii .................................................................53 4 Criza economicã internã: sfârºitul economiei iluziei ...................67 5 Miturile economiei româneºti înainte de crizã.............................83 6 Miturile economiei româneºti în timpul crizei............................133 7 Soluþii anticrizã pentru România .................................................157 Referinþe ......................................................................................177

5

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 6

Pentru Iris-Maria

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 7

Prefaþa autorului la ediþia a II-a

Vechile obiceiuri mor greu Istanbul, octombrie 2009, Conferinţa Anuală a Institutului de Finanţe Internaţionale (IIF), în deschiderea reuniunilor anuale ale FMI și Băncii Mondiale. La birturile din Piaţa Taksim mâncarea locală era absolut delicioasă, din hotel se vedeau și Agia Sophia, dar și partea asiatică a Istanbulului, la intervale regulate răsunau în megafoane instalate în tot orașul rugăciunile cuvenite, iar cea mai tare echipă de finanţiști și economiști din lume își dăduse întâlnire peste drum de stadionul echipei de fotbal Beșiktaș. Trec peste controalele de securitate, peste politeţuri, reclame și multe discursuri de auto-îmbărbătare ale bancherilor globali, și mă limitez la trei momente interesante pe care vreau să vi le împărtășesc.

Primul — când un înalt oficial al IIF a dat România drept exemplu pozitiv de parteneriat public-privat reușit, cu referire la acordul prin care băncile străine agreau să nu scoată banii din ţară cu condiţia ca BNR să reducă rezervele minime obligatorii, desigur în contextul împrumutului de la FMI. N-am intervenit, ca să nu creez o imagine proastă, dar firește că lucrurile sunt mult mai nuanţate și, până la urmă, nimeni nu e filantrop în afaceri, iar băncile străine au făcut bani buni și în 2009 în România împrumutând statul.

Al doilea moment interesant a fost discursul lui Nouriel Roubini, supranumit și Dr Dezastru, unul dintre puţinii economiști care au prevăzut criza. Cu alte cuvinte, păstrând proporţiile și glumind puţin, colegul meu de pesimism economic. El a spus, analizând strategiile de ieșire din criză ale statelor dezvoltate, că sunt trei variante: fie aceste ţări termină prea devreme stimulentele pentru relansarea economiei, și atunci economiile lor vor reintra în criză; fie opresc prea târziu stimulentele, și atunci ieșirea din criză se va face cu 7

Prefaþã Sfârºitul economiei iluziei

7

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 8

preţul unei inflaţii mari și a unor deficite bugetare cronice mari; sau, ca soluţie optimă, robinetul de bani în economie va fi oprit la timp și se va ajunge la un nou echilibru, dar unul care implică niveluri ale producţiei și consumului mai mici decât înainte de criză. Firește, cartea pe care o veţi citi în continuare va încerca să vă convingă că orice echilibru nu e decât temporar, iar starea naturală a sistemului economic este dezechilibrul.

Al treilea și cu siguranţă cel mai relevant lucru pe care l-am reţinut de la Istanbul a fost o expresie folosită de Barry Eichengreen, un reputat economist si profesor la Universitatea Berkeley din California, legată de reformele din Europa Centrală și de Est: „Vechile obiceiuri mor greu“. El nu a insistat mult pe această expresie, dar mie, după cum susţin și în cartea mea, mi se pare foarte relevantă atât pentru ceea ce se întâmplă în economia românească, cât și pentru ceea ce se va întâmpla de aici încolo.

Reforma cheltuielilor publice este foarte discutabilă dacă nu se bazează pe un audit independent al acestora — și nu se bazează. Oamenii care vor fi daţi afară nu vor fi neapărat cei mai ineficienţi, ci aceia care nu au relaţiile necesare pentru a fi păstraţi în funcţie. Statul va economisi la cheltuieli cu personalul și va crește cheltuielile cu externalizarea de servicii.

Marea risipă este la achiziţia de bunuri și servicii și la investiţii supraestimate, nu la cheltuielile cu personalul, iar această risipă are șanse să continue. Statul se va împrumuta din ce în ce mai mult ca să finanţeze proiecte de investiţii și achiziţii publice cu costuri mult mai mari decât în mod normal. Reforma sistemului public de pensii permite în continuare să funcţioneze o gaură neagră a acestui sistem, și anume pensiile private obligatorii.

Sistemul fiscal în care impozitul progresiv este un subiect tabu va rămâne ineficient, dar va crește nivelul taxelor pentru acea parte a populaţiei și a firmelor, în scădere de altfel, care nu practică evaziunea fiscală. În plus, nici nu va permi8

8

Sfârºitul economiei iluziei Prefaþã

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 9

te deductibilităţi pe scară largă pentru cheltuieli private de sănătate sau educaţie. Sistemul de justiţie în care un proces dintre cele mai simple durează mulţi ani, sau în care legea falimentului este doar un paravan, va duce pe noi culmi costurile unei afaceri cinstite. Corupţia reprezintă o realitate zilnică, de la șpaga dată de buticarul din colţ autorităţilor venite în control și bacșișurile din spitale, la marea corupţie a autorităţilor publice centrale și locale, care iarăși crește costurile afacerilor din România. Asta nu e însă o problemă, pentru că populaţia suportă până la urmă toate costurile, având în vedere și nivelul scăzut al concurenţei pe majoritatea pieţelor de bunuri și servicii. Într-o ţară în care recolta de vile depășește recolta de grâu la hectar și în care manelele răsună din mașini sport care gonesc prin oraș la miezul nopţii, într-o ţară din care 2 milioane de români au plecat la muncă în străinătate și alte câteva sute de mii la furat sau la „produs“, într-o ţară în care au rămas sute de mii de analfabeţi cu diplome de facultate, într-o ţară în care se fac grătare în ghena blocului, dar apartamentele sunt mai scumpe decât la Berlin sau la Bruxelles chiar și în plină criză — într-o astfel de ţară legile firești ale economiei nu se aplică și vechile obiceiuri mor greu.

Scriu aceste rânduri ca prefaţă la ediţia a doua a cărţii mele, după ce prima ediţie s-a epuizat în doar 3 luni — vreau să îi mulţumesc editurii Publica pentru că s-a aventurat să publice și un economist român într-o colecţie economică de excepţie. Desigur, nu vorbim de tiraje ameţitoare (încă), dar pentru o carte de economie este bine, înseamnă că a trezit un interes real în piaţă. Nu întâmplător am scris-o într-un limbaj ușor de înţeles și de către nespecialiști, tocmai pentru a deschide o dezbatere mai amplă despre cauzele crizei economice interne, despre miturile economiei românești și mai ales despre soluţiile de ieșire sustenabilă din criză.

O creștere economică cât un vârf de unghie în 2010 (dacă va fi) și apoi ceva mai susţinută, dar bazată tot pe importuri 9

Prefaþã Sfârºitul economiei iluziei

9

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 10

și consum pe datorie, nu reprezintă o ieșire din criză care să și însemne ceva. Riscul de a o lua de la capăt cu greșelile de politică macroeconomică și cu lipsa de viziune a sectorului privat este real. Probabil că am fost eu prea optimist când am vorbit despre „sfârșitul economiei iluziei“.

Sfârșitul economiei iluziei ar trebui să însemne începutul unei economii bazate pe dezvoltare durabilă, pe export înainte de import, pe producţie înainte de consum, pe tehnologie creată înainte de tehnologie uzată, pe competenţă înainte de apartenenţă politică. Sfârșitul economiei iluziei ar fi trebuit să fie sfârșitul unei iluzii cantitative și un salt calitativ. Criza economică din România, în primul rând una de natură internă, nu externă, putea să fie un semnal că toată economia de carton, toată butaforia creșterii economice fără fundament, trebuie înlocuită cu alte surse ale unei creșteri economice sustenabile. Mi-e teamă că nu se va întâmpla așa și că nici măcar intrarea în zona euro într-un orizont de timp previzibil nu ne va disciplina îndeajuns din punct de vedere bugetar și fiscal.

Economia iluziei este repetitivă, vezi și cazurile unor ţări precum Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia și Spania*. Supraîndatorarea sectorului public spre care ne îndreptăm cu repeziciune s-ar putea să ne arunce înapoi în timp tocmai atunci când ne vom fi crezut ieșiţi din criză. Vechile obiceiuri mor greu.

Liviu Voinea, martie 2010

*

Aºa-numitele PIIGS, un termen evitat acum din cauza conotaþiei peiorative: în englezã

duce cu gândul la pigs („porci“).

10

10

Sfârºitul economiei iluziei Prefaþã

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 11

Criza unui model ºi cãderea fundamentalismelor Liviu Voinea a scris o carte care merită să fie citită. Partea din volum care bănuiesc că va interesa cel mai mult cititorii privește economia românească. Voinea abordează teme arzătoare — și nu mă refer neapărat la poziţia sa (sprijinită de o analiză elaborată) faţă de cota unică, ce a născut controverse aprinse în peisajul dezbaterii publice de la noi. Astfel, el plasează originea dificultăţilor economice actuale din România în perimetrul unui mix greșit de politici economice. Un mix care, în opinia lui, a stimulat consumul la timpul nepotrivit și a accentuat dezechilibrele — criza internaţională fiind, afirmă el, numai un catalizator al celei interne.

Prociclicitatea politicii bugetare din România, în ultimii ani, este un dat ce nu poate fi contestat. Această trăsătură este ilustrată de evoluţia așa-numitelor deficite structurale ale bugetului (care ţin cont de o creștere durabilă), ce s-au dus către 5% din PIB în anii din urmă. Din acest punct de vedere, analiza lui Voinea este corectă. O creștere a deficitului bugetar s-ar justifica, atunci când economia turează tot mai iute, numai dacă o proporţie tot mai mare din cheltuieli ar fi destinată bunurilor de capital productive. Iar aici semnul de întrebare există, chiar dacă investiţiile au crescut în PIB în anii recenţi (nu am în vedere 2009). La noi, consumul public și cel privat au crescut în ritm foarte alert, reprezentând principalul motor al cererii interne, rezultatul fiind o accentuare dramatică a deficitelor externe până în 2008 (inclusiv). Dar Liviu Voinea subestimează, în explicarea dinamicii consumului intern, un factor pe care eu îl plasez înaintea prociclicităţii politicii bugetare. Iar acest factor este dat de o structuralitate a contextului economiei românești care nu avea cum să nu favorizeze expansiunea rapidă a consumului — indiferent de politica fis11

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

11

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 12

cală. Cu ani în urmă am vorbit, în acest sens, despre pericolul unei „boli olandeze“*, ca urmare a intrărilor masive de capital ce conduceau la aprecierea puternică a leului. Până la criza financiară, banul foarte ieftin a definit condiţiile pe pieţele internaţionale ale creditului. Tot în această perioadă, zona financiară a economiei românești s-a deschis structural, mai cu seamă prin liberalizarea deplină a contului de capital — faţă de care am avut întotdeauna rezerve**. Dacă adăugăm la aceasta prezenţa masivă a capitalului străin în sectorul bancar (și cel financiar, în ansamblu) din România, înţelegem că o expansiune foarte rapidă a creditului pentru sectorul neguvernamental (populaţie și firme) era inevitabilă. Așa cum s-a și întâmplat în fapt și cum s-a petrecut în mai toate economiile emergente din Europa Centrală și de Răsărit: am avut o creștere anuală a creditului neguvernamental (în lei și denominat în valută) de peste 30–40% în termeni reali. Și Voinea remarcă de altfel că, înainte de introducerea cotei unice, expansiunea creditului intern neguvernamental se accelerase considerabil. Că nu bugetul public este răspunzător, în primul rând, de dimensiunea deficitelor externe se vede și din ponderea pe care deficitul bugetar a avut-o în raport cu cel de cont curent până în 2008 (inclusiv), precum și din ponderea datoriei externe private în cea externă totală a României. Numai în 2009 ponderea datoriei sectorului public a început să crească exploziv, pe fondul căderii dramatice a încasărilor bugetare și a accesului tot mai limitat la finanţări externe. Aș mai adăuga aici, ca factor ce a stimulat îndatorarea, un „efect de înavuţire“ (wealth effect), indus de aprecierea mare a leului (și ea provocată de liberalizarea contului de capital) și de banii trimiși din străinătate. Cât de importantă este liberalizarea contului de capital în acest tablou poate fi ilustrat și cu criza *

Într-un articol din Ziarul Financiar, 22 iunie 2004 (reluat în volumul „Ce vom fi în

Uniune?“, Editura Polirom, Iaºi, 2006). ** Vezi studiile elaborate între 2002–2006 ºi reunite în volumul The Macroeconomics

of EU Integration. The Case of Romania, Editura Rosetti Educational, Bucureºti, 2008.

12

12

Sfârºitul economiei iluziei Cuvânt înainte

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 13

din Asia de acum un deceniu. Nici acolo la originea necazurilor nu a stat, în principal, deficitul bugetar, ci îndatorarea accelerată a sectorului privat, posibilă pe fondul liberalizării fluxurilor financiare, criza fiind invitată de fixarea cursurilor de schimb (peggingul) în raport cu dolarul american.

Ne putem întreba dacă băncile străine au fost iraţionale în propulsarea creditului neguvernamental cu o atât de mare viteză în România. Ele au avut în vedere stocul de îndatorare scăzut din economia românească în raport cu PIB-ul ţării și, mai ales, perspectiva aderării la UE — care a avut loc și a validat o ipoteză crucială de lucru. Doza de risc însă nu putea fi eliminată, și asta se vede acum. Teza pe care doresc să o subliniez este că a existat un context structural — creat de liberalizarea financiară a economiei și de condiţiile de intrare în UE (care cerea liberalizarea totală a contului de capital) — ce a stimulat creditul, consumul foarte mult. Opinia mea este că structuralitatea contextului amintit mai sus este mai relevantă în explicarea deficitelor externe decât prociclicitatea unor politici macroeconomice.

Structuralitatea contextului explică de ce se vorbește tot mai mult despre nevoia de a regândi modelul de creștere economică în economiile emergente din Europa — pornindu-se de la ieșirea din era creditului ieftin, abundent, de la nevoia de a crește economisirea internă ca furnizor de resurse investiţionale, de la invalidarea unei viziuni privind funcţionarea pieţelor financiare. Această dezbatere se poartă între experţi ai Comisiei Europene, în mediile specializate și academice avizate, la FMI și Banca Mondială. Am auzit și voci autohtone făcând referire la necesitatea regândirii modelului de creștere economică. Aminteam mai sus o realitate proeminentă, de înţelegerea căreia fecunditatea discuţiei privind regândirea modelului de creștere depinde în mod esenţial. Intrarea României în UE a adus cu sine acceptarea (dorită sau forţată) a unor reguli ale jocului, care presupuneau circulaţia deplină și nestânjenită a capitalului, nerestricţionarea concurenţei, cât 13

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

13

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 14

mai puţin ajutor de la stat etc. Vreau să spun că UE este un fel de economie cvasi-globalizată care, pentru a funcţiona cu avantaje cât mai echitabil distribuite (între participanţii naţionali), are nevoie de intense procese de convergenţă economică. Ai zice că importul de capital către noile state membre face parte din acest proces de convergenţă — și parţial așa este.

Dar cu asimetrii flagrante, cu poziţii dominante pe piaţă, cu pieţe financiare care funcţionează atât de imperfect, convergenţa poate să fie insuficientă, superficială și golită de conţinut, atunci când o criză majoră scutură o arie extinsă — adică atunci când avem fuga capitalului, protecţionism în creștere, fragmentare a pieţelor. Întrebarea legitimă este ce instrumente, în condiţiile date (mă refer la situaţia din UE), îi oferă unui guvern dintr-o economie emergentă europeană putinţa de a implementa un nou model de creștere economică. La această întrebare trebuie să se răspundă având în vedere regulile de bază din UE (logica pieţelor unice), posibilitatea de a modifica înclinaţii de consum/economisire la nivelul cetăţenilor (familiilor) și firmelor, propensiunea de a crește masiv investiţiile (în dauna distribuţiei de dividente), posibilitatea de a aloca semnificativ mai multe resurse pentru educaţie și cercetare etc. A vorbi despre reexaminarea modelului de creștere economică devine un exerciţiu futil, în măsura în care nu abordăm probleme precum cele enumerate cu armele analitice proprii analizei economice — la care se cuvine să adăugăm și considerente din alte știinţe sociale. Și să nu neglijăm timpul pe care îl reclamă corecţii sau ajustări economice de mare anvergură.

Voinea încearcă să ofere o altă viziune privind reluarea creșterii economice în România (capitolul ultim, în special).

Autorul pune în centrul acestei viziuni crearea de locuri de muncă, demers căruia ar trebui să-i fie subordonat întreg travaliul mixului de politici macro și industriale. Din păcate, această parte a volumul conţine, în opinia mea, o analiză sumară, iar reperele oferite comportă multe discuţii. Astfel, au14

14

Sfârºitul economiei iluziei Cuvânt înainte

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 15

torul subestimează constrângerile bugetare și valutare sub care operează economiile emergente din Europa Centrală și de Răsărit. Aceste constrângeri amputează serios din forţa politicii publice (a statului) de a stimula activitatea economică.

Totodată, crearea de locuri de muncă nu neapărat însoţește creșterea economică atunci când firmele optimizează prin recursul la tehnologii și investiţii care economisesc factorul muncă. Voinea subliniază nevoia de a socializa creșterea, procesul investiţional. Dar nu-mi este clar cum organizaţiile private ar internaliza în funcţia lor de producţie creșterea numărului angajaţilor ca obiectiv primordial. Deciziile la nivel organizaţional privat sunt luate în raport de randamentele factorilor de producţie. În anii ’60 și ’70 ai secolului trecut o dezbatere a privit managementul întreprinderilor de către lucrători — teoria self-managed firm. Pionieri în acest câmp de analiză, pornind de la experienţa „socialismului de piaţă“ din fosta Iugoslavie, au fost, printre alţii, Benjamin Ward și Jaroslav Vanek, care îl aveau ca precursor pe Oskar Lange, cel care purtase o faimoasă controversă, „Disputa Calculaţiei“, cu Friedrich A. Hayek, în perioada interbelică. Firma gestionată de lucrători revelează propriile limite, în condiţiile în care funcţia obiectiv este axată pe locurile de muncă și salarii. În plus, ar fi vorba despre proprietate colectivă a lucrătorilor, așa cum există, de pildă, în kibbutzurile din Israel. Dar cum s-ar putea înfăptui un asemenea tip de organizare a producţiei și gestiunii fără o socializare masivă a proprietăţii? Nici nu văd cum s-ar putea utiliza, în România, sectorul public în vederea creșterii participării resurselor umane la circuitul economic activ fără a face nuanţări absolut necesare, și anume: avem zone în sectorul public cu mare redundanţă, în care numărul salariaţilor a crescut mult prea mult în ultimii ani. Trebuie să menţionez aici că este puţin de înţeles neîncrederea autorului faţă de utilizarea fondurilor UE. Că există riscuri ca banii să nu fie bine utilizaţi este adevărat. Dar criza de acum face cu atât mai necesară absorbţia de fonduri europene, care ar avea și rolul 15

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

15

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 16

de a contracara acţiunea prociclică a execuţiilor bugetare. Și nici nu înţeleg de unde a extras autorul cifra potrivit căreia disponibilul anual pentru economia românească ar fi de maximum 2% din PIB. Aș mai sublinia un aspect. Analiza lui Keynes (sau a lui Minsky, pe care Voinea îl citează frecvent în lucrare) capătă accente speciale în condiţiile economiilor deschise, mai ales a celor mici. Când te confrunţi cu o constrângere valutară severă și pieţele externe se comprimă, politicile bugetare expansioniste pot fi lesne sinucigașe. De aceea merită să insistăm pe funcţia contraciclică a utilizării fondurilor europene. Una peste alta, acest capitol ar fi meritat să ocupe mai mult spaţiu în lucrare.

Voinea face o incursiune în disputa privind paradigmele din gândirea economică și influenţa lor asupra politicilor economice (mai ales capitolul 1). Și eu consider că asistăm la eșecul fundamentalismului pieţei. Această criză aduce cu sine nu numai pierderi mari și schimbarea unor lideri (CEO) de organizaţii economice. Ea arată cât de șubrede sunt teze care, până nu demult, erau invocate ca definitorii pentru economia de piaţă. Să luăm problema realizării echilibrului în economie. A accentua la extrem funcţionarea stabilizatorilor (corectorilor) automaţi echivalează cu recuzarea intervenţiei publice în momente critice. Cei care cred în funcţionarea perfectă a pieţelor, implicit, nu agreează utilizarea instrumentelor de politică economică (monedă, buget public etc.) pentru evitarea unor dezechilibre majore. Ce se întâmplă acum în SUA și în ţări europene, unde se încearcă limitarea efectelor recesiunii prin stimuli bugetari și relaxarea puternică a politicii monetare, demonstrează că, în viaţa reală, cei care decid au, sau sunt constrânși de circumstanţe să aibă, o înţelegere mai rotundă a metabolismului unei economii, chiar dacă măsurile adoptate sunt opuse unor presupoziţii/teze afișate. Drept este că asta nu înseamnă că ei nu pot comite erori majore. În relaţie cu dinamica pieţelor este și ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor financiare (the efficient markets hypothesis, 16

16

Sfârºitul economiei iluziei Cuvânt înainte

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 17

cum a numit-o Eugene Fama, profesor la University of Chicago) — în sensul că orice informaţie este procesată și că echilibrul realizat nu ar avea de ce să fie pus la îndoială. Tot viaţa reală subliniază cât de unilaterală/extremistă este această ipoteză. Pieţele financiare reacţionează la orice informaţie relevantă, dar acest fapt nu înseamnă că ele nu pot fi mioape, că nu sunt purtătoare ale comportamentului de „turmă“ (herd instinct), ceea ce poate conduce la excese extraordinare în mișcarea preţurilor (ratelor de schimb). De aici și apariţia suprareacţiilor foarte mari. Pieţele valutare se caracterizează prin volatilitate, mișcări eratice. În acest context putem discuta despre pertinenţa unor modele (metode cantitative). Lui Alan Greenspan, fostul șef al Fed-ului (banca centrală a SUA) i-a apărut în Financial Times articolul „We Will Never Have a Perfect Risk Model“ („Nu vom avea niciodată un model perfect de risc“, 17 martie 2008). Una dintre tezele lui este că niciun model (de risc, sau econometric) nu poate surprinde, într-o manieră adecvată, complexitatea — ca trăsătură definitorie a sistemelor reale —, iar această insuficienţă este vizibilă mai ales în perioade de ieșire dintr-un regim de evoluţie și de intrare într-un alt regim de evoluţie a variabilelor ce descriu sistemul. Astfel, există perioade relativ lungi când principalele variabile măsurabile pot evolua în mod diferit; aceste perioade sunt echivalente pentru expansiune economică, iar modelele caută să identifice corelaţii negative, care să permită investitorilor optimizarea plasamentelor financiare. Există însă și perioade de cădere, de panică, și atunci corelaţiile negative nu mai sunt prevalente, iar sincronia caracterizează mișcarea variabilelor; aceste perioade scot în evidenţă insuficienţele modelelor. În această analiză nu poţi să nu fii de acord cu Greenspan. Când fondul de risc LTCM a eșuat în 1998, deciziile eronate au fost luate pe baza unui model depășit de complexitatea realităţii, toate variabilele-cheie mergând în același sens; același lucru s-a petrecut și în timpul actualei crize financiare, cu efecte de multiplicare. Dar Greenspan spune: 17

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

17

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 18

„Sper ca unul dintre sacrificaţii acestei crize să nu fie auto-reglementarea financiară, ca principal mecanism de echilibrare în lumea finanţelor“. Această afirmaţie este revelatorie pentru disputa între paradigme în înţelegerea funcţionării pieţelor financiare și implicaţii ce decurg în domeniul supravegherii și reglementării. Cei ce văd imperfecţiuni nu minore în funcţionarea pieţelor financiare reclamă măsuri de reglementare corespunzătoare. Eu mă număr printre aceștia, dovadă raportul referitor la reglementarea și supravegherea pieţelor financiare, pe care l-am elaborat împreună cu Ieke van den Burg pentru Parlamentul European în 2008.* Ce mi se pare o omisiune flagrantă în articolul lui Greenspan este judecarea inovaţiilor financiare din ultimele două decenii, care au urmărit să diversifice și să răspândească riscuri. În aceste operaţiuni, băncile mari au avut un rol esenţial prin „împachetări financiare“, prin origination and distribution. Opinia mea este că avem aici o cauză structurală a crizei financiare actuale. Fiindcă ceea ce pare să fi fost raţional la nivelul individual al unei întreprinderi (entităţi financiare) s-a dovedit a accentua riscul de sistem. Sunt explicaţii pentru acest divorţ între raţionalitatea micro și cea macro. Una este că la nivelul întregului sistem cantitatea de riscuri nu poate să dispară, ea poate fi cel mult redistribuită — și asta numai parţial și temporar (s-a văzut că așa este când bănci mari au fost nevoite să readucă în bilanţul lor active revelate neperformante pe care le plasaseră în vehicule speciale/SPVs, sau pe care le vânduseră unor investitori faţă de care aveau obligaţii de ordin fiduciar). O altă explicaţie este că o serie de inovaţii financiare (precum CDOs — collateralized debt obligations) au opacizat pieţele, „care sunt riscurile și cine le poartă?“ devenind o întrebare esenţială (who bears and how big is the risk?). * „Raport privind continuarea procesului Lamfalussy — o viitoare structurã de supraveghere“, în volumul D. Dãianu: Capitalismul încotro? , Editura Polirom, Iaºi, pp. 242–257. Cf. D. Dãianu, Which Way Goes Capitalism, CEU Press, Budapesta, New York, 2009.

18

18

Sfârºitul economiei iluziei Cuvânt înainte

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 19

Pe pieţele de credit riscul asumat (counterparty risk) este cel care le mișcă; atunci când acest risc nu mai este clar, când transparenţa dispare, pieţele îngheaţă.

Inovaţia financiară are părţi bune, dar are și părţi rele. Cu ani în urmă, Alexandre Lamfalussy, o eminenţă cenușie a finanţelor mondiale, a subliniat trade-off-ul (compromisul) între inovarea financiară și stabilitatea sistemului.* El se arăta mefient faţă de o globalizare a pieţelor financiare, în condiţiile unor mecanisme de auto-reglementare (p. 88). Și Paul Krugman vorbea despre creșterea riscurilor ca urmare a inovaţiilor financiare: „pieţele financiare, prin crearea unor instituţii ce prestează funcţii bancare, nebeneficiind însă de instrumente de asigurare, precum băncile, reinventează ameninţarea clasicei panici financiare“**.

Viaţa arată cu emfază ce rău este să nu avem o reglementare a sectorului financiar paralel (shadow banking sector), să nu încercăm să soluţionăm conflicte de interese flagrante, să nu stăvilim leveraging-ul, să nu evităm prociclicitatea în politica macroeconomică și foarte marile dezechilibre în economia mondială etc. Aș adăuga opacizarea pieţelor, efectele de contagiune, care accentuează riscuri de sistem dincolo de frontierele naţionale. Opinia mea este că se cuvine să distingem între pieţe libere și pieţe fără reglementări. Când pieţele sunt completamente „lăsate de capul lor“, daunele colaterale pot fi imense și se poate ajunge la reacţii virulente, care să pună în discuţie chiar spiritul economiei de piaţă, libere. Evoluţia capitalismului modern merge în paralel cu dezvoltarea unui ţesut de reglementări, care l-au civilizat. Drept este că au alternat faze, în funcţie de mersul ideilor și de evenimente deosebite. Am avut Glass-Steagall Act după Marea Depresiune; am avut dereglementări în deceniile trecute, pe fondul ofensivei neoliberale. A apărut Sarbanes-Oxley după episoadele * Financial Crises in Emerging Markets, Yale University Press, Londra, 2000. ** The Return of Depression Economics, Norton, New York, 1999, p. 162.

19

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

19

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 20

Enron și dotcom. Criza de acum reclamă o reevaluare a întregului edificiu de reglementări, astfel încât să putem controla riscurile sistemice rezultate din inovaţii financiare mai puţin benigne. Acest demers trebuie întreprins cu o minte deschisă și pragmatică; trebuie să se iasă din prizonieratul fundamentalismului de piaţă.

Criza financiară de acum readuce în discuţie liberalizarea făcută fără grija de a avea reglementări eficace pe piaţă. Repet, mulţi nu fac distincţie între pieţe libere și pieţe reglementate; ultimele sunt și ele pieţe libere, dar în condiţiile în care norme și reguli încearcă să promoveze transparenţa, fairplayul, evitarea conflictelor de interese și a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă. Cei care nu pregetau să dea sfaturi altora când era vorba de „practici bune“ (good practices) recurg acum la mijloace pe care nu ezitau să le incrimineze la alţii.

Este ușor de imaginat cum gândesc acum nu puţini în lumea bancară din Asia, când văd cu ce probleme se confruntă economia SUA și grupuri bancare mari din UE, la ce modalităţi se recurge pentru ieșirea din impas — adică la mijloace pe care occidentalii le criticau cu tărie în timpul crizei din Asia de acum un deceniu, ca și cu ocazia altor episoade analoge. Și mai trebuie spus ceva: nu economia reală trebuie să servească celei nominale (financiare), ci invers. Când economia nominală ajunge să urmărească un raison d’être al său (inclusiv prin nivelul profiturilor generate de operaţiuni pur speculative), consecinţele pot fi mai mult decât detrimentale pentru economie în ansamblu. Oare este firesc ca șefi de bănci să fie demiși cu „parașute de aur“ de zeci de milioane de dolari (sau euro), în timp ce pierderi masive să fie suportate de acţionari, de cetăţeni? Este normal ca scheme de compensare în industria financiară să stimuleze asumarea de riscuri, aproape indiferent de circumstanţe? În fine, scandalurile de corupţie, de evaziune fiscală (vezi disputa între Germania și Lichtenstein), privind câștigurile disproporţionate ale unor conducători de firmă reliefează ro20

20

Sfârºitul economiei iluziei Cuvânt înainte

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 21

lul eticii în afaceri. Teza că economia este „amorală“ servește numai celor care se fac că nu înţeleg că societatea umană are o dimensiune socială pronunţată, că valorile morale nu pot fi abstrase din relaţiile dintre indivizi și organizaţii economice.

Economia capitalistă are nevoie de un compas moral, și acesta trebuie să ghideze conduita celor care gestionează finanţele private. Iar cei ce nu vor să respecte reguli de fairplay și decenţă în afaceri și nu acceptă responsabilitatea socială a acţiunilor lor trebuie să fie penalizaţi pe măsură, într-o formă sau alta. Cu câţiva ani în urmă, Claude Bébéar a scris o carte mult comentată în Franţa, Ils vont tuer le capitalisme (Ei vor ucide capitalismul), ce se dorea a fi un strigăt de conștiinţă al celui care a condus patronatul francez. Să fim convinși că nu întâmplător a scris-o. Malpraxisul trebuie, atât cât se poate, diminuat în lumea afacerilor. Și, pentru a proteja această lume de practici rele, este nevoie, printre altele, de reglementări eficace.

DANIEL DĂIANU

21

Cuvânt înainte Sfârºitul economiei iluziei

21

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 22

22

Voinea2010_ED2.qxp

1

3/21/2010

4:16 PM

Page 23

Teoria heterodoxã a crizei

Teoria economicã standard, ortodoxã, aºa-numita sintezã neoclasicã (ceea ce au în comun monetariºtii ºi Keynes), nu pare sã mai corespundã realitãþilor contemporane: ea nu a anticipat criza economicã globalã ºi nici nu o poate explica în mod convingãtor. Iar remediile propuse de economia neoclasicã nu pot scoate lumea din crizã decât pentru a o arunca într-o altã crizã. Este nevoie, în paralel cu regândirea politicilor macroeconomice, de o nouã paradigmã economicã. Nu asistãm doar la cea mai mare crizã economicã de dupã 1929 ºi la eºecul sistemic al capitalismului „de cazinou“ — cum îl numeºte Polin (2008) —, ci ºi la eºecul sistemic al profesiei de economist ºi al economiei academice aºa cum este înþeleasã ºi predatã peste tot în lume (Collander ºi alþii, 2009). Modelele macroeconomice au dat greº, ºi era normal sã dea greº, pentru cã pleacã de la premise false (cea mai importantã fiind aceea a echilibrului general) ºi au limitãri care nu existã de fapt în lumea realã. Puþinii economiºti care s-au bazat mai degrabã pe bun-simþ economic ºi care ºi-au pus întrebãri cu privire la eficienþa pieþelor au avut dreptate; ei au prevãzut criza, dar au fost marginalizaþi în dezbaterea publicã pânã când realitatea le-a dat dreptate.

Iată de ce este momentul să fie revitalizată macroeconomia heterodoxă. Ea conţine ceea ce macroeconomia neoclasică a refuzat să încorporeze în curentul principal de gândire (mainstream economics). Fiind un domeniu atât de larg, care include și o parte a școlii austriece, și pe Marx, și pe post-keynesiști, dar și arii de nișă precum economia feministă, economia ecologică sau neuroeconomia, este greu de realizat o sinteză a economiei heterodoxe. Ca o paranteză, românul Nicholas 23

Teoria heterodoxã a crizei Sfârºitul economiei iluziei

23

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 24

Georgescu-Roegen1, cu faimoasa sa lege a entropiei aplicată în economie, a contribuit la dezvoltarea economiei evoluţioniste2, a bioeconomiei și a economiei ecologice — toate fiind ramuri ale heterodoxiei. Totuși, dacă există o zonă în care economia heterodoxă se poate coagula, aceea este teoria crizei economice. Dymski (2009) apreciază chiar că economia heterodoxă nu are nevoie de o teorie a crizei, fiind ea însăși, prin definiţie, teoria crizei; în viziunea sa, distincţia fundamentală dintre economia heterodoxă și economia ortodoxă stă în interpretarea surselor crizei economice ca fiind endogene (interne sistemului economic) sau exogene (externe sistemului economic).

Am selectat în Tabelul 1.1 o serie de deosebiri esenţiale între economia neoclasică și economia heterodoxă. Le vom analiza apoi individual, pentru a înţelege legătura lor cu criza economică. Vom dezvolta ulterior și tipologia crizelor economice din perspectiva heterodoxiei. Cititorului neavizat i se va ierta dacă sare peste acest capitol, considerându-l poate prea tehnic. M-am străduit totuși să reduc la minimum necesar tehnicalităţile, iar ideile rezumate aici pot fi în sine un premiu pentru cei care au răbdarea de a le parcurge. Acest capitol deschide o dezbatere, nu o închide; cine îl va citi va fi părtaș la punerea în discuţie a unor legi și precepte economice care păreau de neclintit, și va avea un cadru conceptual pentru a interpreta cauzele și consecinţele crizei economice.

1

Nicholas Georgescu-Roegen (1906–1994) s-a nãscut în România ºi a predat la Uni-

versitatea Bucureºti, emigrând dupã al Doilea Rãzboi Mondial în SUA, unde a predat la Universitatea Vanderbilt. În 1971 a publicat la Harvard lucrarea sa de referinþã, The Entropy Law and the

Economic Process, în care susþine cã legea entropiei din termodinamicã, potrivit cãreia într-un sistem energia liberã se risipeºte prin utilizare, se poate aplica ºi în economie.

2

Perspectiva evoluþionistã asupra economiei a fost iniþiatã de Joseph Schumpeter,

care considera cã economia este într-o permanentã evoluþie datoratã inovaþiilor aduse de antreprenori, distrugând astfel starea de echilibru.

24

24

Sfârºitul economiei iluziei Teoria heterodoxã a crizei

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 25

TABELUL 1.1 ECONOMIA NEOCLASICÃ VERSUS ECONOMIA HETERODOXÃ Economia neoclasicã

Economia heterodoxã

Starea normalã a economiei ºi a pieþelor este echilibrul.

Starea normalã a economiei ºi a pieþelor este dezechilibrul.

Sistemul e perfect, crizele economice sunt determinate de factori externi.

Crizele economice sunt inerente, derivã din natura sistemului economic.

Agenþii economici sunt raþionali, iar re- Agenþii economici nu sunt întotdeauna zultatele acþiunilor lor raþionali, iar viitorul este marcat de o insunt previzibile. certitudine fundamentalã.

Unitatea de analizã este individul/firma.

Unitatea de analizã este economia în ansamblu.

Banii sunt neutri.

Banii nu sunt neutri.

Inflaþia este un exces de masã monetarã.

Inflaþia este influenþatã ºi de rata profitului din economie, de distribuþia veniturilor (între muncã ºi capital), de investiþiile publice.

Existã o relaþie invers proporþionalã între inflaþie ºi ºomaj (curba Philips).

Curba Philips nu este validã.

Sursa: Autorul, din surse multiple.

Dacă ne-a rămas un singur lucru din lecţiile de economie de la școală, pe care l-am putea spune și noaptea, treziţi din somn, atunci esenţa economiei neoclasice este cu siguranţă faptul că, pe o piaţă liberă, cererea și oferta se întâlnesc într-un punct de echilibru. Ei bine, economia heterodoxă susţine că nu este adevărat. Cererea agregată s-ar putea să nu se întâlnească niciodată cu oferta agregată la un nivel de echilibru pe toate pieţele; nu există forţe de piaţă care să determine cererea agregată să ajungă la nivelul de echilibru al ofertei 25

Teoria heterodoxã a crizei Sfârºitul economiei iluziei

25

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 26

(Sawyer, 2009). Minsky (2008)3 exprimă plastic această situaţie: „Curba cererii nu se întâlnește cu vânzătorii — o fac doar cumpărătorii“. Mai mult, intersecţia cerere–ofertă nu este cea la care avem ocupare deplină a forţei de muncă; o spune chiar Keynes: „Cererea efectivă asociată cu ocuparea totală este doar un caz special, care se obţine atunci când propensitatea spre consum și stimularea investiţiilor se află într-o anumită relaţie“ (2009, p. 87). Minsky (2008, p. 121) explică în continuare de ce legea cererii și ofertei este controversată: „Validitatea acestei legi se limitează la pieţele în care abilitatea de a cheltui este guvernată de un buget predeterminat. Odată ce ecuaţiile bugetului, care intră în determinarea curbelor cererii, sunt afectate de condiţiile de finanţare și de așteptările privind condiţiile viitoare, atunci presupunerea că oferta și cererea se împletesc până ating echilibrul nu mai este validă. Pieţele care implică finanţări și investiţii pot ajunge la preţuri, cantităţi și angajamente de plată care nu pot fi susţinute de cererea așteptată sau de profiturile viitoare“.

Starea naturală a economiei și a pieţelor nu este echilibrul, ci dezechilbrul. Echilibrul este tranzitoriu, ocuparea deplină a forţei de muncă de asemenea, pentru că expansiunea finanţării pe datorie conduce la un boom investiţional care, la rândul lui, duce la inflaţie și la o structură financiară fragilă. Cu alte cuvinte, echilibrul este tranzitoriu pentru că sistemul nu se poate opri singur în acel punct de echilibru, ci va evolua și dincolo de acesta, intrând într-o nouă etapă de dezechilibru.

Keynes arată că, din cauza modului în care are loc acumularea într-un sistem capitalist, succesul în administrarea economiei este doar temporar. Minsky merge mai departe și postulează instabilitatea drept trăsătură inerentă a capitalismului.

3

Prima ediþie a lucrãrii lui Hyman Minsky, „Stabilizing an unstable economy“, a fost

publicatã în 1986. Voi face însã referire pe parcursul acestei cãrþi la ediþia din 2008. Minsky a murit în 1996 fãrã sã ºtie cât de popularã avea sã devinã opera sa, în contextul crizei economice actuale.

26

26

Sfârºitul economiei iluziei Teoria heterodoxã a crizei

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 27

„Instabilitatea este provocată de procesele interne ale economiei“ (2008, p. 11) și „funcţionarea normală a economiei duce la traume și crize financiare, inflaţie, deprecierea cursului de schimb, șomaj și sărăcie“ (2008, p. 320).

Ajungem astfel la cauzele crizelor economice — alt punct de separare între cele două perspective macroeconomice. Economia neoclasică susţine că un colaps este provocat de șocuri externe; să nu uităm, întâlnirea liberă pe piaţă între cerere și ofertă ne dă un preţ de echilibru, în perspectiva ortodoxă, iar acest preţ nu poate fi greșit sau distorsionat, de vreme ce pieţele libere sunt eficiente. Astfel de șocuri externe care pot provoca o criză sunt: instituţii imperfecte, erori umane sau un exces de masă monetară. Intervenţiile Băncii Centrale, presiunile inflaţioniste ale sindicatelor, eventual niște carteluri străine care cresc preţurile unor materii prime sau marile corporaţii care iau profituri de monopol și, evident, guvernul — iată vinovaţii de serviciu în economia neoclasică. Aceasta este așa-numita teză a excepţionalismului — oriunde și oricând apare o criză, sunt identificaţi factori excepţionali care nu au legătură cu politicile neoliberale.

Desigur, în ce privește politica monetară, economia neoclasică se rezumă la oferta de bani (masa monetară), pe care o consideră însă, exogenă sistemului. Friedman (1968) și Lucas (1981) enunţă clar neutralitatea banilor pe termen lung. Din perspectivă heterodoxă însă masa monetară este endogenă, și este firesc să fie așa, pentru că modul în care e alocat creditul în economie influenţează investiţiile și implicit influenţează și potenţialul productiv al economiei. Mai mult, modul în care intră banii într-o economie influenţează evoluţia acelei economii. Non-neutralitatea banilor este o parte a teoriei keynesiene pe care economia ortodoxă nu a reţinut-o; deși Leontief (1936) a evidenţiat-o într-un comentariu la cartea lui Keynes, iar Keynes a reconfirmat-o într-un răspuns la comentariul lui Leontief (1937), monetariștii au scos-o din manualele standard de economie.

27

Teoria heterodoxã a crizei Sfârºitul economiei iluziei

27

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 28

În viziunea lui Minsky, instabilitatea care duce la criză este legată de comportamentul pieţelor financiare, de preţul activelor și de fluxurile de profit. Instabilitatea este exacerbată de producţia care devine tot mai intensivă în capital, ceea ce face capitalul tot mai scump și forţează debitorii să-și plătească datoriile cu bani obţinuţi nu din producţie, ci din asumarea de noi datorii. Procesul investiţional induce așadar forţe destabilizatoare și duce în cele din urmă la criză tocmai pentru că umflă preţul activelor. Minsky observă și că un alt aspect al instabilităţii, și anume inflaţia, rezultă chiar din măsurile de stimulare luate de guverne pentru a depăși o criză economică profundă, înlocuind deci o stare de dezechilibru cu altă stare de dezechilibru.

Dacă tot suntem la capitolul inflaţie, aceasta prilejuiește o altă ruptură clară între economia ortodoxă și cea heterodoxă.

Inflaţia nu este doar rezultatul creșterii salariilor peste productivitate. Inflaţia poate fi și rezultatul unei rate mai mari de profit în economie; de altfel, creșterea salariilor nu reduce neapărat rata profitului — susţine Minsky. Firmele care operează în situaţii de monopol sau oligopol pot fi de acord cu creșterea salariilor peste productivitate, pentru că vor reflecta creșterea salariilor în creșterea preţurilor, câtă vreme cererea este inelastică. Avem aici o legătură între inflaţie cronică și lipsa competiţiei. Este interesant că această viziune este compatibilă cu aceea a inflaţiei determinate de conflictul privind distribuţia veniturilor între muncă și capital. Creșterea cererii pentru muncă, fenomen care apare în ciclurile de creștere economică, poate determina presiuni pentru creșterea salariilor; dacă nu există suficientă competiţie pe piaţă, firmele acceptă aceste creșteri, pentru că își recuperează profitul din creșterea preţurilor. Și cheltuielile și investiţiile guvernamentale sunt inflaţioniste, în timp ce doar producţia de bunuri de consum este deflaţionistă. Curba Philips, care postulează relaţia negativă între inflaţie și șomaj, a fost validată empiric pe date din anii ’60 din economia britanică. Ea a fost între timp infirmată 28

28

Sfârºitul economiei iluziei Teoria heterodoxã a crizei

Voinea2010_ED2.qxp

3/21/2010

4:16 PM

Page 29

de alte date; nu există o rată naturală a șomajului la care preţurile să fie stabile. Sunt alţi determinanţi, atât ai inflaţiei, cât și ai șomajului, care fac să oscileze relaţia inflaţie–șomaj. „Controlul masei monetare sau al salariilor nu tratează decât simptomele, nu cauzele inflaţiei“ (Minsky 2008, p. 296).

Să ne întoarcem acum la incertitudinea fundamentală a lui Keynes. Poate de aici ar fi trebuit să începem, fiind tot o parte a teoriei keynesiene nereţinută de sinteza neoclasică. Incertitudinea reprezintă incapacitatea agenţilor economici de a prevedea viitorul, indiferent de cantitatea de informaţie pe care o au la dispoziţie. Împreună cu natura ireversibilă a investiţiilor și cu dependenţa de surse externe de finanţare, incertitudinea keynesiană adaugă o nouă dimensiune fragilităţii financiare asociate procesului investiţional. Presiunea competiţiei forţează firmele să aleagă între creșterea bazată pe investiţii și siguranţă (Goldstein, 2009). Tot mai multe companii non-financiare se orientează către diverse inginerii financiare, pentru că rata profitului din industriile în care operează nu poate ţine pasul cu cerinţele pieţei financiare și nu poate justifica creșterea preţului acţiunilor (Crotty, 2005). Astfel, nu doar viitorul este necunoscut, ci, din ce în ce mai mult, și prezentul, și chiar trecutul sunt necunoscute (Orhangazi, 2009), pentru că acest proces de financializare al companiilor non-financiare este greu de controlat (vezi și cazul Enron rezumat mai jos); numeroase relatări de după izbucnirea crizei arătau că nici firmele afectate nu puteau estima corect magnitudinea așa-numitelor „active toxice“ pe care le deţineau.

Această incertitudine fundamentală postulată de economia heterodoxă este în contrast cu raţionalitatea alegerilor agenţilor economici, piatra de temelie a economiei ortodoxe. Aceasta consideră că agenţii economici sunt motivaţi de alegeri raţionale prin care își maximizează funcţia de utilitate. Aici intervine o altă distincţie importantă: economia standard, plecând de la ipoteza pieţelor eficiente, apreciază că maximizarea funcţiei de utilitate este neutră moral. În realitate, susţine 29

Teoria heterodoxã a crizei Sfârºitul economiei iluziei

29