Neimblanzitii_Spirite-Animale- fragment

NEÎMBLÂNZIŢII Cartea întâi din seria Spirite-Animale

Brandon Mull Traducere din engleză de Bogdan Voiculescu

Editori: Magdalena Mărculescu Vasile Dem. Zamfirescu Silviu Dragomir Fondator: Ion Mărculescu, 1994 Redactor: Oana Duşmănescu Director producție: Cristian Claudiu Coban DTP: Florin Paraschiv Corectură: Duşa Udrea Cătălina Ioancea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MULL, BRANDON Spirite Animale. Neîmblânziţii / Brandon Mull; trad.: Bogdan Voiculescu. — Bucureşti: Pandora Publishing, 2016 ISBN 978‑606‑8780‑11‑5 I. Voiculescu, Bogdan (trad.)

821.111(73)‑31=135.1

Titlul original: Spirit Animals. Book 1: Wild Born Autor: Brandon Mull Copyright © 2013 by Scholastic Inc. All rights reserved. Published by arrangement with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA. SCHOLASTIC, SPIRIT ANIMALS and associated logos are trademarks and/or registered trademarks of Scholastic Inc. Map illustration by Michael Walton Book design by Charice Silverman Copyright © Pandora Publishing, 2016 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 W: www.pandoram.ro ISBN: 978‑606‑8780‑11‑5 Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Pentru Sadie, care iubeşte animalele. Şi pentru Fluffy, Buffy şi Mango, care sunt animale.

— B.M.

1

BRIGGAN

D

acă ar fi avut de ales, Conor ar fi preferat să nu‑şi

petreacă cea mai importantă zi de naştere din viaţa sa ajutându‑l pe Devin Trunswick să se îmbrace. Adevărul este că nu s‑ar fi oferit să‑l ajute pe Devin Trunswick cu nimic, niciodată.

Dar Devin era fiul cel mare al lui Eric, Conte de Trun‑ swick, iar Conor era al treilea fiu al lui Fenray, Păstor de Oi. Fenray se îndatorase contelui, iar Conor îl ajuta să‑şi plătească datoriile, slujindu‑l pe Devin. Înţelegerea fusese făcută cu mai bine de un an în urmă şi avea să dureze pe puţin alţi doi ani.

Conor trebuia să prindă fiecare agrafă complicată pe spatele hainei lui Devin în mod corect, altfel faldurile ar fi atârnat inegal, iar el ar fi fost certat săptămâni întregi.

Materialul fin avea mai mult rol decorativ decât practic.

Dacă l‑ar fi prins o furtună, Conor ştia că lui Devin i‑ar fi părut rău că nu are o haină mai simplă şi mai rezistentă.

Una fără fibule. Poate una care chiar să‑i ţină de cald.

— Te mai foieşti mult pe‑acolo? întrebă Devin exasperat.

7

— Iertare pentru întârziere, stăpâne, răspunse Conor.

Sunt patruzeci şi opt de agrafe. Tocmai o prindeam pe a patruzecea.

— Câte zile mai durează? Aproape că mor de bătrâneţe!

Inventezi cumva numere?

Conor îşi stăpâni un răspuns tăios. Din moment ce crescuse numărând oi, probabil că se pricepea la numă‑ rat mai bine ca Devin. Dar aveai mai mult de pierdut dacă te certai cu un nobil. Uneori parcă Devin îl aţâţa dinadins.

— Estimez doar.

Uşa se dădu în lături, iar Dawson, fratele mai mic al lui Devin, năvăli în cameră.

— Tot nu te‑ai îmbrăcat, Devin?

— Nu da vina pe mine, protestă Devin. Conor doarme pe el.

Conor îşi întoarse privirea la Dawson doar pentru un moment. Cu cât termina mai repede cu agrafele, cu atât se putea duce mai curând să se pregătească.

— Cum să aţipească? strigă Dawson chicotind. Tot ce spui, frate, e atât de interesant.

Conor se abţinu să nu rânjească. Dawson rareori se oprea din vorbit. Adesea devenea enervant, dar uneori se întâmpla să fie destul de comic.

— Sunt treaz.

— Încă n‑ai terminat? se plânse Devin. Câte mai sunt?

Conor vru să spună douăzeci.

— Cinci.

— Crezi că vei invoca un spirit‑animal, Devin? întrebă Dawson.

— Nu văd de ce n‑aş reuşi, răspunse Devin. Bunicul a chemat o mangustă. Tata a invocat un linx.

8

Astăzi în Trunswick avea loc Ceremonia Nectarului. În mai puţin de o oră, copiii care împlineau unsprezece ani în acea lună aveau să încerce să invoce câte un spirit‑animal.

Conor ştia că unele familii stabileau legături cu animalele mai des ca altele. Totuşi, niciodată nu era garantat că un spirit‑animal va veni, indiferent de numele de familie pe care‑l purtai. Doar trei copii urmau să bea Nectarul, iar şansele de succes le erau potrivnice tuturor. Categoric nu aveai niciun motiv să te mândreşti înainte să se întâmple.

— Ce animal crezi că vei nimeri? îl întrebă Dawson.

— Nu ştiu mai multe ca tine, spuse Devin. La ce ani‑ mal te aştepţi?

— O veveriţă, prezise Dawson.

Devin se năpusti asupra fratelui său, care o luă la goană chicotind. Dawson nu era îmbrăcat la fel de ceremonios ca fratele său mai mare, fapt ce îi permitea să se mişte mai liber. Însă Devin îl prinse în scurt timp şi‑l doborî la podea, ţintuindu‑l locului.

— Mai bine zis un urs, spuse Devin vârându‑şi cotul în pieptul fratelui său. Sau un râs, ca tata. Primul lucru pe care îl voi face va fi să‑l pun să guste din tine.

Conor încercă să aştepte răbdător. Nu se cuvenea să intervină.

— Poate nu vei invoca nimic, spuse Dawson plin de curaj.

— Atunci voi fi doar conte de Trunswick, şi ţie stăpân.

— Asta dacă nu trăieşte tata mai mult ca tine.

— Îţi sugerez să ai grijă ce vorbeşti, fiu de‑al doilea.

— Mă bucur că nu mă aflu în locul tău!

Devin îi suci nasul lui Dawson până când acesta icni, apoi se ridică în picioare, ştergându‑şi pantalonii.

— Măcar pe mine nu mă doare nasul.

9

— Şi Conor va bea Nectarul! strigă Dawson. Poate el va invoca un spirit‑animal.

Conor încercă să se facă invizibil. Spera să invoce un spirit‑animal? Desigur! Cine nu ar spera? Nu te puteai abţine. Doar pentru că nimeni din familia sa nu mai reu‑ şise de zeci de ani, de la vreun vechi străbun încoace, asta nu însemna că era imposibil.

— Mda, chicoti Devin. Bănuiesc că şi fiica fierarului va invoca unul.

— Nu ai de unde şti, spuse Dawson ridicându‑se şi fre‑ cându‑şi nasul. Conor, ce ţi‑ar plăcea să nimereşti?

Conor privi în podea. Un nobil îi pusese o întrebare directă, aşa că trebuia să răspundă.

— Mereu m‑am înţeles bine cu câinii. Cred că mi‑ar plăcea un câine ciobănesc.

— Câtă imaginaţie! râse Devin. Oierul visează să invoce un câine ciobănesc.

— Ar fi distractiv cu un câine, spuse Dawson.

— Şi banal, spuse Devin. Câţi câini aveţi, Conor?

— Familia mea? Zece, din câte ştiu.

— De când nu ţi‑ai mai văzut familia? întrebă Daw‑ son.

Conor încercă să‑şi stăpânească glasul.

— De mai bine de o jumătate de an.

— Vor fi de faţă astăzi?

— Presupun că vor încerca să vină. Depinde. S‑ar putea să nu‑şi poată lăsa treburile. În cazul în care nu reuşeau să vină, nu dorea să pară afectat.

— Ce noutate pentru tine, pufni Devin. Câte agrafe mai sunt?

— Trei.

10

Devin se întoarse.

— Hai să nu zăbovim. Vom întârzia.

O mulţime impresionantă se adunase în piaţă. Nu se întâm‑ pla des ca fiul unui mare nobil să se aventureze după al său spirit‑animal. Oameni de rând şi nobili deopotrivă veniseră să urmărească evenimentul, de la cei bătrâni la cei tineri.

Muzicanţii cântau la instrumente, soldaţii mărşăluiau fal‑ nic, iar un negustor ambulant vindea alune zaharisite.

O tribună impozantă fusese construită pentru conte şi familia sa. Conor se gândea că parcă fusese declarată ofi‑ cial zi de sărbătoare. O sărbătoare pentru toată lumea, mai puţin pentru el însuşi. Era o zi răcoroasă şi senină. Dea‑ lurile verzi pe care Conor şi‑ar fi dorit să hoinărească se înălţau departe, dincolo de acoperişurile şi coşurile albastre ale oraşului Trunswick.

Conor mai participase la câteva ceremonii ale Nectaru‑ lui. Nu fusese niciodată martor la invocarea unui spirit‑ani‑ mal, cu toate că ştia că asta se întâmplase de câteva ori în această piaţă, pe parcursul vieţii sale. Nu fusese mare fast la ceremoniile pe care le văzuse. Niciuna dintre ele nu adu‑ nase mulţi spectatori. Şi la niciuna dintre ele nu fuseseră atât de multe animale. Se credea că, dacă aduni laolaltă o mare diversitate de animale, şansele de a invoca un spi‑ rit‑animal deveneau mai mari. Dacă era adevărat, atunci poate că Devin avea să aibă noroc. Conor observă colivii pline de păsări cu penaj exotic, un ţarc cu cerbi şi elani, câteva pisici sălbatice în cuşti, trei bursuci îngrădiţi şi un urs negru înlănţuit de un stâlp cu o zgardă de fier. Era până şi un animal de care Conor auzise doar în poveşti, o cămilă uriaşă cu două cocoaşe blănoase.

11

Îndreptându‑se spre centrul pieţei, Conor se simţi stân‑ jenit sub privirile hoardelor de spectatori. Nu ştia ce să facă cu mâinile. Ar trebui să le împreuneze sau să le lase să atârne în lături? Plimbându‑şi privirea prin mulţime, se simţi intimidat şi încercă să‑şi amintească faptul că majo‑ ritatea privirilor erau aţintite asupra lui Devin.

Deodată Conor o văzu pe mama sa făcându‑i cu mâna.

Fraţii săi mai mari erau alături de ea şi de tatăl său. Îl adu‑ seseră până şi pe Soldier, câinele de stână preferat al lui Conor.

Ajunseseră toţi cu bine! Privindu‑i, o parte din frica sa se topi şi i se făcu dor de casă: pajişti de cutreierat, râuri în care să înoate, crânguri de explorat. Munca sa fusese sim‑ plă, în aer liber: tăiatul lemnelor, tunsul oilor, hrănitul câi‑ nilor. Locuinţa lor era mică, dar confortabilă, nu avea nicio legătură cu imensitatea rece a castelului contelui. Conor îi făcu timid cu mâna mamei sale.

Viitorul conte de Trunswick o luă înainte spre o bancă aflată în apropiere de centrul pieţei. Abby, fata fierarului, îi aştepta pe bancă neclintită şi părea copleşită. Era evident că purta hainele ei cele mai bune, care erau ridicol de sărace până şi în comparaţie cu cele mai simple rochii purtate de mama sau de sora lui Devin.

Două Mantii Verzi stăteau în faţa băncii. Conor o recu‑ noscu pe Isilla, cu părul cărunt adunat într‑o plasă strălu‑ citoare deasupra chipului palid. Sticletele ei, Frida, îi stătea cocoţat pe umăr. Isilla oficia de obicei ceremoniile Necta‑ rului. Le dăduse Nectarul ambilor săi fraţi.

Cealaltă Mantie Verde era un străin, înalt şi slab, cu umerii laţi şi chipul la fel de tăbăcit ca mantia sa. Pielea îi era mai închisă la culoare decât a celor din jur, de parcă ar fi provenit din regiunea Nilo de nord‑est sau din sud‑vestul

12

regiunii Zhong, o înfăţişare neobişnuită în centrul ţinutului Eura. Nu era evident ce animal avea, dar Conor observă capătul unui tatuaj care continua şerpuitor sub mâneca sa.

Imaginea îi provocă un fior. Însemna că spiritul‑animal al străinului hiberna pe braţul său.

Abby se ridică şi salută ceremonios când Devin se apro‑ pie de bancă. Acesta se aşeză şi o îndemnă tăcut să‑i urmeze exemplul. Conor şi Abby se aşezară.

Isilla îşi ridică mâinile pentru a linişti mulţimea. Străinul făcu apoi câţiva paşi în spate şi o lăsă în centrul atenţiei.

Conor se întreba de ce venise bărbatul. Hotărî că era un semn în plus de recunoaştere a statutului lui Devin, după cum era şi restul procesiunii.

Isilla începu cu un glas pătrunzător: — Oameni buni ai oraşului Trunswick, ascultaţi cuvin‑ tele mele! Înaintea privirilor de om şi de animal, ne‑am adunat astăzi aici pentru a participa la cel mai sacru ritual de pe toată întinderea Erdasului. Când se contopesc om şi animal, măreţia lor sporeşte. Ne‑am adunat pentru a fi martori, pentru a vedea dacă Nectarul va dezvălui aseme‑ nea măreţie în vreunul dintre aceşti trei candidaţi — Lord Devin Trunswick; Abby, fiica lui Grall; şi Conor, fiul lui Fenray.

Uralele ce izbucniră la auzul numelui lui Devin acope‑ riră complet celelalte două nume. Conor încercă să rămână nepăsător. Dacă reuşea să stea nemişcat şi să‑şi păstreze calmul, avea să se termine repede. Devin avea să bea pri‑ mul din Nectar, la loc de cinste. Se credea că primul care bea din Nectar avea cele mai mari şanse de a invoca un spirit‑animal.

Isilla se aplecă să ridice o sticlă astupată, cu modele com‑ plicate brodate pe învelişul de piele. După ce ridică sticla

13

deasupra capului pentru a o prezenta adunării, îi scoase dopul.

— Devin Trunswick, înaintează!

Mulţimea fluieră şi aplaudă când Devin se apropie de Isilla, apoi se linişti când aceasta îşi duse degetul la buze. Devin îngenunche înaintea ei, o privelişte rară pen‑ tru Conor. Nobilii din Eura îngenuncheau doar înaintea mai‑marilor nobili din Eura. Mantiile Verzi nu îngenun‑ cheau înaintea nimănui.

— Primeşte Nectarul lui Ninani.

Conor nu putu să nu fie cuprins de emoţii când sticla se înclină spre buzele lui Devin. Acesta putea fi momentul în care va vedea pentru prima oară un spirit‑animal invo‑ cat din necunoscut! Cum ar putea da greş Nectarul, din moment ce atâtea animale erau de faţă? Conor se întreba ce înfăţişare urma să aibă animalul.

Devin înghiţi. Isilla păşi înapoi. O tăcere adâncă se aşternu în piaţă. Cu ochii închişi, Devin îşi înălţă chipu­l către ceruri. Urmă o clipă de linişte. Cineva tuşi.

Nu se întâmpla nimic neobişnuit. Nedumerit, Devin privi în jur.

Conor auzise că spiritul‑animal ori venea imediat după ce Nectarul era gustat, ori nu venea deloc. Devin se ridică şi se învârti în cerc, scrutând în jur cu privirea. Nu se vedea niciun semn că ar apărea ceva în apropiere. Mulţimea începu să şuşotească.

Isilla ezită, privind în tribună. Conor îi urmări privirea.

Contele stătea sumbru pe tron, cu linxul său în apropi‑ ere. Cu toate că invocase un spirit‑animal, preferase să nu poarte mantia verde.

Isilla privi în spatele ei, la Mantia Verde necunoscută, care dădu uşor din cap.

14

— Îţi mulţumesc, Devin, intonă ea. Abby, fiică a lui Grall, înaintează!

Părea că lui Devin îi venise rău. În ochii lui nu se citea nimic, dar postura sa îi dezvăluia umilinţa. Privi pe furiş la tatăl său, apoi în pământ. Când îşi ridică din nou chipul, era încruntat, iar umilinţa i se transformase în furie. Conor se uită în altă parte. Era mai bine să nu‑i atragă atenţia lui Devin o vreme.

Abby bău şi nu se întâmplă nimic, după cum se aşteptase Conor. Se întoarse la bancă.

— Conor, fiu al lui Fenray, înaintează!

Auzindu‑şi numele, Conor se înfioră. Din moment ce Devin nu reuşise să invoce un animal, Conor se îndoia că avea el vreo şansă. Totuşi, orice se putea întâmpla. Nici‑ odată nu fuseseră aţintite atâtea priviri asupra lui. Ridi‑ cându‑se în picioare, Conor se strădui să ignore mulţimea, concentrându‑şi privirea asupra Isillei. Nu prea funcţiona.

Măcar avea să fie interesant să descopere gustul Necta‑ rului. Fratele său cel mai mare îl comparase cu laptele de capră acrit, dar lui Wallace îi plăcea să‑l tachineze. Celălalt frate al său, Garrin, îl asemănase cu cidrul de mere. Conor îşi linse buzele. Indiferent ce gust urma să aibă, încercarea Nectarului avea să pună capăt în mod oficial copilăriei sale.

Conor îngenunche înaintea Isillei. Aceasta îl privi de sus cu un zâmbet straniu, un fel de curiozitate ascunzându‑i‑se în străfundurile ochilor. Îi privise şi pe ceilalţi în felul acesta?

— Primeşte Nectarul lui Ninani.

Conor îşi lipi buzele de sticlă. Nectarul era gros, pre‑ cum siropul, şi avea un gust dulce, aromat, precum fructele zaharisite în miere. Consistenţa deveni mai lichidă odată ce luă băutura în gură. Înghiţi. Avea un gust extraordinar!

Mai bun decât orice gustase vreodată.

15

Isilla retrase butelca înainte să apuce să ia altă înghiţi‑ tură. Atât va gusta vreodată. Conor se ridică pentru a se întoarce la bancă, iar în pieptul său se răspândi o senzaţie fierbinte, care‑i dădu fiori.

Animalele începură să strige. Păsările cântară strident.

Pisicile sălbatice urlară. Ursul scoase un răget puternic.

Elanul mugi. Cămila pufni şi lovi cu copita.

Pământul începu să se cutremure. Cerul se întunecă, de parcă un nor acoperise deodată soarele. O izbucnire sclipitoare de lumină străpunse întunericul precum un fulger, dar cu mult mai aproape decât orice fulger pe care îl zărise Conor vreodată, mai aproape chiar ca atunci când văzuse un copac lovit de trăsnet pe culmea dealu‑ lui pe care urca.

Cei de faţă rămaseră cu gura căscată şi începură să şuşo‑ tească. Derutat de lumină, Conor clipi des pentru a‑şi recă‑ păta vederea. O senzaţie fierbinte, furnicătoare se împrăştie din pieptul său înspre membre. În ciuda situaţiei neobişnu‑ ite, simţea o bucurie iraţională.

Atunci văzu lupul.

Ca orice oier din regiune, Conor avea experienţă cu lupii. Haitele de lupi răpiseră multe oi aflate în grija sa.

Lupii îi uciseseră trei dintre câinii favoriţi de‑a lungul ani‑ lor. Din cauza animalelor răpite de lupi, tatăl său ajunsese să fie îndatorat contelui. Şi bineînţeles, se întâmplase şi în acea noapte în urmă cu doi ani, când Conor şi fraţii săi ţinuseră piept unei haite îndrăzneţe care încercase să răpească oi din ţarcul lor de pe pajiştile înalte.

Acum, cel mai mare lup pe care îl văzuse vreodată îşi înălţa falnic chipul înaintea sa. Era o creatură remarcabilă: picioare lungi, bine hrănit, având cea mai bogată blană alb‑cenuşie pe care şi‑ar fi putut‑o închipui Conor. Privi

16

labele mari, ghearele ascuţite, colţii sălbatici şi ochii pătrun‑ zători de un albastru‑cobalt.

Ochi albaştri? În întreaga istorie a Erdasului, un singur lup avusese ochi de un albastru atât de viu.

Conor privi steagul euran care atârna în dreptul tribu‑ nei contelui. Lupul Briggan, animalul protector al ţinutului Eura, era reprezentat pe un drapel bogat, albastru, cu ochii săi ageri şi pătrunzători.

Lupul păşi calm şi se opri chiar înaintea lui Conor. Şezu precum un câine dresat care se supune stăpânului. Capul său depăşea cu mult mijlocul lui Conor. Cu trupul încor‑ dat, Conor îşi stăpâni imboldul de a sări din calea sa. În orice alte împrejurări, ar fi fugit de animalul acesta sau ar fi urlat la el. Ar fi aruncat cu pietre sau ar fi pus mâna pe un toiag rezistent pentru a se apăra. Dar aceasta nu era o întâlnire întâmplătoare în sălbăticie. Întregul său trup tremura, aproape vibra, şi era urmărit de sute de oameni.

Acest lup apăruse de nicăieri!

Lupul îşi ridică privirea către el încrezător. Deşi era mare şi fioros, animalul părea să se stăpânească fără probleme.

Conor era uimit că un astfel de animal prădător îi arăta atât de mult respect. Acei ochi albaştri sugerau o putere de înţele‑ gere mai mare decât a oricărui alt animal. Lupul aştepta ceva.

Conor îşi întinse mâna tremurândă, iar lupul îi linse palma cu limba sa caldă şi rozalie. Atingerea îi provocă un şoc, iar furnicătura din pieptul lui Conor încetă subit.

Preţ de o clipă, Conor simţi un curaj şi o claritate în gândire, o agerime a minţii pe care nu le mai simţise nicio‑ dată. Sesiză mirosul lupului folosindu‑se de simţuri îmbu‑ nătăţite, şi‑şi dădu cumva seama că era un mascul şi că îl considera egalul său.

17

Apoi ciudatul moment de percepţie intensă trecu. În ciuda numeroaselor dovezi, Conor înţelese ce se întâmplase abia când privi chipul lui Devin Trunswick.

Niciodată nu mai fusese Conor ţinta unei asemenea furii şi invidii făţişe. Invocase un spirit‑animal! Şi nu orice spirit‑animal. Un lup. Nimeni nu invoca lupi!

Lupul Briggan fusese unul dintre Marile Fiare, iar spiri‑ tele‑animale nu erau niciodată din aceeaşi specie ca Marile Fiare. Toată lumea ştia asta. Pur şi simplu nu se întâmpla. Şi totuşi se întâmplase. Negreşit, cu neputinţă de expli‑ cat, se întâmplase. Un lup în toată firea îi mângâia palma cu botul. Un lup cu ochii de un albastru viu.

Mulţimea uluită rămase tăcută. Contele se aplecă atent înainte. Devin spumega, iar buzele lui Dawson se întinse‑ seră într‑un rânjet uimit.

Străinul îmbrăcat în mantia verde se apropie şi‑i luă mâna lui Conor.

— Eu sunt Tarik, spuse bărbatul cu glas şoptit. Am venit de departe să te găsesc. Dacă vei rămâne în preajma mea, îţi promit că nu voi permite niciunui rău să se abată asu‑ pra ta. Nu te voi obliga să‑ţi depui jurămintele înainte să fii pregătit, dar trebuie să mă asculţi. Multe depind de tine.

Conor dădu din cap amorţit. Era prea mult pentru el.

Străinul Mantie Verde înălţă braţul lui Conor înspre cer şi vorbi cu o voce puternică.

— Oameni buni ai oraşului Trunswick! Vestea despre întâmplările de astăzi va răsuna în întregul Erdas! În acest ceas de cumpănă, Briggan s‑a întors!

18