Anatomia distructivitatii umane

Colecţie coordonată de Simona Reghintovschi

Această carte a beneficiat de sprijinul Radio România – Târgul GAUDEAMUS

Erich Fromm

Anatomia distructivităţii umane Traducere din engleză de Oana Maria Nica

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena MĂrculescu Redactor: VICTOR POPESCU Coperta: FABER STUDIO Director producţie: Cristian ClauDiu Coban Dtp: ofelia CoȘman Corectură: Rodica Petcu ELENA BIȚU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Fromm, Erich Anatomia distructivităţii umane / Erich Fromm; trad.: Oana Maria Nica. - Bucureşti: Editura Trei, 2015 Bibliogr.

ISBN 978-606-719-384-8 I. Nica, Oana (trad.)

159.9 Titlul original: The Anatomy of Human Destructiveness Autor: Erich Fromm Copyright © 1973 by Erich Fromm Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-606-719-384-8

Cuprins 7 13 19

Prefaţă Terminologie Introducere. Instincte şi pasiuni umane

35 37 66 118

Partea întâi. Instinctivism, behaviorism, psihanaliză Capitolul 1. Instinctualiştii Capitolul 2. Teoreticieni ai mediului şi behaviorişti Capitolul 3. Instinctualism şi behaviorism: diferenţe şi asemănări Capitolul 4. Contribuţia psihanalitică la înţelegerea agresivităţii

128

141 143 160 190 196 271 273

Partea a doua. Dovezi împotriva abordării instinctualiste Capitolul 5. Neurofiziologia Capitolul 6. Comportamentul animal Capitolul 7. Paleontologia Capitolul 8. Antropologia Partea a treia. Tipuri de agresivitate şi distructivitate şi condiţiile lor specifice Capitolul 9. Agresivitatea benignă

320 391 472 535 629 635 691

Capitolul 10. Agresivitatea malignă: premise Capitolul 11. Agresivitatea malignă: cruzimea şi distructivitatea Capitolul 12. Agresivitatea malignă: necrofilia Capitolul 13. Agresivitatea malignă: Adolf Hitler, un caz clinic de necrofilie Epilog. Despre ambiguitatea speranţei Anexă. Teoria lui Freud despre agresivitate şi distructivitate Bibliografie

Prefaţă Acest studiu este primul volum dintr‑un amplu proiect de teorie psihanalitică. Am început cu studiul agresivităţii şi dis­truc­ tivităţii deoarece, pe lângă faptul că este una dintre proble­mele teoretice fundamentale ale psihanalizei, valul de distructivitate care înghite lumea îi conferă şi o mare relevanţă practică.

Când am început această carte, în urmă cu mai bine de şase ani, am subestimat în mare măsură dificultăţile pe care aveam să le întâlnesc. Curând a devenit evident că nu puteam să scriu adecvat despre distructivitatea umană dacă rămâneam în limitele principalului meu domeniu de competenţă, acela al psihanalizei. Deşi această cercetare se vrea în primul rând una psihanalitică, aveam totuşi nevoie de un minimum de cunoştinţe din alte domenii, în particular neurofiziologie, psihologie animală, paleontologie şi antropologie, pentru a evita un travaliu într‑un cadru de referinţă prea îngust şi, prin urmare, pasibil de distorsiuni. Trebuia să am, cel puţin, posibilitatea să îmi confrunt concluziile cu principalele informaţii din alte domenii ca să fiu sigur că ipotezele mele nu intrau în contradicţie cu acestea şi să aflu dacă, aşa cum speram, îmi confirmau ipoteza.

De vreme ce nu exista nicio lucrare care să documenteze şi să integreze descoperirile despre agresivitate din toate aceste domenii, sau măcar să le rezume pentru fiecare domeniu în

Anatomia distructivității umane n Prefață

8

parte, a trebuit să îmi asum eu această sarcină. M‑am gândit că această încercare le va oferi cititorilor posibilitatea să împăr­ tăşească împreună cu mine problema globală a distructivităţii, mai degrabă decât un punct de vedere din perspectiva unei singure discipline. E limpede că o astfel de întreprindere este presărată cu capcane. Evident că nu am putut deveni competent în toate aceste discipline, şi cu atât mai puţin în cel în care ple­ casem aproape de la zero: neuroştiinţele. Am reuşit să dobândesc un minimum de cunoştinţe în acest domeniu nu doar studiind singur, dar şi prin bunăvoinţa unor neurocercetători, dintre care unii mi‑au oferit îndrumare şi au răspuns la numeroasele mele întrebări, iar alţii au citit partea relevantă a manuscrisului. Deşi specialiştii sunt conştienţi că nu am nimic nou de oferit în disciplinele lor, s‑ar putea ca şi ei să considere bine‑venită opor­ tunitatea de a se familiariza cu informaţii din alte domenii, pe un subiect de o importanţă considerabilă.

O problemă insolubilă este aceea a repetiţiilor şi suprapu­ nerilor cu operele mele anterioare. De mai bine de treizeci de ani mă ocup de problemele umanului şi, în acest demers, m‑am concentrat pe domenii noi în paralel cu aprofundarea şi lărgirea cunoştinţelor în cele vechi. Nu am cum să scriu despre distruc­ tivitatea umană fără să‑mi spun propriile păreri despre concep­ tele noi de care se ocupă prezenta lucrare. Am încercat pe cât posibil să limitez repetiţiile făcând trimitere la discuţiile mai detaliate din scrierile anterioare, dar, cu toate acestea, unele au fost imposibil de evitat. O problemă aparte, din acest punct de vedere, o consti­tuie lucrarea mea The Heart of Man (Esenţa omu­ lui), care conţine forma de bază a celor mai noi descoperiri ale mele pe marginea necrofiliei‑biofiliei. Prezentarea acestor descoperiri este mult extinsă în prezenta lucrare, atât teoretic, cât şi ca ilustrare clinică. Nu m‑am ocupat de anumite diferenţe între vederile exprimate aici şi cele din alte lucrări, deoarece

erich fromm

o astfel de discuţie ar fi ocupat mult spaţiu şi nu prezintă sufi­ cient interes pentru cei mai mulţi dintre cititori.

Nu‑mi mai rămâne decât plăcuta sarcină de a‑mi exprima mulţumirile celor care m‑au ajutat în elaborarea acestei lucrări.

Aş vrea să‑i mulţumesc lui Jerome Brams, căruia îi sunt profund îndatorat pentru ajutorul dat la clarificarea teoretică a unor probleme de behaviorism şi pentru sprijinul neobosit în căutarea literaturii relevante. Îi sunt profund recunoscător lui Juan de Dios Hernández pentru că mi‑a înlesnit studiul neurofiziologiei. De‑a lungul multor ore de discuţii mi‑a clarificat multe probleme, ghi­ dându‑mă într‑o literatură vastă, şi a comentat pe marginea acelor părţi din manuscris care se ocupă de problemele de neurofiziologie.

Le mulţumesc următorilor neurocercetători care m‑au spri­ jinit prin scrisori sau conversaţii, uneori prelungite: regretatul Raul Hernández Peón, Robert B. Livingston, Robert G. Heath, Heinz von Foerster şi Theodore Melnechuk, care şi ei au citit secţiunile de neurofiziologie ale manuscrisului. Îi sunt, de ase­ menea, îndatorat lui Francis O. Schmitt pentru a‑mi fi organizat o întâlnire cu membrii programului de cercetare în neuroştiinţe de la Massachusetts Institute of Technology, la care aceştia au dezbătut chestiunile pe care le‑am abordat. Îi mul­ţu­mesc lui Albert Speer, care, prin conversaţii şi corespondenţă, mi‑a fost de mare ajutor la îmbogăţirea imaginii mele despre Hitler. Îi sunt, de asemenea, îndatorat lui Robert M. W. Kempner pentru informaţiile adunate în calitate de procuror american în procesul de la Nürnberg.

Le sunt recunoscător şi lui David Schecter, Michael Maccoby şi Gertrud Hunziger‑Fromm pentru lectura manuscrisului şi pentru valoroasele lor sugestii critice constructive; lui Ivan Illich şi lui Ramon Xirau, pentru sugestiile lor utile în chestiuni de

9

Anatomia distructivității umane n Prefață

10

filosofie; lui W. A. Mason, pentru comentariile sale în domeniul psihologiei animale; lui Helmuth de Terra, pentru comentariile folositoare pe probleme de paleontologie; lui Max Hunziker pentru sugestiile sale utile despre suprarealism şi lui Heinz Brandt pentru informaţiile lămuritoare şi sugestiile despre practicile terorii naziste. Îi mulţumesc domnului Kalinkowitz pentru interesul viu şi încurajator pe care l‑a arătat acestei lucrări. Le mulţumesc, de asemenea, domnului Illich şi domni­ şoarei Valentina Boresman pentru sprijinul în utilizarea resur­ selor bibliografice ale Centrului de documentare interculturală din Cuernavaca, Mexic.

Aş vrea să profit de această oportunitate pentru a‑mi exprima calda recunoştinţă doamnei Beatrice H. Mayer, care, de‑a lungul ultimilor douăzeci de ani, nu numai că a dactilografiat şi redacti­ lografiat numeroasele variante ale fiecărei cărţi pe care am scris‑o, inclusiv ale celei de faţă, ci le‑a şi revăzut cu mare aten­ ţie, înţelegere şi conştiinciozitate în ce priveşte limba, dar şi prin multe sugestii valoroase. În lunile cât m‑am aflat peste hotare, doamna Joan Hughes a îngrijit competent şi constructiv manuscrisul, fapt pentru care îi sunt recunoscător. Îmi exprim mulţumirile şi faţă de domnul Joseph Cunneen, redactor‑şef la editura Holt, Rinehart & Winston, pentru munca sa editorială competentă şi susţinută, precum şi pentru sugestiile sale constructive. În plus, aş vrea să mulţumesc doamnei Lorraine Hill, director editorial, şi domnului Wilson R. Gathings şi domnişoarei Cathie Fallin, redactorii de la Holt, Rinehart & Winston, pentru priceperea şi grija în coordonarea lucrului pe manuscris în diversele stadii de producţie. În sfârşit, îi mulţu­ mesc lui Marion Odomirok pentru nivelul de excelenţă al redac­ tării sale meticuloase şi pătrunzătoare.

erich fromm

Această cercetare a fost susţinută parţial prin grantul nr. MH 13144–01, MH 13144–02, oferit de Serviciul de Sănătate Publică, Institutul Naţional de Sănătate Mintală. Mulţumesc pentru contribuţia Fundaţiei Albert şi Mary Lasker, care mi‑a permis să primesc ajutorul suplimentar al unui asistent pentru cercetare şi documentare.

11

E.F. New York Mai 1973

Anatomia distructivității umane n Prefață

Terminologie Folosirea echivocă a termenului de „agresivitate“ provoacă multă confuzie în vasta literatură dedicată acestui subiect. Ter­ menul a fost folosit pentru com­portamentul unui om în legitimă apărare în faţa unui atac ori pentru purtarea unui tâlhar care‑şi ucide victima ca să‑i ia banii, ori pentru sadicul torţionar al unui prizonier. Confuzia merge încă şi mai departe: termenul a fost folosit şi cu privire la abordarea sexuală a femeii de către bărbat, la avântul unui alpinist sau comerciant, precum şi la ţăranul care‑şi ară pământul. Această confuzie se datorează probabil influenţei teoriei comportamentale în psihologie şi psihiatrie.

Dacă etichetăm ca agresiuni toate acţiunile „nocive“, adică pe acelea care au ca rezultat vătămarea sau distrugerea unui obiect inanimat, a unei plante, unui animal sau om, atunci, desigur, tipul impulsului din spatele gestului nociv este complet lipsit de relevanţă. Dacă acţiuni menite să distrugă, acţiuni menite să protejeze şi acţiuni menite să construiască sunt toate desemnate prin unul şi acelaşi cuvânt, atunci e limpede că nu există nicio speranţă de a le înţelege „cauza“; ele nu au o cauză comună pentru că sunt fenomene complet diferite, şi acela care ar încerca să afle cauza „agresivităţii“ se va regăsi într‑o poziţie teoretic lipsită de orice speranţă.1 1

Trebuie remarcat totuşi că Freud nu era străin de diferitele forme de agresi­ vitate (cf. Anexă). Mai mult decât atât, în cazul lui Freud, motivul de bază cu

Anatomia distructivității umane n Terminologie

14

Să‑l luăm de exemplu pe Lorenz; concepţia sa despre agre­ sivitate era iniţial aceea a unui impuls biologic adaptativ, dez­ voltat în cursul evoluţiei, care serveşte la supravieţuirea individului şi a speciei. Dar, de vreme ce a folosit „agresivitate“ şi cu referire la setea de sânge şi cruzime, concluzia este că aceste patimi iraţionale sunt de asemenea înnăscute şi, câtă vreme se consideră că războaiele sunt provocate de plăcerea de a ucide, concluzia imediată este că acestea sunt cauzate de o trăsătură distructivă înnăscută a firii umane. Termenul de „agresivitate“ este unul convenabil ca punte de legătură între agresivitatea biologic adaptativă (care nu este ceva rău) şi distructivitatea umană, care este, într‑adevăr, ceva rău. Miezul acestui tip de „raţionament“ este: Agresivitate biologic adaptativă = înnăscută Distructivitate şi cruzime = agresivitate Deci: Distructivitate şi cruzime = înnăscută (ceea ce trebuie demonstrat) În această carte am folosit termenul de „agresivitate“ pentru agresivitatea defensivă, reactivă, pe care am subsumat‑o sub denumirea de „agresivitate benignă“, dar am numit „distructi­ vitate“ şi „cruzime“ înclinaţia specific umană de a distruge şi de a râvni la controlul absolut („agresivitate malignă“). Ori de câte ori am folosit „agresivitate“, pentru că mi s‑a părut folositor într‑un anumit context, cu alt sens decât cel de agresivitate defensivă, i‑am ataşat un atribut suplimentar, pentru a evita neînţelegerile. greu poate fi găsit într‑o orientare comportamentală; mai probabil este că el a urmat pur şi simplu utilizarea uzuală şi, în plus, a ales termenii cei mai generali, apţi să cuprindă propriile lui categorii vaste, precum pulsiunea de moarte.

erich fromm

O altă problemă de ordin semantic este dată de folosirea termenului „om“ pentru a desemna omenirea. Utilizarea ter­ menului „om“ atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie nu este surprinzătoare într‑o limbă care s‑a format într‑o societate patriarhală, dar cred că ar fi cam pedant să evit termenul ca să subliniez faptul că autorul nu îl foloseşte în spiritul patriarha­ tului. În consecinţă, conţinutul cărţii ar trebui să releve acest lucru, dincolo de orice îndoială.

De asemenea, am folosit cuvântul „el“ cu referire la fiinţe umane, pentru că ar fi fost ciudat să spun tot timpul „el sau ea“.

Cred că termenii sunt foarte importanţi, dar cred, de asemenea, că nimeni nu ar trebui să‑i transforme în fetişuri şi să arate mai mult interes cuvintelor decât gândurilor pe care acestea le exprimă.

Cu scopul unei documentări minuţioase, citatele din această carte sunt însoţite de menţionarea autorului şi a anului publi­ cării. Aceasta pentru a‑i da cititorului posibilitatea să găsească referinţa completă în Bibliografie. Aşadar, datele nu sunt întot­ deauna corelate cu data scrierii, ca de exemplu în citatul din Spinoza (1927)2.

2

15

Prima ediţie (în latină) a Eticii lui Spinoza apare în 1677. (N. red.)

Anatomia distructivității umane n Terminologie

Cu fiecare generaţie care trece vor fi tot mai răi. Va veni o vreme când vor fi devenit atât de răi, încât vor preamări puterea; aceasta va fi binele lor, iară veneraţia binelui va înceta. Până la urmă, când niciun om nu se va mai înfuria în faţa fărădelegilor şi nu va mai simţi nicio ruşine în prezenţa mizeriei, atunci Zeus îi va distruge şi pe ei. Dar chiar şi atunci s‑ar mai putea face ceva, dacă oamenii de rând s‑ar ridica şi i‑ar da jos pe condu­ cătorii ce‑i asupresc.

Mit grecesc despre Epoca de Fier

Când mă uit la istorie sunt pesimist…, dar când mă uit la preistorie, sunt optimist.

J. C. Smuts

Într‑un fel omul este asemenea multor specii de animale prin aceea că se luptă cu cei din specia lui. Dar, pe de altă parte, între atâtea specii care se luptă, el este singurul a cărui luptă este antisocială… Omul este singura specie capabilă de genocid, sin­ gurul inadaptat în propria societate.

N. Tinbergen

Introducere: Instincte şi pasiuni umane Proliferarea violenţei şi distructivităţii la scară naţională şi globală a făcut ca atenţia specialiştilor şi, în egală măsură, a marelui public să se îndrepte către cercetarea teoretică a naturii şi cauzelor agresivităţii. O astfel de îngrijorare nu este sur­ prinzătoare; surprinzător este faptul că această preocupare este atât de recentă, mai ales în condiţiile în care un cercetător de statura uriaşă a lui Freud, la revizuirea teoriei sale iniţiale cen­ trate în jurul pulsiunii sexuale, a formulat, încă din anii 1920, o nouă teorie în care pasiunea de a distruge („pulsiunea de moarte“) era considerată a avea o forţă egală cu cea a pasiunii iubirii („pulsiunea de viaţă“, „sexualitatea“). Cu toate acestea, publicul a continuat să privească teoria lui Freud mai ales în termenii prezentării libidoului ca pasiune centrală a omului, controlată doar de instinctul de autoconservare.

Această situaţie s‑a schimbat abia pe la mijlocul anilor 1960.

Un motiv probabil al acestei schimbări este faptul că nivelul de violenţă şi teama de război depăşiseră un anumit prag în în­ treaga lume. Dar o contribuţie a avut şi publicarea câtorva cărţi despre agresivitatea umană, în particular Aşa‑zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii a lui Konrad Lorenz (1998). Lorenz,

Anatomia distructivității umane n Introducere

20

savant eminent în domeniul comportamentului animalelor1, şi mai ales în acela al peştilor şi păsărilor, a decis să se aventureze într‑un sector care nu era aria lui de experienţă sau de com­ petenţă, acela al comportamentului uman. Deşi respinsă de majoritatea psihologilor şi neurocercetătorilor, Aşa‑zisul rău a devenit un bestseller şi a lăsat o impresie adâncă în minţile unui mare număr de cititori avizaţi, dintre care mulţi au acceptat opinia lui ca răspunsul definitiv la această problemă.

Succesul popularizării ideilor lui Lorenz a fost mult amplificat de o carte anterioară, scrisă de un autor complet diferit, Robert Ardrey (African Genesis — Geneza africană, 1961, şi The Territorial Imperative — Imperativul teritorial, 1967). Dramaturg talentat, nu om de ştiinţă, Ardrey a împletit multe informaţii despre începu­turile umanităţii într‑o prezentare elocventă, deşi foarte părtinitoare, menită să demonstreze caracterul înnăscut al agresivităţii umane. Aceste lucrări au fost urmate de cele ale altor cercetători ai comportamentului animalelor, precum Maimuţa goală (2008) de Desmond Morris şi Iubire şi ură (1998), de I. Eibl‑Eibesfeldt, discipolul lui Lorenz.

Toate aceste lucrări au la bază aceeaşi teză: comportamentul agresiv al omu­lui, aşa cum se manifestă el în război, crime, certuri personale şi toate tipurile de comportament distructiv sau sadic, se datorează unui instinct înnăscut, pro­gramat filo­ genetic, care caută descărcare şi aşteaptă ocazia potrivită pentru a se exprima.

1

Lorenz a dat numele de „etologie“ studiului comportamentului animalelor, ceea ce este o terminologie ciudată, câtă vreme etologie înseamnă literal „ştiinţa comportamentului“ (din grecescul ethos „conduită“, „normă“). Faptul că a ales să nu particularizeze etologia indică implicit, desigur, convingerea lui potrivit căreia comportamentul uman trebuie subsumat comportamentului animalelor.

Interesant este faptul că John Stuart Mill, cu mult înaintea lui Lorenz, atribuise termenul „etologie“ ştiinţei caracterului. Dacă ar fi să condensez ideea principală a acestei cărţi, aş spune că se ocupă de „etologie“ în sensul dat de Mill, şi nu în cel dat de Lorenz.

erich fromm

Probabil că neoinstinctualismul lui Lorenz a avut atâta succes nu pentru că argumentele sale sunt foarte puternice, ci pentru că oamenii sunt foarte sensibili la ele. Ce altceva ar fi mai bine‑venit pentru oamenii înspăimântaţi şi neputincioşi în a schimba cursul către distrugere decât o teorie care ne asigură că violenţa izvorăşte din natura noastră animală, dintr‑o pulsiune incontrolabilă de agresi­vitate, şi tot ce putem face, după cum afirmă Lorenz, este să înţelegem legea evoluţiei care este res­pon­ sabilă de forţa acestei pulsiuni? Această teorie a unei agresi­vităţi înnăscute devine cu uşurinţă o ideologie care ajută la liniştirea temerii de ceea ce urmează să se întâmple şi la raţionalizarea sentimentului de neputinţă.

Mai sunt şi alte motive pentru a prefera acest răspuns sim­ plist, dat de teoria instinctualistă, în locul unui studiu serios al cauzelor distructivităţii. Acesta din urmă necesită chestionarea premiselor de bază ale ideologiei actuale; ne conduce la analiza caracterului iraţional al sistemului nostru social şi la violarea tabuurilor care se ascund în spatele unor cuvinte onorabile precum „apărare“, „onoare“ şi „patriotism“. În lipsa unei ana­ lize profunde a sistemului nostru social, nimic nu poate să dezvăluie motivele de creştere a distructivităţii ori să sugereze moduri şi mijloace pentru reducerea ei. Teoria instinctualistă se oferă să ne scutească de misiunea dificilă de a face o astfel de analiză. Ea spune că, dacă e să pierim cu toţii, putem cel puţin să o facem cu convingerea că „natura“ noastră ne‑a impus această soartă şi că înţelegem de ce totul trebuia să se întâmple exact aşa cum s‑a întâmplat.

Dată fiind direcţia actuală a gândirii psihologice, critica teo­ riei agresivităţii umane a lui Lorenz ar părea să se potrivească în celălalt curent dominant din psihologie, behaviorismul. Spre deosebire de instinctualism, teoria behavioristă nu este interesată de forţele subiective care îl împing pe om să acţioneze într‑un

21

Anatomia distructivității umane n Introducere