Zece mari economisti

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 1

10/4/2010 12:02:55 PM

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 2

10/4/2010 12:02:55 PM

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 3

10/4/2010 12:02:55 PM

The original title of this book is: Ten great economists: From Marx to Keynes, by Joseph A. Schumpeter First published 1952 by George Allen & Unwin Ltd Introduction © 1997 Mark Perlman All rights reserved. Authorised translation from the English language edition published by Routledge, a member of the Taylor & Francis Group. © Publica, 2010, pentru ediţia în limba română ISBN 978-973-1931-47-0

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SCHUMPETER, JOSEPH A. Zece mari economişti : de la Marx la Keynes / Joseph A. Schumpeter ; introd.: Mark Perlman ; pref.: Crenguţa Nicolae ; trad.: Florin Sia. - Bucureşti : Publica, 2010 ISBN 978-973-1931-47-0 I. Perlman, Mark (pref.)

II. Nicolae, Crenguţa (pref.)

III. Sia, Florin (trad.)

33(100):929

EDITORI:

Cătălin Muraru Radu Minculescu Silviu Dragomir

COPERTA:

Alexe Popescu DTP:

Răzvan Nasea DIRECTOR EXECUTIV:

Bogdan Ungureanu REDACTOR:

Florentina Hojbotă

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 4

CORECTURĂ:

Rodica Petcu Elena Bițu

10/4/2010 12:02:55 PM

Cuprins Cuvânt înainte de Crenguța Nicolae ...................................................

7

Introducere la ediţia din 1997 de Mark Perlman ................................ 13 Prefață de Elizabeth Boody Schumpeter ............................................ 59

1. Karl Marx (1818–1883) .......................................................................... 69 2. Marie Esprit Léon Walras (1834–1910) ................................................ 163 3. Carl Menger (1840–1921) ..................................................................... 171 4. Alfred Marshall (1842–1924) ................................................................ 185 5. Vilfredo Pareto (1848–1923) ................................................................ 211 6. Eugen von Böhm‑Bawerk (1851–1914) ................................................ 255 7. Frank William Taussig (1859–1940) .................................................... 317 8. Irving Fisher (1867–1947) ..................................................................... 357 9. Wesley Clair Mitchell (1874–1948) ....................................................... 381 10. John Maynard Keynes (1883–1946) ..................................................... 409

Anexă

G.F. Knapp (1842–1926) ....................................................................... 453 Friedrich von Wieser (1851–1926) ....................................................... 456 Ladislaus von Bortkiewicz (1868–1931) ............................................... 461

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 5

10/4/2010 12:02:55 PM

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 6

10/4/2010 12:02:55 PM

Cuvânt înainte Oglinzile lui Herr Schumpeter În prefaţa la ediţia din 1997 a acestei cărţi, Mark Perlman afirmă despre Joseph Schumpeter: „Când a trebuit să scrie despre alţii, a făcut‑o exact aşa cum ar fi vrut să se scrie despre el. O speranţă atât de naivă pentru un om atât de sofisticat“.

Dintr‑un punct de vedere, aşa e; cu doar două excepţii, cei „zece mari economişti“ de care e vorba în eseurile din cartea de faţă au fost contemporanii lui, Schumpeter i‑a cunoscut personal, cu unii a fost prieten sau rival pe tărâmul ideilor, iar ocazia cu care a scris despre ei – la dispariţia lor sau la o anume aniversare – îl va fi împins inevitabil la comparaţii cu propriul său destin şi propria lui moştenire teoretică. Dar raportarea la ei, tocmai prin caracterul ocazional şi subiectiv al eseurilor, nu pare să reproducă tocmai modelul pe care şi l‑ar fi dorit economistul austriac pentru propria sa posteritate – sau nu în toate cazurile.

Desigur, Schumpeter teoreticianul lasă aici locul unui istoric al economiei, iar scormonirea prin arhive şi memorii în dorinţa de a contura cât mai realist o biografie sau alta îi mobilizează în primul rând imaginaţia şi dorinţa de a reconstitui epoci şi contexte („Trebuie să fi fost o femeie încântătoare – pricepută şi blajină, frumoasă şi agreabilă, veselă şi afectuoasă, motiv de alinare în timpuri de restrişte, un tovarăş încântător în vremuri de izbândă“, scrie el despre mama lui Frank William Taussig, specialist american în comerţul internaţional şi cel a cărui catedră la Harvard a preluat‑o Schumpeter însuşi

Cuvânt înainte Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 7

7

10/4/2010 12:02:55 PM

în 1935). Analiza contribuţiei teoretice a economiştilor studiaţi poartă însă pecetea personalităţii şi a convingerilor lui Schumpeter, de la ironiile aproape imperceptibile cu care îşi portretizează personajele (Keynes: „Asemenea negustorilor de modă veche, el dădea întotdeauna adevărului şi înţelepciunii englezeşti o dimensiune universală“) şi până la câte o laudă elegant subminată (clasificările conceptuale ale lui Keynes sunt admirate pentru adecvarea la scopul urmărit în demonstraţie de economistul britanic, însă aflăm că ele „au o utilitate limitată în afara scopurilor specifice urmărite de Keynes. Un cuţit de fructe este un instrument excelent pentru a decoji o pară. Cel care‑l foloseşte însă pentru a tăia o friptură este singurul vinovat pentru rezultatele nemulţumitoare“).

N‑am ales nicidecum citatele de mai sus doar fiindcă ele ar fi nişte pete de culoare într‑o mare de abstracţii şi, ca atare, ar merita să captăm cu ele atenţia cititorului. Veţi întâlni în diverse prefeţe sau comentarii despre culegerea de eseuri schumpeteriene afirmaţia că ele nu trebuie privite ca o introducere în viaţa şi opera respectivilor economişti pentru cititorul care nu ştie în prealabil nimic despre ei şi despre conceptele la care se face referire. Şi, într‑adevăr, aceste texte nu sunt destinate publicului nefamiliar cu teoria economică: 12 dintre ele au fost publicate iniţial în gazete de specialitate, iar eseul despre Marx a fost preluat din una dintre lucrările fundamentale ale lui Schumpeter, Capitalism, socialism şi democraţie (1942).

Mai devreme am pomenit însă de „personaje“: Schumpeter dă viaţă personajelor sale, ca un istoric pasionat de regii şi cavalerii săi şi ale cărui texte corespund clişeului „se citesc aproape ca un roman“. Dar regii şi cavalerii economistului austriac sunt nu numai oamenii Marx, Keynes, Traussig sau Pareto, ci înseşi ideile lor, ale căror transformări, confruntări şi eşecuri sunt urmărite cu o poftă aproape de literat şi într‑un

8

Zece mari economiști Cuvânt înainte

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 8

10/4/2010 12:02:55 PM

stil pasionat, uneori de căutător de comori fericit să poată comunica lumii valoarea lor reală peste timp. Despre Eugen von Böhm‑Bawerk, figură de frunte a şcolii economice austriece şi profesor al lui la Viena, Schumpeter scrie că a făcut ca perspectiva descrierii cantitative concrete a fenomenului economiei capitaliste să devină „o posibilitate reală, iar dacă nu, măcar o speranţă întemeiată. Din câte ştiu, nu a afirmat nimic în acest sens niciodată. Însă posibilitatea aceasta va deveni într‑o zi realitate, iar opera sa va fi înainte de toate cea care ne va fi îndrumat către acest rezultat“. Habent sua fata libelli: cărţile economiştilor din lista lui Schumpeter meritau un astfel de cititor expert.

Este explicaţia pentru care acum, în 2010, eseurile biografice strânse în carte, scrise în perioada 1910–1950 (prima ediţie a volumului a apărut în 1951, la un an după moartea lui Schumpeter) şi‑au păstrat forţa de atracţie, dincolo de conjunctura „comemorativă“ sau de climatul de idei din perioada când au fost scrise. Am pomenit mai devreme de subiectivitate. Un cititor avizat va gusta din plin această subiectivitate, ce permite o lectură critică şi învie o serie întreagă de concepte cu care mulţi nu s‑au întâlnit poate decât pe băncile facultăţii, prin mijlocirea unor manuale sau enciclopedii. Aceeaşi subiectivitate luminează însă puternic personalitatea lui Schumpeter însuşi: nu până într‑acolo încât textele să sugereze un soi de „Böhm‑Bawerk c’est moi“, însă din felul cum se raportează la Marx, de pildă, transpar propriile preocupări şi afinităţi ale autorului, aşa încât teoreticianul comunist, bestie neagră pentru economiştii şcolii austriece, devine „Marx al lui Schumpeter“, valorizat şi admirat ca atare. În Journal of Political Economy din 1952, recenzând volumul proaspăt apărut al lui Schumpeter, economistul Howard S. Ellis se întreba cu abia stăpânită surprindere de ce, deşi

Cuvânt înainte Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 9

9

10/4/2010 12:02:55 PM

c­ apitolul despre Marx examinează toate cunoscutele dogme ale acestuia şi le descoperă inconsistenţele, concluzia e admirativă, iar spaţiul ocupat de cercetarea respectivă înseamnă aproape un sfert din carte. Schumpeter are o mare afinitate în general cu un Celălalt care asociază analiza economică unei filozofii a istoriei, iar în particular, afinitatea se întemeiază pe teza autodistrugerii capitalismului, observă Ellis, citând un pasaj care, scos din argumentaţia capitolului, va ridica multe sprâncene: „Chiar dacă faptele şi raţionamentele lui Marx ar fi fost şi mai eronate decât erau în realitate, concluzia lui ar putea cu toate astea să fie adevărată, din moment ce ea nu afirmă decât că evoluţia capitalistă va distruge fundaţiile societăţii capitaliste. Eu cred că e adevărată“.

Sensul unui astfel de verdict este dat, desigur, de teoria cea mai cunoscută a lui Schumpeter, despre destrucţia creatoare, cea capabilă să înlocuiască un întreg sistem de referinţă în care evoluează societatea capitalistă cu un altul mai nou şi mai bun, graţie forţelor inovaţiei ce asigură mereu recrearea şi reinventarea sistemului. Pentru cine nu cunoaşte însă teoria ori nu e dispus să accepte impulsul lui Schumpeter de a‑şi găsi oglinzi în teoriile şi biografiile altora şi de a examina modul aproape ironic cum ideile evoluează de la o epocă la alta până la a se transforma în contrariul lor, a construi astfel o analiză înseamnă blasfemie. „Marx era un idiot periculos şi faptul că Schumpeter îl laudă sugerează că Schumpeter ar trebui să i se alăture în coşul de gunoi intelectual al istoriei“, scrie un comentator de pe Amazon.com, evaluând indignat Capitalism, socialism şi democraţie, a cărei primă parte e constituită de acelaşi eseu despre Marx publicat în Zece mari economişti.

Iar cu aceasta ne întoarcem la ce spuneam mai înainte despre lectura avizată: culegerea de faţă va servi nu doar pentru a adânci cunoaşterea unor idei şi a unor economişti cu care

10

Zece mari economiști Cuvânt înainte

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 10

10/4/2010 12:02:55 PM

lectorul a luat deja contact, dar şi pentru a adânci cunoaşterea unui Schumpeter căruia cititorii îi ştiu măcar în linii mari viziunea. Aflaţi în situaţia de a‑l fixa, la rândul nostru, într‑un context istoric şi de a‑l studia în rând cu economiştii portretizaţi în carte, vom vedea cum eseurile despre ei sunt tot atâtea oglinzi ce ne permit să‑l cunoaştem mai bine pe el însuşi ‑ într‑un chip nu mai puţin interesant decât am face‑o citindu‑i operele de bază şi biografia pe care i‑a dedicat‑o în 2007 Thomas McCraw. Un cadou complex, aşadar, al Editurii Publica pentru cititorul român.

Crenguţa Nicolae Business Magazin septembrie 2010

Cuvânt înainte Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 11

11

10/4/2010 12:02:55 PM

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 12

10/4/2010 12:02:56 PM

Introducere la ediţia din 19971 de Mark Perlman

Idei și biografii Joseph Schumpeter nu a fost de acord cu dictonul lui Carlyle potrivit căruia istoria este creaţia oamenilor mari. Nu a fost de acord nici cu teza marxistă conform căreia forţele dinamice ale istoriei reprezintă schimbări în structura relaţiilor de clasă asociate cu introducerea unei tehnologii noi. Asemenea lui Keynes, el considera istoria mai degrabă ca produsul interacţiunii dintre ideologie şi analiza intelectuală.2 Întrebarea care se impune în mod firesc ar fi: ce rost are să mai scrii biografie?

Schumpeter ne răspunde parţial într‑o recenzie la volumul lui Keynes Essay in Biography* publicată în Economic Journal3: Biografia reprezintă arta de a concentra epoca şi mediul intelectual în povestea unui individ. De aceea, mai înainte de toate, autorul trebuie să fie o personalitate cu o viziune pertinentă asupra epocii discutate şi cu un temperament suficient de puternic pentru a se răsfrânge asupra fiecărei pagini scrise… În al doilea rând, trebuie să stăpânească pe de‑a‑ntregul felul de a fi şi de a gândi al eroului său. A treia condiţie a succesului său – biografia cere o mână de artist, întrucât este în mod fundamental o Artă. (Schumpeter, 1933).

Prin contrast, abordarea lui Keynes nu se concentra în primul rând asupra epocii, ci asupra detaliilor cu caracter personal, inclusiv asupra aspectelor familiale şi a educaţiei primite *

John Maynard Keynes, Essay in Biography, 1933 (n.t.).

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 13

13

10/4/2010 12:02:56 PM

de personajul biografiei sale. Cei doi diferă şi în privinţa judecăţilor emise. Schumpeter evalua numai din perspectiva contribuţiilor pur ştiinţifice, în schimb Keynes se concentra asupra impactului pe care îl avea contribuţia individuală asupra utilităţii practice a disciplinei economice.4 Biografiile lui Schumpeter oglindesc măreţia opiniilor sale; cele ale lui Keynes, sentimentul său de identificare cu subiectul biografiei sale. În general, Schumpeter a evitat cu totul proiecţia personală, însă, în rarele ocazii în care nu a făcut‑o, cu siguranţă a avut motive bine întemeiate. De ce oare a încercat cu totul să evite analiza personalităţilor în cauză şi s‑a concentrat numai asupra ideilor? Am indicat deja o explicaţie. Asemenea lui Keynes, el credea că lumea este condusă de nişte nebuni care au rămas captivi unor ideologii depăşite, numai că, în spaţiul ştiinţei, lucrurile stăteau altfel – aici ideile domneau, nu pasiunile.

Mai există însă şi alte explicaţii. Schumpeter era un bun povestitor şi un mare amator de picanterii, dar avea motive bine întemeiate să nu creadă în capacitatea evenimentelor personale de a explica ideile. Nu degeaba Wolfgang Stolper, probabil elevul care l‑a cunoscut cel mai bine, şi‑a subintitulat biografia dedicată maestrului său The Public Life of a Private Man (Stolper, 1994). Dacă viaţa sa „publică“ era destul de complexă, acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţa sa personală (probabil, chiar mult mai complicată). Schumpeter a debutat pe scena academică ca un enfant terrible, poate singura modalitate de a‑şi câştiga rapid reputaţia pe care o considera atât de esenţială. Avea o inteligenţă sclipitoare, însă, după aprecie­ rea celorlalţi, şi‑a manifestat înclinaţia de poseur prea mult timp şi într‑un mod exagerat. Probabil că şi‑a permis luxul de a considera că viaţa personală poate fi ascunsă de ochii publicului; pe de altă parte, el a vrut doar să dea impresia că

14

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 14

10/4/2010 12:02:56 PM

aspectele­private nu contează cu adevărat. În consecinţă, când a trebuit să scrie despre alţii, a făcut‑o exact aşa cum ar fi vrut să se scrie despre el. O speranţă atât de naivă, pentru un om aşa de sofisticat. Mi se pare însă că cele spuse mai sus îi explică atitudinea.

Această Introducere mai are încă patru secţiuni. Prima dintre ele evaluează contribuţia pe care a adus‑o acest volum la istoria gândirii economice. Cea de‑a doua se concentrează asupra eseurilor principale din această colecţie comentându‑le pe fiecare în parte. În cea de‑a treia secţiune voi discuta unele remarci făcute de cei care au recenzat cartea în anii 1950.

Ultima secţiune ia în considerare subiectul şcolilor de gândire economică.

Comentarii asupra locului pe care îl ocupă cartea în istoria gândirii economice Despre perenitatea acestei colecţii Arthur Koestler afirma odată că orice autor ar trebui să‑şi dorească mai degrabă să fie citit de un singur cititor un secol mai târziu decât de o mie de cititori la data publicării sau de o sută de cititori zece ani mai târziu. Acesta ar fi un târg corect.

Iată că avem aici câteva eseuri care sunt încă atractive pentru sute de cititori aproape la un secol de la prima lor publicare.

Dacă testul nostru are vreo relevanţă, atunci – quod erat demonstrandum.

E de aşteptat ca zece copaci să conţină şi câteva crengi uscate, aşa că, în continuarea acestei idei, putem spune că inegalitatea colecţiei de faţă este salvată de prezenţa unor comori nebănuite. Eseurile asupra lui Marx, Marshall, Pareto şi

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 15

15

10/4/2010 12:02:56 PM

Böhm‑Bawerk sunt nişte capodopere. Cele dedicate lui Keynes şi Mitchell sunt importante din alte motive. Celelalte patru (Walras, Menger, Taussig şi Fisher), deşi excelente, nu sunt reprezentative. Cele din Anexă, incluse la sugestia profesorului Haberler, sunt obiter dicta*.

Comentarii asupra selecţiei În cel mai bun caz, eseurile biografice ar putea rămâne folositoare pentru ceva vreme, însă doar arareori îşi mai păstrează prospeţimea, chiar şi la un deceniu de la publicarea lor. A trecut deja aproape un secol de la scrierea primelor eseuri incluse în această colecţie. Remarcabil este că unele dintre aceste eseuri rămân încă provocatoare, în sensul că prospeţimea lor s‑a păstrat întru totul. O asemenea performanţă îi oferă lui Schumpeter un statut singular. Rămân totuşi câteva probleme serioase. O serie de probleme au de‑a face chiar cu selecţia.5 De ce au inclus Schumpeter şi soţia sa unele eseuri, excluzându‑le pe altele?6 Decizia lor de a alege aceste eseuri – dată fiind aria lor de selecţie – pare în general întemeiată, însă rămân şi multe lucruri inexplicabile (cel puţin pentru mine).

Daţi‑mi voie să trec în revistă câteva dintre eseurile selectate. Trei dintre ele – eseurile dedicate lui Böhm‑Bawerk, Maynard Keynes şi Mitchell – reflectă, s‑ar putea spune, dorinţa „ultimă“ a autorului de a pune lucrurile în ordine. Avusese multe conflicte cu aceşti oameni – câteodată unele aprinse şi durabile – şi din când în când le adresase, după cum îi stătea în obicei, cuvinte insultătoare. Că doamna Schumpeter a avut grijă ca în prefaţă să facă trimiteri la unele texte care trădează *

16

(Lat.) „Simple observaţii“ (n.t.).

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 16

10/4/2010 12:02:56 PM

sentimentele prieteneşti ale autorului faţă de unii dintre economiştii comentaţi este un lucru; documentele, aşa cum sunt ele comentate de principalii săi biografi, ne arată în schimb alte lucruri. Böhm‑Bawerk fusese mentorul său, însă Swedberg ne vorbeşte de amărăciunea pe care i‑au cauzat‑o lui Schumpeter atacurile lui Böhm‑Bawerk şi faptul că „de la 1913 încolo… acesta s‑a străduit să‑l îndepărteze din sistemul universitar austriac“ (Swedberg, 1991, p. 14).7 Pe parcursul acestei Introduceri voi explica absenţa acelei atitudini obişnuite de nil nisi bonum* pe care o regăsim în prezentarea apărută cu ocazia Ceremoniei Comemorative Wesley Mitchell a Universităţii Columbia şi voi încerca să lămuresc ceea ce eu cred că a constituit tensiunea constantă dintre cei doi. Cât despre relaţia sa cu Maynard Keynes, trebuie spus că Schumpeter şi‑a petrecut mare parte din ultimele două decenii ale vieţii sale contrazicând şi defăimând public abilităţile şi influenţa economistului englez, iar invidia profundă pe care o avea faţă de acesta se observă cu uşurinţă în paginile eseului pe care i‑l dedică.8 Cu Fisher, pe de altă parte, Schumpeter a avut o relaţie caldă de prietenie, bazată în mod evident pe enormul respect pe care Schumpeter îl avea pentru discursul matematic inovator al acestuia din câmpul teoriei economice. Mai târziu, admiraţia trebuie să se fi transformat într‑o recunoştinţă de natură personală, după efortul pe care l‑a depus Fisher pentru a transfera un Schumpeter nemulţumit de Harvard la Yale. Totuşi, la momentul în care Fisher murise, iar Schumpeter îi scria necrologul, gloria realizărilor profesionale ale lui Fisher pălise deja în spaţiul public, fiind înlocuită cu poveştile care făceau trimitere la îngâmfarea şi idiosincrasiile acestuia. Unde mai pui că Fisher fusese un adept convins al *

(Lat.) „[Despre morți] numai de bine“ (n.t.).

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 17

17

10/4/2010 12:02:56 PM

vieţii sănătoase, aproape maniac (lucru pe care‑l semnalează cu maliţie şi doamnna Schumpeter în prefaţă)9 şi se dăduse în spectacol făcând o predicţie eronată în 1928–1929 potrivit căreia prăbuşirile bursei de valori erau deja un fenomen al trecutului. În plus, entuziasmul cu care‑şi susţinea reformele monetare l‑a făcut chiar să afirme public, într‑un mod arogant şi inconştient, că s‑ar pune cu mare plăcere la dispoziţia preşedintelui Roosevelt, evident la o oră convenabilă, pentru a‑i preda acestuia adevărurile fundamentale ale economiei.

Totuşi, în ciuda acestor vanităţi, adevărul e că Fisher a fost un fel de beau‑idéal pentru oameni ca Edgeworth şi Pareto (care, din câte se pare, găsea foarte puţine lucruri de admirat la oameni), iar Schumpeter, mult timp campion al economiei matematizate, a apreciat ceea ce era important şi valoros la Fisher.

După cum voi menţiona în secţiunea următoare (şi, mai apoi, în cea de‑a patra parte a Introducerii) decizia lui Schumpeter de a publica o astfel de colecţie a fost mult influenţată de modul în care vedea el poziţiile pe care le ocupau Keynes şi Mitchell în cadrul disciplinei economice – deşi, dacă trecem cu vederea ultimii săi treizeci de ani, am fi putut include printre motivaţii de asemenea modul în care vedea poziţia pe care o ocupa Fisher.

Cu Taussig, Schumpeter a avut o relaţie de prietenie chiar şi mai călduroasă, iar Taussig nu numai că a avut un rol decisiv în numirea lui Schumpeter ca profesor la Harvard, dar l‑a şi găzduit în locuinţa sa timp de mai mulţi ani, după ce prietenul său a venit la Cambridge. Faţă de Menger, Schumpeter a avut o atitudine extrem de respectuoasă, lucru care se poate observa cu uşurinţă şi în necrologul pe care i l‑a dedicat. Mai tâziu, necrologul pe care l‑a scris pentru Böhm‑Bawerk avea să pună în umbră respectul pe care îl manifestase faţă de

18

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 18

10/4/2010 12:02:56 PM

Menger. Însă asta nu constituie un motiv suficient pentru a‑l critica.

Problematic este însă faptul că, spre sfârşitul vieţii sale, Schumpeter, care nu mai era partizanul economiei „carteziene“ pure şi nu mai critica violent, din respect pentru tradiţia austriaco‑mengeriană, simplismul lui Schmoller, nu a considerat necesar să includă aici eseul din 1926 în care retracta criticile pe care le adusese anterior operelor lui Gustav von Schmoller (Schumpeter, 1926). A continuat să‑l dispreţuiască pe Schmoller omul (după cum se va observa în eseul asupra lui Marx, revizuit probabil în jurul anului 1941), numai că acel eseu pe care i l‑a dedicat lui Schmoller merita mult mai mult decât altele să fie republicat în cadrul acestei colecţii.

După moartea timpurie a lui Weber în 1920, Schumpeter a scris o scurtă, dar emoţionantă, apologie în onoarea acestuia, publicată în cotidianul Der Osterreichische Volkswirt. Nu ştiu însă dacă a scris vreodată un eseu complet asupra lui Max Weber – unul care ar fi pus probabil bazele sociologiei economice.10 După cum nu a considerat necesar să scrie ceva, darămite un eseu, despre John R. Commons, reprezentantul Şcolii instituţionaliste din Wisconsin, a cărui operă se suprapune în multe aspecte celei weberiene, pe lângă faptul că întregeşte şi extinde în şi mai multe privinţe acele preocupări istorice cărora Schumpeter le‑a acordat atâta importanţă în primele capitole ale lucrării sale postume History of Economic Analysis (1954).11 Aceste omisiuni pot fi explicate prin aceea că Schumpeter nu a considerat niciodată că dimensiunea mundană a elaborării politicilor publice era cu adevărat importantă pentru teoretician, deşi este posibil ca, până la urmă, să fi abandonat convingerea sa mai veche potrivit căreia teoria economică ar cere o anumită „chemare“. Oricare ar fi fost originile mai

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 19

19

10/4/2010 12:02:56 PM

t­ impurii ale acestui punct de vedere, propria sa experienţa nefericită din zona politicilor publice l‑a împiedicat să‑şi mai schimbe vreodată opinia. De asemenea, pentru aceia dintre noi care au fost educaţi în tradiţia economică anglo‑americană, marea partea a originalităţii sale constă în aceea că Schumpeter a fost primul economist întâlnit care respingea utilitarismul, un element central al moştenirii noastre culturale (Perlman, 1996).

Pentru el respingerea utilitarismului însemna inter alia* că ideile merită mai multă atenţie decât faptele.

Viziunea metodologică a lui Schumpeter Modul în care s‑a raportat Schumpeter la ideile economice s‑a schimbat consistent de‑a lungul îndelungatei şi fertilei sale cariere intelectuale. Mulţi dintre admiratorii săi – inclusiv Simon Kuznets, oricât ar părea de ciudat, dată fiind recenzia lui Schumpeter la volumul lui Kuznets, Business Cycles (1940) – erau profund impresionaţi de erudiţia sa şi de originalitatea viziunii sale, chiar dacă unii dintre ei îi tăgăduiau calitatea de teoretician original. Aceştia considerau că cea mai mare parte a operei sale Schumpeter nu a prezentat decât nucleul argumenta­ ţiei sale – iar asta nu‑i ştiinţă, ci doar o preocupare ştiinţifică. În alte părţi ale operei sale, el a încercat să adopte o abordare de tip baconian a ştiinţei – cu alte cuvinte, investigarea sistematică.­ Înainte de 1914, Schumpeter făcea o distincţie clară între ştiinţa economică şi economia politică. A fost influenţat în mod evident de viziunea carteziană asupra ştiinţei – corpul cunoaşte­ rii ţesut laolaltă cu ajutorul logicii şi acoperit de mantaua „Reginei ştiinţelor“. Încă de la începutul carierei sale, a fost un partizan al matematizării discursului economic. Şi nimeni nu *

20

(Lat.) „Printre altele“ (n.t.).

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 20

10/4/2010 12:02:56 PM

poate contesta faptul că Schumpeter, mai mult decât oricine, a proprovăduit sistemul walrasian ca principală paradigmă economică modernă economiştilor „păgâni“ din spaţiul anglo‑saxon.

Pe scurt, se poate spune că mesajul lui Schumpeter avea o încărcătură evanghelică – semăna mai mult cu Sfântul Pavel decât cu Ioan Botezătorul; el nu profeţea iminenta venire a zeului economiei, ci constata întruparea sa.12 Consider că această primă abordare reprezintă un efort de a identifica legea naturală cu logica carteziană şi cu ştiinţa. Obiectivul său era acela de integra opere­ le economiştilor care utilizau aparatul matematic – Walras, Pareto şi Edgeworth. Nu există însă nicio dovadă că ar fi scris vreun eseu despre Edgeworth, deşi în volumul History of Economic Analysis sunt presărate multe trimiteri la opera acestuia (multe dintre ele laudative, însoţite însă mereu de precizarea că opera sa validă trebuie delimitată de convingerile sale utilitariste).­ Până în preajma Primului Război Mondial, Schumpeter s‑a considerat un teoretician anistoric, chiar unul „matematizant“. Însă, odată scăpat de patronajul lui Böhm‑Bawerk, a început să scrie tot mai pătruns de importanţa determinărilor istorice, lucru care i‑a făcut pe unii să concluzioneze că miza pe o apropiere de Max Weber (cf. Swedberg, 1991, p. 92). „Consecvenţa de dragul consecvenţei [scria Emerson] reprezintă o capcană a minţilor înguste“; nimeni nu l‑ar putea însă acuza pe Schumpeter că ar fi avut o minte îngustă. Cu toate astea, spre deosebire de Keynes, nu a recunoscut niciodată deschis, darămite s‑o declare public, că şi‑ar fi schimbat opiniile.13 Ce de‑al treilea său volum, Economic Doctrine and Method (1914), a fost scris ca parte a unui proiect weberian mai larg. Numai că, oricât de favorabilă ar fi fost în acest volum atitudinea sa faţă de sociologia economică, lucrul nu se compară cu entuziasmul pe care l‑a manifestat pentru acest subiect în timp ce‑şi elabora lucrarea History of Economic Analysis.

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 21

21

10/4/2010 12:02:56 PM

După opinia mea, volumul din 1914 nu a fost tot atât de ori­ginal ca celelalte trei lucrări remarcabile care l‑au precedat.

A reprezentat mai degrabă un moment de tranziţie. Iar această constatare este susţinută o dată în plus de poziţia complet diferi­tă pe care o putem observa în partea întâi a lucrării History of Economic Analysis, unde argumentează faptul că teoria economică trebuie abordată de o minte care să se afle în stăpânirea unor domenii ca istoria economiei, statistica, sociologia economiei, economia politică, precum şi a unor subdomenii specifice econo­miei aplicate. În ciuda bunei relaţii personale pe care o avea cu Weber, nu la fel de bună era, potrivit mărturiei lui Swedberg (Swedberg, 1991, p. 93), şi opinia pe care o avea în privinţa econo­miei weberiene. În orice caz, Schumpeter nu a dedicat niciun eseu ştiinţei economice weberiene, chiar dacă sociologia economi­că weberiană a ajuns să domine în mare parte gândirea sa mai târzie.

Viziunea sa asupra ştiinţei devenise deja mai cuprinzătoare înainte de a scrie volumul History of Economic Analysis. Îşi însuşise o perspectivă mai degrabă baconiană decât carteziană. Mai exact, opera sa târzie era mai interesată de cercetarea sistematică decât de logică. Cu toate acestea, Schumpeter mai folosea chiar şi spre sfârşitul vieţii expunerea matematică – dacă nu din raţiuni logice, cel puţin de dragul limpezimii retorice. Aspectul este bine explicat în eseul dedicat lui Marshall.

Totuşi, dincolo de toate astea, trebuie spus că Schumpeter îşi redesenase deja obiectivele. Dacă înainte vreme considera că ştiinţa economică ar trebui să cerceteze legile naturale, chiar şi într‑o formă matematică, mai târziu a ajuns la convingerea că cel mai bun mod de a înţelege evoluţia gândirii economice este acela de a urmării filiaţia ideilor. „Filiaţia ideilor“ este un concept­ straniu: „… procesul prin care efortul oamenilor de a pătrunde fenomenul economic produce, îmbunătăţeşte şi

22

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 22

10/4/2010 12:02:56 PM

aşază structurile analitice într‑o succesiune nesfârşită de secvenţe“ (Schumpeter, 1954, p. 6). După cum observa atât de inteligent personajul Humpty‑Dumpty, „cuvântul acela înseamnă ceea ce vreau eu să însemne, nici mai mult, nici mai puțin...

Când fac un cuvânt să lucreze în plus, așa ca ăsta, îi plătesc ore suplimentare“.* Din punctul meu de vedere, termenul de filiaţie a ideilor nu presupune altceva decât ţeserea laolal­tă a unor ­concepte câteodată înrudite, câteodată disparate. Schumpeter ­considera că un asemenea proces produce structuri analitice; eu tind să‑i dau însă dreptate lui Kuznets care susţine că vi­ziunile revoluţionare sunt produse mai degrabă pe cale intuitivă.14

Comentarii critice asupra eseurilor Karl Marx Cel mai lung eseu din această colecţie este cel dedicat doctrinei marxiste. De fapt, nu este un eseu, ci o verigă a unui lanţ discursiv; capitolul unei cărţi. Includerea acestui eseu a dat colecţiei consistenţă şi anvergură. Însă, dincolo de asta, imensa originaliate a eseului şi mai ales scopul său au făcut ca multe dintre celelalte eseuri să pară mai puţin semnificative.

Schumpeter a scris cartea15 din care a fost extras acest eseu în timpul unei depresiuni neobişnuit de profunde – între sfârşi­ tul anilor 1930 şi primii ani ai celui de‑al Doilea Război Mondial.

Decizia de a republica o parte a cărţii şi de a o aşeza în centrul acestei colecţii ne dezvăluie intenţia lui Schumpeter. Schumpeter, acţionând întotdeauna ca un enfant terrible, s‑a folosit de *

Citat din Lewis Carrol, Alice în Țara Minunilor. Alice în Țara din Oglindă, traducere în

limba română de Antoaneta Ralian, Ed. Art, Bucureşti, 2010, pp. 206‑207 (n.t.).

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 23

23

10/4/2010 12:02:56 PM

r­ enaşterea interesului pentru marxism în spaţiul anglo‑saxon pentru a arăta că Marx era trâmbiţat din raţiuni greşite.

Este evident că Schumpeter nu a fost prea interesat de gânditorii marxişti ai generaţiei sale. A respins leninismul pentru că îl considera esenţialmente irelevant pentru înţelegerea mesajului marxist sau a aparatului critic marxist. Profesorul Swedberg ne asigură că, la un moment dat, Schumpeter a fost uimitor de tolerant cu leninismul, însă în deceniul al patrulea al secolului trecut nu mai rămăsese nimic din această toleranţă (Swedberg, 1991, p. 93). În plus, economiştii sovietici erau mult prea neîndemânatici, chiar incompetenţi, pentru a putea pătrunde complexul demers analitic al lui Marx. Înainte de toate, în eseul său, Schumpeter încearcă să limpezească doctrina lui Marx, separând grâul de neghină. Acest demers trebuie delimitat de comentariile referitoare la Marx profetul şi la Marx sociologul. Schumpeter, veşnicul critic, a găsit într‑adevăr multă neghină în economia lui Marx. Două lucruri sunt cu adevărat remarcabile în privinţa acestui demers.

Schumpeter a reuşit să descopere în economia lui Marx destul de multe mărgăritare, iar, în al doilea rând, dată fiind cantitatea considerabilă de neghină pe care a decelat‑o, surprinde faptul că Schumpeter (şi publicul său) a mai avut temeiuri pentru a se considera elevul lui Marx. A te considera elevul lui Marx nu înseamnă obligatoriu că trebuie să fii marxist – nuanţă pe care Schumpeter o subliniază înainte de toţi. De fapt, eseul nu a fost scris din perspectiva unui simplu discipol, ci din cea a unui gânditor independent care, în general, critică imperfecţiunile concepţiei marxiste şi care este aproape întotdeauna critic la adresa marxiştilor.

Marx l‑a fascinat pe Schumpeter din mai multe motive – unul dintre ele, şi nu cel din urmă, a fost dat de influenţa pe care Marx a exercitat‑o nu numai asupra adepţilor marxişti, ci

24

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 24

10/4/2010 12:02:56 PM

şi asupra celor care au căutat să dea o coerenţă gândirii economi­ce clasice din spaţiul britanic. Pe scurt, Schumpeter susţinea următoarele:­ • Marx a greşit când a ales să facă din teoria valorii piatra de temelie a sistemului marxist, însă, în acelaşi timp, a reuşit să‑l depăşească pe maestrul său intelectual, Ricardo. Schumpeter considera că orice sistem care se întemeiază pe teoria valorii este defectuos.

• Asemenea lui Ricardo, Marx şi‑a articulat sistemul în jurul unei erori, prin aceea că a tratat „munca“ (nu inputurile­ materiale) ca singurul factor important de producţie. Ricardo a dezvoltat o teorie greoaie a rentei funciare. Distincţia pe care a făcut‑o Marx între capitalul constant şi capitalul variabil (salarial) a înlocuit concepţia mai rigidă a lui Ricardo întemeiată pe renta funciară.

• Concepţia marxistă asupra structurii organice a capitalului s‑a dezvoltat din cea a predecesorului său.

Schumpeter considera că, dintr‑o perspectivă pedagogică, ideea s‑a dovedit a fi aproape genială, deşi a eşuat în toate celelalte privinţe.

• Soluţia pe care a dat‑o Marx paradoxului muncii ca sursă a profitului şi a faptului că, de obicei, în industriile profita­ bile, costurile forţei de muncă sunt mai mici a fost străluci­ toare. Marx a stabilizat teoria folosindu‑se de consecinţele concurenţei de piaţă (industriile cu un nivel ridicat al capitalului provoacă prea puţină concurenţă, în timp ce industriile cu un nivel scăzut al capitalului fix sunt caracterizate de ceea unii au numit competiţie „efervescentă“).­ • Teoria pauperizării este în mod fundamental greşită, iar sistemul lui Marx nu era, după Schumpeter, unul ­evolutiv, de unde rezultă că eroarea sistemului este cauzată de natura sa statică.

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 25

25

10/4/2010 12:02:56 PM

• Schumpeter a observat la Marx o incapacitate constantă de a explica ciclurile de afaceri în mod satisfăcător.

Schumpeter credea că acestea sunt determinate în primul rând de factori exogeni; Marx considera că acestea se produc ciclic, potrivit unor legităţi inerente sistemului capitalist, că sunt determinate, aşadar, de factori endogeni.

• Schumpeter a fost de acord cu declaraţia lui Marx din 1847 potrivit căreia capitalismul suferea de o boală internă – mai exact, concurenţa capitalistă – care avea să distrugă ineluctabil sistemul. Numai că Schumpeter, care era doar arareori necruţător, observă că până şi „Excelenţa Sa, profesorul [Gustav] von Schmoller, Consilier de stat şi membru al Camerei Prusace a Lorzilor… rosteşte pe un ton mai domolit acelaşi adevăr [sic]“ (vezi infra, p. 124).

Restul eseului încearcă să scoată în evidenţă sinteza pe care o reuşeşte sistemul marxist. În mare, putem trage concluzia că sinteza marxistă a fost genială pentru vremea sa şi că a fost devalorizată nu atât de criticii săi, cât de adepţi. Schumpeter spera să ilustreze geniul sistemului marxist fără a recurge la ceea ce gândeau şi scriau credincioşii marxişti. Însă, în acelaşi timp, a gândit eseul doar ca pe un preambul al unei viitoare dezbateri, nu ca pe o concluzie.

Marie Esprit Léon Walras Faptul că acest eseu are o dimensiune redusă poate fi explicat. Inexplicabil mi se pare însă faptul că acesta este singurul eseu pe care Schumpeter i l‑a dedicat lui Walras.

26

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 26

10/4/2010 12:02:57 PM

La lectura acestui eseu trebuie să ţinem cont de câteva lucruri. În primul rând, el a fost scris pe vremea când Schumpeter era un tânăr ambiţios.16 În al doilea rând, eseul a fost publicat în anul morţii lui Walras, la vremea în care Schumpeter era printre puţinii care recunoscuseră măreţia geniului walrasian. În consecinţă, este remarcabil faptul că eseul nu are deloc un ton curtenitor. Şi chiar dacă a fost cam scurt, eseul a cercetat extrem de competent, deşi mult prea schematic, acele realizările ale lui Walras care, la vremea aceea, erau în general ignorate. Într‑adevăr, prima parte a ultimului paragraf spune totul: La Walras, întreaga economie pură se bazează pe două postulate: primul – fiecare unitate economică vrea să maximizeze utilitatea; al doilea – cererea şi oferta pentru un anumit bun sunt egale. Toate teoremele sale decurg din aceste două postulate. Se prea poate ca Edgeworth, Barone şi alţii să‑i fi completat opera; e posibil că Pareto şi alţii s‑o fi depăşit în anumite cazuri particulare. Cu toate astea, opera sa rămâne în picioare nealterată. (vezi infra, p. 169).

În acest eseu Schumpeter îl creditează pe Marshall cu meritul de a fi făcut cunoscută importanţa operei lui Walras. Să ne aducem aminte însă că eseul a fost scris în 1910. Astăzi, toată lumea l‑ar considera pe Schumpeter drept cel mai mare avocat al operei walrasiene.

Ceea ce e uimitor este că Schumpeter nu a mai scris şi alte eseuri pe acest subiect. Când scria, în History of Economic Analysis (1954), că „totuşi, în ceea ce priveşte teoria pură, Walras este, în opinia mea, cel mai mare economist“ (poziţie pe care Lionel Robbins a considerat‑o complet nerezonabilă [Robbins, 1955]), probabil că Schumpeter se gândea că a înlăturat orice eventuală negare a importanţei operei walrasiene. În ciuda acestei atitudini,­ analiza economiei walrasiene nu a

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 27

27

10/4/2010 12:02:57 PM

depăşit niciodată cadrul acestui necrolog de tip nil nisi bonum.

Foarte straniu.

Carl Menger Acest eseu comemorativ nu conţine niciun detaliu biografic. Oare de ce? Poate pentru că Schumpeter, ca toţi ceilalţi, nu ştia prea multe despre ultimele două decenii din viaţa lui Menger (cf. Swedberg, 1991, pp. 13‑14). Totuşi, avem destule informaţii despre prima parte a vieţii acestuia care merită menţionate: Menger fusese profesorul de economie al moştenitorului coroanei imperiale* şi a fost acuzat că ar fi implantat în mintea acestui bărbat nefericit toate acele idei liberale care l‑au îndepărtat iremediabil de tatăl său, împăratul Franz Iosif I. (Sinuciderea tânărului prinţ la Mayerling, cu toate implicaţiile sale romantice, pare să fi fost consecinţa unei disperări politice, nu sexuale.) Menger renunţase deja la activitatea sa academică (probabil pentru a supraveghea educaţia fiului său natural, Karl Menger) la vremea în care Schumpeter îşi scria eseul, însă rezultatele strălucitoare ale acelui efort educaţional (fiul şi seminarul său revoluţionar) nu îşi produseseră încă efectele. În schimb, nu sunt menţionate deloc poziţiile lui Menger referitoare la politicile publice, iar necrologul lui Schumpeter este mai mult un demers intelectual comparativ. Îndrăznesc să declar că această atitudine a făcut ca eseul să surprindă doar parţial personalitatea lui Menger.

Schumpeter l‑a aşezat pe Menger alături de economişti valoroşi ca Walras şi Jevons; așadar, el încearcă să ne spună că *

Rudolf de Habsburg (1858–1889), fiul lui Franz Iosif I (1830–1916), împăratul

Austro‑Ungariei (n.t.).

28

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 28

10/4/2010 12:02:57 PM

Menger nici nu a fost depăşit, dar nici nu i‑a întrecut pe aceştia. Totuşi, Menger a fost mai mare decât Ricardo, întrucât capacităţile sale analitice erau mai obiective (neafectate de ingerinţa politicului). Din acelaşi motiv se poate spune că Menger l‑a întrecut cu mult pe Marx pentru că „Marx este elevul lui Ricardo şi chiar al unora dintre discipolii acestuia…

Menger însă nu este elevul nimănui, iar ceea ce a creat el rămâne în picioare“ (vezi infra, p. 178). Cu toate acestea, câteva rânduri mai jos, Schumpeter îl aminteşte pe Gossen unde nu exclude posibilitatea ca acesta să‑l fi anticipat pe Menger.

Schumpeter recunoaşte neîndoios rolul pe care l‑a jucat Menger ca întemeietor al unei şcoli de gândire. Astfel capătă sens şi îndelungatul război pe care Menger l‑a purtat cu Schmoller, Methodenstreit*: Menger „a reuşit să perceapă corect că, în Germania, nu atât teoria sa era respinsă, cât mai degrabă întreaga teorie economică, astfel că a preluat stindardul luptei de a aşeza analiza economică la locul potrivit în cadrul problemelor sociale “ (vezi infra, pp. 180‑181).

Analiza operei lui Menger este destul de inconsistentă, mai ales că viziunea acestuia era una dintre puţinele pe care Schumpeter le invidia. Poate că explicaţia este simplă, aşa cum afirmă Swedberg în biografia sa, anume că, la vremea în care Schumpeter îşi făcea apariţia pe scenă, imaginea lui Menger *

„Disputa metodelor“, dezbatere metodologică şi epistemologică purtată, în anii '80 şi

'90 ai secolului al XIX‑lea, între Şcoala austriacă de economie, reprezentată de Carl Menger, şi Şcoala istorică germană, reprezentată de Gustav Schmoller. Acesta din urmă a respins legitimitatea ştiinţifică a economiei de a studia dinamica fenomenelor umane. După opinia sa, numai ştiinţa istorică dispunea de metodele potrivite pentru a studia imensul volum de date istorice şi statistice şi de capacitatea de a infera, pe baza lor, rezultate valide, rezultate care, în cele din urmă, nu au decât o valabilitate epistemologică relativă. Pe de altă parte, Şcoala austriacă susţinea că ştiinţa economică poate dezvolta, cu ajutorul logicii filozofice, teorii universal valabile referitoare la fenomenul economic, plecând de la postulate generale. În politică, Şcoala istorică germană era adepta intervenţionismului statal „luminat“, în timp ce Şcoala austriacă susţinea doctrina statului minimal (n.t.).

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 29

29

10/4/2010 12:02:57 PM

devenise deja fantomatică, iar Schumpeter, în acest eseu, nu face decât să trateze acest subiect fantomatic.

Alfred Marshall Schumpeter observase că hegemonia lui Marshall se apropia de sfârşit cu mult înaintea anului 1931. Aceste eseu denigrator, scris un deceniu mai târziu, analizează ceea ce era efemer ori mai mult sau mai puţin permanent în moştenirea pe care o lăsase Marshall. Prima secţiune sugerează trei lucruri: că intuiţiile pe care le‑a avut Marshall în privinţa politicilor publice îşi au încă, poate, importanţa lor; că aparatul său analitic, deşi aparent unul remarcabil, era extrem de lacunar; iar marea sa realizare constă în aceea că Marshall „a fost unul dintre primii economişti care au înţeles că economia este o ştiinţă evolutivă“.

După opinia sa, opera lui Marshall avea două defecte ştiinţi­ fice fundamentale. Marshall a fost legat din punct de vedere cultu­ral şi temporal de capitalismul britanic al sfârşitului de secol nouăsprezece, pe lângă faptul că era profund devotat uti­ litaris­mului. Însă exact aceste defecte au constituit factorii care au crescut periculos de mult atractivitatea ştiinţei sale economi­ ce în ochii celor care voiau studii „realiste“ (întemeiate empiric).­ Indiferent ce alte limitări a mai avut opera lui Marshall, ar trebui totuşi făcute câteva precizări importante, dar subtile, în favoarea sa. Marshall a fost primul care a înţeles principiile walrasiene ale echilibrului general şi, chiar dacă nu i‑a arătat lui Walras respectul cuvenit – Schumpeter a fost „indigna[t] de parcimonia cu care Marshall l‑a menţionat în Principles [of Economics]* – Schumpeter i‑a acordat circumstanţe atenuante, *

30

Alfred Marshall, Principle of Economics, 1890 (n.t.).

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 30

10/4/2010 12:02:57 PM

de vreme ce Marshall nu putea să facă altceva decât să repete descoperirile lui Walras (vezi infra, pp. 185‑186).

Schumpeter, într‑o segment cu adevărat sclipitor al eseului,­ a reuşit să atragă atenţia asupra dependenţei lui Marshall de matematici. După opinia lui Schumpeter, Marshall raţiona într‑un mod matematic, astfel că nu formula niciodată un adevăr cu ajutorul cuvintelor înainte de a‑l fi articulat solid din punct de vedere matematic în mintea sa. Cu abilităţile sale matematice, scria Schumpeter, Marshall a transformat paradigma economică engleză clasică (Smith‑Ricardo‑Mill) „într‑un mecanism modern de cercetare“ (vezi infra, p. 192). Schumpeter sugerează că Marshall a avut motive întemeiate să se teamă că formulările matematice ale raporturilor economice ar putea duce la o anumită sterilitate intelectuală, numai că, în opinia sa, tocmai opera lui Marshall, aşa cum a fost ea articulată, a fost cea care înlesnit acceptarea econometriei în spaţiul academic.

Cea mai puternică critică pe care a adus‑o Schumpeter moştenirii intelectuale lăsate de Marshall a fost aceea potrivit căreia conceptele sale analitice, „substituţia, coeficientul de elasticitate, quasi‑dobânda, economiile de scară interne şi externe, surplusul consumatorului, termenul scurt şi termenul lung, firma reprezentativă, costul prim şi suplimentar“, ne‑au devenit atât de familiare, încât par nişte vechi cunoştinţe, însă nu sunt prin asta mai puţin înşelătoare, întrucât ascund „dificultăţile logice“ (vezi infra, p. 195). Ceva mai încolo Schumpeter susţine că principiul substituţiei, un concept străin analizei walrasiene a echilibrului general, ar fi cea mai pernicioasă dintre cele câteva obsesii teoretice pe care le avea Marshall – în primul rând pentru că era folosit la întâmplare, fără precizările corespunzătoare.

Schumpeter consideră că, deşi analiza marshalliană a echili­ brului „particular“ pare să fie operaţională, totuşi atractivitatea­

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 31

31

10/4/2010 12:02:57 PM

ei este o iluzie şi o capcană perfecte pentru economiştii crescuţi la sânul utilitarismului. Din punctul său de vedere, economiştii ar fi trebuit să aprecieze mai mult (cel puţin în această privinţă) l’art pour l’art (vezi infra, p. 199).

La sfârşit Schumpeter îi acordă lui Marshall cele mai mari note pentru meritul de a fi observat faptul că producţia nu este maximizată întotdeauna de o concurenţă perfectă şi că, pe lângă asta, conceptul elasticităţilor este un instrument extrem de valoros (chiar dacă ocazional periculos). Schumpeter îl considera pe Marshall părintele conceptului de concurenţă imperfectă – iar pe Roy Harrod şi pe Joan Robinson, popularizatorii conceptului (nu‑l pomeneşte însă, lucru destul de ciudat, pe colegul său Edward H. Chamberlin). Marshall a fost, potrivit acestui eseu, cel mai important susţinător al naturii evolutive a analizei economice şi al structurării sale matematice (nu şi al expunerii matematice).

Vilfredo Pareto Aceasta fost ultima lucrare terminată de Schumpeter şi, după părerea mea, este cel mai pătrunzător eseu din această colecţie. De ce? În primul rând, pentru că nu a fost gândit ca necrolog şi nu a fost nevoie să utilizeze un ton reverenţios. În al doilea rând, pentru că a fost scris cu un scop important, un scop la care vom reveni în curând. Şi în fine, pentru că Pareto este o personalitate extrem de complexă – un savant ex­traordinar cu o cunoaştere completă a teoriei economice, dar şi cu o concepţie greşită asupra adevăratei naturi a ideilor economice.

Numai în acest eseu se consideră Schumpeter obligat să se aplece asupra personalităţilor, în sensul că vrea să explice

32

Zece mari economiști Introducere la ediţia din 1997

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 32

10/4/2010 12:02:57 PM

omul din spatele figurii intelectuale. Totuşi, explicaţia pe care ne‑o furnizează nu ne este foarte utilă. Când l‑a întâlnit prima dată pe Pareto, Schumpeter a fost impresionat în primul rând de cinismul lui, în al doilea rând de identificarea sa pătimaşă cu naţiunea italiană şi în al treilea rând (spre marea sa uimire) de entuziasmul pe care îl manifesta acesta pentru Fisher.

Dacă la început Schumpeter a fost dezgustat imediat de caracterul lui Pareto, până la urmă n‑a avut cum să nu fie atras, chiar copleşit, de originalitatea şi competenţa acestuia.

Acest amestec, conţinutul şi tăria sa, l‑a fascinat pur şi simplu.

Schumpeter a fost copleşit atât de abilităţile sale teoretice, cât şi de cele empirice. În final însă, Schumpeter a fost nemulţumit de insistenţa cu care Pareto susţinea că ştiinţa economică trebuie să fie numai şi numai o disciplină logică, o poziţie pe care Schumpeter se pare că o susţinuse şi el cu ceva vreme în urmă, dar pe care a repudiat‑o tot mai mult, pe măsură ce se maturiza ca savant. Pareto considera că un corp de cunoştinţe care este obţinut pe baza observării comportamentelor umane iraţionale trebuie să intre la altă rubrică, în speţă la cea a sociologiei.17 Iar eseul de faţă se învârte tocmai în jurul acestui dezacord în ceea ce priveşte principiile şi proiectele de cercetare.

Eugen von Böhm‑Bawerk Pentru istoricii gândirii economice acest eseu reprezintă un alt tour de force. Scris sub forma unui articol comemorativ, eseul încearcă să explice de ce Böhm‑Bawerk, îndeobşte considerat a doua mare „figură“ a Şcolii austriece, poate ocupa chiar poziţia de frunte, dacă ne gândim la originalitatea operei sale şi la capacitatea sa extraordinară de a construi sistemic.

Introducere la ediţia din 1997 Zece mari economiști

Zece mari economisti - FINAL 01.indd 33

33

10/4/2010 12:02:57 PM