Cumplita moarte continuă să secere vieti

NICOLAE C. DINU

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

NICOLAE C. DINU

2

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Nota autorului Lucrarea prezentă este o sinteză a suferinţelor prin care au trecut două doamne, afectate în stadii diferite de „boala secolului XX” aşa cum o numeşte reputatul psiholog american, prof. dr. D. Ruppert.

Menţionez că nu am intenţionat să scriu o carte controversată care să provoace medicina alopată, ci să evidenţiez, pe scurt, suferinţele prin care au trecut ele.

Adesea, numai expresia „am cancer” descarcă în omul suferind toate tristeţile şi temerile acelei realităţi obligându-l, deja, să simtă durerea acelei morţi groaznice provocată de acel „duşman periculos, nevăzut, tăcut, dar neiertător.” Ce se întâmplă de fapt?

Celulele canceroase le devorează pe cele sănătoase, distrugând , în final, sistemul imunitar şi capacitatea de funcţionare a întregului organism uman, care îşi pierde toată energia şi – în final – cedează.

Pentru o înţelegere mai uşoară, am împărţit lucrarea în două părţi: - prima, în care persoana a descoperit boala din timp şi a fost operată şi apoi tratată, vindecându-se, - a doua, când boala a ajuns în faza terminală iar pacienta a decedat, în urma unor suferinţe cumplite, cu dureri, lacrimi şi regrete.

Partea I ar putea fi considerată prea uşoară, iar unii cititori o pot confunda cu un reportaj de călătorie, dar am prezentat-o astfel pentru a se înţelege că oamenii pot avea bucurii în viaţa lor fără să se gândească la fapte care îi pot îngenunchea uneori şi le pot distruge viaţa.

De obicei, bolnavii de cancer sunt trişti, frustraţi, limitaţi în mişcări şi obligaţi să suporte un regim sever de hrană, iar când îi văd pe semenii lor că se distrează, cântă şi se bucură, petrec de

3

NICOLAE C. DINU

sărbători, se plimbă, iar ei bolesc, sunt dezamăgiţi de viaţa pe care o duc.

Bolnavii care ştiu că au cancer simt crunt durerea fizică în trup şi, odată cu durerea, trec prin nişte stări psihice contradictorii, precum: descurajarea, furia, confuzia, neîncrederea, abandonarea, curajul sau îndoiala.

Meditează mult asupra situaţiei în care se află, îşi pun multe întrebări, fac supoziţii, iar în final se resemnează, acceptându-şi soarta – un sfârşit în dureri, tristeţe şi lacrimi amare – mai ales când se ştiu şi rezultatele analizelor de laborator.

După operaţie, trupul pacientului este traumatizat şi-i dă sentimentul că nu mai are timpul şi forţa necesare ca să-şi mai revină la o viaţă normală, ceea ce apasă greu şi asupra psihicului său. Se vorbeşte foarte mult pe seama acestei boli groaznice, cu expresii din cele mai puţin încurajatoare, ca: „Scapă cel care mai are noroc, sau cel care mai are zile de trăit, în cazul că a descoperit la timp boala şi a început tratamentul izbăvitor”, care a fost eficient.

Viaţa ne dă lecţii şi ne arată câte lucruri există pe Pământ, pe care ar trebui să le înţelegem şi apoi să fim recunoscători Providenţei. Omul bolnav ajunge să simtă, cu acuitate, dar şi deznădejde acest fapt, deoarece a ajuns ca trăirea vieţii lui să fie bântuită de acea boală neiertătoare care a devenit o experienţă personală.

Uneori nu este numai experienţa lui, deoarece trezeşte compasiune şi durere profunde, tristeţe şi teamă în sufletele celor apropiaţi, care îi pot pierde pe cei dragi şi doar trecerea timpului le mai poate alina suferinţele, nostalgia şi furia în faţa nedreptăţilor suportate. Ştim toţi că prin actul propriu-zis al morţii cel „plecat” dobândeşte acea plăcută eliberare, iar spiritul se retrage din trup – acel biosistem uman – după ce şi-a încheiat „misiunea” pentru care a fost trimis pe Pământ în această viaţă.

4

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Există, însă, situaţii când acea „misiune” n-a fost total îndeplinită, deci omul mai are multe de făcut aici, pe pământ, în această viaţă, iar impulsul şi pasiunea de a trăi sunt mai puternice şi spiritul revine în trup.

Ar fi bine ca oamenii să poată pleca de pe această lume cu demnitate şi graţie, după epuizarea timpului stabilit, odată cu starea de bătrâneţe, nu devorat de boli sau ca urmare a unor accidente neprevăzute.

Deşi se ştie că omul călătoreşte spre moarte încă de când se naşte, ar fi bine ca acel proces să fie lin, continuu, încât să evite natura distructivă a trupului, înainte de a se fi scurs timpul stabilit pentru traiul lui.

Specialiştii în medicină susţin că bolile omului apar toate ca un dezechilibru în fluxul universal al energiilor din organism, acest dezechilibru fiind rodul gândurilor şi emoţiilor individuale, care blochează energia sub formă de flux electroenergetic, formând un fel de cristale care reţin această energie în punctele de tensiune din diferite organe şi acolo se manifestă prin: dureri, mânie, frică, anxietate, probleme sexuale sau emoţionale etc. În cazul cancerului, medicii oncologi susţin că nu există o formulă precisă de rearmonizare a sănătăţii omului, iar dacă acesta se îmbolnăveşte, orice tratament poate deveni derutant şi nu poate fi sigur în totalitate.

Majoritatea medicilor dar şi a terapeuţilor consideră că apariţia cancerului în organismul uman îşi are cauza în alimentaţia neadecvată, precum şi în lipsa oxigenului şi a emoţiilor toxice blocate în diverse puncte.

Dat fiind caracterul subiectului tratat în prezenta lucrare, sunt nevoit să protejez identitatea personajelor, motiv pentru care am schimbat numele personajelor, menţionând că orice asemănare de nume este cu totul întâmplătoare. Dar toate datele şi faptele sunt reale. În partea a II-a, boala a fost constatată ca fiind foarte avansată – în fază terminală – iar pacienta a refuzat, de la început, 5

NICOLAE C. DINU

operaţia, pentru a nu mai suporta şi alte suferinţe. S-a stins, totuşi, trupul ei fiind topit în dureri, regrete şi speranţe deşarte.

Autorul

6

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

PARTEA I DRAGOSTE TÂRZIE. UN ÎNCEPUT ROMANTIC ŞI UN FINAL LAMENTABIL CAP. I DRAGOSTE TÂRZIE Caliopi Dobre era funcţionară la T.A.P.L. (Trust Alimentaţie Publică Locală) din Constanţa şi lucra de mulţi ani, încât era cunoscută şi respectată de colegii săi de servici, dar puţini dintre ei ştiau că este divorţată şi are un copil.

Era o femeie discretă şi se ştiau prea puţin lucruri despre viaţa ei. Toţi ştiau că este necăsătorită şi atât. Îi plăcea şi ei un bărbat care venise de câţiva ani la T.A.P.L., dar se considera femeie în vârstă şi credea că nu se cade să ai o aventură cu un bărbat. Avea 46 de ani şi se izolase de colectivul lor, participând doar la şedinţele profesionale, nu-i plăcea să-i mai ştie şi altcineva biografia.

Despre noul lor coleg, Anghel Pârvu, toate doamnele din unitatea lor discutau – cu gura plină – întrucât toate îl plăceau, deşi aflaseră că el era în proces de divorţ cu soţia sa, pentru care uneori arăta destul de supărat.

Dar unde lucrează mai multe femei la un loc, există şi mediul propice pentru discuţii sau „bârfă”, ori datul cu părerea, deşi Anghel nu prea era interesat , la propriu, de colegele sale, cu toate că le respecta şi le trata politicos în relaţiile lor de serviciu; în rest, toate îi erau indiferente, fapt care îl făcea tot mai dorit de unele dintre ele.

Calopi vedea tot ce se întâmplă, dar şi ea îl privea discret ori de câte ori avea prilejul s-o facă, iar după mai multe zile şi săptămâni în care a discutat şi ea în grupul doamnelor şi-a pus în gând să şi-l apropie pe Anghel. Îşi spunea, în gând, de câte ori îl vedea trecând prin biroul lor: „dacă aş putea să mi-l apropiu, ar fi el în stare să-mi deştepte feminitatea din trup la vârsta de 46 de ani, cea pe care o am acum? Cine ştie? Visez şi eu cu ochii

7

NICOLAE C. DINU

deschişi; în realitate nu cred că este posibil. Dar este mai tânăr decât mine sau cel puţin aşa pare”.

Dar la data de 8 martie 1980 – de ziua femeii – Anghel le-a oferit flori tuturor doamnelor din biroul lor, urându-le sănătate, bucurie, bani şi noroc în viaţă! Iar când a ajuns la Caliopi s-a aplecat la urechea ei şi i-a şoptit: „Cu dragoste!”, apoi a continuat: „Cu tine am ceva important de discutat. Îţi voi spune într-o zi”.

Caliopi s-a emoţionat, dar n-a spus nimic, însă era curioasă să afle ce avea să-i spună Anghel şi aştepta acea zi pe care el n-o numise expres.

Peste câteva săptămâni, Anghel a aşteptat-o la ieşirea din birou şi a invitat-o să urce în Dacia 1300 a lui, cu propunerea de a o conduce acasă. Caliopi a acceptat propunerea, a urcat şi au pornit la drum.

- Spune-mi adresa unde locuieşti! i-a cerut el când au ajuns în B-dul Lenin (azi Mamaia).

- Credeam că ştii adresa mea, se miră Caliopi.

- Nu o ştiu. Stai la bloc? Până azi n-am fost curios.

- Da. Şi i-a spus-o: Str...bl... şi celelalte date.

Ajunşi în faţa blocului, Caliopi i-a mulţumit şi l-a întrebat: - Nu vrei să urci la mine în apartament să bem o cafea şi să mai stăm de vorbă? Poate îmi spui şi ce te frământa în ziua de 8 martie – de ziua femeii? Ce voiai să-mi spui?

- Ba, da. Chiar este o idee bună pentru care îţi mulţumesc! În faţa apartamentului său, Caliopi a scos din geantă cheile, a descuiat uşa şi au pătruns înăuntru; pe Anghel l-a invitat în sufragerie spunându-i să aştepte câteva minute, până când va pregăti ea cafeaua, apoi a plecat la bucătărie.

Rămas singur, Anghel s-a apropiat de fereastră şi a privit afară. De la etaj vedea apusul de soare cu razele lui de jar şi grădina din faţa blocului cu lalele, garoafe şi trandafiri.

Când a intrat Caliopi cu tava cu cafelele, el a întrebat-o: - Locuieşti singură aici?

- Da, de aproape zece ani de zile.

8

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Feciorul din tablou care-ţi zâmbeşte, este al tău?

- Da. Fotografia este de mult. Acum are 27 de ani şi este tatăl a doi năzdrăvani de băieţi, unul de şase şi altul de 3 ani.

- Bravo! Să-ţi trăiască toţi!

- Mulţumesc, la fel! În faţa ceştilor cu cafea aburindă, cei doi au discutat mai întâi banalităţi, apoi Anghel a abordat-o direct: - Caliopi, vrei să fii prietena mea? Bine înţeles, dacă nu ai , deja, un prieten.

- Dar de ce ţi se pare că noi doi suntem duşmani? l-a întrebat ea în glumă.

- Nu te preface, că doar ştii ce vreau să spun!

- Propunerea ta mă emoţionează peste măsură, dar mi se pare că în cazul acesta aş juca un rol care nu mi se potriveşte deloc la vârsta mea. Ştii câţi ani am eu?

- Doar nu ai 200 de ani. Colegele noastre spun că ai 46 de ani.

- Da. Şi sunt babă, iar tu eşti mai tânăr decât mine, a repetat ea mecanic, încercând să lupte împotriva unui complex care pusese stăpânire pe ea.

- Ei, nu prea tânăr, doar vreo trei ani este diferenţa dintre noi, care pentru mine nu are nicio importanţă. Nu-i iau în seamă.

Caliopi se blocase. Tăcea şi se gândea: „Voi mai fi eu în stare să excit virilitatea unui partener sexual? se întreba ea în gând, privind fix la Anghel. De atâţia ani n-am mai avut relaţii sexuale cu un bărbat. Cum să fac? Ce să-i răspund?”

Ea se resemnase mai demult, deşi uneori, ascultând la discuţiile colegelor ei, se gândise la o relaţie, dar a trecut şi a uitat să mai spere că într-o zi va întâlni un bărbat care să reuşească să-i trezească din nou simţurile şi , cine ştie, chiar unul să vrea să-i stea alături până la sfârşitul vieţii?

Părea mulţumită de propunerea lui, iar la început i se părea că este suficient că el o dorea să-i fie prietenă şi îl aprecia ca fiind un bărbat tânăr, în putere, tocmai bun de amant, în stare să-i 9

NICOLAE C. DINU

potolească ultimul ei jar şi s-o umple de viaţă pe ultimul parcurs al existenţei sale.

După minutele de meditaţie rapidă, l-a întrebat: - Pot să te întreb şi eu ceva înainte de a-ţi răspunde la întrebare?

- Desigur! a răspuns el râzând larg.

- Dar să fii sincer. Ai nevoie de o distracţie trecătoare sau vrei să-mi testezi puterea de rezistenţă la ispită?

- Dacă tu judeci propunerea mea în acest mod, pot să renunţ. Cred că ai auzit şi tu de la colege că eu sunt în divorţ cu fosta mea soţie şi aştept pronunţarea hotărârii de divorţ, care îmi este favorabilă. De mai mulţi ani eu nu mai duc viaţă de familie.

Desigur, poate te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine?

- Da, m-am întrebat, deja, şi eu.

- Te-am ales pentru că mi-ai plăcut şi vreau o relaţie de durată. Iar dacă vom reuşi, va fi definitivă. Ştiu că şi tu eşti divorţată şi atunci, poate ... ne vom înţelege... sau renunţăm....

Anghel n-a mai terminat fraza şi, terminând cafeaua, s-a ridicat de pe scaun, pregătit să plece.

- Te aştept să mai treci pe la mine, oricând ai chef şi timp, i-a răspuns Caliopi la întrebare, evitându-l pe cel pe care îl aştepta el.

Când a ajuns la uşă , Anghel a mai spus: - Acum trebuie să plec. I-am promis unui prieten că voi trece pe la el şi nu vreau să întârzii.

La uşa de la intrare s-a întors spre Caliopi, a luat-o în braţe, a strâns-o la piept, apoi s-a aplecat şi a sărutat-o, simţindu-i buzele fierbinţă, dar respiraţia reţinută. Într-o pauză dintre sărutări, a întrebat-o: - Vrei să fii a mea?

- Vai! a exclamat ea. Nu crezi că asta ar fi o idee caraghioasă? Şi de ce tocmai eu?

- Pentru că tu îmi placi, de când te tot observ când suntem la serviciu. Hai, dragă, să nu jucăm acum o comedie! Doar nu 10

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

crezi că trăim în haos, iar dacă vom ajunge să ne şi iubim, dragostea ne va ajuta să ne ridicăm deasupra acestui haos.

Ea îl asculta şi îl privea uimită. Sigur că înţelegea prea bine ce spunea el şi îi dădea dreptate, însă îi venea greu să admită atât de repede noua situaţie. Simţăea că i se uscaseră buzele şi se codea să-i răspundă.

Atunci Anghel s-a aplecat spre ea şi a sărutat-o din nou, mai lung şi mai apăsat, încât aproape a sufocat-o.

- Lasă-mă, că nu mai pot să respir! a exclamat ea, apoi, când şi-a mai revenit, l-a întrebat: Ce facem cu diferenţa de vârstă?

- Ştiu! Ştiu! Dar ce importanţă mai au cei trei ani dintre noi? Eu constat că nu eşti babă, cum te tot „lauzi” tu.

- Ba da... iar de la o vreme mi-am uitat şi anii, a adăugat ea, mirată de aprecierea lui Anghel. Până astăzi consideram că am cel puţin 70 de ani, de aceea mă şi comportam ca atare.

- De astăzi vreau să te comporţi normal, ca la 46 de ani sau chiar să-i ignori de tot. Fă-o, te rog, pentru mine!Şi să te mai întrebi ce vârstă ai abia când vei ajunge la 70 de ani.

- Voi încerca, dar eu tot mai am dubii.

- La revedere! i-a spus Anghel şi iar s-au sărutat, apoi a spus: Dacă nu ai nimic împotrivă, pot să mă întorc mâine, după ora 18.00. Te găsesc acasă?

- Da, sunt acasă. De obicei, când vin de la servici nu mai plec nicăieri de acasă.

El a plecat, iar Caliopi a încuiat uşa în urma lui şi a trecut la fereastră, urmărind din spatele perdelei, cum se îndepărtează, cu pas vioi, Anghel pe alee.

S-a dezbrăcat, apoi a mers la baie ca să facă un duş, iar sub jetul de apă fierbinte se simţea minunat. A mers în dormitor să-şi caute un halat, dar trecând prin faţaoglinzii de la toaletă şi-a privit trupul gol, zăbovind asupra fiecărui organ în parte: ochii, gura, chipul, sânii, părul, abdomenul, pulpele etc., iar în concluzie a şoptit: „Ei, nu arăt rău, nici prea bătrână, cum mă credeam, iar 11

NICOLAE C. DINU

dacă mă coafez şi încep să mă fardez din nou, aş putea să semăn cu o domnişoară întârziată. De acum este necesar să adaug la fizicul meu acel zâmbet plăcut pe care l-am pierdut cu ani în urmă şi dorinţa de a trăi, din nou, la cote fierbinţi. Ce naiba! Doar o viaţă are omul şi ea trebuie trăită! s-a auzit vorbind cu voce tare. În rest cred că ar trebui să-mi schimb garderoba şi să mai dau din hainele mai vechi, pe care nu le mai port de mult, că s-au tot strâns atâtea. Nu degeaba se spune că omul are obiceiuri ca acele animale care tot adună: veveriţele, hâtciogii, bursucii.”

Zicând toate acestea, a închis la loc uşa şifonierului, apoi şi-a pus pe ea un halat şi s-a întins pe pat, cu mâinile sub cap, gândindu-se la noua ei situaţie: „Ce să fac? Anghel este mai tânăr decât mine şi arată destul de bine. De obicei femeile „se trec” mai repede decât bărbaţii, încât peste zece ani eu voi arăta la fel ca babele, pe când el ... Cunosc bine fazele căsniciei: începutul, apogeul, apoi sfârşitul unei uniri dintre un bărbat şi o femeie. Tare nu aş vrea să sufăr mai târziu! Ce va zice Radu, fiul meu? Acum este bărbat, cu soţie şi copii, iar eu sunt bunică. Ce mi-o fi venit să mă prostesc la bătrâneţe? Doamne, îmi simt inima fierbinte! O fi bine ce fac? În popor se spune că dacă faci pojar la bătrâneţe, poţi să şi mori. Dar eu, nu cumva m-am îndrăgostit de Anghel? Pentru că simt că îl vreau, dar tot nu sunt în stare să înţeleg minunea care este pe cale să se înfăptuiască. Până mai ieri Anghel era pentru mine doar colegul meu de serviciu, un om aproape străin, iar astăzi îmi place şi sunt gata să-l accept de amant, partener de cuplu sau chiar de soţ, dacă nu intervin alte motive care să ne împiedice. Da, încep şi eu să cred că 46 de ani parcă nu sunt aşa de mulţi ca să ne sperie. Mama a trăit 80 de ani şi poate mai trăia dacă nu ar fi răcit după ce a fost surprinsă de o ploaie repezită.

Mai rău este că de când trăiesc singură, am cam uitat cum trebuie să mă port cu un bărbat; am uitat tandreţea şi ce obiceiuri sau plăceri mai deosebite poate avea el.

Dacă ar fi vorba numai de gătit mâncare în bucătărie m-aş descurca, ştiu să fac de toate, dar cine ştie ce va mai trebui să 12

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

ştiu?” Aşa şi-a tot frământat mintea până a adormit pe patul nedesfăcut pentru noapte. ... Caliopi era, încă, o femeie frumoasă, deşi trecuse bine graniţa celor 45 de ani – vârsta pe care mulţi o consideră ca fiind jumătatea vieţii la oameni – dar avea o genă sănătoasă şi nu semăna cu femeile care, pe măsură ce îmbătrânesc, devin mai severe, mai „acre”. Sau altele, când depăşesc acest prag, sunt de-a dreptul disperate câns îşi văd trupul veştejindu-se şi devin furioase când văd că trebuie să renunţe la pretenţiile lor de până atunci, ca şi la plăcerile lor preferate, la care nu pot renunţa. Din aceste cauze ele devin arţăgoase, iar cu timpul se resemnează şi devin pudice, observând că toate bucuriile lor s-au consumat şi atunci se liniştesc.

Numai cele care au fost odată frumoase şi constată că au pierdut tot, cad într-o apatie inexplicabilă, devenind răutăcioase şi cicălitoare, ca nişte coţofene certăreţe. Şi Caliopi se resemnase, dar acum îi apăruse în cale Anghel şi se străduia să găsească acele căi nebătătorite, încă, pentru ca relaţia lor să înceapă bine şi să reziste, deşi singură nu prea ştia cum să procedeze.

A doua zi a plecat la servici mai devreme ca de obicei.

Abia aştepta să-l vadă pe Anghel, dar când acesta a intrat în birou şi-a făcut de lucruferindu-se să scape vreun gest care s-o dea de gol. I se părea că toate colegele ştiu de cele petrecute în seara aceea cu ea şi Anghel şi se simţea, dar mai ales, se purta ca o persoană vinovată de o faptă necuviincioasă şi n-a schimbat nicio vorbă cu Anghel pe toată durata zilei. Doar când au ieşit din sediul unităţii Anghel i-a şoptit să-l aştepte la orele 18.00, dar n-a mai invitat-o în maşina lui.

La ora 18 fix, acesta a sunat la soneria apartamentului Caliopiei, cu precizia unui ceasornic, care a emoţionat-o şi, bucuroasă, i-a deschis repede, fără a mai privi pe vizor, cum îi era

13

NICOLAE C. DINU

obiceiul. Anghel a pătruns în hol, având în braţe un buchet mare de flori, iar după ce s-au sărutat, i l-a pus ei în braţe, rostind: - Bine te-am găsit, iubire!

- Bine ai venit! Îţi mulţumesc pentru flori şi vizită!

Dându-se un pas în spate, a privit-o dintr-o parte şi a spus: - Astăzi eşti şi mai frumoasă ca ieri, iar când râzi, capeţi nişte trăsături de fetiţă, ceea ce îmi place şi mai mult.

- Să ştii că râsul meu vine din interior, semn că sunt bine dispusă şi abia te aşteptam să vii. Mulţumesc şi eu pentru flori şi pentru compliment. Să ştii că şi tu arăţi mai bine şi chiar mai tânăr. Îţi doresc să rămâi mereu tânăr, vesel şi bine dispus!

- O spui de parcă ar fi o vină să fii tânăr, a replicat el, amintindu-şi că i-au spus astfel şi alte femei, dar cu alte cuvinte şi în alte împrejurări, pe când Caliopi i-a spus simplu, în gura ei sunând adevărul învăluit într-un val plin de tandreţe.

- Îţi este foame? l-a întrebat ea.

- Nu. Doar ştii când am mâncat.

- Atunci bem o cafea?

- Bem, mai ales dacă şi ţie îţi face plăcere s-o bei împreună cu mine.

Cafeaua era pregătită în bucătărie. A adus-o în ceşti pe o tavă, alături de o farfurie cu fursecuri şi nişte ceşcuţe de cognac.

A aşteptat ca Anghel să soarbă o dată din ceaşca de cafea, apoi l-a întrebat: - Este bună?

- Foarte bună! Cum o nimereşti atât de bine la gust?

- Experienţa mea de atâţia ani , a venit răspunsul ei.

Au mai discutat o vreme stând pe fotolii, apoi Anghel s-a ridicat în picioare. Imediat a ţâşnit şi Caliopi în picioare, temânduse, parcă, să nu plece. L-a întrebat: - Ce faci? Pleci?

- Nu, încă. Aş vrea, doar, să merg până la baie, a liniştit-o el, cu un zâmbet tandru.

14

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Când a revenit în sufragerie a luat-o de mână pe Caliopi şi a întrebat-o direct: - Unde este dormitorul?

- Acolo! îi indică ea uşa cu degetul. Doar nu ţi s-o fi făcut somn?

- Ba tocmai asta s-a întâmplat. Hai cu mine!

Văzând studioul lat a râs, apoi a luat-o în braţe şi a depus-o peste patul nedesfăcut, continuând să o sărute.

- Aşteaptă un pic să aranjez patul! Între timp poţi să te faci şi tu lejer, i-a sugerat ea, privindu-l pe sub sprâncene, cu ochii aproape închişi şi genele clipind uşor.

Când totul a fost gata, s-au întins amândoi pe pat şi au continuat discuţia începută, după care au tăcut. Anghel a început so mângâie pe faţă, pe piept şi pântece, parcurgându-i tot trupul în sus şi în jos, în timp ce se sărutau şi se dezmierdau reciproc.

Această scenă i-a povestit-o ea mult mai târziu prietenei sale, Corina. „Avea o mână caldă şi fină, care mă făcea să mă întind, să tremur şi chiar să gem de plăcere, pe lângă mâinile mele care se aspriseră de detergenţi cât am spălat rufe, vase în casă etc. Iar când alunecau peste trupul meu înfierbântat, parcă mă electrizau.” „De ce nu foloseşti mănuşile?”. „De lene, deşi am vreo trei perechi în dulapul de la bucătărie. Ei, apoi... ne-am încălzit amândoi şi ne-am contopit, dăruindu-ne talazului dorinţei. N-ai să mă crezi, dragă, dar abia atunci, la aproape 46 de ani am descoperit pentru prima dată în viaţa mea farmecul unei relaţii libere de impulsuri sentimentale; era doar un sex pur, răscolitor, însoţit de îmbrăţişări şi sărutări succesive, iar când forţa lui masculină s-a dezlănţuit, a declanşat acel orgasm fericit, paralizant, nu m-am putut abţine să nu ţip, în timp ce ochii mi s-au umplut de lacrimi. A fost ca un vis”. ... Anghel, care îi privise în permanenţă trupul Caliopiei, care vibra, apoi ţipătul ei, a întrebat-o: - Ce s-a întâmplat cu tine, dragă?

15

NICOLAE C. DINU

- Cred că sunt nebună, a mărturisit ea, afişând o expresie frivolă a chipului ei, care-l îngrijora pe Anghel.

- Dar de ce plângi? Nu cumva exagerezi?

- Plâng de bucurie, Anghele. De mulţi ani nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva şi ...

- Nu vrei să-mi explici şi mie?

- Ce să-ţi mai explic? N-am mai simţit trupul meu vibrând astfel de mulţi ani, iar după atâta vreme mă sim şi eu, din nou, femeie. Iartă-mă că am ţipat, dar când „ne-am slobozit amândoi”, am simţit că deasupra mea se învârtea un cer „cântător”, era o voluptate totală.

Ieri când ai ajuns la uşă, gata să pleci şi m-ai sărutat acolo, în hol, am simţit primul sărut adevărat din viaţa mea. Nu exagerez deloc, a fost purul adevăr şi m-am mirat chiar şi eu de acest eveniment. Uitasem că mai sunt şi nu mă mai aşteptam să fiu dorită de un bărbat la vârsta mea. Mă şi temeam de o asemenea relaţie. În ceea ce te priveşte pe tine mă gândeam că poate vrei să petreci o aventură cu mine, ca o simplă distracţie sexuală, cum mai obişnuiesc şi alţi bărbaţi, care-şi mai adaugă în catastiful lor încă o femeie cucerită. Ceva m-a atras spre tine, dar sper să nu ţii şi tu acel „catastif”.

- Mă bucur că te simţi bine. Când ai ţipat, am crezut că ai păţit ceva în interior.

- M-am simţit foarte bine, iar pentru ţipăt, te rog încă o dată să mă scuzi. Îmi este ruşine de ceea ce am spus, dar nici la vârsta de 20 de ani nu m-am simţit atât de bine. Acum te rog să-mi faci loc să trec spre baie!

- Întoarce-te repede, că vreau să-ţi spun ceva! strigă Anghel în urma ei. ... Când s-a întors Caliopi era roză în obraji şi zâmbea tandru. I-a întins mâna, iar el a tras-o în pat lângă el, spunându-i în câteva fraze, intenţia lui în privinţa relaţiei lor.

- Eşti dispusă să faci ce îţi voi spune eu?

16

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Da, dacă este bine ceea ce îmi vei spune.

- Atunci aşează-te comod şi lasă-te dusă de val! Să ştii că nu este nevoie să cauţi justificări pentru fapte care se explică singure. În privinţa legăturii noastre, credeam că ai priceput intenţia mea, a mai spus el, apropiind-o de trupul lui cald. De acum tu eşti a mea şi nimeni nu te mai poate smulge din braţele mele. Să nu uiţi asta! a spus, apăsând pe fiecare cuvânt, apoi a strâns-o la piept, a sărutat-o şi a continuat s-o mângâie în tăcere.

- Te vreau! i-a şoptit ea la ureche, apoi a continuat cu voce tare: Să nu mă consideri o depravată, dar vorbele tale, oricât de uzate ar părea, mă înfioară de dorinţă şi mă determină, împreună cu mângâierile tandre să mă dărui ţie cu tot trupul şi sufletul.

N-a durat mult şi cei doi s-au contopit din nou, dragostea lor purtându-i în Paradis, într-o ameţeală minunată, binefăcătoare pentru amândoi.

Au adormit târziu, după discuţii ample în legătură cu viitorul relaţiei lor, la care ţineau mult amândoi. La ora 6.30 dimineaţa, Caliopi s-a trezit din somn, a ieşit uşor din dormitor, iar după o vizită la baie, a trecut în bucătărie unde a pregătit o gustare şi cafeaua.

Ea se gândea şi se mira totodată: „Doamne, după atâţia ani din nou un bărbat în casa şi în patul meu”. Apoi a revenit în dormitor fără zgomot, dar Anghel nu mai dormea şi şi-au spus „Bună dimineaţa!” cu glas vesel şi zâmbete. Caliopi îşi ştia bine vârsta, dar în braţele lui se simţea întinerită şi dezmierdată de palmele lui catifelate şi calde.

- De ce zâmbeşti? l-a întrebat ea.

- Mi-am adus aminte de ceva. Păcat!

- Ce este păcat?

- Că adesea unii bărbaţi îşi încep viaţa de familie cu femeia nepotrivită, iar pe parcurs se obişnuiesc cu situaţia şi se resemnează, considerând că aşa ar trebui să fie, adică mai puţină iubire, mai puţină tandreţe, respect etc., după care se instalează

17

NICOLAE C. DINU

obişnuinţa, răceala atât de dezgustătoare, care ajunge să te scârbească treptat, până te îndepărtează de tot.

Nu i-a spus că l-a surprins faptul că cearceafurile de pe pat miroseau frumos a levănţică.

Hai, vino în pat, lângă mine!

- Nu mai este timp pentru ... deja este ora 6.40. Hai la masă să nu întârziem la servici!

- Vin imediat, după ce mă spăl şi mă îmbrac! a răspuns Anghel, ridicându-se din pat, în timp ce Caliopi era deja pe hol.

După ce au mâncat şi au băut cafeaua, Anghel a plecat înainte ca să evite să fie văzut de vecini, iar Caliopi a trecut la fereastră, privind cu drag cum se îndepărtează el cu paşi grăbiţi pe aleea de la bloc, până nu l-a mai văzut.

A intrat şi ea în baie unde a făcut un duş, după care s-a îmbrăcat pentru servici. În timp ce se îmbrăca, se gândea: „”Îmi place Anghel, dar mi-a spus atâtea lucruri încât m-a ameţit de tot.

Cred că nu mă minte, nu văd ce interes ar avea, este om serios.

Am auzit că unii bărbaţi sunt flecari, de aceea m-am ţinut şi eu departe de ei, preferând singurătatea. Dar el e altfel.

Poate nu e bine nici ca mine izolată, discretă, dar nu sunt singura. Unele femei sunt discrete, ca nişte adevărate „case de bani”, dar altele sunt bârfitoare, mahalagioaice, hahalere, de care trebuie să te fereşti.

Mă bucur că Anghel este bărbat aşezat, sobru, nu este flecar, nu este omul care să se laude pe undeva, întocmai ca un canar, care îşi cântă dragostea în triluri, chiar şi când este închis într-o colivie. Sau cocoşul care se urcă pe gard unde bate din aripi, lăudându-se că a „călcat” toate găinile din ograda peste care a devenit şef.

Cred că noi doi putem forma o pereche potrivită – un cuplu – cum se spune acum tot mai mult şi am putea fi fericiţi până la adânci bătrâneţi, cu două pensii medii şi două morminte alăturate în cimitir. Dar mai ştii? Visez şi eu, deşi nu ştiu cum va evolua

18

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

relaţia noastră în viitor şi ce surprize ne va mai oferi viaţa, a mai adăugat ea, privindu-se iar în oglinda şifonierului.

Iată că s-au accentuar ridurile din jurul ochilor şi a gurii.

Vârsta neiertătoare! Le-o fi observat Anghel? Posibil, pentru că el are un spirit de observaţie dezvoltat, dar nu-mi zice pentru a nu mă supăra sau să mă facă să roşesc”. Şi-a luat geanta şi a pornit spre servici. Când a ajuns acolo, aproape toate colegele ei sosiseră, dar pe Anghel nu l-a văzut. „O fi chemat la Şefu” şi-a zis ea. În acea dimineaţă Caliopi arăta veselă, bine dispusă şi proaspătă, cu faţa luminoasă, dar vorbea foarte puţin, în comparaţie cu alte zile. Între timp a venit în birou şi Anghel, dar cu el n-a vorbit deloc; abia când au ieşit în faţa clădirii, la terminarea programului de lucru, s-au apropiat unul de celălalt, ea i-a şoptit că îl aşteaptă acasă după ora 18.00, iar el a confirmat din mişcarea capului, că a priceput mesajul.

Ajunsă acasă, Caliopi a aruncat geanta pe noptieră, a mers în dormitor unde a scos toate hainele de pe ea şi a intrat în baie unde a făcut un duş fierbinte, după care şi-a pus pe ea un halat de casă, trecând în bucătărie.

Până la ora 18.00 a făcut câteva fripturi din cotlete de porc şi a pus la frigider o sticlă de vin Cabernet şi alta cu apă minerală, dar era neastâmpărată, neliniştită. În aşteptarea lui, trecea dintr-o cameră în alta sau privea pe alee de la fereastra ei. „Simţea nevoia de dragoste trupească” – îşi justifica ea acea nelinişte.

De la o vreme nu mai avea chef să se mintă singură, nici să mai respingă drept păcătoase şi incorecte şuvoaiele pulsânde pe care Anghel le trezise, din nou, la viaţă ca dintr-un veritabil vis. „Acum trebuie să trăiesc! Am lângă mine un bărbat viril pe care îl doresc. Mai mult, din sărutările noastre se născuse o pasiune plăcută, pe care trebuie s-o întreţinem” îşi zicea ea, când în gând, când doar în şoaptă, în timp ce a ajuns în faţa oglinzii, unde se privea râzând şi-i plăcea ce vede. „Semăn cu o fetiţă, deşi 19

NICOLAE C. DINU

am aproape 46 de ani. Şi am chef să fac dragoste, că poate merit şi au atât de la viaţă!?” Şi-a scos din şifonier nişte desu-uri noi ca să le îmbrace, dar a renunţat, spunând: „El mă vrea goală şi asta e bine! Le voi îmbrăca mâine la servici, împreună cu bluza portocalie din mohair”.

A luat o carte din bibliotecă şi s-a aşezat în fotoliu, cu urechea ciulită la soneria de la intrare. Priveşte ceasul de pe noptieră: 17.58. Trebuie să ... şi s-a auzit soneria. Când a deschis uşa, a intrat Anghel cu precizia ceasornicului, iar ea l-a întâmpinat veselă şi cu faţa luminată de un zâmbet larg. L-a invitat în sufragerie, s-au aşezat în fotolii, dar soneria a ţârâit din nou, iar când a deschis, în prag a apărut Radu, fiul Caliopiei. Surpriza a fost mare şi ea s-a cam fâstâcit, situaţia fiind neprevăzută şi nu ştia cum să procedeze.

L-a invitat în sufragerie şi i-a făcut cunoştinţă cu Anghel, iar cei doi bărbaţi şi-au dat mâna, spunându-şi numele şi obişnuitul „Îmi pare bine de cunoştinţă”, astfel: - El este fiul meu, Radu, iar dumnealui este un coleg de serviciu şi prietenul meu apropiat, dl. Anghel, spuse ea devenind roşie în obraji de emoţie.

Bărbaţii au rămas discutând banalităţi, iar mama a mers la bucătărie unde a încălzit nişte sarmale, apoi a revenit în sufragerie, întrebându-i: - Măi, oameni buni, vouă nu vă este foame?

- Da, mamă, mie îmi este foame, că azi am fost destul de ocupat şi n-am avut prilejul să mai mănânc, iar acum vin direct de la servici.

Caliopi a pus o faţă de masă pe masa din sufragerie, apoi a adus pâinea şi tacâmurile, după care i-a întrebat: - Am sarmale de varză cu carne şi friptură de porc. Le aduc pe rând la masă sau preferaţi ceva anume?

- Eu vreau să-mi dai amândouă, anunţă fiul ei.

- Bine!

20

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Şi ea le-a adus sarmalele, apoi cotletele, dar n-a uitat să aducă sticlele cu vin, apoi au rămas de vorbă câteva minute. Radu s-a ridicat şi s-a scuzat, vrând să plece acasă la el, dar s-a aşezat din nou pe scaun. Ea îi studia pe fiecare dintre ei când vorbeau. Pe Anghel îl privea cu dragoste şi cordialitate, iar pe Radu cu acea iubire maternă cunoscută mamelor. Însă Radu îl privea pe Anghel discret, mai mult iscodindu-l. Se vedea de la o poştă că nu-l agrea pe noul prieten al mamei sale, deşi îl aprecia ca pe un om superior, care ştie multe.

Dar Caliopi era veselă şi afişa o comportare degajată în prezenţa celor doi bărbaţi, era chiar foarte vioaie, încât fiului său i s-a părut că e cam fandosită, spre uimirea lui care o ştia tăcută şi cam scumpă la vorbă. I s-a părut curioasă şi duioşia cu care îl înconjura ea pe Anghel. „Mama şi-a pierdut capul – se gândea Radu. S-a îndrăgostit de acest bărbat, fără a opune vreo rezistenţă şi fără să se ostenească; ochii ei străluceau şi nu încearcă să-şi ascundă această afecţiune faţă de mine! Ochii ei străluceau ca la pisici – iar asta numai când vorbea el, fie sfidând aparenţele, fie să facă pe faţă paradă de sentimentele ei.

Biata femeie – gândea Radu – era total entuziasmată de capacitatea, încă vie, a sufletului său, de a înflori dintr-o dată. Şi nu se poate spune că ea era evlavioasă, că educaţia comunistă o afectase şi pe ea, ca pe toată lumea, ea însă nu-L lăsa pe Dumnezeu de o parte pentru totdeauna.” ... Mai târziu relaţiile mamei sale cu Anghel îi vor fi dezvăluite de însăşi Caliopi. Acum nu-i putea spune nimic despre dragostea ei înflăcărată pentru Anghel, de care se tot întreba şi ea, în gând, ce s-a întâmplat cu ea în ultima vreme? „Oare trec printro situaţie dificilă sau m-am îndrăgostit la bătrâneţe de acest bărbat?”

Radu s-a ridicat de pe scaun şi şi-a luat la revedere de la Anghel. Caliopi l-a condus până în hol, unde i-a spus: 21

NICOLAE C. DINU

- Mi s-a părut că nu prea îl placi şi nu ştiu de ce. Anghel este prietenul meu, un om serios, cu care mă înţeleg destul de bine. Într-o zi poate va deveni şi el unul dintre rudele noastre apropiate.

Te rog să te porţi corect cu el, iar pe mine încearcă să nu mă judeci greşit.

- Bine! Iar în ce te priveşte pe tine, ce pot să-ţi spun? Fă aşa cum te îndeamnă inima! I-a răspuns Radu cam posomorât, în timp ce faţa i-a devenit imobilă. Cine ştie? Poate că e mai bine aşa, să nu mai stai aici, singură... a adăugat el, ridicând din umeri.

- Ştiu eu ce fac! I-a replicat mama, care s-a ridicat pe vârfurile picioarelor pentru a-l săruta pe obraz, aşa cum proceda ea de câte ori se despărţeau.

A încuiat uşa după fiul ei, apoi s-a întors zâmbind, în sufragerie: - Ce s-a întâmplat? Văd că eşti veselă, a întrebat-o Anghel. Ți-au devenit roşii şi obrajii. Mărturisesc că îmi place mai mult feminitatea ta francă, ea mă atrage mai mult. Stai şi tu aici, lângă mine, să bem un pahar de vin şi să mai discutăm.

Caliopi îl asculta de fiecare dată; ea îi interpreta just sentimentele şi se străduia să se comporte în aşa fel, încât el să se simtă cât mai bine. Aşa că a trecut pe canapea alături de el, lipindu-şi trupul de al lui, care era cald şi o stimula. El o mângâia , iar ea se întindea şi torcea ca o pisică. De câteva săptămâni avea sentimentul că întinerise. Nu degeaba primea ea mereu complimente de la colegele sale, de la cunoştinţe dar şi de la Anghel, care îi spunea adesea: „te-ai înroşit la faţă ca o fetiţă de 16 ani; ochii tăi au căpătat o strălucire care te face încântătoare, mai graţioasă; ai devenit mai vioaie, iar în discuţiile cu alte persoane cunoscute râzi mai mult ca înainte, eşti mai dezinvoltă”, la care Caliopi îi răspunde: „Toate ţi le datorez ţie!” ... Cei doi se simţeau bine împreună, iar visele le stropeau uneori cu un pahar cu vin, care-i stimula şi o cafea bună.

- Îmi place Radu, fiul tău, a rupt Anghel tăcerea.

22

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Este un băiat bun – unicul meu fiu – pe care l-am crescut aproape singură, de la vârsta lui de un an de zile. La început am avut şi unele probleme cu rudele şi fraţii mei, care nu erau de acord să locuiesc cu ei, dar toate au trecut. Îţi voi povesti altă dată, azi vreau să rămân veselă.

Mă simt cam obosită astăzi. Vrei să ne culcăm? Du-te în dormitor până strâng eu vasele de pe masă şi apoi vin şi eu.

- De acord, a răspuns Anghel, zâmbind şi a plecat în dormitor unde a aşteptat-o.

El era fericit, atât cât îi este dat unui muritor să fie, pentru că soarele nu luminează niciodată inima omului în întregime, tot îi mai rămâne un colţ întunecat, care ţine să-i amintească acestuia că fericirea deplină nu este pe pământ, nici în această lume, ci doar în cer. Dar omul nu poate explica acest fenomen în totalitate, nici nu reuşeşte el să stabilească acea cauză care aduce norii care îi umbresc sau îi întunecă fericirea uneori.

Aşa gândea el în momentul în care a intrat Caliopi în pat lângă el.

- Credeam că ai adormit.

- N-ai spus să te aştept? Şi aşa nu prea îmi este somn.

- Îţi propun să dicutăm despre noi, zice ea, despre situaţia noastră. Spune drept, tu te simţi bine cu mine? Că eu mă cam tem de relaţia asta a noastră.

- Mă simt foarte bine, dar tu de ce te temi? Până acum nu mi-ai spus că te temi. Ori te temi să nu rămâi însărcinată? A spus el zâmbind cam ironic. Relaţia noastră o consider normală şi nu văd ce motiv ai avea să te temi, în loc să te bucuri. Eu ţi-am spus de la nceput că această relaţie ar putea fi o chemare a destinului nostru, pe care nu trebuie s-o ratăm.

- Ai dreptate, dar pentru mine ea a venit prea fără veste.

Deşi îmi place să fiu cu tine, nu ştiu de ce simt o teamă în suflet?

- Acea teamă este nejustificată, draga mea, insistă el.

- Păi, dacă aşa este destinul nostru, atunci hai să-l împlinim – a spus Caliopi bucuroasă – încolăcindu-şi ambele braţe în jurul 23

NICOLAE C. DINU

grumazului lui şi sărutându-l cu patimă, în timp ce se rostogoleau amândoi în lenjeria curată, mirosind puternic a levănţică.

- Astă seară n-ai venit în pat pregătită. Scoate tot de pe tine!

- Păi, ce facem cu pudoarea? Să rămân mereu goală?

- Desigur, aşa cum fac şi eu. Să nu ne mai încurcăm în ele, iar tu să nu te mai ascunzi sub cearceaf.

- Bine! Voi face cum zici, dar stinge veioza aia!

- Nu este cazul să te fereşti de mine, că ştiu bine cum arăţi.

După câteva minute , Caliopi a început să-şi arcuiască trupul mai repede şi să geamă, iar când i-a fost bine, a dat drumul „ţipătului fericirii” , cum îl numeau ei doi de o vreme.

- Aşa te vreau, a spus Anghel, după care amândoi şi-au relaxat pe perne trupurile pline de sudoare.

- Vai! M-ai obosit de tot – l-a certat ea, trecând peste el pentru a merge la baie. După ce s-a întors ea în pat, a făcut şi el acelaşi lucru şi, revenind în pat i-a spus: - Mie nu-mi este somn. Ce facem?

- Dacă nu-ţi este somn, hai să vorbim despre iubire! Mai ales despre noi şi relaţia noastră. Vrei?

- Vreau.. Poate te lămureşti şi tu de ce suntem noi, amândoi, aici în luna septembrie.

- Ce este în luna septembrie? îl întreabă Caliopi.

- Se spune că marile iubiri se petrec în perioada verii şi început de toamnă. Iar eu văd că este adevărat; cei doi, stând împreună, reuşesc să cunoască efectiv iubirea şi sunt cei mai fericiţi muritori de pe planeta Pământ, pentru că din iubire izvorăsc: speranţele, bucuria, râsul, iar uneori şi tristeţea, chiar şi plânsul.

- Înseamnă că şi eu fac parte dintre cei fericiţi? Da, chiar simt fericirea când sunt cu tine, recunoaşte Caliopi.

- Toţi oamenii visează să aibă parte de marea dragoste, dar puţini au întâlnit-o cu adevărat, iar alţii n-au întâlnit-o niciodată; dar o parte dintre aceşti nefericiţi s-au resemnat, n-o mai aşteaptă, 24

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

abandonând şi speranţa de a o mai întâlni, a spus Anghel, rămânând pe gânduri.

- Am citit şi eu prin nişte cărţi, apoi într-un Almanah, unde scria că oamenii de specialitate în studierea sufletelor susţin că persoana care se îndrăgosteşte este puternic emoţionată, zice Caliopi, iar atunci creierul ei comandă secretarea de către organism a hormonului feniletilamină, care face să crească nivelul adrenalinei şi atunci, pe suprafaţa pielii de pe trupul său se produc acei feromoni, pe care îi simte numai partenerul, acesta fiind sensibil la acei feromoni. O fi adevărat?

- Da. Şi eu am citit. Mai mult, se spune că atât femeia, cât şi bărbatul, secretă testosteron – hormonul sexului – iar creierul produce dopamina (care contribuie la formarea spermei la bărbaţi) şi estrogenul la femeie.

- De unde ştii tu atâtea lucruri? îl întreabă Caliopi.

- Din cărţi, din diferite lucrări peste care am dat la Biblioteca Judeţeană şi din discuţii cu doctorii. De aceea ţi-am spus că în perioada august-septembrie numită şi „vara marilor iubiri”, secreţia de testosteron din organismul îndrăgostiţilor are un nivel maxim.

- Da, da, înţeleg. Am auzit şi eu că omul care se îndrăgosteşte prima dată trece printr-o emoţie puternică, inima lui se dezlănţuie şi bate cu putere la întâlnirea persoanei iubite, când simte plenar acest sentiment minunat. Prima iubire îl face să viseze, se simte foarte fericit în suflet; deşi la început nu-şi poate explica acel fenomen, aşa cum este şi situaţia mea de acum – adaugă Caliopi.

- Ei, unii trăiesc în sufletul lor acest sentiment nobil toată viaţa lor, pe când altora le trece şi-l abandonează pe parcurs, după o vreme, răspunde el.

Dragostea este un sentiment curat şi foarte puternic şi s-a dovedit că ea i-a inspirat pe artişti să compună cea mai frumoasă muzică, poeţii au scris cele mai frumoase poeme, literaţii au scris

25

NICOLAE C. DINU

cele mai interesante cărţi, care au dăruit oamenilor multe clipe de fericire.

Există şi iubiri pe care specialiştii în domeniu le-au considerat „imposibile”, de exemplu: un bărbat mai în vârstă mult decât o femeie, alteori invers, femeia mai în vârstă decât bărbatul. Între unii există şi 50 de ani diferenţă.

- Aşa cum suntem noi acum, zice repede Caliopi.

- Ei, ca noi! Între noi sunt doar trei ani diferenţă, dar, de exemplu, Goethe – celebrul filozof german – care avea 59 de ani, trăia cu o femeie de numai 22 de ani. Dragostea adevărată nu se împiedică de deosebirile dintre parteneri: de vârstă, de înălţime, de temperament, greutatea trupului, de etnie etc.

- De ce specialiştii spun că cei doi îndrăgostiţi trebuie să se dăruiască total unul celuilalt, pentru a alcătui întregul?

- Pentru că mai înainte ei sunt doar două jumătăţi, dar când reuşesc să-şi accepte şi calităţile şi defectele, înseamnă că s-au contopit şi s-au dăruit total, fără a provoca reacţii de forţă.

Dar când este vorba de acea iubire profundă, tot psihologii mai spun că în trupurile celor doi îndrăgostiţi, feniletilamina – acel hormon nestatornic al pasiunii efemere – este înlocuit de endorfină, care este cunoscut ca fiind hormonul stabil al fericirii.

Dar şi în acest caz, scânteia care aprinde iubirea ţine de suflet, care este de natură DIVINĂ şi a cărui chimie încă n-a fost descoperită de om.

Sufletul omului este nemuritor! adaugă Anghel, care apoi tace şi rămâne pe gânduri...

- Am discutat odată cu o femeie în vârstă dintr-un sat, din satul Săcele, care îmi povestea că ţăranii nu se tem de moarte, iar la bătrâneţe o aşteaptă cu seninătate; cei suferinzi chiar o cheamă pentru a-i izbăvi, spunând: „Ia-mă, Doamne!”

- Însăşi expresia „Memento mori” (Aminteşte-ţi că vei muri!) ne învaţă că într-o zi vom muri şi trebuie să ne trăim frumos viaţa până în ultima clipă, împăcaţi cu gândurile şi faptele noastre, ca şi când acea clipă ar fi ultima. Şi aşa ar trebui să fie, 26

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

dacă este adevărat că omul este format din energie ca şi întregul Univers din care face şi el parte. Aşa se explică faptul de ce sufletul se desparte de trup, iar acesta se întoarce în pământ (în ţărână) unde se descompune, apoi dispare treptat, odată cu trecerea timpului.

- Ai dreptate. Dar ştii ce am constatat eu în atâţia ani pe care i-am trăit? Că în ceea ce priveşte relaţiile şi sentimentele, nu prea există egalitate între cei doi parteneri.

- Dar ce înţelegi tu prin acea egalitate? La ce te referi?

- Eu zic că doi parteneri nu se iubesc la fel; unul profită de sentimentele celuilalt şi profită de celălalt, considerându-l sclavul lui, jucându-se cu sentimentele lui, spune Caliopi.

- Vrei să spui că unul iubeşte şi celălalt profită, minte? Păi, în acest caz, dacă ei nu iubesc la fel, înseamnă că nu mai este iubire adevărată şi nu va dura mult relaţia lor, vor apărea fisuri, ardoarea iubirii lor scade, apar compromisurile.

- Da. Am observat asta şi la unele familii consolidate.

- Este posibil orice, dar în acest caz depinde şi de caracter, de interese, de obiceiurile partenerilor, de gradul de educaţie.

De exemplu, în cuplu cei doi se obişnuiesc împreună şi nu se mai controlează ca în perioada de început, iar dacă ei au unele carenţe în educaţie, nu se mai abţin, folosesc expresii „tari”, care nu convin celuilalt partener, fiind chiar un motiv pentru ruperea relaţiei lor, mai devreme sau mai târziu.

- Dacă te întreb ceva, îmi vei răspunde? îl întreabă Caliopi.

- Desigur. Eu nu am secrete faţă de tine.

- Ai iubit vreodată cu tot sufletul?

- Da. Când aveam vârsta de 19 ani. Am cunoscut o fată cu care am fost prieten aproape un an de zile şi, în naivitatea mea, credeam că ne iubim, dar când am plecat să-mi satisfac stagiul militar, ea s-a măritat, n-a mai avut răbdare să vin în primul concediu. După armată m-am căsătorit şi eu, ca să intru în rândul lumii. Asta este.

27

NICOLAE C. DINU

Cred că în acest caz este valabil ceea ce spuneai tu despre profitor şi sclav, ceea ce confirmă încă o dată că iubirea adevărată este foarte rară, iar cine are parte de ea este un om fericit, pentru că se manifestă ca o mare desfătare şi, dacă nu o împiedică nimic, poate dura până la adânci bătrâneţi. Am văzut foarte puţini oameni fericiţi în iubire.

- De aceea am ales şi eu izolarea atâţia ani, pentru că n-am crezut în iubire. Ziceam că asta se poate întâmpla doar în eternitate şi mai puţin în lumea noastră reală.

- De ce spui asta? o întreabă Anghel. Iubirea există, dar este o raritate, iar atunci când ai norocul să dai peste ea, ţi se pare că este ceva obişnuit şi nu mai ai sentimentul grandorii ei, o amesteci cu iubirile mărunte, terminate, poate, cu tristeţi şi dezamăgiri. Asta pentu că dragostea înfloreşte şi dă roade numai acolo unde oamenii sunt independenţi şi au drepturi egale.

Dependenţa de persoana iubită îl face pe om nesigur, întrbându-se mereu: „oare el (ea) mă iubeşte sau... ?”

Trebuie ştiut că fiecare om – bărbat sau femeie – are nevoie de un partener afectuos – de-a dreptul iubitor – şi care să-i fie alături cu trupul şi sufletul. Fiind dată de Dumnezeu iubirea adevărată, curată, îl va ajuta foarte mult pe omul credincios.

- Este dureros să iubeşti pe cineva din tot sufletul, apoi să te trezeşti abandonată ca un obiect nefolositor! a spus Caliopi, oftând. Dintr-o asemenea suferinţă îţi revii greu de tot. Tu când mă vei abandona? a spus ea râzând. Glumesc şi eu.

- În relaţia nostră să avem răbdare , dar să fim prudenţi şi să analizăm temeinic fiecare pas, lucrând fiecare ca s-o construim şi s-o dezvoltăm frumos, nu s-o distrugem.

Viaţa însăşi este o probă de încercare şi de răbdare, iar în cuplu, când cei doi parteneri se înţeleg, ei pot construi şi îşi pot îmbunătăţi viaţa, evitând faptele rele şi suferinţa.

- Ştii ceva? De când suntem noi doi împreună, m-am tot întrebat: Ce faci tu de nu îmbătrâneşti de loc? Mă refer la fizicul tău. Nu arăţi de 43 de ani. Parcă ai 30-35.

28

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Ți se pare ţie. Mai este vorba şi de ereditate, dar şi de modul ordonat în care mi-am trăit viaţa, evitând nopţile pierdute prin localuri sau fără rost.

- Spuneai de ereditate. La ce te referi?

- Ce să-ţi spun? Cred că eu semăn cu mama care a trit 80 de ani, deşi vreo cinci ani şi-a crescut copiii singură, tata fiind pe front în al II-lea Război Mondial. Mama a fost o femeie frumoasă. Şi în sicriu era tot frumoasă.

- Spuneai odată că mai ai trei fraţi – intervine Caliopi.

- Noi am fost trei fraţi, doi băieţi şi o fată.

- Acum ei unde sunt?

- Ilie, mai mare cu zece ani decât mine a murit anul trecut, iar sora mea, Maria, este cu 8 ani mai mare decât mine, este căsătorită, are doi copii şi locuieşte cu familia în cartierul Inel II. Credeam că ţi-am spus odată că, după ce am depus la Tribunal acţiunea de divorţ, locuiesc şi eu la ei.

- Noi am fost opt fraţi, intervine Caliopi, însă primii patru au murit înainte de a împlini doi ani, iar unul abia un an. Eu n-am cunoscut niciodată cauza morţii lor. Apoi s-a născut alt frate, după el a urmat o soră, apoi eu şi ultimul a fost un frate. Toţi trăiesc, sunt sănătoşi şi are fiecare familia lui, copiii lui, dar ne întâlnim mai rar. Ne-a crescut mama, deoarece tata a murit de tânăr, la 54 de ani, fiind bolnav după ce s-a întors de pe front.

- Hai să ne culcăm, i-a spus Anghel.

- Dar mâine este Duminică, ne sculăm târziu, i-a amintit Caliopi, ca să-l mai ţină de vorbă. În final au adormit, dar ea n-a uitat şi dimineaţa s-a trezit, a ieşit din pat şi a mers la baie unde a făcut un duş, urmat de un jet de apă rece şi s-a întors în pat, lângă el.

- Vai, ce rece eşti! a exclamat Anghel.

- Da, am făcut duş şi m-am răcorit puţin cu apă rece. Acum am venit lângă tine ca să ne iubim şi ca să te fac fericit.

29

NICOLAE C. DINU

Spunând toate acestea l-a sărutat şi l-a mângâiat până când au început să se rostogolească în pat, de unde au ajuns „în Paradis” , cum numea ea finalul de fiecare dată.

- Am mai dat o bătălie – a spus ea, plecând grăbită spre baie, iar pe Anghel l-a lăsat obosit după „lupta în doi” , singur pe câmpul de luptă. Dar şi-a uitat, din nou, halatul şi când a revenit în cameră nu ştia care parte a trupului să şi-o acopere cu palmele.

- Te-am strigat din baie să-mi aduci halatul dar nu m-ai auzit.

- Ba, te-am auzit şi ţi l-am adus – l-am pus pe calorifer, dar apa şiroia şi nu m-ai auzit când am intrat.

- Dacă te vedeam eu, nu scăpai să nu te trag sub duş, lângă mine! Hai, du-te tu acum că e apa foarte bună!

- Îmi place cum arăţi – i-a spus Anghel trecând pe lângă ea.

- Stai să te pup! îl trage ea de mână. Să te întorci repede!

Aş vrea să discut ceva cu tine.

Când Anghel s-a întors şi s-a aşezat în pat lângă ea, Caliopi a început discuţia cu un glas grav: - Te rog să nu mă judeci greşit! Fii, te rog, îngăduitor cu mine pentru că îmi permt să fac atâtea cu tine în pat, dar sunt femeie şi vreau să profit de timpul care este alarmant de scurt şi prilejul de care vreau să mă folosesc, fără a-l rata.

Timpul trece repede, după el vine transformarea biologică, ce îşi dă repede măsura, apoi degeaba mă mai întreb de ce nu mam folosit de el? De ce l-am irosit în zadar?

Dar abia acum m-am trezit şi nu ştiu dacă şi cât mai pot recupera din pierderea lui. Viaţa unei femei este mult mai fragmentată decât pare şi se supune unei determinări ceva mai diferite decât a bărbatului. Îţi vorbesc foarte sincer: îmi place mult de tine, dar tot mai am o temere în suflet în legătură cu relaţia noastră. Nu ştiu de ce am senzaţia că noi doi avem prea mare sete de libertate, deşi calea raţională o contrazice.

30

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

... Anghel o privea fix în ochii ei căprui şi foarte limpezi, în care i se oglinea o parte din chipul lui, apoi i-a spus: - Eu când eram la vârsta de 12-13 ani visam să zbor la fel ca păsările în văzduh. Văd că şi ţie îţi place să visezi.

- Atunci de ce nu te-ai făcut aviator?

- Pentru că nu voiam să stau într-o cutie, că visul meu era să zbor cu propriile mele aripi şi să simt aerul pe piele. Aş fi vrut să zbor cât mai sus şi să văd de acolo ţările de pe Globul Pământesc, mările, pădurile, oraşele şi oamenii, precum şi vastele întinderi de pământ. Visuri de copil... ... Au tăcut amândoi, rămânând fiecare cu gândurile lui. „Doamne, îl iubesc pe acest bărbat. Ce se întâmplă cu mine la această vârstă, de am ajuns să-l doresc atât de mult cum nu am mai dorit alt bărbat? Să-l întreb şi pe el, ori nu?”

CAP. II ÎN CASA CALIOPIEI ESTE SĂRBĂTOARE În luna aprilie 1981, eu, autorul acestei cărţi, mă întorceam de la o secţie de votare din cartier. În toată ţara se desfăşurau alegerile obişnuite pentru Marea Adunare Naţională, iar la Constanţa aveam de ales doi deputaţi.

La ieşirea din secţia de votare l-am întâlnit pe Anghel Pârvu, un fost coleg de gimnaziu. De când locuiam amândoi în Constanţa ne mai întâlnisem de câteva ori şi ştiam că lucra la T.A.P.L , era căsătorit şi avea o fetiţă, toate aflate pe fugă, fiind foarte ocupaţi cu serviciul amândoi.

- Hai, noroc, prietene! Ce mai faceţi, domnule? mă salută el.

- Noroc, Anghele! Mă bucur că te văd. Ai votat?

- Da. Iar acum merg la o onomastică. Mergi cu mine? Hai, că nu este departe de aici!

31

NICOLAE C. DINU

- Ei, cum să merg nepregătit? Şi apoi nici nu cunosc familia, încât ajung acolo „ca musca în lapte”. Nu merg. Îţi doresc distracţie plăcută!

- Hai, măi, te rog! Ce pregătire îţi trebuie? Iei un buchet de flori pentru sărbătorită, iar eu am câteva sticle de vin în maşina mea. Sărbătorita este prietena mea. Îţi explic eu altă dată toată situaţia. Hai cu mine şi nu-ţi mai face griji!

- Stai puţin! Tu te duci acolo fără soţia ta? Sau ea este deja acolo şi te aşteaptă?

- Nu este acolo, recunoaşte Anghel cu o voce stinsă.

- Şi nu se va supăra dacă află mai târziu?

- Cu soţia mea sunt în divorţ de aproape un an de zile, deci nu poate fi vorba de o vizită împreună cuea.

- Înţeleg. Dar nu mi-ai spus nimic când ne-am întâlnit.

- Ai tu destule pe cap la servici, cum să te mai încarc şi cu ale mele. Despre asta poate vom discuta altă dată, când vei avea tu mai mult timp să mă asculţi.

- Bine. Atunci dă-mi un telefon şi treci pe la mine ca să discutăm. Tu eşti colegul meu de şcoală şi prietenul meu, încât numi eşti deloc indiferent.

- Totuşi, insist să mă însoţeşti acolo! Să nu fiu singur. Şi aşa am cam întârziat.

- Bine, merg! am spus eu, după câteva clipe de gândire.

Este departe? Te avertizez că nu pot sta mult, mă întorc la serviciu.

- Nu este prea departe. Locuieşte aici, în cartier.

- Flori de unde luăm? Şi ceva de băut?

- Florile le luăm de la gară, iar de băut ţi-am zis că am eu în maşină câteva sticle cu vin şi o sticlă de cognac. Vinul e „Muscat Otonel”, o să-ţi placă. ... Pe la ora 16.00 Anghel suna la uşa apartamentului cu pricina, eu fiind în spatele lui. Când s-a deschis uşa, în prag ne-a întâmpinat o doamnă şatenă, de statură potrivită, având un chip

32

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

rotund, obrajii rumeni şi un zâmbet larg, cât toată faţa ei, indulgent şi amabil.

- Poftiţi înăuntru! Bine aţi venit în casa mea, domnilor! apoi a trecut puţin în spatele uşii, ca să ne facă loc.

- Sărut mâna! Bine v-am găsit şi La mulţi ani! am răspuns noi doi, aproape în acelaşi timp, apoi eu i-am pus în braţe florile, iar Anghel i-a dat sacoşa cu darurile lui şi a sărutat-o pe obraz.

- Vă mulţumesc! Vă rog să intraţi în sufragerie şi să luaţi loc la masă! ne-a spus ea, venind din urma noastră.

- Dânsa este doamna Caliopi Dobre, iar domnul este Nicolae Dinu, fostul meu coleg de gimnaziu, din anii de şcoală.

- Îmi pare bine de cunoştinţă! am repetat unul după altul, înţelegând şi mai bine relaţia ei cu Anghel, căruia Caliopi îi spune câte ceva despre invitaţii săi aflaţi deja la masa din sufragerie.

Printre ei am văzut şi unele persoane pe care le cunoşteam şi eu mai de mult.

Doamna Caliopi m-a prezentat pe mine celorlalţi opt invitaţi, apoi i-a numit, pe rând şi pe cei invitaţi, la urmă numindul pe Radu, cu menţiunea: „el este fiul meu”.

- Să vă trăiască, iar dumneavoastră vă doresc multă sănătate şi La mulţi ani! am spus eu, în final.

- Mulţumesc pentru urare! Sănătatea e mai bună decât toate.

Ne-am aşezat şi noi pe scaunele din jurul mesei, unde am primit ceva de mâncare şi un pahar cu vin.

Dialogurile cu ceilalţi invitaţi s-au realizat destul de repede, majoritatea lor fiind deschişi şi cooperanţi, veseli şi porniţi pe glume, apoi pe cântece şi povestiri.

După aproximativ o oră, eu m-am ridicat de pe scaun , am mulţumit gazdei, i-am urat din ou La mulţi ani, apoi m-am scuzat şi am plecat la serviciu, pentru alte îndatoriri, lăsând în urmă o atmosferă plăcută de petrecere şi voie bună, unde am observat că se bea vârtos - şi nu numai bărbaţii – iar meniurile culinare fuseseră pregătite şi aranjate cu mare artă, scoţând în evidenţă 33

NICOLAE C. DINU

calităţile de bună gospodină ale amfitrioanei noastre, care ne servea atentă pe fiecare, plină de voioşie şi mereu cu zâmbetul pe buze.

Doamnele o întrebau: „Ce secret ai descoperit de eşti atât de veselă şi de frumoasă? Azi eşti încântătoare. Spune-ne şi nouă, unde ai găsit acel elixir al tinereţii, încât ai reuşit să laşi în urmă şi pe cele de 18 ani?

- Vreţi să ştiţi cauza? El este – şi l-a arătat pe Anghel, lângă care se oprise râzând, apoi faţa i s-a îmbujorat, realizând repede că a scăpat secretul pe care nu trebuia să-l spună public, ci să-l păstreze doar pentru ea, ca pe o taină a sufletului, ca pe o minune fascinantă, neîngăduită, încă şi poate plină de surprize.

Cu cele zise şi puţin emoţionată, Caliopi a trecut pe lângă bibliotecă, a pus o casetă în radiocasetofon, apoi a apăsat pe taste.

Imediat s-a auzit vocea inconfundabilă a cântăreţii de romanţe Ioana Radu: „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti? Nu-ţi e de-ajuns cât ai iubit şi câte ai pătimit...etc.”

Când s-a terminat acea melodie, a continuat alta: „Aş vrea iar anii tinereţii! (Şi mintea mea de acum)” ... Despre restul m-a informat Anghel care a trecut pe la mine, pe la locul de muncă. Atunci am aflat mai multe date despre relaţia lui cu Caliopi şi de intenţia lui de a rămâne împreună cu ea, din mai multe motive. La plecarea de la onomastică, m-au condus Anghel şi Caliopi, care au insistat să mai trec pe la ei, că au multe să-mi spună, dar am fost mereu foarte ocupat şi tot Anghel m-a căutat la servici pentru câte o problemă personală. Odată el m-a întrebat: - Îţi place Caliopi?

- Da, chiar mi se pare că este mai veselă mult decât tine şi curajoasă, dezinvoltă, spune direct ceea ce gândeşte. Vă urez să fiţi fericiţi amândoi! Cu fiul ei cum te împaci?

- Ne înţelegem bine. Vine pe la noi, discutăm, apoi pleacă la el acasă, nu ne deranjează, deocamdată.

34

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Caliopi nu te-a întrebat de mine, cine sunt şi ce ocupaţie am? Pare o fire foarte curioasă, altfel.

- Ba, da. I-am spus că ai fost coleg de şcoală cu mine în gimnaziu, apoi că mulţi ani nu ne-am mai întâlnit deloc, pînă în anul 1979, apoi în 1984, când ne-am întâlnit la ecluza de la Agigea, unde era multă lume adunată pentru inugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. I-am spus: „El a urmat o şcoală de ofiţeri şi lucrează la Miliţie”. Trebuia să nu-i spun toate astea? mă întreabă el.

- N-am spus asta. Munca mea este în legătură permanentă cu publicul şi nu am de ce să mă feresc.

- Eu te-am lăudat. I-am spus că eşti un tip deştept, că mă mândresc cu tine, dar ea mă tot întreba ce părere ai despre relaţia noastră, dar n-am prea ştiut ce să-i spun despre asta. de fapt, discuţia mea cu ea în legătură cu tine am purtat-o doar în ziua când ai fost tu la onomastica ei, în timp ce o ajutam să strângă vasele de pe masă, după plecarea invitaţilor, după care ne-am luat cu altele şi n-am mai vorbit despre acest subiect. Dar ştie că eşti colegul şi prietenul meu şi asta îi este de ajuns.

- Fiecare om are prieteni, unii foarte apropiaţi.

- Păi, aşa este. Uneori vine la noi o doamnă, Corina. Era cea cu părul creţ, puţin înspicat, care purta rochie roz, cu broşa aceea mare pe piept.

- Da, am remarcat-o şi eu.

- Discută cu Caliopi ore întregi, în dormitor, iar când pleacă o întreb pe Calipi: „Ce aveţi voi atâta de discutat?” „Corina este prietena mea de mulţi ani. Ne vizitam destul de des, iar de când i-a murit soţul şi a rămas singură, vine la mine şi ne mai sfătuim, apoi ne mai trece timpul altfel decât în singurătatea casei; ne spunem şi noi necazurile, bucuriile, grijile. La început era curioasă să afle ce am păţit de am intrat într-o relaţie amoroasă cu un bărbat la vârsta mea. M-a întrebat chiar, dacă nu mă tem.

- Şi tu ce ai răspuns? am întrebat-o atunci.

35

NICOLAE C. DINU

- Ce era să-i spun? Că nu mă tem, dar şi eu cred că m-am cam prostit la bătrâneţe, că inima mea s-a înfierbântat şi a luat-o înaintea minţii, aşteptând doar un sprijin de la natură. În faţa ei am recunoscut că te iubesc, deşi acest sentiment fierbinte se potriveşte doar tinereţii, nu şi unei femei ofilite, ca mine.

- Lasă, că tu nu eşti bătrână, a spus Corina. La onomastica ta erai înfloritoare, veselă, vioaie, mergi înainte!

- Trebuia să-i spui ei toate astea? a întrebat-o Anghel.

- Da. Te deranjează? Pe mine nu, mai ales că eu azi iubesc, deşi când este vorba de mine, cuvântul pare cam demodat.

Recunosc că de când te cunosc pe tine, l-am ţinut ascuns, ferecat în inima mea atâta vreme, cu tot ce exprima el – fericire, teamă şi durere la un loc – dar acum îl simt apăsând greu pe buze, că prea lam ţinut tăinuit faţă de toată lumea. Iar acum, raţiunea mea nu mai rezistă în faţa acestui sentiment puternic şi sublim şi trebuie să-l dezvălui, deşi mi-am pus întrebarea: „unde mă vor duce dorinţa şi nesăbuinţa mea? Voi fi fericită sau voi suferi?”

- Despre mine ce te-a întrebat Corina de când tot discutaţi voi?

- Multe, printre care, dacă eşti vrednic de sentimentele mele. Iar eu i-am răspuns că eşti un bărbat extraordinar şi că te iubesc pentru că vorba, fizicul şi comportarea ta, precum şi concepţiile tale sănătoase, toate mă atrag spre tine şi mi-au sensibilizat inima, care bate cu putere când mă gândesc la tine. Iam recunoscut şi ei faptul că sunt mândră de această primăvară a sufletului meu. Dar, acum, ai grijă, tu nu ţi-o lua în cap că te iubesc! a adăugat Caliopi râzând şi privindu-mă printre genele întredeschise.

- Şi ce ţi-a mai spus?

- Ei, acum tu vrei să ştii chiar totul? Ce să-mi spună? Că a discutat şi ea cu alte femei care au observat fericirea de pe chipul meu şi crede că fericirea şi mândria sunt strâns împletite cu suferinţa şi asta n-ar vrea să mi se întâmple mie, ca să aibă motiv să mă compătimească, dar şi ea este alături de mine şi vede că trec 36

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

printr-o stare de „vrajă absurdă”. I-am spus şi eu: „Anghel este un bărbat viril, tânăr şi posedă o voluptate plină de rutină, de care nu mă pot lipsi”. „Ce face? Dragostea este unică, deşi are mai multe înţelesuri; numele ei este adesea acoperit de: dragostea de mamă, dragostea de soţ, dragostea de aproapele tău etc.” După care am adăugat:„Ştiu că există bărbaţi care preferă în cuplu femeile mai în vârstă decât ei, care au mai multă experienţă şi sunt mai drăgăstoase, mult diferite de gâsculiţele astea începătoare, deci preferă femeile mature.” Iar eu am intrat în această relaţie cu Anghel, din dragoste reală, nu din interese materiale. Deşi este mai tânăr decât mine cu trei ani, constat că este un bărbat „copt” la minte, matur, deci. Văd că te uiţi atentă la părul meu, care a început să scoată la iveală ghioceii. Îl voi vopsi şi-mi voi continua drumul alături de el.” „Radu ce zice?” m-a întrebat Corina. Ce era să-i răspund? „Deocamdată nu zice nimic. Cred că s-a resemnat, vede şi el că ăsta îmi e drumul şi încearcă să accepte situaţia. Voi încerca într-o zi să-i explic toate amănuntele. Acum sunt fericită şi plină de speranţă de viaţă, ceea ce este important pentru mine, de când a apărut Anghel în viaţa mea, ca un izbăvitor. Că eram tare izolată şi singură, fără pic de speranţă. Încă de la prima noastră întâlnire el mi-a câştigat încrederea cu modul său natural de a se comporta, cu povestiri, istorioare din viaţa lui, glume, etc.. De la colegele mele auzeam că Anghel este un bărbat cu succes la femei, dar eu nu m-am considerat printre preferatele lui, deşi mi-ar fi plăcut să mă conving de calităţile lui, dar mă consideram femeie în vârstă şi-mi ziceam, în gând, că nu se cade să... mai ales cum eram eu de o vreme cu singurătatea mea.

Anghel ştie să mângâie şi să dezmierde cu mâinile lui calde şi catifelate, iar atunci pe mine mă trec fiori de plăcere peste tot; are nişte mâini mai fine decât ale mele, care s-au asprit de atâta spălat rufele cu detergenţi sau de vase spălate în bucătărie.” „Dar tu de ce nu foloseşti mănuşile?” „De lene, că mă grăbesc să termin treaba mai repede.”

37

NICOLAE C. DINU

„Cât de frumos povesteşti tu despre sentimentele tale, că aproape mă faci părtaşă la iubirea ta! Mă bucur pentru tine. Meriţi să fii fericită. Ai de gând să te căsătoreşti cu el?” „Nu ţin neapărat, iar deocamdată amândoi preferăm să fim liberi şi fără obligaţii casnice. Să mai vedem”. ... Caliopi, însă nu i-a povestit lui Anghel şi despre această parte a discuţiei sale cu Corina, nu vrea ca el să ştie tot şi, în plus, nu voia s-o expună, considerând-o o femeie serioasă care nu-şi dădea cu părerea la întâmplare şi pentru orice fapt, ci doar în legătură cu situaţiile la care se pricepea şi dădea sfaturi practice, fără a se infatua cu experienţa ei.

- Mi-a spus chiar aşa – îi spune Caliopi lui Anghel: „Dragă, nici eu n-am vrut să mă căsătoresc cu alt bărbat după ce mi-a murit soţul şi am preferat să-mi iau servici. N-am vrut să fiu „femeia rucsac”, întreţinută de bărbat. Este la fel ca atunci când trăieşti pe spinarea lui – fiind obligată să-i suporţi permanent mirosul de transpiraţie şi mirosul de tutun. M-a mai speriat şi o vrăjitoare pe care am cunoscut-o în tren anul trecut, când mă întorceam de la Bucureşti. Ce crezi că mi-a spus? Că am să cunosc un bărbat cu care am să trăiesc trei ani fericiţi, apoi mă voi îmbolnăvi de o boală grea şi ne vom despărţi. Eram doar trei femei în compartiment şi ea ne-a ghicit în cărţi la toate trei. De atunci mă tem de orice relaţie cu vreun bărbat” – a încheiat ea discuţia. % Caliopi Dobre era o mare iubitoare de frumos, dar cel mai mult iubea florile. De asta m-am convins atunci când m-a dus Anghel la onomastica ei. Am observat că avea câteva hărdaie din lemn, destul de mari, în care se lăfăiau un filodendron, un ficus şi un lămâi, toate aşezate în apropierea ferestrelor, curate şi udate din belşug. Am întrebat-o despre modul cum se ocupă de plante şi mia răspuns, cu nişte fraze gândite, care spuneau totul despre ea: „Păi, dacă eu sunt născută primăvara, anotimpul trezirii la viaţă al 38

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

plantelor şi al întregii naturi, eu iubesc toate plantele şi păsările, în prezenţa cărora mă simt mereu tânără. Mie îmi aduc sănătate şi fericire, în special florile. ... Odată, discutând cu Anghel, mi-a confirmat şi el acea îndeletnicire a Caliopiei: - Da, îi plac foarte mult florile. De câte ori mă întorc acasă, o găsesc privind pe fereastră în grădina din faţa blocului nostru, plină de trandafiri, liliac, crizanteme şi bujori şi ascultând ciripitul păsărelelor. Savurează parfumul florilor care urcă până la fereastra ei, din grădina încinsă de soare. Adoră florile, oricare specie ar fi, mai ales culorile lor pastelate la care natura a lucrat cu mare artă.

Adesea, când merg cu ea în parc să ne plimbăm – continuă Anghel – o vedeam transfigurată de fericire, la vederea florilor şi copacilor înfloriţi; era fericită şi dădea frâu liber sentimentelor ei fireşti, iar când auzea ciripitul păsărilor în copaci, se oprea şi le căuta cu privirea, apoi asculta atentă ademenitoarele lor chemări, dusă pe gânduri. Era visătoare, dar reuşea să treacă repede de la starea de visare, la comunicarea vioaie, cu râsul ei cald, care-i izvora din inimă, adaptându-se comportamentului specific tinerilor, cu glume, zâmbete, însoţite de roşeaţa în obraji. Cred că atunci îşi amintea vârsta pe care o avea şi devenea, brusc, serioasă, dar cu năduf, că este încă femeie, iar feminitatea începuse s-o intereseze şi s-o preocupe şi sufleteşte. % Într-o zi – povestea Anghel – mergea la braţul meu, iar eu o priveam atent. Îmi plăcea că era veselă şi vorbea tot timpul.

- Văd că te uiţi atent la părul meu, spune ea. E cam câlţos.

- Da, îţi stă bine culoarea, că tu eşti şatenă.

- Să ştii că îl vopsesc! Am prea multe fire de păr alb – chestie de ereditate. Tata era complet alb la vârsta de 35 de ani şi cred că îl moştenesc eu. După ce îl fac permanent, cu onduleuri mari, devine tare, parcă e din sârmă.

39

NICOLAE C. DINU

Poate o fi şi din cauză că eu am trecut graniţa celor 40 de ani? Asta mi-o fi adus şi starea de deprimare, că mă tot gândeam la viaţa care trece pe lângă mine.

- Nu te mai gândi la vârstă şi la toate întâmplările că nu-ţi mai folosesc! Hai să-ţi spun ceva văzut de mine în parcul de la gară: Era un copac scorburos, ale cărui ramuri erau complet uscate, dar aproape de vârf îi apăruseră câteva mlădiţe verzi şi fragede. Mi-am dat seama că, deşi atât de găunos, el se agăţa de viaţă, vrând să trăiască şi cu puţina sevă pe care o mai primea din sol, încerca să hrănească acele mlădiţe şi să le facă să înfrunzească. „Aşa este şi omul, se agaţă, de teamă să nu piară”, îşi spune el în gând, ultima frază, însoţită de clătinarea capului...

Caliopi a intuit ce ar fi vrut el să spună, dar a adăugat, cu tristeţe în glas: - La oameni este altfel, numai femeia poate da naştere unei vieţi noi, suportând durerile facerii, de care bărbaţii sunt scutiţi.

Doar se bucură şi ei în ziua în care li se naşte pruncul, fac petreceri în legătură cu evenimentul etc., apoi ... a rămas pe gânduri, tristă şi ea.

- De ce te-ai întristat? o întreabă Anghel.

- Mi-am adus aminte de ceva, ăşi reia ea gândul: femeia ajunsă la menopauză trece prin diferite transformări biologice care o fac să-şi uite de prima înflorire a sângelui ei, ca atunci când trupul ei ar fi murit de mult, aşa cum am păţit-o şi eu, izolândumă, în ultimii ani de zile.

- Nu-mi place cum vorbeşti. Parcă ai fi în transă. Cine ţi-a spus că trupul tău a murit? ... Aici ei au întrerupt discuţia, deoarece se apropiau doi bărbaţi, din care unul era destul de în vârstă şi s-au aşezat pe o altă bancă din faţa lor; cel în vârstă se deplasa greu, apăsat şi de numărul anilor săi, dar se încăpăţâna să reziste, deşi arăta obosit, cu ochii apoşi, înconjuraţi de cearcăne mari, semn al unor suferinţe interne. Cel tânăr îl antrena la discuţii pentru a-l determina să-şi uite tristeţea.

40

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Urâtă este bătrâneţea! mi-a şoptit Caliopi. Hai să mergem!

- De aceea ar trebui ca noi să profităm de anii de viaţă pe care îi mai avem de trăit – am spus eu, după ce ne-am îndepărtat pe alee.

CAP. III VIZITA LUI RADU. DISCUȚIA CU MAMA LUI Într-o zi Caliopi s-a întors singură de la servici acasă, întrucât Anghel a informat-o că are o problemă de rezolvat şi va reveni abia în ziua următoare. A profitat de ocazie şi s-a apucat să scoată din şifonier hainele pe care să le mai perie şi să le aerisească. Nu aştepta pe nimeni.

Deodată a auzit ţârâitul soneriei şi a privit ceasul de pe noptieră, care arăta 19.00. „Cine o fi la ora asta?” s-a întrebat.

Când a deschis uşa, în prag a apărut Radu, fiul ei, care a salutat-o şi a întrebat-o: - Eşti singură?

- Da. Bine ai venit! Intră! l-a invitat ea bucuroasă, apoi l-a sărutat pe obraz şi l-a condus de braţ până în sufragerie.

- Domnul Anghel nu vine azi?

- Nu! Are o problemă de rezolvat şi vine abia mâine.

- Sper că te înţelegi bine cu el?!

- Desigur, dar aş vrea să înţelegi şi tu că mie îmi vine destul de greu să-ţi vorbesc de noua mea relaţie cu el şi ... Caliopi a început să se bâlbâie ... îmi este aşa ...

- De ce, mamă? Îţi este aşa de greu să-mi spui că îl iubeşti?

Asta am văzut mai de mult.

- Deci, ştiai? îl întreabă ea oarecum stânjenită.

- Da, de atunci, de la onomastica ta. Ți se citea pe chip şi prin gesturi. Tot mă mai consideri copil de 8-10 ani şi că nu observ comportarea unei femei? Am şi eu experienţă de când am familie, nu sunt „îngrămădit” ca alţii.

41

NICOLAE C. DINU

- Nu te-am crezut deloc „îngrămădit” – cum spui tu – dar văzând că nu zici nimic, eu ce era să-ţi spun?

- N-am vrut să te supăr şi să ai impresia că aş vrea să-ţi controlez viaţa; nci n-am dorit să te simţi incomodată în hotărârea pe care ai luat-o deja. Chiar m-aş bucura să te văd veselă , să te simţi bne împreună cu el, că vă ajung banii ca să vă întreţineţi fără probleme şi să nu mai stai singură.

- Despre venituri, ce să-ţi spun? Ele sunt modeste, ca la toată lumea,că doar trăim în comunism, dar suntem cumpătaţi în toate şi, până în prezent, n-am simţit lipsuri. Ia seama la păsările cerului, care-şi găsesc hrana pe oriunde că ea vine de la Dumnezeu! Grija lor este să se împerecheze, să-şi clădească cuiburi în care apoi să-şi crească puii şi ciripesc mereu vesele.

- Ai dreptate, dar la oameni apar şi alte pretenţii în afară de hrană, pentru că numai dragostea nu ţine de foame, deşi este considerată şi ea hrană sufletească, dar ...

- Da, sigur, situaţia este diferită la oameni, mai ales la noi, care nu mai avem nici 20 de ani, dar poate fi împlinită prin înţelegere, mulţumire sufletească, o fericire proprie vârstei, scăpând de singurătatea apăsătoare. Când eşti liniştit simţi altfel orice strop de bucurie, percepi altfel trecerea anotimpurilor şi culoarea cerului pe care aleargă soarele, parcă este mai senin şi mai albastru.

- Îmi place că astăzi eşti veselă. Îţi doresc să te bucuri de soarele verii şi să fii fericită! i-a urat Radu.

- Îţi mulţumesc, fiule! Ia spune, îţi este foame?

- Nu. Abia am mâncat acum o oră la restaurant, cu un coleg, dar dacă ai un pahar de vin, nu te refuz.

- Am şi şniţele calde. Să-ţi aduc unul? Merge cu vin.

- Da, dacă este de porc, acceptă Radu.

Caliopi i-a aşezat peste faţa de masă o tavă, iar în timp ce turna vin într-un pahar, l-a întrebat: - Ce face Veronica, soţia ta?

42

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Este acasă. Şi-a luat câteva zile libere, că ăla mic are ceva la stomac. A fost cu el la spital, unde i s-au făcut analize şi i-a găsit ascarizi (limbrici) în fecale, iar de atunci face tratament.

Doctorul susţine că s-ar putea ca el să fi mâncat cu mâinile murdare sau să fi luat de la grădiniţă, în contact cu jucăriile pe care le folosesc acolo toţi copiii.

- Viruşii pot fi luaţi şi din aerul plin de praf, pe care vântul îl plimbă peste tot. Cred că cel mic se plânge de crampe, de dureri, chiar de greaţă, spune Caliopi.

- Doctorul i-a spus că viruşii sunt destul de periculoşi când se înmulţesc prea mult. Atunci se fac ghem şi obturează intestinele, fiind nevoie de intervenţie chirurgicală. Asta a speriato şi stă cu el acasă.

- Da, viermişorii ăştia nesuferiţi, pot penetra şi intestinele, iar dacă ajung în ficat sau pe căile biliare, pot produce grave intoxicaţii, îl atenţionează mama.

- Acum copilul se simte mai bine, de când face tratament, a asigurat-o Radu, ajungând la uşă, unde a sărutat-o şi i-a spus să-i transmită salutări lui Anghel.

- Să aveţi grijă de copil! i-a mai spus mama, când Radu începuse să coboare pe scară.

CAP. IV PREGĂTIREA PENTRU PLECAREA ÎN CONCEDIUL DE ODIHNĂ. CU TRENUL ÎN CIRCUIT PRIN ȚARĂ. Într-o zi, Anghel a intrat în biroul fetelor, s-a apropiat de masa la care lucra Caliopi şi i-a pus pe masă un bilet cu următorul mesaj: „Vrei să plecăm în concediul de odihnă? M-am gândit să iau bilete pentru un circuit prin ţară de la agenţia de voiaj C.F.R. Ce zici? Amănuntele le vom discuta diseară, acasă”.

După ce a citit biletul, Caliopi a aprobat prin înclinarea capului, după ce s-a asigurat că n-o vede careva.

43

NICOLAE C. DINU

În pauza de prânz, Anghel a mers la agenţie şi a luat biletele, iar seara au discutat tot ce era în legătură cu concediul de odihnă şi locurile pe care urmează să le viziteze pe parcurs.

- Plecarea este pe data de 20 august, precizează el. Vom depune cererile de concediu pe 17 august, ca să avem timp suficient să ne pregătim bagajele şi să ne obişnuim cu zilele libere.

- Dar ziua de 20 este marţi, când sunt trei ceasuri rele – zice Caliopi. Nu puteai şi tu să iei pentru altă zi?

- Nu m-am gândit la asta. Dar nu fi şi tu superstiţioasă!

Marţi este o zi ca toate celelalte şi apoi circulăm cu trenul şi nu are ce să ni se întâmple. La ora 7.40 plecăm din Constanţa, iar la 11.35 suntem în Bucureşti, de unde avem legătură spre Braşov peste jumătate de oră.

- Cu aceleaşi bilete? întreabă ea.

- Da. Sunt bilete în circuit, dus-întors, doar de tichetele pentru supliment de viteză şi locuri avem nevoie din când în când, pe tot circuitul – explică Anghel. Iar când ne oprim în vreo localitate, ca s-o vizităm, facem întrerupere pentru 24 sau 48 de ore, după caz.

- De ce n-ai vrut să mergem cu maşina? Nu era mai comod? îl întreabă ea/ - Ar fi fost mai comod, dar benzina este raţionalizată şi nu ne puteau ajunge cei 40 de litri de benzină pe tot circuitul, iar din discuţiile pe care le-am avut cu unii foşti colegi, care au fost plecaţi în ţară, toţi s-au plâns că au procurat benzina foarte greu sau şi-au lăsat maşinile pe la prieteni, întorcându-se acasă cu trenul. Nu vreau să ajungem în situaţia lor. Aşa, dacă plecăm cu trenul, din momentul în care am urcat în tren, nu mai avem nicio grijă până la destinaţie. În plus, vom fi mereu împreună, oriunde mergem, în tren sau la hotel.

- Da, cred că te-ai gândit foarte bine, acceptă ea, mulţumită în final, dovadă că cei doi erau în stare să-şi armonizeze dorinţele şi să îmbunătăţească relaţiile dintre ei. Dar ne oprim şi la Sibiu, nu-i aşa?

44

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Desigur. În circuit ne putem opri la Braşov, Sibiu, Cluj, Satu Mare, Baia Mare, Vatra Dornei şi Iaşi, explică el.

- La Sibiu aş vrea să vizitez parcul „Dumbrava” şi localitatea Răşinari – a spus ea. Cât durează tot drumul?

- În total 12 zile, dar noi putem să-l scurtăm sau să-l prelungim, după nevoi.

- Hai să ne facem bagajele! îl îndeamnă Caliopi.

- Să lăsăm bagajele pentru duminică, poate până atunci ne mai vin şi alte idei!

- Ce idei să ne mai vină, dacă avem, deja, biletele?

- Abia aştept să fim singuri într-o cameră de hotel, unde să nu ne mai deranjeze nimeni. Sper să ne simţim bine, deşi vom sta câte puţin în fiecare locaţie şi nu vom prinde rădăcini nicăieri.

- Dar aici, acasă, nu te simţi bine? Cine te deranjează?

- E mai bine mai departe de oraş şi de toţi, când ştim că suntem doar noi amândoi. Tu nu vrei aşa?

- Vreau. Acum hai să ne culcăm, că la TV este u nprogram despre agricultura intensivă! îl anunţă Caliopi, care prefera să stea în pat cu Anghel, cu care se obişnuise, fiind dispusă uneori să renunţe şi la masă pentru asta, cu gândul de a-şi confirma feminitatea. Şi se întâmpla să se reuşească de fiecare dată, dându-i speranţe. ... Între timp, Caliopi şi Anghel mergeau la servici, încă nu depuseseră cererile de concediu. Dar într-o zi, când a venit ea acasă, l-a găsit pe Radu plimbându-se pe aleea din faţa blocului lor.

- Ce faci pe aici, mamă? l-a întrebat ea.

- Te aşteptam pe tine. Ştian că te întorci de la servici şi am venit să văd ce mai faci.

- Ai venit de mult?

- De câteva minute.

- Hai să intrăm în casă! Abia mai stăm de vorbă.

- Domnul Anghel nu vine?

45

NICOLAE C. DINU

- Vine mai târziu azi, că are nişte lucrări de făcut.

Ajunşi în apartament, Caliopi a deschis un sertar de unde a scos o cheie de yală pe care i-a dat-o fiului său.

- Ce să fac cu ea? a întrebat-o aceasta.

- Este dublura cheii de la intrarea în apartament. Ia-o şi pune-o pe zala de la cheile tale. Te rog să treci din două în două zile pe aici, să uzi florile şi să aeriseşti camerele.

- Păi tu unde pleci?

- Plec în concediu de odihnă împreună cu Anghel.

- Cu maşima?

- Nu. Plecăm cu trenul. Avem bilete de la agenţia CFR în circuit închis, cu oprire în câteva oraşe de pe traseu.

- Ce rută aţi ales?

- Constanţa – Bucureşti – Braşov – Sibiu – Cluj – Baia Mare – Vatra Dornei – Iaşi – Bucureşti – Constanţa.

- Cam multe locuri de vizitat! se miră Radu. Şi este obositor.

- Putem întrerupe 24 sau 48 de ore. Vom vedea cum facem, poate renunţăm la unele opriri.

- Crezi că faci bine, mamă? Mă refer la relaţia ta cu dl.

Anghel.

-Asta nu este o întrebare potrivită pentru un fiu şi un domn ca tine! Cred că am adunat suficientă experienţă de viaţă pentru a reuşi să-mi port singură de grijă, deşi ştiu că asta nu este întotdeauna transmisibilă şi apoi fiecare dintre noi îşi poate aranja viaţa cum doreşte pentru a o face compatibilă cu propria sa trăire. Îmi pare rău că nici tu nu reuşeşti să mă înţelegi!

- Stai puţin şi ascultă-mă, mamă! De ce te superi, că doar te-am întrebat. Asta înseamnă că situaţia ta mă preocupă, că n-aş vrea să greşeşti şi apoi să te văd că suferi.

- Nu ştiu ce se întâmplă de la o vreme, că toată lumea se interesează de situaţia mea, spune Caliopi puţin iritată. Aud că şi unele vecine ale mele, din bloc, care nu au ce face, au hotărât – din invidie – să afle adesea şi numărul de telefon al soţiei lui Anghel, 46

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

ca s-o informeze că el înnoptează acasă la mine. Ei se află, încă, în procesul de divorţ.

- Vezi că sunt probleme? De aceea te-am şi întrebat, ca să ştiu dacă nu sunt necazuri în legătură cu relaţia voastră.

- Relaţia noastră merge bine, dar altora nu le convine.

- Eu aş fi bucuros să vă înţelegeţi şi relaţia să dureze, a mai spus Radu, ridicându-se de pe scaun.

- Ce faci, pleci? Nu-l mai aştepţi pe Anghel? Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.

- Da, plec. Trebuie să ajung la ora 17.00 la asociaţia de locatari pentru a plăti întreţinerea, că după ora 17.00 nu-l mai găsesc pe administrator. Voi veni duminică să mai stăm de vorbă.

- Bine faci! Suntem acasă şi ne pregătim bagajele pentru plecarea în concediu despre care ţi-am povestit. Te rog să nu mai fii distant şi rece cu Anghel! Mi-a spus că a observat la tine atitudinea asta.

- Dar el ce vrea, să-l iau în braţe? a răspuns el, la care Caliopi n-a mai continuat discuţia.

- La revedere, mamă! Mai vorbim duminică.

- La revedere! ... Seara, când a venit Anghel Acasă, a adus geanta de voiaj plină cu sticle cu cogneac şi vin, 3 kg. carne şi pâine albă.

- Ce faci cu toate astea? l-a întrebat Caliopi.

- Cum ce fac? Le pregătim şi le luăm cu noi pentru zile negre, pe drum. Să evităm surprizele. În timp ce mâncau, Caliopi l-a informat că a fost Radu pe la ei, dar nu l-a mai aşteptat pentru că trebuia să ajungă la ora 17.00 la asociaţia de locatari pentru a plăti întreţinerea, dar a promis că va reveni la ei duminică de dimineaţă.

- Foarte bine! a răspuns Anghel. Îl aşteptăm.

Duminică cei doi s-au sculat mai devreme şi au pregătit totul pentru a-şi primi musafirul: Caliopi a pregătit, la bucătărie cele necesare, iar Anghel a aranjat masa cu o faţă de masă nouă, 47

NICOLAE C. DINU

cu tacâmuri şi coşul cu pâine, cu pahare pentru cognac şi vin, iar la piciorul mesei a aşezat un coşuleţ cu sticlele din care se va servi la masă.

Pe la ora 9.00 dimineaţa a sunat soneria de la uşă şi Caliopi a deschis. În prag a apărut Radu, care a început să râdă: - Bună dimineaţa! Ce pregăteşti, mamă, aşa de dimineaţă?

Aici miroase de la intrare, ca la restaurantul „Casa cu Lei”.

- Am făcut o friptură de porc, plăcintă cu brânză dulce şi nişte papanaşi, iar pe aragaz mai am acum doar cafeaua, dar mirosul s-a amestecat şi s-a răspândit în toată casa, întrucât ne lipseşte hota, care să conducă fumul şi mirosurile afară, în atmosferă. Iar tu treci în sufragerie, nu mai sta aici, că ţi se impregnează în haine mirosul.

- Este aici? a întrebat, în şoaptă, referindu-se la Anghel.

- Da. Cred că aranjează paharele pe masă. Intră şi tu acolo şi mai staţi de vorbă până termin eu aici!

- Bună dimineaţa! salută Radu vesel.

- Bună dimineaţa! îi răspunde Anghel, întinzându-i mâna, apoi au discutat, au făcut şi glume, dorind să fie cât mai apropiaţi şi au cooperat în toate , conform celor discutate cu mama lui cu câteva zile în urmă.

Când a intrat Caliopi în sufragerie cu tava cu fripturi, Anghel a turnat cognac în pahare, au spus noroc şi au băut toţi trei, apoi au „atacat” friptura, pentru care au fost umplute pahare cu vin roşu.

- De unde aţi găsit vin roşu? a întrebat Radu.

- L-a adus Anghel. Dar ţie ştiu că îţi place vinul alb, spun Caliopi, ridicându-se de pe scaun şi aduce o sticlă cu vin alb de la frigider, însoţit de apă minerală.

Au mâncat friptură, apoi plăcintă, au băut vin, apoi cafea, au discutat despre locurile pe care urmau să le viziteze, iar în final Radu le-a urat să aibă vreme frumoasă, un concediu plăcut şi să se întoarcă acasă cu bine.

48

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

După plecarea lui Radu ei şi-au aşezat hainele şi lenjeria pentru drum, lăsând la urmă ustensilele pentru igienă şi mâncarea care se pregătea înainte de plecare. La ora 21.30 toate erau gata şi Anghel a spus: - Hai să ne culcăm pentru a fi odihniţi mâine!

- Păi. ce, tu vrei să ne culcăm cu găinile? a ripostat ea.

- Nu. Ne culcăm cu cocoşul, i-a răspuns Anghel, care a luat-o în braţe şi a aşezat-o pe pat, între perne.

- Of! Bine că patul a fost desfăcut, altfel trebuia să-l aranjez eu şi mă simt cam obosită.

- Păi, dacă eşti obosită, propun să renunţăm la „partida” din seara aceasta.

- Nu, nu! cum să renunţăm? a protestat ea, sărind de pe perne şi începând să se dezbrace.

- Tot eu am fost mai câştigat, că nu mi-am mai pus pe mine pijamaua, încât nu mai am ce să dezbrac. ... Marţi trebuia să fie la gară la ora 7.00. Totul era pregătit de drum. La ora 6.00 Caliopi s-a trezit din somn, s-a strecurat uşor din pat şi a mers la bucătărie unde a pregătit gustarea de dimineaţă şi cafeaua pentru ei, dar a umplut cu cafea şi termosul. Când s-a întors în dormitor, ea l-a găsit pe Anghel în picioare, îşi întindea oasele.

- Spală-te repede şi vino la masă, că totul e gata! După ce mâncăm, chemăm un taxi şi plecăm.

Ajunşi în gară, au verificat linia la care trage trenul, iar apoi au mers pe peron şi au urcat în vagonul nr. 6. Şi-au aşezat geamantanele sus, în plasă, apoi şi-au ocupat locurile, conform tichetelor. Amândoi erau veseli.

CAP. V CIRCUIT CU TRENUL PRIN ŢARĂ. TURISM ÎN DOI (Vara marilor iubiri iulie-sept 1980) 49

NICOLAE C. DINU

În compartiment se mai aflau doar doi călători tineri, având cu ei şi un copil în vârstă de şase ani, care i-au privit pe noii veniţi care au intrat discutând şi foarte veseli, salutându-i „Bună dimineaţa! Mergeţi la Bucureşti?” „Da, au răspuns ei”, apoi au purtat unele discuţii cu copilul acestora.

După ce şi-au scos hainele şi au rămas mai lejeri, în compartiment fiind destul de cald, Caliopi a scos din geanta sa o revistă de modă şi a studiat-o o vreme, iar Anghel a continuat dialogul cu băieţelul, care era destul de vorbăreţ, reuşind în final să-i spună şi o poezie: „Azorică, un căţel hoţ”.

Când trenul a plecat din gara Ciulniţa, Caliopi s-a aplecat spre urechea lui Anghel şi i-a şoptit: - Mie îmi este sete. Vrei să scot termosul cu ceai sau cel cu cafea? Amândouă sunt calde.

- Dă-mi ce bei şi tu, îmi este indiferent, a răspuns el.

- Ceaiul, a şoptit ea din nou şi a turnat în două pahare din material plastic, lichidul de culoarea chihlimbarului, iar după ce a băut din ceai, a trecut limba peste buze, închizând şi ochii de plăcere, apoi a şoptit din nou: „Este îmbunătăţit cu cognac şi este delicios!”

- Da, se simte. Cum ai greşit tu?

- Intenţionat! Ia ţigările şi să ieşim pe culoar!

- Şi cu paharele ce facem?

- Le luăm cu noi să nu se răcească până ne întoarcem.

Amândoi au aprins câte o ţigară „Marlboro”, apoi au deschis fereastra pe jumătate şi au pufăit, în timp ce se amuzau de expresia „ceai îmbunătăţit”, privind în urma trenului care înainta cu viteză sporită, care depăşea pomii şi stâlpii de telegraf dispuşi în lungul căii ferate.

- Hai să intrăm în compartiment, că incomodăm pe cei care circulă pe culoar şi nu-mi place să mă tot înghesui lângă fereastră ca să le fac loc, a pus Caliopi.

50

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Anghel a închis fereastra şi au intrat în compartimentul lor, care mirosea a tutun şi perdeaua fâlfâia în viteza trenului. S-au privit între ei, dar n-au spus nimic.

- Când ajungem în Bucureşti? îl întreabă Caliopi.

- La ora 11.30, iar peste o jumătate de oră avem tren spre Braşov, tot un accelerat. Ar fi bine să nu fie aglomeraţie la casa de bilete, pentru că ne trebuie tichete cu locuri, altfel riscăm să mergem pe culoar, în picioare, până la Braşov.

Anghel a condus-o pe Caliopi cu bagajele pe peronul unde se afla tras trenul de Braşov, apoi a mers la casa de bilete, spunându-i acesteia: - Stai aici, pe peron, până mă întorc eu cu tichetele! N-aş vrea să urci fără mine, să mai păţeşti şi altceva! Dacă îl scăpăm pe acesta, mergem cu următorul. Sper să nu fie prea aglomerat la casa de bilete.

A avut noroc. Au urcat în tren bagajele lor, apoi şi-au ocupat noile locuri şi erau mulţumiţi amândoi. Anghel cumpărase de la un chioşc de ziare, ziarul „Scânteia” şi „Almanahul”, cu care şi-au ocupat timpul până la Braşov, cu o pauză la ora 14.00, când au mâncat. Ea l-a întrebat: - Ce să scot din geanta de voiaj?

- Friptură, pâine şi un pahar cu vin, a răspuns Anghel, mai mult în şoaptă. În timp ce mâncau, ea a râs.

- De ce râzi?

- Dacă nu găseai tichete, plecam cu trenul, călătorind în picioare până la Braşov?

- Nu! Preferam să plecăm cu următorul, de la ora 21.40.

Nu avem de ce să ne grăbim, că doar suntem în concediu.

- Dar nici nu puteam mânca până la Braşov. Acum avem posibilitatea să mâncăm friptură, brânză, ardei gras şi roşii, le număra ea în timp ce le aşeza pe măsuţa de lângă fereastră, peste un şervet curat.

51

NICOLAE C. DINU

În compartiment cu ei mai era un bărbat de vreo 50 de ani, pe locul de lângă uşă, care privea spre bucatele de pe masă, dar a încercat să adoarmă. Caliopi l-a observat şi l-a invitat să mănânce împreună cu ei.

- Poftiţi cu noi la masă, că avem destule bucate!

- Vă mulţumesc pentru invitaţie, dar abia am mâncat în restaurantul din Gara de Nord, înainte să urc în tren. Poftă bună!

- Dar un pahar cu vin, serviţi? îl întreabă Anghel.

- Nu vă refuz, că în gară n-am mai avut vreme ca să pot bea ceva, că mi-ar fi plecat trenul.

- Nu aven pahare de sticlă, ci de plastic, ca să evităm spargerea lor pe drum – se scuză Caliopi, în timp ce îi dădea paharul plin cu vin.

- Mulţam frumos, doamnă. Aşa procedăm şi noi în voiaj, că e mai practic şi mai comod – răspunde omul, luând paharul.

După ce au mâncat, Caliopi a strâns resturile într-o pungă pe care a pus-o în coş, apoi şi-a şaezat capul pe umărul lui Anghel, i-a şoptit ceva la ureche, după care a adormit, iar pe măsură ce somnul punea stăpânire pe corpul ei, capul i-a alunecat de pe umăr pe pieptul lui. Pentru a nu o trezi, el a început să respire cât mai rar pentru a nu-i deplasa capul.

Dar după o jumătate de oră, bărbatul aflat cu ei în compartiment a deschis fereastra pentru a se orienta pe unde a ajuns trenul, iar curentul a mişcat perdeaua care a făcut zgomot şi a trezit-o din somn pe Caliopi.

- Scuzaţi-mă! a spus omul, dar am ajuns în staţia de la Predeal, unde trebuie să cobor. Vă doresc călătorie plăcută în continuare! La revedere! Drum bun! şi a coborât din tren.

- Vai! Ce bine am dormit! a spus Caliopi. În noaptea trecută am dormit cu grijă şi m-am trezit de vreo trei ori, iar acum mi-a trecut oboseala. Hai pe culoar să fumăm o ţigară! îl îndeamnă ea pe Anghel.

- Stai să pornească trenul din gară. Poate nu mai vine nicio persoană la noi în compartiment şi putem fuma aici.

52

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Mai bine mergem pe culoar, să nu facem fum aici. Iar de la fereastra vagonului mai putem să privim împrejurimile, localităţile, câmpiile şi satele prin care trecem, hotărăşte Caliopi şi ies amândoi la fereastră.

- Ai văzut pe aici, prin Transilvania, ce case trainice sunt? o întreabă el. În Dobrogea sau în Oltenia multe case au fost distruse de trecerea popoarelor migratoare venite dinspre nord-est în puhoaie şi mergând spre sud-vest, iar în calea lor au distrus şi au dat foc la localităţi întregi. Istoria îi aminteşte pe huni, gepizi, avari, tătari, mongolii lui Gin-Gis-han, Batu-han şi Ulagu-han etc., care au prădat pe băştinaşii noştri daci şi geţi, la care s-au adăugat grecii.

- Da, aprobă Caliopi. Văd pe aici case din piatră cu acoperişul din şindrilă, dar cu garduri şi porţi înalte, încât nu poţi privi în curtea lor. Au şi biserici la fel de solide.

- Migraţia popoarelor nomade a fost de mult, până prin secolul al IX-lea, apoi s-au mai aşezat şi ei, încât putem vorbi de comunităţi civilizate în prezent, explică Anghel. Dar tu ştii că în zona Braşovului se cultivă mulţi cartofi? Sunt culturi întinse pe dealuri şi câmpii, unde se mai cultivă grâu, porumb, sfeclă de zahăr sau furajeră, în C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producţie). Pe măsură ce localităţile se apropie de vârful muntelui, culturile agricole scad, iar oamenii au preocupări forestiere şi cresc animale. Pe aici cei mai mulţi sunt oieri, zice Anghel, iar ca să i se confirme spusele, pe dealuri se vedeau păscând turme de oi.

- Ia uită-te ce frumos se vede de aici apusul de soare! îi atrage atenţia Caliopi. Razele soarelui definesc conturul munţilor din jur, parcă ar fi borduri roşii cum este soarele înainte de a apune.

- Ne apropiem de gara Braşov! anunţă Anghel. Să ne pregătim de coborâre, că aici trenul staţionează doar cinci minute.

Peste puţin timp, locomotiva a dat un semnal strident şi apoi trenul a oprit în staţie. Anghel a mers la biroul de informaţii, unde a pus viza de întrerupere pentru 48 de ore, apoi au urcat într53

NICOLAE C. DINU

un taxi care i-a transportat la hotelul „Postăvarul”, unde s-au instalat, apoi la ora 20.00 au coborât la restaurantul de la parter unde au mâncat, au dansat pe ringul de dans la un loc cu alte perechi, apoi la ora 22.00 au fost anunţaţi că este ora de închidere a localului, încât au plătit şi s-au retras în camera lor din hotel, unde s-au culcat. În dimineaţa următoare s-au trezit la ora 6.30, cum erau obişnuiţi acasă, să se pregătească pentru servici, dar au rămas în pat, preocupându-se de problemele lor fizice şi sentimentale, după care s-au spălat şi au mâncat în cameră din proviziile aduse de ei de acasă; pentru cafea au coborât la restaurant, după care au pornit să viziteze oraşul şi împrejurimile. Anghel a întrebat-o: - Spuneai că ai făcut cafea acasă şi ai umplut termosul?

- Aşa este. Am luat cu noi şi termoplonjonul, dar voi face cafea mai târziu, ca să ne ajungă până când ne vom întoarce acasă.

Câtă vreme găsim cafea bună aici bem şi noi. Nu vreau să bem nechezol sau din năut.

- Bine. Ce vrei să vizităm? o întreabă el.

- Două locuri: Biserica Neagră şi locul unde se termină strada de la poalele muntelui. Am tot auzit mereu de „Oraşul de la poalele Tâmpei - aş vrea să văd măcar o stradă care se termină acolo, la piciorul muntelui.

Mai târziu au vizitat Biserica Neagră. Caliopi a fost impresionată de frumuseţile pe care le-a văzut acolo şi despre care au discutat ore în şir acolo şi apoi la hotel. N-a pierdut nici prilejul de a aprinde o lumânare la icoana Sfintei Fecioare Maria, unde a întârziat mai multă vreme pentru a spune o rugăciune şi să-I mulţumească . Anghel o urmărea atent şi repeta ceea ce făcea ea, dar când a văzut-o cu lacrimi în ochi, a evitat să-i pună vreo întrebare.

De acolo au plecat pe strada principală, pentru a ajunge la piciorul muntelui Tâmpa, dar în intersecţii cu alte străzi s-au oprit să studieze diferite case mai arătoase.

54

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Aproape de amiază au ajuns la poalele Tâmpei, iar Anghel s-a oprit pe loc şi, contemplând măreţia naturală a colosului, a declamat cu voce tare: „Iată muntele! Este un impresionant monument al naturii, lângă care şi-au făcut sălaş strămoşii noştri daci şi geţi, înfiinţând comunităţi obşteşti, înfrăţiţi cu munţii şi pădurile.”

- Eu am obosit, deja! îl anunţă Caliopi. Distanţa este destul de mare din centrul Braşovului şi până aici, încât nu ştiu dacă voi rezista până la hotel. Vei fi nevoit să mă duci în braţe până acolo.

- Facem cu rândul, spune Anghel, râzând. Eu te duc în braţe pe tine 100 de metri, apoi tu mă duci pe mine 50 de metri şi tot aşa vom proceda, iar până diseară tot ajungem.

Au tot glumit amândoi; o vreme Caliopi s-a prins de braţul lui ca să-i fie mai uşor drumul, dar când au ajuns în faţa intrării în hotel, ea a pornit pe scări spre camera destinată lor, cu toate că Anghel o invitase în restaurant.

- Ce este cu tine? Nu-ţi este foame? a întrebat-o.

- Astăzi prefer să mâncăm din proviziile noastre de acasă.

- De acord cu tine. Mâncăm, bem un pahar cu vin, apoi ne culcăm, acceptă el în final. Dar ce vom face când ni se vor termina proviziile?

- Păi, n-a fost vorba că ne oprim la Sibiu?

- Ne oprim. Şi...? Acolo va trebui să mergem la Răşinari.

- Exact. Dar ne sculăm de dimineaţă, trecem prin piaţa din vechiul centru civic al Sibiului, târguim tot ce ne trebuie, după care plecăm la Răşinari. Zic bine?

- Zici foarte bine, dar vom mai discuta după ce mâncăm.

Aşa că au urcat la etajul I unde era camera lor, s-au făcut lejeri, iar Caliopi a aşezat masa, au mâncat, după care s-au băgat în pat, unde s-au iubit, iar după nelipsitul lor duş, s-au sfătuit cum să procedeze în continuare.

- La ce oră plecăm mâine la Sibiu?

55

NICOLAE C. DINU

- La ora 17.00 cu acelaşi tren cu care am sosit noi ieri. Dar va trebui să fin în gară la ora 16.00 pentru a lua tichetele cu locuri, pentru a evita să stăm în picioare pe culoar.

- Deci mâine pe la ora 16.00 să plecăm din hotel spre gară?

- Da. Dar până mâine mai avem timp pentru multe, dar va trebui să alegem: mai mergem diseară la restaurant să mâncăm şi să dansăm? a întrebat-o Anghel.

- Aş prefera să rămânem aici, în cameră, iar după „repriza de plăcere” sau „bătălia” pe care o numeşti tu, să facem un duş cald şi să ne culcăm devreme.

- Facem cum zici tu, apoi mai vedem. Însă, după „repriză”, când au revenit amândoi în pat, au fost de acord să stea de vorbă, întrucât le pierise somnul.

- Mi-ai spus că locuieşti la sora ta, în cartierul Inel II. - Da. Au un apartament compus din trei camere.

- Şi soţul ei ce spune despre situaţia ta familială?

- Ce poate să spună?! Îşi dă şi el seama că trec printr-o cumpănă grea şi trebuie să mă ajute până se termină procesul de divorţ. Mai este o singură înfăţişare şi se dă sentinţa. Voi cere să rămână copiii cu ea în apartament, iar eu să le plătesc pensia de întreţinere pentru primul pe doi ani, iar pentru al doilea pentru patru ani, când ajung majori.

- Este destul de greu când sunt la mijloc şi copii, spune Caliopi. Eu am avut numai unul şi l-am crescut singură de la vârsta de un an şi a fost foarte greu că fraţii mei s-au opus să mă întorc în casa părintească având copilul. O vreme au fost răi cu mine, dar apoi s-au obişnuit cu situaţia şi m-au lăsat în pace.

E drept că Radu (Noi îi ziceam Rădel când era mic) a fost un copil cam zvăpăiat la început, dar când a început să meargă la şcoală şi-a dat seama de situaţia noastră şi n-am mai avut probleme cu el, m-a ascultat şi ne-am împăcat foarte bine amândoi. Acum sunt mândră de el că este serios, îşi conduce bine casa şi familia.

56

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

... Deodată Caliopi şi-a dat seama că Anghel respiră rar şi n-a mai răspuns la ideile lansate de ea. Adormise. A continuat să-l privească şi să-l studieze cu atenţie, gândindu-se: „Mă simt bine cu el, dar până a apărut el, eu uitasem că mai poate exista şi pentru mine dragoste în această viaţă.

Mă simţeam aşa, că planam prin văzduh, în cădere liberă; prin întuneric s-a ivit Anghel, care mi-a întins mâinile şi m-a prins în braţe, înainte de a ajunge jos, pe pământ. Nebunia care mă cuprinsese la începutul relaţiei noastre era dureroasă, dar azi o percep ca pe o adevărată beţie, amestecată cu o serioasă doză de recunoştinţă faţă de acest om care doarme acum aici, lângă mine.”

Zâmbeşte mulţumită şi continuă în gând: „Anii mei de ghiaţă s-au topit, iar acea taină ruşinoasă, după atâţia ani de zile de singurătate, când mă apăsa gândul că am devenit frigidă, nu mai este de actualitate. Mă bucur de căldura omului meu iubit, care se află lângă mine şi nu mai trebuie să cuceresc nimic de la altul.

După atâţia ani de singurătate simt din nou căldura omului de lângă mine, care dogoreşte, făcându-mă să simt că am descoperit iubirea despre care nu ştiam că mai există. Da. Este o adevărată iubire de la bătrâneţe, acea iubire târzie, care mă sperie, încă.”

Se ridică în şezut şi priveşte ceasul de pe noptieră, care arăta ora trei. „Nu mai dorm!” şi-a zis în gând şi a început să-şi amintească diferite fapte din anii copilăriei, apoi anii de şcoală, despre colegele ei de servici, prietenele ei etc.

Deodată Anghel s-a trezit şi a văzut că ea nu doarme.

- Cât este ceasul? a întrebat-o el.

- Trei şi un sfert. Culcă-te şi dormi în continuare!

- Eu am dormit destul, dar tu de ce nu te culci?

- Nu-mi este somn. Şi apoi m-am gândit la noi şi ...

Dimineaţa au mâncat ceva frugal, apoi au făcut cafea şi au băut, restul a pus-o în termos.

- Hai să facem o vizită la Uzina de autocamioane şi tractoare. Am citit multe în legătură cu fabrica aceasta, a spus Anghel.

57

NICOLAE C. DINU

- Vom pleca obosiţi în continuare, a fost ea de părere.

- Dacă eşti obosită, rămâi în cameră, că voi merge acolo singur şi mă întorc până la ora mesei. Ce zici?

- Merg şi eu cu tine, că aici mă plictisesc de una singură.

- Bine. Hai să mergem acum cu autobuzele care duc muncitorii la fabrică şi poate ne întoarcem tot cu unul dintre ele!

Aşa au făcut şi totul a fost bine. S-au întors la hotel în jurul orelor 13.00, încât au avut timp pentru a mânca la restaurant, după care s-au şi odihnit o oră.

Au chemat un taxi care i-a transportat la gară şi când au pătruns pe peron, acesta era plin de lume care aştepta trenul.

Anghel a mers la casa de bilete de unde a cumpărat tichetele pentru locuri şi supliment de viteză, apoi au urcat în vagonul lor.

- Ce vagon avem? l-a întrebat Caliopi grijulie.

- Unspezece, cu locurile 124-126. Dar vremea este atât de frumoasă, încât prefer să stăm afară, răspunde el.

- Hai, mai bine, să urcăm mai repede, să nu plece trenul şi să ne uităm după el! l-a îndemnat Caliopi, iar după ce şi-au pus bagajele în plasele de sus, şi-au ocupat locurile şi ea l-a întrebat iar: - Cât facem până la Sibiu?

- Maximum două ore. Când ajungem acolo , te duc la hotelul „Împăratul Romanilor”, care este în zona centrală. Eu am mai fost odată acolo. Este aproape de Muzeul Brukental.

- Mă bucur. Poate îl vizităm şi noi până când vom pleca din Sibiu.

- Desigur, numai să fie deschis! a încuviinţat Anghel. În acel compartiment mai erau trei persoane, din care două doamne şi un domn, care citea ziarul. Anghel i-a salutat, apoi s-a ocupat de bagaje.

- Hai să mergem pe culoar! a spus Caliopi. Aici este prea cald şi vreau să văd locurile prin care trecem.

58

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Au ieşit, au deschis o fereastră şi şi-au aprins ţigările, apoi au discutat amândoi , în timp ce priveau peisajele ce se derulau prin faţa lor în goana trenului.

- Iată ce case solide sunt pe aici! Înspre vale se vede şi o biserică cu turla ţuguiată şi cruce. Cred că este catolică, îşi dă ea cu părerea.

- Da. Cele ortodoxe au mai multe turle, pe lângă cruce, este de părere şi Anghel. Eu am mai fost pe acest tronson de cale ferată, până la Satu Mare şi am văzut astfel de biserici şi construcţii solide peste tot. Mi-au plăcut întotdeauna dealurile împădurite şi păşunile cu iarba grasă din poieni unde pasc turmele de oi; pe cele pe care le fac fân, localnicii le cosesc şi le adună în căpiţe după ce se usucă, pregătite pentru iarnă.

- Ce localitate urmează? îl întreabă Caliopi.

- Şelimbăr. Aici este locul în care domnitorul Țării Româneşti, Mihai Viteazul, s-a luptat în anul 1600 cu trupele Împăratului Austro-Ungar, conduse de generalul Basta. De aici mai sunt câţiva kilometri şi ajungem la Sibiu – o informează Anghel.

- Abia aştept să ajungem! a spus ea, privindu-l tandru. Iar mâine dimineaţă, după ce facem piaţa în centrul vechi, să mergem la Răşinari şi la Dumbrava, despre care am citit eu într-un almanah că se merge cu tramvaiul.

- Aşteaptă, mai întâi să ajungem în Sibiu. După aceea să facem planul privitor la vizite şi altele. Cred că ar fi bine să facem aici o ăntrerupere de 48 de ore, ca să nu plecăm obosiţi mai departe. Ce zici?

- Facem cum ştii tu că este mai bine, a fost ea de acord.

Când a oprit trenul în staţia C.F.R. Sibiu, cei doi au coborât pe peron. Anghel a mers la casa de bilete unde a operat întreruperea călătoriei pentru 48 ore, apoi au ieşit în staţie şi au luat un taxi.

- Unde vreţi să mergeţi? i-a întrebat taximetristul, cu glas melodios, specific locului.

59

NICOLAE C. DINU

- La hotelul „Împăratul Romanilor” a răspuns Anghel.

- No! Atunci îi fain! Mă temeam că vreţi să mereţi în vreun cartier nou de blocuri. O plouat azi noapte şi acolo este noroi mult, că n-or terminat de asfaltat printre blocurile noi pe care le-au gătat constructorii, iar după ploaie sunt gropi pline cu apă şi-i bai cu transportul. La „Împăratul Romanilor” ajungem repede, că-i aproape. ... La hotel i-a întâmpinat o recepţioneră brunetă şi cu ochii albaştri, care zâmbea tot timpul, iar după ce i-a salutat, i-a întrebat ce doresc.

- O cameră pentru 48 de ore, a răspuns Anghel.

- Să vedem dacă avem camere libere pentru cupluri, ştiu că avem câte un loc ici-colo. Aşteptaţi puţin, să verific şi să discut cu cameristele! Poate aveţi noroc.

După ce a verficat s-a întors râzând spre ei şi i-a întrebat: - Care dintre dumneavoastră este mai norocos?

- Eu! a răpuns Caliopi, pentru că am un bărbat bun.

La auzul vorbelor ei, Anghel a fost surprins, fiind şi puţin stânjenit, încât zâmbea fără să spună ceva.

- D’apăi, doamnă dragă, azi chiar este o minune să ai un bărbat bun şi trebuie să-l păstraţi ca pe o comoară.

Acum, vă rog să-mi daţi buletinele să vă trec în evidenţe!

Aveţi o cameră la etajul II, cu numărul 13. Sper că nu sunteţi superstiţioşi?

- Nu suntem, dimpotrivă, ne ocroteşte norocul şi aici, a răspuns tot Caliopi, care a luat cheia de la camera 13 şi a pornit spre scară, lăsându-l pe Anghel cu valizele.

Ajunşi în cameră, au pus valizele pe etajeră, apoi Anghel a întrebat-o: - Ce facem acum? Eu zic să mergem în restaurant să mâncăm ceva, apoi desfacem bagajele şi celelalte!

- Sunt de aceiaşi părere, completează Caliopi: mergem şi mâncăm, apoi ne întoarcem în cameră, unde facem duş ca să fim fresh înainte de culcare.

60

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Atunci, hai la restaurant!

Restaurantul avea o sală mai mare şi două mai mici, cu separeuri; au ocupat locuri la o masă din sala cea mare unde se afla şi orchestra şi un ring de dans, dar la început se interpretau melodii săltăreţe, cu specific local.

La masa lor şi-a făcut apariţia o chelneriţă tânără, cu uniformă albastră şi boneţică, precum şi guleraş alb, care le-a pus pe masă cartea cu meniuri, pe care Caliopi a răsfoit-o, apoi i-a spus acesteia: - Domnişoară, noi dorim două fripturi de porc cu garnitură de cartofi şi castraveţi, precum şi o sticlă de vin, de preferinţă Târnave, dar a precizat: carnea de porc să nu fie de mistreţ!

- Astăzi nu avem nimic din carne de mistrţ, a spus chelneriţa, care apoi a pornit spre oficiu. În aşteptarea mâncării, cei doi discutau, dar orchestra a început să interpreteze un tangou, care a făcut-o pe Caliopi să râdă, amintindu-şi de o întâmplare de demult. Anghel a observat-o şi a întrebat-o: - De ce râzi? Vrei să dansezi?

- Vreau. Dar zâmbetul meu a fost declanşat de o amintire mai veche, de când eram domnişoară şi m-am întors de la un bal, veselă. Aveam o nepoţică în vârstă de trei ani, căreia i-am spus: „Haleşti un tangou?”, iar ea mi-a răspuns: „Nu mănânc, tanti, nu mănânc!” (Acum are şi ea 30 de ani) - Foarte bine! a spus Anghel. Până vine friptura, hai să „halim” şi noi tangoul ăsta! şi s-au amestecat printre celelalte perechi de pe ringul de dans. Întorşi la masa lor, a venit şi chelneriţa cu pâinea şi tacâmurile, apoi friptura şi vinul. Au mâncat, au băut, apoi au mai dansat o dată pe ringul de dans, după care au plătit şi au urcat la ei în cameră unde şi-au desfăcut bagajele şi au făcut duş, pe rând, mai întâi Caliopi, care a fugit în baie cu prosoapele şi lenjeria decorp.

61

NICOLAE C. DINU

- Fugi în baie, că este o apă foarte bună! i-a spus ea lui Anghel, care a anunţat-o că face duş nu baie în cadă. În timp ce el se spăla, fiind cu spatele spre uşa de la intrarea în baie, Caliopi a intrat şi i-a adus un prosop de baie. Apa şiroia şi el n-a auzit-o când a intrat, astfel că a rămas lângă uşă, privindu-i trupul vânjos, cu pielea rozalie din cauza apei fierbinţi, care o atrăgea să intre sub duş, lângă el, aşa cum se zbenguia ea în tinereţe, dar acum se jena, pentru că pielea nu mai era la fel de netedă pe trupul ei; cu toate acestea, el o voia goală „să fie naturală”, să nu se jeneze. Dar în tinereţea ei, nu avea nevoie de parfum, pielea ei mirosea a alune prăjite.

I-a lăsat prosopul şi lenjeria pe cuier şi s-a întors în cameră, unde l-a aşteptat, meditând la situaţia lor: „Anghel mă place aşa cum sunt, iar de când sunt împreună cu el, m-a făcut să simt că am întinerit. Cred că ar trebui să renunţ la posesiunea trupului meu şi să-i dau posibilitatea să se simtă împlinit ca mascul viril. Mi-a demonstrat că nu urmăreşte aventura trecătoare sau sexul fără nici un fel de îngrădire. El are şi preocupări domestice. În ceea ce priveşte divorţul lui, consider că a păţit ceva care l-a supărat tare, altfel nu renunţa el la doi copii, dacă... Îl consider un om bun, de aceea l-am acceptat din toată inima în casa şi în viaţa mea şi nu regret, chiar dacă nu-mi va fi scris să rămână alături de mine tot restul vieţii. Cred că a fost nefericit cu soţia lui, a mai spus ea în gând, apoi şi-a scos halatul şi s-a băgat sub cearceaf.

Când s-a întors din baie, Anghel s-a apropiat de ea să vadă dacă doarme sau nu.

- Vino în pat, că nu dorm! a pronuţat ea rar.

- După acest duş mă simt reconfortat, a spus el, lipindu-se de ea.

- Foarte bine! Acum să te văd de ce eşti în stare, reconfortatule! i-a spus ea în glumă, sărutându-l cu drag.

62

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Anghel a luat-o în braţe, apoi şi-a plimbat mâna lui caldă peste trupul ei care se tot înfiora, pe măsură ce ajungea în locurile de el ştiute, încât amândoi au început să respire mai repede şi să se rostogolească prin pat.

- Hai, odată! a izbucnit ea, că dau în clocot.

Când totul s-a terminat, glasul ei s-a mai auzit o dată clar, printre gemete: „Bravo! Nota zece!” a mai spus, fugind în baie. ... Dimineaţa, Caliopi s-a trezit prima, a mers în baie, unde a pus apă în ibric şi cafea, apoi a pus în priză termoplonjonul (un mic fierbător electric). Când cafeaua a început să fiarbă, aburii sau răspândit în toate încăperile, ajungând şi la nasul lui Anghel.

Cu ibricul şi cu două pahare de plastic s-a întors în cameră, iar Anghel a întrebat-o: - Bună dimineaţa! Ai făcut, deja, cafeaua?

- Da, după cum vezi. Am pregătit şi micul dejun. Acum mergi şi tu la baie şi spală-te, apoi să mâncăm şi să facem planul pentru toată ziua!

- Dar nu trebuie să ne grăbim. Aici stăm 48 de ore. În timp ce îşi sorbeau cafeaua, Anghel o privea zâmbind: - Ce atmosferă plăcută de familie este aici! Nu ţi se pare?

Ce zici, am putea noi doi să facem un cuplu care să ducă o viaţă normală de familie?

Iniţial Caliopi s-a blocat şi n-a răspuns nimic. În mintea ei se învârteau haotic zeci de întrebări, iar una era: „De ce a spus-o atât de brusc? Oare este adevărat că asta vrea sau ... Îi voi răspunde altă dată, dacă mai repetă întrebarea, dar să mă mai gândesc bine, desluşit”.

- Te-am întrebat ceva, revine Anghel. Este greu să răspunzi sau nu vrei să mă superi?

- În situaţia mea este foarte greu.

- Eu ştiam că doar matematica şi cu carnea de porc sunt foarte grele, nu şi un răspuns care ar trebui dat în raporturile dintre doi oameni şi parteneri în cuplu, totodată.

63

NICOLAE C. DINU

- Ştii? Pe mine m-a cam surprins dragostea aia oarbă şi nu vreau să sufăr mai târziu. Să lăsăm timpul să decidă.

Mai întâi vreau să-ţi spun ceva ce poate n-ai aflat, încă: câteva vecine de la mine din bloc, nişte „caţe” invidioase, caută cu limba scoasă să afle telefonul tău de acasă pentru a o anunţa pe soţia ta că locuieşti la mine. M-am tot gândit ce voi face dacă mă trezesc cu ea la uşă într-o zi? În bloc toată lumea mă ştie de femeie serioasă, iar acum...

- Draga mea, dar tu nu ştii proverbul bătrânesc „gura lumii n-o astupă decât pământul?” Stai liniştită, că fosta mea soţie este o femeie educată şi nu se va coborî atât de jos – la fapte proprii mahalalelor. Mai mult, la sfârşitul acestei luni se va pronunţa divorţul nostru, iar rezultatul îl ştie bine şi ea. Dar poate tu ai dreptate, să lăsăm timpul să decidă.

- Bine. Acum hai să ne îmbrăcăm şi să mergem să facem piaţa, apoi să plecăm la Răşinari! Presupun că ne vom întoarce până diseară?

- Desigur. Până la Răşinari sunt doar opt sau zece kilometri şi vom merge cu tramvaiul. Eu am mai fost acolo. ... S-au îmbrăcat amândoi: Caliopi într-un costum-taior din tergal, de culoarea piersicii, o bluză portocalie, la care şi-a ataşat o cravată vişinie, clasică şi cu dungi roz, destul de lată, care se asorta foarte bine cu tenul ei alb, dar îmbujorat, având o tentă de severitate, care l-a făcut pe Anghel să-i spună: - Eşti o parteneră ideală în aceste împrejurări şi ai contribuit la liniştea mea sufletească, lăuntrică, recunoaşte el.

- Iar tu eşti pentru mine un afrodisiac minunat care m-a ajutat să-mi găsesc sensul vieţii, pentru care îţi mulţumesc din suflet! Te rog să nu pretinzi prea mult de la mine, cea care până acum câteva luni de zile nu mai aveam nicio speranţă, iar singură nu reuşeam să-mi explic cursul vieţii mele, dar să mai fac şi planuri de viitor... a adăugat ea cu voce stinsă.

Au luat două sacoşe şi au pornit împreună spre piaţa din vechiul centru civic al Sibiului pentru a face unele cumpărături.

64

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Trecând pe lângă Muzeul Brukental au văzut uşile închise şi un anunţ care menţiona că muzeul va fi închis pentru renovări.

- Asta înseamnă că nu-l vom putea vizita? întreabă Caliopi dezamăgită că nu putea să vadă ceea ce citise ea într-o lucrare dedicată acestui muzeu vechi de artă.

Ajungând la podul de piatră s-au oprit şi au privit de sus panorama zonei cu clădiri solide din cărămidă, dar plasate pe nişte străduţe înguste, multe şerpuind parcă, în raport cu importanţa administrativă a acestora.

Spre râul Cibin se construiseră şi câteva blocuri în cartier, dar nu fuseseră asfaltate căile noi de acces.

- Ce cartier frumos! exclamă Caliopi. Nu ţi se pare?

- Da. Aici a fost vechiul centru al Sibiului, iar pe undeva, pe aproape, trebuie să fie şi un pârâiaş, Sibiel, care vine direct din munte. Hai să coborâm în piaţă, unde freamătă localnicii după cumpărături.

- Dragă, acest cartier rămas patriarhal, parcă vrea să ne spună că îşi cere dreptul la veşnicie, apoi îl întreabă: Ce cumpărăm?

- Cred că ar fi bine să ne apropiem de tarabele cu fructe şi legume, apoi ceva mezeluri şi ce vom mai găsi: cafea, pâine, brânză de oaie, care este foarte bună pe aici. Cât costă ţuica, bade? îl întreabă Anghel pe un bărbat în vârstă care şedea pe scaun în faţa unei mese cu sticle în care era un lichid incolor.

- O sută. Dar asta nu-i ţuică, e pălincă d’a noastră, de pe aici, fiartă de trei ori, răspunde acesta.

- Luăm şi noi o sticlă? o întreabă pe Caliopi.

- Da, numai s-o putem bea că este foarte tare, nu este slabă ca ţuica făcută la noi, în Dobrogea.

- Asta-i curată doctorie, doamnă! intervine vânzătorul.

- Atunci o luăm, că tot trebuie să ne mai doftoricim şi noi, din când în când, replică Anghel glumind vesel.

De aici au trecut la un vânzător cu lactate, pe care l-au întrebat: 65

NICOLAE C. DINU

- Cu cât vinzi brânza, prietene?

- Cu 60 lei. Este brânză curată de la oile noastre, păscute la munte. Gustă şi-ai să te convingi cât de bună îi!

Cei doi turişti au mai cumpărat salam şi o pâine mare, apoi ridichi şi s-au întors la hotel, unde le-au pus în frigiderul din camera destinată lor temporar.

- Mergem la tramvai? a întrebat-o Anghel.

- Mergem, dar ai răbdare să-mi schimb hainele! Să-mi pun alţi pantofi cu tocul jos, ca să pot umbla uşor, apoi un pulover subţire şi pantalonii de tergal. Vreau să ne plimbăm la Răşinari şi în parcul „Dumbrava”, ca să vedem păsările şi animalele din ţarcurile grădinii zoologice. Mi-ai promis că mergem la Dumbrava.

- Desigur, dar oprim la parc după ce ne întoarcem de la Răşinari. În parc vom zăbovi mai mult timp. ... Au ieşit din hotel şi au pornit pe strada General Milea, fostă Gheorghe Gheorghiu-Dej. În drum s-au oprit la o cofetărie unde au mâncat o prăjitură şi s-au informat cum ajung la staţia de unde să ia tramvaiul spre Răşinari.

- De la Regiment! a venit răspunsul vânzătoarei, mai sus vreo 300 metri de aici.

Tramvaiul se afla în staţie. Au urcat şi, peste un minut, s-a pus în mişcare. Când au ajuns în staţia de la parc, Caliopi a vrut să coboare, dar şi-a adus aminte că vor vizita mai întâi localitatea Răşinari, apoi vor vizita parcul. La ora 11.20 au coborât în localitatea Răşinari, o comună obişnuită din Transilvania unde există două biserici mari şi case trainice, iar pe străzi au întâlnit oameni mulţi, care le atrăgeau atenţia la fiecare pas.

Au vizitat localitatea cu cele două mănumente, iar când au mers în staţie se vedea tramvaiul care se întorcea de la Sibiu. Au urcat în tramvai şi au coborât în staţia din dreptul intrării în parcul Dumbrava, unde s-au plimbat, Caliopi a adunat flori de peste tot, apoi s-au plimbat cu barca pe lac şi, înainte de plecare, au vizitat grădina zoologică din parc, unde ea ahrănit lebedele, raţele şi 66

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

gâştele care pluteau pe lac, apoi au mers pe lângă gardul de sârmă unde erau închise animalele sălbatice: câţiva lupi, jderi, lei, urşi şi iepuri.

- Vai, ce slabi sunt lupii ăştia! se miră Caliopi.

- Ei nu se simt deloc bine în captivitate. Nu-i vezi cum se plimbă – în sus şi în jos – pe lângă gardul de sârmă? Se gândesc şi ei la libertate şi nu mai au poftă de mâncare.

De la animale au trecut pe locul unde se găseau unelte agricole sau alte utilaje vechi folosite de strămoşii celor care au trăit pe meleagurile Transilvaniei, adunate aici în aşa-zisul muzeu sătesc, după care au părăsit parcul. Caliopi avea braţul plin de flori culese în parc.

- Hai să intrăm în restaurantul de vis-a-vis! a invitat-o Anghel. Mie mi s-a făcut foame, iar la Sibiu vom ajunge mai târziu, pe la ora 15.00.

- Mă duci diseară la dans, la „Împăratul romanilor”?

- Te duc. Dar nu eşti obosită?

- Încă nu. Să ştii că de când sunt cu tine am întinerit şi nu prea mai simt oboseala, dar nici ruşinea nu m-a cuprins, a adăugat ea în continuare, râzând cu hohote, un râs sănătos din ambii plămâni.

- Mă bucur că te simţi bine, spune el, râzând tare.

- De ce râzi? Este ceva în legătură cu mine? Spune-mi!

- Da, cu tine, dar hai să traversăm şoseaua şi când ajungem la restaurant îţi spun.

Au intrat în local unde nu era prea multă lume şi s-au aşezat la masă, iar Caliopi a insistat: - Spune-mi!

- Aşteaptă să dăm comanda. Uite , se apropie chelneriţa!

- Bună ziua! Ce doresc domnii să servească?

- Două fripturi de porc şi o jumătate de litru de vin, comandă el.

67

NICOLAE C. DINU

- Dar friptura să fie de la ceafă şi să nu fie porc mistreţ! precizează Caliopi. Când s-a îndepărtat chelneriţa, l-a presat din nou pe Anghel să-i spună ce e în legătură cu ea.

- Am uitat despre ce era vorba! se scuză Anghel.

- De ce râdeai aşa de tare? insistă Caliopi.

- Bine, îţi spun. Este un banc cu o scroafă: un sătean avea în curtea lui o scroafă căreia îi venise de vier, iar el ştia că altul avea vier şi a discutat cu el; acesta a fost de acord, dar să aducă scroafa la el acasă. Nu ştia cum s-o aducă: s-o lege de gât cu un lanţ şi s-o mâne pe jos sau s-o urce în căruţă şi s-o aducă – omul locuind cam departe.

Când a ieşit în curte a văzut roaba lângă zidul casei şi şi-a spus: „în roabă o urc uşor şi o dau jos”. Aşa a făcut şi a pornit cu ea la consăteanul său. Acolo a dat-o jos şi a introdus-o în ţarcul unde se afla vierul, care şi-a făcut treaba într-o jumătate de oră.

Proprietarul vierului i-a spus că vierul lui nu este chiar de rasă, scroafele lui (avea două) au făcut câte 6-8 purcei. „Are Vasile Neagu un vier de rasă, scroafele lui fac câte 15-17 purcei, fiecare, dar locuieşte pe deal, cam departe. Poate vrei să încerci şi la el?”

Omul i-a mulţuit, apoi şi-a urcat scroafa în roabă şi a pornit cu ea spre casă, dar pe drum s-a gândit că ar fi bine să încerce şi la cel cu vierul „de rasă” şi a mers acasă la acesta.

Acolo a repetat acelaşi ritual, apoi s-a întors acasă la el, unde a dat scroafa jos din roabă, iar roaba a lăsat-o lângă fereastra dinspre curte.

- Asta este tot? îl întreabă Caliopi.

- Nu este tot. În dimineaţa următoare, când omul a ieşit în curte, a găsit scroafa în roabă, aşteptând să repete vizitele din ziua care abia trecuse. Între timp a sosit chelneriţa cu fripturile şi au uitat să mai discute despre scroafă, iar după ce au mâncat, au plătit şi au ieşit în staţia tramvaiului cu care s-au întors la Sibiu. În cabina vatmanului cânta un aparat de radio.

68

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Dan Spătaru interpreta cântecul „Drumurile noastre”, iar Caliopi a zâmbit şi i-a şoptit lui Anghel: „Ale noastre s-au întâlnit!” „Da, a răspuns el: Drumurile şi iubirea, gândurile, fericirea”.

- Această plimbare mi-a produs o mare plăcere, a recunoscut ea.

- Şi mie, dar am cam obosit.

- Când ajungem la hotel, să te culci imediat, că diseară, la dans , să fii în formă de „cozonac”, i-a amintit ea, privindu-l pe sub sprâncene, şmechereşte. Mi-ai promis că vom dansa.

Afară era zăpuşeală, iar norii acoperiseră soarele de pe cer.

- Cred că va ploua, a spus Anghel, privind cerul.

- Să ne grăbim, ca să ajungem în hotel înainte de a începe ploaia, că nu vreau să ne ude.

Au reuşit să intre în hotel fără probleme. Portarul i-a salutat şi când a văzut-o pe Caliopi cu braţul plin de flori, a întrebat-o: - Unde aţi găsit atâtea flori frumoase?

- În parcul Dumbrava, a răspuns ea, mândră de buchet.

- N-am mai fost acolo de aproape patru ani de zile, a spus portarul rămas pe gânduri ca în transă.

Cei doi au urcat scările, iar când au ajuns în camera destinată lor, s-au aşezat în fotolii „să-şi tragă sufletul” un pic, apoi şi-au scos hainele de pe ei şi Caliopi l-a trimis la baie, spunând: - Până aranjez eu florile astea în glastra cu apă, tu fugi la duş! Apoi vin şi eu, că tare m-am încălzit.

Anghel a plecat, iar la uşă a întrebat-o: - Halatul meu este acolo?

- Dar odată mi-ai spus că atâta vreme cât suntem împreună, nu mai avem nevoie de halate! a replicat ea, dovedindu-se din ce în ce mai îndrăzneaţă, faţă de perioada de început a relaţiei lor, când era pudică, jenându-se să rămână goală chiar şi în pat, unde se înfăşura cu cearceaful.

69

NICOLAE C. DINU

Anghel s-a întors de la baie în halat şi i-a făcut semn că baia este liberă, dar după duş, Caliopi a venit în cameră goală, justificându-se că halatul ei nu era în baie.

Observând că Anghel priveşte insistent în partea de jos a pântecului, s-a aprins deodată şi nu ştia cum să-şi acopere cu palmele trupul, dovedind că senzualitatea la femei se asociază cu sentimentele. Atunci s-a apropiat de el şi l-a îmbrăţişat, şi-a lipit trupul fierbinte şi l-a sărutat, răscolindu-i simţurile, determinândul s-o ia în braţe şi s-o aţeze între perne, cum făcea de fiecare dată.

- Of! Of! a oftat ea uşurată. Uneori tu vorbeşti mult, dar faci mai puţin! Păi aşa procedezi tu cu o floare de toamnă târzie?

Ca mine? l-a certat ea, privindu-l drept în ochi. Sau ţi se pare că nu mai sunt frumoasă? Este drept că frumuseţea fizică trece cu vremea sau cum o denumesc oamenii de ştiinţă, este perisabilă; trece şi ea cu timpul. Cu el vine şi tot cu el pleacă; la început frumuseţea este desăvârşită, iar când vine, aduce bucurie, dar când pleacă, ea răscoleşte trupul şi aduce o mare durere în suflet.

- Tu ştii, draga mea, cum se derulează acel proces? Mai întâi ne părăseşte frumuseţea fizică, apoi se instalează, treptat bătrâneţea, cu tot cortegiul ei de lipsuri, de boli, de temeri, cu ofilirea trupului, la fel ca florile ce se veştejesc, iar bruma le arde, vântul le scutură, cad pe sol şi sunt călcate de toţi care trec pe acolo.

- Ştiu bine. Femeile suferă mult din această pricină.

- Mai ales cele care au fost părăsite. Unele dintre ele devin crude, incapabile de clemenţă, devin răzbunătoare, sunt capabile să le scoată ochii, dacă ar putea, bărbaţilor care le părăsesc, precizează Anghel, uitând că atunci când erau împreună îi neglijau. Rare sunt femeile care îşi dau seama că au greşit şi încearcă să se schimbe, dar o fac prea târziu, şi pierd momentul împăcării.

- Să ştii, Anghele, că pentru mine iubirea murise de mult, o îngropasem undeva, în trecut, iar de atunci se succedaseră mai multe anotimpuri şi nu mai speram să se mai producă o renaştere, 70

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

deşi sufletul meu dorea acea mângâiere, deşi eu îl socoteam adormit, ostenit şi însingurat.

- Iar acum, constat că dorinţa ta s-a împlinit şi chiar ai ajuns să-ţi placă să faci dragoste. Pe tine dragostea te transfigurează, iar când cobori din pat, după, parcă eşti o altă femeie, mai destinsă la trup, cu chipul mai îmbujorat, pe care se aşterne o linişte deplină, întocmai ca luciul unui lac neatins de vreo pală de vânt; eşti mai veselă, mai vioaie, chiar mai frumoasă, ai în ochi bucuria de a trăi, care vine din interior, de acolo unde sălăsluieşte sufletul tău.

- Înainte de a te cunoaşte pe tine a fost altfel. Să ştii că oricât de bine i-ar fi unei femei, când se vede singură şi fără nicio speranţă, acel sentiment minunat de iubire se stinge şi dispare treptat, iar bătrâneţea pune stăpânire pe ea, devine sperioasă şi încearcă să se protejeze, izolându-se ca scoicile în cochilia lor, la cea mai mică primejdie, încetând orice activitate, explică ea cu vorbe domoale.

- Hai să lăsăm amintirile şi filosofia tristeţii, care nu ne ajută la nimic azi şi aici. Vino lângă mine! o invită Anghel, care o strânge în braţe cu gingăşie, iar după mângâieri şi sărutări se contopesc în voluptate, suspinând de plăcere, cu trupurile vibrând în spasmele dragostei.

- Ce bine a fost! a exclamat Caliopi, întinzându-se până când au început să-i trosnească oasele, apoi a rămas pe gânduri: „Ce să-i răspund eu lui Anghel la întrebarea dacă eu vreau să formăm amândoi o familie? Îl vreau, dar mă tem.”

Peste câteva minute l-a auzit respirând profund. Adormise. „L-a obosit plimbarea la Răşinari, dar şi efortul depus” gândea ea şi un zâmbet i-a înflorit pe chip, apoi s-a lipit de el, a tras cearceaful peste amândoi şi a adormit şi ea.

Spre seară s-au trezit amândoi, s-au privit prin plasa întunericului, până când i-a bufnit râsul pe amândoi.

- De ce râzi? a întrebat-o Anghel.

71

NICOLAE C. DINU

- Credeam că încă mai dormi şi te studiam. Mă duci la dans?

- Te duc, dragă! Şi aşa trebuie să mergem în restaurant să mâncăm ceva de cină.

- Dacă eşti obosit, renunţ. Putem mânca în cameră că avem destulă mâncare.

- Mai bine mergem la restaurant să mâncăm şi să bem un pahar de vin „Târnavele”. Nu ţi-a plăcut?

- Ba da, dar observ că tu mă înveţi să beau, ceea ce nu obişnuiam până când ai venit la mine.

- Ei, un pahar de vin nu este mult, dar dacă tu nu-l vrei, lasă să-l beau eu, adaugă el râzând şi făcându-i semn cu ochiul stâng. Mergem?

- Mergem, răspunde ea, apoi adaugă: ştii ceva? Ce-ai zice dacă plecăm mâine de dimineaţă şi ne oprim la Baia Mare?

- La Baia Mare? Eu voiam să mergem la Cluj, dar dacă tu vrei, mergem la Baia Mare.

- Cred că e mai frumos la Baia Mare. De acolo plecăm la Vatra Dornei, unde stăm 24 de ore, după care plecăm la Iaşi, insistă Caliopi.

- Facem cum vrei tu. Important este că suntem împreună peste tot şi ne simţim bine. Acum hai la restaurant, că la ora 22.00 ăştia închid şi ne lasă flămânzi!

Când au intrat, orchestra făcea încălzirea. S-au aşezat la o masă, un chelner s-a prezentat la masa lor şi le-a luat comanda:câte o friptură de porc şi o jumătate de vin Târnavele.

Imediat orchestra a început să cânte melodia: „Spune-mi cine”. au plecat spre ringul de dans şi au dansat, apoi s-au întors la masa lor. Chelnerul i-a observat din uşa oficiului şi le-a adus fripturile, pâinea şi vinul.

- Credeam că aţi plecat, le-a spus el, dar aţi fost pe ringul de dans şi nu v-am mai văzut.

Au început să mănânce, dar ochestra a atacat un cântec local, după care a făcut o pauză şi abia peste vreo jumătate de oră 72

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

a cântat un tangou, la care au luat parte, pe ringul de dans mai multe perechi din salon, printre care şi ei doi, care au vorbit şi şiau zâmbit tot timpul, apoi s-au întors la masă, au băut vinul, după care au plătit şi au urcat în camera din hotel. Când au ajuns în cameră şi au închis uşa, Caliopi a început să cânte: „Ştiu că mă iubeşti şi tu, Am simţit chiar din prima seară etc.”, tangoul pe care îl dansaseră în restaurant.

- Ai voce frumoasă, draga mea, a gratulează Anghel.

- Când eram şi eu domnişoară, nu-mi scăpa nicio reuniune tovorăşească de la liceu sau balul de sâmbătă seara, unde mergeam împreună cu sora mea mai mare.

Ai văzut tinerii care se tot loveau de noi, nu ştiau să danseze nici măcar tangoul. Păi, când eram ca ei, ştiam să dansez: tangou, vals, horc, de toate.

- Tinerii de azi mai mult se bâţâie unul în faţa celuilalt.

Unde să mai înveţe dansuri moderne, pe la discoteci? Ţi-a plăcut dansul?

- Da, dar am cam transpirat. Fugi la baie şi fă duş, că nu te primesc în pat altfel!

- Chiar voiam să te rog să mă laşi să fac eu duş primul, ca să mă răcoresc puţin după aceea.

- Te las, dar să nu stai mult! l-a atnţionat ea, iar când te întorci să mă aştepţi, să nu adormi!

Caliopi a zăbovit cam mult la baie, iar când a revenit în cameră a crezut că el doarme şi s-a băgat încet sub cearceaf lângă el.

- Vai, ce rece eşti! a exclamat el.

- După duş m-am răcorit cu un jet de apă rece. Dar tu de ce nu te-ai culcat?

- Te-am aşteptat pe tine. Nu puteam adormi fără să-ţi spun „Noapte bună!”

- Îţi aduci aminte că la începutul relaţiei noastre niciunul nu îndrăzneam să rostim cuvântul sex sau plăcere, abia pomeneam cuvântul iubire?

73

NICOLAE C. DINU

- Da, apoi, mai târziu, când ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să ne pierdem în vârtejul ameţitor al nopţilor de dragoste, dovadă că omul poate face dragoste la orice vârstă, cu condiţia să fie sănător şi să aibă suflet tânăr.

- Eşti sigur? l-a întrebat ea. N-ai putea s-o şi dovedeşti?

- Ba da, dar îţi cer să laşi volumul mai mic în această seară, să nu ne audă vecinii din camerele alăturate! Promiţi? a întrebat-o el râzând.

- Promit. Am altă alternativă? Văd că râzi de mine, în loc să apreciezi manifestarea mea sinceră a plăcerii.

- Nu râd de tine, dimpotrivă, apreciez manifestarea ta deplină, dar ţi-am cerut să reduci volumul, nu să te abţii.

Caliopi n-a mai dat „ţipătul de final”, vrând să-i demonstreze că se poate abţine, apoi s-au culcat.

Dimineaţa a ieşit tiptil din cameră, şi a pus cafeaua la fiert, a umplut două ceşti, iar restul a pus-o în termos pentru drum. S-a întors în cameră cu cafelele şi l-a găsit pe Anghel îmbrăcat, au băut cafeaua, au pregătit bagajele şi au chemat un taxi care i-a dus la gară- Mâncăm ceva? o întreabă el.

- Nu mai avem timp, dar vom mânca în tren, că am pregătit, deja, două sandwichuri cu unt şi salam.

- Poate avem timp să mâncăm ceva în vagonul-restaurant, completează Anghel.

- Cafeaua din termos este fierbinte şi am „dres-o” cu în întăritor luat ieri din piaţa centrului vechi. În compartiment mai erau doi bărbaţi, dar ambii au coborât la prima staţie. Atunci Caliopi a scos mâncarea, pe care a şezat-o pe un şervet pe măsuţa de la fereastră, iar alături a pus două pahare cu cafea.

- Scot şi pălinca? o întreabă el. Nu mai mergem la vagonul restaurant, iar asta trebuie testată.

- Da, dragule, dar pune-ţi doar ţie, că eu nu beau!

- Gustă şi tu puţin şi vezi cum este!

74

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Ea a luat o înghiţitură, dar s-a înecat şi a început să tuşească. Băutura era tare, nu era ca ţuica noastră, din Dobrogea, avea să-mi povestească Anghel mai târziu.

- Ia-o de aici, te rog! a mai apucat ea să spună, tuşind mereu, iar chipul i se înroşise tare, fiind nevoiţi să deschidă fereastra vagonului.

După ce şi-a revenit, au mâncat, au băut câte un pahar de vin, apoi s-au aşezat la fereastră şi au privit peisajele naturale din zonele prin care trecea trenul şi staţiile de cale ferată prin care treceau: Cluj, Alba Iulia, Satu Mare, ajungând în Baia Mare, unde s-au oprit pentru 24 de ore. De la gară, un taxi i-a transportat până la hotelul „Maramureş”, dar au avut probleme.

- Nu vă pot caza pentru că ne-a sosit un lot de sportivi şi toate camerele sunt ocupate, le-a răspuns recepţionera, o tânără brunetă, cu ochii migdalaţi.

- Mai aşteptăm, domnişoară, poate, între timp, se eliberează vreo cameră, intervine calm Anghel. Venim tocmai de la Constanţa şi suntem cam obosiţi, dar avem răbdare.

- Tocmai de la Constanţa? îl întreabă ea, lungind vorba cu mirare sinceră. Am fost şi eu de două ori la Mamaia şi a fost foarte frumos la mare. Aşezaţi-vă pe canapeaua aceea de lângă fereastră, iar eu voi verifica dacă s-a mai eliberat vreo cameră!

A ridicat receptorul telefonului şi a vorbit cu câteva cameriste din hotel, apoi le-a făcut semna să se apropie cei doi cărora le-a cerut actele de identitate, râzând: „Aveţi noroc. S-a eliberat o cameră la etajul al III-lea. Poftiţi cheia de la cameră! are nr. 211.”

Anghel a luat geamantanele şi au urcat scările până la etajul III. În cameră era răcoare, iar fereastra dădea spre curtea interioară a hotelului. S-au făcut lejeri, apoi au despachetat şi geamantanele le-au aşezat pe o mică platformă din lemn, aproape de uşă. Era ora 13.50 şi Anghel a întrebat-o: - Mergem în restaurant să mâncăm ceva?

75

NICOLAE C. DINU

- Nu! Prefer să mâncăm aici, în cameră, că avem destulă mâncare. Mă simt cam obosită şi nu am poftă de mâncare.

- Trebuie să mănânci ceva. Nu se poate să rabzi de foame!

- Bine. Ştii ce mănâncă băimărenii pe aici?

- Da. Pită şi slană, pe care le stropesc cu pălincă, îi răspunde Anghel. Pe aici ei îi spun horincă, nu pălincă.

- Ce să scot pe masă? îl întreabă Caliopi.

- Orice, că mie îmi este foame, răspunde el, aducând sticla cu pălincă.

- Toarnă în pahare ca să nu mai bem cu dopul de la termos!

Iar mie să-mi pui doar un deget, că e prea tare! ... În timp ce turna în pahare, Anghel era vesel şi cânta cântecul „Ce bine ne-nţelegem noi doi ... parcă am fi unul singur , nu doi, ne-neţelegem dintr-o simplă privire, suntem unul amândoi etc.”

- Da, se vede că ne înţelegem bine în toate, confirmă ea, după care adaugă: de-ar fi mereu aşa...

Când au terminat de mâncat, au strâns tot de pe masă, apoi au făcut duş, pe rând, apoi şi-au luat porţia obişnuită de dragoste şi au adormit îmbrăţişaţi până sera.

De când erau împreună, trupurile lor se cunoşteau destul de bine, doar gândurile lor mai hălăduiau prin alte locuri. Astfel, când Caliopi s-a mişcat în pat, Anghel a simţit-o şi a strâns-o în braţe, apoi a mângâiat-o trecându-şi mâna peste trupul ei, care începuse să vibreze din nou.

- Dacă mai continui mult aşa, iar te pun la treabă, şopteşte ea, privindu-l de jos în sus.

- Asta şi vreau! i-a răspuns el, tot în şoaptă, sărutând-o, iar după câteva minute s-au pierdut în vârtejul iubirii.

- De când dorm în pat cu tine, dorm mai puţin ca altădată, i-a şoptit ea la ureche. Am dormit atâţia ani singură, iar acum, când ajung în pat, lângă tine, îmi piere somnul. M-am obişnuit cu tine şi cred că am dormit destul!

76

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Curios lucru. Şi eu dorm foarte bine lângă tine, recunoaşte Anghel, dar când îţi simt trupul cald, ceva mă cheamă la lucru, iar după aceea adorm mai greu.

- Şi îţi pare rău, nu este aşa?

- Dimpotrivă, dar nu vreau să te obosesc pe tine prea mult.

- Sau eu pe tine? recunoaşte ea cu veselie în glas.

- Adevărul este că amândoi ne iubim ca doi nebuni, care sau întâlnit după ce au rătăcit pe undeva, pe la marginea lumii.

- Mi-am adus aminte de bancul pe care mi l-ai spus la restaurantul de la Dumbrava – Sibiu, a spus ea şi s-a pornit pe un râs zgomotos.

- De ce râzi? a întrebat-o Anghel, privind-o dintr-o parte în lumina lămpii de pe noptieră.

- Pentru că eu sunt „scroafa din roabă”, a răspuns ea, continuând să râdă tare. Dar mi-a prins bine, a adăugat apoi.

- Atunci, la restaurant, n-am intenţionat să râd de tine, am vrut doar să ne distrăm puţin până când urma să ne aducă chelneriţa mâncarea. Apoi a tăcut şi a rămas pe gânduri, privindu-i cele două riduri care îi încadrau gura. Caliopi nu era o femeie uzată la vârsta ei, dimpotrivă, era plină de viaţă şi de tandreţe, aproape ca la vârsta înfloririi ei de la început.

Se gândea că, în parte, contribuise şi el cu prezenţa la redeşteptarea dorinţei ei de viaţă şi de voluptate feminină.

- Te simţi bine cu mine? a întrebat-o el.

- Da, chiar foarte bine! a recunoscut ea. De când sunt cu tine, nu mă mai simt singură, a nimănui şi mă simt iubită.

- Ştiu cum este. Fiecare om simte nevoia să aibă pe cineva lângă el, ca să poată trăi liniştit şi mulţumit sufleteşte.

Singurătatea aduce numai răceală şi suferinţă, nu liniştea necesară a sufletului, cum mai susţin unii.

- Hai să ne culcăm, că dacă mâine este timp frumos, vreau să ne plimbăm puţin prin Baia Mare! a spus el, strângând-o la pieptul lui şi au adormit mulţumiţi.

77

NICOLAE C. DINU

... A doua zi de dimineaţă s-au trezit la ora opt, au mâncat şi au băut cafeaua, apoi au plecat să vadă centrul oraşului şi au intrat prin magazine, după care s-au întors la hotel, de unde şi-au luat bagajele şi au plecat la gară şi, cu primul tren au plecat la Vatra Dornei pe la ora 12.30.

După amiază au ajuns în Vatra Dornei şi s-au cazat la hotelul „Casino” tot pentru 24 de ore, aproape de parcul central.

Oraşul Vatra Dornei este înconjurat de păduri din toate părţile; brazi falnici te întâmpină ca nişte lumânări îndreptate spre cer, răspândind în aer acel parfum de răşină, pătrunzător, în aerul curat al serii şi dimineţii.

Dimineaţa, în zori, plouase şi n-au ieşit din hotel până pe la ora 10.00. S-au spălat, au mâncat din proviziile proprii, apoi Cliopi a făcut cafea şi au băut.

-Eşti obosită? a întrebat-o Anghrl privind pe fereastră.

- Nu! De ce mă întrebi?

- Îţi propun să ieşim în parc, unde străluceşte soarele.

- Mergem să cunoaştem şi noi parcul, care este la un pas de hotel, apoi să vedem când avem tren spre Iaşi.

Au ieşit din hotel, în aerul curat şi tare al dimineţii. Ploaia purificase aerul şi udase plantele din parc pe care îşi lăsase boabele de rouă, pe care soarele le încălzea cu razele lui darnice.

- Aici am senzaţia unei terapii eoliene, spune Caliopi. Şi viaţa pare alta, ca şi cromatica încântătoare a peisajului. ... Pe aleie au apărut mai multe persoane care duceau cu ele geamantane grele. Mergeau în grupuri. Anghel l-a întrebat pe un bărbat care cosea iarba prin parc: - De unde vin aceste grupuri de oameni?

- De la gară şi merg la tratament, acolo, la băi. În fiecare an vin turişti pentru tratament câte 10-12 zile şi mai mult.

- Unde sunt acele băi?

- Acolo, în vechiul Casino! arată omul cu degetul. Se văd şi turnurile în care sunt colectate apele izvoarelor termale, care sunt folosite pentru tratament. Băile au fost construite de austrieci 78

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

de mulţi ani, pe când stăpâneau pe aici, peste pământurile noastre.

Parcul ăsta tot ei l-au amenajat şi îl folosim şi azi. Sunteţi în trecere pe aici? întreabă omul.

- Da. Venim din Constanţa, răspunde Anghel.

- Da, da, înţeleg! mai spune omul, apoi îşi continuă munca lui.

Cei doi „turişti” au trecut mai departe pe alee, discutând: - Ce oameni amabili! se miră Caliopi.

- Toţi oamenii mai vârstnici au în ei o doză de amabilitate, de respect şi înţelepciune, constată Anghel, gândindu-se la bunicul lui din partea mamei, care era om blând şi sfătos.

- Observi că parcul se întinde până aproape de clădiri, de parcă pădurea tinde să intre în casele oamenilor? îi atrage atenţia Caliopi. Şi totuşi, clădirile mai importante au rămas primăria, hotelul, băile termale din turn, iar în unele cartiere mai noi, blocurile de locuinţe, şcolile şi unele clădiri administrative.

- Mai sunt şi alte clădiri mai răsărite pe aici, că Vatra Dornei este oraş turistic; nu-i lipsesc nici bisericile, hotelurile alpine, ca şi pârtiile de schi. completează Anghel.

- O fi, dar cred că este frumos pe aici doar vara.

- Tu te-ai plictisit, spune Anghel, privind-o fix.

- Da. Mi s-a făcut dor de acasă. Hai să plecăm la Iaşi! Eşti de acord? Aici este prea multă linişte.

- Da. Avem tren la 15.15, iar pe la ora 18.00 intrăm în Cetatea Iaşilor. Ţie nu-ţi este foame? Hai să intrăm în restaurant şi să mâncăm ceva! a invitat-o el.

Au intrat în local unde erau puţini consumatori. Caliopi a observat că la mese se servea ciorbă de burtă şi şi-a manifestat dorinţa să comande şi ei.

- Ciorba de burtă nu prea ţine de foame, a explicat Anghel.

- Dar mai putem comanda şi altceva. Am văzut că la o masă chelnerul a adus două porţii de fripturi cu garnitură de ciuperci şi varză roşie. Mai schimbăm şi noi meniul.

79

NICOLAE C. DINU

Au comandat şi ei ciorbă de burtă şi două fripturi din carne de porc cu garniturile despre care tocmai discutaseră.

De la restaurant s-au întors la hotel, şi-au strâns bagajele, au plătit şi au plecat la gară. După ce şi-au luat tichetele pentru suplimentul de viteză şi locuri, au urcat în vagonul nr. 3, care era pe la mijlocul trenului. În compartiment nu mai era nimeni şi s-au mirat.

- Abia aştept să ajungem la Iaşi. Poate vom avea vreme frumoasă ca să vizităm Mănăstirea şi grădina botanică din parcul Copou.

- Poate avem timp să vizităm şi Casa Memorială în care a locuit şi a scris prozatorul şi povestitorul Mihail Sadoveanu, care este peste drum de parc, spune Anghel.

La Iaşi putem întrerupe călătoria pentru 48 de ore, dar numai să nu plouă, ca să fim nevoiţi să rămânem în camera de hotel. Dar şi atunci va fi bine că suntem împreună. Între timp, pe culoar s-a auzit zgomot şi voci, iar în compartiment au intrat patru persoane, cu valizele în mână şi s-au instalat pe locurile libere. Din discuţiile acestora, au înţeles că erau oameni care fuseseră la tratament la băile termale din Vatra Dornei şi se întorceau acasă. Când trenul s-a pus în mişcare, Anghel i-a spus: - Hai să fumăm o ţigară pe culoar!

- Ce frumoase pajişti sunt pe aici, la fiecare margine de pădure, ca şi pe delauri şi de-a lungul văilor!

- Avem o ţară frumoasă şi bogată, continuă Anghel.

Dinspre capătul vagonului se auzeau voci repezite, semn că ceva se întâmpla acolo. „Ce o fi?” a întrebat Caliopi.

- Probabil controlorul o fi găsit persoane fără bilete de călătorie, care ripostează, explică Anghel, care se căuta în buzunarul de la haină să se asigure că are asupra sa biletele de călătorie.

I-a controlat şi pe ei, după care controlorul a trecut mai departe, iar aceştia s-au întors la locurile lor în compartiment.

80

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

... La Iaşi au ajuns spre seară, iar din gară au luat un taxi care i-a transportat la hotelul „Moldova” din apropierea Mitropoliei, unde s-au cazat. Făcuseră întrerupere pentru 48 de ore a călătoriei, iar Caliopi era încântată că au obţinut cameră destul de repede şi era situată la etajul I, ne mai fiind nevoită să urce prea multe nivele.

- Azi mă simt obosită – a spus ea. Vom face un duş, apoi mâncăm în cameră şi ne culcăm devreme, iar mâine de dimineaţă vom face programul de vizitare a oraşului, parcului „Cpou” şi Casei lui M. Sadoveanu.

- Eu merg la baie, o anunţă Anghel.

- Ia-ţi prosop şi halatul, dar nu sta mult! Între timp eu voi despacheta bagajele şi aranjez masa. Mâine mâncăm la restaurant, poate şi dansăm puţin.

- Asta vom hotărî mâine seară, a spus el părăsind încăperea.

Dimineaţă, Caliopi s-a trezit prima, ca de obicei, dar nu s-a putut mişca pentru a nu-l trezi din somn pe Anghel, care ţinea mâna pe pieptul ei. S-a gândit puţin, apoi i-a luat mâna cu precauţie şi a aşezat-o pe pernă, după care s-a strecurat încet din pat, părăsind camera.

S-a spălat, apoi a scos alimentele din frigider, încropind micul dejun şi a pus cafeaua la fiert. Mirosul de cafea l-a trezit şi pe Anghel, care i-a spus: - Măi, măi, ce fată vrednică am eu!?

- Ai făcut ochi? l-a întrebat ea. Fugi la baie şi spală-te, apoi vino repede să mâncăm şi să plecăm la plimbare, că afară este un soare blând, semn că vremea ţine cu noi!

- Este bine. Să profităm şi noi de vremea bună, a adăugat el în drum spre baie.

Când s-a întors în cameră, masa era aranjată, dar el nu vedea paharele pe masă şi a întrebat-o: de ce n-ai pus şi tu un pahar de palincă?

81

NICOLAE C. DINU

- Am uitat. Vezi că sticla este în sacoşă, dar mie să nu-mi pui decât „un deget” că e prea tare.

- Hai noroc! a spus el, ridicând paharul. În sănătatea noastră şi să avem zile bune şi frumoase până la adânci bătrâneţi!

- Să te audă Dumnezeu! l-a aprobat ea. Acum aşează-te să mâncăm că azi avem cam mult de umblat! ... Când au ieşit din hotel, Anghel a întrebat-o: - Cu ce începem?

- Vizităm întâi Mitropolia şi statuia domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, a propus ea. Sunt la doi paşi de hotel. Îţi mai aduci aminte în ce perioadă a domnit el?

- Între anii 1457-1504, răspunde Anghel sigur pe el. Înainte se făcea carte serioasă în şcoală, iar Istoria României era printre materiile de bază. Iată şi statuia lui Ştefan, călare pe cal! Cât de măreţ este!

Au intrat apoi în biserică, unde au aprins lumânări, s-au închinat la icoanele Sfintei Fecioare Maria şi Fiului acesteia, însoţind cu rugăciuni şi închinări, apoi au privit pereţii împodobiţi cu icoanele sfinte.

- Câtă linişte este aici! au spus amândoi – în acelaşi timp.

- Pentru că nu are loc slujba, iar persoanele care se reculeg acum aici sunt puţine şi profită de această pace.

Când au ieşit din biserică au mers la staţia de tramvai şi au plecat la grădina botanică din Dealul Copoului.

Ajunşi la poarta de intrare în parc, au coborât din tramvai, au cumpărat biletele, însoţite de un ghid – un fel de broşură – apoi au întrebat casieriţa: - Casa memorială M. Sadoveanu se poate vizita?

- Da. Este deschisă zilnic, între orele 9.00 – 15.00, a răspuns aceasta.

- Hai să vizităm mai întâi casa, apoi intrăm în Grădina Botanică! a fost de părere Anghel, privind din stradă. Aici marele povestitor şi scriitor moldovean a scris atâtea cărţi, multe despre vânătoare, altele cu tematică patriotică, toate vorbind despre viaţa 82

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

oamenilor care au vieţuit prin aceste locuri, el însuşi fiind un vânător iscusit.

Au intrat. Doar câteva persoane – vizitatori ca şi ei doi – priveau obiectele rămase de la marele scriitor: o pălărie mare de vânător, un baston, puşti de vânătoare, un stilou, o pipă şi manuscrise, ca şi multe cărţi, pe care le-au răsfoit, au citit anumite indicaţii pentru vizitatori, apoi au ieşit, au traversat strada, pătrunzând în Grădina Botanică.

- Vai! a exclamat Caliopi. Aici este raiul, cu toate florile din lume! Parcă au fost aduse la un loc toate plantele din ţară! Iată trandafiri de toate soiurile şi culorile, gladiole, garoafe, liliac în plină toamnă şi altele cu denumiri în limbi străine, care transformă locul într-o feerie, încât n-aş mai pleca de aici, exclamă ea, terminând cu un oftat prelung.

- Dacă vrei, poţi să rămâi aici, dar să-mi spui când să vin să te iau! glumeşte Anghel.

- Este totul superb! continuă ea, cu chipul îmbujorat de fericirea interioară ... fiecare floare are un colorit şi un parfum specific, toate fiind rânduite cu grijă. Îmi închipui câtă muncă au depus oamenii care se ocupă de această grădină. Dacă aş putea, aş lua cu mine toate florile de aici – bineînţeles, dacă mi le-ar da.

Le mângâia corolele, frunzele, lujerele, apoi se apleca şi le mirosea parfumul aproape la fiecare, iar când a ajuns în zona pomilor şi arbuştilor proceda la fel, parcă era în transă.

- Nu te mai agita atât! i-a spus Anghel. Hai să mergem!

- Dar mă simt foarte bine şi nu-mi vine să mai plec de aici.

- Nu-ţi este foame? Deja este ora 16.00.

- Am uitat şi de foame cu atâta frumuseţe în jur...

S-au întors la hotelul Moldova şi au intrat direct în restaurantul aflat la parter şi s-au aşezat la o masă.

- De ce o fi atât de puţină lume aici?

- Poate că au fost înaintea noastră şi au plecat, sau vor veni mai târziu, răspunde Anghel.

83

NICOLAE C. DINU

Chelnerul din sector i-a observat şi s-a apropiat de masa lor, întrebându-i: - Ce servesc domnii?

- O ciorbă de burtă, dacă aveţi, apoi câte o friptură de porc cu garnitură de cartofi natur şi o jumătate de litru de vin „Târnavele”, iar la urmă două cafele!

- Nu avem ciorbă de burtă astăzi, dar avem ciorbă de văcuţă, iar un vin bun avem de Panciu.

- Este mai bună ciorba de văcuţă, intervine Caliopi, dar cu smântână. Iar friptura să fie ceafă, bine rumenită! adaugă ea. Şi o prăjitură Profiterol.

Chelnerul a notat comanda şi s-a îndreptat spre oficiu.

- Am obosit! îl anunţă Caliopi. Acolo, în Grădin Botanică mă simţeam mult mai bine, dar aici, parcă este un spaţiu prea redus.

- Te-ai agitat prea mult printre flori.

- După ce mâncăm, mergem în cameră şi ne culcăm, iar mâine ar fi bine să plecăm spre casă, spune ea.

- De ce? Te-ai plictisit?

- Nu m-am plictisit de tine. Poate m-au obosit atât de multe locuri vizitate într-un timp scurt, fiind mereu între sosire şi plecare. Este trecerea mea bruscă de la o singurătate aproape totală, la o viaţă mai agitată. Pot spune că acum îmi este dor de casă şi constat că nicăieri nu este mai bine ca acasă, deşi în acest concediu totul a fost frumos, vesel. În fundul sălii s-a aprins o lumină, descoperind astfel instrumentele orchestrei restaurantului, iar peste câteva minute şiau făcut apariţia şi instrumentiştii, care au început să-şi acordeze instrumentele.

- Ia uite, dragă, că are şi muzică! Dansăm? Ce zici?

Mai întâi s-au auzit câteva note muzicale, apoi bateria şi-a făcut prezenţa cu câteva bătăi ritmice, dar zgomotoase, după care a început melodia „Spune-mi cine” pe care o lansase Dan Spătaru.

84

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Este tangou! spune Caliopi. Hai să-l dansăm până când se face friptura!

- Nu mai eşti obosită?

- Mi-a trecut. Cine ştie când vom mai avea ocazia să dansăm, după ce ne vom întoarce la servici?!

Pe ringul de dans li s-au mai adăugat două perechi, iar unul dintre cei doi bărbaţi, cânta, cu voce tare, cântecul „Spune-mi cine? Spune-mi cine?

Te-a luat de lângă mine.

Că m-oi duce, m-oi ruga, Înapoi să mi te dea, Să nu mai plângă toată viaţa inima! etc.”

Când s-a terminat acea melodie, a pornitalta imediat: „Ştiu că mă iubeşti şi tu.

Am simţit chiar din prima seară, Când cuprinşi de dor ne-am privit, Ne-am întins mâna prima oară Şi ne-am zâmbit. etc.”

Caliopi nu s-a putut abţine şi a început să cânte şi ea odată cu acel bărbat, dar mai moale, mai piano.

Anghel a început să râdă şi a întrebat-o: - De unde ştii tu atât de bine?

- Cel puţin asta bănuiesc, mai ales că faptele vorbesc despre aceste sentimente. ... Când s-au întors la masă cei doi au găsit fripturile aburinde şi vinul turnat în pahare – producţia Panciu.

- Îmi place chelnerul ăsta – spune Anghel – că este atent şi serios, dar ciorba de văcuţă a uitat s-o aducă. Încă nu terminaseră de mâncat că a venit la ei chelnerul care le-a cerut scuze, dar ciorbă de văcuţă nu mai au. I-a întrebat, totuşi, dacă le aduce prăjitura Profiterol.

- Da, da! susţine Caliopi. Dar să fie proaspătă!

85

NICOLAE C. DINU

Muzica făcuse o pauză, dar odată ce au terminat de mâncat, ca un făcut, a început altă melodie: „Cine-mi e drag, mă aşteaptă.” S-au ridicat de la masă şi au păşit pe ringul de dans.

Valsul a ţinut cam mult, iar când au ajuns la masa lor, Caliopi a „căzut” obosită pe scaun, zicând: - N-am mai dansat un vals de când eram domnişoară, încât aproape uitasem de el. Acum chiar simt oboseala.

- Tu observi că ne-a adus prăjitura? o atenţionează Anghel.

- Da. De ce s-o fi grăbind atâta?

- Păi, este ora 21.30, iar la 22.00 se termină programul şi localul se închide. Să ne grăbim!

- Lasă-mă s-o savurez în tihnă, că n-am mai mâncat de mult Profiterol!

După ce au plătit, cei doi au urcat la ei în cameră, tot discutând despre această seară. Între timp Anghel se dezbrăcase şi se pregătise să facă un duş, iar Caliopi se întinsese pe pat, cu capul pe perne.

- Unde te grăbeşti aşa? Mai stai un pic, să se aşeze mâncarea în stomac! îl sfătuieşte ea. Vino în pat, lângă mine! Abia nu te plictiseşti.

- Păi, dacă vin lângă tine, cine ştie dacă mai fac duş?

- Vino şi vom mai vedea! îl tot ademenea ea.

- Fie cum vrei tu. Iată-mă! a mai zis el, sărind în pat lângă ea.

A luat-o în braţe, iar când s-au încălzit bine, au început să vibreze împreună, până când au rămas pe perne, sleiţi de puteri.

- Doamne, ce este cu mine? se întreba Caliopi. Femeie bătrână şi am asemenea comportare, fără frâu? Tu ce părere ai? îl întreabă pe Anghel. Oare am înebunit?

- Eu zic că nu, dimpotrivă, te simţi bine şi accepţi situaţia în care ai început să te complaci.

- Asta mi se întâmplă mie după atâţia ani de abstinenţă.

Femeie bătrână, cu un fiu în vârstă de aproape 28 de ani, căsătorit,

86

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

având şi el doi copii. De aceea mă consideram bătrână, iar asemenea practici le credeam pentru alte vârste.

- Dar văd că îţi place – zice Anghel.

- Da, îmi place al naibii de mult, încât am aşa ... un fel de teamă să nu se termine ... Am ajuns ca ... „scroafa” din bancul tău, care se urca singură în roabă.

Anghel n-a mai întrebat-o de ce se temea, ieşind din cameră, pregătit să facă duşul, dar după câteva minute a intrat în baie şi Caliopi, venind lângă el sub duş. S-au spălat pe spate unul pe celălalt, iar după ce s-au şters de apă s-au întors în pat şi au continuat să discute: - Atât de mult m-am obişnuit cu tine, i-a spus Caliopi.

Abia acum am înşeles eu de ce pleacă tinerii căsătoriţi – mirii – undeva, singuri, în „luna de miere” – tocmai pentru a se cunoaşte şi a se obişnui unul cu celălalt. Eu n-am avut parte de acea „lună de miere”. Dar tu?

- Nici eu n-am avut. După război, până prin anii 1960, toată lumea era săracă. Chiar şi după aceea nu-şi puteau permite mulţi un concediu prelungit după ce se căsătoreau.

- Când ajungem acasă, în Constanţa, te muţi cu totul la mine? îl întreabă Caliopi, direct.

- Da. După ce obţin hotărârea de divorţ.

- Mă bucur să aud asta, spune ea oftând şi vârându-şi capul în scobitura umărului lui Anghel, după care a adormit şi a început să respire mai rar. În dimineaţa următoare Anghel s-a trezit primul şi o privea pe Caliopi cum doarme, cu mâna dreaptă sprijinită pe umărul lui.

Ca să n-o trezească din somn, a stat nemişcat câteva minute, dar ea a deschis ochii şi i-a zâmbit.

- De ce te-ai trezit? a întrebat el.

- Pentru că nu ţi-am mai auzit respiraţia şi am vrud să văd de ce nu mai respiri. Știi ceva? M-am gândit să plecăm astăzi acasă. Ce zici?

- Te-ai plictisit aşa de tare?

87

NICOLAE C. DINU

- Nu m-am plictisit de tine, dar mi s-a făcut dor de acasă.

Am hoinărit destul, am văzut atâtea locuri noi... Gata! Nicăieri nu este mai bine ca acasă.

- Bine. Hai să pregătim bagajele, apoi să mâncăm ceva şi să mergem la gară! La ora 11.22 avem tren spre Bucureşti. M-am interesat ieri, la sosire. Este un tren în componenţa ăruia are şi două vagoane din URSS, cu pasageri pentru Bulgaria. Dacă mergem în gară mai devreme, avem timp să luăm tichetele destul de lejer.

Aşa că şi-au făcut bagajele. Caliopi a pregătit micul dejun, din care nu lipsea cafeaua, după care s-au îmbrăcat şi Anghel a comandat un taxi, care să-i ducă la gară. Totul a decurs în linişte şi la ora 10.30 intrau în staţia CFR din Iaşi, oprindu-se la biroul de informaţii pentru a se asigura de orarul trenului.

- Eu merg să cumpăr tichetele! a anunţat-o Anghel.

- Te rog să cumperi şi un ziar local şi revista „Almanah”! a spus Caliopi, când el tocmai pleca.

Când s-a întors Anghel au urcat în tren în vagonul nr. 5, imediat după locomotivă fiind cele două din URSS, cu destinaţia Bulgaria.

- Ai găsit ziarul local sau central?

- Nu mai avea, fuseseră vândute toate, dar ţi-am găsit revista „Cinema”. Poate găsim în Bucureşti.

Pe la ora 15.00, Anghel a întrebat-o: - Nu-ţi este foame?

- Nu. Lasă că mâncăm când ajungem în Gara de Nord din Bucureşti. Acolo avem posibilitatea să alegem.

De data aceasta s-au păcălit. Când au ajuns în Gara de Nord au constatat că trenul accelerat pleca spre Constanţa peste 27 de minute. Au apucat să cumpere revista „Femeia”.

- Bine că am luat tichete până la Constanţa, altfel acum trebuia să merg la Casierie din nou şi cum este aglomerat de obicei, puteam pierde trenul.

- De ce este aşa aglomerat? îl întreabă Caliopi.

88

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Astăzi este sâmbătă şi se întorc acasă toţi navetiştii, studenţii, precum şi cei care şi-au terminat treburile în Capitală.

Nu observi câtă lume este pe culoarele din tren?

- La ce oră ajungem în Constanţa?

- Cred că pe la ora 19.00. Tot nu îţi este foame?

- Ba, da, îmi este, dar mă tem să străbat culoareşe atât de aglomerate.

- Hai să mergem! Nu simţi mirosul de friptură? Doar aici este aglomerat, următorul vagon este chiar restaurantul, unde au ajuns şi s-au aşezat la o masă şi au comandat două fripturi de porc.

- Nu mai avem de porc, doar de vită, dar e fragedă, justifică chelnerul produsul. Merge cu gogoşari!

- Vin de care aveţi?

- Murfatlar şi Jidvei.

- Murfatlar, o jumătate de litru, aprobă Anghel.

- Un aperitiv înainte?

- Nu. Este suficient vinul, apoi două cafele. În timp ce mâncau ei, trenul s-a oprit în staţia Ciulniţa, unde au coborât multe persoane.

- Vezi cât de multă lume a coborât aici? spune Caliopi, care privea pe fereastră, în timp ce fumau o ţigară la cefea.

- Toţi sunt navetişti, care lucrează în diferite instituţii sau întreprinderi din Bucureşti, explică Anghel. Mai coboară o parte la Feteşti, apoi de la Cernavoda, cam toţi coboară la Constanţa. Eu cînd călătoream cu trenul, când veneam din ţară şi treceam peste Borcea şi Dunăre, mă consideram, deja, ajuns acasă.

Au plătit consumaţia, apoi s-au întors în compartimentul lor, pe culoarul aproape pustiu.

Caliopi citea revista „Femeia”.

- Iată ce scrie aici despre „Vara marilor iubiri” îl atenţionează ea pe Anghel: „La sfârşit de vară şi început de toamnă, secreţia de testosteron din organismul îndrăgostiţilor este la nivel maxim, iar când iubirea este profundă, feniletilamina este înlocuită de endorfină (sunt nişte cuvinte că îţi scrânteşti limba) 89

NICOLAE C. DINU

primul este acel hormon unic al pasiunii efemere, iar al doilea este hormonul stabil al fericirii – explică mai departe...”

- Cu toate acestea, scânteia care aprinde iubirea ţine de suflet – a cărui chimie, încă, n-a fost descoperită, fiind de natură divină – intervine Anghel. Poate tocmai de aceea dacă cei doi se dăruie total, necondiţionat, putând forma întregul despre care vorbesc psihologii, cu condiţia să accepte atât calităţile cât şi defectele partenerului lor.

Când au ajuns acassă se înserase, dar iluminatul public nu se aprinsese. Caliopi s-a întrebat: - Peste tot este aproape întuneric, dar nu s-a aprins niciun bec. O fi pană de curent?

- Nu cred, răspunde Anghel. Dau drumul la iluminatul public mai târziu, ca să facă economie de curent. În casă era cald şi linişte totală. Au lăsat geamantanele lângă cuier şi au trecut în sufragerie unde s-au aşezat în fotolii să se odihnească.

- Ce bine este acasă la noi! a exclamat Caliopi. Ştii că abia acum simt oboseala trupului?

- Ne-a obosit drumul prea lung – de la Iaşi la Constanţa – chiar dacă fizic n-am depus eforturi, faptul că am stat înţepeniţi în tren este destul de obositor. Dar dacă facem o baie fierbinte, ne va revigora pe loc, apoi vom dormi până mâine dimineaţă. Eu merg primul la baie, iar tu încearcă să despachetezi bagajele!

- De acord” Dar să nu stai prea mult în baie! a spus ea, care a început să se dezbrace, privind spre valize.: „Lasă, că le pot desface şi mâine” şi a pornit spre baie.

Anghel era în cada de baie şi Caliopi l-a întrebat: - Pot să intru şi eu în cadă cu tine? Mă primeşti?

- Da, dar la celălalt capăt, ca să avem loc amândoi.

S-au spălat, şi-au şters trupurile ude, apoi au mers în dormitor unde şi-au pus pe ei halatele de casă.

- Mâncăm ceva? o întreabă Anghel.

90

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Păi, ar trebui, că în toate zilele de când suntem împreună, m-ai învăţat să mănânc şi seara. Eu nu obişnuiam să mănânc seara decât un iaurt sau ceai.

- Deci, te-am învăţat rău!? o întreabă el.

- Da, m-ai învăţat să mănânc mult, să beau câte un pahar cu vin şi să fac şi altceva în exces ... ştii tu! Poate chiar astea sunt şi cauzele pentru care am pus pe mine aproape patru kilograme.

- Iar acum îţi pare rău? Eu zic că aşa îţi stă mai bine.

- M-am obişnuit cu tine atât de mult, încât nu ştiu ce aş face fără tine. % ... Toate aceste amănunte mi le-a povestit Anghel după ce s-au întors din concediul „în circuit”. Venise la mine să mă întrebe ce formalităţi trebuie să îndeplinească el pentru a-şi face mutaţie în casa Caliopiei. Atunci i-am explicat căile legale: - Prin căsătorie cu ea, sau cu viză de reşedinţă pe perioada de un an de zile, primit în spaţiul pe care ea îl deţine, pe bază de declaraţie de consimţământ. S-a folosit de viză pe toată perioada în care au fost împreună. % Atunci Anghel mi-a spus că a primit hotărârea de divorţ după procesul cu fosta lui soţie, pe care a lăsat-o în apartament cu cei doi copii, cărora le plăteşte pensie de întreţinere până când vor ajunge la majorat.

Am tras concluzia că el şi Caliopi se înţeleg bine, iar în perioada în care au fost în circuit prin ţară au beneficiat de vreme frumoasă, de linişte şi s-au iubit cât pentru o viaţă întreagă.

- A fost foarte frumos! a exclamat el brusc. Ne-am iubit „ca doi nebuni”, parcă am fi descoperit amândoi sexul pentru

91

NICOLAE C. DINU

prima dată în istoria omenirii. Intrasem în vârtejul ameţitor al dragostei fără saţ, pierzându-ne în desfătări.

A fost ca o adevărată „lună de miere”. Păcat că a venit atât de târziu. Ce să-ţi mai spun? Caliopi este o femeie foarte sensibilă, iubeşte florile, copacii, oamenii, iar asta mi-a dovedit-o peste tot, pe unde am ajuns, mai ales prin parcuri şi grădini botanice, chiar şi florile din faţa blocului.

- Mă bucur mult pentru tine, Anghele! i-am spus eu. Ar fi bine să vă înţelegeţi în continuare la fel de bine, că omului nu-i trebuie prea mult ca să fie fericit, decât o viaţă tihnită lângă persoana iubită..

CAP. VI DISCUŢIA CU CORINA DESPRE GHICITOARE Întorşi din călătorie, cei doi „turişti în circuit” mai aveau câteva zile din concediul de odihnă, pe care le-au folosit pentru probleme casnice şi alte activităţi utile. Într-o zi Caliopi a sunat-o la telefon pe Corina, ca s-o anunţe că au revenit acasă: - Bună, Corina! Ce faci?

- Bună ziua, Caliopi! De unde suni? a răspuns aceasta.

- De acasă. Ne-am întors din hoinăreală.

- Cum a fost?

- De la excelent în sus, a răsunat glasul vesel al ei, terminat cu un râs puternic. Poţi să treci pe la mine? Hai, te rog! Aş veni eu la tine, dar m-am spălat la cap şi nu mi s-a uscat părul, iar afară stă să plouă.

- Bine, dragă, am să vin pe la 11.00, după ce termin mâncarea aflată pe aragaz; Anghel unde este?

- Este plecat cu maşina la Autoservice, că are de reparat ceva la ea. Hai, vino! Te aştept să mai vorbim.

- Bine, voi veni, dar nu stau mult, că aştept o rudă care vine cu trenul pe la ora 13.00 92

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

... Când a intrat Corina în Sufragerie şi a văzut-o pe Caliopi, nu s-a putut abţine să n-o sărute, spunând: - Arăţi minunat, draga mea! Eşti atât de frumoasă şi parcă ai întinerit. Unde ai găsit „elixirul”? Eşti roză la chip, iar ochii tăi sunt veseli, parcă râd. Ce ai făcut?

- Hormonii, dragă Corina. Pe toată perioada concediului ne-am iubit ca doi nebuni, în fiecare zi.

- Bravo vouă! Dacă ăsta este „elixirul” , ţineţi-o tot aşa! o încurajează Corina. Parcă te-ai rotunjit puţin?

- Da, am mâncat bine, am băut câte un pahar cu vin şi mam simţit bine, încât am patru kilograme în plus. Dacă îţi spun una, pici! spune Caliopi, închizând ochii.

- Ce aţi mai făcut?

- Când eram cu Anghel în pat şi ne iubeam, aveam senzaţia că plutesc, că sunt imponderabilă. Mi se părea că pierd legătura cu pământul. De atunci, după fiecare „joacă” cu el, mă uit în oglindă să văd dacă sunt eu.

La întoarcerea noastră spre casă, de la Bucureşti şi până la Ciulniţa a călătorit cu noi în compartiment o femeie, care mi-a spus că are 34 de ani şi nu s-a căsătorit niciodată, pentru că n-a suportat bărbaţii, trăind în totală singurătate. Ştii cum arăta? Ca o plantă prăfuită, cu tulpina subţire şi răsucită, uitată fără apă; fără pic de personalitate, ternă, tristă, cenuşie, care a trăit o viaţă fără a cunoaşte vreo bucurie, mai ales bucuria împlinirii feminine. Îmi spunea că s-a săturat de singurătate, dar ar vrea să găsească un bărbat care să fie ca ea şi s-o înţeleagă.

- Adică ea vrea un bărbat cum s-o nimeri? zice Corina.

Nici aşa nu este bine. Desigur, nu toate femeile pot da peste bărbatul ideal. Poate din această cauză unele caută mereu, până când ajung prostituate sau frigide, iar altele sunt dezamăgite şi se consideră inutile, acceptând să trăiască în casă cu un bărbat pe care îl tratează ca pe un străin, explică doct Corina.

- Dar tu cum crezi că ar trbui să fie o femeie pentru a reţine lângă ea un bărbat? o întreabă Caliopi.

93

NICOLAE C. DINU

- Ei! Femeia trebuie să fie „ca o scrisoare de dragoste”.

Abia atunci forţa ei afectivă confirmă emoţia pe care ea urmează s-o transmită respectivului bărbat. E drept că şi frumuseţea este importantă, însă ea nu influenţează dragostea în toate cazurile, decisive fiind adesea personalitatea, carisma şi încrederea transmisă celuilalt: ele toate la un loc, exercită atracţia necesară.

Desigur, la început, bărbatul poate fi fermecat de strălucirea unei femei, dar abia mai târziu va înţelege el să iubească femeia pentru sufletul ei, optimismul şi tăria ei de caracter. Şi mai este ceva care poate atârna greu la cântar: „bărbatul va iubi femeia care va fi în stare să-i dăruiască, în fiecare dimineaţă, zâmbetul ei luminos, ca un răsărit de soare, care arată că este fercită în relaţia cu el. Când ea radiază fericire, el va trăi împăcarea cu gândul că „Cerul i-a trimis-o în dar”.

- De unde ştii tu toate astea?

- Aşa îmi spunea mie Cristian – soţul meu – înainte de a muri. Iar el nu m-a minţit niciodată, a adăugat ea, ştergându-şi, cu batista, lacrimile ce-i şiroiau pe obraji.

- Îmi pare rău că ţi-am trezit amintirile cu cele ce ţi-am povestit, se scuză Caliopi.

- Nu-i nimic! Îmi trece. Azi mă bucur că tu eşti fericită.

- Nu sunt tocmai sigură că aşa va fi totdeauna, dar sper.

- Ce te face să gândeşti aşa?

- Am să-ţi spun. În octombrie 1978 am întâlnit o femeie din Oltenia, din satul Maglavit – de unde este ciobanul acela Sfânt, Petrache Lupu. Am mers cu ea în acelaşi compartiment în trenul Bucureşti-Constanţa şi am discutat multe, ca femeile; ea a coborât la Feteşti, unde avea un frate care lucra la CFR, dar ne-am dat adresa şi numărul de telefon, iar în anul următor a venit la Constanţa împreună cu soţul ei şi m-au vizitat. Abia în mai 1980 ea m-a vizitat din nou singură şi a locuit la mine două zile.

Ce crezi că mi-a spus? Mi-a ghicit în cărţi, apoi în ceaşca de cafea şi mi-a spus că mă voi „cupla” cu un bărbat mai tânăr decât mine cu care voi trăi zece ani, dar fără acte, apoi ne vom 94

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

despărţi din vina mea şi a fiului meu. „Îţi va părea rău după el, că era om bun, dar până la urmă va pleca supărat. Tu vei ajunge la spital, la operaţie – uită-te aici: se văd oameni în halate albe, asta peste 5 ani de zile, dar scapi, te vindeci, că va umbla el cu tine la doctori, dar peste cinci ani vă despărţiţi.Mie mi se arată aici o casă, care vă strică relaţia de familie.”

- Eu mă tem că ne vom despărţi, de aceea nici n-am mai insistat să ne căsătorim amândoi – spune Caliopi, rămasă pe gânduri... Tu ce zici?

- Eşti sigură de tot ce spune ea? S-ar putea să greşească.

- Nu ştiu, de aceea mă tem şi eu, că până azi tot ce mi-a spus ea în legătură cu Anghel s-a adeverit întocmai.Acum rămâne să văd despre ce operaţie o fi vorba, că ea nu mi-a spus decât că voi suferi mult, dar voi scăpa.

Am contrazis-o atunci, spunându-i că mă simt perfect sănătoasă, dar mi-a mai spus că peste trei-patru luni voi pleca la un drum lung prin ţară – un drum în formă de potcoavă şi mă voi întoarce acasă foarte veselă. De asta spun că până azi toate s-au împlinit.

- I-ai plătit pentru că ţi-a ghicit?

- Nu. A stat la mine două zile, a mâncat, a dormit, am băut cafele şi câte un pahar cu vin sau bere.

- Mai greşesc şi ele, nu pot şti totul – o linişteşte Corina.

- Eu mă simt foarte bine, totuşi mă tem de necunoscut.

CAP. VII HORMONII RĂSCOLIŢI DUPĂ MENOPAUZĂ – TEAMA DE CANCER De când există lumea, toate cuplurile s-au întrebat: „Ce este iubirea” la care psihiatrii – specialişti în cercetarea sufletelor – de-a lungul timpului au dat tot felul de definiţii – toate diferite, dar putând fi rezumate la: iubirea se manifestă atunci când celălalt

95

NICOLAE C. DINU

are nevoie de tine; când simte că îi eşti aproape şi niciodată nu este nevoie să-ţi ceri iertare pentru că l-ai rănit (am citat din memorie).

Unii susţin că o relaţie de cuplu ar avea la bază factori biologici, alţii susţin că este influenţată de factori psihologici şi tocmai de aceea viaţa de cuplu, ca şi viaţa sexuală, sunt legate de arta iubirii, nu sunt doar activităţi fizice. Majoritatea cuplurilor încheie capitolul „iubire” , după doar câţiva ani de convieţuire împreună şi adesea totul se termină în mod prozaic, prin divorţ, la Tribunal.

Există şi alţii, care, din diferite motive, rămân împreună şi după ce nu se mai iubesc, dar se întreabă: „ nu cumva convingerea care nea unit la început a fost falsă, spunând că noi suntem făcuţi unul pentru delălalt? Sau a fost părerea rudelor.

Realitatea arată că într-o căsnicie există şi unele cauze care sapă la rădăcina iubirii dintre cei doi soţi, făcând ca ea să slăbească şi, treptat, să se topoească: hărţuieli zilnice cauzate de problemele gospodăreşti, stresul suportat de fiecare la servici, creşterea şi educarea copiilor, infidelitatea, trădarea unuia dintre soţi, sărăcia materială etc., toate se depun, ca o mâzgă, peste marile sentimente cu care cei doi au început relaţia şi macină încrederea lor. Cei doi trebuie să lupte pentru supravieţuirea cuplului lor, cum cere viaţa.

Aşa au gândit la început şi Anghel şi Caliopi, care veneau, fiecare, din câte o căsnicie eşuată, dar declarau că sunt hotărâţi să rămână împreună pentru a-şi face viaţa mai uşoară, ajutându-se reciproc.

Despre noul act de căsătorie n-au discutat niciodată, fiecare dintre ei fiind convins că nu hârtia îi va ţine pe ei împreună; au mai avut aşa ceva şi a fost în zadar.

Astfel că Anghel şi-a adus geamantanele în casa Caliopiei; trăiau împreună, gospodăreau împreună, plecau la servici, de unde se întorceau tot împreună, încât vecinele lor nu se mai întrebau ce este cu el acolo. Se obişnuiseră toţi că este locatarul şi vecinul lor, soţul Caliopiei.

96

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

... Trecuseră aproape cinci ani de când gospodăreau împreună şi totul decurgea normal în viaţa lor, dar într-o domineaţă Caliopi a descoperit o pată mare de sânge pe cearceaf şi s-a speriat. L-a trezit din somn pe Anghel, căruia i-a arătat-o, apoi au discutat toate amănuntele privind aflarea cauzelor acelei întâmplări neaşteptate.

- Ce poate să fie? îl întreabă ea?

- Deocamdată nu-mi dau seama. Se spune că femeia este aptă pentru a procrea până la vârsta de 50 de ani, dar sunt excepţii, cele mai multe femei se încadrează între 18 şi 40 de ani, când fertilitatea lor este maximă, îşi spune Anghel părerea, privind-o fix şi îngrijorat.

- La fel ştiam şi eu, repetă Caliopi, în sensul că deplinătatea feminină dispune de o scurtă viaţă a sângelui, în comparaţie cu bărbaţii, care sunt mereu proaspeţi şi apţi sexual.

Citisem şi eu într-o publicaţie de specialitate unde scria că după instalarea menopauzei, femeia pierde calităţile necesare procreierii. Eu intrasem în menopauză la vârsta de 41 de ani şi mam bucurat, iar acum să revină ... nu cred. Că doar nu sunt eu Sara, femeia despre care se vorbeşte în Biblie, care a dat naştere unui copil la vărsta de 90 de ani, cu un Avram de 99 de ani.

Gândesc că acest sânge curge din alte cauze, nu este vorba de menstruaţia fiziologică – aceasta este exclusă la mine, după aproape patru ani de zile, adaugă ea în lacrimi.

- Nu te mai speria! Urmăreşte cum evoluează situaţia în următoarele zile, iar dacă va continua tot aşa, vom merge la medicul ginecolog de la Policlinică, a liniştit-o el. Este o situaţie curioasă, deşi eu ştiam că menopauza se manifestă potolit după ce femeia şi-a îndeplinit rostul vieţii pentru care a fost blagoslovită de Dumneyeu, urmând să se preocupe , cu demnitate, de creşterea şi educaţia nepoţilor ei şi la fericirea aproapelui. Tu poate ai dreptate să-i invidiezi pe bărbaţi, în sensul că viaţa lor sexuală are hotarele mai îndepărtate în timp şi mai puţin precise decât femeile,

97

NICOLAE C. DINU

dar nici pe voi nu vă opreşte să aveţi, în continuare o viaţă sexuală, fără să faceţi copii.

Să aşteptăm evoluţia, apoi să vedem ce spune şi ginecologul.

- Iartă-mă, dragule! N-am vrut să te supăr cu nedemnele mele necazuri, dar m-am speriat, auzind câte probleme au femeile în ziua de azi. Mă tem şi eu ca fiecare femeie, la vârsta pe care o am. Mi se pare curios, că o vreme mi-am simţit trupul ofilit şi deodată constat că se revigorează, dar cu ce preţ? De aceea mă tem.

- Caliopi, dragă, trupul şi sufletul omului – fie bărbat sau femeie – trebuie să fie unite şi să convieţuiască împreună; chiar dacă sufletul va rămâne veşnic tânăr, el se va comporta în armonie în raport cu transformarea naturală a trupului, care îmbătrâneşte şi se ofileşte. Astfel că tu nu trebuie să-ţi faci probleme! Odată cu trecerea timpului şi sufletul se va adapta, în parte, acestor transformări, acţiunile devenind mai potolite, ca efect al creşterii înţelepciunii.

- Observ că tu încerci să mă linişteşti, dar aş vrea să înţelegi bine situaţia prin care trec eu.

- Acum, importantă pentru noi este sănătatea ta şi să ne gândim cum s-o protejăm. Este bine să aşteptăm o vreme, apoi să acţionăm, pentru că sănătatea face mai mult decât toate celelalte.

Este bine că mai avem 12 zile din concediul de odihnă şi vom putea merge la doctori, să vedem ce ai. ... După ce au mâncat ceva, Caliopi l-a întrbat: - Vrei să mergi tu la alimentară să cumperi un pui şi un borcan cu castraveţi? Eu nu mai am curaj să ies din casă în situaţia în care mă aflu.

- Acum nu te considera „infirmă” , să nu mai ieşi din casă!

- Mă tem, ce să fac? Cumperi şi două pâini! i-a spus ea înainte ca Anghel să părăsească încăperea. ... După plecarea lui, Caliopi a sunat-o la telefon pe Corina: 98

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Bună dimineaţa. Ce faci?

- Bună! Abia m-am sculat şi eu, dar nu-mi vine să cobor din pat. Tu ce faci?

- Sunt necăjită tare, dragă, dar nu-ţi pot spune la telefon.

De aceea te-am sunat , să te rog să vii tu până la mine, să discutăm problema pe îndelete. Poţi să vii?

- Da. Mă îmbrac şi vin. Dar spune-mi, e grav?

- Pentru mine este foarte grav, spune Caliopi apăsat.

Când a intrat în hol, Corina a văzut-o cu ochii în lacrimi.

- Ce ai păţit?

- Hai în sufragerie să-ţi povestesc!

- Anghel unde este?

- La alimentara, să cumpere ceva de mâncare.

- Spune-mi ce s-a întâmplat! insistă Corina.

Caliopi i-a povestit toate amănuntele, inclusiv cele ce a hotărât ea împreună cu Anghel.

- Acum, tu ce zici? Ce poate să fie?

- Ce aş putea să-ţi spun eu? Îţi pot da o părere, dar va trebui să mergi să te consulte un medic ginecolog. Este posibil ca organismul tău să fi suferit o revitalizare din pricina activităţii sexuale intense, după acea lungă perioadă de abstinenţă sau o altă cauză internă. Numai ginecologul şi nişte analize de laborator pot răspunde.

După cele ce mi-ai spus tu şi altă dată, aţi cam făcut exces în intimitatea voastră, adaugă Corina.

- Aşa este, recunoaşte Caliopi, dar mă simţeam sănătoasă, nu m-a durut nimic, niciodată. Nici acum nu simt vreo durere în trup, dar mă îngrijorează hemoragia.

- Eu cred că ar fi bine să mergi să faci un control ginecologic. Vezi bine câte femei suferă astăzi. Nu aştepta să te doară! Du-te acum când ai observat necazul! o îndeamnă prietena ei, Corina, înainte de a pleca acasă la ea.

99

NICOLAE C. DINU

La ginecolog Curgerea sângelui din trupul Caliopiei a continuat săptămâna următoare, ceea ce i-a determinat să ajungă la Policlinica nr. 2, unde a fost consultată de ginecologul T.P. care a avut o discuţie cu amândoi, astfel: - În raport de vârstă, vă găsiţi, încă, în perioada de menopauză (până la 50 de ani).

- Dar eu sunt în menopauză de aproape opt ani de zile, precizează Caliopi. Am traversat o perioadă lungă de abstinenţă, fiind divorţată de mulţi ani, iar cu domnul Pârvu, aici de faţă, convieţuim de cinci ani de zile.

Doctorul s-a gândit puţi, apoi i-a privit atent pe cei doi, după care a spus: - Deşi nu sunt sigur în totalitate, am credinţa că este vorba de o menopauză atrofică, într-un stadiu avansat de involuţie, căreia noi îi spunem „colpită atrofică”; ea apare în cadrul modificărilor regresive ale tractului genital al femeii ca urmare a unor disfuncţii ovariene sau în cazul suprimării activităţii ovariene, când intervine insuficienţa hormonală sau menopauza – ca în cazul dumneavoastră – deşi scade numărul estrogenilor, care determină micşorarea dimensiunilorvaginului, care devine inextensibil, iar mucoasa îşi pierde pliurile caracteristice, se subţiază şi devine netedă şi fragilă cu trecerea timpului. În acelaşi timp, porţiunea vaginală a colului uterin se atrofiază şi ea treptat, iar pereţii vaginului, ne mai având elasticitatea necesară, se subţiază, iar la extindere se simte durerea li sângerează, deoarece mucoasa începe să se fisureze. În unele cazuri se întâmplă ca PH-ul vaginal astefl modificat în urma dispariţiei glicogenului, poate favoriza apariţia infecţiei vaginale.

Cauza este tot insuficienţa ovariană (hormonală).

Vă vorbeam de colpita atrofică. Să ştiţi că ea maschează adesea procesele neoplazice. Privindu-vă, observ că aveţi obrajii coloraţi în galben şi cearcăne la ochi. Acesta este semnul că 100

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

pierdeţi sânge, ceea ce mă duce cu gândul la o metroragie, care poate proveni de la un chist ovarian care trebuie extirpat. Eu v-am făcut testul Babeş-Papanicolau, dar consider necesară o examinare mai serioasă a unui oncolog, de aceea am să vă trimit la Dr. Ianula, şeful secţiei oncologice din Spitalul Judeţean Constanţa.

- Dar dumneavoastră ce părere aveţi, domnule doctor, este cancer? intervine Anghel.

- Nu cred să fie cancer – răspunde dr. T.P. S-ar putea să fie o leziune benignă a colului uterinm un papilom scamos al acestuia.

Dar susţin că este necesară o investigaţie serioasă, cu analize de laborator. Asta este tot!

- Vă mulţumim! Bună ziua.

La doctorul oncolog Când am ajuns la dr. oncolog Ianula, situaţia a fost diferită.

Acesta i-a studiat actul de identitate al Caliopiei, iar după ce aceasta din urmă i-a povestit istoricul, înainte şi după relaţia cu Anghel, a clătinat din cap şi a spus: - Menopauza se instalează la femei la vârsta de 50-51 de ani, dar tot aşa de bine poate veni la 40-50 de ani, când există o fază aşa-zisă a „ciclurilor neregulate”, urmată de o perioadă de 12 luni fără ciclu, după care se instalează definitiv menopauza, cu bufeuri de căldură şi celelalte simptome specifice. Aceasta se întâmplă atunci când rezerva de folicoli din ovare s-a epuizat. În cazul dumneavoastră cred că este vorba de o leziune benignă, un papilom scamos al colului uterin dezvoltat ca urmare a reluării raporturilor sexuale după o pauză mai lungă.

Poate fi un papilom solitar, cu un anumit potenţial de malignitate, care s-a dezvoltat în perioada post-menopauză. Am observat că şi uterul este inflamat, încât ar putea fi vorba şi de un fibrom uterin, care necesită să fie extirpat chirurgical, dar pentru asta trebuie să facem nişte analize de laborator şi nişte investigaţii 101

NICOLAE C. DINU

mai serioase, iar pentru asta este nevoie să vă internăm în spital pentru o vreme. Obosiţi des? o întreabă Dr. Ianula.

- Uneori obosesc, dar îmi trece repede oboseala.

- Aveţi şi acum cearcăne la ochi şi chipul uşor livid, o paliditate, semn că aţi pierdut sânge. Este semn că poate fi vorba de un chist ovarian care poate duce la metroragie.

Este vorba de un proces complex, care se activează după o abstinenţă îndelungată, când se reia viaţa sexuală şi organismul este năpădit de hormoni extrogeni; atunci se produce fenomenul de „hiperplazie” a mucoasei, care degenerează în hemoragii.

- O internaţi, d-le doctor? întreabă Anghel.

- Da. Trebuie să grăbim analizele de laborator. ... Caliopi îl priveşte cu ochii umezi de lacrimi şi îi spune în şoaptă: - Să-mi aduci geanta de voiaj de lângă şifonier! Are în ea toate cele necesare pentru internarea în spital.

- Mă întorc cu ele peste o jumătate de oră, a răspuns el, privind-o cu o doză de compătimire, amestecată cu tandreţe, apoi a ieşit din încăpere. Când s-a întors la spital, Caliopi l-a întâmpinat cu un zâmbet palid pe buze, în hol.

- Văd că te-ai mai liniştit. Cum te-ai instalat?

- Sunt în rezerva 14 cu o altă doamnă, tot pentru analize.

Am inima strânsă, de când mi-a spus doctorul că trebuie să fiu operată, deşi diagnosticul este incert. Sunt zdrobită gândindu-mă ce va urma, a adăugat ea cu ochii în lacrimi.

- Nu te îngrijora! Aşteaptă să se facă analizele şi abia atunci vom afla dacă este ceva grav şi necesită operaţie! încerca Anghel s-o încurajeze, deşi era la fel de îngrijorat.

- Se spune că Justiţia Divină nu cunoaşte privilegii, şopteşte ea.

- Lasă Justiţia Divină în seama Domnului, pentru că nu te loveşte pe tine, ci pe cei care fac fapte rele. Și nu mai plânge!

- Îmi este teamă de operaţie, de necunoscut, iar când te văd că pleci şi mă laşi aici, singură ...

102

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Anghel a pornit pe hol, unde s-a întâlnit cu Dr. Ianula, care l-a invitat la el în cabinet, unde i-a spus: - Când am examinat-o am observat nişte celule granuloase.

Aceste celule le are de când s-a născut, iar dacă nu sunt folosite şi stau acolo mocnind, când femeia intră în menopauză, se produce un fenomen de malignizare a lor; dacă, însă, se reia viaţa sexuală, creşterea rapidă a numărului de hormoni extrogeni răscoleşte mucoasa uterului şi se ajunge la sângerare şi chiar la hemoragie.

Asta cred că s-a întâmplat cu doamna Caliopi, după acel dezechilibru hormonal, care a degenerat în explozii secretorii – un exces de hormoni tiroidieni – care, la rândul lor, au perturbat producţia hormonală a întregului sistem endocrin, cu consecinţe neplăcute asupra glandei hipofize. În situaţia dată, reluarea activităţii sexuale poate declanşa leziuni ale colului uterin care s-a aflat în repaus total atâta vreme şi diametrul lui s-a micşorat, iar pe suprafaţa lui interioară s-au format chisturi, care pot produce ulceraţii la suprafaţa lor în care se găsesc vase de sânge. De aceea la contactul sexual se produc pierderi de sînge. În unele cazuri, pe colul uterin apare adenomul de col uterin care, nefind depistat la timp şi tratat, conduce la cancer.

- Cum pot fi depistate toate acestea, d-le doctor? întreabă Anghel.

- Prin analize de laborator. De aceea am şi internat-o pe soţia dumitale. Trebuie, însă, s-o trimitem la Spitalul „Filantropia” din Bucureşti, pentru că aici avem posibilităţi limitate de depistare şi tratament. Acolo au metode coloscopice, citologice, îi vor face leucograma, biopsia, VSH, examenul bacteriologic şi parazitologic şi alte investigaţii.

- Ce este coloscopia, domnule doctor? întreabă Anghel.

- Este o metodă prin care se recoltează de la pacientă secreţii din sacul posterior al vaginului, din endocervis şi din peretele lateral al vaginului, a explicat doctorul.

- Deci, o veţi opera, până la urmă.

103

NICOLAE C. DINU

- Da, dacă bănuielile noastre se confirmă.

- În ce va consta operaţia? Mă refer la organele genitale.

- În raport de ceea ce vom găsi: histerectomia poate fi parţială sau totală, dar asta se constată doar la operaţie.

- Am înţeles că o veţi trimite la Bucureşti?

- Da, chiar poimâine – joi – pleacă o ambulanţă cu alte două persoane în stare gravă, însoţite de un medic şi o asistentă, prilej cu care o vom trimite şi pe doamna Caliopi.

- Vă mulţumesc, d-le doctor! a spus Anghel, ieşind din cabinet, îngrijorat de toate cele ce auzise. % Eu – autorul – m-am întâlnit cu Anghel Pârvu în curtea Spitalului Judeţean din Constanţa în aceeaşi zi, întâmplător, şi am discutat, după ce ne-am salutat: - Ce faci pe aici? m-a întrebat el.

- L-am internat pe fiul meu mai mic – are 14 ani – care urmează să fie operat de apendicită. Dar tu? l-am întrebat eu.

- Am internat-o pe Caliopi la secţia oncologie, fiind suspectă de cancer uterin. Dr. Ianula spune că nu este sigur, de aceea o trimite la Spitalul „Filantropia” din Bucureşti, unde are posibilitatea să i se facă toate analizele de laborator. Sunt îngrijorat, prietene.

- Când o trimite?

- Joi, adică poimâine, cu o ambulanţă, însoţită de medici.

- Ține-mă la curent cu starea ei de sănătate! i-am spus, apoi ne-am despărţit. % Joi dimineaţa, Anghel a mers la Spital şi a asistat la plecarea Caliopiei cu ambulanţa la Bucureşti, iar peste o săptămână s-a învoit şi a plecat şi el să vadă care este situaţia 104

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

acolo, la spital. Când l-a văzut, Caliopi a început să plângă, dar şia revenit şi au discutat apoi liniştiţi.

- De ce plângi? În situaţia ta, mai ai voie să plângi?

- Mă bucur că ai venit să mă vezi, a spus ea încet.

- Cum te mai simţi?

- Ca la spital. De trei zile mi-au fost instalate în uter nişte baterii pentru iradiere, urmând să mi le scoată în săptămâna următoare, dar dr. Alexandru mi-a spus că voi fi operată abia peste câteva săptămâni de zile, iar între timp voi fi trimisă înapoi la Spitalul din Constanţa. Discută tu cu doctorul!

Anghel a mers la cabinetul directorului de spital, iar acesta i-a dat toate amănuntele: - Domnul meu, pe soţia dv. noi o suspectăm de neoplasm ovarian şi în zona trompelor, dar şi de leziuni multiple ale colului uterin. Până acum i s-au făcut toate examenele de specialitate, dar biopsia este, încă, incertă. I-am introdus în cavitatea uterină nişte baterii pentru iradiere locală şi o pregătim pentru histerectomie totală, metoda cea mai potrivită şi uzitată pentru femeile mai în vârstă, care au un grad mai mare de scleroză al organelor genitale şi după ce au avut o perioadă mai lungă de abstinenţă sexuală totală, aşa cum este şi cazul doamnei de care vorbim.

- În ce va consta această histerectomie totală, dle doctor?

- În extirparea uterului şi a colului uterin, dar cu păstrarea anexelor rămase utile, dar asta peste câteva săptămâni, când va reveni la noi. Săptămâna viitoare doamna Caliopi va fi trimisă acasă cu o ambulanţă. Mulţumit? îl întreabă dr. Alexandru.

Desigur este o operaţie traumatizantă, dar necesară.

- Înţeleg, domnule doctor. Mulţumesc! Bună ziua!

Ieşind din cabinetul domnului Alexandru, Anghel a mers în curtea spitalului, unde îl aştepta Caliopi pe o bancă, în parc.

- Ce a spus doctorul? l-a întrebat ea, curioasă să afle.

- Ceea ce ştiam deja. Săptămâna viitoare vei fi adusă la Constanţa cu o ambulanţă, dar vei reveni aici, la spitalul „Filantropia” peste 5-6 săptămâno pentru a fi operată. Mi-a spus 105

NICOLAE C. DINU

că procedurile pe care ei le-au aplicat nu-ţi vor dăuna, în sensul că nu vor produce alte consecinţe.

- Mă tem de operaţie, Anghele. De când sunt aici, mă rog în fiecare zi şi noapte la Dumnezeu să mă ajute să scap cu viaţă.

- Fii sigură că vei scăpa! o încurajează el. Apoi vom fi liniştiţi şi ne vom vedea de viaţa noastră, deşi este o operaţie riscantă, sunt sigur că vei suporta şi apoi te vei reface total. Fii tare şi nu mai plânge!

Cu aceste încurajări s-au despărţit şi Anghel s-a întors la Constanţa, aşteptând cu îngrijorare sfârşitul acelui episod neplăcut şi dureros pentru ei.

Peste câteva zile s-a întors şi Caliopi, având obligaţia să se prezinte la secţia Oncologie a Spitalului Judeţean Constanţa pentru control din două în două săptămâni, iar dacă apare vreun incident, să se prezinte imediat.

Dr. Ianula a întrebat-o într-o zi dacă vrea să fie operată la Spitalul Constanţa, iar ea a răspuns că acceptă, dacă nu sunt probleme. „Vă va opera dr. V. Peţeanu” a asigurat-o dr. Ianula, căruia i-a dat un telefon la birou şi l-a invitat în cabinetul său, spunând: - Doamna Caliopi Dobre, pacienta noastră aici de faţă, a fost la „Filantropia” şi acceptă s-o operaţi d-vs. Este vorba de o histerectomie totală. Când consideraţi că o puteţi opera?

- Dacă este pregătită, o pot face şi mâine, a răspuns el.

- Eu zic să se prezinte aici luni, la ora 10.00, iar marţi s-o operaţi. Este timp s-o pregătim în câteva ore, nu?

- Da, sunt de acord, răspunde dr. V. Peţeanu. Deci, este vorba de „curăţenie totală”?

- Da, confirmă dr. Ianula.

Când s-a întors acasă, Caliopi i-a povestit lui Anghel cele ce au fost discutate cu cei doi medici, precum şi despre hotărârea ei.

- Deci, luni la ora 10.00 te prezinţi la spitalul judeţean?

106

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Da. Merg aici, la spital, fie ce-o fi! spune Caliopi. Sunt acasă şi poţi să vii la mine să mă vezi, să discutăm.

- Dr. Ianula m-a încurajat şi mi-a spus că operaţia va reuşi, dar va fi ceva mai greu după operaţie. Vor fi unele probleme mai dificile, dar vor trece cu tratamentul, după ce se vor reface legăturile dintre organele interne din zonă, a încercat Anghel să-i explice Caliopiei, pentru a n-o speria şi mai tare înainte de operaţie. Nu i-a spus că îi va scoate toate organele genitale, lăsându-i doar anexele pentru urinat şi un vagin artificial, dar a asigurat-o că vindecarea ei va fi totală, aşa cum îi spusese şi lui dr.

Ianula. ... În sala de operaţie, dr. V. Peţeanu lucra de zor la histerectomia totală: din cavitatea uterină i-a scos un uter fibromatos mărit, o trompă uterină care avea ţesutul îngroşat şi o formă neregulată; în locul unde ar fi trebuit să se afle un ovar a găsit un corp tumoral, apoi celălalt ovar şi trompa. În final a curăţat totul din interior şi a legat anexele cu uretrele şi ureterele la exterior pentru a fi deversate într-o pungă şi a închis operaţia, pacienta fiind transportată în rezervă, sub observaţie permanentă. ... După zece zile Caliopi a fost adusă acasă, începând un nou episod de chin şi dureri insuportabile. După toate zilele în care pierduse sânge era epuizată fizic, cu chipul palid cu tentă cenuşie a pielii; avea dese ameţeli, dureri de cap şi o incontinenţă urinară, care o făceau să plângă de fiecare dată. Asistenta medicală care o supraveghea şi o ajuta, nu putea face totul. Într-o zi a sunat-o la telefon pe Corina, pe care a anunţat-o că a fost externată din spital şi o roagă să vină până la ea acasă.

Aceasta a venit şi timp de o lună de zile a ajutat-o, îngrijindu-se de toate, inclusiv de necesităţile ei personale, spălat rufe, mâncare etc. Şase luni a stat Caliopi în concediu medical, apoi şi-a reluat, treptat, serviciul pentru încă un an, apoi s-a pensionat.

Tratamentul medical a fost suplimentat cu nişte caşete naturiste, pe care le prepara dr. Leontopol din cartierul Militari din 107

NICOLAE C. DINU

Bucureşti, la care Anghel a ajuns destul de greu, întrucât doctorul Leontopol fusese reclamat la Poliţie de către unii medici, care îl numeau şarlatan. Dar el avea mulţi pacienţi cărora le vindea acele caşete şi multe femei au reuşit să se vindece, total sau parţial, după cum au respectat instrucţiunile pentru tratament.

Anghel mergea la Bucureşti pentru a lua acele medicamente în fiecare trimestru, uneori chiar mai des, iar acasă, Corina prepara diferite ceaiuri din plante, care însoţeau acel tratament: muguri de brad, ştevie de grădină, rădăcini de hrean, pe care Caliopi le bea, precum şi ceai de afine, morcovi, sfeclă roşie, ridiche neagră – înainte de masă şi după mese, un ceai antiacid şi antihemoragic, pentru igiena tubului urinar, precum şi pulbere de cărbune medicinal. % Fiind tot mai îngrijorat de sănătatea ei, Anghel trecea tot mai des pe la mine, la servici, prilej cu care îmi povestea ce a mai făcut şi cum evolua vindecarea, iar eu îl încurajam să continue. Mi se plângea că de când s-a operat, Caliopi nu se mai preocupă de fizicul ei, ca altă dată, zice: „Nu-mi mai pasă de mine, dacă tot va trebui să mor!” A slăbit mult, iar părul parcă i s-a lipit de cap şi dacă n-ar fi Corina s-o oblige să mănânce şi să-şi ia medicamentele, cred că s-ar „topi” treptat.

Dar Corina s-a mutat la noi de când s-a operat şi se îngrijeşte de ea ca o veritabilă soră medicală.

Când mă întorc şi eu de la servici, stau de vorbă cu ea şi o îndemn să continue tratamentul, care a început să dea rezultate. Îi spun mereu: „Draga mea, eşti din ce în ce mai bine şi în curând te vei însănătoşi, apoi nu-ţi vei mai aminti de această perioadă grea.

Zici că te uiţi în oglindă şi te sperii. Nu-ţi mai face griji, că frumuseţea este trecătoare, important este să te vindeci şi să ne continuăm viaţa liniştiţi! Acum lasă grijile şi gândurile rele!”

108

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Uneori vine la noi şi Radu – fiul ei – care mi se alătură în strădania mea de a o ajuta şi încuraja. Ne aduce şi el peşte proaspăt, pentru a-i completa hrana dietetică. În acelaşi timp, Corina a început s-o ajute să se îngrijească de tenul şi de mâinile ei, o piaptănă şi-i schimbă zilnic lenjeria etc. şi îi prepară hrana.

Corina este o prietenă adevărată. După ce îşi termină treburile, stă de vorbă cu Caliopi şi fac planuri de viitor.

Totdeauna o învaţă să fie pozitivă şi să ia viaţa aşa cum este, perseverând în aplicarea unor trucuri pentru păcălirea procesului de îmbătrânire: - Dragă, tu ai uitat tot şi te comporţi ca o neştiutoare! îi zice ea uneori. Păi, draga mea, îmbătrânirea este un proces legic şi ireversibil, care nu poate fi stopat, dar poate fi întârziat, folosind unele trucuri simple, care să corecteze urmele lăsate de trecerea timpului sau de unele suferinţe fizice. Astăzi, dacă citeşti prin diferite reviste, poţi găsi loţiuni pentru curăţarea pielii, creme antirid, care înmoaie pielea rigidă, ca şi pentru combaterea cearcănelor şi pungilor de sub ochi. Ţi-am adus câteva reviste să le studiezi şi să vezi ce ţi se potriveşte.

- Acum tu vrei să mă împopoţonez ca o paiaţă, deşi am o stare care mă face să plâng!? ripostează Caliopi. Văd că tu vrei să fiu frumoasă, dar sufletul meu suferă, moralul este la pământ.

Chiar şi hormonii mei de acum îmi sunt împotrivă. Ei îmi fragilizează pielea, pe care o fac mai puţin rezistentă la agresiunile vremii, care contribuie la accentuarea ridurilor deja existente.

- N-am spus să începi masajele faciale, dar poţi să bei 1,5 litri , chiar 2 de apă în fiecare zi – insistă Corina.

- Ca să pot bea atâta apă, mai întâi trebuie să pot mânca.

- Te vei face bine curând, dragă! o încuraja Corina, care continuă: şi atunci te voi obliga să mănânci, să bei apă şi ceaiuri, îţi voi face măşti din lăptişor de matcă, miere şi smântână şi comprese din plante stimulatore, cu vitamina E – o cremă cu care îţi vei întreţine tenul în fiecare seară, înainte de culcare.

109

NICOLAE C. DINU

... După şase luni de zile, Caliopi a mers la spital, unde dr.

Ianula i-a făcut un control minuţios, iar când s-a întors acasă era veselă, radioasă.

- Te văd veselă. Ce ai făcut la spital? a întrebat-o Anghel.

- Mi-a spus dr. Ianula că totul merge bine şi nu mai există niciun pericol, nimic suspect. Am câştigat partida!

- Bravo! Puţine femei pot spune astăzi la fel ca tine. Dar Corina unde este? N-a mai venit cu tine? a întrebat-o el.

- A trecut pe la ea pe acasă, să-şi ia ceva şi apoi vine şi ea. ... De fapt, Caliopi începuse să facă plimbări în jurul casei şi la piaţă, însoţită de Corina, dar evita să care greutăţi mai mari de un kilogram. Se simţea din ce în ce mai bine, iar după acest control medical se gândea să-şi reia serviciul.

- Nu te grăbi! a sfătuit-o Corina. Mai ai aproape 10 zile din concediul medical şi nu eşti complet refăcută. Mai mult te-ai plictisit de atâta vreme cât ai stat în pat. Iar la servici nu vei avea răgazul să te ocupi de tratament.

- Of! Îmi vin acum în minte scenele prin care am trecut la Spitalul „Filantropia”, unde am fost supusă la zeci de investigaţii, tomografie, biopsie etc., încât mă speriasem de tot şi nu mai aveam nicio speranţă; totul se transformase în incertitudine. Când mi-au spus medicii că este vorba de o tumoră malignă, mă gândeam că voi muri curând şi psihicul meu s-a prăbuşit total. Am plâns mult atunci şi îmi venea să mă tăvălesc pe jos şi să urlu pe stradă. Atunci a început depresia mea şi s-a accentuat după ce am fost operată şi au început durerile, care mi-au copleşit şi sufletul, aşteptându-mi sfârşitul.

Azi nici nu-mi vine să cred că am scăpat şi mă simt bine, după câte am pătimit – încheie Caliopi. ... Mai târziu, Caliopi a început serviciul, mergând zilnic la lucru împreună cu Anghel şi se înţelegeau bine.

Abia peste un an de zile au încercat primul contact sexual, procedând cu maximă prudenţă pentru a nu avea incidente 110

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

neplăcute. După această experienţă au fost de acord că satisfacţia lor nu mai seamănă cu cea din perioada dinainte de operaţie, motiv pentru care Caliopi a spus: - Îmi pare rău, dar nu mai este la fel ca la începutul relaţiei noastre în cuplu.

- Eu mă bucur că te-ai vindecat complet, că te poţi mişca uşor, ţi-a crescut timusul şi ai luat în greutate, iar azi eşti veselă şi poţi încerca şi un contact pe care nu îl mai speram niciunul dintre noi.

- Mă gândeam că voi muri, iar mai târziu am avut şi teamă că mă vei părăsi. Mă şi vedeam iar singură, a nimănui, dar n-a fost aşa şi îţi mulţumesc!

- Tu te-ai întrebat vreodată de ce stau eu cu tine? a întrebato Anghel. Nu cred că ţi-ai închipuit că există la mijloc vreun interes material.

- M-am întrebat, desigur şi mi-am răspuns mulţumitor. Am înţeles că ţii la mine, de aceea ne-am şi unit amândoi. Iar eu m-am îndrăgostit de tine şi nu ştiu ce aş face dacă aş rămâne iar singură... a spus ea, pe gânduri.

- Nu te teme! Nu am asemenea gânduri!

CAP. VIII O DESPĂRŢIRE DUREROASĂ Convieţuirea lor liniştită a mai durat un an de zile, când a trebuit să facă diligenţele necesare pentru a cumpăra apartamentul în care locuiau împreună. Anghel a mers la ICRAL (Intreprinderea de Construcţii Reparaţii şi Administraţie Locativă) Constanţa şi sa interesat de condiţiile în care îl pot cumpăra, iar când s-a întors acasă a discutat cu Caliopi: - Apartamentul costă 80.000 lei, dar îl putem achita şi în rate lunare pe baza unui contract, adiţional la actul de proprietate, însă va trebui să dăm un avans de 30% din preţ. Eu am un carnet CEC cu suma de 40.000 lei, din care putem achita acel avans, apoi 111

NICOLAE C. DINU

ratele le vom plăti din pensiile noastre; este vorba de 300-350 lei pe lună. Tu ce zici?

- Nu ştiu cum să-ţi spun ... a zis Caliopi încurcată, dar i lam promis lui Radu, pentru fiul lui cel mare. Radu a spus că, dacă îl las lor, va achita avansul şi ratele, iar noi să locuim aici până când se va căsători fiul lui, că nu ne va deranja nimeni.

- Mă uimeşti, dragă! Tu ai hotărât fără să mă consulţi pe mine? a spus Anghel supărat. Dar noi poate vom trăi mai mult şi unde vom merge? Cu ce bani vom mai putea cumpăra alt apartament? La asta te-ai gândit? Nu uita că vremurile se schimbă continuu!

- Despre asta vom mai discuta! a spus Caliopi, ridicându-se din fotoliu şi îndreptându-se spre bucătărie.

Anghel a rămas pe gânduri. Chipul ei vorbise clar: „limba poate ascunde adevărul, dar ochii niciodată” îşi spunea el în gând, apoi continuă: „chiar dacă nu tresari când ţi se pune întrebarea şi poţi ocoli adevărul fără să tresari, fără să ţi se clintească o cută de pe chip, totuşi sufletul va fi neliniştit şi adevărul va sări în ochi, făcând să fii prins cu minciuna”. Caliopi s-a înroşit la faţă.

Vom continua această discuţie altă dată ... a şoptit el.

Trebuie să mă gândesc ce am de făcut. Altfel ... Într-una din zile, văzându-l supărat, Caliopi a venit lângă el şi l-a întrebat: - Ce te deranjează? Că i-am promis apartamentul lui Radu pentru nepotul meu?

- Nu m-a deranjat decât mercantilismul tău inconştient. Ai preferat să sacrifici liniştea noastră pentru a-i satisface poftele unui nepot care nu v-a învăţa niciodată preţul muncii şi al banilor, asta mă deranjează, i-a reproşat Anghel. Şi nici nu m-ai consultat, ceea ce spune multe despre viaţa în cuplu. Asta este recunoştinţa ta pentru toate câte am făcut eu pentru tine.

Tot ce se întâmplă mă duce cu gândul la faptul că am greşit – până acum am dormit un somn prelungit, fiind neatent la intenţiile tale – iar azi ai reuşit să mă uimeşti. N-am crezut că, 112

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

după atâţia ani de când suntem împreună, te poţi schimba atât de mult. Îmi pare rău că n-am plecat mai de mult de la tine, ca să nu mai suport această umilinţă, a spus el roşu de indignare.

Voi pleca de la tine şi te las să te judece Cel de Sus, care ştie câte am făcut eu pentru tine! Te rog să fii bună şi să-mi pregăteşti valizele cu tot ce este al meu! Mi-am dat seama că există fericiri care nu pot fi înţelese, dar şi oameni perverşi de care să te fereşti!

- Dar eu te iubesc, Anghele! Nu merit să-mi spui toate astea, a adăugat ea cu ochii în lacrimi. Relaţia noastră n-a fost doar o încercare, dimpotrivă, a avut la bază sentimentul de iubire. Te rog să rămâi! Nu mă lăsa iar singură!

- Aşa am crezut şi eu, că n-a fost doar o încercare, dar azi mă convingi că aşa a fost – la mijloc a fost doar teama de singurătate, de care fugeai – după care te-ai schimbat radical, profitând de naivitatea mea şi de încrederea mea totală în tine. Nu mi-am închipuit „că voi fi răsplătit” cu o atitudine contrară, întocmai ca hoţii care te fură pe faţă. M-am înşelat, Caliopi, încât regret că n-am plecat mai de mult, după ce ai suportat acea operaţie, dar n-am vrut să te părăsesc pentru că am crezut în iubirea noastră şi am vrut să-ţi fiu alături la greu, poate şi din generozitate, n-am crezut că sentimentele mele nobile pot fi răsplătite cu egoism şi înşelătorie. M-a amăgit gândul că ţii la mine.

M-a durut mult hotărârea ta cu privire la apartament. Într-o carte citisem proverbul „Feriţi-vă de apele adânci!” Este vorba despre acele ape unde înoată peştii piranha, care atacă în grupuri mari şi cu dinţii lor ca fierăstrăul, reuşesc să devoreze, într-un timp record, un animal mare.

Asta se petrece în apele potolite şi adânci, dar şi în omul pervers şi tăcut, capabil de fapte rele. Ai profitat de bunătatea mea.

Te asigur că n-am de gând să mă răzbun pe tine. Ştii că nu-mi stă în caracter, dar te las să te judece Cel de Sus. Eu te iert, dar să faci şi tu tot posibilul ca să mă determini să uit fapta ta.

113

NICOLAE C. DINU

Pe la prânz mă voi întoarce, a mai spus el ieşind pe uşă, dar s-a întors abia seara. Între timp Caliopi i-a scris o scrisoare pe douăsprezexe pagini în care i-a scris toate suferinţele ei şi i-a dat-o, rugându-l insistent s-o citească.

- N-am putut să comunic cu tine prin viu grai când te-am văzut atât de supărat, dar te rog să citeşti cele ce ţi-am scris şi sămi spui ce ai de gând. Acolo am scris toată durerea mea.

Anghel a luat scrisoarea şi a citit-o până la sfârşit, iar în timp ce citea, se înfiora sau clătina din cap.

După ce a citit-o, s-a întors cu faţa spre ea, privind-o compătimitor, chipul ei era înecat în lacrimi, iar razele soarelui care apunea îi poleia faţa într-o strălucire roşiatică şi, totuşi, palidă.

- Îmi pare rău în legătură cu operaţia – a spus el. Tu zici că ginecologul, prin operaţia efectuată a gonit moartea din cavitatea ta uterină, cu nedoritul preţ al unei invalidităţi permanente privind viaţa sexuală, care ne afectase pe amândoi în aceeaşi măsură. Eu cred că ar trebui să te bucuri că te-ai vindecat şi trăieşti.

Continua s-o privească, iar sufletul lui sensibil ar fi fost în stare să treacă peste acel rău care îl îndurerase atâta şi să rămână alturi de ea, dar şi-a revenit, iar după câteva clipe de gândire i-a spus: - În parte ai dreptate în legătură cu cele ce scrii, dar nu mai pot rămâne lângă tine. Un om are limite; nu poate să accepte toată viaţa vulnerabilităţi care vin din partea altora; nu poate să cedeze în faţa unor porniri iraţionale şi să fie înşelat, trădat, chiar de omul de lângă el pe care l-a crezut loial şi inocent.

Astăzi nu mai am vârsta când aş putea s-o iau de la capăt şi să fac pe plac altora.

- Bagajele tale sunt pregătite. Le-am pus în cele trei valize, a spus Caliopi în şoaptă. Regret că trebuie să ne despărţim – a spus ea printre suspine – dar dacă te răzgândeşti, caută-mă! Mă vei găsi tot aici.

114

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Am reţinut, a răspuns el. La revedere! şi a pornit pe scări cu bagajele în mână, iar de atunci nu s-a mai întors niciodată în casa Caliopiei. În luna iunie 1990 m-a sunat la telefon Anghel şi m-a rugat să ne întâlnim în parcul de lângă gară, că are să-mi spună ceva important. L-am găsit pe o bancă, în apropierea bazinului cu ape ţâşnitoare, necăjit, nebărbierit, privind undeva, departe.

- Salut! Ce faci aici, singur, prietene?

- Salut, Nicule! Ce să fac? Meditez şi eu la nemurirea sufletului. Am vrut să te văd şi să-ţi spun că m-am despărţit de Caliopi şi de mâine plec pe mare, cu un vapor de marfă suedez.

- Fă-mă să înţeleg! De ce pleci, în loc să te bucuri aici de pensie şi de linişte? Şi de ce v-aţi despărţit?

Anghel mi-a povestit toată întâmplarea cu apartamentul şi alte aspecte mai neplăcute dintre ei, mi-a spus şi unele date din scrisoarea pe care a scris-o Caliopi dar a insistat şi pe faptul că nu se mai poate întoarce la soralui din cartierul Inel II. A fost în port şi a discutat cu un prieten care este marinar de trei ani pe acel vas suedez şi acela l-a dus la comandantul vasului, care l-a primit şi în două zile i-a făcut acte de ambarcare.

- Ai curaj să pleci pe mare cu o navă străină? l-am întrebat eu.

- Am. Ce poate fi mai rău decât să stau în ţară cu o pensie de 1200 lei?! Am fost la NAVROM să mă angajez, dar ei nu angajează, că toate vapoarele româneşti sunt legate la mal în portul Agigea. ... După 1990 nu mai ştiu nimic de Anghel, dar mi-a dat telefoanele Caliopiei şi Corinei ca să mă informez.

EPILOG

115

NICOLAE C. DINU

Pe Caliopi n-am reuşit s-o găsesc la telefon, nici acasă, timp de aproape două luni de zile, dar după aceea am sunat-o pe Corina, care m-a primit şi mi-a dat o serie de amănunte importante, fiind bine informată.

- Ce s-a întâmplat între Caliopi şi Anghel? am întrebat-o eu.

- Eu pot să vă spun doar ce mi-a povestit Caliopi. Nu am participat la nicio discuţie dintre ei, a spus Corina.

După ce Anghel a părăsit apartamentul Caliopiei, ea a aşteptat vreo săptămână să se întoarcă acasă, apoi m-a sunat pe mine la telefon să merg până la ea acasă. Când am ajuns eu, am găsit-o plângând.

- Ce ai, dragă? De ce plângi? am întrebat-o.

- M-a părăsit Anghel, a spus ea printre suspine.

- De ce? Că vă înţelegeaţi bine.

- Eu l-am gonit, cu ambiţia mea păcătoasă de a-i promite lui Radu că îi las apartamentul meu nepotului. De atunci nu ne-am mai înţeles, iar el a plecat, m-a părăsit. „A plecat din casa iubirii noastre, dragă Corina! Abia când l-am văzut că pleacă cu valizele, am înţeles ce mare greşeală am făcut cu promisiunea mea. Dacă lai fi văzut, Corina: era ca un străin amărât, obosit de viaţă” - Şi nu ştii unde s-a dus? Poate s-a întors la sora lui? De ce nu te-ai dus la prietenul lui de la Poliţie?

- Am fost, dar mi s-a spus: Colonelul Dinu s-a pensionat în luna ianuarie 1990.

- Da, aşa este, m-am pensionat în luna ianuarie, am spus eu la privirea întrebătoare a Corinei.

- Unde credeţi că a plecat domnul Anghel?

- El m-a sunat pe mine la telefon, cu o zi înainte de a părăsi portul Constanţa cu un vapor suedez pe care, spunea el că era ambarcat. de două zile ca marinar şi urma să lucreze pe el în zona Mării Mediterane, iar de atunci nu mai ştiu nimic de el.

- Atunci când Caliopi m-a chemat la ea – spune Corina – am certat-o pentru comportarea ei. I-am spus: „Tu nu te-ai iubit 116

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

deloc, Caliopi; ghicitoarea aceea din tren avea dreptate când spunea că vei avea parte de un bărbat bun, care va veni la tine, dar te va părăsi, din vina ta”. „Acum lasă-mă şi tu în pace şi nu mă mai teroriza! Ştiu că am greşit, dar acum ce vrei să fac, că nu mai pot repara greşeala!” a adăugat ea printre suspine.

- SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI -

117

NICOLAE C. DINU

PARTEA A II-A CÂND CANCERUL ÎNVINGE TRUPUL, SEMĂNÂND MOARTEA CAP. I O RELAŢIE DE PRIETENIE CARE NU SE UITĂ Pe doamna Elena Valentina Dragomir – de a cărei poveste mă voi ocupa în continuarea prezentei lucrări – am cunoscut-o în primăvara anului 1983 cu prilejul îndeplinirii unor „sarcini de partid” de la Comitetul Municipal Constanţa, constând în verificarea îndeplinirii unor activităţi lucrative din câteva întreprinderi de pe raza oraşului Constanţa.

Atunci fuseserăm convocaţi mai mulţi aşa-zişi „activişti” cu care s-au format echipe de două-trei persoane, care să acţioneze conform unui plan prestabilit. Aşa s-a întâmplat ca eu şi doamna Dragomir să formăm o echipă, care am verificat activitatea din întreprinderile O.C.L Alimentara şi Chimpex, timp de două săptămâni, lucrând câte şase ore pe zi.

Deşi noi am lucrat corect toată perioada stabilită, depunând Raport cu problemele constatate, am fost dezamăgiţi că nimeni nu ne-a cerut explicaţii şi nici nu au fost analizate cele constatate şi propunerile care vizau remedierea neajunsurilor respective, fiind o muncă desfăşurată în zadar.

Un câştig a fost totuşi: am rămas prieteni cei care am acţionat în echipe şi ne-am respectat şi ajutat între noi, dar ne-am întâlnit destul de rar. ... Cu doamna Dragomir am avut prilejul să discut şi după Revoluţia din 22 dec. 1989, întâlnind-o întâmplător pe B-dul Tomis, pe 20 dec. 1991 şi m-am mirat când am văzut-o îndoliată şi foarte tristă. Am salutat-o şi am întrebat-o, aproape în şoaptă: - Ce s-a întâmplat?

- A murit soţul meu în urmă cu o lună de zile.

- Condoleanţe! am apucat să-i spun, că au şi început să-i curgă lacrimile.

118

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

O vreme am continuat să mergem alături amândoi, fără să scoatem vreun cuvânt.

- Cum s-a întâmplat? am întrebat-o eu, apoi.

- Ai timp să discutăm?

- Desigur. După Revoluţie am ieşit la pensie şi am suficient timp să fac ce vreau; sunt om liber.

- Atunci eşti invitatul meu. Vino acasă la mine să bem o cafea şi să discutăm! Şi aşa nu ne-am văzut de mult. Sau ai şi uitat unde locuiesc?

Am acceptat invitaţia ei însoţind-o până acasă, unde am băut o cafea şi am discutat câteva ore, iar la plecare ea mi-a spus: - Mai vino pe la mine să discutăm, că mă simt atât de singură, în special după amiaza, când fiica mea este la liceu – învaţă după-amiază şi vine acasă târziu, iar când vin eu de la servici şi nu găsesc pe nimeni în casă mă apucă groaza. Cum este ca pensionar? Nu te plictiseşti? Ce faci toată ziua?

- Nu am timp să mă plictisesc pentru că am o curte cu grădină în care am pus pomi fructiferi, viţă de vie şi zarzavaturi, apoi m-am apucat să scriu nişte cărţi, încât tot timpul sunt ocupat.

- Probabil îţi scrii memoriile?

- Să spunem că fac şi asta. Dar scriu despre viaţă, despre fapte reale. Scriu nişte romane.

- Când îmi aduci şi mie o carte s-o citesc?

- Deocamdată am terminat două şi sunt în manuscris, dar mai am câteva schiţate, cu toate datele adunate. Nu le-am scris la maşina de scris, sunt scrise de mână.

- Mă descurc eu cu cititul. Ştiu că scrii caligrafic, citeţ, ordonat. Am văzut asta atunci când am fost împreună la verificările de la cele două întreprinderi.

- Unde am muncit degeaba – precizez eu – că nu ne-a mai întrebat nimeni de măsurile luate.

- Aşa este, dragă! Două săptămâni am muncit în zadar.

Deci, munceşti în grădină şi scrii cărţi? spune Valy, privindu-mă fix în ochi. Mă bucur pentru tine! Îmi închipui că te pricepi şi 119

NICOLAE C. DINU

literatura este pentru moment, o plăcere a spiritului tău activ şi nu o ocupaţie încăpăţânată forţată, pe care cred că o s-o duci la capăt cu un efort deosebit, dar şi cu demnitatea necesară. După cum te ştiu eu, te exprimi destul de bine, lejer, iar dacă faci totul şi cu dăruire, îţi vine mai uşor şi îţi pune în valoare starea ta de spirit, încât nu simţi totul ca pe o corvoadă. Zic bine?

- Data viitoare, cânt trec pe la tine, îţi aduc şi o carte s-o citeşti – i-am promis eu atunci, dar am vizitat-o abia peste două săptămâni, deoarece, între timp m-am angajat profesor de legislaţie rutieră la o şcoală de şoferi amatori.

- Te aşteptam să vii la vară! m-a certat Vali, când mi-a deschis uşa de la apartamentul ei.

I-am povestit că am început să lucrez ca profesor pentru că inflaţia se accentuase şi veniturile mele se împuţinaseră, dar s-a bucurat când a văzut cele două manuscrisuri ale cărţilor mele: „Ora de marinărie” şi „Destin nemeritat”. După ce le-a răsfoit puţin, am întrebat-o: - Ce zici? Te descurci cu cititul lor? Aştept părerea ta.

- Desigur! a spus ea râzând. Cred că n-ai scris fraze în limba rusă sau chineză?!

- Am în lucru o carte „Prizonier în URSS”, unde am scris şi în limba rusă, dar am tradus, în paranteză, pentru eventualii cititori, care n-au învăţat la şcoală limba rusă. ... M-am ridicat de pe scaun ca să plec la mine acasă.

- Ce faci? De ce pleci? Stai să mâncăm ceva împreună!

Nici eu n-am mâncat, că abia am venit de la servici.

- Scuză-mă, dar azi nu pot sta prea mult, că trebuie să mă întâlnesc cu un fost coleg de şcoală, căruia i-am promis că îl ajut cu ceva. Data viitoare voi veni mai devreme şi vom sta mai mult de vorbă. Abia vei citi şi tu cărţile mele, ca să avem ce discuta.

- Deci, pleci la întâlnirea cu un coleg, iar pe mine mă laşi la urmă.... Vino duminică, să avem la dispoziţie toată ziua! Sper că duminică nu aveţi cursuri.

120

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Bine. Voi veni duminică, după ora 11.00, când termin orele de curs la şcoală. Avem şi duminica, precizez eu. La revedere şi te rog să nu te superi! am adăugat la uşă.

Duminică, după ora 11.00 am sunat la uşa apartamentului său, dar mi-a deschis uşa fiica acesteia, pe care am întrebat-o dacă mama ei este acasă.

- Este acasă, dar discută cu o vecină şi v-am deschis eu, care eram în bucătărie. Poftiţi înăuntru, vă rog!.

Pe hol m-am întâlnit cu Vali şi vecina ei, care tocmai pleca. Le-am salutat şi apoi, însoţit, am ajuns în sufragerie, unde ne-am apucat de discuţii care mai de care mai interesante. N-a lipsit nici judecarea cărţilor mele, în special „Destin nemeritat”.

- Ţi-am citit această carte în patru zile - a spus Vali, clătinând din cap. Înţeleg că este o parte din viaţa ta, pe care ai vrut s-o prezinţi ca un „ţipăt” din rărunchi care exprimă suferinţa îndurată pe parcursul anilor petrecuţi în profesia ta şi în familia ta.

M-a surprins, însă, capitolul ultim, în care ai prezentat unele fapte din perioada comunistă. Nu te temi?

- Nu am de ce să mă tem. Sunt fapte reale, trăite de toată lumea. Poate nu toţi le-au perceput la fel, dar ele au existat. Am muncit mult la această carte, iar când am terminat-o de scris, mam odihnit două zile. Ambele cărţi le-am scris la persoana întâi pentru că îmi trebuia un „eu” al întregii naraţiuni şi nu doream s-o pun pe seama altora, fiind viaţa mea şi experienţa mea de viaţă, care nu mă avantaja în toate cazurile, ba chiar sfârşise cam trist, din vina altora.

Acum pot să mă bucur că sunt în libertate, iar inima mea poate zburda liberă prin pădurea gândirii; dar în unele momente am senzaţia că sufletul meu parcă se dilată dureros pentru a face loc unui nou sentiment, ca o apăsare gravă, care câştigă în greutate. Nu ştiu de ce. ... Mai departe am discutat despre familiile noastre, despre copii etc.

121

NICOLAE C. DINU

- Te rog ceva! mă surprinde Vali brusc: hai să mâncăm!

Anca pleacă la o colegă de şcoală. Vom continua discuţia doar noi doi, după plecarea ei.

Aşa că am mâncat, iar după plecarea fiicei sale, am reluat discuţia de unde o lăsasem, descoperind, cu acest prilej, că Vali părea total schimbată, fiind destul de vioaie, sensibilă, iar ochii ei erau mult mai oblici, la fel ca la femeile asiatice şi cu val jucăuş de pasiune, sub pleoapele mărginite de genele lungi; pot să adaug chiar faptul că avea ochi inteligenţi, dar prea gânditori şi uneori, de o îndrăzneală copilărească, o inocenţă nelămurită de încredere şi de plăcere, în care se putea citi puterea iubirii. Ochii ei scânteiau de parcă se aprinsese în ei lumina unei noi vieţi.

Când vorbea era foarte volubilă. O priveam atent şi mă gândeam: „Este o femeie încă tânără, frumoasă şi pare să nu fie stăpânită de niciun bărbat pentru că ea este greu de stăpânit cu firea libertină pe care o afişează. Iar dacă nici posesiunea vreunui bărbat asupra ei nu există, voi încerca eu, deşi o consider viaţa adevărată”.

Mi-a reuşit încercarea chiar din acea seară, iar timp de trei ani de zile, Vali a fost a mea, cu trup şi suflet. Dar nu am niciun motiv să mă laud, că în realitate nu îmi aparţinea ea mie, ci mai mult eu îi aparţineam ei.

Să mă explic: Ea fiind viaţa adevărată m-a atins şi pe mine, care am acceptat apropierea de ea pentru că, după atâţia ani de zbucium profesional şi familial, la terminarea divorţului de fosta soţie mă hotărâsem mai greu să trăiesc din nou. În relaţia cu ea trupul meu a renăscut, ca şi gustul de viaţă, dăruirea, chiar şi o fărâmă de indecenţă, în abordarea vieţii amoroase în doi şi un gen nou de nepăsare faţă de noua situaţie, în prezentul meu reînoit; ajutat şi de o libertate complice şi tandră a femeii care se trezise la viaţă, devenind chiar exaltată uneori în relaţia intimă, cu o poftă tonică şi inepuizabilă de viaţă.

Treptat m-am obişnuit cu toate şi aproape m-am integrat în familia ei, fiind dispus să ajut şi chiar să dau unele sfaturi de viaţă, 122

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

având grijă să nu intervin în niciun fel în relaţia ei cu fiica, nici chiar atunci când luam parte la discuţiile din familie, în sensul că ofeream unele sfaturi – la cererea lor – dar nu aveam pretenţia ca acestea să fie şi respectate şi urmate.

De exemplu, în iarna 1992/1993, Anca i-a cerut aprobarea mamei sale ca să meargă într-o tabără la Braşov. Parcă o văd cum s-a apropiat. ca o pisică, de mama ei şi, cu o voce mieroasă, a întrebat-o: „Mami, mă laşi să plec în tabără la Braşov? Plec cu câteva colege, cu prietenii lor, iar eu merg cu Leo – un tânăr tot din Constanţa, student anul II la facultatea ASE”.

- Draga mea, observ că tu te-ai îndrăgostit de acest Leo. Tu eşti o fată cu educaţie şi consider că n-ar trebui să te îndrăgosteşti ca o nebună. Ai tu idee despre conivenţele sociale, despre tradiţii, despre pudoare şi dragostea adevărată? Sau poate acestea sunt doar vorbe care nu contează pentru tine? O fată educată procedează cu prudenţă, decenţă şi chiar cu ruşine în astfel de situaţii.

- Dar noi ne iubim, mamă! insistă Anca. Iar noi toţi am hotărât să mergem în tabără în această iarnă, de aceea te întreb: Mă laşi sau nu?

- Dragă, problema asta am mai discutat-o noi amândouă şi cred că ar fi bine să-ţi alungi din minte iluzia de a te căsători cu Leo. Eşti foarte tânără şi nu înţeleg de ce te grăbeşti atât de mult?

Mai ai timp destul pentru măritiş. Ce faci dacă, la un moment dat, vei constata că Leo nu este demn de tine?

Dar Anca citise o serie de cărţi de dragoste şi învăţase din ele destule fapte şi scriitori ca: Emil Zola, Guy de Moupasant, Boccacio sau Alanbert, zugrăviseră în cărţile lor scene ce vorbeau de graţiile dragostei, încât în acele clipe şi-a compus o mină pe măsură şi, ajutată de o voce mieroasă, dar interesată s-a apropiat de obrazul mamei sale, cu acea gingăşie copilărească şi drăgălăşenie în glas, i-a spus: - Hai, mami! lasă-mă să merg! Te rog să nu fii supărată pe mine! Ţi-am spus doar că eu vreau să mă căsătoresc cu un bărbat 123

NICOLAE C. DINU

care să-mi placă foarte mult, încât să-l pot iubi din inimă, iar acest bărbat este Leo, pe care cred că l-am ales bine. Şi el mă iubeşte la fel, iar acest motiv mă atrage spre el.

- Este bine să vă căsătoriţi numai dacă aveţi certa convingere că vă iubiţi cu adevărat, nu vă rezumaţi doar la sex sau alte aberaţii tinereşti – insistă mama ei.

- Dar eu sunt convinsă că Leo mă iubeşte, mamă! Iar în ceea ce priveşte situaţia materială, eu mă consider de două ori bogată: o dată pentru că sunt tânără, poate şi frumoasă, iar în al doilea rând pentru că Leo mă iubeşte aşa cum sunt. Şi aşa, eu îl vreau de bărbat, fiind unul aşa cum mi l-am dorit eu, nu o păpuşă de cârpă, ci unul care să mă iubească cu foc, din toată inima lui.

La fel să-l iubesc şi eu, iar împreună să avem copii sănătoşi aşa cum se cere împlinită legea cerească, şi-a declamat Anca pledoaria legată de căsătoria lor.

- Bravo ţie! Eşti cam îndrăzneaţă, draga mea. Dar n-ai luat în calcul şi alţi factori. E uşor să te măriţi, dar ai uitat să pui în balanţă şi cât de greu e jugul căsniciei.

- Nimic nu va fi greu dacă ne vom înţelege – o asigură Anca. Mai greu a fost în căsnicia ta cu tata, din cauză că voi nu vaţi iubit îndeajuns, încât să nu mai lăsaţi loc unor manifestări nedorite. Poate că şi tata a fost bun cu tine, dar a avut şi destule păcate. Ştii tu la ce mă refer?!

- Nu ţi se pare că „ai sărit calul”? o întreabă Vali. Cu ce drept ne judeci tu? Poate că tatăl tău n-a fost cel mai bun soţ, adică aşa cum mi l-aş fi dorit eu. Desigur, eu l-aş fi dorit să fie unic, dar n-a fost să fie şi ...

- Da, mamă, dar şi tu ai avut pretenţii mari faţă de el, pentru că mai crezi în dragostea eternă, cea de dincolo de mormânt. Ce ar fi dacă toate femeile ar fi văduve sau s-ar face călugăriţe? Cine ar mai contribui la perpetuarea speciei umane?

- Mă surprinzi din nou, fata mea! Nici n-ai apucat bine să-ţi ştergi nasul şi te-i apucat să judeci femeile.

124

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Nu te supăra, mamă! Cresc şi eu şi-mi dau seama cât de bine este să ai un bărbat frumos, acceptat de toată lumea şi care să te iubească cu adevărat şi pe care să-l iubeşti şi tu, iar împreună să puteţi face tot ceea ce a lăsat Dumnezeu pe Pământ. % După câteva minute a sunat telefonul şi a răspuns Anca.

Când l-a închis, s-a întors în sufragerie şi a spus: - M-a sunat o colegă (căreia i-a pronunţat numele), care ma invitat la o plimbare în parc. Mă laşi, mamă?

- Bine, du-te! Dar îmbracă-te mai gros, să nu răceşti! % Rmaşi singuri în casă, Vali m-a întrebat: - Ai asistat azi la toată discuţia mea cu Anca. Ce părere ai în legătură cu tot ce ai auzit?

- O părere bună, am răspuns eu. Anca este o adolescentă tânără şi frumoasă şi seamănă cu o păpuşă blondă cu ochii albaştri.

Este o copilă sănătoasă, deşteaptă, care îşi revendică drepturile vârstei sale. Îl iubeşte pe acel Leo, iar iubirea este „oarbă”, aşa cum ştii şi tu foarte bine.

- Tu ce zici, s-o las să plece în tabără la Braşov?

- Cred că este bine s-o laşi, am răspuns eu. Anca îl iubeşte pe Leo, iar acolo, fiind tot timpul împreună, au prilejul să se cunoască mai bine, îşi descoperă calităţile şi defectele etc. Tu ar trebui să admiţi, chiar să fii sigură, că ei doi vor ajunge, negreşit în pat.

Iar dacă tu n-o vei lăsa să meargă cu el acum, vor găsi ei prilejul să o facă, în lipsa ta de acasă, chiar aici, în casa ta, deci rezultatul va fi acelaşi, însă ea te va urî pentru că i-ai înfrânt voinţa. Aşa încât, eu te sfătuiesc să te gândeşti bine şi să nu-i dai acest prilej.

125

NICOLAE C. DINU

Aşa că peste câteva zile Anca şi Leo au plecat la Braşov, iar noi doi am rămas singuri acasă să facem „nebunii”.

La întoarcerea de la Braşov, tot Anca i-a povestit mamei sale, cu lux de amănunte, absolut tot ce au făcut acolo, inclusiv relaţiile lor intime, iar Vali, mama grijulie, a învăţat-o tot ce trebuia să ştie pentru a se proteja, cumpătarea etc., pentru ca legătura lor să reziste. La sfârşitul discuţiei lor, Anca i-a povestit toată discuţia care a avut loc între Leo şi părinţii săi: - Eu vreau să mă însor cu Anca! i-a anunţat Leo. - Te-ai gândit bine? l-a întrebat tatăl lui.

- Da. În cele două săptămâni la Braşov, am dormit în acelaşi pat cu ea, am discutat şi am hotărât să ne căsătorim.

- La libertatea de cavaler nu te-ai gândit? Nu crezi că este de preferat libertatea totală în locul grijilor şi tristeţii căsniciei?

Tu ai 22 de ani, fiule şi eşti student în anul II. Ai citit destule cărţi din care puteai să afli ce este dragostea. Noi, cei cu mai multă experienţă ştim că este ca un fel de fierbinţeală cauzată de o răceală, care trece singură după o vreme, fără să simţi. Ţi-ai pus problema ce vei face cu facultatea dacă te însori? Nu le poţi duce pe amândouă – facultate şi căsnicie.

- Nu este vorba de nicio „fierbinţeală”, tată. Eu o iubesc pe Anca şi vreau să mă însor cu ea. În ceea ce priveşte facultatea, ea va continua să meargă înainte. La vară, după bacalaureat, Anca va susţine examenul de admitere la facultate, apoi vom locui împreună în căminul studenţesc din Bucureşti, în camera pe care o ocup eu acolo.

- Şi nu consideri că ar fi mai bine să aşteptaţi amândoi ca Anca să-şi ia bacalaureatul, apoi să susţină admiterea la facultate şi după ce intră la facultate să faceţi ceea ce văd că aţi hotărât deja? îl întreabă tatăl.

- Este bine să ştiţi – tu şi mama – că eu văd altfel dragostea între doi oameni, nu o confund cu împreunarea care are loc la animale. De asemenea, am o altă concepţie în privinţa căsătoriei, iar căsătoria mea cu Ana nu mă înspăimântă, dimpotrivă. Pentru 126

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

mine este prima oară când iubesc şi nu vreau să regret mai târziu că am lăsat să-mi scape o dragoste şi o pasiune ca aceasta.

- Bine, fiule! Păi, dacă eşti atât de hotărât, dă-i înainte cu curaj!

- Îmi place fata! a spus şi mama lui Leo, fără să mai adauge alte sfaturi. % În iunie, Anca a promovat examenul de bacalaureat cu notă mare, apoi a susţinut examenul de admitere la Facultatea de limbi străine şi în toamnă era studentă, locuind împreună cu Leo în camera lui din Căminul studenţesc din cartierul Grozăveşti.

Vali a rămas singură, iar eu o vizitam tot mai des. Trei ani la rând, folosind pauzele noastre de la şcoală, când se schimbau seriile de cursanţi, am colindat prin ţară împreună cu Vali, care-şi împărţea zilele din concediul său de odihnă anual, în raport de programul meu de la şcoală. Despre aceste peregrinări prin ţară am povestit – cu lux de amănunte – şi în cartea mea „Hoinar prin ţară”.

Dar, în toamna anului 1993, între noi doi a avut loc un diferend care m-a determinat s-o părăsesc, iar de atunci nu ne-am mai văzut până pe data de 20 noiembrie 2000, când am aflat că este grav bolnavă.

CAP. II CASA SUSPINELOR În data de 19 noiembrie 2000 m-am întâlnit cu fostul meu coleg (o perioadă scurtă mi-a fost şi şef în 1979) colonelul Rotaru Chiriac, care m-a întrebat dacă am mai trecut pe la Valentina.

Acesta era vecin cu ea şi aflase amănunte despre starea ei de sănătate.

- Du-te s-o vezi, că este grav bolnavă! mi-a zis el.

127

NICOLAE C. DINU

E doua zi i-am făcut o vizită. Era singură acasă şi mi-a deschis chiar Vali, cu destulă întârziere.

- Sărut mâna! am salutat-o eu. Ce face dragostea mea? am continuat apoi, în timp ce o strângeam în braţe, fără să ştiu care este starea ei de sănătate.

- Uşurel! a ripostat ea. Nu mă strânge, că mă doare! Ce să fac? Te aştept de şapte ani să mai treci pe la mine, dar văd că tu nu poţi renunţa la orgoliul tău masculin, m-a ironizat ea. Îţi mulţumesc că ai venit, deşi este cam târziu!

- Ce s-a întâmplat cu tine? Ce ai păţit?

- Dacă ai răbdare, îţi voi explica. Hai în sufragerie! a mai spus Vali, luând-o înainte, cu paşi nesiguri.

Mergând în urma ei, am observat că purta pe cap o basma groasă din lână, care m-a dus cu gândul că, probabil, s-a spălat la cap şi se protejează de curent, dar voi afla adevărul peste câteva minute de la ea: îi căzuse părul din cauza medicamentelor şi citostaticelor.

Abia ne-am aşezat pe scaunele din jurul mesei, că Vali a început să mă chestioneze: - Pe unde ai umblat atâţia ani de zile, încât n-ai mai putut ajunge şi pe la mine? Spune-mi ce ai făcut şi de ce eşti supărat pe mine atât de tare?

- Îţi voi spune, dar acum lasă-mă pe mine şi povesteşte-mi de ce eşti bolnavă tu! Vreau să ştiu ce s-a întâmplat.

- Ce să se întâmple? Am cancer – a spus ea fără ocol.

Răspunsul ei a fost pentru mine ca o lovitură de trăsnet, încât, aproape două minute, doar am privit-o, fără să mai pot spune vreun cuvânt; doar în mintea mea se derulau unele scenarii şi conexiuni şi am crezut că exagerează ca să mă impresioneze pe mine, dar am revenit, ştiind că nu avea un astfel de obicei, ci suferea cu adevărat, încât mă gândeam cum s-o abordez, ca să n-o supăr.

- Cum ai descoperit boala? Mă refer la cancer.

- Este o poveste mai veche... cum să-ţi spun?!

128

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Înainte de începerea ciclului menstrual, simţeam sub braţe nişte umflături (ganglionii), care dispăreau odată cu încetarea ciclului. Mă obişnuisem cu ei, încât nu le mai dădeam atenţie, dar odată, în cadă, după ce m-am spălat, mi-am palpat sânii; sub sânul stâng am simţit o gâlmă întărită, ceea ce m-a dus la concluzia că este vorba despre noduli, care nu mai dispăreau.

A doua zi, la servici, am discutat cu o colegă a mea, care a trecut prin aceeaşi situaţie, dar s-a tratat şi s-a vindecat, dar trebuia să mă vadă un medic oncolog.

Am mers la medicul de familie care mi-a dat o trimitere la secţia Oncologie de la Spitalul Judeţean Constanţa, iar acolo m-a examinat dr. Ianula.

- Cum a decurs consultul? o întreb eu.

- Mai întâi m-a întrebat ce mă doare. I-am răspuns „Nu mă doare nimic, d-le doctor, dar obosesc şi nu am putere” apoi i-am spus despre ciclu şi acele gâlme.

- Dezbrăcaţi-vă şi treceţi pe masa aceea de acolo!

Apoi l-a chemat şi pe dr. V. Peţeanu în cabinet. Dr. Ianula mi-a palpat ambii sâni şi a spus: „la stângul este un nodul mai mare, iar la dreptul unul mai mic. Acum să vedem şi starea uterului: uter îngroşat şi de formă neregulată; în apropierea ovarului stâng se observă un corp străin, care seamănă cu un chist ovarian puţin inflamat. Să facem biopsia, apoi probe biologice!”

Dr. Ianula a chemat o asistentă medicală, care m-a condus în laborator, unde mi s-a făcut biopsia şi alte probe de laborator, după care m-am întors în cabinetul dr. Ianula. Când i s-au adus filmele şi probele de laborator, dr. a concluzionat: „tumoră malignă într-un stadiu foarte avansat”, apoi mi s-a adresat mie: - Din analizele de laborator rezultă că poate fi orice: fie o metroragie, poate un chist ovarian sau altceva care poate fi tratat medicamentos, dar pentru a ne lămuri definitiv, necesită o investigaţie serioasă, aşa încât vă voi trimite miercuri la spitalul „Filantropia” din Bucureşti. Veţi pleca de aici la ora 8.00 cu o

129

NICOLAE C. DINU

ambulanţă şi vă poate însoţi şi o altă persoană din familie. Ce vârstă aveţi?

- 48 de ani, am răspuns eu.

- Căsătorită?

- Văduvă. Soţul meu a murit în urmă cu cinci ani. ... De la Spitalul Judeţean m-am întors acasă, unde am discutat cu Anca, care era în concediu şi venise să mă vadă, apoi am sunat-o la telefon pe Reta – sora mea – şi i-am spus că voi fi miercuri la „Filantropia”, după ora 12.00, dacă poate veni şi ea acolo, ca să mai vorbim. A fost un prilej să plângem toate trei de cele ce tocmai aflasem de la oncolog.

Miercuri m-am prezentat la Spitalul Judeţean şi ne-a urcat într-o ambulanţă, pe mine şi încă o doamnă cu soţul ei, care au plâns până la Bucureşti, încât tot drumul a fost un chin.

Sora mea, Reta, mă aştepta pe o bancă din curtea spitalului şi am mai tras un plâns împreună.

După prânz am fost internată în spitalul „Filantropia” unde dr. oncolog Alexandru mi-a studiat actele medicale de la Constanţa, apoi mi-a cerut să mă dezbrac, mi-a palpat sânii, pe rând, vorbind tot timpul: „Da, la stângul este un nodul mai mare, la dreptul, altul mai mic. Când mi-a strâns sfârcurile mamelelor, dr. a şoptit: Aici, în stângul este craterul! S-o trecem pe chimioterapie!

Acum urmează să vi se facă o nouă mamografie, pentru a verifica dacă între sâni şi uter nu s-a stabilit acea comunicare”. A venit o asistentă medicală care m-a condus într-un laborator unde mi-a făcut alte analize, apoi m-am întors în cabinetul medicului, cu filmele încă umede; acesta le-a studiat şi a spus: „Da, se vede un conglomerat de noduli, care au cuprins adânc şi ganglionii, iar tumora este destul de mare şi avansată, de natură malignă.” I-a spus apoi asistentei sale: „Adu-mi şi rezultatul biopsiei, dacă este gata!”

Când a adus şi acel rezultat al biopsiei uterului, care era tot negativ, dr. a spus: „Faceţi şi biopsia ambilor sâni, ca să-i operăm 130

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

împreună! Este o metastază generalizată, care cere o curăţire radicală” a spus el.

Atunci l-am întrebat de mai multe ori pe dr. oncolog: - Domnule doctor, dacă aş merge în străinătate mai am vreo şansă de vindecare? Spuneţi-mi sincer!

- Nu cred. Dar noi vom face tot ce depinde de noi, vă vom opera şi trata cu citostatice şi celelalte metode de care dispunem.

Dr. Alexandru a fost de bună credinţă şi i-am mulţumit şi pentru explicaţia teoriei privind pericolul radicalilor liberi.

- În aceste condiţii refuz operaţia, ca să evit tot chinul şi umilinţele inutile, dacă tot trebuie să mor. Nu mai este vorba de o emoţie abstractă şi trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că nu se mai poate face nimic.

M-am întors acasă îngrijorată de cele ce vor urma, dar înainte de a pleca la Constanţa, i-am spus sorei mele, Reta, să-l caute pe doctorul Leontopol în cartierul Militari şi să încerce să obţină acele caşete naturiste despre care ştia foarte multă lume.

Mi-s cumpărat nişte caşete pentru două luni de zile, apoi, când a mers din nou să cumpere, nu l-a mai găsit, pentru că plecase în Germania, de unde nu s-a mai întors.

- Am înţeles că la spitalul din Bucureşti ai făcut chimioterapie. Cum a fost? am întrebat-o eu.

- Groaznic! Din cauza acelor iradiaţii am rămas şi fără păr pe cap şi prin alte părţi, iar de dureri ... ce să-ţi spun?

Am cheltuit peste 20 de milioane de lei, toate rezervele mele financiare s-au dus, dar rezultatele nu se văd, din care cauză, psihicul meu a slăbit odată cu imunitatea întregului organism şi mam izolat total de lume. Viaţa mea? Stau toată ziua în pat şi gem cu vorbe, plâng şi îmi aştept sfârşitul, pentru că nu se observă nicio ameliorare. Nu mă ajută nici hrana, care este slabă, compusă din ceai şi fructe – mere, banane, supe de zarzavat.

Vali priveşte spre ceasul de pe noptieră, apoi spune:

131

NICOLAE C. DINU

- Pe la ora 14.00 o aştept pe Mariana Pocora, o doctoriţă tânără şi blândă; este medicul meu de familie şi mă vizitează o dată pe săptămână, alteori mai des, dar...

Apoi a sunat telefonul, iar la capătul celălalt al firului era tocmai doctoriţa, care o anunţa că s-ar putea să întârzie deoarece a fost chemată la un caz de urgenţă în cartier şi nu ştie cât va dura intervenţia acolo.

- Vă aştept, doamnă doctor, când puteţi veni, i-a răspuns Vali, apoi a aşezat receptorul telefonului în furcă, clătinând din cap: De când nu mai pot merge la spital pentru control, mă milţumesc cu vizitele medicului de familie, care îmi prescrie medicamentele necesare, iar când impune situaţia, tot ea hotărăşte dacă trebuie să merg la spital. De o vreme mă enervează şi vizitele rudelor, dar o suport uşor pe Anca, cu fiica ei, care e o dulceaţă.

- Părinţii lui Leo nu te vizitează?

- Au murit amândoi anul trecut, tot de cancer. Mai înainte îmi murise şi mama mea, dar ea era în vârstă, totuşi a contat la încărcătura de tristeţe prin care am trecut eu, nişte evenimente tragice care m-au marcat, iar acum şi acest cancer nesuferit.

- Este „boala secolului”, cum îi spun specialiştii în domeniu. Numai expresia „am cancer” îl sperie pe om, care se încarcă de tristeţe, griji şi nu-i mai arde de nimic când se gândeşte la urmările pe care le provoacă boala.

Tot mergând la biblioteca judeţeană să împrumut cărţi, am dat peste multe lucrări medicale; unele din ele m-au atras şi le-am citit cu mare atenţia – chiar fraze întregi le-am citit de mai multe ori pentru a le înţelege esenţa şi consecinţele lor asupra omului Când am dat peste această boală – cancerul – m-a mirat să aflu că această boală este fixată în câmpul energetic emoţional care înconjoară planeta Pământ, devenind astfel o parte a câmpului nostru morfogenetic.

Totuşi, cu toată „reputaţia” acestei boli, te sfătuiesc să nu renunţi la luptă, să nu te laşi copleşită de tristeţe şi durere, că asta contribuie la agravarea sănătăţii tale.

132

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Desigur, asta o poate spune orice om sănătos, dar cum poţi să fii pozitiv, vesel, când vezi că organismul tău se degradează de la o zi la alta, când priveşti în oglindă şi vezi că ai chelit de tot? ripostează Vali iritată.

- Scuză-mă, Vali, pentru ce îţi voi spune în continuare!

Unii specialişti – de obicei psihologi şi terapeuţi – susţin că puterea minţii omeneşti poate materializa această boală, dacă găseşte condiţiile prielnice de dezvoltare şi o poate face destul de repede. Mă refer la condiţii de mediu, alimentare, supărările, stresul şi chiar unele condiţii de ordin moral. Tot specialiştii susţin că boala începe mai întâi în plan emoţional, care se află în strânsă legătură cu planul mental, prin intermediul acelui dialog interior şi al percepţiilor. Pe măsură ce dezechilibrul dintre aceste două planuri creşte, acea boală se materializează şi în plan fizic.

Te întreb ceva neplăcut pentru tine în situaţia în care te afli acum: nu cumva totul a început , mai întâi, în mintea ta?

- Îmi este greu să-ţi răspund la obiect, dar până când am aflat despre cancer nu m-am preocupat de aşa ceva; abia când am ajuns la control la oncologie am început să conştientizez acel pericol al cancerului, iar de atunci simt în gând şi în trupul meu o mare confuzie.

Pot spune că m-am obişnuit cu boala, dar tot mă tem de moarte, iar părerile mele de rău se îndreaptă spre cei ce las în urma mea: fiica tânără şi nepoţica mea drăgălaşă care abia a depăşit un an şi şase luni de viaţă.

Este drept că mă întreb adesea: „de ce tocmai eu?” sau „Unde este pasiunea mea pentru viaţă?” sau „Ce tratament salvator ar trebui să mai fac?” etc. Altă dată mă las în voia sorţii, dar nu înţeleg cum este „să te odihneşti pe alte tărâmuri, să suferi de boli, apoi să pleci?” Şi tot mă gândesc până obosesc, apoi adorm cu speranţa ca să nu mă mai trezesc niciodată.

133

NICOLAE C. DINU

- Hai să schimbăm subiectul, îi propun eu, pentru a o scoate din atmosfera plină de rele. Vrei să facem dragoste amândoi? o întreb râzând, ca să-i îndepărtez durerile.

- Da! răspunde ea, zâmbind, dar cu o condiţie.

- Care?

- Să rămâi la mine toată noaptea. Ştiu că glumeşti, în noua noastră situaţie ... dar gluma ta m-a răscolit puţin, a adăugat ea cu un zâmbet calm pe faţa ce i se luminase.

- Îmi pare rău că nu pot rămâne, dar acum trebuie să plec, te-am obosit prea mult cu discuţiile noastre, la care ea a clătinat din cap şi m-a condus până la uşa de la intrare, unde ne-am sărutat şi ne-am despărţit, promiţându-i că o voi vizita din nou cât de curând.

Astăzi, când nu mai este, regret că n-am rămas cu ea în acea noapte în care îi puteam ţine de urât şi o puteam studia în timp ce dormea, fără să am vreun alt gând, în afara vorbelor frumoase, poate chiar tandre, de încurajare a ei în lupta cu cumplita ei boală. Ar fi fost o recompensă pe care i-aş fi acordat-o pentru cei trei ani pe care i-am petrecut împreună. Vali merita acel gest din partea mea. Mă stăpâneşte o tristeţe profundă pentru acele clipe de neglijenţă din partea mea, pe care o regret. Îmi aduc aminte cum încerca ea să întârzie clipa despărţirii noastre, punându-mi noi şi noi întrebări lângă uşă: - Mai scrii?

- Da, scriu mereu, când am timp, dar încă nu public.

- Cum îţi alegi temele pe care le tratezi în cărţi?

- Din viaţa reală, pe care o trăim cu toţii, cu subiecte legate de oamenii cu care am fost sau sunt în contact.

- Cum faci? Cum îţi alegi personajele?

- Reţin aspecte din viaţă, discuţiile cu oamenii, apoi urzesc în mintea mea ordinea ideilor pe care le aştern pe hârtie; uneori le recitesc şi, dacă e nevoie, le refac. Asta fac.

Scriu despre oameni, despre preocupările lor, despre bucuriile, necazurile, neîmplinirile lor – chiar despre starea lor de 134

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

sănătate – dar încerc să scriu şi despre iubirea dintre ei. Mai scriu despre Mânăstirile din România, care sunt interesante şi despre natura darnică din jurul lor, plină de locuri pitoreşti. În ultimii ani am scris şi despre singurătatea care poate produce omului frustrări şi chiar boli.

Cel mai greu îmi vine atunci când sunt nevoit să scriu despre moarte, care mă încarcă de suferinţe sufleteşti.

- Ce vrei să spui? Explică-mi, te rog!

- Pe 17 februarie 2000, fiul meu, Mihai, în vârstă de 24 de ani, despre care ţi-am vorbit de atâtea ori, a murit. N-am vrut să-ţi spun până acum, pentru a te proteja.

- Cum s-a întâmplat?

- Ştii că era student la Academia de Marină Comercială, în anul II. Cunoscuse o fată şi se mutase acasă la ea şi părinţii ei. Pe 17.02 a plecat cu tatăl fetei cu maşina lor, la Brăila pentru a cumpăra nişte tablă, dar n-a mai ajuns, pentru că au intrat într-un pom de pe şosea, pe raza comunei N. Bălcescu şi Mihai a fost omorât pe loc.

- Ce s-a întâmplat ? Cine conducea?

- Viitorul său socru, care suferea de diabet şi a adormit la volan, părăsind şoseaua, iar la impactul autoturismului cu pomul, Mihai a decedat pe loc. Atunci mi s-au spulberat toate planurile pe care le făcuserăm amândoi, iar timp de aproape două luni de zile nu ştiam ce fac, pe unde calc etc.

- Condoleanţe! Îmi pare nespus de rău pentru tine.

- Te rog să mă ierţi, dar trebuie să plec, ca să ajung la şcoală la ora 14.00 când încep cursurile! Data viitoare voi veni duminica, să avem mai mult timp de vorbă, i-am spus, sărutând-o pe frunte, mângâindu-i chipul cu podul palmei.

- Vai, ce caldă este mâna ta! Îmi face foarte bine. ... Duminica următoare, după cursuri, am sunat la uşa apartamentului său şi mi-a deschis Reta, căreia i-am spus sărut mâna! apoi i-am pus în braţe o pungă cu banane. Florile i le-am 135

NICOLAE C. DINU

dus în cameră la Vali, care a fost foarte mulţumită: „Ce bine că teai gândit la mine!” a spus ea.

- Ce punctual eşti astăzi! Acum să-mi povesteşti cum te-ai apucat de scris! Ai reuşit să-ţi găseşti stilul propriu?

- Da, pe măsură ce am căpătat experienţa necesară şi am reuşit să aduc la suprafaţă existenţa din interior, atât la mine cât şi la personajele din cărţile mele.

Aş vrea să cred că Dumnezeu, după toate câte am pătimit, mi-a dăruit acel dar de care aveam mare nevoie, ca să pot să aştern pe hârtie toate gândurile şi experienţele pe care le-am trăit pe acest pământ. Uneori mă gândesc că este inedită descoperirea acelei trăiri spirituale, care mi-a dat prilejul să privesc viaţa în acest context, apoi, treptat, am reuşit să-mi caut stilul propriu, pe care m-am străduit să-l perfecţionez, astfel ca el să mă reprezinte în toate lucrările pe care le voi scrie în viitor.

- Să ştii, dragule, că mă bucur mult pentru tine! Dar mă întreb: când mai ai timp să citeşti, să scrii, să mergi la şcoală şi apoi să te ocupi şi de grădina ta?

- Ştiu că este de mirare, dar totul este riguros planificat: cu grădina mă ocup din aprilie până în septembrie, încheierea fiind pregătirea terenului pentru iarnă, iar cu şcoala procedez în pas cu programul stabilit pentru fiecare serie de cursanţi, încât mai am şi câte două săptămâni libere când se schimbă seriile; doar cu cititul nu fac pauză, în sensul că citesc de fiecare dată când am posibilitatea s-o fac şi scriu când am inspiraţie şi o temă care mă interesează şi cred că merită să o abordez.

Un asemenea program strict m-a făcut să suport mai uşor singurătatea mea asumată. Uneori mi se întâmplă să citesc până după miezul nopţii, poate mă prind şi zorile şi – poate te va surprinde ce spun acum – am senzaţia stranie că intru într-o comuniune curioasă, prin astral, cu scriitorii pe care îi citesc.

Atunci îmi notez pagina, iar în ziua următoare recitesc pasajele respective pentru a pricepe mai clar ce s-a întâmplat şi reţin situaţia dată.

136

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Când scriu o carte în care redau anumite probleme politice, redarea evenimentelor merge mai greu întrucât politica este mereu schimbătoare în zilele noastre, în special după ce am trecut de hotarul celui de-al doilea mileniu, când totul este cuprins de haos, iar lumea a intrat într-un freamăt fără precedent, atât în ţară, cât şi pe plan internaţional, mai ales după căderea comunismului, cu conflicte ideologice, etnice etc., o lume sfâşiată de conflicte etnice, religioase, tocmai acum după ce a fost descoperită energia quantică, care face convergenţa între ştiinţă şi spiritualitate. Unii specialişti ne spun că aceasta va fi cea care ne va aduce cea mai mare speranţă pentru omenire, pentru că vizează deopotrivă atât mintea cât şi spiritul, la care scepticii se întreabă: Cine ştie ce vom mai trăi? Însuşi Einstein susţinea, la timpul lui că „Toate se vor îndeplini cu Dumnezeu în centrul Universului”.

Cu toate acestea, de când am prins gustul scrisului, să ştii că o fac din plăcerea de a scrie şi nu simt acest fapt ca pe o povară. Îţi spun acum ceva care te va mira.

- Ce ai mai descoperit? este curioasă Vali să afle.

- A început să mă obsedeze ideea de a dărui toate cărţile pe care le voi scrie, nu le voi vinde. Vreau să fie darul meu pentru lume, indiferent cât voi putea scrie şi ce se va întâmpla cu mine în continuare. Să ştii că nu sunt nebun!

- Nici eu nu cred aşa ceva, dar mă întreb: de ce? Cum ţi-a venit o asemenea idee? Şi tocmai acum, când toţi caută să obţină bani pe orice cale?

- Da. În Biblie scrie: „Dacă Dumnezeu ţi-a dat un dar fără plată, eşti dator şi tu să dai, tot fără plată, semenilor tăi, experienţa şi cunoştinţele pe care le-ai acumulat”. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o astfel de posibilitate (şansă) să le împărtăşesc tuturor celor care doresc să ştie şi au astfel prilejul să le citească pe cele de care au nevoie, pentru a evolua împreună cu mine şi cu generaţia mea, poate şi următoarele generaţii!

137

NICOLAE C. DINU

- Iar după ce împlineşti acel plan, ce vei face mai departe?mă întreabă Vali. Îţi vei schimba stilul de viaţă?

- Probabil, deşi acel stil de viaţă nu constă doar în alimentaţie sănătoasă, ci într-un set de noi preocupări şi într-o gândire nouă, diferită şi o altă comportare.

Citeam acum câteva luni o carte scrisă de un medic cardiolog american Dean Ornich. Cartea are titlul: „Vindecarea prin dragoste”, în care autorul ei susţinea că iubirea şi ocrotirea pot vindeca cel mai bine inima, dar pot vindeca chiar şi cancerul.

El dădea exemple de persoane din orăşelul american Rosete, în baza unui studiu pe care l-a făcut în anul 1965 pe un eşantion de 5000 de persoane şi a ajuns la concluzia că pot fi vindecate bolile trupului omenesc folosind dragostea, tandreţea, ocrotirea, dar şi o dietă sănătoasă, evitându-se singurătatea, care este toxică pentru organismul omenesc; ea atacă inima şi vasele de sânge producând scleroza arterială. Omul, cu cât este mai mult iubit, cu atât mai bine va rezista la atacul bolilor. ... Recent am citit o carte de la Biblioteca Judeţeană „Despre spaţiulPischinger” (după numele cercetătorului în domeniul celulelor umane).

Este vorba despre spaţiul intracelular, numit şi interstiţiu.

Autorul îl aseamănă cu un tren de marfă în care sistemul circulator al omului îşi descarcă substanţele nutritive din care se alimentează toate celulele organismului, pentru a se dezvolta. Acest spaţiu dintre celule, serveşte şi ca depozit pentru acele celule în care sunt deversate (vărsate- eliberate) din procesele lor fizico-chimice, adică rezidu-urile (gunoiul9, iar când în depozite se adună o cantitate mare de toxine, intră în funcţiune Mitocondrii, care sunt cele mai mici centre de energie din spaţiul intracelular.

Mitocondrii nu mai reuşesc să alimenteze acele celule şi riscă să se sufoce şi nu mai pot filtra toxinele, conducând astfel la sufocarea celorlalte organe: plămâni, rinichi, ficat, limfa şi intestine, care dau senzaţia de sufocare şi produc dureri ceanunţă începerea oxidării, care este periculoasă.

138

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Simptome: oboseală permanentă, tulburări de somn, ameţeli, migrene, vedere înceţăşată, o poftă deosebită pentru dulciuri; la unele persoane apare şi creşterea în greutate; apar dureri în partea dreaptă – semne de colicist încărcat cu toxine; persoana respectivă poate face depresie, anxietate, chiar şi cancer şi toate arată că organele vitale nu funcţionează.

Măsuri ce se iau: evitarea grăsimilor hidrogenate (margarina, fructele uscate şi confiate, dulciurile, cafeaua, alcoolul – toate produc aciditate între ţesuturile trupului, deschizând uşa cancerului). În România una din patru persoane face o formă de cancer; s-a răspândit cancerul la sân, ciroza hepatică, ciroza renală, cancer la colon, la plămâni, prostată, testicole, vezica biliară, tiroidă etc.

Remedii: consumaţi fructe, legume proaspete, sucuri stoarse din fructe, multă mişcare în aer liber (ozonat) pentru ajutarea muşchilor, folosirea biorezonanţei pentru a permite celulelor hrană curată (este un gunoier ideal); evitarea intoxicărilor cu metale grele şi cu paraziţi de orice fel.

- Te rog să-mi aduci şi mie o carte, tot aşa, cu acţiune, care te ţine mereu în priză!

- Îţi aduc data viitoare, i-am promis eu şi ne-am despărţit.

CAP.III MEDICUL DE FAMILIE La următoarea mea vizită la Vali, am trecut prin piaţă şi am cumpărat mere şi banane, fructele pe care ea le putea mânca fără să-i facă rău.

Când am sunat la soneria lor, mi-a deschis chiar Vali, care venea de la bucătărie. Am salutat-o şi, după ce mi-a spus „Bine ai venit!” i-am răspuns, apoi i-am spus o glumă pe care o ştiam doar noi doi. Între timp s-a deschis uşa de la bucătărie şi a apărut Marieta, sora lui Vali, pe care am salutat-o şi i-am sărutat mâna, punându-i în braţe pachetul cu cumpărăturile.

139

NICOLAE C. DINU

- Pe unde umbli, dezertorule? m-a întrebat Vali, în ochii căreia luceau priviri incandescente ca altă dată, când ne întâlneam; era semnul că sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră, iar ochii ei blânzi continuau să mă privească cu tandreţe, dar şi cu un fel de regret. Hai să mergem în sufragerie – spune ea.

Pe Reta o cunoşteam de mai înainte. Era o femeie de vreo şaizeci de ani, pensionară, fostă asistentă medicală, cu o fire echilibrată, dar plină de grijile vieţii, al cărui realism îl trăim cu toţii. Cu toate acestea ea se bucura de fericirea fiului şi a nepoţilor său rămaşi la Bucureşti, pe care îi cunoscusem şi eu în vara anului 1992 când veniseră la plajă la Constanţa. ... Ajunşi în sufragerie, eu şi Vali am început să discutăm despre sănătatea ei: - Cum mai stai cu sănătatea? am întrebat-o eu.

- Nu prea bine, dar nu am ce face. Când am dureri vine Reta şi-mi face injecţia cu morfină, apoi stau în pat ca o legumă până când îmi revin din amorţeală. În sufragerie a intrat Reta, care a anunţat-o pe Vali că merge până la magazin să cumpere ceva, apoi a ieşit din încăpere.

- Acum te-am prins! mi-a spus Vali şi nu-mi mai scapi!

Voi avea cu cine să discut.

- Mai bine mi-ai povesti despre evoluţia sănătăţii tale! i-am cerut eu.

- Ce să-ţi povestesc? Totul este cum ştii. Ce bine ar fi fost dacă am fi rămas noi atunci împreună! Poate am fi evitat asemenea nenorociri şi azi nu eram nişte oameni nenorociţi?! În mod sigur nu mai treceam prin acest şir de întâmplări, iar boala mea ar fi putut fi evitată. Numai că atunci eu am avut o oarecare teamă să mă căsătoresc cu tine, că te-am crezut prea autoritar, în timp ce eu eram rebelă şi doream să nu-mi pierd independenţa totală, învăţată să nu dau socoteală nimănui pentru faptele mele. Regret acum că am greşit, deşi încă de la început te-am iubit şi te-am preţuit, dar mi s-a părut că nu eram eu cea care ţi se potrivea ţie şi n-am mai insistat să cimentăm acea legătură.Te-am judecat greşit, crezând 140

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

că dragostea poate este doar drumul până la cucerirea femeii şi gata! La fel ca şi filozoful ... până când află adevărul. Analizând situaţia de atunci, după atâţia ani, constat că pe amândoi ne-a împiedicat orgoliul.

Iar acum, vezi bine şi tu, că am ajuns mai rău decât o plantă de seră veştejită, care nu-i mai trebuie nimănui. Uneori mă gândesc că poate acesta a fost destinul meu, căruia nu mă pot împotrivi şi trebuie doar să aştept să se sfârşească „aţa de pe mosorel” – firul vieţii mele.

Când stau în pat, după ce devin mai lucidă, călătoresc cu gândul prin toate locurile pe unde am umblat împreună: la Iaşi, la Durău, în munţii Ceahlău, la Voineasa, Sibiu, Lacul Sfânta Ana, Lacul Roşu şi aproape toate mânăstirile din Bucovina.

- Şi ce îţi mai aduci tu aminte? o întreb.

- Multe, foarte multe! Îmi amintesc că îmi aduceai buchete mari de flori crescute în grădiniţa ta şi zarzavaturi multe, încât nu mai aveam unde să le pun şi căpşuni, fragi, vişine şi caise. Ce gospodar erai!De-ai şti cât am regretat eu despărţirea noastră din toamna aceea, de care numai eu am fost vinovată, că m-am enervat şi ţi-am spus să pleci după ce ne-am certat, deşi inima mea tremura şi-mi cerea să te fac să rămâi. Poate ai greşit şi tu, că ai fi putut sămi ierţi greşeala de la 6 decembrie şi evitam cearta, dar....

- Hai să lăsăm faptele negative, că nu ne fac bine! am propus eu.

- Da, înţeleg şi eu asta, dar nu-mi pot ierta greşelile.

- Atunci şi eu ţi-am reproşat atitudinea ostilă mie şi ţi-am zis că „ţi-ai pus poalele în cap, întocmai ca o ţaţă” şi am regretat mult expresia, dar o meritai.

- Vrei să facem pace? m-a întrebat Vali brusc.

- Da, dar nu ne-am certat, doar ne-am reamintit.

- Atunci te rog pe tine să-mi povesteşti cum a fost atunci când am ajuns pe muntele Ceahlău! Eu am obosit, dar îmi face nespus de bine când îmi povesteşti tu atât de frumos. Te superi?

141

NICOLAE C. DINU

- Cum să mă supăr? Îmi face plăcere şi mie să-mi mai amintesc unele locuri pe unde am călcat împreună, iar tu să mă completezi unde am mai uitat. De fapt, atunci, acolo, pe munte, mam bazat pe memoria mea, iar notiţele pe care le-am luat sunt cam subţiri.

- Spune-mi despre platoul acela de piatră de la Lespezi!

Acolo mi-a plăcut cel mai mult, insistă Vali.

- Muntele Ceahlău are două vârfuri: Lespezi şi Toaca. Este considerat munte sfânt încă de pe vremea dacilor, iar pe acel platou de piatră, străbunii noştri daci obişnuiau să ţină slujbe închinate divinităţii; în cotloanele muntelui există grote şi chilii în care au locuit pustnicii şi sihastrii, având denumiri ca: Piatra Altarului, Pârâul Călugărului, Chilia lui Iosif, Obcina Chiliei, Poiana Macilor.

Toaca este al doilea vârf al Muntelui Ceahlău. Acolo erau chemaţi sihastrii şi anahoreţii la rugăciune. Mai sus se află un schit de călugări, după cum ne spunea preotul cu care am avut prilejul să ne îmbogăţim cunoştinţele. Tot el ne-a spus că Ceahlăul este singurul munte din lume care are un hram: „Schimbarea la faţă”. hram care se sărbătoreşte pe data de 6 august în fiecare an, sus, în Lespezi, unde se strâng toţi credincioşii încă din seara de 5 august, unde priveghează toată noaptea, iar dimineaţa participă la Sfânta Liturghie ţinută de preoţi şi anahoreţi, care au sfinţit muntele Ceahlău.

- Pe mine m-au impresionat întotdeauna călugării şi sihastrii, dar şi acei credincioşi care s-au sacrificat pentru credinţă, intervine Vali.

- Draga mea, credinţa este un dar de la Dumnezeu, iar acest dar se află în interiorul nostru, al oamenilor, prin Duhul Sfânt. De fapt toată cunoaşterea se află în noi, iar relaţia cu Divinitatea stă în convingerile pe care omul le are în valorile în care el crede şi în introspecţia pe care şi-o face fiecare, pentru că aproape toate răspunsurile la întrebările noastre se găsesc în noi. Dar pentru asta trebuie să ne străduim să le căutăm şi să le găsim. Ele ne vor ajuta 142

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

să obţinem vindecarea de boli, mântuirea de păcate şi chiar desăvârşirea, ca să putem deveni mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai înţelepţi şi mai apropiaţi de semenii noştri, faţă de care să manifestăm ajutor, iubire, să le transmitem lumina şi să rămână mai departe în legătură cu Dumnezeu.

Se spune că în noi, oamenii, se găsesc multe daruri, talente şi virtuţi în stare latentă (adormite), dar noi ar trebui să ne schimbăm modul de gândire şi de acţionare şi să le folosim, să nu le ignorăm.

- Ce frumos ştii tu să le povesteşti! exclamă Vali, clătinând din cap, când într-o parte, când în cealaltă. Tare aş vrea să mă mai întorc odată prin acele locuri, a mai spus ea, apoi a rămas pe gânduri, cu ochii fixaţi în tavanul camerei.

- La ce te gândeşti? Ce te frământă? am întrebat-o.

- La viaţa mea pe care n-am trăit-o, doar am trecut prin ea, iar anii mei tineri au zburat, fără să fi profitat de ei şi viaţa s-a scurs, fără folos. Cât timp a trăit soţul meu, a fost mai mult plecat de acasă, iar când era acasă lângă mine, avea şi alte preocupări, iar pe mine mă tot neglija şi aşa mi-a trecut viaţa pe lângă mine. Poate şi asta a contribuit la degradarea stării mele de sănătate, încât am îmbătrânit înainte de vreme şi zac în pat. Te-ai mirat, poate, când am insistat de atâtea ori să te muţi la mine şi să scrii aici, ca să te ştiu aproape şi să mă aştepţi când mă întorc acasă de la servici.

Dar tu ai refuzat, spunând: „Am treabă! Mă duc la mine acasă!”

- Toţi am greşit în tinereţe. De aceea am rămas cu regretele pentru tinereţea care s-a dus şi nu se mai întoarce.

- Da, recunosc că voiam să fiu independentă, să fiu liberă şi să-mi permit orice şi azi văd că am greşit; m-am convins – destul de târziu – că libertatea nu mai are nicio valoare când nu mai ai ce să faci cu ea.

- De ce te uiţi la ceas? o întreb eu.

- Este ora când o aştept pe doctora de familie. Vai! cât de mult am discutat amândoi! Parcă ieri ne-am despărţit deşi s-au

143

NICOLAE C. DINU

scurs şapte ani. Cât am pierdut noi amândoi din cauza orgoliilor noastre!

- Da. Atunci s-a produs separaţia lumilor noastre. ... Vali zâmbeşte amar, privindu-mă stingherită. Ochii ei oblici şi adânci nu mai au strălucirea de altădată, sunt prea obosiţi, iar buzele ei, senzuale altă dată, se strâng ţuguiate, iar cea de jos îi iese mult în faţă, parcă ar exprima o concentrare forţată a gândurilor. De la coada ochilor coboară, printre gene, două lacrimi care îi înceţoşează ochii. „Cât de frumoasă era în urmă cu şapte ani!” îmi spun în gând – prilej cu care prin faţa ochilor mei aleargă noianul de imagini pe care le-am trăit amândoi. Pe atunci Vali nu avea îndoieli, îşi trăia viaţa la cote înalte, pentru ea contând numai prezentul şi se abandona cu destulă uşurinţă, de parcă plutea prin spaţiul infinit, ca o atletă ce se îndrepta spre victorie.

Deodată s-a auzit soneria de la intrare.

- Cred că e doctoriţa Pocora, medicul de familie! spune Vali. Te rog să mergi tu să-i deschizi, că Reta este la piaţă. Are cheie şi nu sună de obicei, deci nu este Reta. În uşă a apărut o tânără de vreo 35-36 de ani, care mi s-a adresat, zâmbind: - Bună ziua! Sunt d-ra. Pocora, medicul de familie. Cred că doamna Reta lipseşte şi ...

- Poftiţi înăuntru, doamnă doctor! Vali vă aşteaptă, am spus eu, după care am condus-o până în camera pacientei sale şi acolo Vali i-a răspuns la întrebare: - V-a deschis domnul Dinu – un amic al familiei noastre, pentru că Marieta este plecată la piaţă.

- Ia spune-mi, cum te mai simţă? o întreabă doctora pe Vali, privindu-i pupilele ochilor, pe care îi deschide larg.

- La fel ca şi data trecută, îi răspunde pacienta.

- Ce ai mâncat astăzi?

- La ora 7.00 dimineaţa ceai din plante şi o banană, apoi am luat medicamentele, iar la ora 14.00 orez cu lapte şi iar am mâncat o banană.

144

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Foarte bine! Iar domnul îţi ţine companie şi cred că nu te plictiseşti.Sistemul dumitale imunitar este foarte slăbit şi trebuie să te hrăneşti bine, pe cât posibil cu alimentele pe care ţi le-am prescris! continuă doamna doctor, dar privind spre mine, a spus aproape în şoaptă: „Aş vrea să-ţi văd trupul!”

Eu am înţeles aluzia şi am părăsit încăperea pentru câteva momente, cât a durat acel consult, apoi am revenit şi am ascultat sfaturile pe care i le-a dat, apoi a amintit – aşa, în trecere – despre nişte remedii indiene „Ayurveda”, care pot ajuta la ameliorarea unor boli. Întrucât recent citisem şi eu într-o lucrare despre beneficiile acestor remedii indiene, ca şi despre celulele „STEM” care abia fuseseră descoperite cu prilejul unor experienţe din laborator, am întrebat-o pe doctoriţă dacă sunt speranţe de vindecare pentru Vali, specificând că eu ţin foarte mult la ea şi vreau să ştiu.

- Astfel de boli nu pot fi explicate prea uşor, mai ales în cazul doamnei, care are o situaţie complicată, chiar gravă.

Vindecarea depinde de stadiul bolii, de rezistenţa organismului, puterea lui de a lupta cu boala, voinţa de a o învinge şi a se vindeca etc.

Sunt şi unele situaţii când pacientul renunţă să se mai lupte cu boala, acea luptă părându-i-se prea complicată şi atunci boala înaintează, organismul cedează şi totul se termină, se năruie. În aceste condiţii, când sănătatea trupului nu mai poate fi recuperată 100% prin autovindecare, se apelează la medicină sau la terapeut, cu condiţia ca bolnavul să vrea să se vindece şi, deci să lupte cu boala.

Cancerul la sân – cum este cazul doamnei – are o manifestare specială: hormonii feminini – extrogenii – biciuiesc atât sânii, cât şi uterul femeii, ei fiind responsabili pentru majoritatea cancerelor de sân. De exemplu, în cazul că menstruaţia întârzie, acei hormoni extrogeni acţionează asupra glandelor mamare, făcând să apară acei noduli, iar la vârsta de 50 de ani, 145

NICOLAE C. DINU

când femeia intră în menopauză, sporeşte şi pericolul apariţiei cancerului. de sân.

Stresul are o mare influenţă în echilibrul hormonal, caz în care sânul poate fi dat peste cap chiar şi la aflarea unor veşti rele, despre boala sau chiar despre moartea unor rude apropiate, care provoacă grave tensiuni psihice. La fel se întâmplă când omul a trecut prin suferinţa sau emoţiile care se adună în trup şi împiedică curgerea energiei prin sistemele energetice ale trupului. De exemplu, ficatul stochează mânia, iar plămânul tristeţea.

- Doamnă doctor, care este cauza înmulţirii atât de rapide a celulelor cancerigene? am întrebat-o eu, care citisem acea lucrare, dar, nefiind total edificat cum decurge acel proces, am fost obligat să suport o lungă lecţie teoretică din partea ei .

- În concluzie, a început domnia sa, organismul uman fiind slăbit, celulele cancerigene foarte agresive, le devorează pe cele sănătoase şi se înmulţesc destul de repede, până când invadează toate ţesuturile. Sistemul imunitar este destul de complex – medicina îl denumeşte sistemul limfatic – acesta având două componente: 1. Primar – format din măduva osoasă hematogenă, împreună cu Timusul şi 2. Sistemul secundar – format din splină, ganglionii limfatici şi alte formaţiuni limfoide, dispuse în diferite regiuni ale corpului, care fabrică limfocitele şi anticorpii – „aşa numitele periferice”. În cazul că lipsesc ganglionii limfatici şi alte ajutoare (De exemplu: lipsesc amigdalele palatine şi ţesutul limfatic al mucoaselor), care constituie bariere în calea celulelor cancerigene plecate din tumora principală şi acestea migrează spre vasele de sânge, vor ataca celulele sănătoase.

- D-nă Doctor – intervin eu din nou – eu am înţeles că acest TIMUS este foarte important pentru păstrarea imunităţii organismului uman. De ce?

146

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Pentru că, în perioada de creştere a copilului acel timus întreţine permanent producerea de limfocite de tip „T” precum şi maturizarea acelor celule, până când acel copil ajunge la pubertate, după care ele se atrofiază, iar maturizarea lor este preluată, în totalitate, de organele limfoide perifierice. Aţi văzut cum arartă acest timus?

- Nu! Nu l-am văzut, deşi am urmat nişte cursuri de medicină, inclusiv practică – la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici” din Bucureşti şi am participat la mai multe necropsii pe cadavre rezultate din accidente rutiere sau alte forme de violenţă, dar n-am reuşit să-l observ; importante erau cauzele care au produs decesul.

- Este foarte mic pentru că până la vârsta majoratului persoanei sistemul celular se schimbă din doi în doi ani, eliminând deşeurile celulare uzate. El este mic şi foarte greu de văzut pentru că la persoanele mature este ascuns în spatele sternului.

Specialiştii în medicină l-au botezat „glanda copilăriei”, care se atrofiază treptat, odată cu maturizarea persoanei.

Despre sistemul imunitar se pot spune multe, ... continuă dra Pocora. Dar cea mai importantă funcţie a sa este apărarea organismului uman de agresiunea germenilor patogeni, de viruşi etc. Şi el este influenţat de: sistemul endocrin, sistemul nervos, care îl erodează şi îl sufocă, slăbindu-l; apoi apare suferinţa, care conduce la pesimism, la depresie, furie etc.

Desigur, imunitatea organismului uman scade şi ea urmare a înaintării în vârstă, dar, mai ales, din cauza unor boli care îl macină.

- În aceste cazuri există remedii? o întreb eu.

- Da, există remedii medicale, folosindu-se diferite imunoreglatoare, ca: polenul, lăptişorul de matcă în doze mari, care dau o stare de bine, dar asta doar în fazele incipiente ale bolii.

Când s-a ajuns la metastază sau alte forme de stări grave, tratamentul se face în spitale oncologice cu terapii speciale.

147

NICOLAE C. DINU

- De mai mulţi ani stresul a devenit un factor perturbator al vieţii oamenilor – intervin eu din nou.

- Aşa este. Şi stresul contribuie la slăbirea organismului uman, alături de celelalte suprasolicitări fizice şi la fragilizarea sănătăţii, a imunităţii şi îmbolnăvirea trupului.

Pe hol s-au auzit paşi, uşa s-a deschis, iar în prag a apărut Reta, care ne-a salutat, apoi i s-a adresat doamnei doctor: „Vreau să discut ceva cu dumneavoastră înainte de a pleca!” „Păi, am cam terminat aici şi voi pleca”.

Apoi Reta s-a retras, iar eu am reluat discuţia cu doctoriţa în legătură cu glandele mamare: - Stratul grăsos care înconjoară glandele mamare – numit ţesutul adipos – scade odată cu vârsta şi se lasă, iar greutatea sânilor rămâne să fie susţinută, la bază, doar de ţesutul conjunctiv, care este format din numeroase fibre elastice ce dau forma acelor sâni, pentru că ei nu au nici muşchi, nici ligamente care să-i susţină, îmi explică amănunţit d-ra Pocora. Tocmai de aceea trebuie să avem mare grijă de sănătatea lor, mai ales după ce femeia intră în menopauză. Iar un control se impune, cel puţin o dată la şase luni, mai ales în cazul femeilor care au în familie antecedente de cancere.

- Ce fenomen se află la originea declanşării cancerului?

- Cancerul mamar începe cu dereglarea glandei tiroide, iar disfuncţia tiroidei activează, la rândul ei, disfuncţia ovariană, care face să apară ovarul polichistic, apoi poate urma mastoza chistică, displazia mamară şi altele. Uneori pot exista şi situaţii în care este implicată şi glanda hipofiză. Asta e şi mai grav.

- Care sunt manifestările bolii în faza incipientă?

- Prin dureri premenstruale localizate la sâni şi ovare. Dar acestea nu sunt deloc normale, indiferent de vârsta pe care o are femeia.

De aceea se impune stabilirea etapelor de urmat în realizarea operaţiei chirurgicale, pentru extirparea tumorii:

148

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

1. Scoaterea tuturor ganglionilor limfatici şi ţesuturilor adiacente; 2. Tratamentul cu citostatice; 3. Radioterapia; 4. Hormonoterapia – în cancerul de sân sau de prostată; 5. Chimioterapia; 6. Balneoterapia + masaj şi băi; 7. Recuperarea psihologică şi psihoactivă.

La femei se impune scoaterea vezicii urinare, iar în cazuri grave se scoate tot din cavitatea uterină, iar la bărbaţi, pe lângă vezica urinară se scot şi veziculele seminale şi prostata. Semnalul evident este urinarea cu sânge. Medicii recunosc că boala canceroasă poate recidiva, până la 80% din cazuri.

- Şi cum poate fi diagnosticată boala?

- Prin tomografie computerizată, numită şi senologie imagistică sau tomografie de sân; prin expunerea la un aparat care măsoară temperatura organismului uman prin captarea radiaţiilor infraroşii, pe care acesta le transformă în informaţii pe o hartă termică. Este o operaţiune destul de complicată, dar are un rol destul de important în acţiunea de depistare precoce a bolii.

- În cazul Valentinei, de ce s-a ajuns la metastază?

- Pentru că Valentina s-a prezentat cu întârziere la controlul medical, când boala era foarte avansată, a menţionat doctoriţa Pocora pregătită să plece.

Am plecat şi eu împreună cu dânsa, lăsând-o pa Vali să mănânce, să-şi ia medicamentele şi să se odihnească.

- Când mai vii pe la mine? m-a întrebat Vali.

- Sâmbătă după amiază, i-am răspuns, apoi am urmat-o pe doctoriţă pe hol, unde ne-am luat la revedere de la Reta.

Pe mine m-a intrigat gestul şi privirea doctoriţei spre Vali, când a spus că femeia trebuie să facă un control ginecologic cel puţin o dată la şase luni de zile, mai ales cele care au avut

149

NICOLAE C. DINU

antecedente de cancer în familie. Iar când am ajuns amândoi în stradă am întrebat-o ce a avut în vedere când s-a exprimat astfel.

- Păi nu ştiaţi?

- Ce trebuia să ştiu? am răspuns eu tot printr-o întrebare.

- Valentina noastră a ajuns în această situaţie fără ieşire pentru că s-a dus la un doctor care a tratat-o cu pomadă pentru bubiţe dulci, nu la oncolog, la specialist.

- Vă rog să îmi explicaţi, că nu înţeleg ce a făcut ea!

- Din cele ce mi-a povestit ea, aflându-se în Bucureşti, la sora ei Reta, a fost la un medic care a consultat-o, iar când i-a văzut o bubiţă pe sânul stâng, i-a dat o reţetă să cumpere de la farmacie o pomadă cu care să se ungă în fiecare seară înainte de culcare. Ea a urmat acel tratament – fără rezultat – iar când i-au apărut umflăturile sub braţ s-a prezentat la oncologul de la Spitalul Jud. Constanţa, care i-a depistat boala şi a trimis-o la „Filantropia”.

- Nu am ştiut asta, că nu mi-a spus. Dar o asemenea neglijenţă în meseria dumneavoastră este posibilă?

- Azi este posibil orice. O consultare superficială şi o pregătire profesională deficitară, lipsa de interes etc. Lui i s-a părut , probabil, că acea bubiţă este o simplă iritaţie a pielii, care poate fi tratată cu o pomadă. Iar boala cancerului şi-a bătut joc de pomada lui, a proliferat în timp, iar limfa din sânge – acel lichid care scaldă toate ţesuturile, în trecerea ei a luat cu ea şi celulele canceroase, pe care le-a transportat spre celelalte organe, inclusiv la ganglionii limfatici, iar de acolo au ajuns în tot trupul. Când au ajuns în artere şi în vene, infecţia s-a generalizat, iar din acel moment, bolnavul este condamnat să piară, cum este şi cazul Valentinei, conchide ea cu vocea mai scăzută.

- Nu se poate! am tresărit eu involuntar, îngrijorat de situaţia în care se află Vali.

- Ba se poate, domnule Dinu! mă contrazice ea. Vă spun că starea ei de sănătate este foarte gravă; a fost deja diagnosticată cu „cancer terminal” şi este condamnată să piară, aşa cum am spus 150

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

mai înainte, că miracolele sunt destul de rare, iar ştiinţa nu o mai poate salva acum, când cancerul s-a genearlizat, ajungând la sistemul osos pe care l-a atacat, în parte; iar după ce va devora ţesuturile inerte (osoase), le va lua în primire şi pe cele vii.

Atunci îi va fi foarte greu. Va suferi cumplit şi chiar va începe să-şi piardă luciditatea creierului.

- Deci nu mai există nicio şansă de vindecare?

- Nu! Dar va fi mai rău, că va suferi fără folos pentru a-şi dobândi dreptul de a muri; o suferinţă insuportabilă, căci „fiara” asta va ataca violent şi va învinge definitiv. Zilele trecute i-am mărit doza de morfină pentru că nu se putea linişti deloc şi a căzut într-o stare destul de rea, de abrutizare.

- Eu cred că şi chimioterapia a slăbit-o, chiar a desfigurat-o şi i-au distrus organele interne, am spus eu când am ajuns la uşă.

- În cazul cancerului mamar chimioterapia este necesară, iar tratamentul cu ea începe, încercându-se blocarea răspândirii celulelor canceroase în tot trupul bolnavului. Abia după această fază se trece la intervenţia chirurgicală, singura operaţie care duce, apoi , la vindecare. Dar chimioterapia poate avea şi efecte negative secundare asupra bolnavului care pot fi: greţuri, diaree, vărsături, căderea părului, întârzierea creşterii unghiilor etc., spune doctoriţa de familie.

- Dar este şi destul de periculoasă prin consecinţe.

- Da, pentru că toate substanţele citostatice produc moartea celulelor în acţiunea lor de inhibare a proceselor care intervin în sinteza acizilor nucleici. Celulele neoplazice au un ritm rapid de creştere, dar ele sunt interesate şi de celelalte ţesuturi sănătoase, normale, care au o acţiune de proliferare destul de mare, cum sunt: măduva henatogenă şi toate structurile limfoide, epiteliul tubului digestiv şi altele. De aceea tratamentul cu citostatice provoacă depresie persoanei bolnave, iar la unele poate să apară fenomenul gigantismului celular, tocmai din acea cauză se aplică chimioterapia în stadiile avansate, iar unele organe, ca intestinele, sunt deja necrozate şi altele capătă aspect de fibroză. Scăzând 151

NICOLAE C. DINU

imunitatea organismului, apar şi infecţiile virale bacteriene, micotice sau parazite, care pot complica evoluţia chimică a bolnavului de cancer, uneori grăbind moartea.

Chimioterapia atinge toate celulele – inclusiv pe cele sănătoase şi adesea tulbură aparatul genetic celular şi toate celulele cu creştere rapidă din organism, nu numai pe cele bolnave, neoplazice, iar când ajunge să atatce şi măduva, ele pot produce „aplazia medulară totală”, care poate provoca decesul. În cazul când distruge neuronii, chimioterapia ajunge să provoace pierderea memoriei, deoarece citostaticele scad luciditatea şi capacitatea pacineţilor de a-şi mai rezolva problemele lor de viaţă. În unele situaţii, adulţii îşi mai pot reveni, dar copiii nu-şi mai revin, situaţia e ireversibilă, fiind vulnerabili, că aparatul lor este nematurizat.

- E îngrozitor! spun eu. Şi nu există niciun remediu la această „fiară” care devorează atâtea suflete?

- Eu am auzit că ar exista – zice doctoriţa – nişte medicamente care ar bloca receptorul „Alfa” care se spune că stă la originea multiplicării haotice a celulelor canceroase ca şi unele medicamente de nouă generaţie care stimulează receptorul Beta, care frânează acea înmulţire nebună a celulelor canceroase, dar nau apărut, încă, în România şi, deci, nu sunt folosite, iar oamenii mor.

- Da, d-nă. doctor, cu Alfa şi Beta, pe care nu le avem, extirparea tumorilor canceroase se face tot chirurgical, tot cu iradierea totală a metastazelor, iar pacienţii mor! am spus eu total dezamăgir.

- Totuşi chimioterapia este singura posibilitate în prezent şi se face înainte de realizarea operaţiei chirurgicale, cu scopul de a bloca şi reduce numărul celulelor canceroase, care, altfel ar continua să se înmulţească şi în timpul operaţiei, ca şi după aceea, cum se mai întâmplă, explică doctoriţa nemulţumită şi ea de rezultate.

152

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Medicii oncologi recunosc că pot reveni unele celule canceroase şi după operaţia chirurgicală; ele apar în altă parte a corpului, având cauze diferite. Dar când celulele canceroase deja ajung la creier, boala este aproape imposibil de eradicat, iar mulţi bolnavi renunţă să mai lupte – se predau – şi mor din cauza metastazei generalizate, care prăbuşeşte tot organismul, se declanşează procesul inflamator total.

Chimiopterapia este obligatorie dar la ea metastaza a fost prea extinsă, cuprinzând repede toate organele, iar operaţia propriu-zisă a devenit inutilă. Nu mai are mult de trăit, dar vă rog să nu-i spuneţi acest lucru!

- Nici n-aş putea s-o fac, după ce ştiu acum.

- La revedere! Să aşteptăm cu calm evoluţia bolii.

- La revedere” Sărut mâna! Şi vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să discutăm aceste aspecte care s-au lămurit şi ştiu la ce să ne aşteptăm.

Revin în cameră unde discut cu Vali.

Doctoriţa Pocora i-a mai dat unele sfaturi pacientei sale, apoi a plecat, fiind condusă de Reta până la ieşirea din apartament, iar eu am rămas să discut cu Vali.

- Cele spuse de doctoriţă m-au pus pe gânduri, a zis Vali.

A fost ca un cutremur care m-a trezit din letargie. Te rog să mă ajuţi să mă ridic!

Am ajutat-o, dar n-a putut să stea prea mult în şezut, iar atunci i-am ridicat pernele pe tăblia patului şi am aşezat-o mai comod, rezemată pe perne.

- Îmi este foame! Te rog să-mi aduci o banană de acolo, din fructiera aceea de pe masă!

- I-am curăţat banana şi i-am adus-o, dar a muşcat din ea de două ori, apoi mi-a spus s-o pun la loc.

- De ce nu mănânci?

- Nu-mi place! Se opreşte în gât şi nu alunecă pe esofag.

Hai să-ţi arăt rănile! a spus ea, deschizându-şi halatul şi mi-a arătat bubele de deasupra sânilor, ca nişte cratere cu crustă maronie.

153

NICOLAE C. DINU

M-am întors acasă cu inima strânsă, plin de tristeţe.

Despre circulaţia limfei citisem şi eu mai înainte şi aveam o imagine în minte în legătură cu acest adevărat „sistem de canalizare” al organismului uman; sunt nişte vase foarte subţiri care urmează circuitul vaselor de sânge – din piele şi din ţesuturile mai adânci – pe unde se transportă limfa. Ce este limfa? Un lichid galben sau incolor care, în trecerea ei prin acele canale adună toate toxinele (tot gunoiul) şi elimină surplusul de apă din ţesuturi. Fără acest sistem de drenaj, organismul uman s-ar sufoca şi s-ar tumefia din cauza produşilor reziduali din metabolismul celular. De aceea limfa, în trecerea ei, absoarbe proteinele şi grăsimile din intestine, pe care apoi le stochează în spaţiile dintre celule – ca în nişte depozite – iar de acolo , după ce sunt curăţate de către ganglioni, se întorc în circuitul sangvin (ganglionii limfatici au o formă ovală, ca bobul de fasole – sunt în număr de 600-700, dispuşi de-a lungul vaselor limfatice din zonele: cervicală, axilară şi inghinală, precum şi în vecinătatea tractului intestinal; ei îndeplinesc rolul de „staţie de epurare”).

La controlul medical, dacă se constată că acei ganglioni limfatici sunt umflaţi, este semn că acolo este un focar de cancer (de natură malignă), care se poate disemina uşor în organism, formând acel „edem limfatic” care poate fi localizat sub braţ, la picior, dovadă că lichidul limfatic s-a blocat, nu mai circulă.

Pentru a se debloca se foloseşte masajul blând, până când va fi împrăştiat lichidul adunat acolo, iar zona se izolează cu un bandaj strâns de partea sănătoasă. Sunt situaţii când pe piele aceste vase bolnave desenează nişte linii roşii, umflate, care dor şi pot forma chiar eczeme uneori. În cazul bolnavilor cu boli inflamatorii ca: artrita, colonopatia cronică, sistemul limfatic poate juca un rol decisiv, dar şi în situaţii de supraponderabilitate, când poate produce tulburări limfatice grave.

De aceea medicina recomandă bolnavilor mişcarea în aer liber, sportul, iar cei cărora li se umflă picioarele să le ţină ridicate 154

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

pentru a facilita circulaţia limfei. Se cere o alimentaţie corectă o vreme, consumând varză acră, orez, cartofi, căpşuni, cireşe, pentru eliminarea apei din corp.

CAP. IV NU ABANDONA LUPTA CU BOALA Sâmbăta următoare am vizitat-o din nou, aşa cum i-am promis. În camera ei mirosea puternic a ceai de buruieni, amestecat cu medicamente, eter, specific locurilor destinate oamenilor suferinzi. Am salutat-o, apoi m-am aplecat şi am sărutat-o, i-am mângâiat fruntea şi m-am aşezat pe marginea patului.

- Ce mai faci? Cum mai gestionezi sănătatea? am întrebato.

- Nu prea bine. Uneori este ceva mai uşor, dar în general ...

Spune-mi mai bine, tu ce ai mai făcut? A zâmbit forţat, apoi a pronunţat repede: Ai venit să mă vezi murind?

- Nu, dimpotrivă! Am venit să te văd şi să-ţi urez însănătoşire grabnică!

- Poate sub pământ, că acolo e linişte totală. Aici am nişte dureri uneori, încât îmi doresc moartea. Iartă-mă că azi nu prea judec! Sunt istovită şi nu-ţi pot fi o companie plăcută, dar pot să-ţi promit că voi rămâne a ta atâta vreme cât voi trăi şi voi mai putea să respir. Deşi nu mai putem visa la un viitor comun – vremea pasiunilor s-a dus – mai păstrez iubirea din suflet, visurile dragostei noastre şi unele ambiţii sociale, că nu mă mai pot gândi la viitor. Te rog pe tine, însă, să continui să faci numai fapte bune, aşa cum îţi cunosc eu inima şi sufletul! De acum, existenţa mea îmi permite doar exprimarea dorinţei de împlinire reiterantă a sufletului meu, rămas ca o „vestală”, căruia i-am dat misiunea de a întreţine focul sacru al iubirii noastre, până când se va dizolva treptat şi va lăsa în urmă amintirea plimbărilor şi amorurilor prelungi, după care suflam greu, la fel ca doi înotători nevoiţi să 155

NICOLAE C. DINU

iasă la suprafaţa apei din când în când, pentru a mai lua câte o gură de aer proaspăt. De fiecare dată am simţit că dragostea te face mai bun, dacă ea este adevărată, fie că eşti bărbat sau femeie.

Păcat că, abia te-ai obişnuit cu iubirea, apoi ea dispare din motive de sănătate sau alte fapte neprevăzute, blocându-ţi toate resursele trupului, iar atunci mai simţi doar vidul (golul) din singurătatea şi existenţa ta dureroase. ... Câteodată vreau să mai văd lumea şi mă chinui până cobor din pat (cobor greu şi abia ajung la fereastră) dau perdeaua la o parte şi privesc spre stradă, unde văd adulţi sau tineri – pe unii îi şi cunosc – dar niciunul nu-şi ridică privirea spre fereastra mea.

Discut cu sora mea, Reta, câte puţi, dar şi ea mă menajează, ca să mă odihnesc, apoi mă aşed pe pat şi stau cu privirea spre tavan, până-mi vine ora de masă, apoi de injecţie; uneori mai vine şi fratele meu sau Anca cu fetiţa, dar şi ei pleacă repede, tocmai ca să nu mă obosească.

- Apoi vin eu şi nu mai plec, intervin eu glumind.

- De-ai şti tu câtă nevoie am de tine! Tare aş vrea să rămâi lângă mine, cel puţin 24 de ore, ca să ne săturăm de vorbă înainte de a închide ochii pentru totdeauna! Îmi face deosebită plăcere să depănăm împreună amintirile noastre, că ţie ţi-am dăruit toată dragostea pe care am purtat-o în inimă.

Apelez uneori la memoria care mi-a mai rămas şi revăd, ca în vis, locurile pe unde am călcat împreună şi oamenii pe care i-am întâlnit; am destule amintiri plăcute, cărora le pune capăt durerea insuportabilă şi atunci mă rog la Dumnezeu „să mă salveze” mai repede şi strig după Reta, care vine pregătită să-mi facă injecţia cu morfină, care mă tulbură, apoi îmi calmează durerile. În crizele mele aş vrea să fii lângă mine, dar apoi mă gândesc că nu e bine să mă vezi în acele clipe oribile. Iar când îmi trece, mă gândesc: „Dacă aş fi fost cu tine de la început, nu ajungeam în această situaţie, poate nu mă mai îmbolnăveam. Astăzi nu aşteptam moartea.”

- Deci, tu pe mine mă învinuieşti pentru că eşti bolnavă?

156

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Nu te învinuiesc, spun că poate situaţia ar fi fost alta.

După plecarea ta m-am zbuciumat mult, când m-am văzut din nou singură în toată casa. Uneori mă gândesc că eu suport această suferinţă din cauza greşelilor vreunei rude din neamul meu şi atunci am o senzaţie de sufocare, care mă face să mă tem să mai adorm pentru a nu muri în somn.

Luptă cu boala şi nu abandona, Vali! Viaţa este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi trebuie să-l preţuieşti şi să lupţi pentru a-l apăra!

- Nu mai am puterea necesară să mai lupt.

M-am ridicat de pe pat şi i-am spus: - Săptămâna viitoare plec la Sibiu! Soţia lui Petruş este bolnavă. M-a sunat la telefon şi i-am promis că merg la ei.

- Bine, dar să te întorci repede! Pleci cu maşina?

- Da. (O vedeam cum încerca să-mi întârzie plecarea).

- Tare aş vrea să merg şi eu cu tine! Să treci şi prin acele şocuri prin care am fost noi doi! La Voineasa, Lacul Roşu...

- Nu cred că am timp. Nici nu ştiu ce voi găsi la Sibiu.

- Ce frumos a fost la Voineasa şi pe Ceahlău! zice ea.

- Da. Atunci am ajuns la Voineasa aproape de apusul soarelui – îi amintesc eu – era 17 septembrie. Ne-am cazat la hotel, iar dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, me-am trezit în cântecul cocoşilor locuitorilor.

După micul dejun am plecat să cunoaştem împrejurmile.

- Da, dragule, iar pe o păşune am întâlnit o turmă de oi, unde ne-au întâmpinat câinii acelui păstor. M-am cam speriat atunci, dar păstorul i-a chemat imediat, ei s-au liniştit, apoi am discutat cu el multă vreme, fiind om simplu, dar foarte blând şi prietenos; avea 55-60 de ani şi ne-a povestit viaţa din zonă.

Pe pajişte ciobanul avea o cabană mică, din scândură şi un ţarc pentru oile lui. În apropierea cabanei sale păştea o iapă murgă, lângă care zburda un mânz de aceeaşi culoare, care nu avea mai mult de şase luni de viaţă. O vreme l-am privit cu plăcere cum îşi scutură coama cu trufie şi apoi face curse în jurul mamei sale.

157

NICOLAE C. DINU

În uşa cabanei şi-a făcut apariţia un băieţel în vârstă de 7-8 ani, cu ochii negri, mari şi un păr creţ şi ciufulit. Gândul meu a fugit la descrierea greierului din poezia „Greierele şi furnica”. Era o fire firavă şi semăna cu un greier slab, abia ieşit din iarnă, după ce furnica zgârcită a refuzat să-i dea împrumut „o grăunţă cât de mică”. Ciobanul i-a strigat: „Fugi să vezi de oi!” iar copilul a luat un băţ şi a pornit spre turma de oi însoţir de cei doi câini lăţoşi, de blana cărora atârnau scaieţi luaţi din poiană.

- Îţi mai aduci aminte cum prindeau câinii muştele care îi enervau? m-a întrebat Vali.

- Da şi aveau şi tehnică! Şedeau tolăniţi în iarbă cu limba scoasă – o limbă lungă şi trandafirie – pe care se aşezau muştele şi, deodată, îi auzeai clănţănind din dinţi.

- Am văzut că reuşeau câteodată să prindă câte o muscă, a spus Vali, zâmbind cu gândul la acele scene.

- Am intrat apoi în pădure, ca să scăpăm de razele fierbinţi ale soarelui – îi amintesc eu – am ajuns într-un loc unde era un jgheab care aducea din pădure acea apă de izvor, pe care o colecta într-un butoi de lemn. de care era legată cu un lănţişor o cană tot din lemn.

- Îmi amintesc. Am băut şi noi apă de acolo, după ce am mâncat din pachetul pe care îl luasem cu noi, iar pe la prânz era o linişte totală, după care a început să sufle un vânt slab, care s-a înteţit în câteva minute, apoi s-a pornit o ploaie repezită care ne-a udat până la piele, îşi aduce Vali aminte şi zâmbeşte ca un copil. În pădure, toţi copacii foşneau, parcă vorbeau între ei, iar ploaia aducea cu ea un puternic miros de răşină.

- Abia ne-am întors la hotel prin ploaie şi noroi cu apă. Am mers aproape o oră prin ploaie, spun eu, dar a fost frumos. Când am ajuns în camera de hotel, am schimbat hainele şi am plecat la restaurant, unde am mâncat, după care am revenit în cameră, am făcut duş şi ne-am culcat.

- Mie mi-a plăcut mult să umblu prin pădure. Pe atunci nu simţeam oboseala – a spus Vali. Ascultam susurul izvoarelor, 158

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

freamătul copacilor, ciripitul păsărilor, iar uneori, pe înserat, auzeam cântecul inconfundabil al privighetorilor. Atunci, parcă Îl vedeam pe Dumnezeu în văzduh şi CREAŢIA LUI în toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiu de ce, dar aveam o senzaţie de plinătate, care-mi spunea că plantele şi animalele care se dezvoltă pe pământ în stare naturală sunt acolo încă de la facerea lumii . Tare aş vrea să mai colind odată prin acele locuri şi apoi să mor!

- Nu vei muri, Vali, dimpotrivă, luptă să renaşti şi să mergem, din nou, prin acele locuri de basm! o încurajam eu, deşi ştiam adevărul despre sănătatea ei.

Vali m-a condus până la uşa de la intrare, lipită de braţul meu, dar acolo încerca să-mi întârzie plecarea: - Îţi mulţumesc pentru cele ce mi-ai povestit! O faci atât de frumos, ca în poveştile lui Ion Creangă. Să scrii toate acestea în cărţile tale, dar să nu uiţi să spui că am fost şi eu acolo cu tine! Iar la Voineasa şi la Sibiu, Lacul Roşu, Lacul Sf. Ana, să nu uiţi să aminteşti de acele nopţi când priveam stelele care străluceau noaptea ca nişte făclii peste staţiune!

- Natura este vie, draga mea. Iar biodiversitatea este parte integrantă a mecanismelor globale implicate direct în menţinerea calităţii vieţii pe pământ, cu condiţia păstrării unei naturi sănătoase, în care plantele şi animalele formează acea „simfonie a naturii” pe care omul trebuie s-o respecte ca pe o „gură de rai”, în fiecare zonă a ţării.

La revedere! i-am spus eu, sărutând-o pe frunte.

- Te aştept să te întorci! Să nu uiţi ce ţi-am spus!

CAP. V TRATAMENTE NATURISTE Întors de la Sibiu, m-am grăbit să-i fac o vizită acasă prietenei mele în suferinţă.

159

NICOLAE C. DINU

- Bine ai revenit acasă, turistule! m-a întâmpinat Vali afişând o mină forţată de veselie. Cum a fost? Ce fac ai tăi?

- Deocamdată fac bine, toţi: noramea şi-a revenit, fiul este sănătos, nepoata şi strănepotul meu la fel.

- Deci, te-ai liniştit? Pe unde ai umblat?

- Mai mult pe drum. De la Constanţa, prin Buzău am ajuns la Nehoiu, apoi pe la Întorsura Buzăului – Braşov – Sibiu. M-am întors pe acelaşi traseu, care este mai scurt şi mai puţin aglomerat de circulaţia maşinilor, care s-au înmulţit extraordinar de mult. Nu m-am abătut de la traseul pe care ţi l-am descris, deci n-am vizitat niciun loc ştiut de amândoi. Le-am povestit despre boala ta.

Toţi susţin că remediile naturale ajută foarte mult organismele afectate de boli, în lupta cu cancerul, necesitând şi rugăciune permanentă, care ajută la refacerea imunităţii, ea fiind o meditaţie şi cerere către Divinitate pentru vindecarea trupului.

Toţi sunt de acord cu sintagma: „Trăieşte-ţi clipa, că viaţa este cel mai mare şi cel mai scump dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi pe care eşti obligat să-l preţuieşti!”

- Tu îmi vorbeşti despre preţuirea darului divin, în timp ce eu mor câte puţin în fiecare zi, răspunde Vali. Simt asta şi mă tot gândesc că, deşi trupul meu se pregăteşte să moară, sufletul nu vrea să cedeze, iar moartea n-a reuşit să-şi facă loc în conştiinţa mea. Nu este curios?

- Nu, draga mea. Nu ceda în faţa bolii, că atunci când cedezi devii slabă, vulnerabilă, trupul, corpul mental şi cel emoţional, dispun de o conştiinţă independentă, iar ele numai împreună pot acţiona pentru a ajuta la însănătoşirea ta generală, ca să ai o stare de bine. Încearcă să te rogi şi tu mai mult! O voi face şi eu pentru sănătatea ta.

- Hai, dragule! Înţelege-mă că am încercat aproape tot ce ştiam eu şi ce am mai aflat între timp pentru a-mi prelungi viaţa, inclusiv schimbarea alimentaţiei, încât am devenit vegetariană şi băutor de ceai, nu de fripturi , ca altă dată, încât visez numai zarzavaturi pentru a obţine betacaroten, care să-mi alcalinizeze 160

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

trupul şi maţele. Vreau să mor! Nu mai cred în vindecare! Nu mai pot să lupt!

- De ce să mori, Vali? Nu-mi place deloc ce spui.

- Nu mai pot suporta durerile şi trăiesc cu morfină, încât sunt mereu năucă, derutată, un fel de animal care nu mai poate raţiona conştient. Medicii îmi spun doar că am cancer şi atât. Sau îi spun şi ei „boala mută”.

- Dacă acceptai să te operezi, poate intervenţia chirurgicală te-ar fi ajutat să te vindeci?! Ofereai un ajutor trupului să poată lupta, în continuare şi să învingă boala.

- Era prea târziu, iar metastaza se extinsese şi la ganglioni, ca şi la celelalte organe; tumora pătrunsese prea adânc şi nu mai aveam nicio opţiune de vindecare.

Acum mă tem să nu intru în stare de şoc, încât să ajung deja mutilată, pe măsură ce procesul neoplazic înaintează în trup şi va ajunge să afecteze toate spaţiile ganglionare şi organele din jurul acestora.

Vali şi-a scos, din nou, halatul, rămânând goală şi a spus: - Acesta este trupul meu, căruia îi plâng de milă! Iar tu l-ai cunoscut destul de bine altă dată. Cât timp voi mai avea de suferit?

Cred că am trăit destul. Am muncit 30 de ani, am făcut un copil, deci mi-am îndeplinit misiunea pe acest pământ, iar acum trebuie să plec, că nu mai pot suporat chinurile la nesfârşit. Asta nu mai este viaţă!

- Te înţeleg, draga mea! Dar gândirea negativă nu ajută la nimic! încerc eu s-o liniştesc, dar ea continuă: - Adesea mă privesc în oglindă şi mă gândesc cum eram şi cum am ajuns, parcă sunt o arătare fără vlagă, parcă aş avea vârsta de o sută de ani, iar când încerc să fac câţiva paşi prin casă, oasele îmi scârţâie de parcă sunt din lemn şi am nevoie să mă sprijin mereu de pereţi. De fapt simt că toate mă dor, o durere îngrozitoare, încât prefer să mor, că nu mai suport.

161

NICOLAE C. DINU

M-am tot gândit – stând nemişcată aici – de ce ştiinţa n-a descoperit cauza pentru care unele celule au înebunit în trupul meu? Şi de ce le distruge pe celelalte sănătoase?

O tuse puternică a pornit brusc, năpădind-o şi o vrme a tuşit spasmodios ţinându-şi mâna la gură pentru a opri o explozie bronşică, care i-a zguduit tot trupul.

- Iartă-mă! a spus ea, apoi, privindu-mă lung, obosită şi oftând greu, obosită ca omul apăsat de o grea povară. Din cauza ei (a tusei) mă tem noaptea să adorm, de teamă că dacă mă atacă în somn, nu mă mai trezesc deloc.

Vali avea o stare demnă de compătimit; nu mai avea faţa luminoasă ca altă dată, când dispunea de o forţă care nu ştiam de unde vine; căzuse într-o gravă stare de depresie, diferită mult de acea melancolie difuză, voalată.

Cădea pe gânduri tot mai des şi avea faţa încrâncenată, dar suferea în tăcere. Rămânea des cu privirea pierdută undeva, într-o meditaţie profundă şi gravă, de parcă asculta în tăcere glasul lin al corului şi vibraţiile orgii dintr-o biserică, care o transportau într-o zonă îndepărtată unde pribegea sufletul ei călător. O surprindeam uneori cum îmi studia chipul, gesturile, parcă ar fi vrut să le ia cu ea în mormânt.

- Ce te doare, Vali? am întrebat-o eu, ca s-o scot din visare.

- Nici eu nu mai ştiu ce mă doare. Pot spune că tot trupul mă doare. Mă liniştesc puţin, după ce îmi face Reta injecţia. dar când trece efectul, mă doare la fel ca înainte.

- Îmi pare foarte rău că te văd bolnavă! i-am spus eu, mângâindu-i fruntea cu palma, dar s-a retras repede de parcă i-aş fi smuls un bandaj de pe rană, apoi a şoptit: - Nici nu ştii tu cât de bine îmi face prezenţa ta aici! Te rog să faci bine să vii la mine oricând ai timp!

- Voi veni, Vali! Voi veni de câte ori voi putea! Aş vrea să te găsesc sănătoasă. Acum voi pleca. Te-am obosit prea mult.

- Nu pleca! Mai stai, că-mi e greu singură! Vreau să-ţi spun ceva, să văd ce părere ai!?

162

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Te ascult.

- Ieri, după ce mi-a făcut Reta injecţia cu morfină, am intrat într-o tulburare puternică cu halucinaţii, încât am simţit o stare curioasă – de despărţire de trup, de realitate, o despărţire de viaţă – şi mi-a fost teamă că mor.

Deşi ştiam că în preparat (morfină) se află o substanţă numită Ketamină, mi s-a părut că am văzut TUNELUL. Ştii şi tu ce vreau să spun.

- Ştiu, draga mea, dar mai ştiu şi faptul că „efectul de tunel” apare când se produce acea funcţionare alterată a creierului, iar interpretarea pe care au dat-o psihanaliştii Simund Freus şi alţii din vremea lui, cere ca într-o astfel de situaţie trebuie să-ţi vezi propriul „Eu”.

- În acele momente de tulburare, nu mi l-am văzut.

- Atunci este bine, o liniştesc eu. Se spune că numai atunci când îţi vezi „Eu”-l tău mori, iar tu n-ai să mori! Ştii că de când am aflat că eşti bolnavă, eu citesc tot ce găsesc despre medicină, despre boli, în special de cancer?

De curând am citit o lucrare – o monografie – despre drogurile psihodelice, lucrare scrisă prin anul 1960. Acolo am dat peste efectele halucinogene ale Ketaminei. În revista respectivă sunt tratate toate cauzele neurologice şi fenomenele periculoase care le însoţesc şi anume: - senzaţia că omul moare şi intră, deja, într-o altă lume; - senzaţia ciudată că are o conştiinţă sau un suflet fără trup; - omul începe să vizualizeze nişte evenimente din perioada copilăriei sale; - are o pierdere a contactului cu realitatea imediată şi are un sentiment de participare la o altă realitate; - experienţele acelei persoane devin atât de disociate, încât ea nu mai este sigură dacă şi-a părăsit trupul cu adevărat; 163

NICOLAE C. DINU

- Da! Exact o asemenea stare am trăit eu, timp de zece minute, mi-a mărturisit Vali atunci. A fost o adevărată nebunie, când eu doream să scap de dureri, am văzut TUNELUL. - Dragă, eu cred că acel efect de tunel l-a produs morfina, care este un amestec halucinogen şi poate produce toate stările morţii clinice, ca de exemplu: călătorie cu viteză sporită prin tuneluri întunecoase, spre lumină; viziunea unor fiinţe curioase; ieşirea din trup; rememorări de fapte şi fiinţe vii etc. Cine crezi că produce acele fenomene?

- Nu ştiu, răspunde Vali.

- Glutamatul! Acel neurotransmiţător foarte periculos, singurul aminoacid care este în măsură să poată reuşi performanţa de a traversa, cu destulă uşurinţă, bariera dintre vasele de sânge şi chiar materia cerebrală, care, împreună cu acidul glutamic reprezintă 80% din amino-nitrogenul din componenţa acelui ţesut cerebral.

Acel amestec produce o excitaţie puternică în stare să provoace moartea persoanei şi alte procese distinctive.

Desigur, în lucrare se menţionează şi faptul că glutamatul este important pentru funcţionarea proceselor cognitive (de cunoaştere) în care este implicat cortexul cerebral şi care are un rol central în funcţionarea hipocâmpului. Fiind destul de periculos, glutamatul – în doze mari – poate produce moartea persoanei. De aceea el trebuie luat numai sub un control medical riguros şi cu personal calificat.

Am citit şi despre terapia naturistă, care este mai blândă decât citostaticele şi intervenţia chirurgicală, care încearcă să cureţe tot din organismul bolnavului de cancer. Cei care vorbesc tot mai mult despre această terapie, recunosc că ea produce vindecarea mai încet, în timp, însă ei nu exclud nici rugăciunea către divinitate, admiţând chiar că se pot produce şi minuni în acest sens.

De exemplu, doctorul Eduard Ţogoreanu recomandă medicamentul Isorel, obţinut din extractul de vâsc; acesta are 164

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

acţiune anticancerigenă la nivelul membranei celulelor cancerului, pe care le împiedică să se dezvolte şi să se înmulţească, permiţând astfel organismului uman să se revigoreze treptat. Acest tratament – susţine dr. Ţogoreanu – are rol benefic şi asupra celulelor nervoase, întrucât extractul de vâsc este singurul medicament care poate penetra „bariera hepato-encefalitică”, reuşind să ajungă până la nivelul acelor celule cerebrale (unde citostaticele nu pot ajunge).

Extractul de vâsc este un medicament cu efect antiinflamator şi a fost dovedit util în peste 50% din cazurile de orice tip de cancer. Poate fi folosit prin injectare, iar fiolele se găsesc în farmacie şi poate fi administrat timp de trei luni de zile, apoi se continuă cu tratament alopat, prescris de medic specialist după ce s-au făcut analizele de laborator, biopsii, analize imagistice, care au dus la constatarea tumorilor, stadiul imunităţii persoanei, dacă se va acţiona chirurgical, radioterapi etc, pentru a declanşa procesul de vindecare cu condiţia de a se interveni imediat ce a fost depistată boala. În timpul tratamentului cu extractul de vâsc, se impun restricţii: fără carne sau preparate din carne animală, care are în conţinut substanţe nocive şi fără glucoză, ca atare, ci să fie luată din alimente, în cantitate redusă. În lucrare se face, totuşi, o menţiune: extractul de vâsc nu vindecă, el însuşi, cancerul, dar contribuie la renaşterea în trupul pacientului a unor reflexe pe care acesta le-a pierdut pe parcursul vieţii sale (mai ales cei care au dus o viaţă dezordonată).

Se evită stresul, care agravează cancerul! Pacientul nu trebuie lăsat singur, să fie ajutat de rude, prieteni, care să facă pentru el acea terapie optimistă, care îl ajută să se vindece.

- Îţi mulţumesc, dragule, pentru grija pe care mi-o porţi şi pentru toate informaţiile pe care tu le aduni, ca să contribui la vindecarea mea! Dar mi se pare că toate au venit prea târziu. Îmi cunosc vina că în 1992 n-am insistat să ne căsătorim amândoi, dar

165

NICOLAE C. DINU

nu prea eram sigură că vreau să accept, din nou, jugul căsniciei.

Devenisem irascibilă, ambiţioasă şi voiam să rămân independentă.

- Da, te-ai grăbit odată să-mi spui: „pe mine mă oboseşte un bărbat care să stea permanent în preajma mea.”

- Acum regret totul! Şi mă simt atât de singură şi de neajutorată, iar boala asta m-a imobilizat la pat. Când pleci de la mine, o vreme mă gândesc la toate câte le discutăm noi amândoi şi suport mai uşor singurătatea. Te văd în gând şi-mi spun: „Cât de bine îmi face o privire care vine de la omul drag! El îmi dă curaj şi încredere în viaţă.”

Vizitează-mă şi tu mai des, că am nevoie de tine!

- La ce concluzie ai ajuns când ai citit cărţile mele? Data trecută nu prea am avut timp să discutăm.

- Cel puţin în cartea Destin nemeritat, ţi-ai dat măsura: eşti tu, omul demn, corect, dar mie mi s-a părut că acolo exprimi o demnitate războinică, un fel de răzvrătire, ca un om lovit pe nedrept de nişte şefi mediocri şi răzbunători, cărora le-ai refuzat mediocritatea şi incompetenţa, atunci când au încercat să-ţi impună forţat superioritatea lor, a funcţiilor lor, iar când nu au reuşit s-au unit între ei şi aproape te-au învins. Am dreptate?

- De unde ai tras tu o asemenea concluzie?

- Am citit destule cărţi ca să observ că faci o treabă bună.

Ai un stil propriu, alert, inconfundabil şi te sfătuiesc să continui să scrii, să perseverezi, să nu te opreşti!

- Astăzi este, totuşi, greu să publici în favoarea unor dezgustătoare socoteli comerciale pe şi le fac editorii şi pretind sume mari, întrucât statul nu intervine cu vreo formă de sprijin pentru editare şi distribuire, spre vânzare prin librării.

- Fă şi tu apel la branşa scriitorilor, că doar sunteţi o familie şi trebuie să vă ajutaţi, măcar la începit de drum! mă îndeamnă Vali. Ai talent şi este păcat să-l iroseşti.

- Nu ştiu cât talent am eu. Încă n-am publicat nicio carte care să mă pună în contact cu eventualii cititori, dar voi continua să scriu, chiar dacă voi ţine în sertar ceea ce voi scrie în 166

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

continuare. Deşi sunt aproape sigur că succesul în literatură este efemer, mai ales că eu am început să scriu la această vârstă înaintată şi nu m-am apucat s-o fac din tinereţe – când poate erau altele condiţiile şi pentru exprimarea talentului, ca şi promisiunile de viitor, că aş putea ajunge vreo „stea de primă mărime”, în măsură să pot atinge perfecţiunea.

Totodată, nu cred că există scriitor perfect în această lume, poate în cealaltă, viitoare. Deşi se spune că „Viaţa omului este un roma”, după ce m-am apucat să scriu, am constatat că ea nu poate încăpea între coperţile unei singure cărţi; a fost necesar să scriu mai multe cărţi în care să le vorbesc eventualilor mei cititori despre mine, despre oamenii cu care am intrat în contact de-a lungul exercitării unei profesii sau îndeletniciri de ordin social, prezentarea unor evenimente despre care am luat cunoştinţă în diferite împrejurări inedite etc.

Dar ca să ajungă la publicul larg, cărţile trebuie, mai întâi, editate. Cei care le citesc pot afla din conţinutul lor lucruri, date şi fapte care îi interesează şi le folosesc în viaţa şi în munca lor. Cu acest prilej, cititorii află ce şi cum gândeşte scriitorul, dacă este de-al lor, dacă prin ideile prezentate în carte înţeleg că scrie pentru ei.

Dacă le place ceea ce citesc în carte, nu mai aşteaptă vremea când vor apare geniile, care şi aşa sunt din ce în ce mai rare în literatura noastră.

- Tu continuă să scrii şi vei reuşi să publici la timpul potrivit! insistă Vali. Iar pe mine te rog să mă vizitezi în zilele când vei avea timp şi vei fi mai relaxat, în rest, lasă-mă să-mi văd de drum şi „nu te mai certa cu umbrele”! Încearcă să realizezi că urmează penumbra, apoi vine noaptea adâncă, iar tu tot mai crezi că mă mai poţi salva. Îmi închipui că ai fi în stare să vezi şi în întuneric şi ai fi în stare. dacă ai putea, să-mi dai şi din sănătatea ta. Îţi mulţumesc pentru nobila ta intenţie de a mă ajuta, dar sacrificiul tău este în zadar, că mâinile nu mai pot atinge fericirea.

167

NICOLAE C. DINU

- De ce spui aşa?

- Pentru că trupul meu nu mai rezistă. Ziua mai reuşesc să mă izolez de dureri pe timpul cât îşi face efectul morfina, dar noaptea este groaznic, durerile sapă în adâncime şi am clipe când mă sufoc şi mi se opreşte respiraţia; abia îmi trece criza care mi-a răscolit tot organismul, apoi mi se contractă toţi muşchii, încât mă dor toate oasele şi nu mai pot adormi, fiind obligată să stau nemişcată, cu ochii fixaţi în tavanul camerei, ascultându-mi palpitaţiile neregulate ale inimii, care-mi prevestesc sfârşitul. Iar asta mă sperie şi mă oboseşte. Într-o noapte am leşinat şi nu-mi mai simţeam trupul deloc, deci nu-l mai puteam controla, paralizasem şi nu mă mai puteam mişca. Abia spre ziuă m-au lăsat durerile şi simţeam furnicături în tot corpul. ... Eu o priveam, o ascultam fără să scot vreo vorbă, dar o compătimeam, în gând, pentru starea în care ajunsese.

- Mai vino să mă vezi, cât mai sunt în viaţă!

Cartea am citit-o de două ori şi, de fiecare dată, am mângâiat-o cu palma ca pe un obiect căruia mâna mea îi sporea preţul, ridicând-o la rang de „talisman”. Este o carte scrisă bine, cu fraze simple, să le înţeleagă oricine, dar frazele au o oarecare duritate în unele acţiuni pe care le descrii critic, dezbrăcate de unele secrete, ca o spovedanie. Îmi place că ţi-ai format un stil propriu, inconfundabil.

Continuă să scrii şi poate vei începe să publici!

- Deocamdată ţi totul ca pe o „literatură de sertar”. Să mă mai gândesc ce voi face cu ea. Oamenii sunt preocupaţi de politică, îmbogăţirea pe orice cale, distracţii şi nu sunt interesaţi de literatură, care să le producă reverii, vise, linişte sufletească prin forţa cuvântului scris.

- Păcat! Am observat că ceea ce scrii tu ridică probleme care dau de gândit: te întrebi şi tu de ce? Aşa ar trebui să-şi pună problema fiecare om, care ar citi cele scrise de tine.

- Spune-mi sincer! Cum ai ajuns tu la asemenea concluzii?

168

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Bine înţeles, citindu-ţi cărţile şi, în plus, cunoscându-te personal în cei câţiva ani de zile. Şi apoi, tu scrii lesne, scrii direct, dialoghezi singur cu personajele tale reale şi din cele ce scrii laşi să se înţeleagă că tu n-ai cedat în faţa lor pentru că ţi-ai apărat cinstea, demnitatea şi credinţa că ceea ce faci este legal şi drept; uneori ai perdut şi asta nu ţi-a convenit şi ai ales să te pensionezi.

Zic bine?

- Recunosc că ai intuit corect. Lucrasem atâţia ani şi obosisem să-i mai înfrunt, încât am ales să plec şi să mă odihnesc.

După revoluţia din 1989 se schimbaseră multe în instituţia în care lucrasem toată viaţa, şi nimic nu mai corespundea cu principiile care-şi făceau loc. ... Pe hol s-au auzit paşi şi în prag a apărut Reta, care a întrebat-o: „Să-ţi aduc ceva să mănânci?” „Mai târziu” a răspuns Vali şi Reta s-a retras.

M-am ridicat de pe marginea patului, pregătit de plecare.

- Of! Iar pleci?! Voiam să rămâi cu mine până diseară.

- Trebuie să mănânci, să primeşti injecţia, apoi să te odihneşti. Nu te teme! Voi reveni în zilele următoare, aşa cum am făcut de fiecare dată. Am sărutat-o, apoi m-am oprit în prag şi iam făcut bezele, iar ea a zâmbit şi a spus: - Să nu uiţi că te aştept să vii curând!

- N-am să uit, iubito! Să mănânci şi să dormi! ... Peste câteva zile am revenit. Am sunat la soneria de la intrarea în apartament de mai multe ori şi m-am gândit că poate i s-a întâmplat ceva rău Valentinei şi a fost dusă la spital sau... şi mă gândeam pe cine să pot întreba ce s-a întâmplat, că în interiorul apartamentului ei nu se auzea nicio mişcare. Am mai zăbovit puţin lângă uşă ca să ascult.

Deodată am auzit paşi târâţi pe covoarele din hol şi uşa s-a deschis, iar în prag a apărut Vali, privindu-mă mirată.

- Sărut mâna, scumpo! Dormeai?

- Nu, boleam, aşa ameţită ca de obicei.

- Und este Reta?

169

NICOLAE C. DINU

- La Primărie. Îţi spun mai târziu, dar mai întâi să-ţi spun „Bine ai venit!” şi lasă-mă să plâng la pieptul tău! a mai putut ea să pronunţe şi a întins larg braţele lipindu-se de pieptul meu, pronunţând vorbe neînţelese, printre suspine.

- Ce ai păţit? Spune, draga mea!

- Lasă-mă în braţele tale, să sorb energia şi curajul necesare pentru a-mi linişti trupul veştejit şi dă-mi raza de speranţă ca să trec prin întunericul care mă înconjoară, înainte de a pleca în abis.

Ceea ce auzeam mă îngrijora. Îi priveam chipul uzat, plin de tristeţe şi teamă, care-i dădeau o paloare peste pielea întunecată, care exprima suferinţă, parcă i se închisese şi sufletul.

Mi-am dat imediat seama că este depresivă.

Dacă n-ai cunoscut o persoană mai înainte de păţanie, nu poţi să înţelegi niciodată acea transformare a trupului său, apăsat de suferinţă. M-am gândit: „Cancerul este mai periculos decât boala pe care strămoşii noştri o numeau „Ciuma neagră” care a lovit lumea în anul 1346”. Aşa gândea şi Boccacio – cel care ne-a lăsat descrierea amănunţită a ravagiilor ciumei, care a bântuit în oraşele Napoli, Florenţa precum şi alte localităţi din Italia.

Emoţia, cu Vali în braţe, mă copleşise şi pe mine în acele clipe, încât aş fi fost în stare să-i dau tot sângele meu pentru a-i alina suferinţa şi lacrimile care îi şiroiau pe hainele mele, curgându-i din ochii ei rătăciţi, care tremurau sub pleoape.

- Spune-mi ce s-a întâmplat, ce ai păţit? insist eu.

- Mă dor toate. Nu mai pot, suspină ea în continuare.

- Hai în camera ta!

- Mă bucur că ai venit! a spus ea, ţinându-se strâns de braţul meu şi încercând să-şi potrivească paşii cu ai mei.

Când am ajuns în camera ei, Vali a afişat o figură de resemnare superioară, iar, în final, nu s-a putut abţine şi a spus: - De ce nu vii mai des? Ai treabă? Eşti o inimă nestatornică, iar de mine nu prea îţi pasă, pentru că eu nu te mai pot pune şi „la altă treabă”.

170

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Ce este cu tine astăzi? Vreau să fii bine dispusă, iar tu te superi pe mine.

- Gata! răspunde ea. Acum mă simt mai bine. Dar poţi sămi spui de ce eşti atât de ocupat? Altă dată îţi găseai mai mult timp pentru mine, iar acum? continuă ea să mă dojenească.

I-am zâmbit, apoi i-am răspuns: - Ştiu că la tine mai vine şi Mihai, apoi Anca cu fetiţa ei, mai vine câte o vecină şi toţi te obosesc.

- Dar tu poţi veni mai des, că nu mă oboseşti, dimpotrivă!

- Eu sunt ocupat, cum ştii! Şcoala, grădina, crisul... şi nu preocupări „mondene”. Împart şi eu timpul cum pot, îi răspundeam eu.

Dar îmi dădeam seama că eu o scoteam de fiecare dată din starea ei de tristeţe şi de depresie, de aceea îmi solicita prezenţa lângă ea să-i vorbesc permanent şi să-i aduc aminte de toate faptele petrecute împreună şi de locurile pe unde am umblat amândoi. Când nu-i convenea ceva, făcea apel la acele amintiri, mă privea fix şi-mi spunea: - Ce ai de zis de asta? Se cere un comentariu! Ce zici?

- Ce să zic, draga mea? Declaraţiile de dragoste le fac, de obicei, adolescenţii şi tinerii, iar la bătrâneţe ele par deşuete, adică nu mai seamănă cu firescul, iar cel ce le face, începe să devină caraghios. Să lăsăm inimile să spună ce au de spus, prin ataşament şi prin fapte.

A trecut vremea când aveai toate „mecanismele” în funcţionare şi şedeai la pândă pentru realizarea actului final; atunci totul era dorinţă, mişcare şi viaţa în acţiune.

- Dar eu ador declaraţiile de dragoste, chiar dacă nu mai sunt în stare de acţiune şi – poate ai să te miri – chiar dacă ele nu sunt adevărate în totalitate.

- Declaraţiile inocente au fost adevărate întotdeauna, o asigur eu, privind-o cum se bucură şi se înviorează.

- Da, dacă ele vin din suflet, celelalte pot fi false, banale.

171

NICOLAE C. DINU

Deodată trupul ei s-a contorsionat, pe chip i-a apărut transpiraţia. Mi-am dat seama că i se apropie starea de criză, ca o cetate asediată. A tăcut o vreme, cât a fost necesar să-şi revină, apoi am auzit-o pronunţând rar următoarele: „Ziceai ceva mai devreme despre dorinţă?”

- Da, i-am răspuns eu. Dorinţa de apropiere, de unire.

- Nu ţi-am spus niciodată, dar îţi spun acum: cu tine am simţit de fiecare dată că sunt femeie şi am fost mândră de asta, că am putut beneficia de privilegiul cărnii, de acea „nebunie” reală, nu falsitatea, emoţii pe care nu le poţi controla, oricât ai fi de cerebral. A fost o perioadă fastă pentru noi amândoi, apoi ne-am certat şi am fugit în singurătatea tristă.

Totuşi mă felicit că o vreme am fost a ta.

După câteva minute, iar s-a contorsionat, prevăzuse şi ea că i se apropie criza, a devenit şovăitoare, apoi m-a rugat s-o anunţ pe Reta, care era în bucătărie şi să plec. Şi aşa am făcut. Am plecat acasă la mine deznădăjduit, aşa cum sunt sensibil la durerile ei fizice şi emoţionale. ... Ajuns acasă am răsfoit notiţele mele, pe care le notasem din cărţile pe care le citisem în legătură cu boala canceroasă. Am dat peste „metastaza la rinichi”, care face să crească durerile şi apar contorsionările trupului şi feţei; el se află în carnea rinichiului, fiind forma cea mai brutală de cancer din aparatul reno-urinar. Din cauză că dă forme derutante de durere se descoperă mai greu. O poţi descoperi într-o formă avansată în urma unei ecografii sau când persoana urinează cu sânge, chiar dacă sângele nu este abundent. Şi în acest caz se impune o ecografie, mai ales când persoana a făcut febră de 38-39 sau 40 grade, dar nu a făcut şi infecţie. Studiindu-i fizicul, putem să constatăm că acesta este palid, anemic, culoarea lumânării. ... Dacă boala a ajuns la plămâni, bolnavul tuşeşte puternic, eliminând spută cu sânge şi are respiraţie dificilă. M-am gândit puţin şi m-am luminat: Vali tuşeşte destulde tare, până se sufocă, elimină spută cu sânge, probabil tot cu sânge urinează; se plânge 172

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

de fiecare dată când discut cu ea că o dor toate oasele. Toate duc la concluzia că tot organismul ei este cuprins de cancer, aşa cum a menţionat şi doctoriţa Pocora, când am abordat-o eu şi mi-a spus: „are cancer generalizat, în stare terminală”, apoi a făcut menţiunea: „dar ei să nu-i spuneţi!”

Draga de ea. Eu discut cu ea despre iubire, despre dragoste şi despre ecuaţia dorinţei şi a cărnii, iar ea îşi aşteaptă moartea, supusă asaltului nemilos al unui cancer generalizat, care-i macină în fiecare moment energiile trupului şi aşa secate. Mai putem vorbi aici despre manifestarea energiei vitale şi de vigoarea materiei?

Peste, încă puţină vreme, în cazul ei mai putem vorbi despre spirit, care este viu ca şi sufletul, pentru că ele ţin deopotrivă de Marea Unitate Primordială.

Degeaba am încercat eu s-o încurajez că mai există şi boli care se vindecă de la sine, că răspunsul ei a fost direct: „Nu şi boala incurabilă de care sufăr eu, dragule şi pe care am tot încercat s-o înfrunt, să lupt cu ea”.

Parcă o aud spunând: „Prezenţa ta aici, lângă mine, îmi face atât de bine. Mă crezi?” „Te cred, draga mea şi chiar simt uneori că în starea ta se produce o schimbare, dar apoi trebuie să plec”. O înţeleg că este bolnavă, iar pe omul bolnav îl apasă boala şi un soi de melancolie, amestecată cu teama de moarte. Mai ales Vali ştie că urmează drumul fără întoarcere, fapt de care şi eu eram destul de conştient. Adesea o surprindeam cercetându-mi chipul destul de preocupată, de parcă voia să-l întipărească în imaginea sa şi să-l ia cu ea în mormânt, iar eu încercam să-i distrag atenţia, povestindu-i diferite fapte din alt domeniu. Când tace, o întreb: „Te doare ceva?” „Nici nu ştiu dacă mai este în mine ceva care să nu mă doară, doar rabd şi mă întreb în gând: „De ce tocmai eu?” La început ideea morţii mă plictisea, iar asta pentru că încă mai speram că mă voi vindeca, dar azi îmi sună în urechi ca un refren. Toţi îmi spun că dacă organismul meu slăbeşte, îmi va scădea imunitatea trupului şi viruşii vor ataca, iar metastaza se va extinde tot mai mult”. N-o contrazic deloc, pentru 173

NICOLAE C. DINU

că ştiu şi eu că aşa este. Dar îi vorbesc despre unele clipe petrecute de noi amândoi şi ea mă ascultă ca şi data trecută, susţinând că adoră declaraţiile de dragoste, chiar dacă ele nu sunt reale în totalitate, pentru că ea este sigură că sentimentul de iubire vine din inimă şi nu poate fi îngrădit de vreo limită de vârstă – este sau nu este.

CAP. VI AMINTIRI, REGRETE, STRESS ŞI MULTĂ SUFERINŢĂ. CONŞTIENTIZAREA APROPIERII SFÂRŞITULUI La următoarea vizită am găsit-o pe Vali dormind, după ce i se făcuse injecţia cu morfină şi am întrebat-o pe Reta: - Cum se mai simte pacienta noastră?

- Din ce în ce mai rău. De dimineaţă a fost aici doctoriţa, a consultat-o şi au discutat, dar Vali s-a enervat, spunând că nu mai poate suporta durerile şi nu mai poate mânca nimic, iar doctoriţa ia spus: „Nu poţi rezista fără hrană! Mănâncă forţat! O banană.” „Cum s-o mănânc, dacă nu trece prin esofag?” a răspuns ea, plângând.

La plecare doctoriţa mi-a spus să-i dau ceai din plante şi să-i măresc doza de morfină şi s-o supraveghez când doarme. I-am făcut injecţia, iar acum doarme, dar are somnul agitat şi mă tem pentru ea. Abia aştept să se trezească. Te rog să stai lângă ea până când se trzeşte, că eu mai am treabă în bucătărie.

După vreo jumătate de oră Vali a deschis ochii, dar privea fix în tavanul camerei, semn că era năucă, ameţită. O urmăream atent, să-i văd reacţiile după somn; ea m-a observat destul de târziu şi abia m-a recunoscut. I-am zâmbit, dar ea n-a schiţat niciun gest. Atunci i-am pus palma pe frunte şi am mângâiat-o, întrebând-o. aproape în şoaptă: - Ce mai faci? Ai dormit bine?

- Vai! Ce mână rece ai! şi a încercat să se apere.

174

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Afară este frig. Cred că va ninge, i-am răspuns eu.

Am întrebat-o mai multe pentru a o antrena la discuţii şi, treptat, a început să vorbească coerent şi mai atentă la mine, dar chipul ei era galben, ofilit, slăbit de suferinţă, încât arăta jalnic.

Deodată a început să-mi povestească un vis al ei, cam dezlânat, fără a preciza când a visat, dar a început aşa: - L-am visat pe soţul meu, prima dată de când a murit. A făcut o apuză de 1-2 minute, apoi a reluat: Se făcea că a venit aici, acasă şi mi-a spus că vine din Bucureşti. Dintr-o geantă de voiaj a scos o rochie neagră şi un buchet de flori care era legat cu o panglică, tot neagră şi mi-a spus că mă aşteaptă să mă îmbrac şi să plecăm împreună departe, dar nu am reţinut unde urma să plecăm... s-a oprit din nou, iar dup un minut, m-a surprins cu următoarea declaraţia: Pe soţul meu nu prea l-am iubit la început, abia după un an de căsnicie, când am început să ne înţelegem şi să ne acomodăm.

Dar după ce am rămas însărcinată cu Anca, el a început să-şi caute fericirea în altă parte şi nu se mai interesa de mine. A continuat aşa şi după ce am născut: mă lăsa în casă cu copilul şi pleca la servici, dar după servici pleca cu prietenii şi venea acasă noaptea ca să doarmă şi din acea cauză am început să ne certăm: „Eu n-am vrut copilul” – zicea el. „Da, eu l-am vrut, dar tu nu te ocupi de el deloc. Eşti un răsfăţat, ca un copil leneş şi nu-ţi faci datoria de tată”. „Poate mă ajuţi tu să cresc şi să depăşesc stadiul copilăriei”, îmi răspundea el. „Poate te trzeşti tu singur din visul copilăriei tale, că altfel poţi deveni un coşmar, atât pentru mine, cât şi pentru acest copil”.

- Şi până la urmă s-a trezit? o întreb eu.

- S-a trezit, dar asta nu prea m-a ajutat. Apoi a murit şi m-a lăsat singură pe lume, cu toate grijile casei. Astăzi mă uit la Anca şi mă bucur că am crescut-o frumos, este profesoară, s-a căsătorit cu bărbatul iubit şi au împreună o fetiţă drăgălaşă, ca un bulgăre de aur. Îmi pare rău „că plec dincolo” tocmai acum când sunt bunică.

175

NICOLAE C. DINU

- Iubirea este decisivă în familie, am spus eu. Ea face oamenii mai buni, mai frumoşi şi mai responsabili. Spune-mi cum ai dormit? o întreb eu, ca să schimb tema discuţiei.

- Nu prea am dormit, mai mult am visat ce ţi-am povestit.

- Totuşi, azi pari mai puţin preocupată, eşti mai veselă şi chiar mai frumoasă.

- Într-o noapte am visat că eram împreună cu tine la munte.

Seara, înainte de a adormi, mi-am amintit de primăvara anului 1992, când am plecat la munte şi ne-am cazat la vila „Furnica” din Sinaia, care era aproape de Castelul „Peleş”. Ce frumos a fost atunci, la Sinaia! Îţi aduci aminte?

- Da. În noaptea în care am ajuns noi acolo a nins, iar de dimineaţă am plecat să ne plimbăm pe munte. Stratul de zăpadă era de 10-15 am. , dar a continuat să ningă liniştit, iar noi am tot mers prin pădure şi am pierdut cărarea marcată.

La întoarcere spre cabană, zăpada ajunsese la 50 cm grosime şi abia mai mergeam prin troienele de zăpadă afânată.

- Ai fost nevoit ca tu să mergi înainte, iar eu pe urmele tale.

Mie mi se făcuse frică să nu fie lupi, urşi şi priveam în toate părţile, mai ales când ninsoarea se înteţise şi începuse să sufle vântul. Totuşi a fost frumos, ca în basmele cu iarna, până când am ajuns la cabană, fără să ne rătăcim.

- Ia spune-mi, cum te mai simţi după tratament?

- Tot aşa, ca mai înainte: am unele momente mai bune, dar care sunt de scurtă durată, apoi vin altele când am dureri groaznice, când simt că pierd orice control şi devin labilă, iar atunci aş vrea să mor, ca să scap de durerile insuportabile, cu fierbinţeli mari, de parcă m-aş afla într-un pustiu fără umbră.

Atunci îmi simt trupul leşinat şi lipsit de vlagă, încât am senzaţia că mor câte puţin în fiecare zi. Ce să fac? Mă simt atât de singură uneori şi fac comparaţia cu timpul în care eram împreună cu tine, parcă întineream în fiecare zi.

- Dacă n-ai fi greşti atunci, (la 6 decembrie) şi nu ai fi dat prilej de ceartă care s-a sfârşit cu expresia ta: „dacă nu-ţi convine, 176

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

poţi să pleci!”, eram împreună şi astăzi, îi amintesc eu. Acum este târziu să mai putem repara acea greşeală.

- Ai dreptate! recunoaşte Vali, privind insistent în tavan, după care rosteşte cu glas stins: astăzi, cu toate eforturile depuse, nu m-am putut ridica singură din pat şi am strigat-o pe Reta, ca să mă ajute să ajung la baie. Mă tem să nu cad şi să mă lovesc la cap sau să capăt vreo fractură.

- Cred că puţină mişcare ţi-ar face bine. Vrei să te ajut să faci câţiva paşi pe hol?

- Da, încuviinţează ea.

Am luat-o în braţe şi am aşezat-o pe parchet, în picioare, în poziţia verticală, lângă pat, apoi am prins-o de mijloc, iar ea s-a prins de braţul meu şi, împreună am pornit uşor pe hol, cu paşi mărunţi, până la uşa de la intrarea în apartament. Slăbise mult, iar trupul ei era uşor, cred că avea în jur de 40 kg. Mă gândeam cum era înainte de a se îmbolnăvi: dreaptă, elastică, vioaie şi aproape întotdeauna binedispusă.

- Du-mă, te rog, înapoi în pat, că am obosit! spune ea.

Parcă am pietre de moară legate de picioare. Am stat prea multă vreme în pat, nemişcată şi mă simt atât de slăbită... Aşa păţesc de fiecare dată când am nevoie să merg la baie; parcă duc în spate o povară cu care îmi consum toate puterile, încercând să mă sprijin de pereţi. Să mă vezi când revin în cameră cât de obosită sunt şi stau pe marginea patului cu capul în palme, ca o jucărie stricată şi mă tot gândesc la situaţia jalnică în care am ajuns, încât am început să-mi urăsc trupul care a devenit respingător.

Obosesc repede din cauza durerilor care îmi atacă şi muşchii şi inima, iar uneori simt că mă sufoc şi mi se face sete.

Dă-mi, te rog, sticla aceea cu suc de pe noptieră! ... I-am dat-o, a sorbit de câteva ori din licoarea portocalie, apoi mi-a întins sticla, făcându-mi semn s-o pun la loc.

Această scenă mi-a adus aminte de scriitorul Kazwini, care spunea într-un pasaj din cartea sa că „privighetoarea este cea mai

177

NICOLAE C. DINU

însetată pasăre, din cauza focului care o arde, după ce îşi sfârşeşte de interpretat cântecul său prelung.”

Vali a rămas nemişcată pe pernă, prizonieră o vreme în plasa gândurilor numai de ea ştiute, respirând cu zgomot, întocmai ca un înotător ieşit din valuri obosit. ... După mai multe clipe de răgaz, am întrebat-o: - Te-ai odihnit puţin?

- Da, a răspuns ea, ca trezită din visare, întorcându-şi privirea spre mine. Avea ochii obosiţi şi trupul ofilit, semn că boala îi inundase toate organele vitale, întocmai ca o apă care se adună şi creşte treptat, în înălţime, limitându-i tot mai mult posibilitatea de a se apăra.

- Povesteşte-mi, dacă poţi, ce faci tu aici, toată ziua?

- Ce să fac? Citesc, bolesc, mă gândesc mult la situaţia jalnică în care am ajuns, mănânc câte ceva, iar după ce îmi primesc medicamentele şi nelipsita morfină, adorm o vreme, un somn agitat – adesea cu vise de coşmar, după care mă trezesc şi o iau de la început.

De când m-am îmbolnăvit, am citit mult, fiind singurul mod de a-mi ocupa mintea, ca să uite de durerile trupului. Pentru mine, cărţile au devenit un fel de parapet care a fost ridicat pe marginea drumului care-mi mărgineşte prăpastia aflată la distanţa de câţiva paşi. Ele mă ţin ocupată, ca să nu-mi întorc privirea spre acea prăpastie în care aş putea cădea. Numai aşa mai sper să prelungesc existenţa mea pe acest Pământ. De la o vreme simt că literatura mi-a devenit dragă, aproape la fel ca morfina, care-mi linişteşte durerile fizice. ... O priveam în timp ce vorbea, iar vorbele ei mă emoţionau profund, încât mă făceau să transpir. Voiam să-i spun şi eu vorbe de îmbărbătare, dar m-am abţinut să-i înşir vorbe care iar fi dat „speranţe mincinoase”. Nu merita să mă joc cu spaimele şi suferinţele ei, când ştiam adevărul cu privire la evoluţia bolii ei: devenise o epavă, ale cărei zile erau numărate.

178

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

În adâncul prăpastiei sale, despre care tocmai îmi vorbise, dar se ferea să privească, se oglindeau fizicul şi moralul său – realul şi imaginarul – care se suprapuneau până când ajungeau să se confunde. Totuşi, o muncea un gând care persista în subconştientul său: „Dacă aş fi avut parte de fericire totală în viaţa mea, poate m-aş fi vindecat, dar aşa... am ajuns cu moralul la pământ şi cale de întoarcere nu există”, am auzit-o pronunţând rar, cu sfială şi părere de rău.

- Nu ai dreptate, Vali! Tu eşti o luptătoare de când te ştiu eu. Continuă să lupţi, poate vei învinge!

- Pentru ce să mai lupt, dragule? Fără sănătate, viaţa este doar un chin, nu mai are nicio valoare.

- Speranţa moare ultima, draga mea. Citeam zilele trecute într-o lucrare de medicină ceva despre Eduard Cayce, un vindecător american, care-şi baza profesia sa pe principiile medicinii holistice. Tu ai auzit de acest vindecător?

- Nu, încă. Ce spune? întreabă Vali.

- Cayce susţine că numai spiritul din om este cel care construieşte fiecare celulă din corpul său, inclusiv celulele care aduc bolile; dar şi acele „celule rele” pot fi distruse tot prin mental – la început – apoi fizic, printr-un proces reversibil, dar pentru a acţiona cu sorţi de reuşită, omul trebuie, mai întâi, să-şi rezolve problemele sale la nivel spiritual şi mental şi să se împace cu el însuşi şi cu cei din jurul său.

Am citit acest pasaj de mai multe ori, ca să înţeleg bine fenomenul şi procesul şi, în final, cauza: Boala este declanşată în trup de otrăvurile secretate de centri ganglionari, ca urmare a atitudinii negative manifestată de persoana în cauză, dar vindecarea are loc tocmai prin acţionarea energiilor din acei centri ganglionari. Boala se produce din cauza erorilor generate de om cât timp trăieşte pe Pământ, iar aceste erori sunt păcatele săvârşite în plan fizic sau mental împotriva „Adevărului şi Luminii”. Acele păcate infectează corpul fizic al omului, considerat a fi „Templul lui Dumnezeu cel viu”.

179

NICOLAE C. DINU

Întrucât Divinitatea lăuntrică este cea care deţine controlul adevărat al trupului şi spiritului, călăuzind toate faptele evoluţiei proprii – chiar dacă unii nu prea recunosc acest fapt – ea oferă întotdeauna informaţiile de care avem nevoie. Astfel, toate bolile îşi au cauzele în valorile morale, încât emoţia de bază se află în spatele tuturor tipurilor de cancer – susţin specialiştii în domeniu – chiar şi acel sentiment de frustrare din mediul profesional, social sau familial.

Aceste cauze au fost susţinute şi de vracii vindecători din triburile aborigenilor din Australia, bazându-se pe experienţa lor de secole în domeniu, încercând să dovedească faptul că sunt boli ale spiritului, iar când spiritul omului este zdrobit şi nehrănit, trupul se degradează, iar totul se prăbuşeşte.

- Cred că tu ai dreptate în cele ce spui. Atunci când am fost eu la spitalul „Filantropia” din Bucureşti, dr. oncolog mi-a explicat fenomenul tot cam aşa, susţinând un istoric complex al bolii, dar pe mine mă interesa ce şanse de vindecare am, mai puţin istoricul bolii, intervine Vali.

Abia la sfârşit mi-a spus că nodulii limfatici apar ca nişte umflături sub braţe (la axile), la urechi şi în zona inghinală şi la sâni. Eu le descoperisem la sâni şi axile. Întrucât doctorul oncolog a insistat să fac chimioterapie, am acceptat şi astfel am trecut prin atâtea chinuri, inclusiv căderea podoabei capilare, a genelor, sprâncenelor, ajungând cheală şi, de atunci port pe cap acea basma groasă de lână, întocmai ca femeile de etnie musulmană. Mi-a spus sincer că boala este într-un stadiu avansat de metastază, care evoluează rapid şi trebuie să ne grăbim.

- Aparatele electromagnetice produc dureri de cap, iar dacă sunt folosite intens, pot provoca leucemia – acel cancer al sângelui şi măduvei – intervin eu. Iar tu ai lucrat la servici cu calculatorul, iar acasă cu video şi televizorul.

- Da. Cu astea lucram la servici, recunoaşte Vali.

- În plus, folosirea aparaturii electrocasnice, a telefonului mobil, la care se adaugă toate undele electromagnetice şi 180

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

iradiaţiile din mediul înconjurător, precum şi cele ce vin de la sutele de sateliţi artificiali care gravitează în jurul Pământului şi în Cosmos.

- La toate acestea se adaugă miile de centrale nucleare existente în diferite ţări şi armele nuclear-atomice, care ajung în apa potabilă şi în alimente, enumeră Vali alte cauze.

- Nu trebuie neglijate sursele care provoacă stresul, pe care majoritatea medicilor îl consideră o cauză a apariţiei şi dezvoltării bolilor de cancer – spun eu. Stresul, lipsa oxigenului şi emoţiile toxice blocate în organism, contribuie la proliferarea cancerului.

Data trecută am vorbit ceva despre valoarea plantelor. Ce părere ai? Nu te ajută deloc?

- Nu prea am încredere în ele, mai ales acum, în stadiul bolii mele, când nu mai au eficienţă, deşi Reta îmi face mereu ceaiuri, că aşa i-a spus doctoriţa. Îl beau în loc de apă.

- Ceaiurile nu fac rău organismului, dar acţiunea lor este mai înceată, însă, pentru a-şi dovedi efectele benefice, bolnavul trebuie să păşească pe calea vindecării, să-şi deschidă spiritul spre noile remedii alternative, privind cu mai multă încredere înspre Divinitate. Într-o revistă medicală am citit că şi cancerul de sân (mamar) poate fi tratat naturist, zilnic cu ceai rece de creţişoară, amestecat cu ceai de urzică albă sau galbenă.

- Şi cum îl faci? întreabă Vali. Să-i spun Retei.

- Simplu: se pune în apă clocotită o priză (luată între cele trei degete), apoi o altă priză ceva mai mică de urzică albă şi ceaiul rezultat se bea rece pe tot parcursul zilei.

Strămoşii noştri – mai vechi sau contemporani cu noi, n-au cunoscut medicamentele alopate din zilele noastre; ei s-au tratat numai cu plante de leac, fierte etc.

- Să ştii că nu mai puterea să încerc. Organismul meu este foarte obosit, iar memoria şi psihicul s-au degradat, încât abia mai reuşesc să citesc 2-3 pagini de carte pe zi. Ţi-am arătat trupul meu

181

NICOLAE C. DINU

şi craterele cu crustă de pe sânii mei. Aşa arătau ei? Trupul meu nu mai poate găzdui şi alte experienţe, a spus Vali, oftând.

CAP. VII MOARTEA ÎŞI FÂLFÂIE ARIPA DEASUPRA VALENTINEI O priveam cu milă, o înţelegeam şi o compătimeam în sufletul meu, ştiind că în problema cancerului avansat nu mai există formule sigure pentru rearmonizarea sănătăţii, iar orice tratament i se mai face bolnavului poate fi derutant şi nesigur, în special în cazul Valentinei, al cărei sistem imunitar era grav deteriorat şi continua să se degradeze, iar ea nu mai dorea să trăiască de când aflase că i-au fost invadate toate celulele sănătoase din organe şi chiar din oase. Ştiam toate acestea şi eram copleşit de durere, dar tot mai speram că nu va muri curând, deşi pe chipul ei se citea sfârşitul: ochii ei deveniseră inceţoşaţi, lăptoşi, capul chel se ţuguiase, buzele i se subţiaseră, iar gura rămăsese ca o tăietură, care se deschidea greu, doar ca să spună ceva. ... O vreme n-am întrebat-o nimic. Am lăsat-o să se odihnească, timp în care mă gândeam şi eu la ale mele.

Văzând-o că priveşte când în tavan, când spre mine, am întrebat-o: - Tu îţi faci rugăciunea seara, înainte de culcare?

- Da, când pot o fac, dar nu mă aşez în genunchi. aşa cum ar cere obiceiul, datina... că nu pot sta în genunchi, dar spun „Tatăl Nostru” şi-mi fac semnul crucii, stând tot culcată şi cu privirea în tavan, unde Îl caut pe Dumnezeu. Iar la sfârşit mai adaug cererea: „Ajută-mă, doamne, să mă vindec de această boală, iar dacă nu se mai poate, grăbeşte-mi moartea ca să nu mai sufăr”.

- E bine că spui „Tatăl nostru”. Eu citisem într-o revistă despre importanţa acestei rugăciuni. Acolo se menţiona faptul că la pronunţarea fiecărei fraze, cel ce se roagă deschide câte o 182

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

glandă endocrină, care modifică EU-l lui interior, pe care îl pune în legătură cu Energiile Creatoare Divine din Marele Univers. Ar fi bine să încerci şi să urmăreşti efectul! i-am spus eu.

- Ar fi bine să pot încerca, dar nu mai am nici putere, nici timpul necesar. Astăzi m-am gândit că ar fi bine să mă resemnez şi să accept plecarea calmă, fiind, deja, conştientă de transformările profunde care se produc în trupul meu atât de repede. Îmi pare rău că plec şi le las în urmă pe Anca şi pe nepoţica mea drăgălaşă şi plină de viaţă, tocmai acum, când am ajuns bunică. Înainte mă temeam de moarte şi încercam să stau trează noaptea, ca să nu mor în timpul somnului, dar acum o aştept să vină, ca să mă scape de chinuri.

- Nu trebuie să te gândeşti la moarte! Mai bine lasă-te în voia lui Dumnezeu, să hotărască El! Eu nu vreau să mori.

Luni am vizitat un prieten şi la el am văzut o revistă de ştiinţă „New Scientist” din SUA, în care scria ceva interesant (cât am înţeles eu): că cercetătorii americani au construit un aparat numit „lightower” care funcţionează cu plasmă cu ioni pozitivi şi negativi, pe care îi trimite sub formă de unde radio în corpul pacientului, unde produce ozon. Acest gaz reîncarcă celulele bolnave şi le reface capacitatea naturală.

- Aşa o fi, dar este în America, nu în România şi cine ştie peste câţi ani va putea ajunge şi la noi?! spune Vali.

I-am dat dreptate şi am tăcut o vreme, apoi am reluat discuţia: - Tot acolo am citit despre un unguent de culoarea neagră, compus dintr-un amestec din plante „sangunaria canadensis” în care se adaugă câteva substanţe care au rolul să transporte în trupul pacientului acel unguent, ajungând până la rădăcina carcinomului. Preparatul respectiv a fost denumit „CONSEMA”.

- Am auzit-o pe doctoriţa Pocora vorbind despre acest preparat, că vindecă boala cancerului şi m-am bucurat la început, dar când a spus că nici acesta nu a ajuns în România, m-am desumflat şi n-am mai dat atenţie.

183

NICOLAE C. DINU

- Revin la ce ţi-am spus mai înainte: pentru vindecare, tu ai nevoie şi de credinţă! am continuat eu s-o încurajez şi să-i ridic moralul. Acolo scria că, pe lângă credinţă, pacientul să se străduiască să trăiască armonios, apoi explica faptul că unii bolnavi au avut, mai întâi, un puseu de forţă nouă, apoi organismul lor s-a eliberat treptat, de toate toxinele.

- Poate, dar în cazul meu, la stadiul de degradare la care am ajuns, nu mai sunt speranţe. Ştii şi tu că am ajuns să iau o doză mai mare de morfină pentru a-mi potoli durerile devenite insuportabile şi care îmi tulbură greu trupul şi mintea. Atunci te visez stând aici, pe pat.

- Tare aş vrea să te vindeci. Alte persoane sunt sănătoase şi trăiesc până la vârsta de 100 de ani, apoi mor tot sănătoase, de bătrâneţe.

- Ei, acele persoane poate s-au născut şi au trăit în zone de munte unde este aer curat, lângă păduri cu izvoare naturale şi au mâncat hrană ecologică, fără stress şi de aceea au o sănătate de invidiat, dar noi am trăit prin oraşe aglomerate şi poluate cu noxe de tot felul.

Cât de bine şi de odihnitor percepeam eu aerul, soarele, răşina şi toate celelalte din pădurile prin care am colindat atunci cu tine! Când mă gândesc acum, parcă văd şi simt aevea totul: mirosul răşinei de brad, căldura soarelui, parfumul florilor de tot felul, iarba de pe pajiştile din poeniţe, chiar şi vântul care-mi flutura părul de pe cap şi mă răcorea. Adesea rătăcesc cu gândul la acele zile însorite în care mergeam împreună pe cărările de munte, iar la coborâre ne opream la câte un izvor de apă limpede să ne astâmpărăm setea. Ce frumos a fost!

- Oameni sănătoşi, rumeni în obraji, am văzut şi noi amândoi pe unde am umblat. Despre ei vreau să scriu în cartea „Hoinar prin ţară”, pe care abia am început-o.

- Când o termini, te rog să mi-o aduci şi mie s-o citesc!

Bineînţeles dacă voi mai fi în stare s-o citesc – a precizat ea, apoi a tăcut şi a rămas pe gânduri.

184

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Vali n-a mai apucat s-o citească. S-a stins înainte să termin cartea. ... În altă zi când am vizitat-o, era foarte obosită, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Era cu faţa în sus şi ochii îi erau închişi, dar nu dormea, doar îi odihnea în spatele pleoapelor, aşa cum mi-a spus când am întrebat-o: - Dormi?

- Nu! Îmi odihnesc ochii, într-un cenuşiu primitor.

- Vrei ceva? Văd că îţi vibrează pleoapele.

- Nu mai am nicio dorinţă. Sunt atât de obosită! Stau cu ochii închişi aproape toată ziua, încât am devenit o leneşă şi vegetez aşa, într-o semi-visare, mai puţin când trebuie să mănânc, să-mi iau medicamentele sau când am vizitatori.

- Ce te doare?

- De câteva zile am început să simt o durere persistentă, periculoasă şi insuportabilă în sânul stâng, din care a început să se prelingă un lichid gălbui. ... Mă îngrijora starea ei. Boala care o măcinase atâta vreme o adusese într-o stare de degradare jalnică, încât aproape îi consumase toată viaţa ei, care fusese arzătoare altă dată.

- Numai după ce îmi iau medicamentele, iar Reta îmi face injecţia, mi se diminuează durerile, dar mă moleşeşte de tot şi o vreme nici nu mă pot mişca şi greu îmi capăt luciditatea. Am avut noroc cu Reta, care s-a ocupat de toate în casă, mi-a pregătit mâncarea, mi-a făcut injecţia la timp, apoi a dormit în cameră cu mine, pe fotoliu, ca să mă poată supraveghea. Nu ştiu ce aş fi făcut fără ea! În prezenţa ei mă simt în siguranţă, simt o alinare pe drumul pe care urmează să-l parcurg în călătoria mea fără întoarcere spre necunoscut.

Nu i-am răspuns nimic şi atunci m-a întrebat ea: - Tu ce mai scrii? Lasă-mă pe mine, cu ale mele, că n-am ce să-ţi spun nou! Nu am cu ce să te bucur. Dimpotrivă.

185

NICOLAE C. DINU

N-am apucat să-i răspund ce scriu, deoarece s-a auzit clinchetul soneriei de la intrare şi imediat s-au auzit voci de femei pe holul din interior. După câteva minute a apărut Marieta, care o însoţea pe doctotiţa Pocora. Aceasta din urmă a salutat, după care şi-a aşezat poşeta pe noptieră: - Bună ziua! Ce face pacienta mea? a întrebat-o, punându-i palma pe frunte. Azi ai temperatură. Ce ai făcut?

- Am bolit, am meditat la starea mea deplorabilă, apoi mam întreţinut puţin cu domnul Dinu, care este drăguţ că mă mai vizitează şi-mi face plăcere să-l ascult.

Vali îmi spusese că doctoriţa nu vine sâmbăta s-o vadă, dar aceasta parcă mi-a citit gândurile şi şi-a justificat prezenţa, spunând: - Vin de la o altă pacientă din cartier care a fost operată recent de colicist; după operaţie a avut tulburări de mobilitate şi scaune cu diaree, destul de periculoase în cazul că sunt însoţite de scăpări de sânge. Aşa se întâmplă când prin operaţie este extirpată şi vezica biliară, bila nu mai are unde să stocheze şi se varsă tot timpul direct în duoden şi în intestinul subţire. Înainte de operaţie, bila era eliberată în timpul mesei sau puţin înainte de masă. În cazul operaţiei de colicist pacientul trebuie să respecte un regim alimentar strict şi să evite stressul, fapt aproape imposibil în zilele noastre, îşi încheie ea explicaţiile.

- Stressul este prezent peste tot şi am văzut mulţi oameni care suferă de depresie, am intervenit eu.

- Depresia este o boală a psihicului – explică, din nou, doctoriţa – având mai multe cauze, printre care şi cancerul, cum este şi speţa noastră; el scade vitalitatea trupului, ale cărui performanţe scad treptat, până când se prăbuşeşte şi odată cu ea se deteriorează şi memoria.

Omul, când se vede neajutorat devine nervos, are insomnii, devine anxios – temător, nu mai are curaj să iasă singur din casă, iar când cei din jurul său dau dovadă de egoism sau individualism, de indiferenţă, având şi o stare materială sporită, faţă de pacient, 186

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

care nu are ce pune pe masă, apare frustrarea şi durerile lui se amplifică, apare haosul fiziologic şi emoţional. Nevroza reprezintă pervertirea echilibrului psihic cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

- Oamenii de ştiinţă susţin că tulburările depresive sunt moştenite genetic, iar ele pot fi activate dramatic de multe împrejurări prin care a trecut persoana pe parcursul vieţii sale, am intervenit în discuţie, din nou.

- Aşa este, mă aprobă d-ra. Pocora. Tocmai de aceea se recomandă evitarea stressului, a haosului şi îmbolnăvirea, iar la nevoie, să ne tratăm cu medicamentele antidepresive şi anxiolitice şi să nu aşteptăm să se agraveze boala.

Am văzut multe persoane suferinde de depresie. Mereu sunt triste, unele sunt gata să plângă şi îşi pierd interesul faţă de orice activitate, chiar şi faţă de obiectele care le înconjoară. Unele îşi pierd interesul şi afecţiunea faţă de apropiaţii lor, alţii – cei mai mulţi la număr – îşi pierd pofta de mâncare, contribuind la slăbirea organismului şi cad într-o stare de letargie sau de somnolenţă excesivă, stare de iritare, agitaţie, oboseală, insomnie, instabilitate în concentrarea atenţiei, senzaţie de inutilitate în societate, lipsa încrederii în propria persoană etc.

Există, însă, situaţii când bărbaţii îşi abandonează soţiile după ce acestea au trecut prin operaţii de cancer mamar sau uterin şi le-au fost extirpate acele organe. Ce ne spune acest gest? Că abandonarea lor, întocmai ca pe nişte „jucării stricate” care trebuie aruncate dovedeşte că ei nu erau îndrăgostiţi de soţiile lor, ci de sânii şi de uterul lor, am replicat eu, ceea ce este foarte grav.

- Acelaşi lucru spun şi eu, mă susţine doctoriţa Pocora, care este de aceeaşi părere. Dar la fel de gravă este şi comportarea bărbaţilor care rămân, în continuare cu acele soţii operate, dar le neglijează, tratându-le ca pe nişte femei handicapate pentru care exprimă doar milă, deşi ele vor să fie dorite pentru că sunt femei, nu au nevoie de milă, vor să trăiască normal. Dacă soţii lor le neglijează se simt frustrate, iar unele dintre ele se „aruncă” în braţele bărbaţilor, la întâmplare, încercând să-şi testeze organismul 187

NICOLAE C. DINU

şi câtă forţă de atracţie mai au din partea bărbaţilor, dacă nu mai pot trăi cu soţii lor.

- Totuşi, eu nu cred că sunt prea multe femei bolnave de cancer, care să mai poată să experimenteze şi cu alţi bărbaţi, după ce au suferit atât de mult de când s-au îmbolnăvit şi până când s-au vindecat (dacă reuşesc să se vindece) după ce au simţit durerile cumplite provocate de „dinţii fiarei”, mi-am spus eu părerea; cunosc câteva cazuri. ...I-am urmărit privirea doamnei doctor Pocora, care era îndreptată asupra Valentinei şi o studia intens, îngrijorată.

Am studiat-o şi eu şi ce am văzut? Pe chipul bolnavei durerea produsese o transformare, o contorsionare, iar pe frunte avea brobone de sudoare; chipul ei devenise palid, iar buzele i se învineţiseră şi stăteau strâns lipite. De pe noptieră am luat o batistă cu care i-am şters sudoareaşi am privit spre doctoriţă, întrebător.

Aceasta s-a ridicat de pe scaun şi a mers la bucătărie, de unde s-a întors însoţită de Reta, care ţinea în mână o ceaşcă de supă.

Doctoriţa i-a dat bolnavei un medicament pe care l-a înghiţit cu puţină apă, iar Reta i-a dat câteva linguriţe de supă, după care a aranjat perna şi a aşezat-o comod.

- Eu plec! Dumneata să ai grijă să mănânce supa şi ce i-ai mai pregătit apoi să-i faci morfina şi s-o laşi să doarmă puţin, că este foarte obosită! i s-a adresat Retei.

Nu pot face prea multe pentru ea şi îmi pare rău, dar cancerul este destul de avansat şi a devenit extrem de agresiv.

După ce i-a atacat sistemul limfatic, a trecut în ficat, iar acum se deplasează spre zona măduvei osoase – a spus ea aproape în şoaptă, în timp ce ne deplasam toţi, împreună, pe holul ce ducea la uşa de la intrare. Voi veni mâine pe la ora unsprezece, a mai spus, apoi ne-a salutat şi a plecat.

Ne-am întors în camera bolnavei, care şedea tot cu faţa în sus, pe perne, şi cu ochii închişi.

- Te simţi rău? am întrebat-o eu.

188

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Da. Abia suport aceste dureri, care se repetă tot mai des, mai intense şi mai prelungi. Îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru tot ce faci tu pentru mine! Acum te rog să pleci că nu te mai pot urmări. Iar dacă începe criza nu vreau să vezi „spectacolul” unei agonii urâte şi inutile. La revedere şi nu uita că te iubesc şi te mai aştept să vii să mă vezi!

- La revedere! Şi eu te iubesc! i-am şoptit eu, sărutând-o pe obrazul transpirat, după care am părăsit camera şi m-am oprit în pragul bucătăriei, unde am mai vorbit puţin cu Reta, după care am plecat acasă la mine. ... Pe data de 28 ianuarie am plecat pe jos de acasă spre staţia de autobuz. Afară era o vreme relativ caldă, dar fără zăpadă şi un apus de soare măreţ, dar umbrele serii se apropiau şi aşteptam noaptea. Dinspre Marea Neagră se călătoreau, tot spre apus, nişte nori negri, care se deplasau compact întocmai ca un cârd de elefanţi, iar când am ajuns pe strada din cartierul în care locuia Valentina norii s-au scuturat, aruncând peste case nişte stopi mari de ploaie repezită, dar destul de scurtă, care s-a transformat într-o burniţă caldă „ca o ploaie ciobănească”, cum este numită pe la noi în jargon popular.

Am sunat la uşa apartamentului Valentinei şi mi-a deschis Reta, pe care am salutat-o, iar ea m-a certat de ce umblu prin ploaie fără umbrelă.

- Ce face Vali? am întrebat-o eu.

N-o văzusem de două săptămâni.

- La fel ca mai înainte, mi-a răspuns ea.

Când am ajuns în camera ei, Vali medita pe pernă, cu faţa în sus şi cu ochii fixaţi în tavan şi o paloare îi colora chipul ofilit.

Boala o storsese de vlagă, încât era de nerecunoscut: pielea de pe obraji şi de pe lângă ochi i se încreţise, iar ochii erau adânciţi în orbite şi căpătaseră culoarea zahărului ars; un rictus îngrpzitor îi deformase conturul buzelor, care trădau suferinţa. Zăcea pe perne, arătând jalnic, ca o femeie singură, măcinată de boală.

189

NICOLAE C. DINU

- Sărut mâna, scumpo! am salutat-o eu, încercând să par vedel.

- Bună seara, turistule! Bine ai venit! De când te aştept eu! Îţi mulţumesc că ai venit! Ce bun eşti că te mai gândeşti şi tu la mine, măcar din când în când! Cred că arăt oribil, că toată ziua mau chinuit durerile, dar tu mă înţelegi şi nu mă judeci după cum arăt, m-ai văzut şi altă dată şi ştii că n-am fost aşa.

- Doar nu vrei să pleci la o prezentare de modă! am glumit eu, în timp ce o sărutam pe frunte, iar ea se apăra cu braţele să-şi ferească faţa.

- Ce s-a întâmplat?

- Nu te temi că iei boala de la mine şi poţi să te îmbolnăveşti? Eu sunt în ultima fază, aşa cum ştii, nu-ţi este silă?

- Nu! am răspuns eu hotărât. Nici teamă, nici silă.

- De ce? Şi apoi, buzele mele sunt uscate de atâta fierbinţeală de când tot bolesc aici, pe perne; nu mai am nimic din prima perioadă când ne-am cunoscut noi, poate viruşi?? N-ai văzut că abia le mişc când am nevoie să vorbesc?

- Tot copilă neştiutoare ai rămas, drăguţo. Păi tu n-ai aflat că boala cancerului nu este contagioasă, cum mai cred unii, este doar un dezechilibru ce s-a produs în organism, care a condus la slăbirea sistemului imunitar şi un grup de celule agresive ca nişte fiare, fiind bonave, atacă celulele sănătoase, pe care adesea le înving. Ia spune-mi, tu cum te mai simţi în ultima vreme?

- Cum să mă simt? Mai rău decât ştiai data trecută.

- Ce s-a mai întâmplat iar?

- Respiraţia îmi este din ce în ce mai grea, iar în sâni durerile fac ravagii, iar acum mă dor şi oasele; de la o vreme am început să nu mai pot suporta nici mirosul de mâncare, deşi Reta găteşte foarte bine şi se străduieşte cât poate să respecte reţetele dietetice pe care le prescrie doctoriţa de familie. Toate mă dor, iar noaptea e groaznic. Am senzaţia că o putere nevăzută, dar destul de lacomă, roade mereu la rădăcina trupului meu, făcând ca viaţa

190

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

mea din adâncuri să se refucieze cât mai aproape de suprafaţă, apoi să plece din corp.

Uneori mă privesc şi eu în oglinda de acolo şi ce crezi că văd? O bătrână urâtă, cheală, sfrijită şi galbenă la chip, storasă de viaţă ca o lămâie şi mă cuprinde acel gând crud care-mi spune că trebuie să mor. De la o vreme am început să şi vomit şi o fac tot mai des, suportând acea senzaţie scârboasă, însoţită de chinul fizic, care îmi măreşte pulsul şi inima bate tot mai tare.

Te rog să mă crezi că nu mai pot suporta durerile, care mă fac să-mi pierd siguranţa de altă dată şi speranţa în vindecare; mai recent am constatat că am importante pierderi de memorie, în special după injecţia cu morfină, după care abia îmi mai revin şi nu mă recuperez total, rămân cu şocuri, când mă cred că sunt altceva decât femeie, poate sunt un şoarece pe care se tot fac cercetări şi unele experienţe. De când am fost depistată că am cancer, am fost dusă prin diferite spitale cu secţii cu profil oncologic unde am fost supusă la biopsii, ecografii, o seamă de controale, terminate cu iradierea şi citostatice, încât am senzaţia că sunt obiect, nu om. Din această cauză am început să-mi urăsc hormonii existenţi în trup, că numai ei m-au îmbolnăvit de această cumplită boală a secolului XX. - Ce ţi-a spus doctoriţa Pocora privind evoluţia bolii?

- Ce-mi mai spune? Ştiu aproape tot, că doar eu sufăr.

Vede şi ea realitatea şi mă compătimeşte, iar asta îmi face şi mai rău. Uneori, când mă trezesc din somn mă mir şi eu că mai trăiesc, mai ales de când ştiu că boala s-a generalizat, a cuprins organismul, m-am resemnat total. ... Ştiam şi toate aceste date şi fapte, dar continuam s-o încurajez să lupte cu boala, pentru că nu voiam să moară.

- Cum este vremea afară? m-a întrebat Vali.

- La apusul soarelui – care era roşu, acoperit, din când în când de petice de nori – afară era cald pentru luna ianuarie, dar până să ajung aici, la tine, am trecut printr-o ploaie repezită care a ţinut cam cinci minute, apoi totul s-a liniştit. Doar o burniţă a mai 191

NICOLAE C. DINU

continuat tot vreo cinci minute (ca o ploaie ciobănească), dar şi asta s-a potolit şi nu mai plouă deloc, dar ies aburi din bălţile formate.

- Cât este ceasul?

- Aproape opt (douăzeci), i-am răspuns.

- Am dormit puţin după amiază şi văzând că este prea puţină lumină în cameră, am crezut că este abia dimineaţă, iar când am auzit zgomot de vase la bucătărie, am crezut că Reta îmi pregăteşte ceaiurile de dimineaţă.

- Am discutat cu ea în hol, după ce mi-a deschis uşa.

Doctoriţa a fost azi la tine?

- Nu! Vine mâine de dimineaţă. Aşa mi-a spus data trecută.

Dar tu de ce nu m-ai vizitat aproape două săptămâni?

- N-am putut, că a trebuit să mă ocup şi de alte lucruri; după moartea lui Mihai, mi-a murit fratele tatei, apoi soţia lui şi tot în ianuarie a murit şi unul dintre ginerii lor. Toate astea m-au istovit de tot şi pe mine, dar ce pot face?

- Ai suferit şi tu destul. Când ţi-am citit cărţile tale, te şi vedeam aievea cum vorbeai, cum acţionai, nu prea te puteam imagina vesel şi atunci mă gândeam că toată viaţa ta ai fost un om serios, corect şi sobru. De aceea mă tot întreb: de ce trebuie să sufere omul atât de mult?

Dacă mă refer la mine, situaţia mea este pecetluită şi ar trebui să plec odată de pe acest pământ, să nu mai sufăr, că nu mai pot suporta chinul permanent.

Pentru mine este mai greu noaptea când durerile se intensifică şi se repetă tot mai des. Atunci am senzaţia că sfârşitul mi se apropie tot mai mult.

- Nu vrei să aprind lumina? Să nu mai stăm pe întuneric, că vreau să te şi văd.

- Aprinde tu veioza de pe noptiera de acolo!

Am apăsat pe butonul veiozei şi în încăpere s-a făcut lumină, iar Vali a continuat:

192

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

- Uneori noaptea, am aşa ... o senzaţie stranie, de plutire, la fel ca un vaporaş cu pânze care alunecă pe o apă liniştită, deşi nu suflă niciun vânticel. Este aproape ca îb cartea ta „Ora de marinărie” pe care ţi-am citit-o ceva mai înainte.

Iar ziua, mă trezesc des gândindu-mă la tine, dar o fac şi asociindu-te cu sărutările tale dulci din perioada de început a relaţiei noastre, când eram îndrăgostită de tine şi nu mă interesa să aflu amănunte în legătură cu persoana ta sau despre comportarea şi gândurile tale despre mine. Trăiam doar clipele fericite cu tine în diferite locuri. Cu ani în urmă am citit într-o revistă o poezie scrisă de un poet arab. Era tradusă în limba română şi voia să spună că: „La o anumită vârstă moartea vine peste om cu iuţeala vântului.

Dacă mor şi voi avea ocazia ca acolo să mă întâlnesc cu Dumnezeu, aş vrea ca întâlnirea să se întâmple între patru ochi că am multe să-i spun”. ... O priveam pe Vali când vorbea şi constatam că ea este stăpânită de acea chemare spre „dincolo”, care era mai mare decât cea de a rămâne aici, pe Pământ. Iar eu aş fi dorit, din toată inima, să rămână încă multă vreme. Dar cum nu este cum vrem noi, oamenii...

Discutând de multe ori, descoperisem la ea o anumită complexitate din care nu lipsea acel sentiment numit CANDOARE, în sensul teosofic al cuvântului şi, cu toate acestea, nu aveam de gând să discut cu ea despre Kant sau Hegek, filosofi despre care am studiat profund în Facultatea de Drept, ci am abordat mereu problemele bolii de care ea suferea, pentru care, timp de doi ani, am citit tot ce am găsit despre păcătoasa boală: cancerul. Într-o zi m-am hotărât să abordez cu ea doar subiecte care nu vorbesc despre boli sau despre oamenii răi, astfel: - Îţi mai aduci aminte de emisiunea prezentată la TVR înainte de 22 dec. 1989? Se numea „Noapte bună, Copii!” şi era difuzată în fiecare seară la ora 19.45.

193

NICOLAE C. DINU

- Da, dragule! Acea emisiune de desene animate, în care puiul de căprioară numit Bambi, care a rămas singur după ce mama lui a fost împuşcată de un vânător. De câte ori era prezentat acel iezişor, toţi copiii plângeau şi spuneau că acel vânător a fost rău. Ce mai plângea Anca, toată seara, încât abia o linişteam, când era mică şi spunea cu cuvintele ei, că puiul de căprioară rămăsese singur şi fără ajutor într-o lume rea (crudă) unde putea fi mâncat oricând de alte animale sălbatice sau de oameni.

- Aşa plângeau şi copiii mei, nu numai la Bambi, ci şi la citirea poeziei „Cuţu Şchiop” sau altele, îmi amintesc eu.

- Ştii că Anca este căsătorită cu Leo, locuiesc într-un apartament pe B-dul Tomis, lângă magazinul „Macul Roşu”. De când m-am îmbolnăvit eu, aproape săptămânal ei doi, însoţiţi de fetiţa lor, mă vizitează, iar odată am avut o discuţie cu Anca şi iam spus că nu mai pot suporta durerile provocate de boala mea. : „Copila mea dragă, dacă n-ar fi fost iubirea mea pentru tine şi pentru fetiţa ta, de care îmi vine foarte greu să mă despart, aş fi înlocuit de multă vreme morfina cu stricnina şi astfel aş fi pus capăt suferinţelor care mă seacă.”

Anca a început să plângă şi m-a rugat să nu fac aşa ceva” Cred că mă înţelegi?

- Draga mea, Anca este o femeie inteligentă, matură şi, pe deasupra este măritată şi este mamă. De ele are grijă Leo, care este soţ şi tată responsabil. Acum lasă tu această grijă, în situaţia în care te afli, am sfătuit-o eu.

- Da, ai dreptate!

Iar după câteva minute am auzit-o spunând în şoaptă: „Nu mai pot! ... Mă arde pe esofag de parcă ar fi luat foc, în timp ce pe şira spinării simt fiori de frig, ca atunci când aveam febră. Mă simt nesigură pe mine, labilă, fragilă, încât nu mă mai pot descurca nici cu mine însămi; iar de la o vreme nu mă mai plac. Vreau să mor!” ... În acele momente eu o priveam în tăcere, iar în gând îmi ziceam: „Încurcate sunt căile acestei lumi! Totuşi, omul îşi poate reconstitui toţi paşii pe care i-a făcut de-a lungul vieţii sale şi 194

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

poate alcătui o hartă cu toate deplasările lui pe Pământ. Poate tocmai de aceea se spune că fiecre om îşi conturează propria sa hartă pe acest Pământ”. ... Înainte vreme când o vizitam, o găseam dezamăgită, dar de această dată am găsit-o pierdută, fără speranţă, cuprinsă de spaimă, mai ales de când simţise sau devenise conştientă că sfârşitul este tot mai aproape. Parcă o aud şi astăzi văicărindu-se: „Sunt cu moralul la pământ! Sunt tot mai sigură că nu se mai poate face nimic, fiind dincolo de orice posibilitate de vindecare”.

Deşi nici eu nu credeam total în vindecarea ei, încercam să-i menţin moralul, încurajând-o să lupte. Nu puteam să-i spun tot adevărul şi apelam la unele trucuri cu care speram s-o înveselesc şi să-i abat gândurile de la boală: - Draga mea, aminteşte-ţi că în multe cazuri credinţa în Divinitate poate face minuni!

- Poate, dar nu în cazul meu, care mă aflu în ultimul stadiu al bolii, răspunde Vali.

Când o vedeam tristă, încercam să fac glume cu ea sau îi povesteam anumite scene de viaţă hazlii pe care le-am trăit împreună în anumite locuri prin ţară şi atunci ea zâmbea, faţa i se lumina şi uita pentru o vreme de suferinţele ei, iar peste câteva minute zâmbetul i se topea, locul lui fiind luat de suferinţă.

La plecarea mea, totdeauna mă privea lung, cu părere de rău şi chipul încărcat de durere, dar de această dată a spus: - Nu te întreb dacă vrei să mai rămâi. Ştiu că şi tu va trebui să te odihneşti ca să fii mâine bun de treabă, aşa cum te cunosc destul de bine, că ai o inimă bună, simţitoare dar nestatornică câteodată.

Nu i-am dat nicio replică, am socotit că nu trebuie. M-am aplecat deasupra ei, am sărutat-o şi i-am urat să se însănătoşească, apoi am părăsit încăperea. M-am oprit la bucătărie şi am discutat puţin şi cu Marieta:

195

NICOLAE C. DINU

- Te rog să ai grijă de ea, să nu facă ceva rău! Este tare deprimată, suferinţa este maximă şi mi-a spus că nu vrea să mai trăiască.

- Aşa mi-a spus şi mie. Ce pot să fac mai mult decât s-o îngrijesc, să-i fac injecţia şi să-i prepar hrana? În ultima vreme refuză mâncarea, motivând că nu trece mai departe de esofag şi nu vrea s-o vomite.

- Mi-a povestit că o vreme a vomitat mult şi din cauza sforţării ca să vomite, ameţeşte şi îşi revine greu.

- S-a întâmplat şi aşa ceva de câteva ori, confirmă Reta. ... Am salutat-o şi am plecat.

CAP VIII SFÂRŞIT PREVIZIBIL CARE UMPLE CASA DE DURERE În acea seară părăsisem apartamentul ei cu inima grea, dar refuzam ideea că n-o voi mai revedea niciodată. În drum spre staţia de autobuz îmi făceam reproşuri pentru faptul că n-o mai vizitasem timp de şapte ani, poate aflam la vreme de boala ei şi – cine ştie – luam măsurile necesare care să conducă, din faza incipientă şi grăbeam internarea în spital, analizele necesare şi un tratament corespunzător.

Evitam declanşarea bolii – acel proces dement, devastator.

Vali era o femeie educată, de ce nu s-o fi dus ea la controlul medical semestrial, cum cereau prevederile medicale pentru femei? mă tot întrebam eu. În sufletul meu sufeream conştient de faptul că acum nu mai puteam face nimic pentru ea. Îmi rămăsese doar să mă rog pentru ea, pe care o consideram „aproape mereu în suferinţă” – aşa cum mă rog şi pentru mine.

Am urcat în autobuz, unde mai erau puţine persoane, m-am aşezat pe scaun şi am continuat să reflectez la viaţa de fiecare zi, dar eram împovărat de gânduri care mă îndreptau tot spre Vali şi suferinţele ei. Asta şi pentru că existenţa individuală nu poate fi 196

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

desăvârşită. Omul trăieşte în comuniune socială cu ceilalţi oameni care sunt semenii lui, altfel existenţa lui nu este posibilă.

O vreme n-am mai vizitat-o, fiind ocupat şi cu unele probleme personale, dar în noaptea de 8/9 februarie am visat-o pe Vali care-mi surâdea dintr-un autoturism de culoare neagră; se oprise lângă trotuar, a deschis geamul de la acea maşină şi mi-a spus încet, ţinând palma la gură: „La revedere, dragule! Eu plec departe, dar nu pot să-ţi spun unde. Vorbim când mă voi întoarce”.

Apoi, când am vrut s-o întreb de ce pleacă, maşina a pornit şi n-am putut să aflu nimic.

M-am trezit din visul meu puţin speriat şi plin de sudoare, obosit şi nu reuşeam să-mi explic visul. Am rămas pe marginea patului vreo zece minute, analizând scena din acel vis, dar nu mam ales decât cu unele supoziţii, destul de neclare. Mi-am schimbat pijamaua transpirată şi m-am culcat din nou, zicând: „vise de noapte, care reflectă frământările de peste zi!”

Abia peste patru zile, pe la ora 11.30 am visat-o din nou, că mă privea aşa, dintr-o parte, cu duşmănie, fără să-mi mai vorbească. M-am gândit: de ce se repetă visul? Nu cumva ... s-o fi petrecut ceva grav? Trebuie să văd şi să aflu!

Pe la prânz am ajuns la ea acasă. Am sunat şi mi-a deschis uşa Marieta, care era îmbrăcată în negru şi am înţeles imediat mesajul. Totuşi, am întrebat-o, ca să fiu sigur: „Cum se mai simte Vali?” „Vali a murit pe data de 9 februarie la ora 22.00. Deja am înmormântat-o în cimitirul din cartierul „Doi Cocoşi”, mi-a răspuns Reta, cu ochii plânşi.

- Te rog să-mi povesteşti cum s-a întâmplat totul!

- De ce n-ai mai trecut s-o vezi, că m-a întrebat mereu: Ceo fi cu el de nu vine, tocmai când am atâta nevoie de el?

- Of! Am avut nişte probleme personale pentru care am plecat din localitate. Îmi pare rău că s-au petrecut toate în lipsa mea. Am presimţit că ceva este în neregulă...

Spune-mi cum a fost şi cum pot să-i găsesc mormântul? De aici merg direct acolo, am spus eu.

197

NICOLAE C. DINU

- Cu o zi înainte să moară nu vorbea aproape de loc, doar gemea şi se văita de durere. Am adus preotul de la biserică şi a împărtăşit-o. Când a intrat în camera ei preotul, ea era speriată, dar cum l-a văzut, s-a luminat la faţă şi s-a liniştit pe loc; a mai avut doar o criză în noaptea următoare, pe la ora 21.30 , când m-a strigat şi mi-a spus: „Cheamă-l pe nenea Mihai!” – fratele nostru, cum ştii.

Am mers la telefon, am vorbit cu Mihai, care a venit destul de repede, a mers la patul ei, i-a luat mâna în mâna lui şi a întrebat-o: - Cum te mai sinţi, surioară?

- Mă simt bine acum, când eşti lângă mine, dar nu ştiu cât va dura, a răspuns ea, încercând să se ridice în şezut, dar n-a reuşit s-o facă, trupul ei fiind prea slăbit.

Atunci a renunţat şi a rămas întinsă pe perne, privindu-i, pe rând, pe toţi cei aflaţi în încăpere, cu o privire cercetătoare, apoi la întrebat pe Mihai: „De ce ai mâna aşa de rece? Dar mie îmi face bine că este aşa. Ce bine îmi pare că ai venit, nene Mihai! repeta ea într-una. Vă iubesc pe toţi!”

- Mâna mea este rece pentru că este iarnă, a nins şi afară este ger, i-a dat explicaţii Mihai.

- Vă iubesc şi îmi pare rău că trebuie să vă părăsesc!

- Şi noi te iubim! s-a auzit glasul celor prezenţi , ca un cor.

Din poziţia în care era ea pe perne, rotea privirea peste toţi cei prezenţi şi se oprea mereu la Anca către care avea o privire ocrotitoare, ce alterna cu alta din care se detaşau două atitudini: una de autoritate maternă şi alta de ceartă, fiind puţin încruntată.

Eu o urmăream şi cred că o certa pe Anca pentru că nu vedea fetiţa şi se întreba unde este? Aceste atitudini ale Valentinei nu i s-au şters de pe chip până în clipa când ochii ei s-au închis sub pleoapele din care se scurgeau lacrimi până când „s-a stins”, după ce a scos un ţipăt, apoi buzele ei s-au contorsionat, pleoapele au căzut şi nu s-au mai ridicat niciodată.

198

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

Mihai s-a aplecat deasupra ei şi i-a verificat pulsul, apoi, după ce i-a sărutat pleoapele, ca pe nişte petale de flori, cu o voce sugrumată, i-a anunţat pe toţi: - Surioara noastră dragă „s-a stins”. Dumnezeu s-o ierte de toate păcatele şi s-o aibă în paza Lui, murmurând încă ceva, aproape în şoaptă, dar nu am mai priceput.

- Am făcut bine că l-am adus ieri pe preotul de la biserică s-o împărtăşească – am spus eu.

- Da, Reta, ai făcut foarte bine. Acum ne-ar fi luat prin surprindere cu „plecarea” ei atât de repede, a intervenit Mihai.

- Acum unde o vom înmormânta? l-am întrebat.

- În cimitirul din cartierul „Doi Cocoşi” în locul Anei, soţia mea, pe care am mutat-o în cripta din cimitirul central. Locul este proprietatea mea.

- De ce tocmai acolo? Atât de departe?

- Acum, pe gerul năprasnic de afară, pământul este îngheţat şi tare ca oţelul, deci nu poate fi săpată groapa. Pe parcurs îi vom cumpăra o criptă în Cimitirul Central şi o mutăm acolo.

Deocamdată este singura soluţie.

- Cum au aflat ceilalţi să vină la Vali acasă în acea zi? am întrebat-o eu pe Reta.

- Veneau pe rând, unul – doi dintre rude cam de două ori pe săptămână. Se informau despre sănătatea ei, apoi plecau. În ziua când a murit Vali au fost: Mihai, Anca însoţită de fetiţa ei şi o vecină din bloc şi au stat până seara. Mihai şi vecina despre care vorbeam au plecat pe la ora 20,30, rămânând doar Anca cu fetiţa ei care mâncase, apoi o culcase şi aşa a rămas noaptea aici, n-au mai plecat la ele acasă. Pe la acea oră (20.30) i-am făcut o injecţie cu morfină, pentru că se agitase tare şi la cererea ei, i-am mărit un pic doza. Vali a adormit imediat şi eu am crezut că este obosită de atâta zbucium din cursul zilei şi va dormi şi se va odihni bine. Mam înşelat şi după nici o oră de somn, am auzit un zgomot puternic în camera ei. Am constatat imediat că lovise un pahar aflat pe noptiera de lângă pat, care a căzut pe parchet. M-am apropiat de ea 199

NICOLAE C. DINU

şi am văzut-o plină de sudoare pe faţă şi mişca mereu capul când într-o parte, când în cealaltă şi era foarte nervoasă, gemând de durere.

De o bucată de vreme nici morfina nu o mai ajuta să se odihnească. Îmi povestea şi ea că la scurt timp după ce primeşte injecţia, simte o stare de toropeală, apoi se înăbuşe, transpiră, apoi se instalează din nou suferinţa care îi torturează trupul şi aşa sleit de puteri, din cauza convulsiilor repetate.

Reta s-a oprit, m-a privit o vreme, apoi a reluat: - În zilele când ai lipsit, aproape de evenimentul ăsta tragic, Vali părea îngrijorată că nu vii, că poate ţi s-a întâmplat ceva. Mi-a zis că i-ai promis ceva.

- Aşa este. Când am discutat cu ea ultima oară, i-am promis că dacă se mai înzdrăveneşte, de Paşte o iau cu maşina şi o duc la Mânăstirea „Dervent”, ca să participăm împreună la Slujba de Înviere, pantru că în Noaptea de Înviere, Raiul şi Cerurile se deschid în timpul acelei slujbe Sfinte – după cum susţin slujitorii Bisericii Ortodoxe Române. Acolo ne vom ruga pios amândoi, cu lacrimi în ochi, la Dumnezeu pentru sănătate pentru toată lumea şi pentru împlinirea altor nevoi stringente.

Acum este iarnă şi este frig, dar de Paşte va fi mai cald, că vine primăvara. Începe de acum să te rogi! Mă voi ruga şi eu pentru sănătatea ta şi a mea.

Vali a fost de acord pentru că amândoi speram să obţinem îndurarea Celui Atotputernic. Nu ne-am închipuit că va veni tragedia până atunci şi Vali să nu mai apuce ZILELE PAŞTELUI. Ea n-a mai apucat atunci să-mi spună despre promisiune sau n-a vrut.

- Nu cred că a vrut să ascundă această discuţie pe care am avut-o amândoi atunci. Voiam să-i dau speranţe de vindecare. Îmi pare foarte rău că Vali s-a stins înainte de a împlini vârsta de 60 de ani, din care şase ani a stat prin spital şi bolind în pat cu ochii pironiţi în tavanul camerei sale, unde devenise captivă. Când mă gândesc la chinurile prin care a trecut ea, mă doare inima, dar îmi 200

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

dau seama că nu s-a putut face nimic. Poate aşa scria în destinul ei.

Nu mai pot să ... trebuie să plec şi te rog să repeţi cum să-i găsesc locul de veci! Plec chiar acum acolo.

- Eşti cu maşina? Cimitirul este cam departe, spune Reta.

- Nu sunt. Nu ştiam că „tragedia” s-a produs deja. Voi merge cu autobuzul nr. 48. Ştiu unde este cimitirul.

- Atunci este bine. De la poarta principală, când ai intrat, o iei spre dreapta şi citeşti numele de pe cruci. Ea este sub crucea pe care scrie Ana Popovici (soţia lui Mihai).

- Mulţumesc! Sărut Mâna, doamna Reta! Condoleanţe pentru Vali! La revedere!

Am ieşit repede să nu-mi vadă ochii umezi. Am mers în staţie şi am luat troleibuzul nr. 48, iar în zece minute am ajuns la poarta cimitirului cu pricina. Iată ce am găsit acolo, după ce am luat nişte lumânări şi cinci trandafiri galbeni de la un chioşc: pe mormântul Valentineu zăceau câteva coroane şi multe flori, de toate culorile, puse în ordine; le-am pus şi eu pe ale mele lângă cruce, am aprins cele două lumânări,apoi am îngenunchiat la picioarele ei unde m-am recules câteva minute, având în gând imaginea veselă a Valentinei, cum arăta ea în zilele bune, sperând să rămână aşa pentru totdeauna în amintirea mea şi nu suferindă şi crispată, obosită de atâta suferinţă, cum am văzut-o în ultima zi când am vizitat-o.

Mii de regrete, scumpa mea! m-am auzit spunând tare. Te pup pe suflet! - cum obişnuieşte să spună Florin Condurăţeanu – pentru că după atâtea suferinţe, doar sufletul tău chinuit ţi-a mai rămas curat şi va pleca şi el curând acolo unde îi este locul.

Odihneşte-te în pace, în paza Domnului şi să ştii că eu nu te voi uita!

SFÂRŞTI CONSTANŢA

201

11.09.2004

NICOLAE C. DINU

EPILOG Când a venit troleibuzul şi am urcat, la radioul din cabina şoferului se auzea cântecul : „Hai Dunărea mea” interpretat de Aneta Stan: I „Trişti şi negrii rămân norii, Hai Dunărea mea!

Toamna când pleacă cocorii.

Hai Dunărea mea!

Pe când se revarsă zorii, Hai Dunărea mea!

II Dar inima mea se frânge, Hai Dunărea mea!

Focul nu mi-l poate stinge.

III Că am iubit un puişor Şi de el mi-e tare dor.”

Mă gândeam: Fiecare reacţionează diferit – unii râd că sunt fericiţi, alţii plâng.

Când am ajuns la Redacţia ziarului Cuget Liber am coborât şi am urcat în autobuz – spre casă.

202

CUMPLITA MOARTE CONTINUĂ SĂ SECERE VIEŢI

CUPRINS PARTEA I DRAGOSTE TÂRZIE. UN ÎNCEPUT ROMANTIC ŞI UN FINAL LAMENTABIL ............................ 7 CAP. I DRAGOSTE TÂRZIE ................................................... 7 CAP. II ÎN CASA CALIOPIEI ESTE SĂRBĂTOARE......... 31 CAP. III VIZITA LUI RADU. DISCUȚIA CU MAMA LUI 41 CAP. IV PREGĂTIREA PENTRU PLECAREA ÎN CONCEDIUL DE ODIHNĂ. CU TRENUL ÎN CIRCUIT PRIN ȚARĂ. ...................................................................................... 43 CAP. V CIRCUIT CU TRENUL PRIN ŢARĂ. TURISM ÎN DOI........................................................................................... 49 CAP. VI DISCUŢIA CU CORINA DESPRE GHICITOARE .................................................................................................. 92 CAP. VII HORMONII RĂSCOLIŢI DUPĂ MENOPAUZĂ – TEAMA DE CANCER ............................................................ 95 La ginecolog ....................................................................... 100 La doctorul oncolog ........................................................... 101 CAP. VIII O DESPĂRŢIRE DUREROASĂ ...................... 111 EPILOG ................................................................................. 115 PARTEA A II-A CÂND CANCERUL ÎNVINGE TRUPUL, SEMĂNÂND MOARTEA ....................................................... 118 CAP. I O RELAŢIE DE PRIETENIE CARE NU SE UITĂ 118 CAP. II CASA SUSPINELOR ............................................ 127 CAP.III MEDICUL DE FAMILIE ....................................... 139 CAP. IV NU ABANDONA LUPTA CU BOALA .............. 155 CAP. V TRATAMENTE NATURISTE ............................... 159 CAP. VI AMINTIRI, REGRETE, STRESS ŞI MULTĂ SUFERINŢĂ. CONŞTIENTIZAREA APROPIERII SFÂRŞITULUI ...................................................................... 174 CAP. VII MOARTEA ÎŞI FÂLFÂIE ARIPA DEASUPRA VALENTINEI ........................................................................ 182 CAP VIII SFÂRŞIT PREVIZIBIL CARE UMPLE CASA DE DURERE ................................................................................ 196 EPILOG ................................................................................. 202 203

NICOLAE C. DINU

204