STUDII DE CAZ
Colecţie coordonată de Simona Reghintovschi
Elyn R. Saks
Centrul nu se mai poate susține Povestea nebuniei mele
Traducere din engleză de Laura Netea
Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactor: VICTOR POPESCU Coperta: FABER STUDIO Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: MIHAELA GAVRILOIU Corectură: ROXANA NACU ELENA BIȚU Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SAKS, ELYN R. Centrul nu se mai poate susţine : povestea nebuniei mele / Elyn R. Saks ; trad.: Laura Netea. – Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978‑606‑719‑841‑6 I. Netea, Laura (trad.) 821.111(73)-94=135.1 Titlul original: The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness Autor: Elyn R. Saks Copyright © 2007 by Elyn R. Saks THE BELL JAR by Sylvia Plath Copyright © 1971 by Harper & Row, Publishers, Inc. THE BELL JAR by Sylvia Plath reproduced by permission of Faber and Faber Ltd. as publishers and © The Sylvia Plath Estate. Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro
ISBN: 978‑606‑719‑841‑6
Unele dintre numele și caracteristicile de identificare ale persoanelor menționate în această carte au fost schimbate, pentru a le proteja identitatea.
PENTRU WILL ȘI STEVE
Pentru că activitatea minții înseamnă viață. — Aristotel, Metafizica
prolog Este ora zece, într‑o seară de vineri. Sunt cu doi colegi de grupă, în biblioteca Facultății de Drept de la Yale. Ei nu sunt prea încântați că se află aici; până una‑alta, e weekend — ar fi o grămadă de lucruri mai distractive pe care le‑ar putea face. Dar eu sunt hotărâtă să ținem întâlnirea grupului de lucru. Avem o temă de făcut; trebuie s‑o facem, trebuie s‑o terminăm, trebuie s‑o scriem, trebuie… Așteaptă o clipă. Nu, așteaptă. — Temele sunt pedepse divine, declar. Ele au anumite semnificații. Însemnul este pus pe capul fiecăruia. Ați omorât vreodată pe cineva? Partenerii mei de studiu se uită la mine de parcă tocmai ar fi fost stropiți cu apă rece. — E o glumă, nu? întreabă unul. — Despre ce vorbești, Elyn? întreabă celălalt. — A, lucruri obișnuite. Rai și iad. Cine‑i ce, ce e cine. Hei! spun eu, sărind de pe scaun. Hai să mergem pe acoperiș! Fac, practic, un salt până la cea mai apropiată fereastră mai mare, mă cațăr prin ea și ajung pe acoperiș, urmată câteva clipe mai târziu de complicii mei, cam circumspecți. — Asta sunt eu cea adevărată! proclam, fluturându‑mi mâi‑ nile deasupra capului. Veniți la lămâiul din Florida! Veniți la
Centrul nu se mai poate susține
12
tufișul luminat din Florida! Unde lămâi se fac. Unde sunt pui de drac. Hei, ce‑i cu voi? — Mă înspăimânți, bâiguie unul. Iar la câteva clipe mai târziu: — Mă duc înapoi înăuntru, spune celălalt. Par speriați. Să fi văzut vreo stafie sau ceva? Și hei, stai un pic — ei coboară acum înapoi pe fereastră. — De ce vă duceți înapoi? întreb. Dar ei sunt deja înăuntru, iar eu sunt singură. Câteva minu‑ te mai târziu, cumva ezitantă, cobor și eu înapoi prin fereastră. Odată ce suntem toți din nou în jurul mesei, îmi așez cu grijă manualele, unul deasupra celuilalt, într‑un mic turn, apoi îmi rearanjez paginile cu notițe. Apoi le rearanjez, din nou. Văd care este problema, dar nu pot vedea soluția. Devin foarte îngrijorată. — Nu știu dacă trăiți aceeași experiență pe care o trăiesc eu, cu toate cuvintele sărind dintr‑o parte într‑alta a paginilor, spun. Cred că cineva s‑a infiltrat în fotocopiile cazurilor mele. În situația aceasta, trebuie să cercetăm cum se articulează ideile. Eu nu cred în articulații. Dar îți țin totuși corpul laolaltă. Îmi ridic ochii de pe hârtiile mele și îmi văd colegii, privin‑ du‑mă lung. — Eu… eu trebuie să plec, spune unul dintre ei. — Și eu, spune celălalt. Par agitați, în timp ce se grăbesc să își strângă lucrurile și să plece, promițându‑mi cu jumătate de gură că ne vom întâlni mai târziu și vom lucra la temă. Mă ascund printre rafturi până bine după miezul nopții, ghe‑ muită pe podea, șușotind incoerent. Se face liniște. Încep să se stingă luminile. Într‑un final, îngrozită să nu fiu încuiată înăun‑ tru, mă reped afară, pitulându‑mă prin biblioteca întunecată, cât
ELYN R. SAKS
să nu pot fi văzută de vreunul dintre gardieni. Afară e întuneric. Nu‑mi place senzația pe care mi‑o dă mersul înapoi spre cămin. Și odată ajunsă acolo, oricum nu pot să dorm. Capul îmi este prea plin de zgomot. Prea plin de lămâi, și teme pentru faculta‑ te, și genocide pentru care voi fi responsabilă. Trebuie să lucrez. Nu pot să lucrez. Nu pot să gândesc. Următoarea zi, am intrat în panică și mă duc repede la Profesorul M., ca să‑i cer o amânare a termenului‑limită. — Materialele pentru lucrare au fost infiltrate, îi spun. Sar de colo‑colo. Eram bună la săritura în lungime, pentru că sunt înaltă. Cad lată. Oamenii amestecă tot felul de lucruri deodată și‑apoi spun că e vina mea toată. Eram Dumnezeu, dar am fost retrogradată. Încep să‑mi fredonez cântecelul cu sucul din Florida, învâr‑ tindu‑mă prin biroul lui, cu brațele întinse ca niște aripi. Profesorul M. își ridică privirea către mine. Nu pot descifra ce ascunde expresia aia de pe chipul lui. Și lui îi este frică de mine? Pot să am încredere în el? — Sunt îngrijorat pentru tine, Elyn, spune. Chiar este? — Am ceva treabă de făcut aici, iar apoi ai putea, eventual, să vii și să iei cina cu mine și familia mea. Ai putea să vii? — Bineînțeles! spun. O să fiu afară, pe acoperiș, până când sunteți gata de plecare! Mă privește în timp ce mă cațăr, din nou, pe un acoperiș. Pare a fi locul potrivit. Găsesc acolo doi‑trei metri de cablu tele‑ fonic și îmi confecționez o minunată curea. Descopăr apoi un cui lung și frumos, de vreo cincisprezece centimetri și mi‑l stre‑ cor în buzunar. Nu știi niciodată când ai putea avea nevoie de protecție.
13
Centrul nu se mai poate susține
14
Bineînțeles, cina la Profesorul M. nu iese bine. Detaliile sunt prea plictisitoare; este îndeajuns să spun că, trei ore mai târziu, sunt în camera de gardă a Spitalului Yale‑New Haven, cedân‑ du‑i cureaua din cablu unui îngrijitor foarte drăguț, care pretin‑ de că o admiră. Dar nu, nu voi renunța la cuiul meu special. Îmi bag mâna în buzunar, strângându‑mi degetele în jurul cuiului. — Niște oameni încearcă să mă omoare, îi explic. M‑au omo‑ rât deja de multe ori azi. Ai grijă, s‑ar putea să se ia. El doar dă din cap aprobator. Când intră Doctorul, aduce cu el ajutoare — încă un îngriji‑ tor, unul nu așa drăguț, care nu dă niciun semn c‑ar vrea să mă ia cu binișorul sau să mă lase să‑mi păstrez cuiul. Și‑odată ce mi l‑a smuls din mână, s‑a zis cu mine. În câteva secunde, Doctorul și toată echipa lui de brute din Camera de Gardă se năpustesc asupra mea, mă înhață, mă iau pe sus, direct de pe scaun, și mă trântesc pe un pat din apropiere cu atâta forță, că văd stele verzi. Apoi, îmi leagă ambele picioare și ambele brațe de patul de metal, cu curele groase de piele. Din mine, țâșnește un sunet pe care nu l‑am mai auzit nicio dată — jumătate geamăt, jumătate răcnet, foarte puțin ome‑ nesc și plin de groază. Apoi sunetul țâșnește din nou, împins de undeva adânc din stomacul meu, scrijelindu‑mi gâtul. Câteva clipe mai târziu, mă înăbuș și mă înec cu un soi de lichid amar pe care încerc să îl stăvilesc cu dinții, dar nu reușesc. Mă obligă să‑l beau. Mă obligă. Trăisem nopți pline de coșmaruri, din care mă trezeam asu‑ dată, iar acesta nu este primul spital prin care‑am trecut. Dar atât de rău n‑a fost niciodată. Legată fedeleș, incapabilă să mă mișc, și sedată, mă simt alunecând ușor. O, ia uite acolo, pe cealaltă parte a ușii, privind la mine prin geam — cine‑i acolo?
ELYN R. SAKS
E reală acea persoană? Sunt ca o insectă, prinsă într‑un ac, zvâr‑ colindu‑mă neajutorată, în timp ce cineva contemplă la decapi‑ tarea mea. Cineva privindu‑mă. Ceva privindu‑mă. A așteptat acest moment atâția ani, tachinându‑mă, trimițându‑mi atenționări cu privire la ce va urma. Întotdeauna, înainte, am fost capabilă să mă opun, s‑o împing înapoi până începea să se retragă — nu în totalitate, dar în mare parte, până când nu mai rămânea din ea decât o mică pată răuvoitoare în colțul privirii mele, poposind aproape de marginea vederii mele periferice. Dar acum, cu brațele și picioarele strâns legate de un pat de metal, simțurile prăbușindu‑mi‑se într‑o mlaștină, și cu nimeni care să acorde vreo atenție semnalelor de alarmă pe care am încercat să le trag, în sfârșit, nu mai este nimic de făcut. Nimic de făcut. Vor fi focuri mistuitoare și sute, poate mii de oameni, zăcând morți pe străzi. Și totul — absolut totul — va fi din vina mea.
15
Centrul nu se mai poate susține
CAPITOLUL UNU
Când eram mică, mă trezeam aproape în fiecare dimineață, întâmpinată de o zi însorită, de un cer senin nesfârșit și de valurile albastre‑verzui ale Oceanului Atlantic din apropiere. Acesta era Miami‑ul anilor ’50 și al începutului anilor ’60 — înainte de Disney World, înainte de transformarea fabuloasă adusă de restaurarea Deco din South Beach, pe vremea când „invazia“ cubaneză încă se referea la câteva sute de oameni înspăimântați, ajunși acolo în bărci improvizate, nu la o mișcare culturală de proporții seismice. Miami reprezenta, mai ales, locul unde newyorkezii înfrigurați fugeau peste iarnă, unde părinții mei veniseră (separat) de pe Coasta de Est, după al Doilea Război Mondial, și unde se întâlniseră, în prima zi de facultate a mamei mele la Universitatea din Florida, în Gainesville. Fiecare familie își are propriile mituri, acele povești‑amulete, care ne unesc pe unul de celălalt, soț de soție, părinți de copil, frate de soră. Etnii, mâncăruri preferate, albumele cu poze sau cufărul de lemn din pod, sau atunci când a spus bunica lucrul acela, sau când unchiul Fred a plecat la război și s‑a întors cu… Pentru noi, frații mei și cu mine, prima poveste care ne‑a fost spusă a fost că ai mei s‑au îndrăgostit la prima vedere.
ELYN R. SAKS
Tatăl meu era înalt și inteligent și făcea eforturi pentru a se menține în formă. Mama era și ea înaltă, și ea inteligentă și frumușică, cu părul brunet și ondulat și o personalitate deschisă. La scurt timp după ce s‑au cunoscut, tata s‑a înscris la Drept, unde a excelat. Căsnicia care a urmat le‑a adus trei copii: eu, fratele meu Warren, un an și jumătate mai târziu, și Kevin, după încă trei ani și jumătate. Locuiam la periferia din nordul orașului Miami, într‑o casă joasă, împrejmuită de un gărduleț, cu o curte în care aveam un kumquat1, un mango și hibiscus roșu. Și o întreagă suită de câini. Primul ne tot îngropa pantofii; al doilea ne hărțuia vecinii. În sfârșit, la al treilea, un baset mic și gras, cu numele de Ruby, am găsit ce căutam; era încă la ai mei când am plecat la facultate. În timpul copilăriei mele și a fraților mei, părinții aveau o politi‑ că de weekend: sâmbăta era a lor (pentru timp petrecut în doi sau ieșiri cu prietenii, la cină și la dans, într‑un club local); duminica era a copiilor. Deseori, ne începeam duminicile cu toții îngrămădiți în patul lor mare, cuibărindu‑ne unii într‑alții, gâdilându‑ne și râzând. Mai târziu, mergeam ori în Parcul Greynolds, ori în Everglades, la Grădina Zoologică din Miami sau ieșeam cu rolele. Mergeam des și la plajă; tatăl meu adora sportul și ne învăța pe toți diverse activități sportive. Când aveam doisprezece ani, ne‑am mutat într‑o casă mai mare, care avea și piscină, așa că ne jucam împreună și‑acolo. Uneori, luam barca cu motor și schiam pe apă, iar apoi luam prânzul pe o insulă micuță, nu departe de țărm. De obicei, ne uitam și la televizor la grămadă — Familia Flinstone, Familia Jetson, Leave It to Beaver, Rawhide, toate celelalte 1
17
Kumquatul este un pom fructifer din familia Rutaceae, ale cărui fructe comestibile se aseamănă cu cele ale portocalului, având însă dimensiunea și forma similare măslinelor. (N.t.)
Centrul nu se mai poate susține
18
seriale cu cowboy. Ed Sullivan și Disney, în serile de duminică. Când a început să se redifuzeze Perry Mason, mă uitam zilnic, după ce mă întorceam de la școală, uimită că Perry nu numai că apăra oamenii, ci reușea și să elucideze toate crimele. Ne uitam împreună la Saturday Night Live, strânși cu toții în sufragerie, mâncând biscuiți Oreo și chipsuri, până când ai mei au dat legea mâncatului sănătos și ne‑au trecut pe fructe, iaurt și salate. Era întotdeauna muzică în casă. Mai ales tata era un împăti‑ mit al jazzului, explicându‑ne că, pe vremea când era el tânăr, să fi dovedit o înclinație către jazz ar fi fost luat ca un act destul de serios de rebeliune. Colecția mea de discuri coincidea parțial cu a lui Warren — The Beatles, Crosby, Stills & Nash, Janis Joplin. Linia se trăgea la The Monkees (mie îmi plăceau, lui deloc) și mă tachina fără milă din cauza posterului cu Peter Noone, de la Herman’s Hermits, de pe peretele din dormitorul meu. Și mai erau și filmele, pe care ai mei încercau să le selecteze în funcție de cât de adecvate li se păreau: Mary Poppins și Sunetul Muzicii erau OK pentru mine, dar unul dintre filmele cu James Bond (nu‑mi amintesc care, dar era dintre cele cu Sean Connery) a iscat un scandal monstru între mine și tata: nu aveam încă 17 ani, iar Bond, cu paharele lui de Martini și cu iubitele lui în bikini, era în afara limitelor. În liceu, am lucrat o vreme la bufetul unui cinematograf local — „Să vă adaug și‑o Cola la comandă?“ —, ceea ce însem‑ na că urmăream fiecare film pe care voiam să‑l văd, iar pe multe dintre ele nu doar o dată; cred c‑am văzut Billy Jack de mai mult de 25 de ori. Nu mi‑a luat mult însă să mă hotărăsc că nu‑mi plăceau filmele care induceau un sentiment de frică sau de prea mare tensiune — filmele de groază erau eliminate, iar Play Misty for Me, al lui Clint Eastwood, cu o femeie nebună, care îl
ELYN R. SAKS
urmărește și‑l hărțuiește pe protagonist, m‑a bântuit săptămâni întregi. Când managerul cinematografului a fost tâlhărit într‑o noapte, după închidere, părinții m‑au obligat să renunț la job. Mărturisesc o energică rivalitate fraternă cu Warren. Eu, fiind cea mai mare, făceam tot posibilul să mă mențin înaintea lui, dându‑mi silința să excelez la lucruri pe care un frate mai mic nu le putea face încă. Am învățat prima să merg pe bicicletă. Odată ce a învățat și el, pur și simplu am început să merg eu din ce în ce mai repede și pe distanțe mai lungi. Am mers cu schiu‑ rile pe apă prima, iar apoi am făcut‑o cu mai mare elan decât el. Luam note mari și mă asiguram că el știa asta; își dădea însă la fel de mult silința și lua și el note mari. Tata nu era genul care să ne laude (considera că ar fi fost o invitație la invidie), așa că nu făcea niciodată complimente nimănui. Dar mama o făcea, iar eu și Warren eram în competiție pentru atenția primită de la ea. În ce‑l privește pe Kevin, erau îndeajuns de mulți ani între noi încât, o vreme îndelungată, l‑am privit ca pe copilul meu. Una dintre cele mai vechi și clare amintiri ale mele este cât de entuziasmată am fost când a început să meargă de‑a bușilea, văzându‑l cum învăța să ajungă dintr‑un loc într‑altul. Nu doar că era mai mic decât mine și Warren, era și, structural, mai socia bil — era mai ușor să te înțelegi bine cu el, iar el era mai inte‑ resat de a petrece timp cu noi, pur și simplu, decât de a intra în competiție cu noi. Ca evrei întru câtva practicanți, mergeam la Sinagogă și res‑ pectam Zilele Sfinte. Copii fiind, am fost trimiși la școala evre iască, iar apoi ne‑au fost sărbătorite Bat și Bar Mitzvah‑urile2. 2
19
Conform tradiției evreiești, Bar Mitzvah (pentru băieți) și Bat Mitzvah (pentru fete) desemnează ritualul religios în urma căruia copiii ating vârsta majoratului, odată cu împlinirea a treisprezece ani, de către băieți, și a doisprezece ani, de către fete. (N.t.)
Centrul nu se mai poate susține
20
Deși lucrurile astea n‑au fost niciodată discutate prea detaliat, mi s‑a dat cumva de înțeles că, în multe locuri și circumstanțe, evreii nu erau prea populari și că era necesar să fii atât discret, cât și respectabil, pentru a ajunge bine în viață. Nu mâncam kasher3 (deși părinții tatălui meu o făceau); un alt element al mitologiei mama‑și‑tata era că, pentru a‑și impresiona viitorii socri cu cât de cuviincioasă era, mama — a cărei familie nu mâncase nicio dată kasher și nu prea știa regulile — făcuse greșeala de a‑și comanda homar, în seara în care tata o prezentase părinților lui. Astfel că, cel puțin la prima vedere, viața noastră de familie era cât se poate de plăcută — bună pentru coperta unei reviste cu ilustrații idealizate sau ca subiect al unui serial ușurel din anii ’50. Mai mult, mama era ce s‑ar numi astăzi o mamă casnică. Era acolo când ne întorceam de la școală și întotdeauna se asigura că luam o gustare — chiar și în ziua de azi, cerealele cu lapte rece sunt, fără concurență, mâncarea care îmi aduce confortul psihic când nu mă simt bine. Familia mea lua mesele împreună și, deși mama nu gătea mult (o făcea o menajeră, căreia, în timp, i‑a fost luat locul de tata, care se pricepea grozav la asta), mereu existau prăjituri în cămară (chiar dacă erau cumpărate), fructe proaspete în frigider și rufe curate în șifoniere. Însă, sub acea suprafață plăcută, lucrurile erau mai complexe, cum sunt, în mod inevitabil, problemele de familie. Ca toți părinții, ai mei își aveau punctele forte și slăbiciunile. Erau pro‑ fund apropiați unul de celălalt; de fapt, întotdeauna le‑a făcut mai multă plăcere să petreacă timp împreună decât cu oricine altcineva, incluzându‑i, uneori, pe propriii copii. În stilul multor cupluri ale anilor ’50, păreau să nu existe în niciun mod inde‑ pendent unul de celălalt. Mama era mereu foarte afectuoasă cu 3
Alimente „curate“ care pot fi consumate, conform tradiției religioase evreiești. (N.t.)
ELYN R. SAKS
tatăl meu în public; el era mai puțin, dar niciodată nu se întâm‑ pla să o respingă sau să fie nepoliticos. Doar că era întotdeauna cât se poate de clar că el era șeful. Pentru mama, totul se reducea la „Cum vrei tu, dragul meu“, la fel cum fusese și pentru mama ei. Dacă o fi avut vreo anume ambiție profesională atunci când a plecat la facultate, n‑am știut niciodată care a fost, deși a jucat un rol central într‑o afacere de succes cu antichități, pe care ea și tata au pornit‑o împreună. Cu toate astea, nu s‑au schimbat multe în dinamica lor de‑a lungul anilor care au urmat. Recent chiar, mama a anunțat că a renunțat la propriile‑i opinii politice, pentru a le împărtăși pe ale tatălui meu. În ce‑l privește pe el, în ciuda unui simț al umorului deseori frizând vulgaritatea, tata putea fi destul de inflexibil în privința propriilor opinii și reacții. Exista, de asemenea, o doză de suspi‑ ciune în interacțiunile lui cu ceilalți, mai ales când era vorba de bani. În această privință, era exact cum fusese și tatăl lui. Părinții mei erau amândoi extrem de deschiși în a‑și exprima dezgustul față de bigotismul religios sau rasial. Spre exemplu, puteam înjura cât voiam, dar folosirea de argou cu trimiteri rasi‑ ale sau etnice era strict și invariabil interzisă. Pe cât de provin‑ cial părea Miami în timpurile acelea (tata spunea des că avea toate dezavantajele unui oraș mare, fără a avea niciunul dintre avantaje), tensiunile dintre locuitorii afroamericani ai orașului și imigranții cubanezi, ca și revoltele din 1970 (în timpul căro‑ ra menajera noastră afroamericană a fost hărțuită de poliție), ne‑au învățat că până și un peisaj familiar poate deveni violent și imprevizibil sub imperiul prejudecății. Indiferent însă de hibele lor (sau de ale noastre), nu am dus lipsă de „te iubesc“ din partea părinților când eram mică, cum nu duc nici acum; până în ziua de azi, au fost întotdeauna vădit
21
Centrul nu se mai poate susține