EDITORI
Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL
Magdalena Mărculescu REDACTOR
Raluca Hurduc DESIGN
Alexe Popescu DIRECTOR PRODUCŢIE
Cristian Claudiu Coban DTP
Răzvan Nasea CORECTURĂ
Lorina Chițan Elena Bițu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HORNEY, KAREN Autoanaliza / Karen Horney ; trad.: Alexandru Macovescu. - Bucureşti : Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-864-3 I. Macovescu, Alexandru (trad.) 159.923.2 159.964.2 ISBN 978-973-707-864-3
Titlul original: Self-Analysis Autor: Karen Horney, M.D. Copyright © 1942 by W.W. NORTON & COMPANY, INC. Copyright © 1970 by Marianne von Eckardt, Renate Mintz and Brigitte Swarzenski Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro
Cuprins
Introducere ......................................................................7 1 Fezabilitatea și dezirabilitatea autoanalizei ............. 13 2 Forţele pulsionale în nevroze ....................................35 3 Fazele înţelegerii psihanalitice .................................67 4 Contribuţia pacientului la procesul psihanalitic ..... 91 5 Contribuţia analistului la procesul psihanalitic ..... 110 6 Autoanaliza ocazională ............................................ 134 7 Autoanaliza sistematică: preliminarii ......................153 8 Autoanaliza sistematică a unei dependenţe morbide ..................................................................... 167 9 Spiritul și regulile autoanalizei sistematice ........... 214 10 Cum gestionăm rezistenţele .....................................231 11 Limitările autoanalizei .............................................247
INTRODUCERE Psihanaliza s‑a dezvoltat iniţial ca o metodă terapeutică, în sens strict medical. Freud descoperise că anumite tulburări care nu aveau o bază organică depistabilă — cum ar fi convulsiile isterice, fobiile, depresiile, dependenţa de droguri, tulburările funcţionale ale stomacului — pot fi vindecate găsind factorii inconștienţi de la baza lor. Cu timpul, asemenea tulburări au ajuns să fie denumite nevrotice. După o vreme, psihiatrii și‑au dat seama că persoanele nevrotice nu numai că au aceste simptome evidente, dar și sunt perturbate în toate aspectele vieţii lor. Și, de asemenea, au recunoscut faptul că mulţi oameni au tulburări de personalitate, fără să manifeste niciunul dintre simptomele care fuseseră considerate înainte caracteristice nevrozelor. Cu alte cuvinte, treptat a devenit mai evident că, în nevroze, simptomele pot fi sau nu prezente, dar dificultăţile din sfera personalităţii nu lipsesc niciodată. Așadar, concluzia a fost, inevitabil, că aceste dificultăţi mai puţin specifice constituie esenţa nevrozelor.
7
Recunoașterea acestui fapt a fost extrem de constructivă pentru dezvoltarea știinţei psihanalitice, nu doar sporindu‑i eficacitatea, ci și extinzându‑i raza de acţiune. Tulburările de caracter evidente, cum ar fi indecizia obsesionalilor, o repetată alegere greșită a prietenilor sau iubiţilor, inhibiţiile totale faţă de muncă, au devenit obiect de analiză, ca și simptomele clinice care sar în ochi. Cu toate acestea, nu personalitatea și dezvoltarea cât mai armonioasă a acesteia erau cele care interesau în primul rând; scopul final consta în înţelegerea și eventual înlăturarea tulburărilor evidente, iar analiza caracterului era doar un mijloc folosit pentru atingerea scopului. Era doar un produs secundar întâmplător al unui astfel de travaliu, în urma căruia întreaga dezvoltare a unei persoane se îndrepta într‑o direcţie mai bună. Psihanaliza este încă și va rămâne o metodă terapeutică a tulburărilor nevrotice. Dar faptul că poate ajuta la dezvoltarea caracterului în general a început să capete greutate. Din ce în ce mai mulţi oameni apelează la analiză nu doar pentru că suferă de depresii, fobii sau alte tulburări comparabile cu acestea, ci pentru că nu pot face faţă vieţii sau simt că niște factori interiori le împiedică sau strică relaţiile cu alţii. Așa cum se întâmplă de câte ori se deschide o altă perspectivă, importanţa acestei noi orientări a fost minimalizată la început. S‑a susţinut adesea, și opinia este încă răspândită, că psihanaliza este singurul mijloc prin care se poate încuraja dezvoltarea personalităţii. Nu mai e necesar să spunem că nu este adevărat. Viaţa în sine constituie cel mai mare ajutor pentru dezvoltarea noastră personală. Dificultăţile pe care le întâmpinăm în viaţă — necesitatea de a ne părăsi patria, o boală fizică, perioadele de singurătate — dar și darurile pe care ni le face viaţa — o prietenie solidă, chiar și simplul
8
Autoanaliza
contact cu o fiinţă umană într‑adevăr bună și valoroasă, munca și colaborarea într‑o colectivitate — sunt toate factori care ne ajută să ne atingem potenţialul maxim. Din păcate, ajutorul oferit astfel are unele dezavantaje: factorii benefici nu apar întotdeauna în momentul în care avem nevoie de ei; greutăţile nu constituie doar o provocare pentru activitatea și curajul nostru, ci ne depășesc uneori puterea de care dispunem și ne strivesc pur și simplu; în cele din urmă, putem fi prea copleșiţi de dificultăţile psihice, pentru a mai fi în stare să folosim ajutorul oferit de viaţă. Întrucât psihanaliza nu are aceste dezavantaje — deși are altele — poate fi, pe bună dreptate, un mijloc specific pus în slujba dezvoltării personale. Orice ajutor de acest gen este de două ori mai necesar în condiţiile dificile și complicate de trai din civilizaţia noastră. Dar ajutorul profesionist al psihanalistului, chiar dacă ar fi la îndemâna mai multor oameni, rareori ajunge la toţi cei care ar beneficia de pe urma lui. Din acest motiv, problema autoanalizei este atât de importantă. S‑a considerat întotdeauna nu numai ceva valoros, ci și fezabil „să te cunoști pe tine însuţi“ și este posibil ca această strădanie să fie susţinută în mare măsură de descoperirile psihanalizei. Pe de altă parte, aceste descoperiri au dezvăluit mai mult decât se știa înainte despre dificultăţile intrinsece, presupuse de un asemenea demers. Prin urmare, o atitudine umilă, precum și plină de speranţă este necesară în orice discuţie despre posibilitatea autoexaminării psihanalitice. Obiectivul acestei cărţi este să pună această problemă pe tapet la modul serios, cu toată consideraţia cuvenită dificultăţilor inerente. De asemenea, am încercat să prezint unele idei esenţiale referitoare la procedură, dar, întrucât în acest domeniu există puţină experienţă după care să mă ghidez, scopul meu a fost mai degrabă să
9
ridic problema și să încurajez eforturile orientate spre o autoexaminare constructivă, decât să ofer răspunsuri categorice. Încercările de a realiza o autoanaliză constructivă pot fi importante, în primul rând pentru individul respectiv. Un astfel de demers îi dă șansa de a se auto realiza, și prin asta nu mă refer numai la dezvoltarea unor daruri speciale care i‑au fost poate inhibate, dar și, mult mai important, la dezvoltarea potenţialităţilor sale, având ca rezultat o fiinţă umană puternică și integrată, eliberată de compulsii paralizante. Însă există și o altă problemă, mai mare. O parte integrantă a idealurilor democratice pentru care luptăm astăzi este credinţa că individul — și cât mai mulţi indivizi cu putinţă — ar trebui să se dezvolte până își atinge potenţialul maxim. Ajutând unele persoane să facă asta, psihanaliza nu poate să rezolve toate relele din lume, dar poate măcar să clarifice unele dintre divergenţele și neînţelegerile, dușmăniile, temerile, suferinţele și vulnerabilităţile pentru care acele rele sunt, totodată, cauza și consecinţa. În două cărţi anterioare, am prezentat în linii mari o teorie a nevrozelor, pe care am dezvoltat‑o în volumul de faţă. Aș fi evitat bucuroasă să prezint aceste noi puncte de vedere și formulări în această carte, dar nu mi s‑a părut corect să ascund nimic din ce ar putea fi util autoexaminării. Totuși, am încercat să prezint lucrurile cât mai simplu posibil, însă fără a distorsiona conţinutul. Natura extrem de complicată a problemelor psihice este un fapt care nu poate și nu trebuie să fie tăinuit, dar, pe deplin conștientă de această natură a lor complexă, am încercat să nu o complic și mai mult folosind o terminologie greoaie. Mă folosesc de acest prilej pentru a‑i mulţumi domnișoarei Elizabeth Todd pentru înţelegerea și
10
Autoanaliza
perspicacitatea ei care m‑au ajutat să‑mi organizez materialul. Și aș vrea să‑i mulţumesc secretarei mele, doamna Marie Levy, pentru eforturile ei neobosite. De asemenea, aș dori să‑mi exprim recunoștinţa faţă de pacienţii care mi‑au permis să le public experienţele în domeniul autoanalizei.
11
1 Fezabilitatea și dezirabilitatea autoanalizei Orice psihanalist știe că o analiză înaintează cu atât mai repede și este cu atât mai eficientă cu cât pacientul este mai „cooperant“. Când vorbesc despre cooperare, nu mă gândesc la faptul că pacientul acceptă politicos și îndatoritor tot ce îi sugerează psihanalistul. Nu mă refer în primul rând la bunăvoinţa conștientă a pacientului de a‑i da informaţii despre el însuși; majoritatea pacienţilor care vin de bunăvoie la psihanaliză recunosc și acceptă, mai devreme sau mai târziu, necesitatea de a se exprima cu cea mai mare sinceritate. Mă refer mai degrabă la acel gen de autoexprimare care depinde la fel de puţin de controlul conștiinţei, ca și exprimarea sentimentelor compozitorului prin muzică. Dacă factori lăuntrici îl împiedică să se exprime, compozitorul nu mai poate să lucreze deloc; este neproductiv. La fel, un pacient, în pofida celor mai bune intenţii ale sale de a fi cooperant, devine neproductiv de îndată ce eforturile lui întâmpină oarecare „rezistenţă“. Dar, cu cât mai frecvente devin perioadele în care e în stare să se exprime liber, cu atât
13
mai bine reușește să‑și abordeze propriile probleme și cu atât mai semnificativă ajunge colaborarea dintre pacient și psihanalist. Le‑am spus adesea pacienţilor mei că ar fi ideal ca analistul să joace rolul unui ghid într‑o excursie dificilă pe munte, indicând care drum e bine să‑l alegi sau să‑l eviţi. Pentru a fi corecţi, ar trebui să adăugăm că psihanalistul este un ghid care nu știe prea bine care e drumul bun, pentru că, deși are experienţă în alpinism, încă nu s‑a căţărat pe acest munte. Și acest fapt face activitatea psihică și productivitatea pacientului cu atât mai dezirabile. Nu este o exagerare să afirmăm că, în afară de competenţa psihanalistului, activitatea constructivă a pacientului este cea care determină durata și rezultatul psihanalizei. Importanţa activităţii psihice a pacientului este adesea revelată atunci când o analiză trebuie să fie întreruptă sau încheiată dintr‑un motiv sau altul, în timp ce pacientul este încă într‑o stare nesatisfăcătoare. Nici pacientul, nici analistul nu sunt mulţumiţi de progresele înregistrate, dar, după ce trece câtva timp fără a se mai urma altă psihanaliză, ar putea fi amândoi plăcut surprinși de ameliorarea considerabilă și durabilă a stării pacientului. Dacă o examinare amănunţită nu pune în lumină vreo schimbare a împrejurărilor în care se află acesta, ceea ce ar putea explica ameliorarea, am putea s‑o privim pe bună dreptate ca pe un efect întârziat al psihanalizei. Totuși, un asemenea efect întârziat nu este ușor de explicat. Diverși factori pot contribui la ameliorare. Poate ședinţele anterioare i‑au dat pacientului posibilitatea de a face observaţii atât de corecte, încât s‑a convins de existenţa unor tendinţe perturbatoare sau a fost chiar în stare să descopere noi factori interni. Sau se poate întâmpla că a privit orice sugestie
14
Autoanaliza
făcută de psihanalist ca pe o intruziune și că își analizează mai ușor insighturile când îi reapar ca propriile sale descoperiri. Sau, dacă tulburarea lui era o nevoie imperioasă de a fi superior celorlalţi sau de a‑i învinge, poate că a fost incapabil să‑i dea analistului satisfacţia lucrului bine făcut și, astfel, s‑a putut vindeca doar când psihanalistul nu s‑a mai aflat în preajma lui. În cele din urmă, nu trebuie să uităm că reacţiile întârziate pot surveni și în multe alte situaţii: de exemplu, doar mult mai târziu înţelegem câteodată adevărata semnificaţie a unei glume sau remarci făcute într‑o conversaţie. Oricât de diferite ar fi aceste explicaţii, toate se îndreaptă în aceeași direcţie: sugerează că o anumită activitate psihică trebuie să se fi desfășurat la pacient fără ca acesta s‑o conștientizeze sau fără să fi făcut eforturi conștiente s‑o identifice. Faptul că asemenea activităţi psihice — și chiar activităţi direcţionate într‑un anumit sens — au loc fără conștientizarea pe care o cunoaștem din existenţa viselor semnificative și a experienţelor cum este aceea că seara nu reușim să găsim răspunsul la ceva, iar dimineaţa, după ce ne trezim din somn, știm imediat soluţia. Nu este vorba numai de o problemă de matematică, a cărei soluţie o găsim dimineaţa, ci și de o decizie pe care seara nu o putem lua, însă, după ce dormim o noapte, totul ne devine clar. Un resentiment abia perceptibil în timpul zilei ni se poate strecura atât de adânc în conștiinţă, încât să ne trezim brusc la cinci dimineaţă, identificând clar provocarea și reacţia. În fapt, toţi psihanaliștii se bazează pe acţiunea acestor activităţi psihice subterane. Un asemenea sprijin este implicit în doctrina conform căreia o psihanaliză va înainta satisfăcător doar dacă toate „rezistenţele“ sunt înlăturate. Aș vrea să scot în evidenţă și aspectul pozitiv: cu cât mai puternic și mai puţin stingherit
15
este stimulentul pacientului de a se elibera, cu atât mai productivă va fi activitatea pe care o va desfășura acesta. Dar, fie că punem accentul pe aspectul negativ (rezistenţă) sau pe cel pozitiv (stimulent), principiul de bază rămâne același: înlăturând obstacolele sau alegând un stimulent suficient, energia psihică a pacientului va fi pusă la treabă și el va produce un material care va duce până la urmă la alt insight. Întrebarea care se pune în această carte este dacă se poate face un pas mai departe. Dacă psihanalistul se bizuie pe activitatea psihică inconștientă a pacientului, dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluţia la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată? Poate oare pacientul să‑și analizeze mai atent observaţiile despre sine sau asocierile, folosindu‑și propria inteligenţă critică? De obicei, există o diviziune a muncii între pacient și psihanalist. În general, pacientul își lasă gândurile, sentimentele și impulsurile să iasă la suprafaţă, iar analistul își folosește inteligenţa critică pentru a‑și da seama unde vrea să ajungă pacientul. El pune sub semnul întrebării validitatea afirmaţiilor acestuia, pune cap la cap materiale ce par să nu aibă legătură unul cu altul, face sugestii referitoare la posibilele lor semnificaţii. Am spus „în general“ pentru că analistul își folosește și intuiţia, iar pacientul poate face și el conexiuni între anumite lucruri. Dar, de obicei există această diviziune a muncii, cu avantaje incontestabile pentru ședinţa de psihanaliză. Ea îi oferă pacientului posibilitatea să se relaxeze și doar să exprime sau să înregistreze orice iese la iveală. Dar ce se întâmplă în ziua sau zilele dintre ședinţele de psihanaliză? Ce putem spune despre întreruperile mai lungi care survin din diverse motive? De ce să
16
Autoanaliza
lăsăm la voia întâmplării o problemă, sperând că se va rezolva de la sine? N‑ar fi posibil să încurajăm pacientul nu numai să facă observaţii deliberate și corecte despre sine, ci și să ajungă la un insight folosindu‑și propria capacitate de judecare? Categoric, ar fi o treabă grea, plină de pericole și limitări — despre care vom discuta mai târziu — dar aceste dificultăţi nu trebuie să ne împiedice să ne punem întrebarea: este oare imposibil să te psihanalizezi singur? În sens mai larg, această întrebare se pune de mult timp: se poate cineva cunoaște pe sine? Este încurajator să descoperi că oamenii au privit întotdeauna această sarcină ca pe una fezabilă, deși dificilă. Totuși, încurajarea nu ne duce prea departe, căci există o mare diferenţă între felul în care priveau cei din Antichitate această sarcină și cum o privim noi acum. Știm, mai ales de la descoperirile lui Freud, că sarcina este infinit mai complicată și dificilă decât și‑au închipuit anticii — atât de dificilă, încât până și abordarea ei serioasă reprezintă o aventură în necunoscut. În ultimul timp, au apărut o mulţime de cărţi cu scopul de a ajuta oamenii să facă faţă mai bine problemelor personale și celorlalţi. Unele dintre acestea, cum ar fi How to Win Friends and Influence People (Cum să‑ţi faci prieteni și să‑i influenţezi pe oameni) a lui Dave Carnegie, nu au aproape nimic de‑a face cu recunoașterea sinelui, dar oferă sfaturi mai mult sau mai puţin utile despre cum să faci faţă problemelor personale și sociale. Dar altele, ca Adventures in Self‑Discovery (Aventuri în autodescoperire) de David Seaburry, au categoric ca ţintă autoanaliza. Dacă simt nevoia să scriu o altă carte pe această temă este deoarece cred că nici măcar cei mai buni autori, ca Seaburry, nu folosesc îndeajuns tehnica psihanalitică
17
introdusă de Freud și, astfel, nu‑i oferă suficiente cunoștinţe cititorului.1 În plus, aceștia nu recunosc complicaţiile existente, așa cum reiese clar din titluri ca Autoanaliza făcută ușor. Tendinţa exprimată în cărţile de acest fel devine explicită și prin anumite tentative psihiatrice de a face studii de personalitate. Toate aceste tentative sugerează că e ușor să te autocunoști. Dar e o iluzie, o credinţă clădită pe gândire dezirativă și amăgire periculoasă. Oamenii care aleg această cale promisă ușoară fie vor dobândi o infatuare neconformă cu realitatea, crezând că știu totul despre ei înșiși, fie se vor descuraja când se izbesc de primul obstacol serios și vor avea tendinţa să abandoneze căutarea adevărului despre ei înșiși ca fiind o treabă dificilă și neplăcută. Nu se va ajunge la niciunul din aceste rezultate dacă suntem conștienţi că autoanaliza este un proces lent, extenuant, uneori dureros și perturbator, care ne cere toate energiile constructive de care dispunem. Un psihanalist experimentat nu va cădea niciodată pradă unui astfel de optimism, pentru că știe prea bine ce luptă grea, uneori disperată, poate să dea pacientul înainte de a fi capabil să înfrunte o problemă frontal. Analistul va avea mai degrabă tendinţa de a trece în cealaltă extremă, aceea de a respinge complet posibilitatea autoanalizei și va avea această atitudine nu numai din cauza experienţei sale, ci și din raţiuni teoretice. De exemplu, ar aduce argumentul că un pacient se poate elibera de toate dificultăţile numai când își experimentează din nou dorinţele, angoasele și atașamentele din Harold D. Lasswell în Capitolul 4, „Cunoaște‑te pe tine însuţi“ din cartea sa Democracy Through Public Opinion (Democraţie prin opinie publică), pune în evidenţă importanţa asocierii libere în cunoașterea de sine. Dar, întrucât cartea se axează pe alt subiect, autorul nu insistă asupra problemelor specifice ale autoanalizei.
1
18
Autoanaliza
copilărie sub supravegherea analistului; lăsat în voia lui, pacientul ar putea ajunge la insighturi ineficiente, „pur intelectuale“. Dacă asemenea argumente ar fi examinate în detaliu, ceea ce nu vom face aici — acestea ar conduce în cele din urmă la îndoiala că stimulentul pacientului este suficient de puternic pentru a‑i da posibilitatea să treacă singur de obstacolele aflate pe calea spre autocunoaștere. Pun accentul pe acest aspect din motive întemeiate. Încurajările oferite pacientului, pentru ca el să atingă un anumit scop, sunt un factor important în orice psihanaliză. Se poate afirma, și pe bună dreptate, că un analist nu‑și poate duce pacientul mai departe decât vrea el să ajungă. În cursul psihanalizei, pacientul are, totuși, avantajul de a beneficia de ajutorul analistului, de încurajările și îndrumarea lui, a căror valoare o vom discuta în alt capitol. Dacă pacientul este lăsat singur, problema stimulentului devine crucială — atât de crucială, încât fezabilitatea autoanalizei atârnă de puterea acestuia. Freud a recunoscut, desigur, că marea suferinţă cauzată de tulburările nervoase poate reprezenta un astfel de stimulent. Dar se pare că nu a reușit să identifice un stimulent în cazul în care suferinţa intensă nu a existat niciodată sau a dispărut în timpul tratamentului. A sugerat că „dragostea“ pacientului pentru psihanalist poate fi un stimulent suplimentar, dar cu condiţia ca „iubirea“ acestuia să nu aibă ca scop concret satisfacţia sexuală, ci să se mulţumească a primi și folosi ajutorul psihanalistului. Asta pare plauzibil. Să nu uităm însă că, în orice nevroză, capacitatea de a iubi este serios afectată și ceea ce pare a fi iubire este în mare măsură consecinţa nevoii excesive a pacientului de afecţiune și aprobare. E adevărat că există pacienţi — și cred că Freud la ei s‑a gândit — care merg foarte departe ca să‑și
19
mulţumească analistul, fiind chiar dispuși să‑i accepte toate interpretările fără să le critice aproape deloc sau încercând să‑i arate că starea lor s‑a ameliorat. Totuși, eforturile de acest gen nu sunt inspirate de „iubirea“ pentru psihanalist, ci reprezintă mijlocul prin care pacientul înţelege să‑și potolească frica de oameni și, într‑un sens mai larg, modul său de a face faţă vieţii, căci se simte neputincios s‑o facă de o manieră mai încrezătoare în sine. Drept urmare, motivaţia pentru a face treabă bună depinde întru totul de relaţia cu psihanalistul. De îndată ce pacientul se simte respins sau criticat — ceea ce se întâmplă destul de frecvent — își va pierde din vedere propriul interes, iar ședinţele de psihanaliză vor deveni un câmp de luptă pentru dușmănia și dorinţa de răzbunare ale pacientului. Aproape mai important decât lipsa de fiabilitate a acestui stimulent este faptul că analistul trebuie să descurajeze asemenea manifestări. Tendinţa de a face unele lucruri doar pentru că cineva le așteaptă de la el, indiferent de propria voinţă, este o sursă de multe necazuri pentru pacient; de aceea, trebuie analizată, nu folosită. Astfel, singurul stimulent eficace pe care l‑a recunoscut Freud rămâne dorinţa pacientului de a scăpa de marea suferinţă manifestă; iar această motivaţie, așa cum a afirmat Freud foarte corect, nu duce prea departe, pentru că urmează să scadă în raport cu ameliorarea simptomelor. Însă acest stimulent poate ar ajunge dacă singurul scop al psihanalizei ar fi dispariţia simptomelor. Dar este oare așa? Freud nu și‑a exprimat niciodată limpede viziunea asupra acestor scopuri. Să spui că pacientul ar trebui să devină capabil de muncă și plăcere nu are niciun sens fără o calificare a acestor două capacităţi. Capabil de muncă de rutină sau creatoare? Capabil să se bucure de sexualitate sau de viaţă în general? Să spui că analiza ar trebui să reprezinte o reeducare este
20
Autoanaliza
de asemenea ceva vag, fără un răspuns la întrebarea: educare pentru ce? Probabil că Freud nu s‑a gândit prea mult la această problemă pentru că, de la primele la ultimele sale lucrări, a fost interesat în primul rând de înlăturarea simptomelor nevrotice; îl interesa o schimbare a personalităţii în măsura în care garanta vindecarea definitivă a simptomelor. Așadar, scopul lui Freud poate fi definit într‑un sens negativ: dobândirea „eliberării de“. Totuși, alţi autori, inclusiv eu însămi, ar formula scopul psihanalizei într‑un sens pozitiv: dacă eliberezi o persoană din lanţurile lăuntrice, atunci elibereaz‑o pentru a‑și dezvolta cele mai benefice potenţialităţi. Asta poate să pară doar o diferenţă de accent, însă, chiar dacă ar fi numai atât, accentul pus diferit e suficient pentru a schimba complet problema stimulentului. Stabilirea unui scop pozitiv are o valoare realistă doar dacă există în pacient un stimulent destul de puternic pentru a fi luat în consideraţie, care să‑i dezvolte toate capacităţile, să‑i fructifice potenţialităţile existente, să‑l facă să se împace cu sine însuși, în pofida tuturor suferinţelor prin care ar putea trece uneori; pentru a exprima acest lucru în cel mai simplu mod cu putinţă; dacă există un stimulent pentru dezvoltare. Când problema este atât de simplu exprimată, vorbim mai mult decât de o diferenţă în punerea accentului, deoarece Freud a negat categoric că există o astfel de dorinţă. A luat‑o chiar în derâdere, de parcă afirmarea unei asemenea dorinţe ar fi un fel de idealism găunos. A susţinut că nevoia de autodezvoltare provine din dorinţe „narcisice“, adică reprezintă o tendinţă de inflaţie a sinelui și de depășire a celorlalţi. Freud a enunţat rareori un postulat doar de dragul consideraţiilor teoretice. La baza acestuia stăteau aproape întotdeauna observaţii temeinice. În situaţia de faţă, e vorba de observaţia că
21
tendinţele de automărire sunt câteodată un element puternic al dorinţei de dezvoltare personală. Ceea ce Freud a refuzat să recunoască este faptul că acest element „narcisic“ este doar un factor care își aduce contribuţia. Dacă nevoia de automărire a fost analizată și abandonată, dorinţa de a se dezvolta încă rămâne, apărând mai puternică și mai clară decât înainte. Elementele „narcisice“, deși au aprins dorinţa de dezvoltare, au împiedicat în același timp realizarea acesteia. În cuvintele unui pacient: „Impulsurile «narcisice» sunt către dezvoltarea unui sine fals“. Dezvoltarea acestui eu fals se face întotdeauna în dauna adevăratului sine, ultimul fiind tratat cu dispreţ, în cel mai bun caz ca o rudă săracă. Din experienţa mea, cu cât dispare mai mult din sinele fals, cu atât pacientul manifestă mai mult interes faţă de adevăratul sine și cu atât mai puternic devine stimulentul său de a se elibera din lanţurile interioare, de a‑și trăi viaţa din plin în măsura în care i‑o permit împrejurările. Mie mi se pare că dorinţa de a‑și dezvolta energiile este una dintre acele năzuinţe care sfidează o analiză ulterioară. Teoretic, lipsa de încredere a lui Freud în dorinţa de autodezvoltare este strâns legată de postulatul său că „Eul“ este un agent slab aruncat printre solicitările impulsurilor instinctuale, ale lumii exterioare și ale unei conștiinţe ameninţătoare. Totuși, în ultimă instanţă, eu cred că acele două formulări ale scopurilor analitice sunt expresiile unor convingeri filosofice diferite în privinţa naturii umane. Potrivit lui Max Otto: „Cea mai profundă sursă a filosofiei omului, cea care o formează și alimentează, este credinţa sau lipsa de credinţă în omenire. Dacă omul are încredere în semenii săi și crede că se poate realiza un lucru frumos prin ei, va dobândi idei despre viaţă și lume care sunt în armonie cu această încredere. Lipsa de încredere va genera idei în consecinţă“.
22
Autoanaliza
Se poate menţiona că Freud, în cartea sa despre interpretarea viselor, a recunoscut cel puţin implicit că autoanaliza e posibilă într‑o oarecare măsură, pentru că, în această lucrare, își analizează propriile vise. Acest lucru este foarte interesant dacă avem în vedere că întreaga sa filosofie a negat posibilitatea autoanalizei. Însă, chiar dacă acceptăm că există un stimulent suficient pentru autoanaliză, tot se pune întrebarea dacă poate fi întreprinsă de un „profan“ care nu are cunoștinţele, practica și experienţa necesare. Poate mă va întreba cineva, și cu destulă severitate, dacă sugerez că trei sau patru capitole din această carte pot constitui un înlocuitor adecvat al competenţei unui specialist. Normal, nu susţin că vreun înlocuitor este posibil. Nu aspir să ofer nici măcar un înlocuitor aproximativ. Deci se pare că suntem într‑un impas. Dar oare suntem cu adevărat? De obicei, aplicarea unui principiu de tipul „totul sau nimic“ presupune o anumită falsitate, în pofida unei aparente plauzibilităţi. În privinţa acestei probleme, este de dorit să ne amintim că, în ciuda respectului cuvenit pentru rolul specializării în dezvoltarea culturală, prea multă veneraţie faţă de specializare poate paraliza iniţiativa. Noi toţi suntem prea înclinaţi să credem că numai un politician poate înţelege politica, că doar un mecanic ne poate repara mașina, că numai un grădinar cu experienţă ne poate tăia din crengile copacilor. Bineînţeles, o persoană calificată poate să facă toate acestea mai repede și cu mai multă eficienţă decât o persoană neinstruită, care nu se descurcă deloc în multe asemenea situaţii. Dar diferenţa dintre o persoană instruită și una fără instruire într‑un anumit domeniu este de multe ori considerată mai mare decât este cu adevărat. Credinţa în specializare poate să se transforme ușor într‑o veneraţie oarbă și să înăbușe orice încercare de a începe o nouă activitate.
23