Romanii la psiholog preview

Rom창nii la psiholog

editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu director editorial: Magdalena Mărculescu redactor: Victor Popescu copertă: Faber Studio director producţie: Cristian Claudiu Coban dtp: Ofelia Coșman corectură: Elena Bițu Cătălina Ioancea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ALEXA, IULIANA Românii la psiholog: interviuri cu psihologi şi psihoterapeuţi / Iuliana Alexa. - Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-943-5 616.8(498):929

Copyright © Editura Trei, 2014 O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

CUPRINS

Argument 9 şcoală, divorţ, copii supradotaţi Vera Şandor, „A‑i accepta înseamnă a‑i iubi aşa cum sunt“ Cristian Petrescu, „Părintele trebuie să fie alături de copil la orice experienţă nouă“ Alfred Dumitrescu, „Tatăl validează identitatea feminină a fiicei“ Maria‑Corina Bacalearos, „Copilul trebuie să știe că va fi iubit de ambii părinţi“ Diana Stănculeanu, „Copiii sunt supuşi la diverse forme de violenţă“ Armand Veleanovici, „Identificarea supradotării este esenţială“

14 20 24 34 40 50

seducţie, blocaje, infidelitate Mugur Ciumăgeanu, „Putem reinventa relaţia sexuală“ 58 Silvia Papadima, „A te îndrăgosti înseamnă a merge pe muchie de cuţit“ 64 Virgil Rîcu, „Când dorinţa este blocată, e semn că ceva e nevorbit în cuplu“ 70 Sanda Lepoiev, „Oamenii mai întâi acţionează, apoi încep să gândească“ 80

Augustin Cambosie, „Amorul este un fenomen de proiecţie“ 86 Ramona Covrig, „Nu toţi infidelii vor să se despartă“ 92 Dragoş Cîrneci, „Partenerii trebuie să aibă grijă să se păstreze atractivi“ 102 criză, singurătate, vis Ion Vianu, „Trebuie să fii autentic“ 112 Vasile Dem. Zamfirescu, „Noi, românii, avem nevoie de self‑esteem“ 118 Simona Reghintovschi, „La vârsta mijlocie, timpul personal devine finit“ 124 Bogdan Ion, „Criza vârstei mijlocii este un prag existenţial ce poate fi depăşit“ 130 Monica Reu, „Ce este comunicarea nonviolentă?“ 138 Andreea Carmen Chiţu, „Sunt tot mai multe femei singure“ 146 Gabriela Iordache (Curici), „Bătrâneţea poate fi o perioadă extraordinară“ 156 Mihaela Sindie, „Petrecem şase ani din viaţă visând“ 162 terapie, dans şi traumă Irina Holdevici, „Optimismul este o atitudine“ Ileana Botezat-Antonescu, „Este nevoie să ne amenajăm interiorul“ Irina Ţepuru, „Să ascultăm mesajele înţelepte ale corpului“ Diana Vasile, „Rănile noastre interioare sunt surse de învăţare“

172 178 184 190

Carmen Toader, „Să acceptăm că sunt lucruri pe care nu le putem schimba“ 198 Carmen Beyer, „Şi psihologul are nevoie de feedback“ 206 Psihologi străini în România Jacques Salomé, „Avem nevoie de reguli de comunicare“ 214 George Kohlrieser, „Trebuie create legături afective“ 220 Monique Fradot, „Putem învăţa să iubim“ 224 Luis Rodriguez de la Sierra y Escobar, „Violenţa e motivată de anxietate“ 230 Anne de Graaf şi Klaas Kunst, „Când sunt liberi, oamenii muncesc cu plăcere“ 234 Nossrat Peseschkian, „Inteligenţa fără iubire este rece, iar emoţia fără inteligenţă este naivă“ 240 Franz Ruppert, „Ne putem elibera de trauma familială“ 246 Marie Darrieussecq, „Imaginarul cu care scriu este bântuit de copilăria mea“ 252

Argument De ce o carte de interviuri cu psihologi și psihoterapeuți?

Câmpul dezvoltării personale a prins aripi în ultimii ani, oamenii îşi pun întrebări despre ei înşişi, despre ceea ce trăiesc, despre relaţiile cu ceilalţi, despre Dumnezeu, vârstă, sex, copii şi cam tot ce mai poate interesa o persoană edu­ cată din România anului de graţie 2014.

Avantajul meseriei mele de jurnalist şi mai ales al sta­ tutului de redactor‑şef la revista Psychologies este că intru în contact cu specialiști recunoscuți de câteva ori pe săptă­ mână. Plăcerea de a‑i intervieva este unul dintre „beneficiile secundare“ (ah, vulgata psihanalitică…) ale meseriei mele.

Sper că acest fapt reiese din interviurile cuprinse în acest volum şi că deliciul intelectual al ideilor i se va transmite cititorului. Pentru că nu este vorba numai de a afla răs­pun­ suri la probleme concrete de viaţă (cum să îţi creşti copilul mai bine şi într‑o manieră mai puțin stresantă pentru toată lumea, cum să îţi refaci relaţia după infidelitate, cum să gestionezi stresul când lumea o ia la vale în jurul tău etc.), ci de găsirea unei filosofii, a unui drum personal, a unui stil de a gândi care să te facă mai adaptat.

Profit de ocazie pentru a sublinia cuvântul „adaptat“.

Poate că nu am insistat destul pe această idee în momentul în care am făcut interviurile cu psihologii și psihoterapeuții pe care îi veţi regăsi în această carte, dar este un bun moment să mă explic acum. Cred că adaptarea este renun­ ţarea la idei primite, la drumuri trasate de alţii, la intero­ garea perpetuă a interiorului nostru cu privire la ceea ce vrem noi. Adaptarea nu înseamnă nici măcar conformarea la o anumită morală; iată de ce veţi găsi în această carte şi românii la psiholog

idei care poate vă vor scandaliza. Nu sunt adepta cumin­ ţeniei ideatice şi nici a conformismului, şi se pare că am norocul de a cunoaşte oameni cu acelaşi nonconformism în gândire. Veţi găsi idei care deculpabilizează adulterul, de pildă, sau aruncă umbre de îndoială asupra dogmelor reli­ gioase. Nu vă speriaţi. Aşa cum epocile glaciare s‑au suc­ cedat în istorie cu cele de încălzire globală, la fel, și morala e o chestiune de context. Spun asta pentru că văd prea des oameni ce stagnează în (prea) multă culpabilitate, de exem­plu. Dacă buna cunoaştere a psihologiei şi a sufletului uman are un beneficiu, acesta e mai ales acela că vezi căi de a te deculpabiliza, de a te simţi implicit mai bine în propria piele. Sper că măcar acest beneficiu îl va aduce lectura acestui volum de... tehnici de viaţă.

Se cuvine acum să mulţumesc celor care de‑a lungul timpului au acceptat să stea de vorbă cu mine. Celor din branşa psihologiei şi dezvoltării personale care ajută zi de zi oameni ca mine şi ca dumneavoastră să se simtă mai bine. Sunt cei care nu apar în presă de obicei, care, prin natura meseriei, cultivă discreţia, dar care au de spus lu­ cruri mult mai interesante şi mai importante decât cei care populează spaţiul media mainstream. Sunt cei care gândesc aplicat la realitate, care pot oferi soluţii sau care te ajută să le vezi și singur. Cred că ei fac realmente lumea un pic mai bună şi mai deşteaptă. Sper că am transmis plăcerea dia­ logului din conversaţia pe teme psihanalitice cu Augustin Cambosie, cald şi mucalit, cu Alfred Dumitrescu, cu al său umor blazat, sau cu domnul Vasile Dem. Zamfirescu, sobru şi cu argumente impecabile… Sau plăcerea de a o asculta pe Sanda Lepoiev, laconică şi justă în fiecare propoziţie. Unul dintre cei mai interesanţi amici pe care mi i‑am făcut prin intermediul şefiei la Psychologies este Dragoş Cîrneci, cu o

voce singulară în spaţiul ştiinţei psihologice de pe aceste meleaguri. Neuroştiinţa abia începe să intre în spaţiul mai larg de popularizare a ştiinţei creierului şi sper, cu mo­ destie, că am contribuit cât de cât la răspândirea ideilor din acest domeniu.

Nu este o carte dedicată diverselor şcoli sau orientări terapeutice, de aceea se cuvine să mulţumesc şi celor de alte orientări. Dianei Vasile, Ramonei Covrig, lui Bogdan Ion sau Irinei Holdevici, precum şi altor cognitivişti, gestaltişti, adlerieni, jungieni. Ei toţi au venit cu puncte de vedere interesante şi particularizate de perspectiva lor.

Tuturor, o reverenţă. Cât despre străinii intervievaţi în acest volum, poveştile lor sunt la fel de interesante. Invitaţi la diverse workshopuri de dezvoltare personală, ei vin cu perspective uluitoare, noi, adesea exotice. Este cazul regre­ tatului Nossrat Peseschkian, fondator al psihoterapiei po­ zitive şi adept al terapiei prin intermediul unor minunate poveşti pilduitoare (publicate la Editura Trei). Sau al lui George Kohlrieser, psiholog specializat în negocierea luării de ostatici. Ce să mai spun de Marie Darrieussecq, franţu­ zoaica fină şi ironică, romancieră şi psihanalistă, cu contri­ buţii importante la teoria actuală a literaturii… Toţi aceştia mi‑au făcut viaţa de jurnalist un deliciu intelectual. Sunt şi alţii. Oameni amabili, comunicativi, empatici şi simpatici, evoluaţi personal, prin definiţie plăcuţi. Le mulţumesc pentru disponibilitate şi sunt sigură că vor ajunge repede şi uşor la cititorii acestui volum. Mulţumesc şi Editurii Trei pentru ideea de a strânge interviurile într‑o carte şi sper că în acest fel contribuim încă puţin la o mai bună... adaptare.

Iuliana Alexa redactor‑şef Psychologies România ianuarie 2014 românii la psiholog

Școală, divorţ, copii supradotaţi

Vera Şandor • Este psihanalist, membru al Asociației Internaționale de Psihana­ liză, membru fondator, formator și supervizor al Societății Române de Psihanaliză, membru aderent al Societății Psihana­ litice din Paris și membru al Societății Europene de Psihanaliză pentru Copii și Adolescenți.

• Psihanalist acreditat de Asociația Internațională de Psihanaliză pentru Psihanaliza Copilului și Adolescentului.

• De asemenea, este formator și supervizor COPSI, precum și președinte al Fundației „Generația“.

„A‑i accepta înseamnă a‑i iubi aşa cum sunt“ Relaţia cu cei care ne‑au dat viaţă şi alături de care ne petre­ cem o bună parte din ea e destul de rar una calmă. Dar până unde e vorba de o revoltă normală şi unde începe cea anormală, alimentată artificial? Ce înseamnă iertarea şi acceptarea părin­ţilor? Iată explicaţiile unui psihanalist cu experienţă.

— Ce înseamnă să‑ţi accepţi părinţii?

— Fiecare persoană poate răspunde în felul ei la această întrebare, în funcţie de relaţia cu părinţii proprii. Gene­ ralizând, trebuie să spunem încă de la început că părintele este o persoană. Aşadar, a‑ţi accepta părinţii înseamnă a accepta că aceştia sunt persoane cu istoria lor, speranţele, aspiraţiile, eşecurile, succesele lor, oameni ca şi noi — în­ seamnă deci a nu‑i mai idealiza. Înseamnă a ne separa de ataşamentul nostru dependent şi asigurator faţă de ei, a fi capabili să ne luăm viaţa în mâini. Mai înseamnă a ne desprinde de proiecţiile lor asupra noastră, a tria aşteptă­ rile lor, a păstra doar ceea ce corespunde cu fiinţa noastră auten­tică, a nu mai proiecta asupra lor propriile noastre eşecuri, interdicţiile noastre interne, teama de viaţă, de dra­ goste, de competiţie, de noi, de Celălalt… Înseamnă ade­sea a ne confrunta cu traumele, abuzurile, şantajul afectiv, ce pot fi reale sau pot fi doar proiecţiile noastre… Mai înseamnă a putea deveni noi înşine părinţi. Copiii abuzaţi le reproşează părinţilor că i‑au adus pe lume şi adesea ezită să devină ei înşişi astfel de „criminali“. Viaţa începe şi se termină cu ei, ca răzbunare că viaţa a fost pentru ei numai durere. Dar ar trebui să diferenţiem de la început între cei care au fost românii la psiholog

abuzaţi printr‑un comportament pervers real şi cei ale căror reproşuri sunt elaborate de ei… A fi părinte, spunea Sigmund Freud, este una dintre „meseriile imposibile“…

— Când începe confictul cu părinţii?

— „Conflictul“ în sensul general al tensiunii dintre două fiinţe aflate într‑o relaţie începe chiar de la naştere. În ecuaţie este vorba despre un copil — adică o fiinţă total dependentă — şi o mamă sau un tată care au deja o istorie proprie, inter‑ şi transgeneraţională. De asemenea, cei doi au un set de idealuri proprii, au apărări şi angoase, dorinţe şi plăceri care i se transmit nou‑născutului în mod inconşti­ent şi automat. Pe lângă acestea pot să apară incompatibilităţi de temperament între părinţi şi copii. Acestea sunt feno­ mene ce ţin de capacitatea mamei de a face faţă din punct de vedere psihic şi fizic relaţiei de dependenţă totală a co­ pilului faţă de ea. Imediat după naştere se pot acutiza în psihicul mamei conflictele clasice dintre feminitate şi mater­ nitate, diverse alte trăiri… Toate aceste tensiuni sunt simţite în relaţia cu copilul şi adesea ele se reflectă direct în gestu­ rile de îngrijire a celui mic. Revenim deci la afirmaţia „părin­ tele este o persoană“, cu slăbiciuni, cu nelinişti proprii.

— De ce uneori ne explicăm greşelile personale prin comportamentul lor faţă de noi?

— Pentru că, parţial, este adevărat. Este însă necesară sublinierea că, exceptând acei părinţi perverşi care îşi abu­ zează copiii, cam toţi părinţii greşesc faţă de copiii lor fără să îşi dea seama şi, evident, „având cele mai bune intenţii“.

Trebuie să le acordăm, aşadar, şi lor această „cir­cumstanţă atenuantă“. Se întâmplă ca unii părinţi care vin la noi la cabinet cu copiii să aibă ei înşişi nevoie de o tera­pie care să „detoxifieze“ relaţia cu copilul de toate mizele şi conflictele inconştiente. Dragostea părintească este idealizată de când

lumea în pedagogie, religie sau artă, dar ea rămâne un sen­ ti­ment profund uman, supus tuturor limi­tărilor umane: posesivitate, supunere, confuzia dintre tine şi celălalt, copi­ lul privit ca un trofeu sau ca parte din tine etc. Toate acestea provoacă tensiune şi revoltă. Cum altfel?

— Ce înseamnă a‑ţi accepta părinţii?

— Înseamnă a‑i putea iubi exact aşa cum sunt. Fiii şi fiicele pretind acelaşi lucru: să fie iubiţi aşa cum sunt, pen­ tru ei înşişi. Fiecare fiinţă umană are acest drept, chiar şi părinţii, dar acest lucru este greu de realizat.

— Există un moment mai bun al iertării şi împăcării?

— În cazuri normale, această împăcare are loc la ado­ lescenţă sau imediat după. Adolescenţa este momentul desprinderii, al renunţării la dependenţă, cel în care devii adult printr‑o dublă mişcare: negându‑ţi părinţii şi reuşind să‑i iubeşti pentru ceea ce sunt ei. Dar pentru cei care au fost abuzaţi sau traumatizaţi, pentru cei care au secrete grele de familie, momentul regăsirii de sine nu poate fi uşor. Când vor dori să rezolve această problemă, adică să „elaboreze“ relaţia cu părinţii (în termenii psihanalizei), pentru aceşti oameni împăcarea se va produce cu greu. În plus, cel în cauză va fi adesea supus tentaţiei de a nega sau de a mistifica relaţia defectuoasă faţă de sine.

— Cum ştim dacă avem o relaţie bună cu ei?

— Nicio „concordie“, în nico relaţie interumană, nu este definitivă şi continuă, fără fisură. Aceasta ar fi ideali­zarea unei bune relaţii părinte‑copil. Împăcarea cu părinţii se poate testa şi proba doar în efortul nostru continuu de a rămâne cu ei în bunii termeni ai tandreţei…

— Dacă tot nu putem schimba trecutul, nu este oare inutil să le reproşăm ceva?

— Nu, uneori reproşul este necesar. Poate fi un pas spre reparaţie, spre recunoaşterea traumei chiar de către cei românii la psiholog

care sunt „vinovaţi“. Nu putem schimba trecutul, dar putem schimba felul în care îl privim sau îl interpretăm. Trecutul este istoria rezultată din felul în care am interpretat noi, oamenii, gesturi, forme de dragoste ale căror subiecţi am fost uneori fără voia noastră…

— Dacă îi acuzăm o facem, inconştient, pentru că ştim că tot îi vom ierta?

— Sigur că da, orice proces de acest gen presupune un verdict, şi mai devreme sau mai târziu, o „ispăşire“.

— Şi dacă nu reuşim să ne împăcăm cu ei?

— Trebuie să fim capabili să trăim cu asta. În fond, orice relaţie are doi jucători: este nevoie de doi pentru dragoste, pentru ură, pentru împăcare, pentru viaţă.

— Cum putem ierta un tată alcoolic sau violent care a umbrit copilăria prin comportamentul său ori o mamă absentă sau dură?

— În primul rând, aş dori să fac precizarea că există o diferenţă între a ierta ceva sau pe cineva şi a te împăca sau accepta pe cineva. Iertarea presupune de obicei o poziţie morală superioară şi este adesea greu de susţinut faţă de părinţi. În plus, victimele pot ierta cu dificultate. Deşi iertarea face parte dintre comandamentele noastre cele mai importante, ea nu este întotdeauna posibilă şi nici întot­ deauna dezirabilă. Unii oameni sunt ţinuţi în viaţă de dra­ goste, aşa cum alţii se susţin prin ură. Ştiu că asta busculează puţin simţul comun, dar se întâmplă adesea astfel atunci când căutăm adevărul. Eu prefer termenul de „împăcare“ pentru că el centrează efortul pe noi, pe destinul nostru individual. Da, este posibilă împăcarea cu un tată alcoolic sau violent sau cu o mamă absentă sau care a fost foarte dură. Copiii fac eforturi extraordinare să‑şi îmblânzească părinţii, ca să îi poată iubi. Uneori însă, când este vorba

despre diferite forme de abuz şi perversiune la părinţi, acest efort eşuează şi în copilărie şi mai târziu. La întrebarea „cum este posibil să ierţi?“, aş spune că este calea fiecăruia, ceva propriu, unic. La un moment dat, ajungem să ne vedem părinţii aşa cum sunt ei în realitate, adică oameni cu istoria şi suferinţele lor, nu aşa cum imaginaţia noastră de copil îi vedea: cu puteri absolute asupra noastră, atotputernici şi atotştiutori…

— Putem găsi oare o altă cale de căpătare a liniştii interioare chiar şi fără a‑i accepta sau a‑i integra?

— Desigur, se poate. Dar împăcarea se va face, în acest caz particular, cu un efort de renunţare suplimentar, cu un travaliu de doliu, cum spunem noi, psihanaliştii, adică de desprindere şi de maturizare, mult mai dificil decât atunci când acceptarea s‑ar fi produs fără o separare brutală de drumuri şi destine.

— Cum ştim că i‑am acceptat sau iertat?

— Cred că este pur şi simplu o certitudine care îţi dă un sentiment greu de descris.

românii la psiholog

Cristian Petrescu • Psiholog principal în cadrul Spitalului Universitar de Psihiatrie „Socola“ din Iași.

• Formator în psihoterapie sistemică de familie și de cuplu, președinte al Asociației de Consiliere și Terapie a Familiei din România.

• Specialist în evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului.

„Părintele trebuie să fie alături de copil la orice experienţă nouă“ Un şcolar, o mulţime de întrebări. Îi place? Se va adapta?

Ce îl ajută să se integreze? Câteva răspunsuri pentru părinţii îngrijoraţi.

— Psihologii afirmă mereu: „Dacă îl iubiţi, e sufi­ cient“. Oare aşa e?

— Este insuficient să oferim copilului numai iubire, fără să‑i acoperim şi celelalte nevoi, cum ar fi nevoia de socia­ lizare cu ceilalţi copii, nevoia de a avea multiple modele de acţiune şi comportament, nevoia de a avea roluri (de elev, de frate, de vecin, de coleg, de prieten etc.), pe care doar părintele singur nu i le poate oferi.

— Cum să facem să nu ne proiectăm neîmplinirile în copiii noştri?

— Este dificil să nu ne dorim ca unele lucruri pe care noi, ca părinţi, nu le‑am avut, să le facă ei, copiii noştri.

Dar ceea ce am vrut noi vor oare în mod sigur şi copiii noştri? Trebuie să‑i oferim copilului ceea ce îşi doreşte azi, raportat la contextul actual în care trăieşte el, nu ceea ce ne‑ar fi mângâiat pe noi acum 25 de ani. Deci este impor­ tant să aflăm ce dorinţe sau nevoi are copilul, să vedem utilitatea acţiunilor în contextul epocii în care el trăieşte şi va trăi, nu în trecutul părintelui.

— Este normal ca un copil să aibă episoade de tristeţe?

Când e momentul să ne îngrijorăm?

— Se ştie că viaţa nu e făcută numai din lucruri pozitive, a învăţa să trecem peste momente dificile face parte din pregătirea pentru viaţa de adult. Dacă ferim cu orice preţ românii la psiholog

copilul de dificultăţi, mai târziu nu va şti să lupte, sau va reacţiona greşit la unele situaţii de criză ce apar în viaţa oricărui om. A avea momente de tristeţe e normal, a schim­ ba totul din cauza tristeţii nu e normal. Ne vom îngrijora dacă un copil are săptămâni întregi de tristeţe, dacă îşi schimbă activitatea şi comportamentul obişnuit, dacă se izolează şi nu mai comunică nimănui ce e în sufletul lui. În asemenea situaţii, devine obligatorie prezentarea cu copi­ lul la un specialist.

— „Rămân cu soţul sau cu soţia mea, chiar dacă suntem în conflict, dar e pentru copil.“ Care e greşeala în acest caz?

— Aşa cred unele persoane că, dacă avem un copil sau mai mulţi, atunci viaţa este în totalitate dedicată creşterii şi îngrijirii acestora. Însă, dacă un copil are o mamă tristă, nemulţumită în permanenţă de viaţa ei, ce model de com­ portament va avea? Copilul are nevoile lui, dar majoritatea sunt satisfăcute de către părinţi. Dacă părinţii sunt frustraţi şi nefericiţi, este imposibil să nu se reflecte aceasta şi în relaţia părinte–copil. Acest lucru va afecta sigur copilul.

Aşa că rugăm părinţii să‑şi rezolve problemele lor, ca să nu ajungem mai târziu la reproşul că „mi‑am sacrificat tinere­ ţea pentru el şi acuma a crescut şi a plecat cu altcineva“.

— Dacă un copil nu are prieteni de vârsta lui, e cazul să ne îngrijorăm?

— Da, ne îngrijorăm dacă un copil nu se poate integra în colectivitatea de copii. Modelele de gândire şi comporta­ ment specifice fiecărei etape de viaţă nu le poate găsi în altă parte. Dacă mai târziu apare un obicei precum fumatul, ne putem întreba de unde a apărut: de la cei mai mari sau de la cei de‑o seamă cu copilul? Gradul de maturizare e diferit

pentru fiecare, însă până la adolescenţă este recomandat ca un copil să aibă un anturaj de o vârstă apropiată lui.

— Ce îi spunem copilului când nu este acceptat într‑un grup?

— Acceptarea într‑un grup înseamnă să identificăm ceea ce sudează acel grup, care sunt elementele de recunoaştere din grupul respectiv. Dacă a fi primit în grup înseamnă să ne tatuăm, suntem gata să facem asta? Comunicarea cu copi­lul şi prezentarea avantajelor şi a dezavantajelor este o soluţie, însă este bine să aibă mai multe oportunităţi, între care să aleagă copilul.

— Unii copii şcolari vor să meargă la şcoală, alţii — nu. Cum să‑i ajutăm?

— Şcolaritatea aduce ceva nou în viaţa copilului, şi anu­ me competiţia. Acest lucru poate să‑l sperie. Părintele tre­ buie să fie alături de copil la orice experienţă nouă, să nu facă uz de comparaţii care pun copilul în situaţie de infe­ riori­tate. Acceptăm şi notele mai puţin bune dacă în urma unei discuţii ajungem la clarificarea lucrurilor care nu merg, şi dacă întotdeauna copilul va şti că părintele său îl va accepta aşa cum este.

— De ce depinde performanţa şcolară a copilului în primii ani? Cum îl poate ajuta părintele dacă cel mic are dificultăţi de integrare, de învăţare?

— Adaptarea, integrarea, acomodarea şi asimilarea nou­ tăţii din mediul şcolar este un efort pentru copil. Este im­ portant să‑l ajutăm să stabilească o relaţie afectivă cu şcoala, să se simtă bine în mediul şcolar. Apoi, microclimatul fami­ lial echilibrat este o condiţie; dacă în familie sunt tensiuni şi copilul asistă la certurile părinţilor, sau nu este asigurat un spaţiu pentru efectuarea temelor şi studiului, rezultatele şcolare pot fi nesatisfăcătoare. românii la psiholog