Analfabeta care stia sa socoteasca preview512

Colecție coordonată de

Magdalena Mărculescu

Jonas Jonasson

Analfabeta care ştia să socotească Traducere din suedeză de Laura von Weissenberg

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Oana Duşmănescu Foto copertă: Eric Thunfors Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Ofelia Coșman Corectură: Dușa Udrea Cătălina Ioancea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României JONASSON, JONAS Analfabeta care ştia să socotească / Jonas Jonasson; trad.: Laura von Weissenberg. - Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN 978-606-719-396-1 I. Von Weissenberg, Laura (trad.)

821.113.6-31=135.1 Titlul original: Analfabeten som kunde räkna Autor: Jonas Jonasson Copyright © Jonas Jonasson, 2013 Ediția originală a fost publicată de Piratförlaget, Suedia Publicată prin acord cu Brandt New Agency Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-719-396-1

Statistic vorbind, probabilitatea ca o analfabetă năs­ cută în anii şaizeci în Soweto să ajungă la maturitate şi, într‑o bună zi, să se găsească încuiată într‑un camion cu cartofi împreună cu regele şi prim‑ministrul Suediei este una în patruzeci şi cinci de miliarde şapte sute şaizeci şi şase de milioane două sute douăsprezece mii opt sute zece. Şi asta, după socotelile sus‑numitei analfabete.

Partea 1

„Diferenţa dintre prostie şi genialitate este că genialitatea îşi are totuşi limitele ei.“ Albert Einstein

Capitolul 1 Despre o fetiţă ce locuia într‑o colibă şi despre bărbatul care, după ce a murit, a ajutat‑o să scape de acolo

Într‑un anumit sens, curăţătorii de latrine din cel mai mare ghetou din Africa de Sud se puteau considera norocoşi, căci aveau şi locuri de muncă, şi un acoperiş deasupra capului.

Pe de altă parte, statistic vorbind, nu aveau niciun viitor. Cei mai mulți urmau să moară de tineri din cauza tuberculozei, pneumoniei, diareei, drogurilor, alcoolului sau a unei combinaţii a acestora. Puţinilor indivizi le era dat să ajungă să‑şi serbeze aniversarea celor cincizeci de ani. Printre aceştia se număra şi şeful unuia dintre birou­ rile de salubritate din Soweto. Era însă o epavă. Începuse să dea pe gât mult prea multe tablete şi mult prea multe beri de la o oră mult prea timpurie. Din această cauză i se întâmplase să se răstească la unul dintre trimişii muni­ cipalităţii din Johannesburg, de la departamentul de salubritate. Un negrotei care nu‑şi vedea lungul nasului!

Faptul fusese raportat până la şeful de departament din 9

Jonas Jonasson

Johannesburg care, a doua zi, la cafeaua de dimineaţă împreună cu colegii, anunţase că venise vremea ca analfa­ betul din sectorul B să fie schimbat.

Astfel, cafeluţa fusese cât se poate de plăcută. Se ser­ vise chiar şi tort în cinstea noului asistent care se ală­ turase departamentului. Se numea Piet du Toit, avea douăzeci şi trei de ani, iar postul de asistent era primul său loc de muncă după terminarea studiilor.

Nou‑venitul fu cel căruia îi reveni responsabilitatea de a rezolva problema din Soweto, căci aşa mergeau lucru­rile în municipalitatea din Johannesburg. Cel mai nou angajat era nevoit să se ocupe de analfabeţi, ca să capete rezistenţă în muncă.

Nimeni nu ştia însă dacă toţi curăţătorii de latrine din Soweto erau într‑adevăr analfabeţi, dar li se spunea aşa oricum. Era clar că niciunul dintre ei nu făcuse şcoală, că locuiau cu toţii în colibe şi că le era inimaginabil de greu să priceapă orice ai fi încercat să le zici. *** Când veni vremea primei vizite la aceşti sălbatici, Piet du Toit nu era deloc în apele lui. Tatăl său, care era negustor de artă, îi făcuse rost de o gardă de corp, pentru orice eventualitate.

Tânărul de douăzeci şi trei de ani păşi în interiorul biroului de salubritate şi nu se putu abţine să nu se plângă în legătură cu mirosul, plin de iritare. Înăuntru, aşezat la birou, se afla şeful biroului de latrine pe care trebuia să‑l concedieze. Lângă el stătea o fetiţă care, spre mirarea asistentului, deschise gura şi zise că rahatul avea prostul obicei de a mirosi urât.

10 fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

Piet du Toit căzu pe gânduri timp de câteva secunde, încercând să‑şi dea seama dacă fata îl lua peste picior, dar era exclus, aşa că o lăsă baltă şi purcese la treabă. Îi trans­mise şefului de latrine că era concediat, la ordinul superiorilor ierarhici, dar că putea obţine salariul pe trei luni dacă reuşea să găsească tot atâţia candidaţi la postul care tocmai devenise vacant în cel mult o săptămână.

— Pot atunci să‑mi recapăt măcar postul de curăţător de latrine ca să am şi eu din ce‑mi câştiga pâinea? întrebă atunci fostul şef.

— Nu, replică Piet du Toit, nu se poate.

Asistentul du Toit reveni după o săptămână împre­ ună cu garda sa de corp. Fostul şef şedea la birou, pro­ babil pentru ultima dată. Lângă el se afla aceeaşi fetiţă ca data trecută.

— Unde sunt cei trei candidaţi? întrebă asistentul. Şeful recent concediat răspunse că, din păcate, doi dintre ei nu putuseră să vină. Unuia îi fusese tăiat gâtul cu o seară înainte într‑o încăierare, iar de la celălalt nu avea nicio veste. Era posibil să fi revenit la vechile lui proaste obiceiuri.

Piet du Toit nici nu voia să ştie despre ce vechi obi­ ceiuri proaste era vorba, nu voia decât să scape de acolo.

— Şi care e cel de‑al treilea candidat? zise el cu mânie.

— Păi, e fata asta de lângă mine. A fost mâna mea dreaptă timp de câţiva ani deja şi, sincer să fiu, e tare pricepută.

— Cum naiba să pun o copilă de doisprezece ani şef de latrine? zise Piet du Toit.

— Am paişpe ani, zise fata. Şi lucrez aici de nouă ani.

Putoarea devenea insuportabilă. Lui Piet du Toit i se făcu teamă că avea să i se impregneze în costum.

11

Jonas Jonasson

— Ai început deja să te droghezi? întrebă el.

— Nu, răspunse fata.

— Eşti gravidă?

— Nu, zise fata.

Asistentul rămase tăcut câteva secunde, reflectând la faptul că nu voia să revină în acest loc mai des decât era necesar.

— Cum te cheamă? întrebă el.

— Nombeko, răspunse fata.

— Nombeko şi mai cum?

— Mayeki, cred.

Doamne, Dumnezeule, nu ştiau nici măcar cum îi cheamă.

— Atunci îţi dau postul dacă eşti în stare să rămâi trează, zise asistentul.

— Sunt în stare, zise fata.

— Bine.

Asistentul îşi îndreptă apoi atenţia către fostul şef: — Înţelegerea a fost trei luni de salariu pentru trei candidaţi, ceea ce înseamnă o lună de salariu pentru un candidat, minus o lună de salariu pentru că n‑ai fost în stare să faci rost decât de o puştoaică de doisprezece ani.

— Paisprezece, zise fata.

Piet du Toit plecă fără să‑şi ia rămas‑bun, cu garda de corp la doi paşi în urma lui.

Fata, care tocmai devenise şefa fostului său şef, îi mulţumi acestuia pentru ajutor şi îi zise că este reangajat ca mâna sa dreaptă.

— Dar ce‑o să zică Piet du Toit? se îngrijoră fostul şef.

— N‑avem decât să‑ţi schimbăm numele, sunt convinsă că asistentul nu e în stare să deosebească un negrotei de 12 fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

un alt negrotei, zise fata de paisprezece ani care arăta ca şi cum ar fi avut doisprezece. *** Noua şefă a Biroului de latrine din Soweto, sectorul B, nu mersese deloc la şcoală, şi asta din cauză că mama sa avusese alte priorităţi, dar şi din cauza faptului că văzuse lumina zilei într‑o ţară ca Africa de Sud. În plus, se născuse la începutul anilor şaizeci, când copiii de teapa lui Nombeko nu erau luaţi în considerare de elita politică. Prim‑ministrul din acea perioadă devenise celebru mulţumită unei întrebări retorice: De ce e nevoie ca negroteii să meargă la şcoală, când oricum nu sunt buni la nimic altceva decât la cărat apă şi lemne?

Concret vorbind, se înşela, căci Nombeko căra rahat, nicidecum lemne sau apă. În orice caz, nu exista niciun motiv să credem că această fetiţă firavă avea să crească şi să ajungă să cunoască regi şi preşedinţi, să bage frica în naţiuni întregi sau să influenţeze mersul lucrurilor în lume în general.

Dacă n‑ar fi fost cine era.

Dar era cine era.

Printre multe altele, era un copil sârguincios. La vârsta de cinci ani căra deja butoaie de rahat la fel de mari ca ea. Pe golitul butoaielor câştiga exact atâţia bani cât îi trebuiau maică‑sii ca să o trimită în fiecare zi să‑i cumpere o sticlă de aurolac. Maică‑sa îi lua sticla din mână mormăind „mulţumesc, draga mamei“, o desfăcea şi purcedea la anestezierea durerii eterne provocate de faptul că nu avea niciun viitor şi că nici măcar fiicei sale nu‑i putea oferi vreunul. Tatăl lui Nombeko dispăruse de lângă fiica sa cam la douăzeci de minute după fecundaţie.

13

Jonas Jonasson

Pe măsură ce creştea, Nombeko reuşea să descarce tot mai multe butoaie pe zi, iar banii ajungeau şi pentru alte lucruri pe lângă aurolac. În consecinţă, maică‑sa putea adăuga tablete şi alcool la dieta sa pe bază de aurolac.

Fetiţa însă, care înţelegea că lucrurile nu puteau continua aşa, îi explica maică‑sii că, dacă nu avea să se oprească, urma să moară.

Mama sa încuviinţa din cap.

14

La înmormântare venise multă lume. În această perioadă, în Soweto erau mulţi oameni care aveau două ocupaţii principale: să moară cu zile şi să‑şi ia adio de la cei ce tocmai o făcuseră. Mama lui Nombeko se prăpă­ dise când aceasta din urmă avea numai zece ani, iar tatăl ei, după cum am menţionat deja, nu se mai afla prin preajmă. Fetiţa rămase o vreme în cumpănă dacă să o ia pe urmele mamei şi să‑şi construiască pe cale chimică un scut permanent împotriva realităţii. Când primi cea dintâi leafă după moartea mamei sale, se hotărî însă să‑şi cumpere mâncare. Iar după ce îşi potoli foamea, aruncă o privire în jur şi zise: — Ce caut eu aici? În acelaşi timp, înţelese că nu prea avea de ales.

Piaţa muncii din Africa de Sud nu se prea dădea în vânt după analfabeţi în vârstă de zece ani. Deloc chiar. De fapt, în această parte din Soweto nici măcar nu exista o piaţă a muncii şi, sincer vorbind, nici foarte mulţi oameni care să‑şi asume calitatea de angajaţi. În schimb, golirea intestinelor este, în general, o necesitate chiar şi pentru fiinţele cele mai deplorabile de pe faţa Pământului, iar acest lucru o ajuta pe Nombeko fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

să‑şi câştige existenţa. În plus, cu mama în groapă, îşi putea păstra salariul pentru propriile nevoi.

Ca să facă timpul să treacă mai uşor în vreme ce căra butoaie, începuse să le numere încă de la vârsta de cinci ani: — Unu, doi, trei, patru, cinci…

Pe măsură ce creştea, exerciţiile deveneau din ce în ce mai complexe, ca să fie antrenante şi în continuare: — Cincisprezece butoaie ori trei ture ori şapte curăţă­ tori, plus unul care stă degeaba din cauză că e prea beat… e egal cu… trei sute cincisprezece.

Mama lui Nombeko nu observase multe dintre lu­ crurile care se petreceau în jurul ei, cu excepţia propriei sticle de aurolac, dar înţelesese totuşi că fiica sa se price­ pea la adunări şi scăderi. În ultimul an de viaţă, începuse deci să o cheme de fiecare dată când primeau o livrare, iar table­tele de culori şi doze diferite trebuiau împărţite între colibe. O sticlă de aurolac rămâne o sticlă de auro­ lac. Când însă trebuie să împarţi tablete de cincizeci, o sută, două sute cincizeci şi cinci sute de miligrame în funcţie de gradul de dependenţă şi de puterea financiară a fiecăruia, atunci chiar e nevoie de cineva care să se pri­ceapă la cele patru operaţii aritmetice. Iar această fetiţă de zece ani se pricepea, cu vârf şi îndesat.

I se întâmplase, de exemplu, să se afle în preajma superiorului său ierarhic când se chinuia să pună cap la cap raportul lunar privind volumul şi greutatea.

— Nouăzeci şi cinci ori nouăzeci şi doi, mormăi şeful.

Unde e calculatorul?

— Opt mii şapte sute patruzeci, zise Nombeko.

— Ajută‑mă mai bine să‑l caut, fată dragă.

15

Jonas Jonasson

— Opt mii şapte sute patruzeci, repetă Nombeko.

— Ce tot spui acolo?

— Nouăzeci şi cinci ori nouăzeci şi doi este egal cu opt mii şapte sute…

— De unde ştii tu asta?

— Păi, nouăzeci şi cinci e o sută minus cinci, iar nouă­ zeci şi doi, o sută minus opt, iar dacă le încrucişezi şi scazi, obţii optzeci şi şapte în ambele cazuri. Iar cinci ori opt e patruzeci. Optzeci şi şapte patruzeci. Opt mii şapte sute patruzeci.

— De unde ai scos metoda asta de calcul? întrebă şeful uimit.

— Nu ştiu, zise Nombeko. Acum trebuie să ne întoar­ cem la treabă.

Din acea zi devenise mâna dreaptă a şefului.

Analfabeta care ştia să socotească fu cuprinsă însă în timp de o frustrare din ce în ce mai acută legată de faptul că nu înţelegea ce scriau eminenţele din Johannesburg în toate decretele care ajungeau pe biroul şefului său. Şeful însuşi avea dificultăţi în descifrarea literelor. Trecea cu greu prin textele în afrikaans, răsfoind în paralel un dicţionar englez, aşa încât cuvintele imposibil de înţeles să‑i fie măcar accesibile într‑o formă inteligibilă.

— De data asta ce mai vor? întreba Nombeko uneori.

— Să umplem sacii mai bine, răspundea şeful. Aşa cred, cel puţin. Ori au de gând să închidă una dintre unităţile de salubritate. E un pic neclar. Şeful începu să ofteze. Mâna sa dreaptă nu‑i putea fi de niciun ajutor, de aceea se puse şi ea pe oftat.

La vârsta de treisprezece ani, Nombeko avu norocul să fie acostată de un libidinos la duşul din vestiarul 16 fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

curăţătorilor de latrine. Libidinosul nu ajunse însă de­ parte, căci fata îi curmă brusc elanul, înfigându‑i o foar­ fecă în coapsă.

A doua zi, Nombeko dădu de individul cu pricina, care locuia de cealaltă parte a rândului de latrine din sectorul B. Îl găsi pe un scaun de camping, cu coapsa bandajată, în faţa colibei sale vopsite în verde. Ţinea în braţe… cărţi?

— Acum ce mai vrei? zise el.

— Cred că mi‑am uitat foarfeca în coapsa dumnea­ voastră aseară şi acum aş vrea să mi‑o daţi înapoi.

— Am aruncat‑o, răspunse individul.

— Atunci îmi eşti dator cu o foarfecă, zise fata. Cum se face că ştii să citeşti?

Pe libidinos îl chema Thabo şi era ştirb. Cum durerea de coapsă nu‑i dădea deloc pace, n‑avea niciun chef să stea la palavre cu această fetiţă enervantă. Pe de altă parte, era prima dată de când venise în Soweto când cineva arăta un oarecare interes pentru cărţile sale. Toată coliba îi era plină de cărţi şi din acest motiv fusese poreclit de către cei din jur Thabo Nebunul. Tonul fetei exprima însă mai degrabă invidie decât dispreţ. N‑ar putea oare să profite de asta?

— Dacă ai da dovadă de o picătură de cumpătare în loc să fii până peste cap de agresivă, atunci poate că nenea Thabo s‑ar încumeta să‑ţi povestească. Poate că te‑ar învăţa chiar şi să citeşti. Dar asta doar dacă eşti cuminte şi te domoleşti.

Nombeko n‑avea de gând să dea dovadă de mai multă cumpătare decât îi arătase deja libidinosului la duş cu o zi înainte. Îi răspunse deci că, din fericire, mai avea 17

Jonas Jonasson

o foarfecă pe care ar fi preferat s‑o păstreze în loc s‑o înfigă în cealaltă coapsă a lui nenea Thabo. Pe de altă parte, dacă nenea Thabo avea de gând să se poarte fru­ mos şi s‑o înveţe să citească, a doua coapsă avea şanse să rămână întreagă.

Thabo era un pic confuz. Tocmai fusese ameninţat de o fetiţă? *** Deşi nu lăsa să se vadă lucrul ăsta, Thabo era avut.

Se născuse sub o prelată din Port Elizabeth, în pro­ vincia Cape Eastern. Când avea şase ani, mama sa fusese arestată de poliţie şi n‑o mai revăzuse niciodată. Tatăl său luase atunci decizia că băiatul era destul de mare să se descurce pe cont propriu, deşi exemplul său nu era unul demn de urmat. „Ai grijă de tine“ fu singurul sfat pe care îl primi de la tatăl său, înainte ca acesta să‑l bată pe umăr şi să o pornească spre Durban. Acolo avea să‑şi piardă viaţa, împuşcat în timp ce jefuia o bancă, acţiune pe care, de altfel, o planificase foarte prost.

Băiatul de şase ani supravieţuia furând ce prindea prin port. Cu puţin noroc, avea să crească şi, pe urmă, cel mai probabil avea să fie arestat şi să sfârşească ori la închisoare, ori împuşcat, la fel ca părinţii lui. În acel ghetou locuia însă de mulţi ani şi un marinar spaniol, bucătar şi poet, ce fusese aruncat peste bord odi­ nioară de doisprezece mateloţi înfometaţi, cu explicaţia că aveau nevoie de mâncare pe masă, nu de sonete.

Spaniolul înotase până la mal, găsise o colibă în care se strecurase şi, din acea zi, îşi dedicase viaţa poeziei, atât celei create de alţii, cât şi celei ce izvora din propria sa imaginaţie. După ceva vreme, când începuse să‑l lase 18 fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

vederea, se grăbise să pună mâna pe tânărul Thabo şi să‑l oblige să înveţe arta lecturii în schimbul unui colţ de pâine.

Mai târziu, în schimbul a şi mai multor colţuri de pâine, băiatul fusese nevoit să‑i citească bătrânului cu voce tare, pentru că acesta nu numai că orbise cu totul, ci devenise şi pe jumătate senil şi nu se mai hrănea decât cu Pablo Neruda atât la micul dejun, cât şi la prânz şi la cină.

Mateloţii avuseseră dreptate că nu poţi supravieţui doar cu poezie, lucru dovedit de faptul că bătrânul muri de foame, moment în care Thabo luă hotărârea să‑i moş­ te­nească toate cărţile. Nu exista oricum nimeni altcineva căruia să‑i pese de ele.

Fiind ştiutor de carte, băiatul reuşise, cu chiu, cu vai, să‑şi găsească de lucru în port. Serile şi le petrecea citind poezie, proză şi, mai presus de toate, jurnale de călătorie.

La vârsta de şaisprezece ani descoperise sexul opus, iar doi ani mai târziu îl descoperiseră şi reprezentantele aces­ tuia pe el. La optsprezece ani adică, Thabo desco­perise formula magică în compoziţia căreia intra un zâm­bet şarmant în proporţie de o treime, o treime povestiri in­ ven­tate despre aventurile trăite în călătoriile de‑a lungul continentului, pe care la acea vreme nu le făcuse decât în imaginaţia sa. Şi, în cele din urmă, o ulti­mă treime, plină cu vârf de minciuni despre dragostea lor ce avea să dureze o eternitate.

Atinsese însă culmile succesului doar în momentul când se hotărâse să adauge literatura la amestecul de zâmbete, povestiri şi minciuni. Printre cărţile moştenite găsise o traducere a volumului Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare de Pablo Neruda, făcută chiar de bătrânul marinar spaniol. Thabo se debarasase imediat de cântecul de disperare. Cu ajutorul poemelor de iubire 19

Jonas Jonasson

reuşise însă să seducă douăzeci de tinere din zona portu­ lui şi îi fusese dat să trăiască de nouăsprezece ori volup­ tăţile trecătoare ale iubirii. I‑ar fi reuşit şi a douăzecea oară dacă idiotul de Neruda n‑ar fi introdus versul „N‑o mai iubesc, e‑adevărat“1 spre sfârşitul unui poem, vers pe care Thabo îl descoperise când era deja prea târziu.

Câţiva ani mai târziu îl ştia tot cartierul, deci şansele unor noi experienţe amoroase erau destul de mici. Nu‑i fusese de ajutor nici măcar faptul că începuse să mintă despre toate aventurile prin care trecuse mai ceva ca regele Leopold al II‑lea, care, la vremea sa, zisese că popu­ laţia originară din Congoul belgian o ducea bine, în timp ce, de fapt, ordonase să li se taie mâinile şi picioarele tuturor celor care refuzau să muncească gratis.

Thabo avea oricum să‑şi primească pedeapsa, precum regele belgian, de altfel, care mai întâi a rămas fără colo­ nie, apoi a cheltuit toţi banii pe seama damei sale de com­ panie preferate, de origine franco‑română, şi în cele din urmă a murit. Mai întâi însă a plecat din Port Elizabeth spre Nord şi a nimerit în Basutoland, unde se zicea că se găseau femeile cu formele cele mai împlinite.

A rămas mai mulţi ani în aceste ţinuturi, mutându‑se din sat în sat când era forţat de situaţie şi de fiecare dată găsea de lucru mulţumită faptului că era ştiutor de carte.

Cu timpul a devenit negociator‑şef pentru misio­narii europeni care doreau să intre în contact cu locui­torii neluminaţi ai ţării.

Căpetenia populaţiei basotho, Excelenţa Sa Seeiso, nu vedea niciun avantaj în creştinarea poporului său, dar Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, de Pablo Neruda, Ed. Vellant, 2011, traducerea lui Dan Munteanu Colan.

1

20 fiction connection

Analfabeta care ştia să socotească

înţelegea că ţara trebuia să se apere împotriva burilor din împrejurimi. Când misionarii, la iniţiativa lui Thabo, i‑au propus arme în schimbul dreptului de a împărţi biblii, căpetenia şi‑a dat imediat acordul.

Aşa s‑a umplut ţara de preoţi şi diaconi care urmau să izbăvească populaţia basotho de cel rău şi care au adus cu ei biblii, arme automate şi un număr deloc neglijabil de mine de teren.

Armele ţineau inamicii la distanţă, iar bibliile erau folosite pe post de lemne de foc de către locuitorii în­ friguraţi ai munţilor, care oricum nu ştiau să citească.

Atunci când misionarii şi‑au dat în sfârşit seama cum stăteau lucrurile, şi‑au schimbat strategia şi au ridicat în timp record un lung şir de biserici creştine. În această perioadă, Thabo lucra ca asistent pe lângă diferiţi oameni ai Bisericii şi inventase o formă proprie de tămăduire pe care o practica selectiv şi în secret.

Pe frontul amoros nu dăduse de necaz decât o dată, pe când se afla într‑un sat de munte, unde ieşise la lu­ mină faptul că singurul participant de gen masculin din corul bisericii le jurase credinţă eternă la cel puţin cinci dintre cele nouă tinere fete din cor. Pastorul englez al parohiei bănuia de mult că Thabo se ţinea de rele, căci la cântat nu se pricepea deloc.

Pastorul îi contactase pe taţii celor cinci fete care hotărâseră să‑l supună pe suspect unui interogatoriu după cum cerea tradiţia, ceea ce însemna că, la lumina lunii pline, Thabo trebuia înţepat cu suliţe din cinci direc­ţii diferite în timp ce stătea cu fundul gol într‑un muşuroi de furnici.

Aşteptând ca luna să ajungă în faza potrivită, Thabo fusese încuiat într‑un bordei pe care pastorul îl păzea în 21