Testul rorschach preview

ColecĹŁie coordonată de Simona Reghintovschi

Hermann Rorschach

Manual de psihodiagnostic Testul Rorschach Tra­du­ce­re din franceză de Nicolae Dumitrașcu

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena MĂrculescu Redactor: RALUCA HURDUC Coperta: Faber Studio Director producţie: Cristian ClauDiu Coban Dtp: ofelia CoȘman Corectură: RODICA PETCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Rorschach, Hermann Manual de psihodiagnostic : Testul Rorschach / Hermann Rorschach; trad.: Nicolae Dumitraşcu. – Ed. a 3-a. – Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-929-9 I. Dumitraşcu, Nicolae (trad.)

616.89-072.85

Titlul original: Psychodiagnostic. Méthode et resultats d’une experience diagnostique de formes fortuites Autor: Hermann Rorschach Copyright © Editura Trei, 2000, 2005, 2014 O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-929-9

Cuprins 11

In Memoriam: Herman Rorschach (1884–1922)

13

Introducere

15

Lista abrevierilor și a simbolurilor

17 17 19 20

I. Metoda 1. Materialul textului 2. Tehnica 3. Interpretarea imaginilor înțeleasă ca o percepție

23 23 26 27 28 28

29 31 37 46 48 48 50 55

II. Factorii testului 1. Problemele care se pun 2. Numărul de răspunsuri 3. Timpul de reacție 4. Refuzul imaginilor 5. Factorii formă, kinestezie, culoare și apariția lor în procesul perceptiv a) Răspunsurile‑formă (F) b) Răspunsurile‑mișcare (K) c) Răspunsurile‑culoare d) Incidența lui K și C în aceeași interpretare 6. Modurile de apercepție a imaginii a) Problemele care se pun b) Determinarea modurilor de apercepție c) Numărul de G, D, Dd, Dbl și Do

57 59 60

64 64

d) Tipurile de apercepție e) Succesiunea tipurilor de apercepție 7. Conținutul material al interpretărilor.

Procentajul de răspunsuri cu animale 8. Răspunsurile originale 9. Privire de ansamblu

66 66 68 69 71

III. Observații suplimentare asupra metodei 1. Condițiile specifice ale planșelor testului 2. Seriile paralele 3. Probele de control 4. Modul de întocmire a protocolului

73 73 90 97 101

121 123 129 131 132 134 137 144 148 151 152 156 160 163 163 167

IV. Rezultate 1. Inteligența 2. Influența voinței asupra factorilor 3. Influența dispoziției asupra componentelor inteligenței 4. Raportul reciproc dintre răspunsurile‑mișcare și răspunsurile‑culoare 5. Tipul trăirii și viața 6. Tipul trăirii și componentele inteligenței 7. Tipul trăirii și variațiile de dispoziție 8. Variațiile temporare ale tipului trăirii 9. Modificările tipului trăirii în cursul vieții 10. Studii comparative ale tipului trăirii 11. Afectivitatea, caracterul 12. Imaginația 13. Tipul trăirii și tipul de reprezentare 14. Tipul trăirii și tipul de halucinații 15. Tipul trăirii și talentele 16. Variații și comparații ale talentelor 17. Tipul trăirii, talent și instinct 18. Tipul trăirii, caracter și talent 19. Tipul trăirii și boala psihică 20. Problema evoluției tipului trăirii

171

171 173 174 174 176

V. Aplicarea testului de interpretare a formelor în practica diagnostică 1. Aplicabilitatea 2. Obiecții 3. Analiza diagnostică 4. Conținutul interpretărilor 5. Testul și psihanaliza

179

Exemple

180

Indivizii normali

180 182

188 190 193 196 200 201

1. Media normală 2. Corespunzător categoriei de subiecți aflați cu puțin peste medie 3. Corespunzător categoriei de subiecți aflați cu puțin sub medie 4. Oligofrenie 5. Variație hipomaniacală a dispoziției 6. Individ cu o tendință introversivă și o profesie extratensivă 7. Subiecți dotați cu imaginație 8. Meticuloșii 9. Vârstă avansată

203

Nevroze

203 205 209 222

10. Isterie 11. Neurastenie 12. Nevroză obsesională 13. Epuizare nervoasă

226

Psihoze

226 226 227 230 231 235 237

I. Schizofrenie 14. Demență simplă 15. Hebefrenie 16. Catatonie abulică, hebefrenoidă, săracă în simptome 17. Catatonie incoerentă cu excitație motrică 18. Catatonie rigidă 19. Schizofrenie paranoidă

186

239

II. Psihoză maniaco‑depresivă

239 241

20. Melancolie 21. Manie

243

III. Epilepsie

243 246

22. Demență tipic epileptică instalată rapid 23. Epileptoid

248

IV. Psihoze organice

248 249 253 254 256

24. Depresie în cadrul unei demențe arteriosclerotice 25. Psihoză Korsakov 26. Paralizie generală 27. Demență senilă 28. Encefalită letargică

257

VI. Recapitulare

261 261 261 264 277 297 301 304 306 313 315

VII. A. Contribuție la utilizarea testului de interpretare a formelor Introducere 1. Protocolul testului 2. Interpretarea 3. Rezultatul și analiza a) Interpretările K b) Interpretările‑culoare c) Abstracțiunile d) Interpretările‑formă Recapitulare

317

318 322 322 325

B. Introducere în tehnica psihodiagnosticului lui Rorschach, de Dr. W. Morgenthaler Considerente generale I. Pregătirea A) Materialul B) Pregătirea psihologică

326 330 337 339 341 342

II. Testarea III. Protocolul IV. Sinteza V. Utilizarea Diagnosticul orb Medicii și ne‑medicii practicanți ai testului Rorschach

345

Apendice

347

VIII. Tabele

367

IX. Tabele sinoptice (alcătuite de Ewald Bohm)

IN MEMORIAM HERMANN RORSCHACH (1884–1922) Hermann Rorschach s‑a născut pe 8 noiembrie 1884, la Zürich. Și‑a petrecut copilăria alături de fratele și sora sa, ambii mai mici decât el, la Schaffhausen. Moartea tatălui, care era profesor de desen, a pus brusc sub semnul întrebării proiectul său de a studia științele naturii. Pentru a se decide rapid, tână­ rul l‑a căutat pe Ernst Häckel, care l‑a sfătuit să se orienteze către medicină. Urmând acest sfat, a studiat la Neuenburg, Zürich, Berna și Berlin și și‑a finalizat studiile de medicină în 1910, cu examenul de stat. În același an, s‑a căsătorit cu o colegă rusoaică, ce i‑a devenit imediat un partener de muncă și o colaboratoare autentică. În acest timp, devine medic asis­ tent la azilul din Münsterlingen, apoi la cel din Münsingen. În 1913, acceptă un post într‑un sanatoriu privat la Moscova, dar după numai un an revine în Elveția. Din iunie 1914 până în noiembrie 1915 este medic la clinica psihiatrică și la azilul din Waldau, pentru a deveni apoi medic secundar la azilul din Herisau. În acest context a survenit și moartea sa, la 2 aprilie 1922, în urma unei apendicite acute, complicate de peritonită.

Manual de psihodiagnostic n In memoriam Hermann Rorschach

12

Numai cel care l‑a cunoscut pe Hermann Rorschach în toată complexitatea personalității sale își poate da seama de ceea ce a reprezentat moartea acestuia pentru psihiatria elvețiană. El nu a fost numai un agreabil tovarăș de muncă, un coleg și un camarad distins, o ființă fermecătoare, ci deţinea, de asemenea, ca psihiatru și mai ales ca cercetător științific, calități eminente.

Caracterul flexibil, adaptabilitatea rapidă, perspicacitatea şi un anumit simţ practic se combinau la Hermann Rorschach cu talentul pentru introspecţie şi sinteză. Această combinaţie îl făcea să fie remarcabil. Pe lângă această natură rară, care echilibra trăirile personale prin cunoaşterea practică, el poseda şi cele mai valoroase trăsături de caracter ale unui psihiatru, printre care un impuls puternic de căutare a adevărului, o fa­ cul­tate critică pe care nu ezita să o aplice şi propriei persoane, precum şi căldură sufletească şi bunătate.

Aceste câteva remarci sunt suficiente pentru a‑i da cititorului o idee despre cine a fost Rorschach și, mai mult, despre cine ar fi putut deveni. Bleuler a avut dreptate: Hermann Rorschach a fost speranța psihiatriei elvețiene pentru o întreagă generație.

Dr. W. Morgenthaler

Hermann Rorschach

Introducere În paginile care urmează vom descrie metoda și rezultatele unui experiment psihologic care, în ciuda simplității lui, a dat din mai multe puncte de vedere dovada valorii sale atât în cercetare, cât și în testarea psihologică. Trebuie să spunem de la început că întreaga lucrare are un caracter eminamente empiric. Problemele de la care au pornit primele cercetări de acest tip (1911) au fost de o cu totul altă natură decât cele care au apărut, rând pe rând, în cursul cercetărilor ulterioare.

Concluziile la care s‑a ajuns trebuie considerate deci mai de­ grabă ca observaţii, decât ca deducții teoretice. Fundamentele teoretice ale acestor cercetări sunt încă în mare parte în stadiul de proiect.

Atragem atenția cititorului asupra faptului că rezultatele subiecților sănătoși au fost mereu comparate cu cele ale pacien­ ţilor și invers.

H. R.

Manual de psihodiagnostic n Introducere

Lista abrevierilor și a simbolurilor R: G: DG: D: Dd: Dbl: Do:

Tip de aper.: Succ.: F:

Numărul de răspunsuri.

Planșa interpretată primar în ansamblu (Răspuns global).

Planșa interpretată secundar în ansamblu, plecând de la un detaliu.

Interpretarea unui detaliu normal al planșei (Răs­ puns‑detaliu).

Interpretarea unui detaliu insolit sau a unui detaliu minor (Răspuns detaliu‑minor).

Interpretarea figurilor albe intermediare.

Interpretarea unui fragment al unei forme, văzut ca o figură întreagă. De exemplu, la planșa III, numai capetele oamenilor.

Tip de apercepţie: proporția modurilor de aper­ cepţie G, D, Dd etc.

Succesiunea: modul în care se succed răspunsurile G, D etc. la fiecare planșă.

Răspuns‑formă: interpretarea determinată numai de forma petei de cerneală.

Manual de psihodiagnostic n Lista abrevierilor și a simbolurilor

16

K: FC:

CF:

C: F(C):

Tip de trăire: H: Hd: A: Ad: Obj.: Pays.: A%: Orig.%:

Ban.: Ban.%:

Hermann Rorschach

Răspuns‑mișcare: răspuns determinat de influ­ enţele kinestezice.

Interpretare determinată în primul rând de formă și secundar de culoarea petei de cerneală (Răspuns formă‑culoare).

Interpretare determinată în primul rând de culoare și secundar de forma petei de cerneală (Răspuns culoare‑formă).

Interpretare determinată numai de culoarea petei de cerneală (Răspuns‑culoare primar).

Răspuns determinat în primul rând de forma petei de cerneală și apoi de valoarea de claritate și de umbră.

Proporția de răspunsuri K şi C: K/ (FC + CF + C).

Interpretarea unei figuri umane în întregime.

Interpretarea unei părți a siluetei umane.

Interpretarea unui animal în întregime.

Interpretarea unei părți dintr‑un animal.

Interpretarea unui obiect neînsuflețit.

Interpretarea unui peisaj.

Procentajul de animale. A + Ad/ R x 100.

Procentajul de răspunsuri originale (care nu apar mai des de unu la o sută) din numărul total de interpretări.

Banalitate, răspuns care se întâlnește o dată la trei protocoale.

Procentajul de banalități (raportul procentual dintre răspunsurile banale și numărul total de interpretări).

I

Metoda 1. Materialul testului Experimentul constă în a interpreta liber formele fortuite, adică formele realizate într‑o manieră nedeterminată. Pentru aceasta, noi am utilizat figurile care însoțesc această carte într‑o reedi­ tare fidelă a ediției originale. Ele nu servesc numai pentru ilustrarea exemplelor, ci pot fi utilizate și ca material pentru aplicarea testului.* Realizarea unor asemenea imagini fortuite este foarte sim­ plă: se fac câteva pete mari de cerneală pe o foaie de hârtie. Se pliază această foaie în două și pata se întinde pe cele două jumătăți pliate. Totuși, suntem departe de a putea utiliza orice imagine obținută în acest mod; dimpotrivă, utilizarea acesteia trebuie să țină cont de câteva condiții. În primul rând, formele trebuie să fie relativ simple; imaginile complicate fac prea dificilă evaluarea factorilor experimentului. Apoi, repartiția petei pe planșă trebuie să satisfacă anumite condiții ale * Planșele Rorschach sunt tipărite de o singură editură din lume: este vorba de Ed. Hans Huber din Elveția, care a preluat drepturile de autor asupra planșelor de la editura unde Rorschach și-a tipărit pentru prima dată Manualul de psihodiagnostic. (N. t.)

Manual de psihodiagnostic n Metoda

18

compoziţiei: altfel, imaginea nu are forță plastică și urmarea este că mulți subiecți le resping ca pe niște „simple pete“, fără a oferi vreo interpretare.

De vreme ce fiecare imagine din serie, luată separat, trebuie să satisfacă nu numai aceste condiții generale, ci și unele condiții specifice (pentru acest aspect, ca și pentru stabilirea seriilor paralele, vezi p. 68) și de vreme ce fiecare imagine, ca și întreaga serie, trebuie să fie aplicată de un mare număr de ori pentru a furniza un material utilizabil, stabilirea unei serii de zece imagini adecvate nu este atât de simplă pe cât ar putea să pară la prima vedere. Dată fiind modalitatea de realizare, imaginile sunt simetrice, cu diferențe mici între cele două jumă­ tăți ale planșei. Imaginile asimetrice sunt respinse de o mare parte a subiecților. Simetria conferă figurilor o anumită compo­ ziţie artistică necesară. Ea are chiar dezavantajul de a influența puțin interpretarea, în sensul unei stereotipii. Dar, pe de altă parte, creează condiții egale pentru stângaci și dreptaci; ea pare, de asemenea, să faciliteze reacțiile la indivizii inhibați și blo­ cați. În sfârșit, simetria invită la a interpreta întreaga imagine.

Imaginile asimetrice și fără compoziţie, aplicate cu titlu de experiență de control, ar putea să adauge noi factori datelor noastre de cercetare, dar nu putem intra aici în aceste consi­ derații. Studiul sensibilității individuale faţă de compoziţie ar reprezenta o temă autonomă.

Ordinea imaginilor din serie a fost stabilită empiric. Pentru aceasta, vezi p. 66.

Hermann Rorschach

2. Tehnica

19

Se înmânează subiectului câte o planșă și este întrebat: „Ce ar putea fi acolo?“. Subiectul poate întoarce și reîntoarce planșa după plac. Distanța dintre planșă și ochi trebuie, de asemenea, să fie lăsată la latitudinea subiectului, dar planșele nu trebuie privite de departe. Subiectul trebuie să țină planșa în mână, cea mai mare distanță permisă fiind dată de extensia completă a brațului. De asemenea, trebuie avut grijă ca subiectul să nu privească planșa de departe, deoarece aceasta ar schimba condițiile preliminare ale testului. De exemplu, planșa I este frecvent interpretată „cap de vulpe“ de la câțiva metri distanță, dar de aproape, niciodată astfel. Dacă subiectul a apucat să vadă o dată un „cap de vulpe“ de la depărtare, îi va fi foarte dificil să mai vadă de aproape și altceva.

Ar trebui insistat pe cât posibil, dar bineînțeles evitând orice sugestie, ca subiectul să dea cel puțin un răspuns la fiecare planșă. În același timp, trebuie notate răspunsurile pe măsură ce subiectul le furnizează.

S‑a dovedit inutilă stabilirea unui timp limită de expunere.

Esențial este ca testul să se desfășoare, pe cât posibil, în afara oricărei constrângeri.

Subiecților suspicioși li se poate arăta, ocazional, cum se realizează acest gen de imagini. Dar, în general, se întâmplă relativ rar ca testul să fie refuzat, chiar și în cazul pacienților suspicioși și inhibaţi.

Manual de psihodiagnostic n Metoda

20

3. Interpretarea imaginilor înțeleasă ca o percepție Aproape toți subiecții consideră testul o probă de imaginație.

Această idee este atât de generală, încât ea devine practic o condiţie a testului. Interpretarea formelor fortuite nu are totuși nimic de‑a face în mod direct cu funcția imaginației și nu este necesar să o considerăm drept o prerechizită. Fără îndoială că un subiect dotat cu imaginație răspunde altfel decât un subiect fără această însușire, dar indiferent dacă încurajăm sau nu subiectul să se lase în voia imaginației, aceasta nu schimbă cu nimic rezultatul. Cel care are imaginație realizează proba, individul fără imaginație poate ajunge uneori chiar să se scuze pentru lacunele sale, dar atât rezultatul lui, cât și al celui dotat cu imaginație sunt comparabile, fără a fi obligați să ținem cont de bogăția sau sărăcia imaginației.

Interpretarea imaginilor fortuite intră mai curând în categoria percepției și a apercepţiei. „Percepțiile se formează astfel: sen­ zațiile sau, mai bine zis, grupele de senzații provoacă ecforia imaginilor‑amintiri ale grupelor de senzații mai vechi, capabile să suscite în noi un complex de amintiri de senzații ale căror elemente, datorită concomitenței lor în experiențele noastre anterioare, au obținut o coeziune solidă și se diferențiază de alte grupe de senzații. În percepție intervin deci trei procese: senzația, amintirea și asociația. Identificarea unui complex de senzații și a conexiunilor sale o vom numi apercepţie. Ea înglobează și conceptul mai restrâns, de percepție.“ (BLEULER, Lehrbuch der Psychiatrie, pag. 9, Springer, Berlin, 1916.)

Dacă percepția se poate defini şi ca o integrare asociativă a engramelor disponibile (imagini‑amintiri) în complexele de senzații recente, aceasta ar însemna că interpretarea formelor fortuite apare

Hermann Rorschach

ca o percepție, în care travaliul de integrare a complexului de senzații în engramă este atât de mare, încât este pe bună dreptate perceput conştient ca un efort. Tocmai percepția intrapsihică a unei echivalențe imperfecte între complexul de senzații și engramă conferă percepției caracterul unei interpretări.

Dar nu toate răspunsurile subiecților noștri sunt interpretări în acest sens. Majoritatea cazurilor de tulburări organice (demenți senili, cei cu paralizie generală) și epilepticii, mulți schizofreni, majoritatea maniacalilor, aproape toți oligofrenii și chiar mulți subiecți care pot fi considerați normali nu sesizează efortul de asimilare. Ei nu interpretează imaginile, ci le defi­ nesc. Se pot chiar mira de faptul că alți subiecți ar putea să vadă în planșe și alte lucruri decât văd ei. Nu putem vorbi aici de interpretare, ci numai de o veritabilă percepție. Ei nu sesi­ zează procesul de asimilare asociativă pe care un subiect normal îl realizează atunci când revede o față cunoscută sau percepe un lucru oarecare, de pildă un copac. Trebuie să existe deci un prag începând cu care percepția, asimilarea neconști­ entizată a procesului de asimilare devine interpretare, adică devine o percepție conștientă a procesului de asimilare. La demenții senili, oligofreni, în stările maniacale etc. acest prag este foarte ridicat.

Am putea presupune că, atunci când acest prag este foarte coborât, percepția cea mai simplă și mai obișnuită este însoțită de conştientizarea procesului de asimilare. Acest lucru se și întâmplă la unii meticuloși, care se străduiesc ca în percepțiile lor să existe o congruență extrem de strânsă între complexul de senzații și engrame; acest lucru este și mai acut la un mare număr de depresivi, al căror proces de asimilare poate deveni atât de dificil, încât nu‑l mai pot realiza, toate obiectele

21

Manual de psihodiagnostic n Metoda

22

percepțiilor lor părându‑li‑se „schimbate“ și „stranii“. Meti­ culoșii și depresivii se comportă astfel în același mod la test: ei aleg din imagini detaliile care le‑au sărit în ochi foarte clar, dar, în ciuda acestui lucru, adaugă frecvent: „Știu bine că interpretez și că în imagine trebuie să fie altceva.“ Subiecții cuprinși în limitele normalului vorbesc de regulă spontan despre „interpretarea“ imaginilor. Cei cu un deficit congenital sau subdezvoltați intelectual vor „să recunoască“ imaginile. Aceasta ne arată că diferența dintre interpretare și percepție constă în factorii asociativi. Dar, în plus, dacă vom observa că la subiecții în stare de euforie reacțiile au un caracter mai degrabă perceptiv, iar la subiecții depresivi, un caracter mai curând interpretativ, am vedea că această diferență nu poate proveni numai din procesele pur asociative, ci și din factorii afectivi, deplasând astfel granița dintre percepție și interpretare.

Pe scurt, considerăm că diferențele dintre percepție și interpre­ tare sunt numai individuale și graduale, nu generale și esențiale, astfel încât interpretarea nu poate fi altceva decât un caz particular al percepției. În consecință, fără doar și poate că suntem auto­ rizați să numim testul de interpretare a formelor fortuite un test de percepție.

Despre semnificația imaginației în interpretarea imaginilor, vezi p. 144.

Hermann Rorschach

II

Factorii testului 1. Problemele care se pun Atunci când facem analiza răspunsurilor date de subiecți, conținutul material al interpretărilor trebuie lăsat la sfârșit. În primul rând, trebuie să obținem un tablou al funcției perceptive și aperceptive. Investigația se va axa în primul rând asupra datelor formale.

Protocoalele vor fi examinate în funcție de problemele următoare: 1. La cât se ridică numărul de răspunsuri? Cât de mare este timpul de reacție? De câte ori subiectul a refuzat una sau alta dintre planșe?

2. Răspunsul a fost determinat numai de forma imaginii sau și de impresia de mișcare sau de culoarea imaginii?

3. Imaginea a fost percepută și interpretată global sau parțial, iar în ultimul caz, ce zone au fost interpretate?

4. Ce anume a fost văzut?

Manual de psihodiagnostic n Factorii testului

24

La întrebările 2, 3 și 4 se adaugă și altele, pe care le vom aborda mai târziu.

Deducțiile care urmează se bazează pe rezultatele experi­ mentale obținute cu seria de planșe. Iată o imagine a mate­ rialului examinat până în prezent:

Bărbați Normali cultivați 35 – / – necultivați 20 Psihopați 12 Alcoolici 8 Debili, imbecili 10 Schizofreni 105 Maniaco‑depresivi 4 Epileptici 17 Paralizie generală 7 Demență senilă 7 Demenți arteriosclerotici 3 3 Korsakov și tulburări similare1 TOTAL

231

Femei 20 42 8 – 2 83 10 3 1 3 2 –

Total 55 62 20 8 12 188 14 20 8 10 5 3

174

405

Deoarece colecția în care apare această publicație este destinată unui cerc restrâns de cititori, vom adăuga, în legătură cu tulburările psihotice mai puțin cunoscute, câteva informații utile pentru înțelegerea acestora.

Schizofrenia (demența precoce descrisă de Kraepelin) este boala psihică cea mai frecventă. În majoritatea azilelor, schizofrenii formează două treimi din efectiv.

Simptomul fundamental este, conform concepției lui Bleuler, constituit de tulbu­ rările de asociere: disoluția conexiunilor normale ale gândirii, procese mentale bizare, combinări și condensări ale elementelor fără punere într‑un anumit raport, distrugerea raporturilor corecte dintre elementele gândirii, generalizări absurde, utilizarea de simboluri în locul conceptului adecvat, incapacitatea de a‑și adapta gândirea la reprezentarea unui scop; rezultatul este, pe de o parte, incoerența și dispersarea numeroaselor procese asociative, iar pe de altă parte, perseverația, adică blocarea la un nivel la care cursul gândirii rămâne mereu același; fuga de idei, pe de o parte, sărăcia gândirii, pe de alta. Un alt semn frapant al schizofreniei este incapacitatea de modulare afectivă, rigiditatea afectivă, pierderea contactului afectiv; în cazurile grave, se ajunge până la „demență afectivă“, până la absența completă — în aparență — a afectivității.

1

Hermann Rorschach

La acestea se adaugă un mare număr de testări realizate cu primele imagini elaborate de noi. Dar ele nu pot fi luate în considerare, deoarece, pentru a face un bilanț ale cărui elemente să fie comparabile, nu putem folosi decât rezultatele obținute cu aceleași planşe sau cu materiale echivalente (conform p. 68).

Datele cantitative pe care le vom oferi sunt încă prea puține, în special cele referitoare la subiecții necultivați și la majoritatea

25

Se pot adăuga și simptome adiacente: halucinații, idei delirante, gesturi, acțiuni, conduite absurde. Aceste simptome adiacente pot constitui trăsături esențiale ale tabloului clinic. Schizofrenia prezintă patru forme subordonate, care nu includ aceleași simptome clinice aferente, dar se pot substitui și suprapune reciproc la același bolnav.

1. Forma paranoidă: predomină ideile delirante și halucinațiile. În această grupă se întâlnesc majoritatea formelor de delir de grandoare și de persecuție.

2. Catatonia: predominanța „simptomelor catatonice“: mișcări, atitudini, conduite absurde, negativism (subiect care se comportă ciudat, frecvent făcând chiar contrariul a ceea ce se dorește de la el), impulsivitate. În particular, „autismul“ schizofrenic (Bleuler), adică izolarea, ruperea contactului cu lumea exterioară, este foarte pro­ nunțat. Tot aici apar cel mai frecvent halucinații și idei delirante.

3. Hebefrenia: schizofrenii cu simptome secundare de diverse tipuri, frecvent însoțite de excitație motorie; tablou clinic care nu intră în categoria formei paranoide sau a catatoniei.

4. Forma demențială simplă, schizofrenia simplex: demență schizofrenică predominant afectivă, care se instalează puțin câte puțin și lent, fără simptomele accesorii de care am vorbit.

Psihoza maniaco‑depresivă cuprinde în primul rând depresia și mania.

1. Depresia: caracterizată prin modificarea depresivă a dispoziției, inhibiția cursului gândirii, inhibiția funcțiilor centrifuge ale deciziei, acțiunii, inclusiv a componentei fizice a motilității.

2. Mania: modificarea euforică a dispoziției, fuga de idei, acțiuni și discursuri impul­ sive, facilitare și accelerare anormală a funcțiilor centrifuge inhibate în melancolie.

Psihoza Korsakov: o psihoză organică de origine alcoolică, care debutează cel mai frec­vent printr‑un delir alcoolic acut și care se caracterizează prin pierderea foarte accentuată a memoriei, pierdere pe care bolnavii încearcă să o disimuleze, chiar în propriii lor ochi, printr‑o relatare confabulatorie despre toate aventurile imaginare posibile.

Psihoze organice: se numesc astfel tulburările psihice provocate de o inhibiție difuză a scoarței cerebrale. În cadrul lor apar, pe lângă psihoza Korsakov, demența senilă (demența bătrânilor), demența arteriosclerotică, paralizia generală (după BLEULER, Lehrbuch der Psychiatrie, Berlin, 1916).

Manual de psihodiagnostic n Factorii testului

26

psihoticilor. În ceea ce privește psihozele, problema a fost că subiecții au variat relativ puțin, neavând astfel la dispoziție decât un tablou restrâns al bolii. Referitor la numărul total, a trebuit, înainte ca planșele să fie imprimate, să limităm nu­ mărul de testări, deoarece figurile începuseră să se strice din cauza trecerii lor prin sute de mâini.

2. Numărul de răspunsuri Persoanele normale dau în general între 15 și 30 de răs­ punsuri, rareori mai puțin de 15, frecvent mai mult de 30.

Numărul depinde mai mult de factorii afectivi, decât de cei asociativi. Sub medie se plasează frecvent indivizii cu dis­ poziție depresivă, cei prost dispuși, dar și ambițioșii, care vor să răspundă la seria de 10 imagini cu 10 interpretări cât mai bune cu putință. Deasupra mediei apar indivizii euforici, cei bine dispuși, amatorii de fantezii, interesații, dar și ambițioșii, elevii‑model și alți subiecți de acest gen.

Din anumite motive, în special pentru că petele de cerneală (care li se par facile) le plac, oligofrenii, ca și epilepticii, depă­ șesc aproape întotdeauna media.

Majoritatea cazurilor de tulburări organice rămân în limitele mediei normale, de regulă aproape de limita inferioară, cu excepția confabulatorilor, a paraliticilor și a celor cu psihoza Korsakov, care pot depăși cu mult media.

Deasupra mediei, dar nu cu mult, apar de asemenea mania­ calii, în timp ce depresivii dau de regulă cifre medii.

Ceea ce variază cel mai mult este numărul de răspunsuri ale schizofrenilor. Cei inhibaţi rămân frecvent sub 10, indolenții expediază testul cu 10 interpretări indiferente, mulți se mențin

Hermann Rorschach

în limitele valorilor normale cele mai frecvente, în special schizofrenii coerenți; dar mulți dintre ei ating niște cifre ridicate. Chiar indivizii cu demență profundă, bolnavi de zeci de ani, dau răspunsuri ale căror număr și varietate sunt surprinzătoare.

Totuși, per ansamblu, numărul de răspunsuri furnizează relativ puține indicații caracteristice.

27

3. Timpul de reacție Testarea durează, în medie, de la 20 la 30 de minute. Dacă se obțin, de exemplu, în 30 de minute 20 de răspunsuri, timpul de reacție mediu va fi de 1,5 minute. Aici nu putem vorbi, evident, de un timp de reacție exact. O exactitate mai mare a timpului de reacție propriu‑zis nu s‑ar putea obține decât în afara unei testări normale, prin experimente de control.

Este de la sine înțeles că timpul de reacție este mai lung la epileptici, cei cu tulburări organice, depresivi și mai scurt la maniacali.

Trebuie să notăm aici că timpul de reacție este, în general, mult mai scurt la schizofreni decât la toți ceilalți subiecți, inclusiv normali. Există schizofreni incoerenți care, chiar în 5 secunde, pot da patru interpretări sau mai multe la o singură imagine.

Cu cât bolnavul este mai incoerent, cu atât este mai scurt timpul său de reacție, imediat ce și‑a concentrat atenția asu­ pra probei.

Manual de psihodiagnostic n Factorii testului

28

4. Refuzul imaginilor Refuzul uneia sau alteia dintre imagini nu apare aproape niciodată la persoanele normale. La nevrotici, el se datorează câteodată, dar rar, inhibiţiilor provocate de un complex. Refu­ zul apare mai des la istericii debili, care se feresc în mod anxios, din cauza unui puternic complex privind propria inte­ ligență, să dea interpretări care ar putea părea stupide. Într‑un mod caracteristic, refuzul se produce frecvent la schizofreni, chiar la cei latenți sau practic remiși: adesea, ei resping ima­ ginea cu bruschețe, după ce au dat anterior interpretări bune și variate, chiar dacă este vorba de imagini care nu par, de re­ gulă, prea „dificile“. În aceste cazuri, blocajul poate fi insur­ montabil, în timp ce, în celelalte cazuri, se poate obține prin persuasiune o interpretare în plus.

5. Factorii formă, kinestezie, culoare și apariția lor în procesul perceptiv Cele mai multe interpretări la subiecții sănătoși, ca și la cei bolnavi, sunt determinate numai de forma petei de cerneală.

Subiectul alege dintre imaginile‑amintiri vizuale pe cele care, prin forma și mai ales prin conturul lor, se aseamănă cel mai mult cu ansamblul sau cu un detaliu al imaginii prezentate. El își reprezintă obiectul „văzut“ nu ca pe un obiect în mișcare, ci ca pe o formă imobilă. Astfel de răspunsuri‑formă vor fi, prin urmare, notate cu litera F. Alături de aceste răspunsuri apar răspunsurile‑mișcare și răspunsurile‑culoare.

Hermann Rorschach

Răspunsurile‑mișcare — care vor fi notate cu K — sunt inter­ pretările în care se poate stabili că, în afara formei, engramele kinestezice (amintiri ale mișcărilor percepute, reprezentate sau executate cândva) au exercitat o influență determinantă. Su­ biectul își reprezintă obiectul „văzut“ ca fiind în mișcare.

Răspunsurile‑culoare — care vor fi notate cu C — sunt inter­ pretările în care se poate stabili că nu numai forma petei, ci și culoarea, sau chiar numai culoarea, au determinat interpretarea.

Frecvența acestor trei moduri de a percepe și mai ales ra­ portul lor reciproc prezintă, atât la subiecții sănătoși, cât și la cei bolnavi, variaţii caracteristice, tipice.

29

a) Răspunsurile‑formă (F) Interpretările determinate numai de forma figurilor fortuite constituie majoritatea interpretărilor, nu numai în general, ci de regulă în fiecare caz particular. Problema constă atunci în a evalua răspunsurile‑formă. Pentru a exclude pe cât posibil orice apreciere subiectivă, singura cale de urmat a fost cea statistică. S‑au luat ca normă și ca etalon răspunsurile‑formă oferite cel mai frecvent de un număr destul de mare de subiecți (în jur de 100), care se bucură de sănătate psihică. S‑a obținut astfel o anumită zonă normală a percepției formelor, repre­ zentată de un mare număr de răspunsuri care apar frecvent și care trebuie cotate drept forme bune (F+). Prin acest procedeu am ajuns să apreciem drept F+ un mare număr de interpretări pe care, la o evaluare subiectivă, nu le‑am fi luat drept forme bune. Răspunsurile‑formă mai bune decât acestea sunt, de asemenea, notate cu F+, iar răspunsurile‑formă mai puțin bune, mai puțin clar percepute, sunt notate cu F–. În ciuda existenței

Manual de psihodiagnostic n Factorii testului