Sa imbatranim frumos by Elena Dinu

NICOLAE C. DINU

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS! (bucurându-ne de viaţă, de iubire, înţelegere, toleranţă şi linişte)

NICOLAE C. DINU

1. Iubirea este cea mai valoroasă monedă de schimb între noi şi semenii din jurul nostru, fiind şi cel mai preţios dar făcut din suflet. Dăruieşte iubire! 2. Cât timp vă aflaţi în viaţă luptaţi pe orice cale pentru aflarea şi acceptarea adevărului, pentru cinste, dreptate şi demnitate! Numai adevărul ne va putea face oameni liberi cu adevărat.

Autorul

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Nota autorului În această carte am desfăşurat o poveste simplă. Este povestea noastră, a doi oameni care au trecut preintr-o viaţă presărată cu puţine bucurii, dar cu mai multe neîmpliniri personale şi chiar cu unele suferinţe. Discutând cu răbdare şi analizând faptele, am ajuns la concluzia să ne unim destinele pentru noua etapă de viaţă ce ne-a rămas şi, împreună, să acţionăm pentru asigurarea condiţiilor necesare reparării rănilor căpătate şi un climat de linişte, înţelegere, convieţuire civilizată în doi pentru tot restul vieţii. Fiind amândoi la a doua încercare, cunoaşterea a durat mai mulţi ani, cu tatonări şi cu încercări prudente, nedezvăluind tot adevărul cunoştinţelor noastre rude sau prieteni. M-a impresionat mult istorisirea vieţii Anei şi, după trecerea a doi ani de convieţuire împreună cu ea, m-am hotărât să scriu o carte – Un crâmpei din viaţa Anei Stănescu – dar pe parcurs s-au adăugat celelalte date şi fapte trăite împreună în cei 23 de ani, încât am fost nevoit să-i schimb titlul, precum şi conţinutul într-un îndemn decent şi dătător de speranţe pentru vârsta noastră de acum, care cerea noi reguli şi aşteptări comune, „Să îmbătrânim frumos!” În cuprinsul lucrării veţi întâlni şi unele referiri directe la practicile folosite înainte de 1989 când un funcţionar al statului se căsătorea numai după ce serviciul de cadre verifica originea viitorului partener de viaţă pentru a se evita o căsătorie cu o persoană care nu avea „origine sănătoasă” (muncitorească). Tot astfel erau interzise căsătoriile religioase (în biserică), însoţite de măsuri sancţionatoare. Cei care aveau o stare materială mai bună erau consideraţi exploatatori şi nu puteau pătrunde în facultăţi sau în funcţii publice, încât tinerii căutau rude sau cunoştinţe cu „origine 3

NICOLAE C. DINU

sănătoasă” care să-i înfieze, ca să poată accede în diferite instituţii de învăţământ. Funcţionarii publici – inclusiv militarii – care din diferite motive, divorţau, erau consideraţi imorali şi scoşi din servici. Autorul

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

ÎN LOC DE INTRODUCERE În luna iunie 1992 plecasem de acasă cu gândul să fac unele cumpărături necesare în gospodărie (alimente şi unele aparate casnice9. Ajuns pe strada Ştefan cel Mare m-am întâlnit cu ing. Marin Voinea, fostul meu coleg de serviciu – de unde mă pensionasem – şi pe care nu-l mai văzusem de aproape trei ani de zile. - Salut, Nicule! m-a întâmpinat el exuberant. Ce mai faci, domnule? Pe unde mai trăieşti? Am auzit că te-ai pensionat şi tu, a continuat el, în timp ce ne strângeam mâinile. - Salut, Marine! i-am răspuns eu, după ce a încetat avalanşa lui de cuvinte. De pensionat m-am pensionat în ianuarie 1990, am precizat eu. - De ce n-ai rămas pe „baricade”, că aveai toate drepturile. - Nu mă mai regăseam în noua organizare şi, mai ales, în concepţia ce se anunţa în raport cu munca. - Cum ai suportat inflaţia din noiembrie 1991? - Ei, liberalizarea preţurilor a fost un şoc pentru tot poporul, iar o parte dintre oameni au sărăcit complet, pierzându-şi toate economiile pe care le mai aveau la acea dată. Momentul n-a fost bine ales, s-a văzut acest fapt mai târziu. Tu ce mai faci? Te mai ocupi cu ceva sau vegetezi, te odihneşti? - Am înfiinţat o şcoală de şoferi amatori, dar după acea „liberalizare” n-am putut rezista şi m-am asociat cu inginerul Dorin Popescu – un prieten al meu – s-ar putea să-l cunoşti. - Nu-l cunosc. - Dorin are şi alte firme, iar eu am rămas asociat cu el şi director al şcolii „Indelcomo”. Eu predau şi legislaţie rutieră, mecanică, precum prevede tematica, iar primul ajutor predă d-na doctor Popescu, soţia lui Dorin. Pentru instruirea în conducerea

NICOLAE C. DINU

autoturismului am opt instructori şi tot atâtea vehicule. Tu lucrezi undeva? mă întreabă el. - Da. Predau legislaţia rutieră, mecanica şi primul ajutor în caz de accidente la Şcoala de şoferi amatori de pe str. Olteniei. În curând terminăm cu verificarea cunoştinţelor celor din seria care a urmat cursurile, apoi avem o pauză de 12 zile până va începe pregătirea următoarei serii de cursanţi. - Hai să intrăm jos la magazinul Tomis, ca să bem o bere! mă invită el. Abia mai stăm de vorbă, că nu ne-am văzut de atâta vreme! - Astăzi nu pot. Mă grăbesc să duc aceste cumpărături acasă, apoi merg la şcoală unde mai am de examinat o grupă din seria de cursanţi. - Deci lucrezi şi tu, spune el pe gânduri, mirat parcă. - Da, tot din cauza inflaţiei, deşi aveam intenţia să fac altceva sau, pur şi simplu să mă odihnesc. - Dacă ai timp şi vrei, te rog să treci mâine sau poimâine pe la mine ca să mai discutăm! Noi avem sediul firmei la camera 12 din hotelul B.T.T. Te aştept. - Voi încerca, după ce termin seria la şcoală. La revedere! ... Ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. În ziua următoare eu am terminat tot ce aveam de făcut la Şcoală, iar în dimineaţa următoare, după ora 8.00, am intrat în hotelul B.T.T şi la camera indicată am bătut uşor în uşă. - Intră! mi-a răspuns o voce de femeie. E deschis. - Sărut mâna! am salutat-o eu. - Căutaţi pe cineva din conducerea firmei sau vreţi să vă înscrieţi la şcoala de şoferi? - Îl caut pe dl. ing. Voinea. Mi-a spus că îl pot găsi aici după ora 8. - Momentan lipseşte, fiind plecat la poligonul pentru instruirea cursanţilor în practica conducerii auto, aflat pe B.dul Aurel Vlaicu, pe varianta ocolitoare a oraşului. A mai întrebat 6

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

cineva de dânsul, a adăugat ea. Dacă doriţi să-l aşteptaţi, vă rog să luaţi loc pe un scaun, să vă faceţi comod, iar ca să nu vă plictisiţi, puteţi să răsfoiţi ziarele de pe pervazul ferestrei. Mi-am dezbrăcat paltonul, mi-am scos ochelarii şi am început să citesc un ziar, secretara fiind destul de ocupată cu nişte acte, apoi cu tabele cu nume înşirate în ordine. Nu mă mai băga în seamă, semn că de mine uitase complet. O vreme am studiat-o şi mi s-a părut că seamănă cu o fostă colegă de şcoală, dar n-o mai văzusem de foarte mulţi ani şi am considerat că n-o mai recunosc eu pentru că s-a maturizat; am socotit în gând: trecuseră aproape 40 de ani, dar trăsăturile principale se menţineau – gândeam eu. Marin Voinea întârzia prea mult, eu mă plictisisem, motiv pentru care m-am ridicat de pe scaun, mi-am îmbrăcat paltonul, lăsând totul pentru altă dată. - Plecaţi? m-a întrebat secretara. - Da. Încerc să vin mâine la aceeaşi oră, poate am mai mult noroc. - Dacă aveaţi vreo problemă de secretariat, vă puteam ajuta eu: înscriere la cursuri, plată etc., dar .... - Nu am asemenea probleme. Cu M.V. am fost colegi de servici şi voiam să discutăm ceva personal. Voi reveni mâine, azi mai am o întâlnire de la care nu pot lipsi. - Desigur, mai ales dacă este vorba de o doamnă, nu se cade – a adăugat ea râzând cu subînţeles. Îi voi transmite domnului Voinea cele discutate cu dumneavoastră. Puteţi să-i lăsaţi un mesaj, dacă doriţi. - Nu mai am timp de mesaj. Discut cu el mâine. Vă mulţumesc pentru amabilitate! Ce telefon aveţi aici? După ce mi-am notat telefonul, am salutat-o şi am părăsit încăperea. - Este bine să sunaţi la telefon, ca să nu bateţi drumul degeaba, m-a atenţionat secretara când am ajuns la uşă.

NICOLAE C. DINU

A doua zi, în jurul orei opt, mă aflam în centrul oraşului şi am sunat la telefon. Mi-a răspuns tot secretara: - Sărut mâna! Dinu sunt. - Bună dimineaţa! Dl. Voinea vă aşteaptă la intrarea în hotel. - Mulţumesc! M-am îndreptat spre hotel, la intrarea căruia m-a întâmpinat Marin Voinea, care m-a invitat în restaurant, la parter: - Hai să intrăm aici, că dimineaţa este linişte şi putem discuta orice, stând la o masă, nu ne va deranja nimeni şi putem lua câte un pahar cu bere! Acolo am discutat aproape o oră, amintindu-ne de anii din copilăria noastră, de anii de şcoală, apoi de anii lucraţi împreună în instituţia din care ne-am pensionat amândoi. Într-o pauză l-am întrebat: - Cine este secretara voastră? Data trecută când am discutat cu ea mi s-a părut că seamănă foarte bine cu Tinca lui Radu Vieru. Are toate trăsăturile ei: faţa puţin creolă, părul negru-strălucitor, ochii mari, negri, faţa prelungă, însă acum este maturizată şi n-am vrut s-o întreb, ca să nu greşesc. N-am mai văzut-o de circa 40 de ani. - La început şi eu am confundat-o cu Tinca, dar stând cu ea în birou, am discutat de toate şi am văzut actele din care rezultă că este născută în 1938 în Roşiorii de Vede, iar în Dobrogea a venit abia în anul 1959. Se numeşte Ana Stănescu, a fost căsătorită cu un procuror şi este divorţată din 1973. A lucrat ca grefieră la Tribunalul din Constanţa, de unde s-a pensionat legal în aprilie 1990, imediat după Revoluţie. La firma noastră lucrează din luna octombrie 1991. Despre Tinca nici eu nu mai ştiu nimic pentru că nu am mai văzut-o din 1953. - Când te-am căutat data trecută la firmă, m-a tratat cu răceală şi m-a făsut să evit o discuţie mai prietenoasă cu ea,

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

considerând-o inutilă. Era preocupată doar de hârtiile ei. Poate fi o femeie delicată, serioasă, dar prea puţin prietenoasă. - Da, este serioasă, dar cu cei pe care îi cunoaşte bine discută orice. Poate ai fost tu prea serios şi nu ai considerat că poţi fi şi comunicativ cum te ştiu eu. Este sinceră, îşi îndeplineşte obligaţiile de servici iar noi, eu şi Dorin Popescu, ne împăcăm bine cu ea. % Înainte de a ne despărţi, M.V. m-a întrebat: - Ai putea să-mi ţii locul – adică să predai cursanţilor mei de la şcoala Indelcomo – legislaţia şi mecanica timp de 5-10 zile? - Nu te înţeleg. În primul rând eu nu sunt angajatul şcolii voastre, nici măcar al firmei. Ce ar spune asociatul tău, Dorin Popescu? - Asta se rezolvă. Şcoala o conduc eu, ca director. Să-ţi explic despre ce este vorba: în săptămâna care urmează eu va trebui să plec la Braşov, unde avem o întâlnire foştii colegi de facultate (AGAPA) Va trebui să predai câte trei ore, sâmbăta şi joi. Îţi las dosarul cu toate lecţiile de legislaţie rutieră şi de mecanică, deşi ştiu că tu nu ai nevoie de ele, având suficientă experienţă profesională şi didactică şi o poţi face pe înţelesul tuturor. Mâine este joi. Aş vrea să vin cu maşina să te iau de acasă şi să mergem la şcoală împreună, ca să-ţi prezint cursanţii mei. Mă ajuţi? - Bine, te ajut. Ai nimerit bine, că la noi la şcoală tocmai am terminat seria de cursanţi şi avem o pauză de 10-15 zile până începem următoarea serie. Spune-mi adresa şcolii şi voi veni eu acolo! - De ce nu vrei să te iau de acasă?! s-a mirat M.V. - Pentru că nu mai locuiesc acolo unde ştiai tu. Am divorţat şi locuiesc la altă adresă. Ar fi trebuit s-o fac mai de mult, dar ştii 9

NICOLAE C. DINU

şi tu că aş fi ajuns să fiu sancţionat pe linie de partid şi scos din „aparat” înainte de pensionare. M-am gândit şi la copiii mei, pe care i-am aşteptat să-şi termine studiile. - Acum copiii tăi ce fac? m-a întrebat M.V. - Toţi sunt mari, au servici şi preocupările lor. Cel mai mare este ofiţer la Divizia de Tancuri din cartierul Aurel Vlaicu, iar ceilalţi locuiesc cu fosta soţie în apartamentul pe care l-am lăsat. - Iar tu unde locuieşti? Cine îţi face menajul? - Am cumpărat în km. 5 o căsuţă modestă cu curte şi grădină de 500 m² unde locuiesc singur, iar după ce mă întorc de la şcoală lucrez câteva ore în grădină, aşa cum face fiecare gospodar, apoi citesc până târziu în noapte. M-ai întrebat cine-mi face menajul. Ştiu să fac de toate. Ai uitat că am cutreierat toată ţara, pe unde am fost mutat, din ordin, la fel ca „ţiganul cu cortul”? Nu depind de nimeni. - Curios lucru! se miră M.V. Eu n-aş fi putut rezista singur, recunoaşte în final. Acolo, în noua ta locuinţă, ai tot ce îţi trebuie? - Am aproape tot, nu-mi lipseşte nimic. Mai greu a fost la început, dar treptat le-am achiziţionat pe toate, ca să duc un trai decent. % La plecare M.V. m-a condus până la ieşirea din hotel, unde ne-am luat rămas bun, iar joi la ora 17.00 m-am prezentat la şcoala lui, unde l-am găsit aşteptându-şi cursanţii. Înainte de a-şi începe predarea temei, m-a prezentat auditoriului, informându-l că o vreme îl voi suplini în calitate de profesor. A urmat predarea lecţiilor de legislaţie şi mecanică, la care am asistat şi eu în tăcere până la ora 22.00 când ne-am despărţit şi am plecat acasă. În perioada în care M.V. a lipsit, am ţinut legătura cu firma, unde am discutat cu Dorin Popescu şi cu instructorii şcolii, iar cu secretara am avut şi câteva discuţii separate, de la care am 10

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

aflat că aşteaptă să facă un schimb de locuinţă cu o familie care vine din Bucureşti pentru a fi alături de fiica lor care este căsătorită în Constanţa de mai mulţi ani. - Vă aşteaptă cineva la Bucureşti? am întrebat-o. - În Bucureşti am mai multe rude şi sunt mai aproape de Roşiorii de Vede, pe când la Constanţa nu am pe nimeni, mi-a răspuns, ridicând din umeri. - Ce faceţi în timpul liber? - Nu prea am timp liber; ajung acasă obosită şi mai fac câte ceva prin casă – gospodărie. - Nu vreţi să facem o plimbare la Mamaia, după terminarea programului de lucru? - Da. Vineri după ora 14.00, că în restul zilelor lucrăm până la ora 16.00, chiar şi peste acele ore. Să mă sunaţi acasă pe la ora 15.00, apoi mi-a dat şi numărul de telefon. La plecarea din birou, i-am zâmbit şi i-am spus: - Eu nu glumesc! - Nici eu nu glumesc! mi-a răspuns Ana râzând. De atunci au trecut şase luni de zile, timp în care eu am hoinărit prin ţară după fiecare sfârşit de serie de cursanţi şi am vizitat mânăstirile din Moldova şi din zona Gorjului şi alte locuri pitoreşti din ţară. Evitasem în mod voit să mai trec pe la şcoala lui M.V. , gândindu-mă că la vârsta noastră nu mai este corect să te joci cu sentimentele altora, ca şi cu ale tale. E greu să mai sper astăzi la iubirea pe care aş putea-o inventa şi preţui, sperând să obţin puţină fericire. Anii s-au dus, este târziu şi, treptat, se instalează resemnarea. Iar dacă Ana aştepta schimbul de locuinţă şi se va muta la Bucureşti, stădania este inutilă. Pe data de 27 decembrie 1993 m-au vizitat copiii mei Mihai şi Luminiţa, cu care am petrecut o zi frumoasă, dar am răcit şi timp de zece zile n-am putut să mă ridic din pat. A fost un chin care m-a îngrijorat şi m-a făcut să reflectez serios la situaţia mea. 11

NICOLAE C. DINU

Pe la jumătatea lunii ianuarie 1994 am trecut pe la M.V. să mai discut cu el şi să aflu dacă Ana s-a mutat la Bucureşti. I-am găsit pe amândoi în birou, iar M.V. m-a întâmpinat cu întrebarea: - Unde ai dispărut atâta vreme, domnule!? Noi te-am tot aşteptat să mai treci să ne vezi, dar ... - Am fost foarte ocupat cu şcoala, cu munca în grădină, iar în ferestrele când s-au schimbat seriile de cursanţi, am făcut drumeţii prin ţară, vizitând toate mânăstirile din zona Moldovei, Cimitirul Vesel din Săpânţa, Târgul de Fete de pe muntele Găina, iar de acolo am trecut în judeţul Hunedoara, ajungând la Porţile de Fier. De la Turnu Severin am mers la Craiova, apoi pe malul Dunării, prin Giurgiu, Călăraşu, Feteşti – Cernavoda – Constanţa. - Ai fost singur? m-a întrebat M.V. - Da, absolut singur, pentru a mă bucura de linişte. Pot spune că a fost prima dată când m-am simţit liber, fără griji, ca un pensionar adevărat, când nu te caută nimeni ziua sau noaptea pentru că nu mai are nevoie de tine, iar după ce toate demnităţile şi funcţiile deţinute au încetat, începi să realizezi, treptat, că toţi devenim egali în existenţă, în viaţă şi mai ales în moarte. - M-am întrebat de ce te-ai pensionat, zice M.V. Tu mai puteai lucra încă vreo 4-5 ani de zile, îndeplinind toate condiţiile. - Trebuia să plec, mai ales că aveam vechimea necesară în muncă. Când ne-am întâlnit atunci, pe strada Ştefan cel Mare, ţiam explicat situaţia. A fost foarte greu, că nu voiau şefii de la Inspectorat să-mi dea drumul şi am fost nevoit să stau internat în spitalul Militar de la Bucureşti şi Constanţa până când am adunat 104 zile de spitalizare, la care comisia medicală a cedat şi am obţinut decizia de pensionare. Ana îşi făcea de lucru cu hârtiile ei, dar urmărea şi discuţiile noastre; uneori privea direct la mine sau la M.V. Mă simţeam vinovat că n-am mai sunat-o la telefon, aşa cum i-am promis, dar aveam acea justificare pe care am amintit-o mai sus, conştientizând trecerea anilor pe lângă noi. Cei mai frumoşi ani

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

din viaţa mea i-am pierdut – poate din vina mea, când mă credeam prea sigur pe mine – sau din vina altora, aşa cum s-a văzut. Privind-o pe Ana, îmi venea greu să reiau discuţia din urmă cu şase luni de zile, ca să-i propun să-mi fie alături. Pierdusem acea candoare din perioada tinereţii mele, care ar fi putut însoţi o astfel de propunere, la care să adaug vibraţiile pornite din inimă. În lipsa lor, totul ar părea o „zicere” deplasată, ridicolă, poate chiar suspectă, fără un cadru prielnic. În birou a intrat un instructor, care l-a rugat pe M.V. să vadă ce defecţiune are autoturismul destinat practicii de conducere auto. Rămas singur cu Ana, mi-am cerut scuze pentru cele întâmplate cu telefonul, dar am asigurat-o că îi voi explica toată situaţia cu lux de amănunte, cu prima ocazie. Nu ştiu ce mi-a venit s-o întreb: - Ce aţi mai făcut cu mutarea la Bucureşti? - Nimic. Am anulat schimbul. Poate altă dată, dacă se iveşte o situaţie convenabilă. Vă voi explica toată situaţia când vom avea mai mult timp de discutat. Aştept telefonul dumneavoastră vineri după ora 15.00. - De această dată vă voi suna negreşit! am asigurat-o eu, punând gravitate în glas. - Dacă nu reuşiţi vineri, sunaţi-mă sâmbătă, că voi fi acasă toată ziua. Este ziua mea liberă, Cu această precizare am salutat-o şi am plecat.

NICOLAE C. DINU

PARTEA I PRIMA VIZITĂ ACASĂ LA ANA STĂNESCU I. ROŞIORII DE VEDE – COPILĂRIA ŞI ŞCOALA În sâmbăta care a urmat mă aflam în oraş pe la ora 17.00 şi am sunat-o pe Ana acasă de la un telefon public. Mi-a răspuns ea cu o voce puţin răguşită, cerându-mi să revin în ziua următoare, la aceeaşi oră, deoarece acum este ocupată cu rezolvarea unei probleme personale. Iniţial am avut o „bănuială” şi o tresărire de orgoliu, care-mi zice”renunţă la ea!”, dar un gând bun m-a oprit: „oricine poate avea o problemă personală” şi am acceptat să sun a doua zi, ca să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. Din curiozitate am întrebat-o: - Vă simţiţi bine? - Da, nu este ceva care produce îngrijorare. Vă voi explica mâine cauza. - Bine. Sărut mâna! Vă sun mâine. A doua zi când am revenit cu telefonul, Ana mi-a răspuns veselă, m-a întrebat dacă ştiu unde se află blocul în care locuieşte, mi-a repetat adresa, dându-mi şi câteva detalii, cu o parcare etc. - Cunosc blocul, aşa că nu vă faceţi griji. - Vă pot da şi alte detalii să veniţi direct, a insistat ea, dar a tăcut când am replicat eu că ştiu blocul şi am început să râd în telefon. - De ce râdeţi? m-a întrebat ea. La fel am procedat şi eu până am învăţat drumul printre blocuri. Acum puteţi lăsa puţin ambiţiile masculine, vă ajut eu. Iată cum facem: dv. mă aşteptaţi în staţia de tramvai de la „Dacia”, coborâţi şi ne întâlnim acolo! Din staţie vom veni împreună, mai repede şi fără riscuri. Acceptaţi propunerea mea? - Da, mai ales că este mai practică şi vine de la o doamnă. Mulţumesc! Vă aştept în staţie. Sărut mâna! 14

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Am urcat în primul tramvai şi am pornit, iar când am coborât în staţia „Dacia”, pe scuar am zărit-o pe Ana pe refugiu pentru pietoni şi am salutat-o râzând, apoi i-am prins braţul şi am pornit spre domiciliul său, discutând diverse. - Mă bucur că vă văd, i-am spus zâmbind. - Şi eu mă bucur. Vă aşteptam. Ana m-a condus întocmai pe itinerariul pe care mi-l descrisese la telefon cu atâta precizie, iar de atunci, de câte ori lam urmat împreună, am tot râs, amintindu-ne de prima noastră întâlnire, când îmi spunea: „de la această bornă prinsă în asfalt, intri într-o mică parcare şi dai de blocul nostru, dar scara A este la celălalt capăt al blocului ... etc.” Am intrat în bloc şi am ajuns la etajul III în faţa unei uşi cu trei yale. - Aici locuiesc eu, mi-a explicat Ani, învârtind cheia în yale. - De fiecare dată încuiaţi toate cele trei yale? am întrebat-o când am intrat în hol şi uşa a fost închisă. - Da, de fiecare dată când plec de acasă. - Înseamnă că vă temeţi serios de hoţi?! - De unde aţi tras concluzia asta? - După numărul încuietorilor, am răspuns eu. - Da. Aveam doar două, dar odată au încercat să le deschidă nişte hoţi şi au blocat yalele şi toată uşa. După remediere am mai adăugat una. - Încuietorile nu sunt făcute pentru hoţi! Ei au destule scule sofisticate pentru a le anihila. Ele atenţionează oamenii cinstiţi care ne caută şi află că nu suntem acasă în acele momente, după care pleacă pentru a reveni altă dată. - Deci aşa?! Mă speriaţi şi nu mai dorm nici noaptea în siguranţă, după cele ce spuneţi. - Nici chiar aşa. În bloc nu este un loc izolat, ci peste tot circulă oamenii, aud vecinii şi deschid uşa. Hoţii studiază

NICOLAE C. DINU

victimele, ştiu ce şi unde caută, nu vin la întâmplare. Totuşi este bine să ţineţi uşa încuiată pentru a evita unele fapte neplăcute. % Ne-am scos paltoanele pe care le-am agăţat în cuierul de lângă uşă, am încălţat papucii, apoi Ani m-a invitat în sufragerie, unde ne-am aşezat pe fotolii ca doi copii cuminţi care şi-au făcut lecţiile şi aşteaptă prăjitura dată de mama ca răsplată. - Să dau drumul la televizor? mă întreabă Ani. - Nu, prefer să discutăm pentru a lămuri unele aspecte ale vieţii – am fost eu de părere. - Dar vreţi să aduc ceva de băut? - Îmi pare rău că trebuie să refuz, dar cred că este mai corect să discutăm fără alcool. Nu vă mai deranjaţi! Mai întâi aş vrea să-mi povestiţi de ce se supărase atunci patronul pe dumneavoastră. - Vorbeşte el mai tare, dar nu este om rău, îşi mai „dă în petec” câteodată, când mă controlează. - De când lucraţi la firma lor? - Din iunie 1990. Ne-am întâlnit întâmplător, eu şi Dorin Popescu, pe care îl cunosc de când era expert pentru diferite expertize tehnice de la Judecătorie. Când a auzit că m-am pensionat, mi-a făcut propunerea să ocup postul de secretară la firma lor şi am acceptat, că nu aveam nicio ocupaţie şi mă plictiseam. Ana vorbea coerent, era volubilă, diferită de altă dată; făcea pauze şi asculta cu atenţie ceea ce spuneam eu, apoi când răspundea, înainta treptat în conversaţie, mergând, parcă, pe vârfurile picioarelor, pentru a pipăi un teren necunoscut, dar primejdios, gest care era însoţit de frecatul palmelor din când în când. - De ce n-aţi vrut să ne întâlnim ieri? am întrebat-o eu.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Am vrut, dar am încercat mai întâi să fac un pic de ordine prin casă pentru că toată săptămâna m-am întors acasă de la servici după ora 17.00. Mai mult, când plecasem de acasă ieri de dimineaţă, pusesem la înmuiat două pulovere şi trebuia să le spăl, iar când sunt obosită, nu mai am chef de nimic; mă mai năpădesc şi unele gânduri... O priveam şi în gând îmi spuneam: „Nu sunt gelos din fire, poţi să faci ce vrei, dar motivul nu prea stă în picioare, nu mă satisface, zice ceva despre „încredere”. Eu te vreau liberă şi fără prea multe gânduri, că am eu destule care nu mă ajută deloc”. - Eu te-am aşteptat atunci – în urmă cu aproape şase luni de zile – dar n-ai mai sunat la telefon şi ... Peste câteva luni Ani mi-a spus că mă aştepta de 21 de ani, ceea ce mi-a mişcat inima în sens pozitiv. - Chiar m-am întrebat ce s-a întîmplat? Iar de data aceasta când ai venit la noi la firmă, te-am văzut destul de slăbit şi nu ştiam cauza. - Am fost bolnav, dar despre asta vom discuta altă dată. Acum totul este în regulă. - Şi nu poţi să-mi povesteşti? Nici dacă te rog? - A fost o răceală banală, dar puteam să mor. Totul a trecut în zece zile, dar este prea mult de povestit. O voi face altă dată. Promit! - Abia aştept. Îmi pare rău că ai suferit, iar eu te credeam un om fericit. - Ştii ce este fericirea? am întrebat-o eu. - Exceptând perioada copilăriei mele şi cu unele excepţii cea din şcoală, nu prea am avut parte de fericire. - Fericirea este o sumă de bucurii, care este influenţată de unele cauze care vin din: trăsături ereditare, de voinţă sau din condiţiile şi împrejurările din viaţa trăită de fiecare – cum zic psihologii; o parte le moştenim, cam 50%, iar restul le dobândim pe parcurs.

NICOLAE C. DINU

Aceiaşi psihologi susţin că averea nu fericeşte pe cineva în toate cazurile, chiar şi cea dobândită aşa, peste noapte. Mai importantă este acea fericire pe care o simt cei care îşi folosesc integral şi activ anumite calităţi, talente, cu care sunt dotaţi. Aceştia trebuie preţuiţi şi apreciaţi când sunt descoperiţi de societate. De asemenea omul este fericit când iubeşte. - Fericirea este o stare de spirit; în unele cazuri ea este mai euforică, dar nu gălăgioasă. În toate cazurile, însă, ea mângâia sufletul omului, dar fiind prea scurtă, nouă ni se pare mai puţin strălucitoare. Omul o trăieşte şi o simte în felul său propriu, în raport cu temperamentul fiecăruia, unii mai euforic, alţii mai calm şi mai simplu, după împrejurările vieţii. Mulţi se întreabă ce este iubirea? Un răspuns simplu dar practic este: „iubirea este acel sentiment care incendiază inima şi imaginaţia celor îndrăgostiţi, cărora le produce un transfer de identitate”. Poate tocmai de aceeadurerea celui care a fost trădat în dragoste este atât de mare când realizează că persoana pe care a ridicat-o nemeritat pe un piedestal prea înalt în mintea lui, îi trădează la sfârşit iubirea lui curată. Asta se produce atunci când cei doi au caractere total diferite şi între ei se insinuiază minciuna. - Ai iubit vreodată? mă întreabă Ani. - Da. Aveam 18 ani. Iubirea a durat aproape doi ani de zile, dar a trebuit să plec să-mi fac stagiul militar, iar iubita mea n-a avut răbdare să vadă ce putem face ca s-o întreţinem şi s-a măritat. Am iertat-o. Trece, dar lasă urme şi amintiri neplăcute. De aceea este bine ca omul să-şi găsească timp pentru autoanaliză, să stea de vorbă cu eul lui, în taină, apoi să facă rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, luminează-mi calea şi spiritul şi mă îndeamnă să fac ceva util pentru mine şi pentru semenii mei. Apoi ajută-mă să iert!” Iertarea e singura cale care permite omului să devină OM. Ea e diferită de iertarea divină. Iertarea nu este deloc uşor de practicat. Numai în teorie totul este simplu, dar în practică nu poţi ierta doar ca să-ţi 18

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

demonstrezi superioritatea faţă de cel pe care zici că îl ierţi, ci trebuie să simţi că o şi faci, din suflet, vrei să-l ierţi pe celălalt; iertarea nu este o chestiune care se realizează instinctiv. Există mulţi oameni dotaţi de la natură, care dispun de cunoştinţele şi experienţa necesare, dar sunt nefericiţi şi nemulţumiţi când se privesc în oglindă şi constată că au îmbătrânit. Ce le rămâne de făcut? Să-şi folosească experienţa şi calităţile pentru a lăsa urmaşilor ceva util, îndeplinindu-şi astfel scopul pentru care au venit pe acest Pământ. Oamenii îmbătrânesc din interiorul lor, iar mintea nefolosită se atrofiază. Fiind o stare de bine a sufletului omenesc, de fericire au parte puţine persoane care pot striga: „Alo! Alo! Sunt fericit!” Poeţii obişnuiesc să spună că fericirea are culoarea curcubeului după ploaie, în care se adună tot spectrul de culori. Poate tocmai de aceea este ea atât de scurtă, ca şi curcubeul care dispare în scurtă vreme? Sper că nici pe tine nu te-a ocolit „văpaia iubirii” am întrebat-o eu pe Ani, zâmbind. - N-am scăpat nici eu, recunoaşte ea, roşind uşor. După ce am terminat liceul, mă pregăteam pentru examenele în vederea intrării în facultate şi eram prietenă cu un fost coleg de liceu, mai mare ca mine cu trei ani, cu care mă plimbam des prin parcul din oraş – numit de localnici „Grădina publică”. Ne iubeam, dar părinţii mei nu-l voiau pentru că tatăl lui avusese un incident comercial cu tatăl meu. Prietenul meu, Geo Mirescu, mi-a propus să ne căsătorim fără aprobarea părinţilor mei, dar eu n-am putut accepta, temândumă de consecinţe. Când Geo urma să plece militar, am mers cu el în biserica din centrul oraşului Roşiorii de Vede, unde am îngenunchiat la icoana Sf. Feciare Maria şi unde am jurat amândoi să aşteptăm până va termina el armata, iar „cel care încalcă jurământul să nu aibă noroc în viaţă”.

NICOLAE C. DINU

- Da, am spus eu pe gânduri. Biblia spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi – este esenţa iubirii – cel ce nu se iubeşte pe sine, nu poate dărui altuia iubire. - Acel jurământ a fost ca un blestem care ne-a lovit pe amândoi, cum se va vedea mai târziu. Poate voi avea starea corespunzătoare să-ţi spun toată povestea. Acum îţi spun doar că eu, după divorţul petrecut în anul 1973 am stat singură 21 de ani şi abia acum ai apărut tu şi încă mă tem să iau o hotărâre, neştiind dacă îmi va zâmbi norocul. - Te cred, mai ales că nu ne-am cunoscut suficient şi, după ce ai fost independentă atâţia ani, să încerci să renunţi la libertate este greu, trebuie efort de voinţă şi dorinţă să-ţi refaci viaţa, că nu poţi trăi toată viaţa în singurătate. Iubirea este foarte importantă într-o relaţie de cuplu, iar când ai încetat să iubeşti, o parte din tine moare şi revenirea la viaţă mai este posibilă, numai dacă iubeşti din nou cu o intensitate crescută. Să nu uităm că relaţia dintre cei doi parteneri se bazează pe interacţiunea dintre câmpurile lor energetice, în care se întrepătrund energiile mentale, fizice şi emoţionale, care duc, în final, la acea încredere trainică. ... Când alegi să iubeşti, s-o faci cu inima, pe care trebuie s-o deschizi larg pentru a nu bloca sentimentele. Abia atunci te vor iubi şi cei ce se află în jurul tău. Iubirea ta poate fi benefică numai atunci când ştii s-o foloseşti în scopul de a vindeca răni, nu să răneşti altă persoană. În acea situaţie iubirea ta va căuta acele emoţii aflate în inimă, pe care le va elibera şi le va face să exprime pozitiv atât în cuplu, cât şi cu ceilalţi semeni ai tăi. Sufletul omului aflat în suferinţă seamănă cu o albină care caută dulceaţa şi în petalele florilor amare. Pentru a obţine un strop de fericire şi omul încearcă la fel, dar înţelepţii susţin că fericirea nu va fi deplină dacă nu este asumată, în mod egal, de ambii parteneri. 20

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

De aceea, pentru a lua o hotărâre privind relaţia în doi, partenerii trebuie să stea de vorbă cu Eu-l lor în taină şi, numai după o temeinică analiză, după ce îşi ascultă inimile , să procedeze cu prudenţă şi discernământ, în raport de sentimente şi dorinţe. Când gospodăreşti în doi, relaţia presupune ca jugul să fie purtat, în mod egal de amândoi, cu nădejde şi credinţă, altfel totul se duce de râpă şi se ajunge la „singurătatea în doi” sau la despărţire. Mai ales când lipseşte dragostea, lipsa de speranţă şi intervine viclenia în cuplu sau farmecul relaţiei se împleteşte cu suferinţa şi seamănă cu zborul de toamnă spre ţările calde al păsărilor migratoare. Despre iubire, putem vorbi mai puţin la început fiind o floare rară de care nu au parte toţi oamenii, mai ales cei cu suflete reci, închise, pustii. Asta tocmai pentru că iubirea este un sentiment ameţitor care pune stăpânire pe cei îndrăgostiţi şi le cere s-o întreţină permanent. Ea este considerată ca fiind „oarbă”, tocmai pentru că amestecă iubirile celor doi pe care le transformă în „nebunie”, sfidând legile firii şi ale obişnuitului şi plutesc dincolo de realitatea vieţii. O iubire normală cere participarea sufletului, a creierului şi inimii, amestecate armonios în om. Când omul e tânăr i se pare că este puternic, sigur pe el, considerându-se veşnic, etern, dar bătrâneţea nu-i mai îngăduie să se folosească de virtuţi, fiind obligat să se mulţumească cu regretele, asemenea bietelor hiene, care sunt obligate să se hrănească cu leşuri, cadavre sau cu rămăşiţele de la ospăţul animalelor mai puternice. În cuplu, când lipsesc acele legături emoţionale puternice, dar pozitive, există posibilitatea declanşării conflictelor, cu destulă uşurinţă, din orice. Acesta este şi motivul pentru care se cere păstrarea inimilor deschise, începând cu relaţiile lor sexuale, iubirea celuilalt, precum şi cinstea care trebuie să-i caracterizeze pe amândoi în aceiaşi măsură. 21

NICOLAE C. DINU

Îţi înţeleg prudenţa în abordarea relaţiei noastre , deocamdată neştiind cât te va avantaja şi cât va fi ea de minunată, din cauza celor întâmplate în trecuta ta căsnicie care, probabil aduce în amintire, scoţând la suprafaţă şi lucruri care dor şi cer să fie vindecate, apoi eliberate din subconştient. De aceea, pentru a păstra pacea în noua relaţie, trebuie lămurite şi tratate şi celelalte sentimente, care nu trebuie doar reprimate. Referindu-ne la noi doi, consider că trebuie să facem eforturi ca toate să capete contur, înţelegere şi apoi iubire, acţionând permanent cu adevărul la vedere, în orice împrejurare. Numai dacă relaţia noastră va merge bine, promit să te ocrotesc împotriva lipsurilor, răutăţilor lumii şi grijilor. Îţi cer în schimb sinceritate, răbdare şi înţelegere, iar dacă presupusa ta dragoste se va dovedi că porneşte din inimă, ea va deveni o binefacere pentru amândoi şi nu o crimă. Trebuie să fim conştienţi că în cuplu dragostea se poate transforma pe parcurs în diferite gesturi, ca: grija faţă de celălalt, nevoia de ajutor în situaţia de boală sau de singurătate în faţa vieţii etc. Toate acestea vor deveni uşor de îndeplinit pe măsură ce vom reuşi să ne cunoaştem mai bine, apoi vom face o obişnuinţă în a gospodări împreună şi, treptat, acea atracţie fizică va ajunge să se transforme în iubire, dacă în cuplu nu vor interveni certuri sau conflicte generate de interese materiale, ori alte greşeli ireparabile. Te asigur de acum că eu am curajul de a-mi recunoaşte faptele şi nu am obiceiul să mint. N-am făcut-o niciodată pentru că detest, din start, minciuna. Asta nu ne împiedică să reflectăm la noua situaţie şi să judecăm profund fiecare pas, luând apoi o hotărâre corectă, gândită şi să nu avem îndoieli în inimă. Amândoi am trecut prin experienţe neplăcute, care ne obligă la prudenţă.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Aşa este, aprobă ea. Iar eu, după cele ce am pătimit în cei aproape treisprezece ani de căsnicie (1960-1973), am ajuns să nu mai am încredere în oameni şi prefer izolarea. - Nu te sfătuiesc să continui tot aşa. Eu am stat doar patru ani în singurătate şi n-a fost bine. Viaţa trebuie trăită printre oameni, cu care să comunicăm, să legăm prietenii, evitând să devenim sălbatici, căpătând comportări improprii vieţii într-o comunitate umană. - La mine cred că au contribuit mai mulţi factori: viaţa începută brusc printre străini, tinereţea, la care s-a adăugat lipsa experienţei de viaţă, teama de necunoscut şi colectivul instituţiei în care lucram - Tinereţea este o etapă benefică din viaţa omului, dar ea este plină şi de surprize greu de evitat, mai ales când fierbe sângele în inimă şi te atrage în jocul năvalnic care te poate purta pe cărări neumblate, unde focul abundă, iar dacă te mai loveşte şi dragostea oarbă, cu ochii închişi îţi poţi ruina uşor inima, care se umple de teamă, de durere, iar în final, conduce la o stare de dezgust faţă de viaţă. - Aşa mi s-a întâmplat şi mie, a spus Ana, iar mai târziu mam resemnat, evitând să mai accept o nouă relaţie care să-mi schimbe viaţa, de teamă să nu greşesc din nou. Mă bucur că tu mă înţelegi. - Ca să nu mai greşeşti ar fi bine să-ţi poţi cunoaşte destinul, ca să poţi evita repetarea vechilor necazuri, suferinţe şi dureri, care îţi pot transforma viaţa în iad. Dar cunoaşterea destinului nu stă la îndemâna tuturor, ca să te poţi feri de o nouă relaţie păguboasă. Trebuie să fii suficient de puternică dacă îţi asumi o relaţie dificilă. - De ce? întreabă Ana. - Dacă eşti puternică vei putea să-ţi calci pe inimă şi s-o poţi face să tacă, pentru a putea să păstrezi acea relaţie. Depinde doar de tine.

NICOLAE C. DINU

Mai ales atunci când iubeşti, pentru că iubirea este un foc pe care nu-l poţi stinge, este o fierbere a minţii care te arde continuu şi când te atinge, ţine toată viaţa ta. Numai câteodată, când apare o altă dragoste la fel de fierbinte, care o poate înlocui pe prima, ea se opreşte. Fiind un dar de la Dumnezeu, iubirea provoacă fericire, când iubitul îţi declară: „Te iubesc, zâna mea scumpă!”, pe care ea îl simte ca pe un sentiment magic, rămas neschimbat întocmai ca imortelele (acele flori care nu mor niciodată). De aceea la cununie se fac binecuvântări pentru mirii care se iubesc: „Vă binecuvântez să fiţi fericiţi şi să trăiţi împreună toată viaţa, în iubire înflăcărată, cu clipe multe şi fericite!” Păcat că sunt puţine clipe de fericire, influenţate şi de faptele noastre. - Iubirea este un dar divin pe care îl primeşte omul pentru a împlini cuplul de suflete pereche – spun eu; dar asta se întâmplă destul de rar. Este o binecuvântare pentru căsnicia care face loc răbdării, smereniei şi generozităţii în tot ce realizează împreună acele două suflete. Hai! Zii înainte! o îndemn eu pe Ani. - Ce să mai zic? Sunt de acord cu tot ce spui, dar eu nu pot povesti ca tine. Aşa este, dar când eşti tânăr şi neştiutor şi eşti atras în jocul iubirii, poţi să şi greşeşti - Desigur, la vărsta tânără greşelile sunt inerente, mai ales că dragostea nu se învaţă imitându-i pe alţii; ea vine spontan, ca o vrajă care te cuprinde, luându-te pe neaşteptate şi nu mai poţi scăpa de ea; o porţi mereu cu tine, simţind-o că te arde în spate, întocmai ca o cămaşă fierbinte, care îţi aduce fiori de bucurie. - Eu recunosc că şi un buchet de flori oferit de un bărbat face să bată mai puternic inima unei femei când ştie că în spatele lui stă bărbatul iubit, iar în ochii lui se oglindeşte frumuseţea şi iubirea, zice Ani. Îmi amintesc că atunci când m-am îndrăgostit de Geo, sufletul meu era gol, dar treptat rezervorul s-a umplut cu acel sentiment nobil de iubire, care mi-a dat curaj, am simţit că devin mai puternică şi teama a dispărut. Parcă toate s-au petrecut 24

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

normal: primul salut, prima strângere de mână, apoi plimbarea prin grădina publică din oraş ţinându-ne de mână, după care am căutat un loc mai tainic pe o bancă în parc; a urmat primul sărut şi „Gata iubirea!” Apoi părăseam greu locul pentru a ne despărţi de locul liniştit şi clipele tainice de iubire şi visare, de care ne bucuram ca în transă. În anii 50 se cântau multe cântece de iubire pe care toţi le fredonam: „Când iubeşti a ta e viaţa”, „La revedere draga mea”, „Ne despărţim şi-i tare greu” etc. Atracţia dintre noi era mare şi simţeam că suntem ceea ce ne doream unul pentru celălalt şi tot ce mai doream de la viaţă. Sfârşitul ţi l-am povestit data trecută, în rezumat, care n-a fost aşa cum ni l-am închipuit noi doi atunci. - Iubirea nu se poate mima cum procedează actorii la teatru. Dacă ea începe ca un „coup de foudre” şi reuşeşte să pună stăpânire pe cei doi din primele secunde când s-au văzut şi arde cu intensitate, nu trebuie să fie lăsată să se stingă. Ea trebuie întreţinută, lucrată, flacăra ei să fie hrănită pentru a creşte acel sentiment zi de zi, de la prietenie la pasiune, apoi la iubire. Aceasta este valabilă doar pentru un cuplu hotărât să construiască împreună ceva măreţ şi trainic, evitând ocheadele spre alte escapade care pot duce, în scurt timp, la acea „Singurătate în doi”. Este ştiut că marile iubiri nu ard de la sine; ele trebuie întreţinute permanent cu un efort considerabil, pentru a păstra proaspătă relaţia de iubire faţă de partenerul din cuplu, făcând unele sacrificii, dacă e nevoie. Viaţa nu poate fi trăită şi împărţită onest cu persoana pe care n-o iubeşti complet (chiar dacă iubirea a venit încet şi în trepte). Este foarte obositor să mimezi zi de zi iubirea. - Da, intervine Ani cu o voce puţin revoltată. Eu l-am iubit pe N. P. dar ... Şi am fost umilită, iar de atunci nu mai suport lipsa de respect, de cuvânt, punctualitatea şi, mai ales, de luciditate şi bun simţ; acum detest total minciuna. Poate tocmai de aceea am avut prieteni pe care mi i-am ales cu grijă, dar era prea târziu... 25

NICOLAE C. DINU

- Draga mea, societatea noastră se conduce după legile scrise, dar oamenii se mai conduc şi după unele obiceiuri, cutume sau alte legi nescrise pentru a-şi soluţiona unele probleme din viaţa lor. Revenind la cupluri şi la căsnicie, trebuie să luăm în calcul şi faptul că o căsnicie seamănă uneori cu o loterie – unii chiar o consideră a fi o mare loterie – din care puţini se aleg cu câştig şi alţii cu pierderi, ajungând la divorţ în final. Consider că acel pas numit căsătorie nu trebuie socotit o joacă sau o acţiune pe care am bifat-o ca pe toate celelalte fapte şi acţiuni ale omului, zicând că aşa face toată lumea ca să obţină un certificat; fără a conştientiza marea responsabilitate care derivă din acea unire de vieţi, mai ales când în familie apar şi copiii. Pentru a evita riscurile care duc la eşec, se cere ca întemeierea căsniciei să fie bazată pe iubire şi mai puţin pe interese materiale înguste. Iubirea adevărată acoperă toate diferenţele dintre cei care se iubesc, fiind mai presus de tot ce îi leagă, dacă pornesc de la egalitatea lor deplină şi de la respectul reciproc, altfel... Când iubirea a început să scârţâie odată cu trecerea anilor sau comportarea lor se schimbă în certuri, vorbe şi fapte care rănesc, ruptura nu este departe. Începe răceala în cuplu, unul sau amândoi partenerii îşi caută afecţiunea în altă parte. Este o situaţie dificilă, dar dacă soţii se înţaleg s-o accepte fiecare obţine ce vrea şi amândoi câştigă ceva, în special când sunt în joc anumite interese. Acolo nu mai este iubire ci calcule, preocupările pentru celălalt lipsesc, intervine egoismul, apoi ura etc. Să nu uităm că viaţa şi moartea sunt lăsate de Dumnezeu, iar ele nu stau în mâna noastră. Revenind la singurătate, trebuie să conştientizăm că ea presupune izolarea şi tăcerea, ultima fiind „scara de aur a înălţării”. În acele clipe de disperare şi incertitudine, numai tăcerea te poate conecta la acea forţă care te poate scoate din impas. Numai în tăcere poţi auzi vocea înţelepciunii, fiind şi momentele în care culegi învăţătura. 26

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Se spune că puterea şi voinţa lui Dumnezeu se află în interiorul nostru, dar ele se împlinesc numai atunci când mintea şi inima vorbesc şi vibrează la unison cu spiritul nostru. Sinele din om este o comoară lăuntrică care trebuie descoperită ca să ducă la cunoaştere şi înţelepciune, pentru a nu ne rătăci. Pentru asta va trebui să ne bizuim pe călăuza cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Iar ca să fie sănătos, omul trebuie să înţeleagă legile care guvernează viaţa în Univers şi principiile care definesc armonia Divină. În acelaşi timp el trebuie să accepte schimbarea din viaţă ca o lege naturală a evoluţiei şi să lupte pentru ieşirea din ignoranţă pentru a depăşi trecutul, care trebuie să rămână în urmă pentru a evita situaţia ca noi să rămânem nişte prizonieri limitaţi. Viaţa este un dar divin, care ne-a fost dată de Dumnezeu ca s-o trăim, iar noi, oamenii suntem obligaţi s-o ajutăm să curgă lin până în ultimele clipe ale existenţei noastre pe acest Pământ şi s-o încheiem cu o bătrâneţe demnă şi frumoasă, ştiind că bagajul de suferinţe atârnă mai greu în acea etapă. Există o ordine în toate, iar omul se poate ridica după orice suferinţă, mai uşurat, mai purificat şi, poate, chiar mai fericit, putând s-o ia de la capăt cu viaţa. - Vai, cât de optimist eşti tu! exclamă Ani mirată, privindumă intens. Eşti credincios? mă întreabă apoi. - Cred în Cel Atotputernic, dar nu sunt bigot. Îl consider Unic pentru toate religiile, etniile şi confesiunile de pe planeta Pământ şi din Marele Univers, pe care Îl menţine în echilibru cu forţa şi ştiinţa Sa. Poate ai să te miri, dar eu, personal, nu simt frică faţă de El, aşa cum scrie în Biblie; dimpotrivă, simt iubire totală, încredere, respect şi mă îndrept întotdeauna spre El cu curaj şi smerenie, numindu-l Tatăl Nostru Ceresc, căruia îi adresez toate rugăciunile mele, la sfârşitul cărora adaug: „numai dacă merit”. Din cele citite de mine, Universul în care trăim cu toţii este infinit. Se spune că arată ca o oglindă în care te poţi vedea, dacă te gândeşti că şi tu faci parte din el. 27

NICOLAE C. DINU

Oamenii de ştiinţă susţin că Marele Univers ar fi compus din unsprezece ceruri, adică nişte universuri de dimensiuni mai mici. El este un vast câmp energetic. În centrul Universului se află Dumnezeu care asigură armonia şi echilibrul întregului sistem la care şi omul este interconectat pentru a rezona cu Eternitatea la care el aspiră. Universul vizează deopotrivă trupul, mintea şi sufletul, care trebuie să fie deschise pentru a permite Forţei Divine să se manifeste pe Pământ. Deasemenea, ei spun că omul este singura fiinţă vie înzestrată cu acea scânteie divină şi nu este inclusă în regnul animal căruia omul îi este superioară, fiind şi posesoarea acelor sentimente nobile de iubire şi compasiune. Dintre animale doar câinele şi lupul exprimă faţă de om o iubire necondiţionată, când ataşamentul devine total. - Am văzut la televizor că şi alte animale pot fi ataşate de oameni, chiar şi leii, tigrii etc., spune Ani. - Da, dacă sunt crescuţi de mici, apoi dresaţi şi depind de oameni în toate situaţiile, dar instinctelel lor sălbatice nu pier complet (Ex. la circ sau în crescătoriile organizate). Chiar şi prietenia dintre doi oameni are trepta diferite de valoare; când este totală şi dezinteresată ea constituie o bogăţie nepreţuită, intimă şi socială care îi leagă strâns pe baza unor principii, idealuri şi sentimente de necontestat (păcat că sunt prea rare). Singurătatea este apăsătoare pentru om, mai ales când se prelungeşte în timp. Nu este de mirare că ea sperie pe om, deoarece separarea emoţională poate deveni o stare cronică greu de suportat. ... Revenind la noi doi, dacă ne vom înţelege şi ne vom uni destinele, voi avea grijă de tine şi voi face tot ce depinde de mine ca să putem trăi liniştiţi , poate chiar fericiţi. - Deşi am stat singură atâţia ani, nu mă tem de o nouă relaţie – căsătoria nu o consider un lanţ – cred că aşa este bine ca 28

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

oamenii să se unească, să se ajute. Eu am fost liberă, stăpână pe faptele mele şi pe timpul meu, dar pot renunţa la unele comodităţi şi obişnuinţe (aşa-zise tabieturi) pentru a-mi asuma răspunderea ce decurge din acea unire, dar să vedem ce ne spune viitorul. Nu vreau să fie doar o încercare. În plus, nu suport gelozia, nici neîncrederea, care impune să fiu supravegheată, ori să fiu considerată inferioară, ca o supusă. - Sunt total de acord cu tine! i-am răspuns eu. Să plecăm de la unirea a doi oameni egali în toate, care se respectă, nu se compromit şi nu se fac de ocară unul pe celălalt, ci îşi poartă de grijă, căutând să-şi uşureze viaţa, nu să arate care este superior (sau mai deştept), ci să înţelegem să ducem o viaţă civilizată în doi. Când există voinţă şi o doză suficientă de cutaj, dragostea între doi parteneri loiali poate înflori din nou. Orice început este mai greu, dar dacă vom reuşi împreună, vom dovedi că am înlăturat acea crustă dură care ne apăsa sufletele şi le-am eliberat. Dar pentru asta trebuie să vrem mai întâi, oricât de dificil va fi primul pas. Sunt aproape sigur că vom reuşi, nimic nu este imposibil, am adăugat eu, în final. Ajuns la uşa de la intrare, ne-am luat rămas bun şi am luato în braţe, am strâns-o la piept şi a fost prima noastră sărutare, prelungită şi cu efect. - M-ai ameţit! a spus Ani, respirând precipitată. Afară era linşte şi puţine ferestre erau luminate. Ajuns pe alee în faţa blocului am constatat că ploua uşor, dar o pală de vânt mi-a lipit pe frunte, acoperindu-mi şi ochii, o frunză lată de arţar smulsă dintr-un copac. M-am gândit că ar fi un semn că cineva vrea să mai vin în acest loc. Cine oare? Am continuat drumul gândindu-mă la ale mele, nefiind superstiţios de felul meu şi am dat uitării acea întâmplare neplăcută cu frunza. Mi-a venit în minte chipul Anei şi vocea ei, când năvalnică şi cîntată, când blândă, când ascultăroare într-o poziţie ce părea 29

NICOLAE C. DINU

prudentă, oscilantă, oscilantă de la o stare la alta; vorbele ei mă îndemnau sau mă completau. La lumina primului stâlp electric mi-am privit ceasul de la mână care indica 23.50. „Adio troleibus!” mi-am spus şi am pornit pe jos, sperând să găsesc un taxi. N-am avut noroc şi am ajuns la mine acasă aproape de ora 01 dimineaţa, având destul timp pe drum să mă gândesc: „Fac eu bine ceea ce fac? Nu voi intra în conflict cu hotărârea luată anterior de a fi liber? N-ar trebui să-mi asum noi obligaţii! Dar cele zece zile în care bolisem în pat, în singurătatea mea asumată, nu cumva au fost un avertisment?” Această „cumpănă” a fost pentru mine şi o aducere pe calea credinţei adevărate – interzisă mie în cei aproape 40 de ani, din care 35 de armată. Treptat începusem să simt tot mai mult nevoia de credinţă în Dumnezeu, cerându-I ajutor pentru a răzbate în această lume plină de griji, greutăţi nesiguranţă şi zbucium pe care o traversam. % Codiţă, câinele meu credincios, mă aştepta în dreptul porţii şi lătra scurt de bucuria revederii. L-am mângâiat şi i-am cerut scuze pentru că l-am făcut să aştepte atât de mult mâncarea, iar el şi-a manifestat ataşamentul şi bucuria faţă de mine, cu ritualul deja ştiut: m-a lins pe faţă, stând cu labele din faţă pe umerii mei. L-am hrănit pe el, apoi am mâncat şi eu un sandwich, apoi m-am culcat.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

II VIAŢA NU SE SFÂRŞEŞTE LA VÂRSTA DE 55 DE ANI. ESTE O POVESTE CONTINUĂ Încă din perioada adolescenţei mele m-am ambiţionat să învăţ tot ce este necesar pentru ca să pot să trăiesc frumos, decent, să cred în destinul meu şi în iubire, cinste, dreptate şi în muncă, aşa cum am văzut eu în familia mea. Am iubit viaţa şi oamenii, dar am evitat greşelile şi multe fapte lumeşti, care mi s-au părut incorecte. Îmi este greu acum să estimez cât am reuşit din toate şi nu vreau să fiu subiectiv. ... Citisem multe prin cărţi, reviste, dar aveam şi o experienţă suficientă de viaţă, care mă îndemna să adopt un nou stil de viaţă, ştiind că mintea şi inima trebuie acum să vibreze la unison cu sufletul, iar oamenii care încep să îmbătrânească s-o facă frumos, evoluând spiritual, doar dacă îşi menţin mintea clară şi păstrează creierul activ şi mereu tânăr. Pentru toate acestea omul trebuie să citească, să gândească, să scrie, să picteze, să facă drumeţii, să trăiască în cupluri şi colectivităţi vesele, unde să cânte, să danseze, să râdă, să vizioneze spectacole de teatru, film, să aibă pasiuni etc. Toate acestea stimulează atât menţinerea, dar mai ales creşterea numărului de neuroni şi, în plus, determină prelungirea vieţii. Specialiştii în domeniu susţin că îmbătrânirea vine din interior; dovada o constituie chiar atrofierea minţii nefolosite. Deci, oamenii îmbătrânesc atunci când ei încetează să se mai joace precum copiii, deşi încă mai au inocenţa şi tinereţea inimii, cu condiţia să lase grijile şi să se străduiască să viseze mereu la un nou început. Anii în care omul mai are încă suflet de copil sunt cei mai frumoşi şi mai poate visa. O altă condiţie: să nu se mai teamă de moarte, să fie mereu optimişti şi să trăiască efectiv şi demn clipa de fericire.

NICOLAE C. DINU

... Aşa cum am arătat la început, după 31 ianuarie 1994 mam mutat în apartamentul Anei, unde ea se purta atentă cu mine, încât începusem să mă simt ca într-o casă de sănătate, din care nu aş fi vrut să mai plec. Eram dornic să mă relaxez, la fel ca un cal neîmblânzit aflat în libertate, după acea perioadă de singurătate şi stres, ambele apăsătoare, care duc la muţenie, tăcere, tristeţe şi durere. Câteva luni de zile ne-am jucat amândoi şi ne-am simţit bine, descoperind repede că Ani era o fiinţă minunată, puţin cam temătoare în relaţia cu bărbatul din mine, dar treptat s-a apropiat mai mult şi am reuşit să trăim, în plină iarnă, o primăvară sentimentală care ne-a permis să uităm neîmplinirile pe care le avusesem fiecare, ca şi întâmplările şi vârtejurile prin care trecuserăm. În acel an zăpada avea o lumină de opal – un alb suveran, ca în iarna anului 1954; era ceva magic atât ziua cât şi noaptea sub strălucirea lunii, scârţâind sub talpa ghetelor, ca o dulce melodie sau susur de ape de izvor. Am constatat că în mine se instalase obişnuinţa de a sta împreună cu ea şi de la şcoala la care predam veneam direct acasă; încă nu se instalase acel sentiment trainic de iubire, dar amândoi ajunseserăm la acea obişnuinţă confortabilă. Se vede treaba că ne unea pe amândoi şi faptul că trecusem, fiecare, prin singurătate, prin momente grele. Într-o zi chiar i-am spus: - Fiecare om trece în viaţa lui prin momente grele, iar ca să reuşească să le traverseze trebuie să se adune şi să se întrebe ce vrea de la viaţă, apoi să lupte şi să aleagă calea dreaptă cât mai are timp, pentru a reuşi să evite riscul de a fi strivit între îndoială şi neputinţa de a acţiona. - Să ştii că şi eu am traversat mai greu singurătatea, mai ales că nu-mi mai venea să încerc nimic, preferând să sufăr, dar să fiu independentă, liberă.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- În general, suferinţa omului are ca scop mântuirea de păcate, în special pentru cei care au săvârşit diferite greşeli sau au dovedit că preţuiesc mai mult aspectele materiale ale vieţii, decât pe cele spirituale. De aceea conştiinţa unor oameni este amorţită de preocupări privind: mândria, lăcomia, satisfacerea unor instincte sau interese de prosperitate etc. Se ştie că la originea răului se află adesea faptele omului, precum şi unele păcate moştenite de la înaintaşii noştri. Anumite stări de rău, ca şi unele sentimente negative ce se acumulează în om, se pot transforma în boală cu trecerea timpului, iar din cauza emoţiilor, în creier se produc nişte procese chimice care invadează celulele corpului. Ele determină nefericirea, care se transmite celorlalte organe interne: inimă, ficat, rinichi, intestine etc., care se îmbolnăvesc, producând , la rândul lor, disfuncţii ale sufletului. Sufletul trebuie salvat primul, deoarece el nu ne aparţine nouă, pe când trupul este o coajă care se întoarce în pământ; sunt mai rare cazurile când pot fi salvate amândouă. Sufletul are nevoie de smerenie şi rugăciune, iar în singurătate, fără alt ajutor, numai Dumnezeu te poate ajuta, deci relaţia cu El poate duce la mântuirea sufletului. Să vorbeşti cu Dumnezeu, un dialog de iubire pentru a căpăta pacea şi echilibrul sufletului. Să vorbeşti cu Dumnezeu un dialog de iubire pentru a căpăta pacea şi echilibrul sufletului, ori de câte ori vrei să iei o hotărâre. Să-I mulţumim pentru ajutorul primit. ... Inima este centrul Universului Uman şi ea trebuie să conducă totul, ceea ce înseamnă că noi trebuie să coborâm mintea în inimă (Aceasta e o taină), pe care n-o ştiu decât sfinţii. ... Ani mă asculta în tăcere şi când eu am făcut o pauză, ma întrebat: - De ce n-ai venit mai devreme? Eu te aştept de 21 de ani, iar din mai 1990 sunt pensionară, tot liberă.

NICOLAE C. DINU

- Pentru că nu te-am cunoscut până acum, mai precis până în vara anului 1992, când îl căutam pe Ing. Voinea la firma lui Dorin Popescu. Dar tu de ce ai stat singură atâţia ani? am spus eu râzând. - Ca să mă găseşti tu aici! a răspuns Ana, tot râzând, la care a adăugat: Deşi este cam târziu, mă bucur că m-ai găsit. Dar de ce te-ai pensionat? La voi mai puteai rămâne câţiva ani de zile ... a sunat a doua întrebare. - După Revoluţia din dec. 1989 se întrevedeau alte pretenţii şi reguli care nu-mi mai conveneau, încât am hotărât să plec la pensie pentru a beneficia de libertate, să nu mai hotărască alţii pentru mine ce să fac. Omul a preţuit libertatea dintotdeauna, cea care mie îmi lipsise prea multă vreme şi aveam nevoie de un timp personal, în care să fiu singur , fără griji, să citesc cât mai mult şi chiar să scriu. Viaţa de militar este dură şi n-o mai suportam. Disciplina devenise ca o cămaşă de forţă, prea obositoare şi mă îndârjise prea tare; nu mai aveam timp şi pentru mine, încorsetat în chingi şi ordine militare. ... Odată, tot discutând, fie aşezaţi pe fotolii, fie în pat, am ajuns să povestim şi unele aspecte din viaţa pe care fiecare dintre noi doi am petrecut-o înainte de a ne cunoaşte, în vechile familii. Ani mă urmărea cu atenţie şi, ca din întâmplare, a spus: - Până acum nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti. Ai iubit vreodată cu adevărat? a adăugat zâmbind. - Te cam grăbeşti! i-am răspuns eu. Recunosc că am şi eu un sentiment pentru tine, pe care încă nu-l pot defini cu certitudine; adică este departe de cel pe care l-am simţit când aveam doar 18 ani. Să avem răbdare! - La început mi-ai spus că ai iubit o fată, dar ai ezitat să-mi povesteşti, amânând pentru altă dată, iar eu tot mai aştept să-ţi ţii promisiunea.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Am să-ţi fac pe plac deşi este o amintire pe care aş vrea so uit: „Era în luna septembrie 1955 şi am cunoscut o fată, elevă la liceul pedagogic din Giurgiu, eu fiind elev la Şcoala Navală în anul al III-lea.A fost ca un vis în care este greu să separi închipuirea de realitate. Se ştie că visele care ne copleşesc pe noi, oamenii, fie ei tineri sau adolescenţi, vin din alte zone şi ne vorbesc de o altă lume, care nu se suprapune peste realitate. Îi auzim doar şoaptele buzelor ei. De aici şi zicerea că „îndrăgostiţii nu au nevoie de cuvinte”, ei simt chemarea inimii lor. Ne-am privit şi am simţit o atracţie fizică irezistibilă, ca o chemare spre ea, încât îmi venea s-o iau în braţe acolo. pe stradă, s-o mângâi şi s-o sărut, iar mai târziu, a recunoscut şi ea acelaşi sentiment. Când am rămas numai cu ea, am invitat-o în parc, neam aşezat pe o bancă – sub un trandafir plin de flori şi, departe de ochii trecătorilor, ajutaţi şi de înserarea care se lăsase, ne-am luat în braţe şi ne-am sărutat prelung de mai multe ori. Dovadă că şi ei îi plăcea, am tot repetat mângâierile şi sărutările până când am obosit , respirând greu, dar inima şi mâinile nu voiau să mai asculte, timiditatea şi emoţiile trecuseră. Fata ţinea ochii închişi şi, dacă la început încerca să-şi ascundă sentimentele, mai târziu exploda în sărutări. Doi ani a durat prietenia noastră, dar în 1957 au am plecat în armată să-mi satisfac stagiul militar, iar ea n-a mai avut răbdare şi s-a măritat. Cam aşa se manifestă „văpaia iubirii” despre care am mai discutat noi la început: cu vorbe de iubire, cu sărutări şi apoi tăceri prelungite, iar sărutări şi strângeri în braţe. Apoi urmează zile şi nopţi când eşti tot timpul cu gândul la persoana iubită, care te ţine treaz; unor îndrăgostiţi le piere pofta de mâncare, dorind să fie mereu cu persoana iubită, care le stăpâneşte toate gândurile, abia aşteaptă următoarea întâlnire, parcă „ţi-ar fi luat minţile”; eşti atent la ţinuta vestimentară, te strădui să nu întârzii la întâlnire, ba chiar vii mai înainte de ora fixată (sfertul academic) şi nu ţii cont de vitregiile vremii (vezi cântecul „Când iubeşti a ta e viaţa ...la întâlnire pleci de-acasă chiar de ar fi potop ... hotărât să întâlneşti 35

NICOLAE C. DINU

zâna din poveşti”). În concluzie dragostea este acel sentiment puternic care îţi insuflă bucurii în suflet şi-ţi dă senzaţia că ai aripi şi ai putea să zbori, devii mai bun cu cei din jurul tău; îţi dispar grijile, iar inima îţi bate mai cu putere când te afli lângă persoana iubită. Durerea şi dezamăgirea sunt greu de suportat când persoana iubită te trădează pentru un interes personal, material şi îngust. Dar omul este dotat cu un sistem miraculos care are capacitatea de autovindecare. Iar acum să-ţi răspund la întrebare: Poate va veni şi ziua când prietenia noastră se va preface în iubire, dar un alt fel de iubire – o iubire de oameni maturi – care au nevoie unul de celălalt, dornici să-şi acorde ajutor. - Abia aştept ziua aceea, a spus Ana, pe gânduri. ... Am tăcut amândoi câteva minute, după care Ani s-a scuzat să meargă la bucătărie pentru a cerceta mersul mâncării de pe aragaz, iar când s-a întors am reluat discuţia: - Omul trebuie să spere numai în iubirea adevărată, nu în iluziile ce amintesc de iubire. Numai cei care reuşesc în iubire vor obţine şi fericirea în sufletele şi în trupurile lor, dar să nu uite s-o şi împărtăşească în relaţia cu celălalt partener, am spus eu.Dacă într-un cuplu există acea iubire reciprocă, ea valorează cât un mărgăritar veritabil care trebuie păzit permanent, cu străşnicie, de către ambii parteneri. Sunt şi situaţii când unii se amăgesc în dragoste, iar mai târziu constată dureros că nu este iubit/iubită. De aceea fiecare trebuie să înveţe că în viaţă există şi adevăruri crude pe care să le cunoşti şi să te fereşti de ele pentru a reuşi să răzbeşti în viaţă mai uşor. Se ştie că omul face parte din Univers, iar viaţa lui i-a fost dată de Dumnezeu. Dar viaţa este o luptă permanentă între lumină şi întuneric, între bine şi rău etc. Noi ne aflăm pe planeta Pământ pentru că umanitatea are nevoie de noi, să trăim şi să muncim împreună, să ne ajutăm, să creem. 36

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Singurătatea pentru om este un viitor şters, gol, nesigur, în care acea povară a gândurilor sale apasă greu, macină şi subjugă temeliile sufletului său. Dacă singurătatea se prelungeşte ea devine tot mai distrugătoare şi ne face existenţa tot mai nefolositoare, care duce la dispariţia bucuriei de viaţă şi la apariţia suferinţelor. Marile dureri nu dor de la început, însă ele deschid răni care nu se vor putea vindeca uşor, unele chiar niciodată, menţinând sufletul în suferinţă, tulburat şi torturat de trecutul negativ pe care l-ai traversat. Cea mai periculoasă în cuplu este situaţia când lipseşte comunicarea şi iubirea şi se ajunge la acea izolare totală numită „singurătate în doi”. Cuvintele rostite, ca şi gândurile, facilitează omului posibilitatea de a da şi primi energie în acelaşi timp. Ele pot declanşa sănătate sau boală trupului şi psihicului, iar când comunicarea lipseşte, bucuria şi iubirea dispar, deşi omul dispune, din punct de vedere material de tot ceea ce îi trebuie. Atunci el se miră de cele ce i se întâmplă, nu realizează că a confundat viaţa cu agoniseala, distracţia, sexul etc, fără a lua în calcul şi fenomenul „viaţă”, care este scurtă şi n-a trăit-o. % Citisem şi eu unele scriei ale celor care analizau diferite caractere ale oamenilor prin prisma publicaţiilor gen horoscop. Ştiind că Ana era născută în luna iunie, am fost atent la modul cum este prezentată femeia Gemeni, precum şi compatibilitatea cu mine, din zodia Leu, de unde rezulta că poate fi un cuplu reuşit, deoarece: - femeia geamăn are o inteligenţă nativă şi versatilă şi acţionează cu discernământ în situaţiile importante: - ea va şti să menajeze vanitatea leului şi va putea pune în valoare calităţile lui. 37

NICOLAE C. DINU

- acţionând în cuplu, cei doi vor reuşi, în mod sigur, să realizeze un obiectiv important pe care hotărăsc să-l valorifice, în special dacă aesta se referă la creaţie sau mondenitate; - iniţiatorii lucrării atrag atenţia , însă, asupra unor precauţii ale femeii geamăn, în sensul că, din cauza minţii ei raţionale, dar şi oscilante – în acelaşi timp – se plictiseşte repede, precum copiii, vrea să aibă o viaţă activă şi diversă, să iasă din casă, să fie în societate de unde să ia pulsul vieţii pe care s-o trăiască intens şi să interacţioneze cu multă lume. Femeii geamăn nu-i place viaţa casnică, nici nu este punctul ei forte; ea are nevoie de flexibilitate şi este curioasă să afle noutăţi importante pe care, apoi, să le povestească partenerului său, căruia nu-i doreşte să fie tăcut, pentru că îi dă prilej de critică şi o face să fie şi ea posomorâtă, că ei îi place umorul, nu vrea să devină anxioasă. Vrea să aibă cât mai puţine griji. Jocul dragostei îi este străin şi se ataşează destul de greu sentimental din cauza minţii sale raţionale. De aceea într-un astfel de cuplu este nevoie ca partenerul său să ştie să se joace cu ea jocul dragostei. Într-o altă publicaţie se făcea referire la Mercur, cel care-i furase centura de castitate zeiţei Hermes , iar aceasta tot încearcă să-l seducă pe partener, care ar fi suspect că ar fi hermafrodit ... etc. „Slabă prezentare – mi-am zis eu. Nu cred decât o mică parte.” % - Eu am avut o experienţă asemănătoare, dar nu pot povesti atât de frumos ca tine. Vom mai vorbi altă dată. - Atunci să aşteptăm acea dată când vom reuşi să vorbim mai temeinic despre trăirile noastre, despre sentimentele şi experienţele fiecăruia dintre noi, am încheiat eu discuţia, lăsând

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

trupurile să exprime mai concret relaţia care urma să se cimenteze pe parcurs. Ne-am culcat şi fiecare am adormit însoţiţi de gânduri personale dar mulţumiţi. Se spune că nemulţumitului i se ia darul, în cazul când este fericit, dar doreşte şi mai multă fericire decât a dobândit, ceea ce arată că nu e mulţumit.

III AMINTIRI, ÎNVĂŢĂMINTE ŞI RUGĂCIUNI PENTRU SUFLET Nu pot spune că în relaţia mea cu Ana am pornit , de la început, cu acel sentiment de iubire pură. Eram maturi amândoi, trecuţi prin experienţa de familişti, din care încă mai păstram în minte unele evenimente cu care nu prea ne puteam lăuda. Fiecare dintre noi doream o abordare concretă şi realistă, judecată cu maturitate şi înţelegere, aptă să ne ajute să formăm un cuplu care să reziste în timp şi să ne putem înţelege chiar şi numai din priviri. N-am făcut vreo înţelegere prealabilă pentru căsătorie, dar ne-am încredinţat că ne vom respecta reciproc şi ne vom strădui să gospodărim împreună pentru a duce o viaţă liniştită, onestă, ca doi oameni civilizaţi, educaţi, în stare să sădim încrederea atât de necesară între două suflete care aproape au obosit în trecerea lor prin încercările vieţii. Aşa se face că am reuşit să-i spun Anei că o iubesc, după trecerea unui număr de ani de convieţuire împreună, deşi ea îmi reproşa că nu i-am făcut o astfel de declaraţie de iubire: „Nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti. Eu ţi-am spus”. - De la început am venit în casa ta cu inima curată şi deschisă pentru iubire şi o convieţuire cinstită şi demnă, care să conducă la unirea destinelor noastre, i-am răspuns eu. Nu este suficient numai să vrem, ci şi să ajungem la această voinţă comună 39

NICOLAE C. DINU

destul de putenică , să ne ajute să împărţim povara greutăţilor vieţii în doi, ca şi a tuturor bucuriilor de care vom avea parte. Am făcut-o de bună voie, cu sufletul curat şi cu tot ce am în mine – bune şi mai puţin bune – iar dacă nu intervin între noi certuri sau interese materiale înguste, precum şi unele fapte reprobabile şi dacă şi răspunsul tău este afirmativ, nu ne rămâne decât să începem organizarea vieţii pentru viitor. - Aşa să fie! a răspuns Ana emoţionată, dar să vedem cum va evolua viitorul şi viaţa de cuplu. - Ştiu cât de greu îţi vine ţie să te încrezi într-o altă persoană, după atâţia ani de izolare în singurătate, dar cred că între noi a intervenit, deja, un fel de obişnuniţă de când suntem împreună şi sper să sporească şi încrederea ta în această relaţie; eu mă voi strădui mai mult pentru a te ajuta să ai mai mult curaj şi să te bizui pe mine şi pe experienţa mea de viaţă. Nu este bine să te izolezi. Femeia singură, oricât ar fi şi ar iubi ea independenţa, este la fel ca un trunchi de copac lipsit de crengi, iar dacă nu are pe lângă ea nici copii, nici alte rude apropiate, o usucă dorul şi îşi tot aşteaptă sfârşitul, în urechi răsunându-i mereu glasuri care vin din Infern. ... Tot discutând zilnic despre noi, treptat, Ana s-a apropiat mai mult de mine. Nu mă mai considera doar un mascul (obiect sexual) ci un partener de viaţă viu şi real, loial în vorbă şi faptă, cu care împărţea zilnic patul, grijile şi bucuriile, simţind şi ea o parte din responsabilităţile comune, pentru care merită să trăieşti şi să rişti, dacă este nevoie. Discuţiile se refereau totdeauna la viaţa de zi cu zi, la nevoia de a avea numai gânduri bune de ajutor, loialitatea între noi şi ceilalţi, despre iubire, credinţă şi fericire. Odată i-am explicat că la vârsta la care ne aflăm noi, iubirea se deosebeşte mult de cea „oarbă” de la 18 ani, care are un grad ridicat de inocenţă.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Dar şi iubirea noastră de acum poate include sentimente curate de dragoste care produc emoţii dar ele îmbracă haina de grijă, respect şi protecţie în faţa riscurilor şi altor rele. După o vreme o simţeam pe Ana cum întinerea, era veselă şi bine dispusă, reacţionând pozitiv la glume şi la jocul în doi. Oamenilor care iubesc li se citeşte fericirea pe chip, nu o pot ascunde, dar ea să fie reală, nu iluzorie, că şi aşa este destul de rară, o poţi sesiza greu, deşi toţi tânjesc după ea. ... În cartea „Măreţia din interiorul tău” scrisă de Cris D. Larson, am citit că: „Iubirea este esenţa luminii eterne a conştiinţei ce se află în interiorul omului şi ea nu cunoaşte limite, dar este indispensabilă pentru dezvoltarea superioară a minţii, a bunei dispoziţii şi a talentului, pentru o stare mai luminoasă şi mai fericită şi reprezintă sursa pentru dezvoltarea capacităţii mentale: este la fel ca o zi însorită pentru florile câmpului”, încheia el lunga definiţie. În primele săptămâni de când convieţuiam amândoi, Ana era exagerat de pudică şi reţinută, dar, pe parcurs „s-a domesticit”, nu se mai ferea la orice pas să rămână goală lângă mine sau să n-o surprind dezbrăcată, deşi obiceiul de a bate la uşa dormitorului a rămas şi astăzi, deşi amândoi îl socotim inutil. A fost o perioadă de timp în care ne-am simţit bine împreună, ca „în luna de miere”. Ne plimbam prin parc, vizionam filme la cinematograf, mergeam la festivaluri sau alte spectacole în parc, iar când aveam ocazia, discutam despre noi doi. Aşa mi-a încolţit ideea să scriu cartea „Un crâmpei din viaţa Anei Stănescu” pe care mai târziu am transformat-o în „Să îmbătrânim frumos”, adăugând şi alte date şi fapte din viaţa noastră, până la zi. Povestea ei m-a impresionat profund, însă s-a împotrivit s-o scriu. Într-o dimineaţă ne-a trezit din somn o rază de soare care penetrase prin perdeaua de la fereastră. Ana zâmbea. - Bună dimineaţa! am salutat-o eu. Mă mai vrei lângă tine?

NICOLAE C. DINU

- Desigur! mi-a răspuns ea veselă. Ai altă părere? Nu ţi-am spus de la început că te aştept de 21 de ani? Sau ai uitat? Aşteptam şi eu un „Făt Frumos”. - Şi ţi-a ieşit în cale un moş – completez eu. Sunt lângă tine. - Ei, nu tocmai, iar eu vreau să rămân cu tine. - Bine! Atunci să luptăm împreună pentru a ne făuri un viitor sigur, vesel şi liniştit, dacă ai încredere în mine. - Deocamdată am, a răspuns Ana. De unde concluzia că în interiorul său omul dispune de o iubire nelimitată care poate declanşa în mod automat „Legea atracţiei” care acţionează în Marele Univers, care, la rândul său, participă la vindecarea trupului. Ana mă urmărea cu atenţie, aprobându-mă prin înclinarea capului. Pe chip i-a apărut un zâmbet şi a zis: - De când sunt cu tine am aşa ... un fel de mulţumire, caremi produce bucurie şi fericire în suflet. - Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de fericire ca atunci când ar fi ultima! Stă în puterea noastră să uităm trecutul şi să alungăm gândurile rele (urâte) cum sunt ura, invidia, viclenia, mândria, dispreţul, minciuna, tristeţea, iubirea de arginţi etc. Pentru a duce o viaţă normală, în cuplu trebuie să coexiste permanent armonia şi iubirea, aceasta din urmă fiind darul primit de la Dumnezeu şi este considerat focul care trebuie ocrotit şi întreţinut continuu, foc ce nu poate fi stins decât de ură şi gândurile rele. ... Când eram copil acasă la părinţii mei, mama sau bunica din partea mamei mă luau la biserică duminica, unde auzeam preotul vorbind despre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni – să-ţi iubeşti aproapele. Tot ele m-au învăţat rugăciuni pe care le numeau poezii, pentru că erau în versuri, precum:

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

I. „Înger, îngeraşul meu, Ce mi te-a dat Dumnezeu, Totdeauna fii cu mine Şi mă-nvaţă să fac bine! Eu sunt mic - tu fă-mă mare; Eu sunt slab - tu fă-mă tare; În tot locul mă-nsoţeşte Şi de rele mă fereşte!” pe care o ziceam dimineaţa. II. Rugăciunea pe care o spuneam seara la culcare: Doamne ziua s-a sfârşit, Şi noaptea iar a venit Peste zi ne-ai ajutat De-am lucrat şi-am învăţat. Tu şi noaptea priveghezi, De noi nu te-ndepărtezi. Doamne, îngeraşii tăi Să-i faci păzitorii mei! Amin. III. Tatăl Nostru îl spuneam la fiecare masă, dimineaţa, la prânz, seara sau peste zi. Prin clasele a III-a şi a IV-a am fost primit în corul bisericii şi interpretam toate cântările de la Deniile din săptămâna Mare a Paştilor. - Mai ştii şi alte versuri? mă întreabă Ana, zâmbind. - Da, ştiu foarte multe: unele istorice, altele patriotice, mai ales pe cele care au devenit şlagăre, cântate de interpreţii de muzică uşoară, populară sau romanţe.

NICOLAE C. DINU

Pe copiii mei nu i-am putut învăţa rugăciunile, că şi mie mi-au fost interzise în perioada comunistă, dar i-am stimulat să înveţe poezii patriotice (Ex. Stema ţării, istorice – Scrisoarea a IIIa) sau dragostea de natură (Brăduleţul), dragostea de animale (Cuţu şchiop). - Ai amintit de cântece. Mi-ar plăcea să te aud cântând, mă provoacă Ana. Ce zici? Hai, te rog! - Desigur, pot cânta orice cântec pe care îl ştiu, am spus eu vesel, chiar şi fără acompaniament. Pentru plăcerea ei şi a mea , am fredonat: „ Ce bine ne-nţelegem noi doi, Parc-am fi unul singur, nu doi. Ne-nţelegem dintr-o simplă privire, Suntem unul amândoi. Îmi place să vorbesc Şi tu iei vorba mea. Îmi place să gândesc, Iar tu ştii tot ce-aş vrea, etc....” Sau altul: „Nu ştiu ce m-o fi legat de tine Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu mine?!” - Dar cu mine? mi-a dat Ana replica, explodând într-un râs sănătos, plin de semnificaţie. Îmi place cum interpretezi. Cânţi foarte frumos! mă laudă Ana. Aş sta toată ziua să te ascult, dar trebuie să fug la bucătărie să văd ce face mâncarea de pe aragaz, că dacă se arde, la prânz suntem obligaţi să mâncăm mezeluri. Când s-a întors din bucătărie, s-a aşezat pe fotoliu, fără să spună un cuvânt, cu privirea fixată pe desenul covorului de pe parchet. - La ce te gândeşti? am întrebat-o eu. 44

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- La noi doi. Ce bine ar fi ca toată viaţa omului să fie numai cântec şi bucurie! Să uiţi de trecut, de necazuri şi de singurătate. - Ai dreptate. Dacă trecutul este păgubos, el strică sufletul omului şi sapă şanţuri adânci prin care curge lava fierbinte a suferinţei, am adăugat eu cu glas stins. De acum înainte, dacă ne vom înţelege, alungarea trecutului va depinde numai de noi, în cea mai mare măsură. Căsătoria, acea unire a destinelor a două suflete, se face doar când le uneşte iubirea adevărată, multă iubire. este legătura sfântă, dar grea, dintre bărbat şi femeie, pe care ei şi-o aleg singuri, de bună voie. Din acel moment amândoi sunt obligaţi să lupte pentru a asigura pacea familiei şi a casei; ea reprezintă pâinea sufletului şi liniştea lui. Cuplul trebuie să dea dovadă de multă înţelegere, răbdare şi cedări, fără ambiţii nejustificate; niciunul să nu aibă pretenţia să i se dea dreptate că el ar fi mai mare sau mai deştept etc. Conflictele pot fi evitate dacă în acea căsnicie există respect reciproc, iar dacă acea căsătorie este slujită şi de înţelegere, poate deveni perfectă. Totdeauna să ne gândim că adevărul şi dreptatea le deţine numai Dumnezeu, pe când cele care vin de la oameni sunt relative, diferind de la un om la altul. De aceea se impune o atitudine flexibilă, calmă şi cedarea, evitarea certurilor şi a conflictelor de orice fel, care pot scoate la suprafaţă cele mai dificile emoţii şi „tare” de caracter ca: ura, furia, invidia, tristeţea, care conduc, de obicei, la neîncredere şi, în final, la singurătate. Adesea fac să sufere grav sănătatea fizică şi /sau mentală, iar remedierea lor se obţine foarte greu. Cearta dintre parteneri este un semnal de alarmă, iar dacă se repetă, ea topeşte treptat iubirea lor şi anunţă că ruptura relaţiei lor nu este departe. De aceea este indicat ca atunci când partenerii aleg să ducă o viaţă în doi, ei trebuie să lupte împreună pentru a o transforma în 45

NICOLAE C. DINU

„unul solid, trainic şi permanent”, cu afecţiune şi dorinţa de a-şi îndeplini toate drepturile şi obligaţiile în mod egal, acceptând ca pe ceva firesc, toate diferenţele constatate dintre ei. Pacea şi iubirea dintre cei doi parteneri sunt cele două componente care sprijină şi întăresc viaţa adevărată a cuplului. În căsnicie dragostea poate evolua diferit, uneori imprevizibilă, pot interveni tensiuni în cuplu, îndoieli şi chiar unele zbateri sau conflicte, care pot întări cuplul sau îl pot destrăma , în cazul în care neînţelegerile se adună, iar situaţia nu se îmbunătăţeşte. Greutăţile ce se ivesc în relaţie, conduc uneori la alte priorităţi, anulând astfel focul iubirii şi fericirii de la început. Pentru a nu ajunge la un astfel de deznodământ, cei doi să se ferească de „căsniciile de conjunctură”, care adesea duc la eşec. (Ex. o femeie se mărită ca să scape de grijile materiale sau cele de imagine). O căsnicie adevărată presupune ca cei doi viitori parteneri să se înhame , în mod egal, la efortul necesar pentru menţinerea şi dezvoltarea ei, altfel riscul destrămării ei va spori, dacă la ea se adaugă şi lipsa iubirii. Numai iubirea poate oferi încrederea , puterea cedării (adică să laşi de la tine), precum şi forţa iertării, de ambele părţi. Numai omul raţional şi cinstit reuşeşte să exprime totdeauna adevărul şi cât de frumos este chipul lui; parcă îţi şopteşte la ureche: „Îţi place sufletul meu? Dacă îţi place, eu sunt gata să ţi-l ofer. Şi poţi să-l păstrezi, că nu vei regreta!” Un asemenea suflet n-ar trebui refuzat. Există, însă, parteneri care acceptă unirea de formă, dar pe parcurs se dovedesc trişori , fie numai unul, fie amândoi, îşi urmăresc anumite interese, jucând teatru ieftin de iubire, în realitate, simte repulsie şi se luptă cu el, detaşându-se de trup ca să nu participe la actul sexual cu mintea, sufletul şi plăcerea în sine, ci se gândeşte la altceva sau la o persoană mai agreabilă etc. Sunt situaţii când constaţi că persoana cu care vei intra în relaţie este diferită de cea pe care ţi-ai închipuit-o (ai visat-o) ca 46

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

fiind iubirea după care ai tânjit, dar nu i-ai cunoscut viciile, doar unele calităţi şi nu trebuie să te grăbeşti să iei decizii pe care să le regreţi ulterior. Toţi bărbaţii doresc ca femeile pe care ei le-au visat să fie mai înţelepte, bune, răbdătoare, mai mature în gândire; să aibă mai multă intuiţie, să nu fie stăpânite de atitudinea de dispreţ, veşnic nemulţumite şi intolerante, ci să fie tandre, liniştite etc. ... În ceea ce ne priveşte pe noi doi, oameni care am trecut şi prin alte căsnicii, din care am adunat un bagaj de dezamăgiri, greşeli, rateuri etc.... unirea ar trebui să se realizeze conform principiului: „Dacă te-ai hotărât şi mă vrei alături pentru viitor, acceptă-mi trecutul, apoi şi uită-l!” - De ce? întreabă Ana. Eu tocmai vreau să-l ştiu. - De aceea încerc şi eu să ţi-l spun, să iei cunoştinţă de el, apoi să-l uiţi, deoarece repetarea amintirilor strică armonia cuplului şi împiedică împăcarea sufletească între cei doi, tocmai atunci când între cele două părţi este nevoie de mai multă înţelegere. - Cum ai vrea să fie femeia cu care să formezi un cuplu? - Ei, eu aş vrea ca femeia să fie unică sau să prezinte garanţii că va putea deveni unică în sufletul ei de jar, să pulseze ca faţeta orbitoare a diamantului şlefuit şi ca icoana din biserică, iar pentru tihna anilor pe care îi vom mai trăi, să fie blândă şi caldă ca o ploaie de vară pentru a înviora natura. - Şi până acum nu ai găsit acea „Capodoperă”, a spus Ana, râzând vesel. Poate n-ai căutat suficient? - Nu! N-am găsit, deşi în căutările mele am dat peste unele femei puternice, interesante, altele tandre, pasionale, generoase, care mi-au dăruit tandreţea sau au făcut doar să pulseze simţurile. Poate n-am ştiut eu să caut mai ştiinţific, mai „aplicat”. Sau poate este adevărat că iubirea este unică?! - Mai degrabă ste valabil ultima – zice Ana pe gânduri.

NICOLAE C. DINU

... De fiecare dată când aveam mai mult timp la dispoziţie, ne aşezam pe fotoliu şi tăifăsuiam amândoi. Mă bucuram că Ana renunţase la servici – spre supărarea lui Dorin Popescu – dar începusem să mă obişnuiesc cu ideea că mă aşteaptă cineva acasă când mă întorc de la şcoală, după cursuri. Dar într-o zi am terminat predarea cursurilor cu o oră mai devreme şi m-am întors acasă. Am sunat la uşa apartamentului nostru de două ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât scările, am ieşit din bloc şi am pornit spre B-dul Tomis, dar la capătul aleei noastre m-am întâlnit cu Ana, care se întorcea de la piaţă cu două sacoşe grele. I le-am luat eu şi ne-am întors în apartament. Ani a golit pe masa din bucătărie tot ce cumpărase, apoi a rămas tăcută pe un scaun. - Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. Nu vreau să te văd tristă! Mi se pare că te frământă ceva, spune-mi! Chiar dacă este greu, împarte povara cu mine, aşa cum ne-am înţeles! - Nu este nimic grav. Dar, hai să-ţi spun! După ce ai plecat tu la şcoală, eu am plecat la piaţă, dar înainte de a ieşi din casă, am sunat la telefon pe Violeta, prietena mea, pe care o ştii, că ţi-am mai vorbit despre ea. - Nu te-am mai auzit vorbind că te-ai mai întâlnit cu ea. Ce spune? - Ai dreptate. Nu ne-am mai întâlnit de mult, iar de când ai venit tu la mine, nu ne-am mai văzut amândouă. Vroiam să discut cu ea pentru a-i împărtăşi bucuria de a te avea aici, lângă mine. Ea era acasă, mi-a răspuns prompt şi am hotărât pe loc să ne întâlnim în parcul „Tăbăcărie” lângă restaurantul „Bulevard”. Discuţia cu ea a început aşa: - Ce ai păţit, fato? Ce ţi s-a întâmplat? m-a întrebat Violeta, când ne-am aşezat pe o bancă din parc. - M-am măritat, dragă, îi spun eu. Am o relaţie, mai bine zis, cu un bărbat şi vreau să-ţi cer un sfat. -Dă-i drumul! Cine e bărbatul? Doar n-o fi un Cezar, din familia de împăraţi romani? 48

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Nu e Cezar, e Dinu, pensionar ca şi mine. L-am cunoscut la firma lui Dorin Popescu, unde am lucrat şi eu câţiva ani de zile. Venise să-l caute pe Colonelul Voinea, fostul său coleg şi am stat cu el de vorbă de mai multe ori, apoi a venit acasă la mine, pe la sfârşitul lunii ianuarie 1994. - Îl cunosc şi eu. A venit odată la noi şi a vorbit cu directorul T. CIF – cumnatul meu, Ninel Ionescu. - Ştii că eu, după despărţirea – prin divorţ – de N. P. am hotărât să nu mai permit nimănui să mă rănească, motiv pentru care uram toţi bărbaţii şi hotărâsem să nu mă mai aventurez într-o nouă relaţie. - Şi acum l-ai găsit pe acest Cezar de neam de împăraţi romani şi nu ştii cum să-ţi schimbi hotărârea, continuă Violeta cu glumele ei. Ia spune-mi: pe N.P. l-ai mai întâlnit? m-a întrebat ca să şteargă expresia. - Da. Eram cu Dinu în piaţa de zarzavat din cartierul Tomis III şi l-am văzut pe N.P. ieşind din bufetul de lângă chioşcurile de zarzavat. A ajuns rău... este înduioşător, dragă. Îl cunoaşte şi Dinu, chiar el mi l-a arătat: „Iată-l pe N.P.!” apoi a continuat: „Săptămâna trecută l-am întâlnit în zona Piaţa Ovidiu, pe lângă biserica Sf. Anton. Era îmbrăcat cu pantaloni bej de doc, o cămaşă scoasă peste pantaloni, iar în picioare purta pantofi de culoare maron, un număr mai mare şi călca peste ştaifuri. Ducea pe umăr un sca în care avea nişte obiecte” Aşa mi l-a descris Dinu şi tot aşa era şi de data asta, când lam văzut amândoi. Nu ştiu dacă N.P. ne-a văzut. A coborât din piaţă în B-dul Alex. Lăpuşneanu şi nu l-am mai văzut de atunci. - Acum spune-mi despre noua ta relaţie! - Dragă, cu Dinu am discutat deschis de mai multe ori şi la firmă şi acasă la mine, apoi după 31 ian. 1994 a rămas la mine. Am despicat firul în patru cu el, vorbind despre aproape toate domeniile de viaţă. Îl priveam când vorbea şi-mi remomoram o parte din faptele din căsnicia mea de aproape 13 ani de zile cu N.P., care-mi lăsau un gust amar – un eşec lamentabil – care-mi 49

NICOLAE C. DINU

aduceau în imaginaţie şi în suflet o teamă rece, persistentă, de a mă implica într-o nouă relaţie. În cei 21 de ani care trecuseră peste mine de la divorţ, mă obişnuisem cu ideea de singurătate, dar teama de aceasta nu-mi trecuse total, continuând să mă apese şi să-mi dea senzaţia pe care o simte un om inutil pentru societate şi pentru viaţă. De când locuim şi gospodărim împreună, am simţit că Dinu mi-a luat aproape total, povara şi teama de singurătate, iar când este lângă mine mă simt apărată. Am umblat cu el peste tot: la teatru, film, festivalurile de la Mamaia pe perioada verii, reuşind să râd şi să mă veselesc mai des; uneori povesteşte diferite întâmplări sau snoave şi râdem cu lacrimi. Aşa am început să-l simt treptat şi să-l accept lângă mine, ca pe un cadou valoros pe care l-aş fi primit, după ce l-am aşteptat de mult, dar încă am senzaţia că nu-l merit suficient. Cu toate acestea, de când sunt cu el, mă simt din nou tânără, reînnoită şi sunt tot mai conştientă de faptul că viaţa merită trăită, sporind garanţia, speranţa şi siguranţa de viaţă! După 21 de ani de singurătate simt o nouă chemare faţă de el şi prin comportarea sa dovedeşte că merită să fie iubit. El este ca un adăpost sigur în caz de furtună, îmi este mereu aproape, mă ocroteşte în orice situaţie; mă simt bine în prezenţa lui, fiind un prieten bun, loial, la care ţin foarte mult, chiar dacă iubirea nu se află, încă, la „cota” cerută. - Şi tu vrei să te căsătoreşti cu el? o întreabă Violeta. - Poate, dacă relaţia va merge bine în continuare. - Ştiu şi eu?! replică Violeta, ridicând din umeri. De fapt căsătoria seamănă într-un fel cu loteria:poţi câştiga şi te bucuri, dar dacă greşeşti, poţi pierde. Tu îl cunoşti bine? Cea mai grea problemă este acea nepotrivire a sufletelor date de Dumnezeu. Iubirea este acea taină a vieţii în care se contopesc cei doi. Eşti sigură că te iubeşte? - Nimic nu este foarte sigur, dar el se poartă cu mine tandru, fiind foarte atent la tot ce spune şi face. Într-o zi poate voi 50

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

aflacă mă iubeşte şi el, aşa cum simt şi eu faţă de el o atracţie şi o apropiere necesară. În relaţia mea de căsătorie cu N.P. ajunsesem să urăsc pe toţi bărbaţii. - Ai grijă în noua ta relaţie! mă atenţionează Violeta. Ştiu că este greu să uiţi de supărări şi suferinţe, dar încearcă să te asiguri că încrederea ta în Dinu nu este amăgire! - Cu el mă simt în siguranţă, sunt alta, mai puternică, una nouă. Crede-mă că nu este o senzaţie falsă! Aşa simt eu şi am speranţa că totul o să evolueze foarte bine. M-a sfătuit să renunţ la servici şi m-am bucurat că n-aş fi putut face faţă şi la servici şi acasă; el este bărbat care are nevoie de rufe curate, mâncare gătită; chiar mă temeam la început că nu voi reuşu să le fac pe toate având în vedere că n-am mai făcut de mult un menaj complet pentru două persoane. - Îmi place că eşti veselă, observă Violeta, studiindu-mă. - Da, mă simt alta şi-mi spune inima că el ţine la mine, încât nu mă mai preocupă nici singurătatea, nici bătrâneţea. Dimpotrivă, am început să sper într-o miraculoasă prelungire a tinereţii prin iubire. Poate vei spune că visez, că „bat câmpii”, dar eu aşa simt de când sunt în relaţie cu el. - De, dragă, ştiu şi eu? E posibil, aprobă Violeta, ridicând din umeri şi zâmbindu-mi cu subînţeles. - Nu demultă vreme Dinu era un străin pentru mine, un necunoscut, dar m-am obişnuit cu el şi nu mă mai sperii când mă trezesc din somn şi-l văd dormind alături de mine. Totuşi, încă mai cred că relaţia noastră este rezultatul unei întâmplări sau, poate, destinul... nu ştiu, dar mă simt bine cu el, cu toate că nu pot spune, cu certitudine, că sunt îndrăgostită de el. Sau poate sunt, dar încă nu-mi dau seama?! Cred că şi el simte starea mea, care nu i se pare prea comodă, dar conzinuă să se comporte normal. La început eram atât de pudică când eram în pat cu el, încât mă înveleam până la gât cu cearşaful pentru a-mi feri trupul de privirile lui. A zâmbit şi mi-a zis direct: „Ai procese de conştiinţă? 51

NICOLAE C. DINU

Sper că nu te-a copleşit timiditatea”. Ia viaţa aşa cum este şi încearcă să conlucrezi cu bărbatul din faţa ta! Pudoarea este necesară doar când eşti îmbrăcată, dar după ce îmbrăcămintea a fost îndepărtată de pe trupul femeii, este în folosul ei să-şi dezvăluie cele mai ascunse şi mai neînţelese secrete. De atunci naturaleţea lui m-a ajutat şi pe mine să mă port firesc şi, treptat, ne-am apropiat şi mai mult unul de celălalt. - Mă uimeşti cu destăinuirile tale. Nici nu te mai recunosc, zice Violeta, cu o grimasă în colţul gurii. - De când sunt cu el, continuă Ana, nu mi-am mai amintit niciun eveniment din trecutul meu, trăind doar un prezent special scos din cotidian – rupt total din lumea în care trăim. Uneori mă trezesc urmărindu-i reacţiile , întocmai ca pisica aflată la pândă cu toate simţurile ascuţite, apoi realizez cu plăcere, că după atâta amar de vreme mă aflu din nou în intimitatea unui bărbat străin pe care îl vreau să fie al meu. Căsnicia mea cu N.P. a fost prea scurtă şi nu mi-am dat seama de toate secretele, mai ales de dorurile, nebuniile şi suferinţele pe care le provoacă atracţia dintre un bărbat şi o femeie în diferite etape ale vârstei lor. De aceea cred că mai există şi alte căi neexploatate, care nu se mai supun regulilor logicii, ştiinţei, nici măcar bunului simţ, pentru a fi descifrate. Dinu este destul de spontan în tot ceea ce spune şi face. Odată, pe la sfârşitul lunii februarie, am plecat de acasă să ne plimbăm prin parcul Tăbăcărie, apoi prin Satul de Vacanţă, hoinărind până pe la ora 13.00. În zorii zilei plouase puţin, dar se zvântase, iar un soare cald şi vesel ne zâmbea printre copacii desfrunziţi. Am râs, am spus glume. Dinu a cântat nişte cântece de pe vremea copilăriei şi tinereţii noastre (are o voce plăcută şi interpretează corect melodiile) care m-au transportat în trecut, la anii noştri uitaţi, parcă, într-un ungher prăfuit. Când s-a oprit l-am întrebat: - Nu îţi este foame? Hai acasă, că este trecut de ora 13.00!

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Mergem. Mă bucur că eşti grijulie. Eu şi uitasem de masă. În drum spre B-dul Lăpuşneanu mi-am amintit că suntem în luna februarie, lună de iarnă, tocmai când am auzit cântecul cucului. - De ce cântă cucul? m-a întrebat Dinu râzând. - Nu ştiu, i-am răspuns eu. Poate îşi caută perechea, aşa, ca noi? - Să ştii şi tu că cucul cântă întotdeauna după ploaie, iar azi este soare, cald şi a venit primăvara. Am râs amândoi şi ne-am continuat drumul spre casă, mergând la braţ, bucuroşi că suntem împreună. - Eşti nebună! exclamă Violeta. Nebună de legat! a repatat ea, după ce am terminat eu de povestit. - De ce spui aşa? am întrebat-o. - De ce? Păi, la vârsta ta îţi mai arde de încercări juvenile? Aud că îmi înşiri scene de dragoste întocmai ca o şcolăriţă inamorată, căreia i s-au aprins călcâiele după un Făt Frumos. Te-o fi găsit şi el caldă pe tine pentru vreo aventură? Nu te temi că te-ar putea strânge de gât într-o noapte? De când îl cunoşti? - De vreo doi ani. Nu pot pretinde că ştiu totul despre el, dar de când s-a mutat la mine s-a dovedit un bărbat manierat, se poartă atent cu mine, civilizat, mă ajută la diferite activităţi gospodăreşti în casă... Dar ceea ce este şi mai important, el m-a făcut să simt că trăiesc din nou. - Deci relaţia este avansată. Deja locuieşte cu tine! se miră Violeta. Nu strică mai multă prudenţă! Dar tu ştii ce faci. - Da, locuieşte la mine. Am acceptat de la început şi nu regret. Recunosc că a fost o probă de curaj pentru mine; poate pentru tine seamănă cu a închide ochii şi să te arunci în vâltoare cu capul înainte. Eu am acceptat fără prejudecăţi, doar mânată de simţurile mele, dorind să-mi dovedesc că mai sunt bună de ceva şi că sunt în măsură să fac faţă unei încercări serioase – pe care tu ai numit-o aventură – de care m-am temut atâţia ani în perioada cât 53

NICOLAE C. DINU

am fost tânără. În această întreprindere curajoasă Dinu a avut o contribuţie esenţală. El a ştiut să mă susţină şi să mă influenţeze, cu realism şi o sinceritate fantastice, încă de la începutul relaţiei noastre. - Bine, draga mea! a zis Violeta, ridicându-se de pe bancă. Ai reuşit să mă uimeşti astăzi. La revedere! - La revedere şi nu-mi purta de grijă, că până la urmă mă voi descurca! ... De la întâlnirea cu Violeta am trecut prin Piaţa Tomis III şi am cumpărat ce ai văzut, iar pe drumul spre casă m-am tot gândit: „Mă simt în siguranţă cu Dinu lângă mine, dar am, totuşi, o teamă în suflet şi nu ştiu de ce. N-ar trebui să mă tem de oameni şi, mai ales, de el, care mi-a redat liniştea, bucuria şi speranţa de mai bine. Ce atâta teamă de necunoscut? În fond eu îl vreau pe Dinu lângă mine!” mi-am zis cu hotărâre. ... A urmat o tăcere prelungită, iar Ana m-a întrebat: - Tu nu zici nimic? Te văd dus pe gânduri. - Ce să mai zic? Constat doar, că există persoane care nu prea doresc să ne vadă împreună. De ce oare? O fi vorba de invidie sau altceva? - Tu o cunoşti pe Violeta? - Da. Acum câţiva ani am fost la Directorul T.C.I.F. – Ionescu – cu o problemă de serviciu şi am cunoscut-o în anticamera în care lucra împreună cu o altă funcţionară. Le-am salutat, dar n-am prea discutat. Nici nu cred că îşi mai aduce aminte de mine. Cred că aşa este mai bine. - Ea mi-a zis că te cunoaşte. Ninel Ionescu este şi cumnatul ei; este căsătorit cu sora Violetei, precizează Ana. - Poate ea este invidioasă pe tine? Dar consider că te-a sfătuit corect, în sensul că trebuie să fii prudentă. Este un mod de supravieţuire.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- După discuţia avută cu ea, îmi scăzuse entuziasmul de la început, dar după ce m-am gândit puţin, mi-am zis în gând: „Nu voi ignora trecerea timpului, aşteptând speranţele deşarte sau vreo minune să se mai întâmple, voi acţiona acum, că orice clipă pierdută nu se mai întoarce, iar pentru mine această clipă a sosit şi mă voi strădui din toate puterile s-o trăiesc. Nu pot să-i spun lui Dinu că m-am răzgândit din motive pe care nu le am. Asta ar fi o atitudine neserioasă din partea mea. În plus, nici nu vreau să renunţ la relaţia mea cu el, indiferent ce se va întâmpla. Fie ce-o fi!” - Curios mod de a gândi! am spus eu. - De ce este curios? Este ceea ce am simţit eu atunci! mă contrazice Ana. Apoi, ţinând mâna în dreptul gurii ei, spune încet: „Asta să n-o iei ca pe o declaraţie de dragoste!” (Râde) Apoi se ridică brusc din fotoliu, cerându-şi scuze: - Te-am ţinut de vorbă şi am uitat că vrei să faci un duş. Hai, că până faci tu duş, eu pregătesc masa de prânz, apoi continuăm discuţia, a mai spus Ana, în timp ce se îndrepta spre bucătărie.. ... După ce am mâncat am revenit în sufragerie, ne-am aşezat iar în fotolii şi am continuat discuţia: - Ani, dragă, eu doresc ca relaţia noastră să nu fie tulburată de influenţe străine, oricât de bine intenţionaţi ar fi cei care vor să intervină. Ceea ce vrem noi să facem nu este o glumă; această relaţie vreau s-o tratăm cu seriozitatea pe care ne-o cere viaţa şi împrejurările. Vreau să procedăm ca oamenii maturi, serioşi, să punem în practică ceea ce am hotărât împreună. Mie nu-mi place să mă joc cu viaţa şi sentimentele oamenilor. Să evităm discuţiile care nu ne fac bine. - Cred că discuţii despre noi doi vor mai fi, pentru că lumea ne cunoaşte pe amândoi – separat desigur – dar nu trebuie să le mai dăm atenţie, nici să le justificăm ce facem.

NICOLAE C. DINU

Te văd supărat. Ce ai? Te-a indispus ce ţi-am povestit din cele discutate cu Violeta? - Vreau să ştii că pe mine nu mă interesează părerea Violetei despre relaţia noastră, ci părerea ta. Cu tine vreau eu să pornesc la drum nu cu Violeta, iar acea călătorie va fi lungă numai dacă vom reuşi s-o pregătim temeinic. Apoi ne vom putea bucura de ea până la capăt, numai dacă nu vom repeta necazurile pe care fiecare dintre noi le-a petrecut anterior. - Te rog să ai încredere în mine! a spus Ana. Recunosc că discuţia avută cu Violeta m-a descumpănit puţin, dar mi-a trecut. Cauza a fost şi perioada prea lungă de singurătate în care am trăit eu, care mi-a sădit nişte temeri în suflet. Eu te apreciez şi am încredere deplină în cuvântul tău şi nu te suspectez în niciun fel. Păcat că ne-am întâlnit atât de târziu! Asta o fi cauza unor îndoieli , care trec pe planul II. - Să încercăm să ne unim eforturile şi să construim împreună, să învăţăm să ne înţelegem şi să ne suportăm reciproc, pentru a nu distruge mult-puţinul care ne-a mai rămas. Aceste aspecte ne-ar putea ajuta „să îmbătrânim frumos”, ca doi oameni civilizaţi, care duc o viaţă armonioasă şi se completează reciproc, pentru a face faţă rigorilor vieţii cotidiene, care vine peste noi. - Deci, tu te temi de bărbaţi şi-i urăşti pe toţi, am spus eu, apăsând pe fiecare cuvânt. Şi pe mine? - Asta nu se mai aplică în cazul tău. Nu ţi-am spus de atâtea ori că eu te aştept de 21 de ani, deşi nu te văzusem la faţă niciodată? a declamat rar Ana. - Să înţeleg că tu „mă ceri de bărbat”? Atunci, hai să unim cele două jumătăţi şi să formăm întregul! am mai spus eu râzând. Numai să nu te temi în sufletul tău că vei face o achiziţie proastă cu mine. Deocamdată este bine să nu ne grăbim să cerem acea hârtie, care nu spune totul; fiecare dintre noi am avut-o şi ştim ce a fost. Nici eu nu mă grăbesc.... 56

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Căsnicia este un mare act de curaj şi o mare responsabilitate, iar jugul ei trebuie dus de ambii soţi în mod egal şi se cere să se bazeze pe iubire şi pe conştiinţa datoriei fiecăruia. Deci, fiind un act destul de serios, noi doi nu-l putem trata ca pe o glumă, mai ales ştiind că fiecare venim după câte o experienţă nefericită şi neplăcută şi trebuie s-o luăm de la zero împreună, în situaţia în care nu mai avem douăzeci de ani. Iar tu ai fost independentă timp de 21 de ani, cu o viaţă proprie şi cu dorinţa să-ţi fii propriul tău judecător, încât observ că îţi vine greu să te adaptezi la viaţa de cuplu. M-am tot gândit cum să procedăm amândoi pentru ca această căsnicie „să meargă”, fiind necesar să găsim „cheia” pentru o uniune definitivă. Să nu uităm că e nevoie şi de multă înţelepciune, iar de reuşit, reuşesc doar acele căsnicii bazate pe dragostea adevărată care poate veni şi mai târziu, chiar dacă nu este acea „văpaie” de la 20 de ani. Spun asta şi specialiştii care tratează diferite suferinţe ale sufletului. Ei precizează că iubirea este singurul sentiment care ne justifică existenţa, iar el este considerat „bogăţia sufletului”, care ne măsoară şi gradul de fericire proprie. Când te doare sufletul, afli că acea durere este greu de suportat, simţi că te sufoci, că nu mai poţi gândi, nici visa, iar mai apoi, nu mai poţi înţelege cum merge lumea. - Am înţeles că nici tu n-ai fost prea fericit? spune Ana. - Da, am avut unele probleme la servici, altele în familie apoi, când a venit momentul potrivit, m-am pensionat şi divorţat. Ana, dragă! fericirea adevărată este legată de sufletul omului, mai puţin de profesie sau de bani. Eu am colindat aproape prin toată ţara, mai ales în cei patru ani după pensionare. Natura este minunată, cu văi, râpe, poieniţe, păduri, câmpii nesfârşite care îmbracă munţii noştri, precum şi râuri şi alte ape, al căror foşnete şi susurul molcom îţi mângâie sufletul, iar vântul care mişcă pădurea este un cântec de leagăn, care te face să fii fericit pentru o vreme. În multe locuri din ţară am visat cu ochii deschişi şi am simţit că „trăiesc în raiul natural”. În 1993 am fost pe muntele 57

NICOLAE C. DINU

Cindrel cu nişte prieteni şi am ajuns pe o stâncă ce îmi dădea sentimentul că sunt aproape de Dumnezeu. A fost o mare fericire, dar s-a terminat. A rămas, însă, amintirea ascunsă în sertarele memoriei mele. Fericirea e scurtă şi constă doar în clipe uneori. Doar sufletul este veşnic iar omul se agaţă de viaţă sperând că va avea parte de fericire.

IV UN CRÂMPEI DIN VIAŢA ANEI STĂNESCU Reuşisem să cădem de acord amândoi, ca Ana să întrerupă serviciul la firmă, deşi Dorin Popescu a insistat să mai lucreze până la sfârşitul anului. Am asigurat-o că voi continua eu să lucrez până când se va schimba situaţia noastră financiară. - De ce vrei să nu mai lucrez? m-a întrebat ea. - Vreau să te odihneşti. În plus, vreau să mă aştepte şi pe mine cineva, care să-mi deschidă uşa când mă întorc de la şcoală. Ai destulă treabă şi acasă, încât nu vei ajunge să te plictiseşti ca mai înainte, iar când vom dori ,să putem pleca împreună în parc, la un teatru, la un film sau pur şi simplu, să ne plimbăm prin ţară. Fiind ocupaţi amândoi tot cu munca, nu vom mai avea timp niciodată să discutăm temeinic despre noi, despre viaţă. Ana a fost de acord şi a întrerupt, după câteva luni, serviciul la firmă, deşi D. Popescu s-a cam supărat că pleacă. A motivat că simte vârsta şi oboseala. - Ce ai vrea să ştii despre mine? m-a întrebat ea. - Totul, aşa cum şi tu trebuie să ştii totul despre mine, ca să nu avem „zone negre” în relaţia noastră, care ar putea conduce la suspiciuni şi nesiguranţă. De la M.V. am aflat doar că eşti născută în oraşul Roşiorii de Vede, că ai venit în dobrogea prin anul 1959, apoi ai lucrat la 58

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Tribunalul din Constanţa, ai fost căsătorită câţiva ani cu un procuror de care te-ai despărţit prin divorţ, apoi că eşti pensionară din luna aprilie 1990 şi cam atât. Aş vrea să-mi spui tu date despre viaţa ta, aşa cum voi face şi eu. - Da, am venit în Dobrogea din aprilie 1959 şi am lucrat ca grefier 31 de ani. Am ceva vechime, nu? La pensie am ieşit în baza decretului nr. 60/1990. Îmi amintesc că eram acasă şi spălam nişte rufe când s-a anunţat acel decret la radio. Le-am lăsat şi am dat telefon rudelor mele din Bucureşti, care m-au sfătuit să depun cererea de pensionare, după care să mă mut la ei, eventual să fac schimb de apartament pe parcurs, după ce obţin decizia de pensionare. A doua zi m-am prezentat la preşedintele Tribunalului, insistând să-mi aprobe cererea cât mai repede, dar acesta m-a sfătuit să mai am răbdare, poate situaţia va fi mai bună şi atunci voi renunţa. „Să nu-ţi pară rău!”. „Nu mai aştept deloc. Vă rog sămi aprobaţi cererea acum! Sunt stresată, obosită şi nu mai pot aştepta”. „Trebuie să mai aştepţi, că nu ne-au venit instrucţiunile de aplicare a Dec. 60/1990. Eu te sfătuiesc, totuşi, să ai răbdare, să te mai gândeşti. Mie îmi pare rău că vrei să pleci”. % ... Îmi era teamă că n-o să mi se aprobe pensionarea, iar acum când mă gândesc mai bine, nu ştiu de ce mă grăbeam atât. Doream să fiu liberă cât mai repede. Condiţiile „mai bune” pe care le aşteptam toţi, n-au mai venit decât pentru anumite persoane, majoritatea populaţiei a ajuns în sărăcie şi nesiguranţa zilei de mâine. În aprilie 1990 am primit decizia de pensionare şi m-am trezit cu atâta timp liber, că nu aveam ce face cu el. Mă trezeam dimineaţa tot la ora 6.00, îmi făceam tualeta zilnică, mâncarea frugală, repetând tot „ritualul zilnic” cum fusese dresat Ceasul 59

NICOLAE C. DINU

meu biologic atâţia ani, dar când totul se termina şi priveam spre uşa încuiată, realizam că nu mai unde să plec de acasă şi mă cuprindea un complex de inutilitate, care îmi amintea că nimeni nu mai are nevoie de mine şi de serviciile mele. Noua stare îmi era nepotrivită şi mă apăsa, accentuându-mi singurătatea. La început am încercat să-mi omor timpul, făcând curăţenie generală prin apartament, chiar dacă totul era curat, fiind nevoie să le şterg de praf şi să mut obiectele dintr-un loc în altul. După ce toate activităţile gospodăreşti s-au terminat, totul fiind în ordine, am vegetat întinsă pe pat, citind ziare, reviste, cărţi, ascultând ştirile zilei şi, în final muzica vremii. Mă ridicam din pat numai pentru a merge în bucătărie să mănânc ceva. Acest program monoton, aproape static, mă obosea mai mult decât dacă aş fi colindat pe străzi şi, plictisită cum eram, am hotărât să ies în oraş, la piaţă, apoi la magazine sau la o plimbare în parcul de lângă lacul Tăbăcărie. M-am gândit la prietena mea Violeta, pe care o cunoşteam de 25 de ani, încă de când lucram la raionul Băneasa, care se pensionase odată cu mine şi am sunat-o la telefon: „Ce faci?” am întrebat-o eu. „Privesc la T.V.” În câteva cuvinte i-am prezentat situaţia mea disperată din care rezulta plictiseala şi inutilitatea , iar ea mi-a spus: „Peste o jumătate de oră sunt la tine, aşa că tu îmbracă-te, pune-ţi o umbrelă în geantă şi aşteaptă-mă!” M-am îmbrăcat şi am trecut la fereastră s-o aştept. Ea a parcat maşina pe trotuar, apoi a urcat pe scară, în bloc. Am aşteptat-o lângă uşa de la intrarea în apartament. „Ţi-ai luat şi umbrela?” m-a întrebat ea. „Ce să fac cu umbrela, că afară este cald, zăpuşeală?”. „Tocmai, va ploua, după zăpuşeala asta. Mergem în parcul Tăbăcărie” a adăugat ea. De atunci ne sunam destul de des la telefon şi plecam amândouă, cu maşina ei, prin magazine, la Mamaia, la Mangalia sau în alte staţiuni turistice de pe litoralul Mării Negre, ajungând acasă numai seara ca să dorm, ziua nu voiam să mă întorc în singurătatea din casa mea. 60

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

% - Cum ai ajuns să lucrezi la firma lui Dorin Popescu? am întrebat-o eu când a încetat să mai povestească. - Era prin luna octombrie1991, când la noi începuse acea inflaţie galopantă. Eu mă aflam în faţa unui magazin de pe str, Ştefan cel Mare, de unde cumpărasem un material pentru un halat de casă, iar Dorin Popescu trecea spre alt magazin. M-a salutat şi m-a întrebat: „Am auzit că v-aţi pensionat. Este adevărat?” „Da i-am răspuns. M-am pensionat în aprilie 1990.” „Şi nu mai lucraţi nicăieri? Să nu-mi spuneţi că vă descurcaţi doar cu pensia”. „Deocamdată nu lucrez nicăieri”. „Am un post de secretară la firma mea. N-aţi vrea să mai adăugaţi ceva la pensie?” „Dv. ştiţi ce muncă am prestat eu timp de 31 de ani şi nu cred că aş mai putea intra într-un iureş infernal, la vârsta mea. Deja mă simt obosită”. „Ce ziceţi, acceptaţi postul? Nu vreau pe oricine, pe când pe dumneavoastră vă cunosc de atâşia ani de zile. Mai gândiţi-vă! Dacă doriţi vă aştept la firma noastră instalată în hotelul Palace, la etajul I, pe partea dreaptă. Puteţi veni şi mâine”. „Nu promit! i-am răspuns eu. S-ar putea să vin, nu ştiu”. ... Pe Dorin l-am ajutat şi eu de multe ori, dându-i nişte expertize tehnice pe care le executa în calitate de colaborator al Judecătoriei Constanţa şi s-o fi gândit să mă ajute şi el acum când are posibilitatea. Când am ajuns acasă la mine, am sunat la Roşiorii de Vede. Mi-a răspuns Fane, cumnatul meu, căruia i-am spus, printre altele discutate şi de oferta lui Dorin. „Cred că este bine să ai o ocupaţie care te ajută să uiţi de necazuri şi de singurătate, dar mergi şi vezi ce probleme sunt acolo şi dacă îţi convine, acceptă”. M-a informat ce mai face sora mea, nepoata mea, apoi am închis telefonul. ... A urmat o tăcere prelungită, după care Ana m-a privit şi, zâmbind, a clătinat uşor din cap, zicând:

NICOLAE C. DINU

- Când ai intrat prima dată aici, în apartament, ai râs de mine că am la uşa de la intrare trei yale. - N-am avut intenţa să râd de tine, nici să te critic; n-o lua şi tu în tragic. Te-am atenţionat doar faţă de poziţia hoţilor în raport cu încuietorile noastre. Tu ai motive să te temi, locuind aici singură, dar nu te speria! - Uşa de la intrare este din lemn de stejar, destul de solidă. Mi-a lucrat-o un meşter – nea Fănică – la Cooperativa Meşteşugărească „Muncă şi Artă”. Tot el mi-a montat şi yalele şi lanţul de siguranţă prin anul 1980. Când mi-ai spus atunci că nicio încuietoare nu este destul de sigură pentru a te apăra de hoţi, m-am speriat, deşi ştiam încă de la Tribunal, pe când lucram, despre faptele infracţionale. - Eu n-am spus decât că, oricât de sofisticate ar fi încuietorile, hoţii sunt curajoşi şi sunt dotaţi corespunzător ca să le poată deschide. Dar în bloc circulă oameni şi îi văd pe răufăcători, iar ei nu atacă decât în locurile în care ştiu că există ceea ce caută. Nu vin la întâmplare. - Atunci, marele infractor real pentru mine era singurătatea, care se insinuase, fără scrupule în casa mea, fără a o putea opri yalele mele sofisticate sau lanţul de la uşă. - Aici ai dreptate. Singurătatea nu se teme de uşile ferecate, blocate, zidite, nici de poliţie sau de asprimea legilor; ea intră pe uşă, pe fereastră, ajunge să te urmărească prin cameră până când îţi pătrunde în psihic de unde nu mai pleacă decât atunci când ceva, cineva te ajută în mod direct s-o învingi, dacă ea n-a reuşit să te cucerească definitiv. Atunci este greu s-o mai învingi, dar nu imposibil; când eşti înarmat cu curaj, încredere şi voinţa puternică de a reuşi poţi izbândi. Să nu uiţia asta! - Filosofia ta mă cam sperie, zice Ani, pe gânduri. - De ce te sperie? Şi eu am fost singur aproape patru ani de zile, dar am luptat cu singurătatea şi nu am dezarmat – speranţa în reuşită moare ultima – mai ales când ai încredere că există soluţii

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

pentru orice situaţie mai dificilă, la fel cum există leac pentru orice boală. Dar, spune-mi, ai mers la firmă până la urmă? am schimbat eu subietul discuţiei. - Da. După două zile de la discuţia cu Dorin, i-am făcut o vizită. Nu doream atât de mult s-o fac pentru bani, ci pentru a trăi în colectivitate, să am colegi, prieteni, să fiu informată cu noutăţile, într-un cuvânt – să trăiesc. Când am ajuns la ei, la firmă, l-am găsit pe Dorin vorbind la telefon cu cineva, dar cu tonul răstit. Mi-a arătat scaunul cu mâna şi m-am aşezat, aşteptând să termine el conversaţia, după care a început să-mi explice cum merg treburile în firma lor, ce am eu de făcut ca secretară şi cu cine voi mai lucra, fapt ce dovedea cât de sigur era el că voi accepta jobul de secretară. În încăpere a intrat un bărbat şi Dorin s-a oprit, făcând prezentările: „Doamna Ana Stănescu este viitoarea noastră secretară, iar dânsul este dl. inginer Marin Voinea, directorul Şcolii de Şoferi Indelcomo şi profesor de legislaţie şi mecanică. Vă cunoaşteţi?” - Nu! am răspuns eu şi M.V. în acelaşi timp. Pe M.V. nu-l văzusem niciodată până atunci. După ce a mai spus câte ceva de când mă cunoaşte el pe mine, a încheiat cu concluzia că, dacă vom lucra împreună, speră să ne înţelegem foarte bine. - Vă grăbiţi să mergeţi undeva? m-a întrebat Dorin. - Nu. Mă voi întoarce acasă. - Ce ziceţi, dacă vă propun să începeţi treaba de azi? Iată! Acesta este biroul dumneavoastră! mi-a spus râzând, în timp ce îmi arăta o masă cam „obosită”, al cărei furnir era desprins în zona de mijloc. Maşina de scris este cam veche, dar funcţionează destul de bine. Acesta este dulapul metalic în care ţinem documentele firmei, iar acolo, în colţ, se află cuierul pentru haine. Recunosc că nu este un sediu de firmă de lux, dar până în prezent atât am reuşit să achiziţionăm. 63

NICOLAE C. DINU

În acest hotel funcţionează mai multe firme şi a fost greu până am obţinut această cameră, dar sper ca toate să ne meargă bine, poate vom obţine un sediu administrativ corespunzător, a mai spus , apoi a tăcut. Nu mi-aţi răspuns dacă rămâneţi de azi la lucru, a reluat Dorin Popescu. Vă voi ajuta eu să vă acomodaţi cu toată firma, cu ajutorul domnului Voinea. - Rămân de astăzi, că nu prea am ce face acasă, am răspuns eu. - Atunci să vă spun salariul: vă ofer 10.000 de lei. Nu este prea mult, dar depăşeşte pensia dv. Batem palma? adaugă el, întinzând mâna spre mine. - Da, sunt de acord! am spus eu după ce am cântărit, în gând, situaţia. Oferta lui depăşea de două ori pensia mea de atunci, care se devalorizase din cauza inflaţiei. - Vă mulţumesc că aţi acceptat! continuă Dorin, care mă informează că programul de lucru este zilnic de la ora 9.00-17.00, iar sâmbăta şi duminica ne odihnim. Dorind să aflu mai multe despre noua mea îndeletnicire, mam aşezat la masă şi am început să studiez documentele cu care urma să lucrez, iar până la prânz am reuşit să mă edific şi am constatat că nu este tocmai greu ce aveam de făcut. Peste o oră, D. Popescu a plecat la sediul altei firme să se întâlnească cu un asociat al său. - Unde a zis Dorin că pleacă? l-am întrebat eu pe M.V. - Mai are o firmă de import-export în asociere cu un alt domn, pe care îl veţi cunoaşte, că vine des la noi, mi-a răspuns M.V. Are certificat de revoluţionar. Până la sfârşitul programului de lucru Dorin nu s-a mai întors, iar eu am discutat cu dl. Voinea o seamă de fapte în legătură cu noua muncă, dar şi despre viaţă, încât am reuşit să aflăm mai multe unul despre celălat, căpătând încredere în el, ca viitor coleg de muncă în noua situaţie.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

De atunci au trecut aproape trei ani de zile de când m-am integrat într-o nouă colectivitate în care petrec aproape jumătate din zi, dar tot n-am scăpat de singurătate, deşi acolo citesc, aflu destule noutăţi din multe domenii, am legături cu lumea, deci trăiesc, nu doar vegetez. În plus, pot spune că am făcut şi o cură de vitamine din sucuri naturale pe care le consumam zilnic; le-am încercat pe toate pe care le-am aflat, multe dintre ele lipsind din consum înainte de 1989, a mai spus Ana, apoi a rămas iar pe gânduri. - Îţi mai aduci aminte ce mirat a fost M.V. când a aflat că eu mă gospodăresc singur la noua mea casă? De fapt atunci am sesizat că amândoi nu m-aţi crezut. Se citea pe feţele voastre îndoiala, deşi vă spusesem adevărul. - Da, îmi amintesc. După ce ai plecat de la firmă,noi am discutat mult. Domnul Voinea a menţionat că te cunoaşte ca pe un om ambiţios şi descurcăreţ, dar crede că ai pe cineva care îţi face menajul, însă ai vrut să bravezi faţă de noi. - Dacă aţi discutat amândoi, ştii totul despre mine. - Nu mi-a spus amănunte, doar că v-aţi născut în aceiaşi localitate, apoi aţi învăţat carte în aceleaşi şcoli, până ce v-aţi împrăştiat prin ţară. - Eu pot să mai adaug că înainte de a fi ofiţer am fost navigator o vreme, apoi am avut o familie, patru copii, toţi mai mari de 20 de ani, fiecare cu preocupările lui, iar din 1990 ne-am despărţit prin divorţ şi am locuit singur aproape patru ani de zile. Deci ştiu ce înseamnă să trăieşti în singurătate. - Curios mod de a prezenta o viaţă în câteva fraze spuse pe nerăsuflate. Apreciez concizia prezentării tale, sub rezerva că întro zi îmi vei spune şi amănuntele pe care le întrevăd destul de interesante. Nu ştiu de ce, dar ceva îmi spune mie că aşa va fi, spune Ana rar, meditând parcă la ceva nedefinit. - Sper că aşa va fi într-o zi, am confirmat eu, dar până atunci te rog să-mi povesteşti viaţa ta, începând cu copilăria, şcoala, familia, apoi cum ai ajuns să lucrezi în Dobrogea. 65

NICOLAE C. DINU

- Ce să-ţi mai spun? Cred că în cei trei ani de zile cât am lucrat în firma lor, am discutat cu dl. Voinea, încât ştie aproape totul despre mine, că mai mult eu vorbeam, iar el tăcea. Nu ţi-a spus? - El nu mi-a spus nimic, încât te rog pe tine să-mi descrii traiectoria ta prin viaţă, tot în câteva fraze, dacă poţi! - Ei, nu pot aşa ca tine, să exprim o viaţă într-o frază. Îţi cer îngăduinţa să mă laşi să spun eu cum ştiu şi cum simt că am trecut prin această viaţă, care n-a fost deloc uşoară pentru mine, dimpotrivă, uneori m-a afectat direct, personal, familial şi social, a precizat ea. - Îţi mulţumesc! Viaţa unui om este destul de complexă, încât apreciez modul tău de abordare, care poate evidenţia unele probleme ce pot constitui noi orientări pentru viitor. - M-am născut în Roşiorii de Vede, unde mi-am trăit copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţea mea. Pot spune că am avut o copilărie fericită, dar când am ajuns în clasa a VIII-a au început greutăţile care mi-au marcat o parte din viaţă. E un oraş patriarhal. - Ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu. - Tatăl meu a fost singur la părinţi, iar bunica mea – mama lui – moştenise mult pământ agricol de la părinţii săi, în satele Peretu şi Licurici, pe care îl lucrau nişte rude ale lor din acele localităţi. Când m-am născut eu, toţi locuiam în casa de pe strada Verzişori nr. 14, respectiv bunicul meu, bunica mea, mama acesteia – străbunica, tatăl meu şi mama mea, precum şi două femei care ajutau la bucătărie. Bunicul meu – Florea Stănescu – era şef de gară în Roşiorii de Vede, iar tata avea în proprietate un magazin de textile şi încălţăminte, de care era foarte mulţumit. La botezul meu a fost mare petrecere la care au participat rudele noastre şi multă lume cunoscută din oraş, încât mesele nu s-

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

au strâns timp de trei zile, după cum mi-au povestit ai mei mai târziu. Mai am doar o soră, mai mică decât mine cu cinci ani de zile. Se numeşte Georgeta, dar toţi ai casei i-au spus Gigi, care lucrează la poşta din Roşiori ca telefonistă; este căsătorită cu Ştefan Petrescu, cu care are o fiică în vârstă de 27 ani, pe nume Lelia, care este şi ea căsătorită, având un copil de patru ani : Cosmin este, deci, nepotul meu, un copil inteligent, frumos, pe care nu l-am mai văzut de la data când a fost botezat. Poate îi vei cunoaşte pe toţi cei care mai trăiesc, deoarece străbunica, bunica, bunicul şi tatăl nostru s-au stins pe rând. Sora mea, Gigi, nu seamănă cu mine prea mult; este mai albă la ten şi are un corp fruos modelat de natură şi ochii verzi, dar este mai puţin vorbăreaţă decât mine. - Nu degeaba vi se spune vouă, gemenilor, guralivi, intervin eu zâmbind. - Bunicii şi părinţii noştri au fost oameni de invidiat. Îmi amintesc cât de bun şi blând era bunicul meu, înzestrat cu nişte calităţi intelectuale deosebite, era calculat şi un bun tată de familie; vorbea rar, cu judecată şi nu l-am văzut niciodată nervos. Bunica Anica era frumoasă, blândă, înţeleaptă şi a dovedit spirit de organizare în toate activităţile din casă sau în legătură cu lucrurile ce se executau în câmp cu pământul. Mai târziu se cam îngrăşase şi acuza dureri în zona inimii, cu puseuri intense cardiace. În fiecare vară bunica Anica mergea câte o lună de zile la mare, locuia la vila Belona, unde mă lua şi pe mine; uneori făcea tratament cu nămol de la ghiol pentru durerile reumatice şi mă mânjea forţat şi pe mine, dar nu-mi plăcea deloc pentru că mirosea urât. Abia când m-am mutat eu cu serviciul în Constanţa am aflat cât de binefăcător era acel tratament cu nămol pentru sănătatea oamenilor. Pe noi nu ne-a afectat cel de-al Doilea Război Mondial din 1941-1944 sau poate nu ne-am dat seama, fiind copii pe atunci, pentru că aveam tot ce ne trebuia. Ne miram când veneau la poarta 67

NICOLAE C. DINU

noastră şi cerşeau o bucată de pâine, femei cu copii în braţe, unii sugari; mama le dădea întotdeauna făină, mălai, pâine şi zarzavaturi, din tot ce aveam noi, iar ele plecau închinându-se şi mulţumind. Îmi vine în minte imaginea casei noastre în anul în care eu am mers la şcoală în clasa I, când tata mi-a adus acasă geantă din piele pentru cărţi, şorţuleţ, sandale, rochiţă şi o tăbliţă de ardezie, cu condei şi un burete; în geantă am găsit şi abecedarul nou-nouţ. Atunci am simţit că a fost o mare sărbătoare pentru toată familia noastră intrarea mea în clasa I. Pot spune că ai mei m-au cam răsfăţat în multe situaţii. Adesea mă lua bunica în oraş, de unde treceam pe la staţia CFR şi-l luam şi pe bunicul, care termina programul de lucru şi împreună plecam în „Grădina Publică” unde bunicul comanda alune şi bere pentru ei, iar pentru mine prăjituri, îngheţată şi sucuri. Până spre seară ascultam muzica pe care o cânta o fanfară militară, care era instalată în chioşcul din parc. Prin clasa a VI-a tata mi-a cumpărat o bicicletă de damă cu care mă distram de minune, colindând tot oraşul şi o vreme nu prea mă omoram cu cartea, dar învăţam, totuşi, în timpul care-mi mai rămânea. Uneori eram nevoită să apelez la bunicul să mă ajute la unele probleme de matematică, iar el mă ajuta de fiecare dată, ca să nu plec la şcoală cu lecţiile nefăcute, insistând să mă străduiesc să le rezolv singură. Când eram la liceu aveam probleme grele de matematică şi treceam pe la verişoara mea Nuţi (Dobre) care stăpânea fosrte bine toate temele. „Dă-mi şi mie problemele rezolvate!” îi ceream eu. „Stai lângă mine să le facem împreună – zicea ea, ca să vezi cum se rezolvă”. „Nu pot azi, că am meci de handbal!” Le luam şi plecam pentru că ea îmi spunea mereu: „Priveşte aici, în spaţiu!” iar eu nu vedeam ce vedea ea, acolo, în spaţiu. Nuţi a intrat la facultate la Politehnică de unde a ajuns ingineră, având o viaţă normală de familie şi a fost şi este fericită.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Pe atunci lumea era săracă şi mulţi copii veneau la şcoală desculţi, iar mie îmi era un fel de ruşine să merg cu ei pe stradă încălţată şi atunci îmi scoteam pantofii şi şosetele şi mergeam desculţă, ca să fiu ca ei. Într-o zi m-a văzut o mătuşă şi m-a spus mamei, care m-a certat: „De aceea vii tu acasă cu şosetele pline de noroi şi praf?!” În anii 1950-1951 s-a pornit vânătoarea împotriva celor care posedau mai mult pământ, instituindu-se „cotele obligatorii de cereale”. Erau atât de mari că nu puteau fi achitate, întrucât pământul nu era ajutat nici cu îngrăşăminte, nici unelte eficiente. Cei vizaţi, ca să achite cantităţile de cereale fixate, cumpărau, la preţ de speculă, cantităţile datorate şi le predau statului prin bazele de recepţie. Acesta a fost mijlocul sigur pentru sărăcirea producătorilor agricoli pentru a-i determina să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective (G.A.C.) din sate. În registrul agricol de la Primărie posesorul de pământ era înscris cu eticheta de „Exploatator”. Acea etichetă a avut un rol devastator asupra familiei noastre: bunicului i-a luat pensia, tatălui meu i-a fost naţionalizat magazinul, pe care l-a trecut în proprietatea statului cu tot ce se găsea în el, iar pe mine nu mă primea la liceu pentru că nu aveam „origine sănătoasă”, muncitorească, de unde să primesc acea adeverinţă. Nu mă primea nici la şcoala profesională, deşi eu mă hotărâsem să urmez o astfel de şcoală, în care mă şi vedeam îmbrăcată cu salopete, cocoţată sus pe ziduri, ţinând în mână mistria şi căldarea cu mortar, lucrând la alinierea şi tencuirea cărămizilor. - Deci, te-ai fi dus la şcoala de ucenici? am întrebat-o eu. - Da, pentru că în şcoală învăţasem că munca este o onoare, de care nu trebuie să-mi fie ruşine. Dar, cu toate insistenţele familiei, nici acolo nu am fost primită din cauza acelei „Etichete”. Eram în anul 1952, iar în anul 1951 fusese dat decretul 60/51 care prevedea că cei care predau pământul la stat recâştigă 69

NICOLAE C. DINU

drepturile celelalte. Atunci bunica Anica a mers la Primărie şi a predat tot pământul iar tata, care nu avea servici s-a angajat la IAS (Intreprinderea Agricolă de Stat) din marginea oraşului Roşiorii de Vede, la ferma de porcine, ca îngrijitor. În câteva luni de zile toate s-au rezolvat: eu am fost primită la liceu cu adeverinţă de la tata, de la secţia porcine, bunicul şi-a primit pensia din nou, iar peste un an tata a fost angajat ca vânzător la un magazin de textile şi materiale sportive din Roşiori. Dar eticheta „exploatator” nu mi-a folosit, m-a împiedicat , în continuare şi la facultate, aşa cum se va vedea în anii următori. Perioada a fost grea pentru toată familia, întrucât se terminaseră toate rezervele financiare. Îmi aduc aminte că am mâncat pâine neagră, muncitorească, cumpărată de la un centru de pâine, dar nu aveam cartelă de pâine şi uneori mă întorceam acasă cu sacoşa goală, iar mama trebuia să facă mămăligă pentru asigurarea hranei familiei. Acea pâine era gustoasă, dar noi nu aveam cartelă. Treptat, după ce bunicul şi-a redobândit pensia, iar tata a fost angajat la stat, familia şi-a mai revenit, iar când s-a serbat o onomastică unde au participat rude şi vecini de-ai noştri, o mătuşi a întrebat-o pe bunica ....., dar Ana a izbucni în râs şi n-a mai putut continua. - Ce s-a întâmplat? De ce râzi? E ceva ce nu trebuie să-mi spui? am întrebat-o eu. - Ba da, dar mi-am adus aminte figura bunicii , când a întrebat-o mătuşa „Cum ai reuşit să slăbeşti atâta, Anicuţo?” „Mulţumesc din inimă comuniştilor că mi-au creat condiţii să rabd de foame – a răspuns bunica făcându-şi semnul crucii. Și uite aşa, timp de şapte ani de zile n-am mai avut nicio criză de inimă”. Bunica mânca mult şi se îngrăşase foarte tare, iar când se întâmpla să aibă crizele cardiace, toţi credeau că moare. ... Cât am fost acasă la părinţi, mama nu ne-a lăsat niciodată să intrăm în bucătărie, motivând că ne prinde părul miros de mâncare. De aceea eu n-am ştiut să fac nimic, nici măcar ceva 70

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

de mâncare; atunci când mă măritasem am fost nevoită să întreb vecinele sau pe mama, care trimitea reţetele prin scrisori. Când eram la liceu şi mă punea să fac ceva şi eu o refuzam pe mama, motivând că plec la handbal sau la vreo colegă să învăţăm. Trebuia să mă oblige să învăţ şi să fac gospodărie, dar na făcut-o când se putea. - În Constanţa liceul era de două feluri: real şi uman; la secţia real baza era matematic, fizica, chimia. - La noi nu erau două secţii, toţi învăţam la fel, a răspuns Ana. Dar am învăţat bine chiar dacă mai mergeam la handbal sau plimbări cu bicicleta. Am reuşit şi la Facultatea de Drept, dar „eticheta” nu mia permis să urmez la zi şi am luat altă cale. Mă ferisem de facultăţile tehnice din cauza matematicii, unde nu puteam să „privesc” în spaţiu ca verişoara mea, Nuţi Dobre, ca să văd mediana, bisectoarea şi spaţiul gol pe care îl calcula cu formula ştiută.

GEO MIRESCU – O DRAGOSTE ÎNROBITOARE SORTITĂ EȘECULUI. VOR SĂ MĂ MĂRITE

În ultimul an de liceu m-am împrietenit cu Geo Mirescu, un coleg de liceu; el era mai mare ca mine cu trei ani de zile. Locuia pe aceiaşi stradă cu mine, dar ceva mai departe şi mă însoţea până la liceu, iar la întoarcere ne despărţeam în acelaşi loc, aproape de casa noastră. Tatăl lui Geo a participat în comisia care a naţionalizat toate bunurile (case , magazine etc.) ale persoanelor din oraş, printre care şi magazinul tatălui meu unde vindea textile şi încălţăminte, iar de aici a început şi discuţia dintre familiile noastre şi mi s-a interzis să mă mai întâlnesc cu Geo.

NICOLAE C. DINU

Nu i-am ascultat, fusesem lovită şi eu de acea „dragoste oarbă” şi continuam să ne întâlnim în parcul central, numit de localnici „grădina publică”, iar odată tata ne-a văzut, iar când am ajuns acasă m-a avertizat că dacă mă mai văd cu el îmi rupe picioarele. Geo dăduse examen la Facultatea de Medicină de trei ori şi de fiecare dată nu intrase din cauza la un punct sau chiar câteva sutimi; pe atunci se intra foarte greu la facultatea de medicină, fiind şi locuri puţine. În toamna anului 1957 Geo a fost recrutat şi a trebuit să plece în armată pentru a satisface stagiul militar şi mi-a propus să ne căsătorim fără aprobarea părinţilor, ca să fie sigur că îl voi aştepta până va termina el armata, dar i-am spus că nu pot face nimic fără aprobarea părinţilor mei şi atunci am căzut de acord să mergem la biserică şi să facem acel jurământ despre care am amintit mai înainte. Noi ne iubeam, dar părinţii mei nu erau de acord şi .... el a plecat în armată, ţinând legătura numai prin scrisori. - Cine a încălcat jurământul primul? am întrebat-o eu. - Eu, în octombrie 1960, pe când lucram ca grefieră la raionul Babadag, mărintându-mă cu procurorul Niţă Pană, dar acea căsătorie s-a transformat într-un fiasco, ajungând la divorţ în anul 1973, cum voi arăta mai târziu. Atunci mi-am adus amnte de jurământul făcut cu Geo în biserică. ... Dar să revin la situaţia mea cu Geo şi atitudinea tatălui meu faţă de prietenia mea cu el, care îmi scria destul de des din armată, de la Capul Midia. Odată primisem o scrisoare de la el şi am fost chemată undeva de mama, iar tata a găsit-o pe masă şi a citit-o (nu apucasem s-o termin de citit, ca apoi s-o încui în caseta mea). La masa de prânz, tata m-a tachinat, folosind o expresie din scrisoare: „Stăpâna deplină a inimii mele, te rog să-mi aduci şi mie un pahar de apă rece! Dar să fie de la frigider” a precizat apoi. 72

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Mi-ai citit scrisoarea!? i-am strigat eu supărată, simţind că-mi luaseră foc obrajii. În casa asta nici scrisorile nu mai constituie un secret şi nu se mai respectă nicio regulă privind problemele intime. Ăsta nu era un lucru pe care să-l ştei toată lumea! i-am reproşat eu. - Eu nu sunt „toată lumea” ci tatăl tău, care trebuie să ştiu cu cine umblă fiica mea. Nu ţi se pare că am dreptate? a replicat tata cu nemulţumire în glas. ... M-am ridicat de la masă şi am plecat la mine în cameră, de unde n-am mai revenit. Scrisoarea aceea a cântărit mult în atitudinea părinţilor mei faţă de mine. Au hotărât să mă mărite, pentru a mă despărţi de Geo, cum voi arăta în continuare. Într-o zi am plecat să vizitez nişte rude ale noastre din Bucureşti şi am intrat într-un coafor unde mi-am tăiat părul pe care-l purtam lung, împletit într-o „coadă de cal” groasă, după care m-am coafat, iar când am ajuns acasă şi m-a văzut tata, m-a certat tare cu vorbe grele. Prin luna martie sau aprilie, o vecină a noastră a venit la noi, iar la plecare i-a spus mamei mele că a vizitat-o o prietenă a ei care i-a spus că va veni cu soţul şi fiul ei la noi să mă ceară în căsătorie, dar eu n-am ştiut ce au hotărât părinţii mei. În sâmbăta următoare, vecina noastră – tanti Floarea îi ziceam noi – şi-a făcut apariţia împreună cu familia respectivă – aşazişii peţitori ai mei – care au fost poftiţi în salon şi au discutat între ei misterioasa mea căsătorie. La un moment dat am fost chemată şi eu, prilej cu care am aflat că vor să mă mărite, că pe viitorul mire îl cheamă Mirică Tănăsache care are 28 de ani şi lucrează la S.M.T. Roşiorii de Vede ca inginer. L-am privit şi eu câteva clipe, iar chipul lui îmi spunea că pare un tip blajin, de statură sub medie şi cam îndesat la trup. Nu era genul care să-mi placă mie, mai ales că Geo era iubirea mea, iar el avea toate calităţile: înalt de 1,80 metri, blond cu ochii albaştri, bine legat la trup şi un fizic atrăgător. 73

NICOLAE C. DINU

La sfârşitul zilei am aflat şi eu că părinţii mei mă logodiseră cu M. Tănăsache, deşi eu habar nu aveam ce însemna acea logodnă a mea. El a venit pe la noi de câteva ori şi am stat amândoi de vorbă , în salon, dar ne având ce să ne spunem, mai mult tăceam decât să vorbim. Mama lui Mirică se şi vedea soacra mea, iar în postul Paştilor mi-a trimis vorbă prin tanti Floarea – vecina noastră – să merg la ea acasă ca s-o ajut la văruitul casei (ele spuneau „la spoit”). Eu nu ştiam să fac nimic practic în gospodăria noastră, iar când am auzit ce trebuia să fac, mi-a venit să leşin. Mă întrebam: „Cum să dau cu bidineaua pe pereţi?” Mama a insistat că eu nu ştiu să fac nimic, dar tanti Floarea a insistat la rândul ei să mă duc s-o ajut că va fi viitoarea mea soacră şi nu se cade s-o refuz! Asta era o dovadă în plus că asemenea femei nu se puteau dezbăra de vechile obiceiuri de la sate, de unde proveneau. - Până la urmă ai mers s-o ajuţi? am întrebat-o eu pe Ana. - Nu. Nici nu i-aş fi fist de folos, întrucât eu nu ştiam să fac nimic. În plus, de ce să merg la ea să slugăresc pentru un om pe care nu-l voiam de bărbat, atâta timp cât nu făceam nici la noi acasă asemenea munci? Într-o zi a trecut pe strada noastră M. Tănăsache cu maşina de la S.M.A şi a oprit la poartă. Era o maşină mare şi când i-am auzit motorul, am ieşit la poartă să-l întâmpin, ca să nu mai intre el în curte şi în casă. Ne-am salutat, apoi am schimbat câteva banalităţi: - Ce ai făcut astăzi? m-a întrebat el. - Mai nimic. Am citit, apoi m-am plimbat prin curte, iar am citit şi cam atât. - Citeşti romane? Eu asta cred. - Nu citesc romane, învăţ pentru facultate, că în vară vreau să dau examen de admitere din nou. - Păi n-a fost vorba că ne căsătorim? - Eu n-am de gând să mă căsătoresc, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni. Vreau să urmez o facultate şi să-mi fac un viitor. 74

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- În cazul acesta nu mai insist, că totul este în zadar. Se vede treaba că nu mai are niciun rost aşteptarea mea. Din cauza asta erai atât de rece faţă de mine. Mi se pare că nici nu-ţi place de mine?” ... Nu i-am mai răspuns. A rămas pe gânduri câteva minute, apoi a oftat, după care a ridicat din umeri şi a spus cu glasul stins: - Asta este tot! Nu mai are rost să intru în casă, mai bine plec. La revedere! - La revedere! am răspuns eu, ridicând din umeri a neputinţă, cum făcuse şi el. Mirică Tănăsache a urcat în maşină şi a plecat, iar de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Peste vreo 15 ani, fiind în concediu de odihnă la părinţii mei, în Roşiorii de Vede, mama mi-a spus că Mirică este căsătorit, locuieşte în Bucureşti şi lucrează în Ministerul Agriculturii. - Ai auzit? mi-a zis mama. Dacă te căsătoreai cu el, erai acum soţie de ministru. - Aşa este! am aprobat eu, cu oarecare ironie în glas. - Dar cum ai explicat schimbarea hotărârii? am întrebat-o eu. Ce au zis părinţii tăi? Dar ai lui? - Păi, în ziua când a venit M.T. la poartă la noi, când am intrat în casă mama m-a întrebat: - Cine era la poartă, dragă? - Mirică, i-am răspuns eu. - Și de ce n-a intrat în casă, ca de obicei? - Zicea că se grăbeşte. A vrut doar să mă vadă. - Nu a fost altceva? m-a întrebat mama vîdit contrariată de cele auzite. - Nu cred. O fi având şi el problemele lui, ca fiecare, am răspuns eu cu detaşare, grăbită să închei discuţia. A doua zi, însă, doamna Chiva, mama lui Mirică, s-a înfiinţat la tanti Floarea, intermediara logodnei noastre şi i-a spus tot focul în legătură cu mine. Bineînţeles că tanti Floarea a venit la

NICOLAE C. DINU

mama mea , căreia i-a reproşat că nu s-au ţinut de cuvânt şi că au făcut-o de râs pe ea şi multe altele... Aşa a aflat mama ce se întâmplase la poarta noastră în acea seară. Mama m-a certat, dar i-am spus că eu nu am de gând să mă mărit. Seara, când a venit tata de la servici, mama l-a informat de cele petrecute, iar el a „convocat urgent consiliul de famile”, care a început „judecarea inculpatei”, care eram eu. Mi s-au reproşat toate cele ce a făcut familia mea pentru mine, la care eu am răspuns cu acea neascultare crasă peste care tata nu putea să treacă nici în ruptul capului. Când i-am văzut aşa de porniţi împotriva mea, am început să plâng, iar printre sughiţuri le-am spus: „Ce aveţi cu mine? Ce vam făcut eu? Să ştiţi că nu mă voi mărita cu el, pentru că nu-mi place. El este mai în vârstă decât mine, iar eu nu am de gând să trăiesc acolo, în S.M.A., ca la ţară, ca să dau mâncare la porci, să sap pământul şi spoiesc casele! Nu m-aţi lăsat să mă mărit cu Geo, dar acum încercaţi să mă daţi primului venit, întocmai cum vinzi un animal în târg. Vă anunţ că dacă nu-mi daţi pace, voi pleca de acasă şi mă omor!” ... Acest avertisment, însoţit de lacrimi, a avut darul să-i sperie şi de atunci m-au lăsat în pace, nu m-au mai presat să fac ceea ce nu voiam eu, toţi tăceau, părând indiferenţi faţă de mine.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

PARTEA A II-A

PRINTRE STRĂINI

I GÂNDURI DE EVADARE DIN ORAŞ În oraşul Hârşova din Regiunea Dobrogea, pe atunci lucra ca funcţionar la C.E.C.-ul din localitate un verişor de-al meu, pe nume Aurelian Iliescu, cu care eu corespondam prin scrisori, fiind de vârstă apropiată. Noi, toţi, îi spuneam Relu şi tatăl lui era frate cu bunica mea, ei locuind într-un conac (castel) din satul Licurici, la distanţa de 6 km. de Roşiori. Statul român le naţionalizase conacul şi pământul agricol, dar în 1952, ca să scape de cotele de cereale şi de eticheta de exploatator, au predat tot pământul la stat în baza Dec. 51/1952. Într-o zi i-am scris o scrisoare lui Relu prin care l-am rugat să-mi caute şi mie un loc de muncă acolo, în Hârşova, că nu găsesc un post la Roşiori. În săptămâna următoare Relu mi-a răspuns, dându-mi şi bucuria: „Vino urgent că ţi-am găsit un loc la Tribunalul din Hârşova! Grăbeşte-te, să nu se ocupe!” Vestea era bună, dar nu ştiam cum să le spun părinţilor, ştiind bine că se vor opune plecării. Cu bunica Anica mă împăcam foarte bine; ea chiar mă iubea şi o dovedise în mai multe împrejurări. La fel îl iubea ea şi pe Relu, nepotul ei de frate, compătimindu-l pentru situaţia materială în care îi adusese naţionalizarea caselor şi pământului. După ce m-am gândit puţin, am mers la bunica Anica în cameră şi i-am spus că mi-a scris Relu. - Și ce ţi-a scris? m-a întrebat ea. - De-ale noastre. Dar menţionează şi câteva lucruri care ne privesc pe toţi. - Ei, ce spune, maică? insistă ea. - Zice că îi este dor de noi: de mine, de dumneata şi de toţi ceilalţi, pe care nu ne-a văzut de un an, iar la sfârşit face o 77

NICOLAE C. DINU

precizare: „Aş vrea să vorbesc ceva cu bunica ta, mătuşa Anica. Ce bine ar fi dacă aţi putea veni amândouă aici, în Hârşova, că eu nu pot lipsi de la servici până în vară când am dreptul la concediu de odihnă! Tare aş vrea să discut cu mătuşa Anica o problemă foarte serioasă pentru mine”. - Nu ţi-a spus ce problemă serioasă are? - Nu mi-a spus! am adăugat eu repede, simţind că îmi ard obrajii în raport de gravitatea celor spuse. - Nu ştiu cum să fac, maică. Îmi este milă şi de el, că doar este nepotul meu, dar ... că au avut şi ei un noroc „spart în fund”. După ce le-a luat statul şi casele şi pământul, tot nu au niciun drept unde s-ar duce. Știu că el „bate din pinteni” să dea examen la o facultate – poate asta o fi? Ar fi mai rău să fi păţit vreun pocinog? se întreba bunica, pe gânduri. - Dar dacă te hotărăşti să pleci la el, mă iei şi pe mine? Hai, te rog! Că nu l-am văzut de anul trecut, de când a plecat acolo, mă plictisesc acasă. Mi-ar plăcea să te însoţesc până acolo, abia mai văd şi eu lumea. Ce zici? - Stai să văd, mai întâi, dacă voi pleca eu! Trebuie să discut cu bunicul tău, poate vrea să meargă şi el. Bunica a aranjat temeinic plecarea noastră, îngrijindu-se de toate cele necesare pentru drum şi mai aştepta doar aprobarea tatei pentru mine – iar tata nu a putut-o refuza. Astfel că la data de 26 mai 1959, eu şi bunica am plecat cu trenul la Constanţa, iar de acolo, cu un autobuz IRTA am ajuns în Hârşova; după aproape două ore de mers pe şosea, autobuzul s-a oprit în centrul oraşului Hârşova, în faţa CEC-ului. Bunica a rămas cu bagajele pe o bancă de pe trotuar, iar eu am intrat în clădirea C.E.C. (Casa de Economii şi Consemnaţiuni) să-l caut pe Relu; l-am găsit şi, în câteva fraze, ne-am înţeles să nu-i pomenească nimic bunicii în legătură cu serviciul meu. Înainte de a merge la bunica, l-am pus în gardă că bunica este îngrijorată în legătură cu ce îl frământa pe el, probabil ceva în legătură cu facultatea??! 78

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Relu ne-a condus la gazda lui, unde am locuit cu bunica noaptea şi în ziua următoare. Bunica a rămas pe antreu de vorbă cu gazda, interesându-se , conform obiceiului său, de comportarea nepotului, iar eu şi Relu am intrat cu bagajele, în camera lui. De acolo am auzit toată discuţia lor: „Cum se comportă nepotul meu? Vă face necazuri?” a întrebat-o bunica. „Este un copil bun , educat, cum să-mi facă necazuri? Îşi vede de serviciul lui, iar când vine acasă, merge pe vârful pcioarelor, ca să nu mă deranjeze. Este mai cuminte decât o fată”, l-a lăudat gazda. Între timp, eu şi Relu am pus la cale scenariul, povestindui, pe scurt ce am discutat acasă cu bunica, după ce am primit scrisoarea lui. Relu era în încurcătură şi se muncea să găsească motivul: - Ce i-aş putea spune că mă frământă pe mine? - Ceva în legătură că facultatea. Știe că vrei să dai examen la facultate şi te împiedică „eticheta” pusă părinţilor tăi. Găseşti tu ceva! l-am încurajat eu. - Cred că am găsit! răspunde el, după o clipă de gândire. O voi întreba dacă printre rudele sau cunoştinţele ei ştie pe cineva mai sărac care să mă înfieze cu acte. - Ce ţi-a venit, dragă? l-am întrebat eu. Eu ştiam că se înfiază numai copiii orfani. - Acum se înfiază chiar şi persoane adulte, mi-a răspuns el. Cunosc pe cineva cu o situaţie ca a mea care a fost înfiat de o familie săracă – cu origine sănătoasă – cum se spune acum, iar dosarul prezentat la facultate i s-a admis. - Dacă ştii tu asta, întreab-o pe bunica şi vezi ce zice! Acum spune-mi, cum ai aranjat cu serviciul meu” am insistat eu, dornică să aflu amănunte. - Da. Fii atentă! Ți-am găsit un post de grefieră la Tribunalul raionului Hârşova. Acum să vedem dacă o putem convinge pe mătuşa Anica să mai rămâi cu mine aici câteva zile, după plecarea ei. Mă gândesc că dacă îi vei spune de servici, va refuza să te lase şi se va supăra. 79

NICOLAE C. DINU

- Ai dreptate. Iar noi ar trebui să plecăm mâine, cu autobuzul de ora 14.00 spre Constanţa. Cred că ar fi bine să discuţi întâi problema cu înfierea, ca să vedem ce zice, apoi o rugăm amândoi să mă lase să rămân aici, cu tine, câteva zle. Eu mă tem că nu mă lasă, mai ales că acasă m-am certat şi cu părinţii. - De ce te-ai certat? m-a întrebat Relu mirat. - Este mult de explicat, nu avem timp acum. Îţi voi spune altă dată. Pe sală se auzeau paşii bunicii apropiindu-se de uşa de la intrarea în camera unde ne aflam noi. A intrat zâmbind, veselă, mulţumită: „Îmi place gazda ta, dar aici totul este cam sărăcuţ. Unde te speli tu?”, îl întreabă ea pe Relu. „Pe antreu, într-un lighean care este pe lavoar lângă uşa de la intrare” a explicat el. E simplu. „Aici, la tine, cam toate sunt simple”, a adăugat ea, plimbându-şi privirile prin toată camera sărac mobilată, rezumându-se totul la două paturi ca de spital şi un dulap de haine, o masă şi două scaune. Observ că nu prea avem loc de dormit toţi trei aici. Cum facem? - Lasă, mătuşă, că eu voi dormi la un coleg al meu cu care mă înţeleg foarte bine şi locuieşte destul de aproape de aici! - Atunci, iată cum facem: mâncăm împreună după care tu pleci, iar noi vom dormi aici, că suntem obosite de pe drum. Vom continua discuţia mâine de dimineaţă şi la prânz, că poimâine la ora 14.00 plecăm acasă. ... Am despachetat alimentele aduse şi le-am aşezat pe masă, am mers şi ne-am spălat pe mâini, apoi am mâncat toţi trei, după care Relu a plecat, iar noi ne-am pregătit de culcare în camera lui. Confortul pe care mi-l închipuiam eu, era departe, dar eram obosită şi am adormit repede. Relu începea programul de lucru la C.E.C. la ora 7.30 şi a venit la noi mai înainte, trezindu-ne cu o uşoară bătaie în uşa de la cameră. Ne-am sculat, ne-am spălat şi ne-am aşezat la masă toţi trei.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

În timpul mesei, bunica a început conversaţia cu Relu, despre frământările lui, de care eram deopotrivă interesaţi amândoi, mai ales eu. - Spune, dragă nepoate, ce aveai tu atât de serios de discutat cu mine? l-a întrebat ea, cu ochii închişi pe jumătate/ - Mai multe, mătuşă Anica. Știi că eu vreau să mă înscriu la facultate, dar cu situaţia mea materială nu-mi primeşte dosarul pe nicăieri, a spus el cu glas stins. - Păi, de maică, dacă asta este situaţia ta, crezi că putem săţi fabricăm noi alta? - N-am spus asta, dar am aflat şi eu că mai există şi alte portiţe pe care le-am putea folosi... - Şi cam care crezi tu că te-ar putea ajuta? - Păi, ştiu şi eu .. a răspuns el cam încurcat ... am un prieten în aceiaşi situaţie ca şi mine, care a fost înfiat de o familie nevoiaşă, apoi cu noua familie şi o adeverinţă de la serviciul unde lucra noul tată i s-a admis dosarul, fără să-l mai întrebe cineva ceva, iar în luna iulie urmează să se prezinte la examenul de admitere în facultate. - Și ce trebuie să fac eu? l-a întrebat bunica. - Te-aş ruga să te interesezi printre rudele şi cunoştinţele dumitale, poate că vrea .... şi Relu a întrerupt fraza, aşteptând să audă reacţia bunicii. - Dar tu vrei să te lepezi de părinţii tăi, cei care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, pentru o facultate? Nu crezi că este prea mult? Mai gândeşte-te. - M-ai înţeles greşit. E o simplă formalitate, dar ştiu că comportă multe interpretări delicate, însă eu nu urmăresc să mă lepăd de părinţi – cum ai spus dumneata – doar vreau să obţin acea pârlită de aprobare a dosarului ca să mă admită la examen. - Situaţia o văd şi eu destul de delicată, nefiind nici pe departe o simplă formalitate cum îi zici tu, iar actele de înfiere se fac pentru toată viaţa, nu pentru zile sau câteva luni de zile, cât ai tu nevoie de aprobare. 81

NICOLAE C. DINU

Actul de înfiere presupune noi părinţi şi un nou nume, diferit de cel al părinţilor tăi, cu toate consecinţele pe care le atrage după ea noua stare civilă. Este firesc ca cei care te înfiază să-ţi ceară să le fii de ajutor până la bătrâneţe, având toate drepturile în acest sens .. şi multe altele, cum prevede legea. Cine mai ştie câte necazuri poţia avea de pe urma încheierii acelui act, pe care tu îl tratezi cu atâta uşurinţă, a mai spus bunica, fixând pragul uşii cu privirea, pierdută pe gânduri. - Ai dreptate şi te înţeleg destul de bine, dar m-am gândit şi eu să-mi fac un viitor, să fac o facultate şi să plec din văgăuna asta unde sunt doar un simplu funcţionar; vreau să trăiesc şi eu o altă viaţă acum când mai sunt tânăr, a adăugat el, cu glasul înciudat. ... Bunica îi înţelegea dorinţa şi răzvrătirea, dar mijlocul ales de el nu-i era suficient de clar şi realizabil. A oftat prelung, apoi i-a spus privindu-l cu compasiune: - Bine, nepoate. Să văd ce pot să fac. Acum hai să mâncăm şi să pleci la servici! După ce am mâncat, bunica i-a mai spus că până la masa de prânz noi vom merge să ne plimbăm prin oraş şi până la Dunăre. - Am auzit că la Dunăre există şi port, a spus ea. - Da. Este un port mai mic unde vin mai multe vapoare de tonaj mic, precum şi nişte şlepuri care încarcă cereale. Mai trece un pasager... - La prânz să vii aici, să mâncăm împreună! - Eu am bon la cantină, a răspuns Relu. - Du-te la cantină şi mănâncă o ciorbă caldă, că nu-ţi strică, apoi vino aici să mâncăm cum trebuie! Ştiu că nu te saturi tu cu mâncarea de la cantină. ... După ce a plecat Relu, bunica a rămas cu privirea spre uşă, îngândurată. Deodată am auzit-o spunând: - Bietul băiat! A ajuns să-şi renege părinţii, pentru a-şi continua învăţătura. Grele vremuri trăim, maică!a spus oftând iar, 82

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

apoi s-a ridicat de pe scaun şi a început să strângă de pe masă. Am ajutat-o şi eu, iar după ce ne-am îmbrăcat, am plecat spre centrul oraşului, iar de acolo, pe strada portului până la Dunăre, unde am privit de pe mal cum curgea apa tulbure, în drumul ei spre mare. Ne-am întors la gazdă în jurul orei 14.00, dar când am intrat în cameră l-am găsit pe Relu pe scaun, ne aştepta. - Ai fost la servici? l-a întrebat bunica. - Desigur, dar azi este sâmbătă şi lucrăm doar până la ora 13.00. Vă aştept de câteva minute. - Mâine plecăm cu primul autobuz spre Constanţa, iar dacă prindem trenul de 14.40 avem legătură la ora 18.30 şi pe la ora 20.00 suntem acasă, spune bunica, privindu-mă cu un zâmbet de mulţumire. L-am privit pe Relu iar el a înţeles ce urma să spună, conform înţelegerii dintre noi doi, atât din scrisori, cât şi din discuţia scurtă de la sosire. - Mătuşă Anica, mai las-o pe Ana câteva zile cu mine aici, că mă plictisesc singur. Nici n-am avut posibilitatea să discutăm amândoi. Astă seară este bal, iar mâine avem reuniune tovărăşească. Abia mai cunoaşte şi ea lume, ne mai distrăm şi noi cu tinerii de aici, să mai uităm de necazuri. Promit ca sâmbăta viitoare s-o conduc eu până la Constanţa, iar de acolo să ia trenul spre casă. - Vezi-ţi de treabă! Cum s-o las? N-am chef să mă cert cu tată-său. Abia a lăsat-o să mă însoţească pe mine până aici, dar să mai audă că am lăsat-o singură. Nu se poate! a spus ea cu hotărâre în glas. - Dar Hârşova este un orăşel liniştit, iar dumneata te temi de parcă ai lăsa-o în pădure. - Hai, bunico, lasă-mă să stau şi eu cu el aici, doar câteva zile, că nu ne-am întâlnit de un an de zile! Acasă ce fac? Mă plictisesc privind pe fereastră cât este ziua de lungă. Bunica m-a privit, apoi, după ce s-a gândit o vreme, a spus:

NICOLAE C. DINU

- Bine, fie! Te las cu o condiţie: sâmbăta viitoare, cel mai târziu, să fii acasă. Ai auzit ce am spus, Relu? Tu vei răspunde de ea şi de situaţia ei! - Da, mătuşă. O voi conduce la Constanţa, la tren. % Duminică, Relu a venit la noi după ora 10.00 şi mi-a povestit ce frumos a fost la bal. Eu n-am vrut s-o las singură pe bunica. Şi aşa nu ştiam să dansez. Am mâmcat împreună toţi trei, apoi am separat bagajul bunicii de câteva lucruri ale mele, iar la ora 13.00 ne-am dus la autogara cu bunica cu care am stat până a plecat autobuzul şi mi-a tot dat sfaturi, cum să mă port, să nu rabd de foame, să fiu atentă la tren etc. De la autogară, eu şi Relu ne-am întors acasă; seara l-am însoţit la reuniunea tovărăşească de la Casa de Cultură, iar a doua zi la 7.00 dimineaţa am mers la Tribunalul Raional Hârşova, însoţită de Relu, care se interesase de post pentru mine. M-am prezentat la Preşedintele Judecătoriei, am depus cererea şi din acel moment am rămas la lucru. II ÎNCEPE AVENTURA 1 – GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA DIN HÂRŞOVA La ora 12.00 a venit Relu la mine şi m-a luat la cantina unde mânca şi el la prânz. Îmi cumpărase şi mie bonuri de masă la acea cantină unde era şefă doamna Finţescu. La ora 14.00 ne-am întors la program până la ora 17.00, când a venit iar Relu şi m-a luat acasă, unde am discutat cum vom locui, cum şi de unde ne vom hrăni, unele probleme administrative etc.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- De ce te tot frămânţi atâta? m-a întrebat Relu. Până îţi vei găsi o locuinţă pe gustul tău, vei locui aici cu mine. Camera aceasta nu satisface toate necesităţile şi pretenţiile, dar tot este mai bine decât nimic. Şi mie mi-a fost greu la început, dar cu trecerea timpului m-am obişnuit. În plus, camera este mai ieftină decât în altă parte, iar asta contează în raport cu salariile noastre actuale. Hai, nu mai face mofturi şi bucură-te că eşti aici, cu mine, în siguranţă! - Sigur că mă bucur, dar gândeşte-te şi tu că eu trebuie să spăl rufe, să calc, să mă spăl pe trup mai des decât o faceţi voi, bărbaţii, iar aici, nu văd cum voi putea face toate acestea, cu apa rece, în ligheanul din antreu. - Nu te mai văita atâta! În final te vei obişnui cu toate. - Dă-mi mie patul de la fereastră, te rog! Celălalt are multe arcuri rupte, încât aş putea ajunge pe duşumea într-o zi. - Bine dragă, îţi dau şi patul! s-a învoit el râzând. - Cu masa cum facem de acum încolo? l-am întrebat eu. Am înţeles că la prânz mâncăm acolo, la cantină, dar seara şi dimineaţa ce facem? Doar ţi-am spus că eu nu ştiu să gătesc. - De ce ţii neapărat să mănânci de trei ori pe zi, că nu cred că ţi-ai propus să te îngraşi? - Cum adică să nu mănânc nimic seara? Nici cel puţin o cană cu lapte? Doar nu sunt pedepsită şi apoi, fără hrană, mă pot îmbolnăvi. - Scumpa mea verişoară, învaţă-te să treci dimineaţa pe la chioşc de unde să-ţi cumperi un covrig sau eugenia, iar seara să faci sport, cum fac şi eu! Adică sar peste masa de seară. Până la urmă te vei obişnui şi tu. Învaţă-te cu situaţia reală, că nu mai eşti lângă mămica săţi aducă la pat cana cu lapte cald şi cu chifle prăjite! Aici viaţa este mai dură şi ne cere să ne maturizăm cât mai repede, altfel nu vom putea supravieţui. ... Am rămas pe gânduri ... viaţa se anunţa vitregă cu mine. Am început să-i urmez sfatul lui Relu: dimineaţa treceam pe la 85

NICOLAE C. DINU

chioşcul din colţul străzii de unde îmi cumpăram un covrig pe care îl mâncam jumătate până intram pe uşa judecătoriei şi câţiva biscuiţi cu cremă de ciocolată sau cacao, pe care îi puneam în geantă şi le venea rândul seara, că la servici nu aveam timp să mănânc, iar prânzul îl luam la cantină. Masa de prânz s-a dovedit eficientă, ieftină şi chiar consistentă, dar duminica nu funcţiona cantina şi mă descurcam mai greu. Uneori, sâmbăta, Relu mergea cu prietenii lui la pescuit şi îmi aducea şi mie câte 1-1,5 kg. peşte, pe care îl prăjeam la bucătăria gazdei şi îl mâncam duminica, când nu funcţiona cantina. La început mi-a fost greu să rămân singură în cameră peste noapte, fiind o casă străină, dar cu trecerea timpului m-am obişnuit. Relu îşi făcuse mulţi prieteni şi prietene, la care rămânea peste noapte, iar eu îl aşteptam degeaba până la ore târzii. Cu trecerea anilor a trebuit să mă obişnuiesc cu multe fapte noi pe care mi le-a pus viaţa în cale. După câteva luni m-am mutat într-o nouă locuinţă pe strada A. S. Puşkin nr. 36, la doamna Botoşanu, sora celebrei Ana Aslan. Îmi găsise gazda o colegă de servici de la Judecătorie şi eram foarte mulţumită, fiind o casă mare, cu multe apartamente mobilate cu gust, având tablouri originale şi mobilă Styl. Eu ocupam o cameră şi un hol, iar pentru igiena mea personală am primit acces la baia proprietăresei mele, cu care mam înţeles foarte bine pe toată perioada în care am lucrat în Hârşova. Când am început serviciul le-am scris părinţilor că mi-am luat servici la Judecătoria din Hârşova şi locuiesc la gazdă împreună cu Relu, dar de această dată le ceream să-mi trimită lenjerie de pat şi lenjerie intimă, pentru care făceam apel la mama, indicându-i ce fel de obiecte îmi sunt necesare. La sfârşitul scrisorii mele am adăugat: „Te rog să-mi trimiţi şi o lampă cu gaz pentru gătit”, apoi am menţionat noua adresă.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

După o săptămână de zile m-am pomenit cu bunica Anica şi bunicul, încărcaţi cu valize în care îmi aduseseră tot ceea ce cerusem în scrisoare, pe deasupra şi multe alimente. Menţionez că lampa am folosit-o puţin, doar pentru mici nevoi, mâncare nu prea am gătit, că mâncam la cantină, împreună cu Relu. În cele 24 de ore cât au stat cu mine, bunica n-a încetat sămi dea sfaturi cum să mă port, cum să fac gospodărie, curăţenie etc. şi să fiu cuminte, pentru a nu-i face de ruşine. Bunicul, însă, abia îşi putea stăpâni curiozitatea, dornic să afle dacă mă descurc la servici, dacă-mi place ceea ce fac, ce lucrez? Mă întreba: „Asta e treabă de bărbat, nu e prea grea pentru tine?” „La început mi-a fost greu, dar am învăţat repede şi nu mai simt nicio greutate”, îi răspundeam eu. „Mai ai de gând să dai examen la facultate?” „Desigur, dar mai aştept până se vor mai linişti apele în problema etichetei. Între timp mă strădui să învăţ cum se desfăşoară munca în toate sectoarele din justiţie, să capăt experienţă practică şi să stăpânesc procedurile, care sper să mă ajute şi la examenul de admitere”. A doua zi bunicii mei au plecat şi, de atunci nu trecea mai mult de o lună de zile că veneau iar la mine, amândoi. Recunosc că m-am adaptat foarte greu la noul mod de viaţă. Trebuia să mă gospodăresc singură, iar eu nu mă pricepeam să fac nimic practic. Nefiind plecată de acasă singură decât rar până la rudele noastre din Bucureşti, acum simţeam că îmi este dor de ai mei de acasă, iar condiţiile din Hârşova mă apăsau greu printre oameni străini, la care se adăuga şi lipsa lui Geo, care-şi satisfăcea stagiul militar la Capul Midia, singura consolare fiind doar scrisorile de la el şi de acasă. Preşedintele Judecătoriei Hârşova era Petrache Cristache, un om simplu, chiar limitat, pe care statul îl făcuse jurist după şase luni de cursuri, iar mai târziu completare cu doi ani de cursuri intensive, având „origine sănătoasă” conform directivelor P.C.R.

NICOLAE C. DINU

Eu am învăţat activităţile practice de la doi colegi mai în vârstă decât mine, respectiv domnii Aurel Pălău şi Dumitru Tudorache, cu care m-am înţeles destul de bine pe linie profesională. În acea perioadă la Hârşova am avut şi o colegă bună, Elena Grigore, care mi-a fost şi prietenă până când am plecat la Babadag, dar ne mai întâlneam periodic la convocările profesionale de la Tribunalul din Constanţa. Pe atunci oraşul Hârşova nu oferea prea multe condiţii pentru petrecerea timpului liber, cu excepţia unor baluri sau reuniuni „tovărăşeşti” care aveau loc la Căminul cultural, iar după programul de servici, ne plimbam pe strada principală şi discutam. În grupul nostru, în afară de mine şi Relu, veneau şi colegii lui Relu de la CEC, apoi s-au ataşat şi doi ofiţeri de la Miliţia Raională, respectiv Vasile Chirea şi Ion Voican, cu care am rămas prieteni. Îmi aduc aminte că pe atunci eu aveam multe rochii frumoase, fuste, paltoane, încălţăminte de calitate, care au produs invidie şi bârfă, deoarece fetele erau toate îmbrăcate modest. Mulţi dintre fete şi băieţi credeau că eu sunt soţia lui Relu, dar nu ne-am justificat în niciun fel, lăsându-i să creadă ce vor, dar mai târziu au aflat adevărul de la prietenele lui Relu şi s-au liniştit. Continuam să mănânc, împreună cu Relu la cantina condusă de doamna Finţescu, o femeie în vârstă şi distinsă. Într-o zi s-a ataşat la masa noastră şi dr. Aurelian Ionescu, medicul şef al raionului Hârşova, un bărbat de 39 de ani. Acesta ne însoţea des şi în plimbările noastre pe centrul oraşului, dovedindu-se protector faţă de mine şi destul de manierat. Într-o zi acesta m-a surprins cu faptul că a început să îmi aducă la masă, atât pâinea, cât şi tacâmurile, deşi nu-i cerusem asta niciodată. Dr. Ionescu venea des în vizită la gazda mea, dna. Botoşanu, cu care juca cărţi, dar eu nu şedeam cu ei în acele momente. 88

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

În ziua de Paşte 1960, bunica Anica venise în vizită la mine şi-mi adusese cozonaci, ouă roşii şi toate preparatele din carne de miel. Neştiind că va veni dânsa, eu cumpărasem un miel pe care îl ţineam să-l tai şi să-l pregătesc tot de Paşte, dar bunica m-a scutit de acel „examen culinar”, preluând toate îndatoririle în acest sens. A pregătit borşul de miel, drobul şi friptura, pentru care a primt laudele gazdei mele „la scenă deschisă”. Întâmplător sau nu, dr. Ionescu era în vizită la dna. Botoşanu, aceasta din urmă ne-a invitat să luăm masa de paşte împreună cu ei în salonul de zi, iar bunica a acceptat. Eu şi doamna Botoşanu am mai ieşit din cameră, iar dr. Ionescu, rămas doar cu bunica mea, i-a cerut mâna pentru mine – în căsătorie. Seara, înainte de a ne culca, numai ce o aud pe bunica: - De unde îl cunoşti tu, maică, pe dr. Ionescu? - De aici, din Hârşova. Este medicul şef al raionului. Eu şi Relu mâncăm cu dânsul la aceiaşi masă din cantină, ne plimbăm împreună pe strada centrală, iar dr, Ionescu vine des la dna. Botoşanu cu care joacă cărţi, discută ... Dar de ce mă întrebi? - Ai vorbit cu el ceva despre căsătorie? - Doamne fereşte! am spus eu repede. Dânsul este de vârstă cu tata. Cum aş putea face aşa ceva? - Mi-a zis că îi place de tine şi, dacă şi eu sunt de acord, mă roagă să transmit părinţilor cererea lui în căsătorie. La început a crezut că eu sunt mama ta, auzindu-te că mi te adresezi cu „mamă”, dar eu l-am lămurit cum stau lucrurile. Mi-a spus că are 39 de ani. - Şi dumneata ce i-ai spus? - Păi ce era să spun? „Domnule doctor, eu nu ştiu ce aţi vorbit cu nepoata mea, dar tatăl ei doar cu trei ani mai în vârstă decât dumneavoastră”. Asta i-am spus şi cred că a înţeles. ... După câteva minute de tăcere, bunica a reluat:

NICOLAE C. DINU

- Fata mea, eu zic să te gândeşti bine la situaţia ta, pe aici, prin străini. Poate ar fi bine să laşi tu serviciul ăsta şi să te întorci acasă la noi. Nici părinţii tăi, nici noi nu putem fi liniştiţi, când te ştim atât de departe. Să încercăm să găsim un serviciu acasă, la Roşiorii de Vede! - Nu pot părăsi serviciul, mamă! Mie îmi place ceea ce fac aici, că are legătură cu profesia şi, mai ales, cu examenul meu la Facultatea de Drept. În Roşiori posturile sunt ocupate la Judecătorie, iar pe noi – ştii bine cum ne consideră – exploatatori. - Ai şi tu dreptate, a mai spus ea, rămânând pe gânduri, iar după un timp prelungit de tăcere, a reluat: - Vorbeam cu bunică-tău mai zilele trecute în legătură cu drumurile noastre până aici, la tine şi spunea că ne-ar fi mai uşor dacă ai fi fost într-un oraş prin care să treacă trenul, că avem permise C.F.R. şi nu ne mai chinuim cu autobuzele zeci de kilometri. - Îţi promit că mă voi interesa la şefii şi la colegii mei cum se procedează la mutare. Eu aş dori să merg la Constanţa, dar aprobarea o dau alţii. % De la Tribunalul Regiunii Dobrogea veneau la noi, la Judecătoria Hârşova tot felul de inspectori şi l-am întrebat pe unul cum să procedez, iar acesta m-a ajutat şi m-a îndrumat cum să-mi întocmesc cererea, pe care apoi a trimis-o la Regiune, de unde pe data de 11 mai 1960 mi-a venit aprobarea de mutare la Judecătoria din Babadag, dar începând cu data de 01.iulie 1960, pe acelaşi post de grefieră. De la Geo primisem o scrisoare în care mă invita să ne întâlnim în Constanţa pentru a petrece zile de vis pe malul mării. Nu am dat curs invitaţiei. Eu îl aşteptam să termine armata şi să împlinim ce stabilisem împreună, deşi tata nu era de acord. 90

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Între timp bunica Anica îi scrisese o scrisoare lui Relu, prin care îl anunţase că i-a găsit rudele care sunt de acord să-l înfieze şi îl aşteaptă la Roşorii de Vede cât mai curând pentru a rezolva problema. Relu s-a învoit pentru două zile de la servici, a mers la roşiori, de unde s-a întors cu certificatul nou de naştere şi adeverinţa de la tatăl înfietor, care era fierar la Gospodăria Agricolă Colectivă din marginea oraşului Roşiori. Şi-a întocmit dosarul pentru înscrierea la Institutul Politehnic Bucureşti – Facultatea de Construcţii Căi Ferate - care i s-a aprobat fără probleme, urmând ca în luna iulie 1960 să susţină examenul de admitere. Ne-am bucurat mult când ne-am întâlnit şi fiecare reuşisem să obţinem ceea ce ne propusesem. De acum am început să ne facem planuri de viitor.. % - Ştii la ce m-am gândit eu? mă întreabă Relu. Să ne luăm amândoi concediul de odihnă şi să plecăm la Roşiorii de Vede? Eu nu mă mai întorc la Hârşova după expirarea concediului. Mă voi pregăti acasă pentru examen. Ia-ţi şi tu concediu de odihnă apoi te vei prezenta la noul tău loc de muncă din Babadag! - Aş face şi eu cerere de concediu, dar nu ştiu dacă mi se aprobă, am spus eu. - Păi, dacă ai primit răspuns că ţi s-a aprobat mutarea începând cu 01.07.1960, ce mai au cu tine? Faci cererea pentru perioada 10-30.06.1960, că ai dreptul la 20 zile de concediu de odihnă, apoi la 1 iulie te prezinţi la post în Babadag. Te încadrezi în lege pentru concediu. - Da, aşa voi face! am răspuns eu. Am făcut cererea care mi s-a aprobat, iar de atunci şi până pe 10 iunie au urmat multe clipe de zbucium pentru mine: am dat telefon la tata la servici: pe 10.06 să vină bunica să-mi ia bagajele care nu erau puţine. Mă întâlneam mereu cu Relu la cantină sau la 91

NICOLAE C. DINU

plimbarea noastră pe centru şi discutam în legătură cu plecarea la Roşiori. Odată i-am spus îngrijorată: - Dar tu ce o să faci dacă nu iei examenele? - Nici nu-mi pun o astfel de problemă. Merg la sigur! - Să-ţi ajute Dumnezeu! Ar fi bine să reuşeşti. - Deja sunt pregătit. Dar mai am aproape două luni de zilepână la data examenului, încât am posibilitatea să rod filele cărţilor, la propriu, a zis el râzând, dar cu multă siguranţă în glas. Pe data de 09.06.1960 la autobuzul de ora 14.00 am aşteptat-o în staţie pe bunica. Aceasta a coborât din autobuz râzând mulţumită şi a zis: - Ei, acum e bine? Aţi reuşit amândoi. După ce am mâncat de cină, ne-am culcat devreme, ca să ne trezim odihnite pentru drum şi ce maiaveam de făcut. Bagajele mele abia au încăput în două geamantane, dar Relu a avut mai puţine, care i-au încăput într-un geamantan. ... Despărţirea noastră de colegii de servici, ca şi de prietenii şi cunoştinţele pe care le aveam acolo, s-a produs aproape din mers, cu saluturi, urări de bine şi revederi, iar a doua zi la ora 15.30, împreună cu bunica şi cu Relu, am urcat în autobuzul care ne ducea la Constanţa şi, de acolo, acasă la noi, în Roşiorii de Vede, din care lipsisem un an de zile. Eram stăpânită de nerăbdare şi de curiozitate să văd reacţia părinţilor mei, faţă de cele petrecute în acea perioadă. Îmi era tare dor de ei, dar când am intrat în casă am constatat că toţi s-au comportat normal faţă de mine, se bucurau că m-am întors acasă şi nimeni nu mi-a reproşat ceva. 2 – GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA BABADAG Concediul meu de odihnă s-a sfârşit destul de repede, iar pe data de 01.iulie 1960 la ora 12.40 coboram din tren în gara din Babadag. Staţia era departe de centrul civic, iar bagajele noastre erau grele, nu le puteam căra până la Judecătorie, încât am apelat 92

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

la un căruţaş care staţiona în faţa gării. Stăpânul aflat pe capră era destul de vorbăreţ, dar avea un cal slab, costeliv şi trist. I-am spus că vrem să ne transporte până la Judecătorie, dar el ne-a întrebat: - Aveţi proces? - Nu, domnule, i-am răspuns eu. Voi lucra acolo şi merg să mă prezint la servici, în prima zi de lucru. - Tot la Judecătorie lucrează şi fiica mea, este funcţionară acolo, completează el cu mândrie, apoi a tăcut o vreme, gândinduse, parcă, la ceva. Deodată se întoarce spre noi şi zice: Fiica mea termină programul la ora 15.00. Cât este ceasul acum? - Două şi 40 de minute! îi răspund eu, privindu-mi ceasul de la mână. - La ora trei va fi acasă şi veţi putea discuta tot ceea ce vă interesează să aflaţi. Dacă nu vă supăraţi, v-aş propune să mergem acasă la mine s-o aşteptăm. Abia vă puteţi cunoaşte, dacă veţi lucra împreună. Unde veţi locui? ne întreabă el- Deocamdată nu ştim. Vom afla la Judecătorie, că aici nu cunoaştem pe nimeni. Încercăm să găsim o gazdă. - Ce ziceţi, mergem s-o aşteptăm pe fiica mea acasă la noi, sau vă duc la Judecători? repetă el invitaţia. - Mergem la dumneata! a hotărât bunica, privind spre mine să vadă dacă aprob hotărârea ei. Am aprobat prin înclinarea capului. N-am aşteptat prea mult, că şi-a făcut apariţia şi domnişoara Dorina Peiu, o fată modestă, blândă, cu un suflet bun, aşa cum a dovedit ea în toate împrejurările. Menţionez că eu am lucrat cu ea atât la Babadag, cât şi la Constanţa, unde am găsit-o în anul 1968, când s-au desfiinţat Regiunile şi raioanele. - Domnişoara va fi colega ta la Judecătoria Babadag, o anunţă domnul Peiu pe fiica sa. Venim de la gară şi mi-a spus că are nevoie de o gazdă. Ştii pe cineva? - Eu cunosc o familie, dar nu ştiu dacă mai închiriază, dar putem să trecem pe acolo şi să întrebăm.

NICOLAE C. DINU

După ce au mai făcut schimb de păreri între tată şi fiică, am hotărât să mergem spre Judecătorie, iar în drum să ne oprim şi la acea familie. Căruţa s-a oprit în dreptul unei porţi, iar în curte am găsit doi oameni în vârstă, care primeau în gazdă. Era o casă mică, modestă, fără duşumele, pământ pe jos, closetul în curte, condiţii care nu mi-au convenit de fel, dar n-am avut de ales; era după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, vremurile erau grele, iar case de locuit se găseau foarte greu, fiind vorba şi de un orăşel aproape rural, ca Babadag. Bunica a observat expresia de nemulţumire de pe chipul meu şi a încercat să-mi ridice moralul, zicând: - Nu te necăji, dragă, că nu este rău! Este ceva provizoriu, până vei găsi alta corespunzătoare. Ar fi bine să nu te apuce iarna aici. Bine că ai unde să tragi şi să te odihneşti după o zi de muncă. Nu este aşa, ca la noi acasă, dar ai un adăpost. Cuvintele de încurajare ale bunicii m-au liniştit şi am acceptat camera cu chirie, în care am lăsat bagajele şi apoi am mers la Judecătorie să-mi văd noul loc de muncă şi să-mi anunţ prezenţa. Eram aşteptată de colegii mei viitori, care fuseseră informaţi că va veni o fată de la Hârşova, nu de la Roşiorii de Vede. A doua zi de dimineaţă bunica mea a plecat la Roşiori cu primul tren, iar eu am rămas iar singură printre străini, într-un orăşel total necunoscut. Cu colegii mei de muncă m-am acomodat relativ uşor, chiar mi s-au părut destul de prietenoşi, dar orăşelul Babadag – care nu era nici măcar ca Hârşova – dar un pescar împătimit îl numise „Sinaia Dobrogei”, dar era un orăşel medieval, prăfuit, cu nişte case mici, acoperite cu olane şi garduri zidite din piatră spartă îi împrejmuiau curţile, de pe vremea ocupaţiei otomane. Arhitectura stradală era formată din două străzi paralele care-i străbăteau centrul în lungul său, din care una era şoseaua

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Constanţa-Tulcea, pietruite cu piatră cubică; cele laterale erau cu piatră spartă sau drumuri de pământ, ori piatră de râu. Toate instituţiile raionale erau înşirate în lungul celor două străzi principale, pe o rază de circa 100 de metri, încât se ajunsese ca toţi funcţionarii să se cunoască între ei. Oraşului îi lipseau piaţa de zarzavaturi, ca şi cea de păsări şi animale; fiecare se aproviziona direct din curţile localnicilor care le produceau. Raionul Babadag era împrejmuit de păduri de foioase spre Sud-vest şi conifere pe nişte coline nu prea înalte, dar dispunea de o suprafaţă redusă de teren agricol, ne fiind în stare să acopere nevoile locale. Avea în schimb lacuri ca Razelm, Sinoe, Portiţa precum şi diferite bălţi cu peşte şi locuri pitoreşti, care atrăgeau pescarii şi unii turişti. ... Gazdele mele erau doi oameni simpli, înaintaţi în vârstă, dar respectuoşi şi curaţi fizic şi sufleteşte. În privinţa hranei, păstram obiceiul de la Hârşova, să mănânc la cantina judecătoriei prânzul, iar pentru dimineaţa şi seara, ce mai puteam procura: pâine cu ouă fierte, ceai cu unt şi marmeladă, biscuiţi sau eugenia, pe care le cumpăram de la băcănie, ducând o viaţă modestă, în comparaţie cu traiul meu de acasă, unde eram o răsfăţată. În Babadag nu numai hrana era modestă în acele vremuri, ci şi viaţa spirituală: lipseau teatrul, era doar o bibliotecă săracă în cadrul căminului Cultural, unde venea rar câte o echipă artistică de la Regiune, care avea sediul în Constanţa, iar la săptămână rula un film. Abia când am ajuns în Babadag am început să înţeleg ce înseamnă viaţa printre străini, iar când sfera de cunoaştere a relaţiilor sociale s-a lărgit, am început să pricep mersul lumii şi de unde vine răul. Mi-a fost foarte greu la început; eram dezamăgită că niciun plan nu mi se împlinea, nu aveam încredere deplină în nimeni. Uneori mă gândeam la Geo, dar ştiam că părinţii mei nu-l voiau – în special tata – deşi noi ne iubeam şi scrisorile primite de la el din armată mă făceau fericită. N-am avut noroc. Citisem 95

NICOLAE C. DINU

undeva că atunci când eşti fericit, să nu doreşti să fii şi mai fericit, că vei pierde totul. Este ca în proverbul popular: „Nemulţumitului i se ia darul!” M-am păcălit căsătorindu-mă cu N.P., dar mai târziu voi suferi şi după aproape 13 ani vom divorţa, dovedindu-se că acea căsătorie a fost un eşec. Lipsind distracţiile, tinerii se plimbau pe strada din centrul civic al oraşului. Erau tineri simpli, modest îmbrăcaţi, iar eu aveam îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru fiecare anotimp, lucrate cu gust, frumoase toate. Din cauza celor petrecute cu „eticheta” pe care o mai suporta, încă, familia mea, eram prudentă, parcă eram stigmatizată şi uneori aveam senzaţia că port în spate o povară de tonaj greu, de care n-aş vrea să-mi mai amintesc. Adesea evitam să mă plimb pentru a evita bârfa celorlalte fete şi invidia lor, deşi eram de aceeaşi vârstă cu multe dintre ele, dar cu alte maniere şi îmbrăcăminte, precum şi loc de muncă. - Cum ai reuşit să te împrieteneşti cu N.P.? am întrebat-o eu, pentru a o scoate din muţenia ei, într-o stare de profundă meditaţie. - De unde ştii? M-ai verificat? s-a mirat Ana. - Am aflat şi eu. Nu trebuie să te verific, neapărat. Cred că a fost dragoste mare? am continuat eu să glumesc. - Noi lucram în aceiaşi clădire, atât Judecătoria cât şi Procuratura şi participam la procesele civile sau penale, dar nu-l ştiam pe N.P. decât după nume şi funcţia de procuror, altceva nu am discutat cu el, dar într-o zi din luna aprilie 1960, ne-a scos preşedintele Judecătoriei în faţa instituţiei, să sădim pomi pe trotuarul de la stradă – muncă voluntară. N.P. m-a văzut, a venit la mine şi mi-a propus să lucrăm împreună, spunând: - Hai să facem echipă amândoi! Eu sap gropile, iar dumneavoastră plantaţi puieţii. Abia terminăm mai repede şi ne va fi mai uşor.

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- De acord! am spus eu, dar cu o condiţie: să căraţi şi apa, că eu nu pot decât să răsădesc puieţii şi să potrivesc pământul în gropi. - S-a făcut! a răspuns el mulţumit şi a început să sape gropile, apoi a adus apa şi am terminat treaba destul de repede, încât eu am mai avut timp să culeg dintr-un părculeţ şi un buchet de flori galbene, pe care le-am luat acasă la mine la plecare. Când N.P. m-a văzut cu buchetul de flori m-a gratulat: „Ce flori frumoase, ca şi stăpâna lor!” rămânând cu o privire galeşă în contemplarea lor. Nu i-am răspuns şi atunci el m-a întrebat: - Ce faceţi în această după-amiază? - Mai nimic. De ce mă întrebaţi? - Vă propun să ne întâlnim să mai stăm de vorbă. Dacă ar fi la ora 16.00, în faţa sediului Miliţiei? Vă convine? - Bine. Fie ora 16.00, voi fi acolo! i-am răspuns eu după o pauză de gândire. Tot nu aveam ce face acasă, am adăugat eu, apoi ne-am despărţit. Mai bine n-ar fi fost acea întâlnire şi tot ce a urmat! - De ce spui asta? am întrebat-o eu. - Nu ştiu ce a fost atunci în capul meu, poate să fie de vină întâmplarea, poate soarta ... că îl iubeam pe Geo, dar nici azi nu îmi pot explica acel fenomen, încât totul s-a petrecut atât de repede şi nu-ţi pot explica, poate vei râde de mine?! - Încearcă, te rog! Promit că nu am să râd de tine – am adăugat apoi, dând seriozitate momentului. În drum spre casă mă certam: „de ce oi fi acceptat eu întâlnirea cu el, că nu mă atrage deloc? Dar dacă nu mă prezint la întâlnire? Nu se poate, nu suntem copii.” Am ajuns acasă, am pus florile într-o cană cu apă, apoi mam spălat şi am mâncat ceva, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu „Făt Frumos”, deşi îmi era indiferent, dar acceptasem şi voiam să aud ce spune şi, mai ales, să-mi omor timpul liber.

NICOLAE C. DINU

La ora 16.00 eram în punctul fixat, trecând ca din întâmplare pe acolo, dar N.P. a mai întârziat aproape 30 minute, ceea ce m-a dezamăgit profund. Eu mă aşteptam să-şi ceară scuze pentru întârziere, dar nu a făcut-o. Asta era prima dovadă în ceea ce priveşte educaţia şi lipsa unor calităţi morale. Fierbeam în interiorul meu, dar nu i-am reproşat nimic, poate ceasul meu era de vină şi nu voiam să fac „atmosferă”. Preţ de o oră ne-am plimbat pe strada centrală, în sus şi în jos, discutând banalităţi, după care ne-am despărţit simplu, fără a mai stabili o nouă întâlnire, cum se obişnuieşte între doi prieteni la început. - De ce l-ai mai aşteptat, dacă a întârziat atât? El a nesocotit orice principiu dintre doi prieteni care-şi stabilesc ora şi locul de întâlnire – am spus iritat. - Nu ştiu. La început m-am temut să nu fie de vină ceasul meu, apoi m-am gândit să nu se fi întâmplat ceva neprevăzut, rău, care l-a împiedicat să ajungă în acel loc. Într-o astfel de situaţie, nu-ţi vine să te mişti din loc şi preferi să aştepţi şi să afli ce s-a întâmplat. Devenisem curioasă să aflu. - Poate, dar există o regulă: „Sfertul academic”, limita când cei doi pot aştepta sau pleca din acel loc. - Am terminat ce aveam de spus. În săptămânile următoare ne-am întâlnit aproape zilnic cu prilejul unor procese pe care leam avut de judecat, unde nu prea aveam timp să discutăm altceva în afara profesiei. Dar într-o zi am avut unele pauze şi am vorbit şi altele, printre care am abordat şi condiţiile de locuit, de care eu nu eram mulţumită, în special că nu am curent electric şi duşumele de lemn. Auzindu-mă N.P. mi-a propus să mă mut la gazda unde locuieşte el. Este aproape de servici, are curent şi celelalte. - Şi tu unde te muţi? l-am întrebat. - Voi locui în aceiaşi cameră cu colegul meu, Fane Vinţeanu, pe care îl ştii şi tu. O fac ca să împărţim chiria pe jumătate, că salariile noastre sunt mici şi ...

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Familia Dodiţă este primitoare şi sunt oameni serioşi. În concluzie, îţi recomand o locuinţă bună. - Dar mă primeşte familia Dodiţă? Cum aflu? - Mergem împreună la ei şi te recomand eu şi te vor primi cu siguranţă, fiind interesaţi să închirieze. A doua zi, după programul de lucru, N.P. m-a însoţit la familia Dodiţă, care m-a şi primit, mutându-mă la noua adresă în aceiaşi seară. Cu N.P. discutam zilnic la Judecătorie, iar uneori ne plimbam pe stradă, după terminarea lucrului, dar niciodată nu mi-a făcut vreo declaraţie de dragoste, că nu ştia s-o facă. Într-o zi, instituţia noastră a organizat o excursie cu autobuzul la lacul Portiţa, unde este şi o localitate de pescari, destul de modestă, pe malul Mării Negre. La excursie au participat toţi salariaţii din Judecătorie şi Procuratură. Acolo N.P. s-a învârtit toată ziua în preajma mea, aducându-mi peşte cald, fript la proţap, pâine şi un pahar cu bere, după care ne-am plimbat, în grupuri, pe malul mării, unde am privit cum scoteau pescarii din apă năvoadele pline cu peşte. Spre seară ne-am întors în Babadag tot cu autobuzul, iar până când s-a întunecat, eu am făcut curat în camera mea, pe sub pat, prin colţuri, am şi scuturat, am şters praful şi alte activităţi gospodăreşti

3. CĂSĂTORIA. N.P. ÎMI PROPUNE SĂ NE CĂSĂTORIM. ÎL REFUZ

De sub pat am scos un şomoiog de vată, îmbibat cu sânge, care era uscat. Am întrebat-o pe gazda mea, care mi-a răspuns că nu ştie, dar îşi închipuie că N.P. o fi adus în cameră vreo femeie.

NICOLAE C. DINU

Deşi eu mă întâlneam cu N.P. la servici, nu l-am întrebat niciodată de acel fapt, nici atunci când ne mai plimbam uneori pe centrul oraşului, dar mai mult tăceam, decât să discutăm. Dar odată, când m-a condus acasă, pe la începutul lunii noiembrie, m-a surprins cu propunerea lui: „Nu vrei să ne căsătorim amândoi? Şi eu sunt singur pe aici ca şi tine”. „Eu am deja un prieten şi n-am de gând să mă căsătoresc acum. Îl aştept pe el”. N.P. nu s-a mulţumit cu răspunsul meu sec şi a tăcut pe moment, dar şi-a continuat din ce în ce mai insistent demersul său. Mai târziu m-a abordat şi Ion Dolţu, procuror şi el, fost coleg de facultate cu N.P., pe care mi l-a recomandat, vorbind frumos despre el: „Este un bărbat bun, dragă Ana. Eu îl cunosc bine, că am fost colegi de an la facultatea de Drept; provine dintr-o familie nevoiaşă şi a dus-o mai greu în copilăria lui, dar nu vei regreta dacă te vei mărita cu el”. „Dacă este băiat bun o fi pentru el, dar eu am un prieten pe care îl aştept să termine armata”, mă apăram eu, respingând intervenţia lui Ion Dolţu, care era căsătorit şi încerca să mă convingă că e mai bine. Nu ştiu ce aveam şi eu atunci, parcă eram un arici, îi respingeam pe toţi. În orăşelul nostru ne cunoşteam toţi care lucram la instituţiile raionale şi în anturajul pe care îl frecventam era şi directorul sucursalei Babadag al Băncii Naţionale, Mihai Popescu, un tânăr înalt, frumos, inteligent, stilat şi bine educat, care mă curta, dar eu ţineam una şi bună: îl aşteptam pe Geo. La începutul lunii octombrie 1960 fusese mama în vizită pe la mine, iar N.P. a venit şi m-a cerut în căsătorie, însă mama i-a spus că nu este tata de acord pentru că am plecat de acasă fără aprobarea lui. Până la urmă nu ştiu cum s-a întâmplat, că a câştigat N.P., iar pe 18 noiembrie ne-am prezentat amândoi la Oficiul de Stare civilă din Babadag şi ne-am căsătorit, fără martori. Cred că asta a fost soarta mea, nici azi nu-mi pot explica de ce am făcut-o. Când ne-am întors de la Primărie (pe atunci se numea Consiliul Popular al Raionului) i-am anunţat pe toţi colegii că ne-am căsătorit, apoi a 100

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

urmat o mică ceremonie, cu dulciuri, fursecuri, sucuri şi nişte bere, pentru care ne-au felicitat toţi. Între timp, Mihai Popescu, care îmi făcea curte şi care lucra la bancă, a fost promovat în funcţia de Director al Băncii Naţionale – Sucursala Regională Constanţa, iar la plecare mi-a lăsat mie apartamentul său de pe Str. Republicii, în care m-am mutat imediat, apoi a venit la mine şi N.P., fiind destul de confortabil. - Cred că v-aţi înţeles destul de bine, am spus eu. - Da, pot spune că la început a fost bine, dar mai târziu am dus-o „aşa şi aşa”, cam anestecat, cu zile mai bune, altele mai cenuşii, ca în acea vreme în Babadag, a răspuns Ana. - De ce spui aşa? Era o familie tânără, la început. - Am avut şi unele discuţii din cauza unei femei, funcţionară la Banca din Babadag şi care din gelozie, ne şicana. Se numea Nety şi trăise cu N.P. - Vrei să fii mai explicită, te rog?! - Cum să-ţi spun? Într-o zi N.P. mi-a adus acasă nişte peşte – crap, caras proaspăt. Încă nu ne mutaserăm din gazdă de la familia Dodiţa. Am mers la bucătărie şi l-am prăjit pe tot, în prezenţa doamnei Dodiţa, apoi i-am lăsat şi ei jumătate, cealaltă jumătate ducând-o la noi în cameră. Când l-am privit cu atenţie, peştele din castronul meu avea pe deasupra mărgele mari de argint. Am fugit la doamna Dodiţa, i-am spus ce am păţit, apoi. când l-a văzut şi ea, mi-a spus pe loc: „Farmece! Este argintul viu. Mergi şi aruncă-l pe tot în WC! Ţi l-a trimis cineva care te duşmăneşte.” - Ce sunt acelea farmece? am întrebat-o eu. - Ei, nişte descântece periculoase, de care poţi muri. - Văd că dumneata nu vrei să-mi spui adevărul. D-na Dodiţa a stat puţin pe gânduri, apoi a început să-mi povestească cu vocea ei blândă, rar: „Domnul procuror N.P. a trăit cu una Nety, funcţionară la bancă şi o mai aducea aici câteodată. Cred că ea ţi-a făcut pocinogul ăsta. La început, când te-ai mutat 101

NICOLAE C. DINU

aici, la noi, mi-ai spus că ai găsit sub pat vată cu sânge. De la ea cred că era”, a spus doamna în final. Acum se răzbună cu argintul viu. - La prânz n-am avut ce să mâncăm, a spus Ana cu un oftat puternic. Am mers la cantină. - Aţi făcut sport – aşa cum te-a învăţat Relu în primele zile la Hârşova – am glumit eu, ca s-o scot din starea aceea neplăcută. - Atunci m-am străduit multe zile să dau uitării acele incidente, care-mi spuneau multe în legătură cu N.P., dar am continuat să mă ocup de bunul mers al familie noastre pe care abia o înjghebaserăm. Mi-am adus aminte, cu oarecare repulsie, de proverbul din bătrâni: „Năravul din fire n-are lecuire” care se va confirma cu N.P. mai târziu în căsnicia noastră, care începuse prost. ... În vara următoare am luat amândoi concediu de odihnă şi am plecat la părinţii lui N.P. din judeţul Vrancea. De la Babadag am mers la Tulcea cu trenul, iar de acolo până la Galaţi am mers cu nava de pasageri „Săgeata”, apoi cu trenul până în comuna lui N.P. Acolo am reuşit să înţeleg multe în legătură cu viaţa pe care a dus-o el acasă, apoi cauzele şi condiţiile care i-au influenţat comportarea şi toată evoluţia de-a lungul anilor de şcoală şi muncă. Părinţii lui N.P. locuiau într-o casă modestă şi toată familia era grevată de unele lipsuri materiale, dar şi de o crasă ignoranţă. Tatăl lui era, aproape permanent afumat de aburii alcoolului, iar când se întorcea de la cârciumă se răzbuna pe soţia lui, lovind-o adesea pentru motive închipuite numai de el; cu ei mai locuia o soră a lui N.P., împreună cu soţul şi copiii lor. În cele trei zile în care am locuit la ei, am aflat că mai au o soră, mai mare decât ei, care este căsătorită şi locuieşte în Braşov. Din cauza condiţiilor precare, l-am rugat pe N.P. să plecăm de acolo, întrucât ne aşteaptă părinţii mei, cărora le scrisesem eu, iar în scrisoare îi rugasem să ne ajute să facem nuntă în Roşiorii de 102

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Vede, noi neavând nici condiţii, nici bani suficienţi, iar tata trecuse peste supărarea lui şi fusese de acord să ne ajute.Mă mai gândesc şi astăzi câte lasă părinţii de la ei pentru ca să le fie copiilor lor bine! Astfel că la 15 oct. 1961 a avut loc nunta noastră în Roşiori, la care a participat multă lume, iar naşii noştri de cununie au fost sora lui de la Braşov D-na Sanda Cormoş cu soţul său, împreună cu verişoara mea Nuţi Dobre cu soţul şi alte două familii, toţi fiind ingineri şi colegi la C.F.R. Braşov. Venirea lor mi-a produs o mare bucurie. Nu-i mai văzusem dinainte de 1959, când am plecat din Roşiori, ca să lucrez în Dobrogea. A fost o nuntă frumoasă, la care a participat multă lume, iar mesele nu s-au ridicat timp de trei zile, venind şi apoi plecând şi iar venind cei care ne cunoşteau familia. Pe N.P. l-a luat tata la magazin când am ajuns la Roşiori şi l-a îmbrăcat cu totul nou; deşi iniţial acesta a încercat să se împotrivească, a cedat şi a acceptat, iar mai târziu l-am surprins zâmbindu-şi în faţa oglinzii – a spus Ana. - În timp ce eu îmi îmbrăcam rochia de mireasă, a intrat în cameră o mătuşă din partea mamei, care mi-a adus un buchet de flori mare, spunându-mi în şoaptă: „Este adus de Geo. Vezi că are şi un bilet!” „Geo unde este?” am întrebat-o. „A plecat”. Am citit biletul lui , apoi am plâns aproape un sfert de oră. În acel bilet Geo pusese toată dezamăgirea lui: „Îţi urez numai bine, sănătate şi noroc în viaţă” Geo M. Asta mi-a amintit de jurământ. El nu se căsătorise, dar am aflat că era în relaţie cu o asistentă medicală, cu care apoi s-a căsătorit. - Jurământul se poate răzbuna pentru că prima iubire are un farmec aparte, la care ar trebui să ne oprim, am spus eu, privind-o pe Ana care tăcuse. Acel farmec primordial este cel mai pur şi are darul să ne transforme în oameni liberi, visători, melancolici şi ne face mai fericiţi. Niciodată n-ar trebui să o părăsim pe fiinţa care 103

NICOLAE C. DINU

ne-a dăruit acea stare de aleasă beatitudine, de visare, de plinătate, cu condiţia, însă, ca acea situaţie să fie reală, nu o capcană în care putem cădea fiecare dintre noi; să nu fie doar părerea că ne aflăm în faţa unei fiinţe venită de pe altă planetă şi să uităm faptul că suntem muritori. Dar se ştie că această stare de visare nu durează o veşnicie, iar când ne trezim, descoperim că între cele două fiinţe s-a creat o prăpastie, iar inocenţa care a dat glas îmbietor n-a durat mult, încât totul îi obligă să-şi continue viaţa pe cărări diferite. - Aşa este, confirmă Ana, dar de unde să ştii? - Continuă, te rog! ... După nuntă, la câteva zile, am plecat cu N.P. la Bucureşti să-mi cunoască rudele şi să-l vadă şi ele. L-au primit foarte bine, toţi fiind oameni culţi, aşezaţi, unii profesori, alţii ingineri, dar el „şi-a dat în petec” foarte repede, participând la discuţiile în care a fost antrenat, scoţând la iveală nivelul de educaţie precară, contrazicându-se cu ei, fără să cedeze, zicând că el are dreptate, fără să ţină cont de vârsta şi poziţia socială şi faptul că erau rudele mele. Devenise euforic, încât unii au tăcut şi apoi lau tratat cu indiferenţă. Un unchi m-a oprit la uşă, când să plecăm şi mi-a zis în şoaptă: „unde ai găsit calamitatea asta, dragă? Să nu-l mai aduci la noi!” De atunci, niciodată nu i-am mai vizitat împreună cu el, pentru a evita alte scene neplăcute, dar nici nu mai discutam cu el pentru că devenea irascibil şi se revolta, aruncându-mi în faţă expresia: „Tagma voastră, doamnă! Tagma voastră de ămbuibaţi!” Încercam să-l liniştesc şi îl compătimeam ştiind ce copilărie tristă a avut, plină de lipsuri, dar el nu putea să înţeleagă şi să accepte că oamenii care au învăţat carte şi au muncit din greu, economisind, au şi agonisit mai mult. Oricât m-am străduit eu să-l ajut ca să-şi schimbe concepţiile, n-am reuşit, N.P. fiind tare încăpăţânat şi persista în negarea totală a realităţii. Uneori mă

104

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

supăra şi plângeam, gândind că greşisem căsătorindu-mă cu el, dar trebuia să tac şi să mă împac cu acea situaţie. - Draga mea, omul prost trăieşte într-o lume a sa, o lume imaginară. Este mai rău când reuşeşte să ne târască şi pe noi după el, că devine mai periculos. Prostia este extrem de interesantă; este ca o boală, un amestec de incultură şi disperare, un fenomen bizar. Prostul îşi închipuie că el are un drept la o filosofie sacră, proprie, care se referă la persoana sa căzută în acea stare de disperare, unii îi spun „drept sacru” al lui, precum cred alţii într-o dramă socială şi în istorie... Prostia este o boală care nu doare, că dacă ar durea ai vedea multă lume plângând de durere pe stradă – am mai spus eu, gândindu-mă la unele scene reale de viaţă pe care le-am văzut în unele locuri pe unde am colindat eu prin ţară. - La părinţii lui N.P. ai mai fost? o întreb eu. - Nu, Niciodată, dar le-am trimis bani şi cadouri cu prilejul unor zile mai importante sau a mers N.P. singur la ei, cu cele stabilite de comun acord, apoi venea la Roşiorii de Vede unde îl aşteptam să ne continuăm concediul. Odată i-am povestit bunicii Anica situaţia pe care o văzusem la părinţii lui N.P. Aceasta m-a ascultat cu mare atenţie, apoi mi-a spus: „Aceia sunt părinţii lui, maică, pe care tu eşti obligată să-i respecţi şi să-i ajuţi, în special pe mama lui, care l-a născut şi l-a crescut pe bărbatul tău. Să nu-i neglijezi niciodată! Iar în ceea ce priveşte starea lor materială şi educaţia precară – aşa cum îi zici tu – ar fi bine să nu uiţi faptul că nu au avut toţi copiii condiţiile de viaţă pecare le-ai avut tu aici, acasă la noi, până când ai ales să pleci în Dobrogea! Poate meditezi la asta, ca să poţi aprecia altfel viaţa mai ales aceea în lipsuri în care se zbate multă lume: poţi aprecia munca şi valoarea banilor.” - Ai fost vreodată în vizită la naşii voştri de cununie din Braşov? am întrebat-o eu pe Ana.

105

NICOLAE C. DINU

- Da. Am fost o singură dată împreună cu N.P.. Ţi-am spus că naşa era sora lui, dar nu ne-am cununat cu preot la biserică, pentru că ne era interzisă o asemenea ceremonie religioasă, riscând să ne dea afară din servici pe amândoi. Sora lui era mai mare decât N.P. şi plecase de la ei de acasă la vârsta de 18 ani, angajându-se menajeră la o familie din Braşov, care avea un fiu de 23 de ani care s-a îndrăgostit de ea, iar când a rămas însărcinată , s-au căsătorit, cu aprobarea părinţilor lui. Era o femeie foarte frumoasă, iar în sânul acelei familii la care lucra a primit şi o educaţie deosebită şi tot astfel şi-a crescut şi educat proprii lor copii. Soţul ei este inginer la Regionala C.F.R. din Braşov, coleg de servici cu verişorii mei, Nuţi şi Sandu Dobre, amândoi ingineri. Sora şi cumnatul lui N.P. l-au ţinut acasă la ei pe perioada claselor 5-7, apoi doi ani la şcoala profesională de turnătorie în metale, după care a urmat liceul la curs intensiv, dar de scurtă durată, iar în 1954 a intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvită în anul 1959. A fost repartizat ca procuror la Procuratura din raionul Babadag, unde soarta mea a hotărât să-l întâlnesc eu şi tot ce a urmat după aceea. - Fiind amândoi destul de tineri, bănuiesc că v-aţi împăcat bine şi aţi fost fericiţi, am spus eu, ca s-o scot din moleşeala discuţiei. Poate el chiar te iubea? - Despre iubire, îmi este greu să vorbesc, pentru că el nu mi-a făcut nicio declaraţie oficială de dragoste, dar am avut o „tresărire” care-mi spunea că ţine la mine, când a fost chemat la Procuratura Regională din Constanţa de i s-a cerut să renunţe la mine din cauza „etichetei” din dosarul meu personal de angajare, iar el a refuzat. Dacă la început am avut multe reţineri, după acel „rwfuz” m-am ataşat mai mult de el, iar când îmi povestea unele episoade din copilăria lui îl compătimeam şi uneori lăcrimam involuntar, luând hotărârea – în gând – să fac tot posibilul pentru ca el să se simtă bine şi să uite acele lipsuri. 106

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Recunosc că şi el se străduia să se poarte frumos cu mine şi nu mai aveam pretenţia să-mi facă declaraţii de iubire, aşa cum citisem eu prin romane. Cred că N.P. nu citise nicio carte din care să se inspire, doar ziarele din acea vreme. Odată a fost internat în spital din cauza unei răceli cu infecţie în zona gâtului şi a început să citească o carte despre Napoleon Bonaparte, regele Franţei, pe care n-a reuşit s-o termine. Ce să-ţi spun? Poate că el mă iubea, dar nu ştia cum să-mi spună cu fraze închegate, deşi uneori se purta drăgăstos cu mine. Asta a fost la început. 4 GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA RAION BĂNEASA În luna februarie 1963 N.P. a fost chemat la Procuratura Regională Dobrogea şi i s-a adus la cunoştinţă că s-a hotărât mutarea noastră la Procuratura Raionului Băneasa unde a fost promovat procuror-şef. Eu urma să fiu tot grefieră la Judecătoria Băneasa, postul fiind vacant. Când mi-a spus unde este Băneasa şi dacă are cale ferată, mi s-a întunecat cerul şi i-am spus repede: - Am căzut din lac în puţ! - Ce vrei să spui? m-a întrebat N.P. - Din cauza lipsei căii ferate m-am mutat la Babadag, că bunicii mei nu puteau circula cu autobuzul pe distanţe mari. Dar dacă nici la Băneasa nu se va ajunge decât cu autobuzul, nu ştiu ce vor spune ei, am adăugat eu, total dezamăgită de acea mutare. Ce distanţă este de la Constanţa la Băneasa? - Aproape 100 km. Vrei să refuz? mă întreabă N.P. - Dar poţi să refuzi fără să ai repercursiuni? - Ne poate da afară pe amândoi, dar ... şi el a lăsat fraza neterminată.

107

NICOLAE C. DINU

... Ne-am făcut bagajele care au intrat toate într-o ladă de voiaj cu capacitate de 5-600 kg., iar o parte din îmbrăcăminte am pus-o în trei valize; le-am pus pe toate într-un autcamion şi am plecat la Băneasa. Pe drum am oprit doar în Constanţa preţ de o oră, ca N.P. să meargă la Procuratura Regională să rezolve ceva, apoi am continuat drumul spre Băneasa, care se afla în partea de sud-vest faţă de Constanţa, aproape de Ostrov. Am ajuns la destinaţie pe la ora 16.00 şi am mers la Procuratură. Până seara, cu ajutorul unor colegi, am reuşit să ne găsim o gazdă la familia Iordan, o casă cu curte. Localitatea Băneasa era o coună mai dezvoltată, dar nu erau decât două blocuri cu câte două nivele, în care erau câteva apartamente, ocupate deja toate. Ni s-a spus că mai sunt în construcţie alte două blocuri, care vor fi gata în toamna acelui an, dar au fost date în folosinţă după aproape doi ani de zile. Condiţiile erau aproape identice cu cele de la Babadag: apa de la fântâna din curte, WC tot în curte, de spălat ne spălam tot în lighean cu apa rece etc. Nu exista piaţă organizată, iar alimentele se cumpărau de prin curţile localnicilor, doar când N.P. pleca pe teren, trecea pe la sediul I.A.S. de unde cumpăra carne, păsări etc. Comitetul Raional de Partid şi celelalte instituţii, erau concentrate în zona aşazisă centrală. După câteva zile de şedere în Băneasa, mi-am descoperit o fostă colegă de liceu, Valeria Mamut, care lucra ca medic la Spitalul Teritorial Băneasa, fapt care m-a bucurat foarte mult, că locuia şi ea la aceeaşi gazdă cu noi şi ne-am împăcat foarte bine mult timp. Era o femeie frumoasă, deşteaptă şi toţi bărbaţii îi dădeau târcoale, roind în jurul ei fără rezultat. Ea refuzase toate cererile în căsătorie. Odată i-am prezentat şi eu un coleg care lucra la Judecătorie şi l-a refuzat. Atunci am întrebat-o:

108

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Vali, de ce nu te măriţi cu Cicerone? Este un bărbat frumos, bun, distins, om cu multe calităţi cu care cred că te-ai potrivi de minune, după cum te ştiu eu şi pe tine. - Nu mă mărit, Ana! Eu îl vreau pe Costin, nu un alt bărbat! - Dar ştii şi tu că Costin este căsătorit. Ce mai aştepţi de la el? - Îl voi aştepta o viaţă , dacă va fi nevoie, dar pe el îl vreau şi nu pe altul. Vali era foarte hotărâtă, ceea ce dovedea că era vorba de o dragoste mare, totală ptr. Costin. Ce se întâmplase între ei: Costin P. a vrut să se căsătorească cu Vali, dar ea a amânat căsătoria lor după ce va termina facultatea de Medicină. El s-a ambiţionat şi s-a căsătorit cu altă colegă din liceu în timpul cât ea era studentă. Povestea ei m-a făcut să mă simt ruşinată când mă gândeam la propria mea situaţie, după jurământul din biserică cu Geo, iarîn gând mă certam şi mă întrebam: „De ce n-am fost şi eu hotărâtă aşa, ca ea? Poate aş fi avut o altă situaţie acum.” - Dar care a fost finalul? am întrebat-o pe Ana. - Care să fie? Căsătoria lui Costin Petrescu a durat doar câţiva ani şi au divorţat – nu cunosc motivele. Dar Vali s-a întâlnit cu el pe peronul Gării de Nord din Bucureşti şi au discutat amândoi: „De unde vii?” a întrebat-o el. „De la Băneasa , din Dobrogea” Sunt în concediu de odihnă” i-a răspuns ea. După ce au mai discutat ei, Costin i-a povestit că a divorţat de soţie şi, dacă mai ţine la el şi altele... Când trenul a tras la peron, au urcat amândoi şi au plecat acasă, la Roşiorii de Vede, apoi s-au căsătorit. Vali a cerut transferul de la Spitalul din Băneasa la Spitalul din Roşiorii de Vede. Ana rămăsese pe gânduri privind într-un punct fix: tăcea de câteva minute. - La ce te gândeşti? o întreb eu, ca s-o scot din visare.

109

NICOLAE C. DINU

- La viaţa asta şi la cât de trainică poate fi o iubire pe care ei au făurit-o în timpul liceului încât şi-au putu reuni cele două destine după atâta vreme. Când îmi povestea, Vali parcă derula un vis. - Eu cred că Vali a avut contribuţia decisivă, nu Costin, trecând ea însăşi prin zbucium, renunţări, având încredere în destinul ei – spun eu. - Da, dragul meu. Îmi părea rău că situaţia n-a fost ca a ei şi pentru tenacitatea ei o invidiam, dar am încercat să-mi alung gândurile care mă sâcâiau. Scuză-mă că ţi-am povestit totul atât de sumar! - A fost sumar, dar am înţeles toată situaţia, am zis eu. Dar cum era viaţa voastră la Băneasa? - Monotonă, se rezuma la servici şi acasă; doar pe timpul verii aveam unele aşa-zise distracţii pe care le organiza şi coordona conducerea de partid raională, mai ale la zile festive. - Ce făceaţi efectiv? insist eu. - Păi, de 1 Mai, de 21 Mai (Ziua P.C.R.) de 23 August – Marea aniversare a eliberării României de suj jugul fascist – se organizau excursii pe Dunăre cu bacul la care participau toţi funcţionarii din instituţiile raionului, în mod obligatoriu; dacă lipseai, trebuia să justifici de ce. Fiecare venea cu familia sa. Atunci i-am cunoscut şi eu pe Liţă – Comandantul local de securitate, pe Poteică – şeful miliţiei locale şi pe alţi ofiţeri ai lor. O parte dintre noi chiar ne mai bucuram că ne mai scotea din acea monotonie, acea viaţă anodină, limitată doar la un film săptămânal şi un teatru care venea de la Constanţa de două ori pe an, nefiind alte distracţii în afară de muncă. În anii următori, acele serbări s-au înmulţit, iar când plecam cu bacul pe Dunăre, poposeam pe celălalt mal şi participam la o adevărată „serbare câmpenească”, cu mâncare, băutură şi cântece pe care le producea o brigadă artistică locală sau una care era adusă de la Constanţa. Ne bucuram toţi de o masă bună, cu mult peşte preparat, pe sortimente. 110

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Când se încălzeau spiritele – cu o oarecare contribuţie a alcoolului – ieşeau în evidenţă şi multe deficienţe de caracter, lipsă de educaţie, comportare de „ţoapă” ale unora care pretindeau respect că ne conduceau. Eu nu ştiam să dansez – nu mi-a plăcut niciodată – dar când aveau loc baluri la căminul cultural, eram obligaţi să participăm şi pentru mine era o corvoadă. Dar balurile erau plăcerea lui N.P., care dansa toată seara, fără întrerupere, fără odihnă, cu toate profesoarele şi învăţătoarele din Băneasa, care îl preferau la dans. Când obosea, venea şi se aşeza lângă mine, pe bancă, dar nu şedea prea mult timp, fiind iar invitat la dans de partenere. Îi găseam o scuză pentru că era tânăr, dansa frumos şi îi plăcea să se distreze. ... Blocul nostru de locuinţe, promis în 1963 a fost dat în folosinţă abia în 1965. Am primit şi noi un apartament compus din trei camere şi ne-am mutat imediat ce am reuşit să cumpărăm mobila necesară, aragaz, frigider şi lemne, neexistând încălzire centrală, iar în camere erau teracote (sobe). Abia în vară am reuşit să cumpărăm un boyler pentru încălzirea apei şi, de atunci, totul a intrat în normal în casa noastră. La Băneasa am primit vizita părinţilor mei o singură dată, iar după un an de zile am primit de la ei un carnet CEC cu suma de 40.000 lei şi o scrisoare în care ne explicau că au vândut o parte din terenul din curtea noastră – care fusese destinat pentru mine să-mi construiesc o casă, în cazul când aveam de gând să mă stabilesc în Roşiorii de Vede – dar în situaţia actuală, se vede treaba că acest fapt nu se mai întrevedea. Mai departe urma sfatul tatălui meu: „Cumpăraţi-vă o casă sau un autoturism, dacă le socotiţi necesare!” - Iar voi ce aţi ales? o întreb eu pe Ana- Iniţial am vrut să strângem bani, ca să cumpărăm o casă, că N.P. nu avea înclinaţii spre şoferie, ca să luăm autoturism, dar n-a trecut prea multă vreme şi am fost chemaţi amândoi la 111

NICOLAE C. DINU

Prefectura Regională să dăm explicaţii în legătură cu provenienţa banilor. Am prezentat actul de vânzare-cumpărare a lotului care fusese vândut de părinţii mei şi ne-au lăsat în pace. - De unde au aflat că aţi primit banii? - De la C.E.C. care trebuia să păstreze secretul în legătură cu depunerea banilor, dar pe atunci nimic nu mai era secret pentru organele de partid şi de stat. - Mi-ai spus odată că veneaţi vara la Mamaia pentru plajă. Parcurgeaţi 100 de km. pentru o zi de pălajă? - Da. Plecam sâmbăta de la ora 14.00 şi ne întorceam luni la ora 7.00 să fim prezenţi la programul de lucru. Ziua eram pe plajă, iar noaptea dormeam la camera oficială de la Procuratura Regională, iar uneori mergeam la hotel sau la gazda pe care o cunoşteam, pe str. Cuza Vodă. De la Băneasa veneau mulţi salariaţi de pe la IAS, SMA sau alţi funcţionari. Toţi ne cunoşteam şi eram chiar prieteni şi prieteni am rămas şi mai târziu, după ce s-au desfiinţat regiunile, raioanele şi au apărut judeţele în noua reformă administrativ – teritorială din luna februarie 1968. Exemplu: familiile Neagu, Şerban, Tilicea, Bica etc. - Cum petreceaţi pe plajă? - Ne însoream toată ziua în zona din faţa hotelului Rex din Mamaia, mâncam la prânz prin diferite bufete amplasate pe plajă, iar pe la ora 12.00 când soarele dogorea prea tare, ne adăposteam sub arbuştii deşi, unde ne odihneam; unii chiar dormeau un ceasdouă. Seara ne spălam de nisip sub duşuri, apoi ne îmbrăcam şi, fiind odihniţi şi tineri, porneam în „haită” să colindăm pe la diferite restaurante, unde mâncam şi ascultam muzică uşoară sau populară, interpretată de cântăreţii noştri îndrăgiţi din acei ani. Uneori se nimerea să prindem spectacole şi festivaluri de muzică uşoară la Arena din Mamaia, de care ne interesam toţi din vreme. 112

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Aceea a fost cea mai fastă perioadă din toată căsnicia mea, care a durat aproape 13 ani de zile, deşi, după zilele de distracţii în Constanţa şi Mamaia, mă întorceam iar la Băneasa, luând în piept viaţa cotidiană, cu grijile serviciului, ale casei şi cu singurătatea şi aşteptarea, care făceau să se şteargă destul de repede toate amintirile cu escapadele de pe litoral. - De ce spui asta? Ce se întâmpla după? - Libertatea este o formă ciudată, cea mai perversă a sclaviei, mai ales atunci când este benevolă, zice Ana. - Vrei să-mi explici ce ai în vedere? - Îmi vine greu să-ţi explic, dar sper că tu mă vei înţelege. De la o vreme N.P. a început să plece pe teren, în special la Ostrov şi Adamclisi, unde rămânea câte două-trei zile, motivând că are dosare penale de rezolvat şi lucrează la ele împreună cu subofiţerii de la posturile de miliţie. Vara îmi era mai uşor să rămân singură acasă, dar iarna, când nopţile erau lungi, îl aşteptam să vină până noaptea târziu, făcându-mi de lucru cu vreo revistă sau citind o carte. erau seri lungi de singurătate. Mai târziu am aflat de ce pleca N.P. atât de des „pe teren”. Intrase într-o relaţie amoroasă cu doctoriţa din comuna Ostrov şi îşi schimbase comportarea total. - Cum ai aflat? o întreb eu. - De un an de zile la Băneasa venise procurorul D. Sever (fost fotbalist la Farul Constanţa) care era ajutorul lui N. P. Amândoi făceau deplasări pe teren. Într-o zi N.P. a fost chemat la Procuratura Regională împreună cu Sever şi i-a cercetat. rezultatul fiind mutarea lui N.P. la Procuratura Raion Negru Vodă, în luna noiembrie 1966. Nu cunosc întregul adevăr, deoarece N.P. n-a recunoscut niciodată ce s-a întâmplat, dar circula în Băneasa o variantă printre cunoştinţele noastre, că N.P. şi D. Sever se bătuseră pe câmp şi se ameninţaseră reciproc cu pistoalele, fiind rivali în relaţia cu acea doctoriţă .

113

NICOLAE C. DINU

De la N.P. am avut o simplă explicaţie: „Nu este nimic adevărat! Am fost lucrat ca cineva să scape de mine. Asta este tot.” Cei de la Procuratura Regională au ocolit adevărul, spunând doar: „A fost sancţionat disciplinar”. Am tras concluzia că n-au vrut să-mi spună adevărul pentru a nu destrăma familia noastră. - Sancţiunea a fost gravă, spun eu: retrogradarea din funcţie şi mutarea de lângă familie. - Aşa am socotit şi eu. Până nu faci foc nu iese fum. Eu am lucrat ca grefieră la Judecătoria Băneasa până în vara anului 1967, când am fost anunţată să mă prezit la Negru Vodă, tot ca grefieră şi secretară la Judecătorie. Am încuiat apartamentul şi am plecat locuind la o cameră oficială până în luna octombrie, acelaşi an, când am obţinut un apartament compus din două camere în care am înghesuit o parte din mobilă, iar unele obiecte le-am dat altora. Nici de această dată n-am arătat că sunt supărată, deşi fierbea sângele în mine, gândindu-mă la parcursul pe care l-a avut viaţa mea de când m-am căsătorit cu N.P.. Părinţilor nici nu le-am spus nimic, deşi situaţia de la Negru Vodă nu era nici măcar ca cea de la Băneasa. 5 GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA CONSTANŢA ...În luna ianuarie 1968 am participat la o convocare pe linie profesională la Tribunalul Regional Constanţa, prilej cu care am aflat că va apărea o lege nouă pe linie administrativ-teritorială, care prevede că se vor desfiinţa regiunile şi raioanele, înlocuite cu judeţe. Nimeni nu ştia exact cum va fi, dar eu m-am speriat. Din mai 1959 de când venisem în Dobrogea, fusesem mutată de patru ori: Hârşova, Babadag, apoi la Băneasa şi Negru Vodă. „Unde voi ajunge acum? mă întrebam eu pe gânduri. Ce se va alege de familia mea?” 114

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Atâţia ani mi-am cărat casa în spinare întocmai ca melcul, trăind în condiţii care mai de care mai vitrege, în case cu chirie şi alimente luate de unde găseam. Acum, când am zis că ne-am adunat de pe drumuri şi speram să uităm de furtuna prin care trecuserăm, cine ştie ce viaţă vom mai trebui să încercăm? În luna februarie 1968 am fost chemaţi la Constanţa amândoi: eu la Tribunalul Judeţean, iar N.P. la Procuratura Judeţeană (Regională încă) şi ni s-a spus că urmează să ne mutăm la Tulcea, pe aceleaşi posturi. Iniţial am fost de acord, dar când am aflat că timp de doitrei ani nu ni se pot asigura locuinţe şi că vom fi nevoiţi să locuim pe nişte pontoane metalice, un fel de dormitoare comune, am intrat în alertă. Când a ieşit şi N.P. de la şefii lui, l-am întrebat: „Ce facem?” „Mergem la Tulcea”, a răspuns el. „Ţie nu ţi s-a spus că nu sunt locuinţa pentru noi şi vom fi nevoiţi să locuim pe nişte pontoane metalice care plutesc pe Dunăre? Casă vom primi peste doi-trei ani.” - Mi s-a spus, dar ce să fac!? a răspuns el nervos. Mi s-a atras atenţia că nu am post în altă parte, nici în Constanţa. - Ce vom face cu tot ce avem în apartamentul din N. Vodă? Unde le ducem? Cum şi unde vom trăi noi de acum înainte? mă tânguiam eu. - Nu mă mai întreba, că nu ştiu. Acum ce vrei să fac? a răspuns el iritat. Avea motiv de iritare şi am tăcut. - Totuşi, înţeleg că aţi rămas în Constanţa, spun eu. - Da. Supărată de tot ce auzisem, m-am întors în biroul Preşedintelui Tribunalului, căruia i-am prezentat situaţia noastră cu lux de amănunte, cu toate cele patru mutări succesive, ducândune casa în spinare ca melcul. Preşedintele m-a ascultat cu multă atenţie şi, pentru că eram cunoscută şi apreciată pe linie profesională, poate şi pentru 115

NICOLAE C. DINU

alte considerente, mi-a spus, liniştit: „Cred că ar fi bine să ai răbdare până mâine, când voi putea discuta problema dumitale şi cu ceilalţi şefi.” ... A doua zi, preşedintele mi-a comunicat că mi s-a aprobat postul de grefieră la Judecătoria oraşului Constanţa, iar seara am discutat situaţia noastră cu N.P. care mi-a spus că dacă nu pleacă la Procuratura din Tulcea, rămâne fără servici. - Ce zici dacă discutăm cu prietenul nostru de familie, Sandu Bărboi, cu care am lucrat la Babadag şi la N. Vodă? El este director la Silozul Constanţa al Portului. Poate are vreun post pentru tine? Eu zic să le facem o vizită şi să discutăm cu el. N-ar fi mai bine? - Da, ar fi o soluţie, răspunde N.P., dar ştiu şi eu?... I-am făcut o vizită familiei Bărboi şi a fost bine, că tocmai se pensionase un salariat şi era liber postul de Jurist Consult. - Dacă vrei să lucrezi cu mine, de mâine te poţi prezenta la servici, facem formele legale şi gata! i-a spus Sandu lui N.P. Postul este liber şi te aştept. ... Dacă problema serviciului fusese rezolvată, rămăsese cea mai grea – locuinţa. Constanţa era un oraş foarte aglomerat şi închis pe linie de evidenţă a populaţiei, deşi începuse să se construiască multe blocuri de locuinţe. Îngrijoraţi de noua situaţie, mergeam pe stradă uneori, unul lângă celălalt fără să vorbim, fiecare gândindu-ne în ce fel să rezolvăm acea grea problemă. Nici Judecătoria Constanţa nu ne putea asigura o locuinţă oricât de modestă, că nu avea fonduri pentru fond locatv. Mi-am adus aminte de doamna Stoian, din Str. Cuza Vodă nr. 31, vechea noastră „gazdă de weekend” şi de fiecare dată când veneam la Constanţa pentru convocări profesionale. - Ce zici, am putea încerca să discutăm cu doamna Stoian, să locuim la dânsa provizoriu, până rezolvăm problema locuinţei? l-am întrebat pe N.P.

116

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Nu ştiu! a răspuns el, plin de lehamite. Cine ştie dacă mai închiriază? - Cum să aflăm dacă n-o întrebăm? Hai să încercăm şi poate ne primeşte! Să trăim şi noi mai omeneşte. ... Doamna Stoian era veselă şi ne-a primit bucuroasă ca şi altă dată. I-am explicat situaţi şi a acceptat pe loc. - Tocmai pe dumneavoastră să nu vă primesc? Vă cunosc de atâţia ani şi totdeauna aţi fost corecţi cu mine. Aţi nimerit bine. Camera este liberă, iar nici eu nu prea stau „pe roze” cu banii. Deci, vă primesc cu plăcere. - Putem să ne instalăm aici de mâine? sm întrebat-o. - Ar fi bine să vă instalaţi chiar de astăzi, că mâine eu plec la Cumpăna dis-de-dimineaţă, că am acolo ceva de rezolvat, care cere mai mult timp şi nu pot amâna pe altă zi. Ne-am instalat în camera pe care o ştiam mai de mult, iar până la prânz am făcut şi un duş fierbinte, după care ne-am şi odihnit o oră. După amiază am mers pe la magazine, de unde am cumpărat câteva lucruri personale pentru că nu ştiam când vom ajunge să avem o locuinţă definitivă, stabilă, în care să ne aducem mobila şi celelalte obiecte de la Negru Vodă. De data aceasta pot spune că am avut noroc: peste câteva zile, ieşind de la Judecătorie, am întâlnit-o pe fosta mea prietenă cu care lucrasem la Băneasa, Violeta Neagu. Ea mi-a povestit că a primit apartament nou pe strada Lotus nr. 5 din zona Tomis Nord. - Nu ştiu ce să fac, unde să mă duc? am spus eu. - De ce? N-ai casă? mă întreabă Violeta. - Nu. Locuiesc cu chirie la gazdă, pe str. Cuza Vodă. - Apartamentul în care am locuit eu – de fapt este vorba de o cameră foarte mare şi un hol comun – cred că este liber. Hai până acolo, că este destul de aproape, pe str. C.A.Rosetti! Este apartament de la ICRAL, adică de la Consiliul Popular, pentru care faci contract şi te muţi acolo. ... Am văzut apartamentul în cauză, iar în zilele următoare, cu adeverinţă de la Judecătorie şi cu celelalte acte, am primit 117

NICOLAE C. DINU

contractul de închiriere ICRAL şi ne-am mutat peste o săptămână în el, liniştindu-ne o vreme de pe drumuri. - Unde este acel bloc? am întrebat-o eu pe Ana. - Pe strada C.A.Rosetti nr. 64, lângă restaurantul Casa cu lei, răspunde ea mirată. Cum nu ştii?! Este un bloc solid, cu camere mari de 6m x10m, dar are sobe de teracotă şi încălzire cu lemne, având un hol comun, bucătărie şi baie comune, pe care le folosesc toţi vecinii care locuiesc pe acelaşi palier. Are doar două etaje. Am locuit acolo până în anul 1973, când am divorţat de N.P. - Poţi să-mi povesteşti sau te deranjează? zic eu. - Pot, deşi simt un disconfort când îmi amintesc episodul. Ana suflă greu, apoi respiră adânc şi începe: - Aproape trei ani de zile viaţa noastră de familie s-a derulat aproximativ normal. Mergeam la servici fiecare de dimineaţă şi ne întorceam acasă pe la ora 18.00, iar dacă eu aveam procese, întârziam puţin, dar nu se întâmpla zilnic. Uneori făceam împreună şi cumpărăturile, iar în zilele libere mergeam la restaurant unde mâncam ceva şi ascultam muzică. Vara venea la noi mama mea şi atunci o luam cu noi peste tot, ca să se simtă bine, fie la festivaluri de muzică populară sau uşoară; când eu aveam procese şi nu puteam merge cu ei, N.P. o ducea pe mama, fie la Eforie, fie la Mamaia. Concediul de odihnă îl petreceam, de regulă, la părinţii mei, în Roşiorii de Vede, unde N.P. se simţea foarte bine, fiind tratat corespunzător întotdeauna şi era bucuros că nu cheltuia alţi bani înafară de cadourile pe care le luam împreună. De fiecare dată, tata îl lua cu el la magazinul de textile şi încălţăminte, unde îi cumpăra costume, cămăşi şi încălţăminte pe măsura lui; uneori făcea mofturi, dar le lua şi-i prindeau bine, deşi nu prea avea gusturi la alegerea obiectelor de calitate. Mama mea ţinea foarte mult la N.P., mai ales după ce am fost în vizită la părinţii lui şi i-am povestit ce am văzut acolo. Se străduia să facă pentru el mâncarea cea mai bună, specială. 118

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Discutau amândoi despre cele văzute la restaurantele din Mamaia, Constanţa, Eforie şi de cântecele pe care le cântau Ileana Sărăroiu, Dan Spătaru, Ioana Radu sau alţi cântăreţi celebri în acea vreme. ... Peste trei ani de zile, N.P. a început să-şi schimbe şi mai mult comportamentul şi nu pricepeam de ce. Rămânea dimineaţa în pat, minţind că are un proces civil în jurul prânzului şi nu se mai duce la sediul lui din Port Constanţa. Altă dată motiva că trebuie să participe la o şedinţă, nu ştiu la ce unitate sau sediu etc., dar numai el ştia unde se ducea. Au fost situaţii când a plecat de dimineaţa doar să cumpere pâine şi lapte, de unde s-a întors seara sau chiar noaptea la ora 24.00, cu laptele stricat, motivând că s-a ăntâlnit cu un prieten, care l-a invitat la un şpriţ, dar l-am iertat de fiecare dată, după ce a spus că va fi ultima, dar s-a mai repetat. În anul 1972 intrasem într-un magazin pentru a-mi cumpăra ceva, iar când am ieşit în stradă, m-am întâlnit cu Mihai Popescu, cu care ne cunoşteam din perioada când lucram la Babadag. Acum Mihai era directorul Băncii Naţionale – sucursala Constanţa. M-a salutat, apoi m-a întrebat ce mai fac. I-am răspuns, după care el mi-a reproşat: „Bine , dragă, ne cunoaştem de atâţia ani de zile, iar când ne întâlnim întorci capul şi te prefaci că nu mă vezi?” „Nu se poate, Mihai” l-am contrazis eu. „Unde şi când zici că s-a întâmplat asta?” „Săptămâna trecută, în Galaţi, pe centru. Erai cu iubitul tău soţ de braţ, iar când m-aţi observat, aţi întors capul în partea opusă amândoi. Eu nu voiam decât să vă salut, dar văzând în ce fel aţi procedat, am renunţat.” „N-am fost eu, Mihai, te rog să mă crezi!” „Hai, Ana, că am văzut bine, erai îmbrăcată cu haina asta de piele – a pus mâna pe mâneca hainei – tu, cea cu părul tău lung şi negru, având capul aplecat pe umărul soţului tău.” „Te rog să mă crezi că n-am fost eu, n-am plecat de acasă de o lună de zile, dar ceva bănuiesc eu, însă trebuie să verific, nu sunt sigură”.

119

NICOLAE C. DINU

Ne-am despărţit, dar nu eram sigură că Mihai m-a crezut, dar am făcut legătura: N.P. mi-a spus că pleacă la Bucureşti unde are un proces de arbitraj. Era ziua lui de naştere şi l-am aşteptat cu masa încărcată festiv, dar el s-a întors peste două zile. Mihai Popescu îl cunoaşte bine, nu-l putea confunda. Dar cine a fost doamna cu care era la Galaţi? m-am gândit eu. Răspunsul mi l-a adus doamna Silvia Munteanu, colega mea de birou într-o zi, pe neaşteptate: „Colega – zice ea, vezi că N.P., bărbatul tău, a îndesit cărarea pe strada Flămânda! Vine cam des acolo, la vecina mea, madam Stoian, al cărei soţ este navigator şi este mai mult plecat cu vaporul. Îl văd mereu când intră la ea, iar uneori îl văd şi când iese, noaptea”. Am încercat să discut cu doamna Stoian şi am mers la ea acasă şi am discutat toată situaţia, sperând să înţeleagă şi să-l lase în pace pe N.P. Dar aceasta, fiind destul de sigură pe relaţia lor, a spus: „Nu mai încerca degeaba, că nu vei reuşi să ne desparţi!” M-a lăsat fără replică, cu expresia ei tupeistă. Am mai făcut o încercare: Când s-a întors din voiaj dl. Stoian, i-am dat un telefon şi l-am rugat să ne întâlnim undeva pentru a lămuri o situaţie de familie. Acesta a venit la întâlnire, i-am spus toată situaţia, iar la finalul discuţiei, într-o frază, m-a sfătuit să las lucrurile aşa cum sunt, că „nu vom reuşi să facem nimic”. I-am cerut noi explicaţii, la care el mi-a spus: „Doamnă P., nu vă destrămaţi căsnicia din cauza relaţiei lor! Eu sper că soţiei mele „îi va trece” şi se va linişti. Nu pot să-i interzic sau s-o bat etc..... sunt plecat pe mare 10 luni, uneori chiar un an de zile şi sunt mulţumit că se îngrijeşte de casă şi de copil. ... Vă rog să mă înţelegeţi, insistă el resemnat. Asta este şi nu am ce să fac”. Am plecat acasă, gândindu-mă neîncetat: „ce să fac?” Eu nu l-am iubit pe N.P. , aş fi trecut cu vederea escapadele lui, dar fiind soţul meu legitim, nu acceptam să mă ignore pe mine şi să stea cu ea, fiind chiar şi numai din respect pentru demnitatea mea de femeie.

120

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Rezultatul comportării lui N.P. a fost nodulul care mi-a apărut la sânul stâng, care mă preocupa şi mă speria, neştiind dacă este cancer sau nu. I-am spus lui N.P. că trebuie să merg la spitalul „Filantropia” din Bucureşti. M-a însoţit şi el la medic care mi-a spus că este un nodul benign, că trupul meu are nevoie de bărbat, dar acesta mă ignoră. Da, N.P. devenise un parazit, prost, afemeiat, îngâmfat şi mă desconsidera la orice pas. De atunci N.P. a devenit şi mai agasant cu mine, venea acasă tot după miezul nopţii, trântea uşa de la intrare, deschidea frigiderul, apoi închidea uşa cu zgomot, după care ţinea luminile aprinse peste tot, ca să citească ziarele pe care le aducea acasă, foşnindu-le ore în şir. Orice rugăminte a mea se lovea ca de un zid, încât plecam la servici a doua zi obosită. Nu mai dădea niciun ban în casă, deşi eu plăteam chiria lunară, hrana, taxele, iar el venea doar să mănânce şi nu se interesa de nimic. Îi spuneam să meargă la magazin să cumpere un pachet de detergent, ca să spăl rufe, dar refuza, motivând: „spală-le şi pe ale mele după ce le speli pe ale tale!” „Cum să le spăl într-o apă uzată, mai rău le îmbâcsesc!” „Merge şi aşa pentru mine” Totuşi, căutam detergent pe la vecinele mele şi i le spălam, că nu-l puteam lăsa să umble jegos şi să râdă lumea de el şi de mine. Poate a văzut la mama lui acasă să speli rufe albe după ce ai spălat altele şi apa a devenit lături. N.P. căpătase un obicei urât: cumpăra brânză ori salam şi mânca singur, apoi punea semn ca să nu mănânc şi eu, deşi, când făceam eu mâncare, el mânca fără semn, iar de Crăciun când primeam de la părinţii mei jumătate de porc, el mânca până se termina toată carnea şi îşi lua pachet la servici. Când îl întrebam de ce procedează astfel, tăcea. „Aşa ai văzut tu la părinţii mei, la Roşiorii de Vede, unde ai fost de atâtea ori şi toţi te-au menajat şi ţi-au dat? Nu cumva trebuie să mă aştept să-mi pui botniţă într-o zi? Poate aşa procedau ai tăi?”

121

NICOLAE C. DINU

Când ziceam ceva de părinţii lui, se enerva şi ţipa la mine, iar eu tăceam pentru a nu-i da posibilitatea să mă înjure sau să mă bată, evitând astfel conflictele. - De ce plângi? am întrebat-o eu pe Ana. - Îm ivine greu să-ţi spun. - Nu-mi place să te văd plângând. Mă simt vinovat că plângi şi nu pot să-ţi alin suferinţa. Ce ai? Eu cred că atunci ai reuşit tu să ucizi femeia din tine, iar N.P. te-a ajutat s-o faci. - Plâng pentru că n-am avut noroc în viaţă. Aş fi vrut să scriu părinţilor şi să le spun ce viaţă duc cu N.P., dar nu puteam să le spun nimic. Tata mi-a dat un fel de „ultimatum” când a aflat că am plecat de acasă fără aprobarea lui şi apoi m-am căsătorit fără acordul lor. „Să nu vii să te plângi la noi, dacă ţi se întâmplă ceva! Ai făcut-o de capul tău, să te descurci singură”, a zis tata. Ei nu aveau de unde să ştie multe fapte ale lui N.P. pentru că nu îndrăzneam să le spun eu, încât duceam o viaţă falsă de familie despre care nu spuneam la nimeni. Cine ne vedea ne credea familie fericită. Unii chiar ne invidiau, dar totul era fals. Orgoliul meu... - Ce fel de om era ăsta? Că era incult, am înţeles de la început, dar aşa lipsit de omenie nu este firesc. - Ba lui totul i se părea firesc ce făcea el. De exemplu, trebuia să mergem cu autobuzul undeva. El îşi cumpăra bilet doar pentru el, apoi striga la mine, ca să audă toată lumea din autobuz: „scoate leul, doamnă, şi plăteşte-ţi biletul!” Îmi plăteam eu biletul. Sau la restaurant, tot pe jumătate plăteam consumaţia, iar chelnerul se mira când lua banii de la noi. ... În toamna anului 1972, tot aşa a venit acasă după miezul nopţii şi a început să deschidă frigiderul de mai multe ori, tot făcând zgomot mare. Am încercat să-l determin să nu mai facă zgomot că la ora aceea locatarii din bloc dorm. „Înţelege şi tu odată şi culcă-te!” „Dar ce, sunt prost, încât nu înţeleg?” a răspuns el. „Asta cred şi eu, dacă nu înţelegi de vorbă bună”. „Deci zici că sunt prost?!” „Nu eşti numai pros, eşti Împăratul Proştilor” i-am 122

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

strigat eu enervată la culme de comportarea lui idioată, fără să mă mai pot controla, nici să fiu în stare să mă scuz pentru cele pronunţate. Ce să-ţi mai spun? m-a alergat prin cameră, dar masa era în mijlocul casei, îmcât am ocolit-o şi el n-a reuşit să mă prindă, poate m-ar fi bătut. Nu ştiu, atunci ar fi fost începutul. - Mă surprinde ceea ce spui. Eu, care-ţi cunosc bine firea nu prea înţeleg cum ai putut suporta atâta mitocănie? - Tocmai acel orgoliu, ca să nu afle lumea ce viaţă am dus. - Te rog, continuă! îi spun eu. - Toată noaptea n-am dormit, gândindu-mă ce să fac. Era clar că nu mai puteam trăi împreună, se adunaseră prea multe şi, mai ales, fapte care ne despart. Dacă rămân cu el, comportarea lui mă va înebuni şi este posibil să ajung în vreo clinică de neuropsihiatrie. A doua zi am dat telefon părinţilor mei la Roşiori şi le-am spus că în familia mea situaţia a devenit grea, iar căsnicia nu mai poate continua. În ziua următoare, spre seară, m-am pomenit cu tata şi cu bunica Anica, i-am poftit în casă şi le-am spus toate păţaniile mele cu N.P. din ultimii trei ani de zile, cu lux de amănunte. - El unde este? m-a întrebat tata. - Nu ştiu! i-am răspuns. Uneori vine acasă pe la miezul nopţii, alteori nu vine şi mă minte că a fost la un proces de arbitraj – nu ştiu pe unde. - Dar tu de ce n-ai spus nimic până acum? Că din cele ce mi-ai spus acum îmi dau seama că asemenea fapte s-au petrecut de mai mult timp la voi, spune tata. Dar când aţi venit ultima dată la Roşiori, de ce n-ai spus? - Mi-a fost teamă, tată, că dacă vă spun adevărul tot pe mine mă învinovăţiţi că nu v-am ascultat, iar pe el îl veţi urî. Apoi eu am tot sperat că se îndreaptă, dar m-am înşelat în privinţa lui. Este de proastă calitate. - Ţi-ai dat seama cam târziu, dragă şi iată dovada greşelilor tale. Abia acum ne dai dreptate şi nouă. 123

NICOLAE C. DINU

- Eu zic să avem răbdare, să vedem ce va spune şi el când va veni – intervine bunica Anica, cu intenţia de a mai calma spiritele. - Curioasă familie! Să nu ştiţi voi unul de celălalt! Ce fel de familie formaţi voi, când face fiecare ce vrea? ... Am ridicat din umeri, neştiind ce să-i mai răspund – spune Ana cu glasul sfârşit, apoi i-am întrebat: - Nu vreţi să aşez masa şi să mâncăm ceva? - Nu! a răspuns tata. Noi am mâncat ceva în tren. Îl aşteptăm să vină acasă. Pe la ora 1.00 noaptea am auzit cum se învârtea cheia în broasca uşii de la intrare, apoi a apărut N.P. în hol şi de acolo, în cameră, oprindu-se în cadrul uşii. Când i-a văzut pe tata şi pe bunica – a încremenit lângă uşă, neştiind ce să facă. - Bună seara! Sărut mâna! şi nu ştiu ce a mai spus, că n-am înţeles nimic de la el. Când aţi venit? a mai reuşit el să întrebe, aproape în şoaptă. - Noi am venit de aseară, devreme şi te-am aşteptat pe tine să vii, dar văd că ai obiceiul să te mai întorci şi acasă, la familia ta numai la ore mici – i-a reproşat tata. Acum, că tot ai reuşit să ajungi acasă, stai jos sădiscutăm, să vedem ce aveţi de gând să faceţi în continuare. - De ce ne puneţi pe noi pe drumuri? intervine şi bunica. Se vede treaba că vi s-a urât cu binele. Eu nu te mai întreb de unde vii la ora asta, că m-am lămurit, dar te rog să-mi spui drept: ai constatat că Ana, nepoata mea, umblă prost? - Nu! a răspuns promp N.P. - Îi reproşezi că nu-ţi face menajul? Nu se ocupă de casă şi îndatoririle gospodăreşti? - Nu! a răspuns el încet, cu glasul pierit. - Atunci spune-mi de ce îţi permiţi dumneata să ai asemenea comportament?! N.P. n-a mai răspuns. Tata dădea semne de iritare şi a întrerupt orice discuţie cu N.P. , spunând următoarele: 124

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Ajunge! M-am lămurit. Apoi mi s-a adresat mie: De mâine îţi cauţi o gazdă în oraş şi te muţi de aici imediat, pentru că nu mai ai ce căuta în această casă! Apoi vei depune acte să-ţi rezolvi problema după lege! Iar tu – i s-a adresat tata lui N.P. – dă-mi ceasul de la mână, pe care ţi l-am dat cadou! M-ai convins că nu-l meriţi. Şi-a întors privirea spre mine şi l-am văzut roşu la chip, spunând hotărât ca o avalanşă de vorbe, ca atunci când faci un inventar, la finalul căruia a adăugat şi C.E.C-ul de 40.000 lei, pe care vi l-am trimis să vă cumpăraţi casă sau maşină, dar aţi demonstrat că nu sunteţi în stare de nimic, cu tot ajutorul dat din partea noastră. - Staţi! n-o luaţi chiar aşa, că ... a încercat să se apere N.P. - Noi o luăm cum este, domnule! i-a retezat tata începutul de obrăznicie, apoi s-a ridicat de pe scaun, făcându-i semn bunicii, la care a adăugat: Hai, mamă, să plecăm acasă, că aici nu mai avem ce să facem! - E târziu, a intervenit N.P. Cred că ar fi mai bine să vă odihniţi şi să plecaţi mâine! - Ne vom odihni în tren, i-a răspuns tata, care ajunsese, deja, în holul de la intrarea în apartament, de unde l-a avertiyat serios pe N.P. rămas în picioare, în cadrul uşii de la camera noastră: „dacă după plecarea noastră vei îndrăzni să te atingi de Ana, vei avea de-a face cu mine! Să fim bine înţeleşi! Te-am acceptat în familie, iar tu ne-ai înşelat aşteptările atâţia ani de zile; acum ţi-ai dat complet „arama pe faţă.”

6 DIVORŢUL. MUTAREA LA GAZDĂ Ei au plecat la gară, iar noi am rămas ca doi muţi în cameră. Toată noaptea n-am putut să adorm, iar de dimineaţă am plecat la servici obosită, năucă. M-au văzut obosită colegele şi mau întrebat ce am păţit, iar eu nu mi-am putut stăpâni lacrmile şi 125

NICOLAE C. DINU

le-am spus adevărul, inclusiv faptul că voi introduce acţiune de divorţ şi că trebuie să mă mut din casă cât mai repede. - Dacă vrei să te muţi la gazda la care am locuit eu, te ajut, s-a oferit colega mea, Maria Chirobocea. Este şi acum liberă camera şi pot să te recomand eu că eşti colega mea. Am acceptat şi m-am mutat în aceeaşi zi, la doamna Nistor, pe str. Călugăreni nr. 11-A. Din casă , când am plecat, n-am luat decât aspiratorul şi obiectele mele personale de îmbrăcăminte şi încălţăminte, precum şi un covor pluşat (acesta de aici). Am aşteptat terminarea acţiunii de divorţ, dar n-am mai făcut acţiune pentru partaj şi toate celelalte i-au rămas lui N.P. Eu am fost mulţumită că am scăpat de el. - D-na. M. Chirobocea unde s-a mutat? o întreb eu pe Ana. - A primit apartament la bloc în Cartier Tomis III, o locuinţă de la stat compusă din trei camere. - Cât a durat procesul vostru, privind divorţul? - Câţiva ani, răspunde Ana. - De ce? - N.P. nu a fost de acord şi mi-a făcut multe şicane: mai întâi, nu s-a prezentat niciodată la proces, apoi a mers acasă la Roşiorii de Vede, rugându-i pe părinţii mei să mă convingă pe mine să renunţ la acţiunea introdusă la Judecătoria Constanţa şi apoi să mă întorc acasă, dar tata i-a spus să nu-i mai deranjeze, pentru că numai Ana şi N.P. pot hotărî ce au de făcut. „Când v-aţi căsătorit, nu ne-aţi întrebat pe noi”. Ulterior N.P. m-a ameninţat că va face reclamaţie la Comisia de la Legea 18/1968, care va face verificarea averii părinţilor mei şi a celorlalte rude. I-am spus că îşi pierde vremea pentru că ai mei au muncit şi pot justifica totul ce au agonisit deci nu au a se teme; n-au băut ca alţii la cârciumă... - Nu-i las până nu-i distrug! continua el şicanele, care m-au determinat să-i zic şi eu: „Dacă tu vei face să-şi piardă tipul prin

126

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

instanţe, în loc să-şi vadă liniştiţi de pensia lor, eu te omor ca pe o năpârcă, cu mâinile mele!” Altă dată m-a ameninţat că va căuta doi martori şi va face reclamaţie la Miliţie şi la Judecătorie, că am fost văzută goală, pe plajă, în intimitatea unor bărbaţi, ca să mă dea afară din servici. Na făcut-o. Divorţul era singurul meu gând la care nu mai voiam să renunţ niciodată. Mă gândeam, totuşi, că cei ce vor primi reclamaţia lui, îl vor crede că a fost apropiat al familiei noastre aproape 13 ani. Se confirma faptul că cel mai periculos duşman poate veni oricând din apropierea familiei, deoarece el poate să se folosească de anumite secrete ale familiei respective, iar pentru a face rău le exagerează. Hotărârea mea a fost definitivă: „Nu mă mai întorc la tine, orice ar fi, pentru că nu meriţi! Tu nu eşti om de casă şi ai să ajungi boschetar!” ... N.P. avea la Ministerul Justiţiei un fost coleg de an de la Facultatea de Drept, care se numea Curcă, dar ulterior şi-a schimbat numele în Argeşeanu. A aranjat cu acesta să ceară dosarul privind divorţul la Ministerul Justiţiei şi să acţioneze pentru a mă da afară de la servici pe mine, iar dosarul să fie anulat. Aflând acest fapt murdar, am mers la preşedintele Tribunalului şi am explicat situaţia, iar acesta a raportat la Bucureşti, discutând direct cu dl. Popovici, Ministrul de atunci, care a cerut la dânsul dosarul meu de divorţ pe care a pus rezoluţia: „Dosarul va fi restituit la Judecătoria Constanţa pentru legală soluţionare!” După ce s-a întors dosarul, a continuat procesul de divorţ – la care N.P. nu s-a prezentat – dar a făcut recurs, iar Hotărârea dată a fost: „din vina exclusivă a pârâtului” şi aşa a răams. După ce s-a terminat „nebunia” asta cu divorţul, eu tânjeam după viaţa tihnită, voiam să am linişte, să nu mai văd pe nimeni, nu doream vizite de niciun fel, preferând să discut doar cu 127

NICOLAE C. DINU

doamna Nistor şi cu copiii săi, cu care mă înţelegeam foarte bine şi îmi respectau totdeauna orele de odihnă, în special iarna. Dar vara, când se deschidea sezonul estival, gazda mea primea turişti (sezonişti), care ocupau alte camere pentru 10-15 zile, perioade în care de instala larma în curte, din iunie până în septembrie. - Pe tine de ce te deranjau sezoniştii? o întreb eu. - Dimineaţa nu mă deranjau pentru că eu eram la servici – la Judecătorie – iar ei mergeau la plajă, de unde se întorceau seara, iar după ce mâncau de cină, rămâneau la discuţii pe trotuarul din dreptul ferestrei de la camera mea până la miezul nopţii. Ei erau odihniţi deoarece pe plajă mai dormeau după ce veneau din apa de mare în care se scăldau şi le convenea să sporovăiască până după miezul nopţii, dar numai eu plecam dimineaţa la servici, iar ei la plajă. Deci le convenea să joace şah sau table (mai ales table) până târziu, făcând un zgomot nesuferit. Când sezoniştii veneau cu copii de diferite vârste, mamele zeloase se sculau de la ora 5.00-6.00 să le pregătească hrana de dimineaţă şi ce mai luau cu ei pentru plajă, ca să facă economie. Auzeam ca prin vis farfuriile lovite, trântite şi mă trezeam şi eu odată cu ei, mă spălam şi plecam mai devreme ca de obicei la servici, ca să scap de gălăgie. Lor nu le puteam atrage atenţia să păstreze linişte deoarece nu era casa mea, iar d-na Nistor se purta cu ei frumos, ca să mai vină şi în viitor. Aşa că trebuia să suportăm tot calvarul. Uneori, după servici, nu mă întorceam acasă, că plecam în vizită la prietena mea Violeta, cu care plecam la Mamaia, la festival, teatru sau la magazine. Mai des reveneam acasă în jurul orelor 22.00, mă băgam în pat şi adormeam imediat, când nu jucau table. De mâncat aveam grijă să mănânc la cantină sau la vreun restaurant, că din cauza sezoniştilor nu mai aveam acces la bucătărie. Eu aveam deja aragaz nou, dar nu aveam butelie pentru că la gazda mea nu-mi puteam face mutaţie, iar pe buletinul de identitate figuram cu domiciliul tot în str. C.A.Rosetti, nr, 64. În 128

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

plus, repartiţie specială pentru a cumpra butelie se dădea doar dacă locuiai legal la adresă, iar eu nu îndeplineam acele condiţii. Într-o zi l-am sunat pe vărul meu, Relu, care era atunci Director General în cadrul Ministerului Transporturilor şi, după ce ne-am informat reciproc despre rudele noastre l-am întrebat ce pot face ca să obţin o butelie de aragaz? Relu a glumit puţin cu mine: „Eu credeam că în Constanţa e sărăcie mare şi nu mai aveţi ce mânca”. - Lasă gluma, Relu şi ascultă-mă: Nu am butelie! - Păi, asta se rezolvă, dragă. Să mă aştepţi vineri, că vin la Constanţa şi îţi aduc o butelie de aragaz! apoi a închis telefonul, probabil circuitul lor fiind aglomerat. Dar scumpul meu verişor se dovedea că este sufletist şi de această dată, ca întotdeauna. Ţi-am spus că a fost înfiat de o rudă a bunicii Anica, pentru a obţine acea adeverinţă cu „origini sănătoase” ca să i se aprobe dosarul la examen la facultate. El a terminat facultatea în 1965 şi a ieşit inginer, dar n-a cerut anularea înfierii pentru a nu-i supăra pe părinţii înfietori, dar prin căsătoria cu Monica Cărbunescu a luat numele de familie al acesteia. Împreună au avut o fetiţă pe nume Iolanda, un înger blond cu ochii albaştri-azurii, pe care au iubit-o şi au răsfăţat-o. Conform înţelegerii cu el, vineri, la prânz, l-am aşteptat acasă, iar când am auzit la poartă zgomot de motor de maşină, am ieşit la poartă unde aştepta autoturismul cu număr de Bucureşti din care au coborât doi bărbaţi: Relu şi şoferul lui, care au intrat pe poartă cu o geantă de voiaj. - Hai să trăieşti, vărule! m-a salutat Relu, zâmbindu-mi larg, în timp ce înainta spre casă. Ia zi, te mai aşteptai să vin sau ai uitat ce am vorbit la telefon? - De ce spui aşa? Eu te cunosc bine, ştiu că tu nu vorbeşti în vânt. Te aşteptam, aşa cum mi-ai promis. De aceea mă aflu acasă la această oră.

129

NICOLAE C. DINU

Când am intrat în casă, Relu a deschis geanta de voiaj din care a scos butelia de aragaz, spunând: - Vezi că nu e încărcată. Pe căldura asta, transportul lor este destul de periculos. - Nu este greu s-o încarc eu, aici, am zis, apoi l-am întrebat: Cât mă costă? Nu ţi-o mai restitui. - Ne socotim altădată în privinţa preţului, a râs el de mine, zicând că mi-o ia înapoi. - Nu ţi-o mai dau! Eu nu am alta. De bucurie, i-am dat toată provizia mea de vin „Murfatlar” şi de cognac pe care le cumpărasem pentru a le duce părinţilor mei la Roşiori în luna septembrie când urma să plec în concediu de odihnă. Geanta lui de voiaj era plină şi destul de grea, încât a fost nevoit s-o care împreună cu şoferul. - Sper că nu vă grăbiţi? Pot să vă servesc cu ceva? l-am întrebat eu, puţin emoţionată de întâlnire. - Nu, dragă! N-avem timp acum pentru asta. Te anunţ, însă, că suntem veniţi la Mamaia în hotelul Marea Neagră eu, cu Monica şi Iolanda, cu sora mea Nuşa, cu soţul ei Costel şi alte două familii şi stăm 15 zile. Vrei să mergi acum cu noi la Mamaia, ca să petrecem toţi, împreună, până duminică seara, apoi să te aduc înapoi acasă? Bineînţeles, dacă tu nu ai ceva mai deosebit de făcut. - Sigur că vreau! Abia aştept să-i văd pe toţi ceilalţi. - Atunci, te aşteptăm la maşină. Îmbracă-te repede! Când am ajuns la hotel în Mamaia, cele trei familii se apropiau, venind încet dinspre plajă, topiţi de soarele arzător. Copiii stătuseră mai mult în apă, aveau umerii înroşiţi de soare, refuzând cu încăpăţânare să se mai adăposteasă sub cearşaf, la umbră. După ce ne-am salutat şi îmbrăţişat, am intrat toţi în camerele lor, iar după ce au făcut ei duş, ca să scape de nisipul lipit pe trup şi şi-au luat pe ei alte haine, am plecat toţi la plimbare 130

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

pe faleza de la hotelul Rex, până la hotelul Parc, continuând să comentăm veştile aduse de fiecare, despre rude şi cunoştinţe, după care am trecut la depănarea amintirilor cu Relu şi Nuşa, mergând retrospectiv până în perioada copilăriei noastre. Împreună cu ei am trăit atunci câteva zile fericite. Ne-am plimbat pe aleea de pe malul mării şi ne-am întâlnit cu prieteni şi colegi (colege) care ne salutau şi făceau semne, zâmbindu-ne, iar când ne-am întâlnit la servici luni dimineaţa, toate colegele mele m-au întrebat: „Cine erau cei cu care te plimbai?” Le-am explicat, dar au fost dezamăgite, spunând: „Noi am crezut că bărbatul care te ţinea de după umeri şi tot te admira, este vreun iubit sau viitorul tău soţ.” „Era verişorul meu primar, cu care am copilărit, iar cu noi erau soţia lui şi fiica lui, sora şi cumnatul lui, precum şi alte două familii cu care au venit din Bucureşti” le-am răspuns eu. - Pot spune că în acele zile am uitat de necazurile mele, participând cu ei la glume şi clipe pline de bucurie, în armonie cu toţi care ţineau la mine cu adevărat. În fiecare zi am colindat cu ei prin toate restaurantele, unde am mâncat şi am ascultat toate recitalurile celebrilor noştri cântăreţi de muzică uşoară Margareta Pâslaru, Marina Voica şi Dan Spătaru, care ne-a încântat cu Ţăruncuţa lui, Trecea fanfara militară, În rândul patru , banca de la geam, Spune-mi cine! Drumurie noastre etc., înşiră Ana, cu vocea ei nostalgică. Pe atunci erau toţi tineri şi frumoşi, iar eu nu arătam ca acum, o epavă care nu-i mai este necesară nimănui. - Observ că faci dese referiri la felul cum arăţi tu, semn că te simţi complexată de ceva. Gândeşte pozitiv! În fond, fiecare arată aşa cum am trăit şi cum ştim să ne purtăm anii care ni s-au adunat în spate, că doar nu mai avem 20 de ani, nici măcar 35 de ani, din perioada la care te referi tu, am spus eu ca s-o liniştesc. - Poate sunt şi puţin complexată. Regret că au trecut peste mine anii, fără să-mi ofere vreo bucurie, de parcă nici nu i-aş fi trăit. - Hai să schimbăm subiectul! i-am propus eu.

131

NICOLAE C. DINU

- Cred că ar fi mai bine, acceptă ea, cerând scuze pentru starea ei de nemulţumire în legătură cu viaţa ei. De fapt - continuă Ana, rămasă pe gânduri – la o anumită vârstă nu te mai poţi juca cu sentimentele, îţi rămân doar regretele pentru clipele pierdute pe care n-ai reuşit să le trăieşti, din vina ta sau ale altora. - Ai dreptate. Toţi am procedat la fel şi dăm vina pe noi, zicând: „din vina noastră” pentru că ne ştiam tineri şi bogaţi – tinereţea fiind o mare bogăţie pe care n-am ştiut s-o preţuim – ne simţeam puternici şi eterni, dând cu „flit” ideii de îmbătrânire şi chiar ideii de moarte. De multe ori, când analizăm temeinic, constatăm că multe ni s-au întâmplat din vina altora, adaug eu. Aşa stând lucrurile, consider că este bine ca la orice vârstă să fim realişti şi să punem preţ pe orice clipă de fericire, care poate fi unică, am concluzionat eu. - Uneori mă trezesc cu gândul alergând aiurea şi ajung să-i dau dreptate interpretei de romanţe Ioana Radu, care exprimă atât de bine, dar sentenţios, acel adevăr recunoscut de toată lumea: „Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum / Dar nu pot merge-n trenul vieţii / Decât un drum, un singur drum!...” ... Iată că acum am început să te plictisesc şi cu romanţa care mă face uneori melancolică – a spus Ana zâmbind palid, parcă îşi cerea iertare pentru starea incertă a sufletului său din acel moment. - Părinţii tăi te-au vizitat vreodată la gazda ta din str. Călugăreni? am întrebat-o eu. - Nu! Niciodată. N-am vrut să vadă condiţiile în care locuiam, mult diferite de cele din casa părinţilor. Ţineam legătura prin telefon. Sora mea, Gigi, lucra la telefoane în Roşiorii de Vede şi mă suna des, aproape zilnic. Mi-a fost de ajuns remarca pe care a făcut-o Relu, când mi-a adus butelia: „Vărule, aici tu stai într-un palat, îţi mai lipseşte blazonul de la intrare.”

132

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Mergeam eu la Roşiorii de Vede în concediile de odihnă, ca şi în sărbătorile legale, precum şi de Paşte sau de Crăciun. - Am văzut şi eu casa gazdei şi camerele pe care le ocupai tu, dar nu erau sărace, mai degrabă modeste, am observat eu. - Modeste, recunoaşte Ana. O cameră de mărimea 3x3 metri şi cu înălţimea de 2 metri până la tavan, în care aveam un pat-somieră, o masă, două scaune, un dulap simplu unde-mi ţineam hainele înghesuite şi o oglindă; mai aveam un holişor unde pusesem aragazul, apoi butelia pe care mi-a adus-o Relu. Până atunci îmi pregăteam hrana folosindu-mă de bucătăria gazdei, cu care m-am împăcat f. bine toţi cei şapte ani cât am locuit acolo, deoarece doamna Nistor era o femeie blândă, sfătoasă, în vârstă de 70 de ani, care rămăsese văduvă de 40 de ani şi şi-a crescut frumos, deşi cu destule greutăţi cei patru copii ai săi cu care eu am fost prietenă până când m-am mutat de la ei şi mulţi ani după aceea. M-am înţeles cu ei mai bine decât cu sora mea. - Când te-ai mutat de acolo? - În anul 1983 când a fost terminat acest apartament pe care l-am contractat cu statul în 1974, pentru care plăteam 300 lei lunar rată. Erau doar pereţii, şi eu am cumpărat mobile şi cele necesare, treptat. % Îmi amintesc că am stat de vorbă cu doamna Nistor de multe ori şi mi-a povestit toate greutăţile prin care a trecut de-a lugul anilor. Era croitoreasă, dar nu prea mai putea lucra şi îşi închiria casa pentru sezoniştii care veneau la mare vara. O ascultam şi îi apreciam, în gând, voinţa şi tenacitatea cu care se zbătea pentru copiii săi. Parcă o vedeam aevea pe mama mea împovărată de grijile casei în perioada când sărăcisem şi o duceam greu şi mi se umezeau ochii. Gazda mea îmi spunea: „Să ştii, dragă, că noi n-am fost bogaţi, dar am reuşit să crescpatru copii cu „acul” , şi să-mi ţin casa făr să cer ajutor la nimeni”. 133

NICOLAE C. DINU

Din această expresie a ei răzbătea mândria omului care s-a descurcat în lupta cu viaţa prin forţele proprii. După ce am reuşit să-i cunosc pe toţi cei patru copii ai săi, am înţeles că nu şi-a înţepat degetele cu acul în zadar: toţi patru crescuseră frumos şi se realizaseră având servici şi familiile lor: Dumitru (Mitică) era cel mai mare, era vameş în Portul Constanţa, Ion (Nucu) era Ofiţer la Căpitănia Portului Constanţa, Maria (Mica) era contabilă la O.C.L., iar Petruş era profesor la o şcoală din Măcin – jud. Tulcea. Toţi se purtau frumos cu mine, parcă eram sora lor. Soţul Mariei era inginer constructor şi s-a îngrijit de apartamentul meu, ajutându-mă şi la mutarea mea în casă nouă, împărtăşind cu mine bucuraia mutării. 7 CASA NOUĂ - Am luat totul de la zero, cumpărând şi instalând mobila nouă în camera-dormitor şi în bucătărie – reia Ana povestirea, dar în sufragerie am pus doar biblioteca; nu găsisem la depozit canapea şi fotolii. Când totul a fost gata, am sunat la telefon părinţii mei, iar peste câteva zile a venit la mine mama, însoţită de Fane – soţul lui Gigi, cu care am „inaugurat casa nouă” şi ne-am bucurat toţi. De atunci mă vizitau ai mei destul de des, pe rând. Cel mai fidel musafir al meu a fost Lelia, nepoata mea, fiica lui Gigi şi Fane, care venea în toate vacanţele, mai mari sau mai mici; nu scăpa nicio ocazie.

134

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

PARTEA A III-A SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS I DESTĂINUIRI. ÎNTÂMPLĂRI. BOLI ŞI MIRACOLE 1 DESTĂINUIRI - Câte am mai pătimit şi la Judecătorie din cauză că eram singură! spune Ana oftând. Abia mă mai liniştisem după divorţul de N.P. şi unii dintre colegii mei din Justiţie au început să-mi facă un fel de curte – propuneri referitoare la o relaţie. Cred că îţi aduci aminte de expresia pe care am folosit-o când am discutat odată cu tine: „eu urăsc toţi bărbaţii de cînd am divorţat de N.P.”. Aşa a fost. Propunerile pe care le primeam de la unii bărbaţi erau exprimate cu decenţă, iar eu le-am respuns la fel – cu decenţă – şi, fiind oameni educaţi, civilizaţi, au înţeles şi s-au retras. Dar, într-o zi a venit la mine în birou judecătorul D.D. I. care a început să-mi facă curte, dar să nu-ţi închipui că a procedat ca un curtezan medieval, dimpotrivă, având pretenţie de şef atotputernic. După ce a debitat câteva inepţii ca: „ M-ai fermecat” sau „Eşti femeie pe care am căutat-o toată viaţa” şi altele la fel de siropoase, dar incisive şi chiar indecente, s-a apropiat de mine şi a vrut să mă sărute forţat, considerând că lui totul i se cuvine; m-a somat să-i dau răspunsul până la terminarea programului de lucru. Revoltată cum eram, l-am respins, spunându-i direct: „De ce nu-ţi cauţi, domnule judecător, femeia fatală, care te-a fermecat, în altă parte, că se află destule în târg, nici nu este nevoie să le cauţi prea mult. Ce ai cu mine? Te-ai întrebat dacă şi eu vreau să intru într-o relaţie cu dumneata? Sau mă consideri o femeie uşoară numai pentru că sunt singură? Mă simt jignită, domnule!” „Stai, nu-mi vorbi mie astfel!” s-a iritat el imediat. „Iar dacă o ţii tot aşa, nu-ţi

135

NICOLAE C. DINU

va fi deloc bine!” a ţinut el să mă ameninţe, cu tupeul care-i era caracteristic. Nu i-am mai răspuns, stăpânindu-mă să nu pronunţ cuvinte grele şi l-am rugat să mă lase în pace. - Şi de ce mă refuzi? a insistat el. - Pentru că nu sunteţi genul meu , iar eu nu am chef de asemenea relaţii. Văd că aveţi o părere prea bună despre dumneavoastră. V-aţi întrebat ce părere au şi alţi oameni? - Şi de ce crezi dumneata, aşa, pe nepusă masă, că eu nu sunt bărbatul pe care să-l doreşti? a insistat el. Cum ar trebui să fiu? m-a întrebat el indignat de îndrăzneala mea de a mă împotrivi lui. Până acum nu şi-a permis nicio femeie să-mi facă mie aşa ceva. Faci pe mironosiţa cu mine? Ascultă-mă, doamnă! Ai să-ţi plângi zilele mai târziu! a rostit el ameninţarea, apoi a ieşit din biroul meu, tot perorând, dar n-am mai auzit ce a spus. El se aştepta să-i cad în braţe şi a primit răspunsul pe care îl merita, pentru acea propunere idioată şi a fost crunt dezamăgit. - Cum s-a comportat ulterior , judecătorul? o întreb eu. - A fost extrem de răzbunător cu mine: de fiecare dată mă punea de servici ssâmbăta şi duminica pentru a asigura securitatea (adică paza instituţiei de la ora 7.00 la 22.00). Vara era mai uşor, dar iarna se întuneca de pe la ora 17.00 şi veneam acasă noaptea singură. - Ce făceai la Judecătorie toată ziua? - Îmi luam lucrări din fişet şi le lucram în acele zile, deci lucram şi în zilele libere când trebuia să mă odihnesc sau să mă recreez. Uneori mă tăia de pe listele cu prime, iar cele care întâeziau la program destul de des erau recompensate, chiar cu apartamente de la stat. - Câtă vreme s-a perpetuat răzbunarea lui? o întreb. - Până la Revoluţia din dec. 1989, după care m-am pensionat, aşa cum am povestit la început, că nu te asculta nimeni, chiar dacă reportai şefilor. Te puteai trezi şi cu sancţiuni

136

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

disciplinare, motivându-ţi neglijenţe în executarea obligaţiunilor de serviciu. Unii şefi erau atotputernici şi se susţineau între ei. - Îmi pare rău că ai suferit atâta. - Mă obişnuisem cu toate, nu le mai luam în seamă, dar începusem să am insomnii şi o parte din noapte mă tot gândeam la viaţa mea. - Care este un dar extraordinar dat de Dumnezeu – într-un ocean de energie – completez eu. - Mai târziu a început să-mi fie teamă de întuneic şi de zgomote, ţinând veioza aprinsă până se lumina de ziuă, apoi plecam la servici obosită. - Ura, dar mai ales răzbunarea, sunt pasiuni accesibile personelor mediocre care găsesc în ele acea amprentă de măreţie – am spus eu, privind-o cum abia îşi stăpânea lacrimile. Ura, am continuat eu, este otravă pentru sufletul omului, anulând tot binele pe care l-ai putea face. Evită cât poţi acest sentiment negativ, nu te lăsa dominată de el! - Da, recunosc, am plătit scump căsătoria mea cu N.P., care a fost un eşec lamentabil, iar eu am simţit-o ca pe un chin, ca pe o închisoare cu cătuşe pentru sufletul meu. Poate a fost aşa şi pentru că , fiind printre străini din anul 1959, fără niciun ajutor sau suflet încurajator, a trebuit să iau hotărâri singură şi să sufăr uneori. - Draga mea, acum eşti cu mine, nu mai eşti singură. Viaţa în doi are o mare importanţă şi trebuie să decurgă normal, fiecare dintre noi are nevoie de ajutor, de un sfat, o vorbă bună, iar când îl frământă ceva, celălalt va asculta, îşi va deschide inima şi sufletul, ajutându-l. Căsnicia între doi parteneri este cea mai bună şcoală în care se învaţă prietenia şi tovărăşia dintre dintre ei, dar este nevoie ca ei să se înţeleagă, să cedeze când este cazul, să se asculte între ei şi astfel vor găsi rezolvarea tuturor problemelor, spre binele lor comun. Iar dacă încercarea lor nu reuşeşte, rămâne izolarea, care

137

NICOLAE C. DINU

este preferabilă acelei păguboase „singurătăţi în doi” , care adesea marchează începutul sfârşitului acelei relaţii. Când doi parteneri se despart, relaţia lor de cuplu se sfârşeşte, ne mai fiind pe aceeaşi frecvenţă, deoarece „Legea atracţiei” acţionează automat, separându-i. Trebuie să crezi în tot procesul de creaţie şi să te antrenezi pentru a vedea şi a crede şi în lumea invizibilă; credinţa este canalul spre acea lume invizibilă (să crezi şi ce nu vezi!) Restabilirea priorităţilor pentru a mai îndrepta situaţia nu se mai poate realiza decât cu multă voinţă, muncă, cedarea din partea partenerilor şi, mai ales, iertare şi comunicare totală. Iartă cât poţi de mult! Iertarea este darul pe care ţi-l faci ţie însuţi (însăţi) , un dar fericit, că iertând îţi asiguri liniştea, energia şi pacea sufletului tău. De asemnea, conştiinţa îţi va fi liniştită şi îţi va spori puterea de a merge mi departe senină şi fără griji, până când va veni vremea să părăseşti acest Pământ. „Viaţa este ca o oglindă care reflectă spre exterior vibraţia ta interioară, iar sentimentele tale sunt mesajele pe care sufletul tău ţi le adresează permanent” – spun specialiştii în domeniu. „Totul se află în mintea ta, cu care gândeşti şi crezi”. Adesea când şedeam în căsuţa mea din P.F. 28, la masa de scris sau când citeam o carte, mă tot întrebam: „Dacă viaţa este ca o oglindă, unde greşesc eu, dragă Atracţie?” Apoi mă rugam: „Dămi, Doamne, puterea să văd şi să pot înţelege corect toate aceste fapte”. Citeam mereu şi mă minunam de tot ce aflam: „Pentru a-ţi ajuta semenii, trebuie să dispui de o inimă plină de iubire şi un suflet născut din dragoste”. Mai departe se menţiona: „În interiorul său omul dispune de o iubire nelimitată, în stare să poată declanşa Legea Atracţiei – cea mai importantă forţă magnetică din Univers. Dar pentru a reuşi, trebuie să crezi în acea autovindecare. Să ai încredere în acea putere infinită care acţionează în interiorul tău, cu condiţia să 138

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

emiţi o vibraţie pozitivă, deoarece Puterea Infinitului, fiind unică, poate fi folosită numai pentru a face bine.” - Dacă te rog, vrei să-mi povesteşti ce făceai tu acolo, în căsuţa ta, toată ziua? intervine Ana. Hai, te rog! insistă ea. De fapt eu aş vrea să-mi povesteşti toată viaţa ta. - Spui asta deşi ştii că nu poţi povesti uşor 55 de ani de viaţă. Poate vom mai avea timp pentru unele episoade mai importante, dar azi să ne rezumăm la cei patru ani de zile pe care iam petrecut în căsuţa din P.F. 28: după revoluţia din 1989, în aprilie 1990 am părăsit domiciliul conjugal şi am plecat într-o căsuţă modestă din str. P.F. 28 pe care am cumpărat-o cu banii ce s-au strâns la cotizaţia C.A.R. dintre anii 1968-1990. M-ai întrebat ce făceam acolo? Ce puteam face? Am reparat casa în prima lună, apoi am săpat toată grădina (500 metri pătraţi) în care am plantat pomi, viţă de vie, căpşuni şi toate zarzavaturile de primăvară şi multe flori: trandafiri, lalele, crini, ghiocei, narcise, crizanteme şi doi arbuşti de smeur plus o tufă de liliac de care m-am ocupat intens (săpat, udat, cules etc). Etapa următoare am folosit-o pentru citit, iar mai târziu , am şi scris câteva cărţi. Ziua lucram în grădină, iar noaptea citeam sau scriam; uneori mă prindeau zorile. - Ce cărţi ai scris? - Din vara anului 1990 până în luna ianuarie 1992, am scris trei cărţi: „Acasă”, „Ora de marinărie” şi „Destin nemeritat”, după care a trebuit să mă angajez la Şcoala de şoferi amatori ca profesor de legislaţie rutieră, deoarece liberalizarea preţurilor în economie făcuse să crească inflaţia la 300%, apoi peste 1000%, încât pensia mea ajunsese derizorie. Îmi era greu să susţin gospodăria. - Când aveai timp să te ocupi de şcoală, grădină, citi şi scris? este curioasă Ana să afle. - Totul era riguros planificat, de la ora 5 (cinci) dimineaţa, când trebuia să ud plantele din grădină, apoi orele de şcoală (în drum aveam grijă să fac şi cumpărături, iar alteori să trec pe la

139

NICOLAE C. DINU

Biblioteca Judeţeană din Piaţa Ovidiu pentru a lua cărţi sau pentru a le preda pe cele citite). La întoarcerea de la şcoală mâncam, citeam, iar uneori şi scriam; în zilele când nu aveam ore la şcoală, spălam rufe, le călcam, făceam mâncare gătită iar noaptea citeam sau scriam, încât în luna decembrie 1993 aveam încă trei cărţi scrise: „Micuţa cerşătoatre”, „Prizonier în URSS” şi „Iubire maternă”. - Cum te-ai apucat să scrii? mă întreabă Ana. - Eu mai aveam nişte notiţe de pe vremea Şcolii Navale, apoi din activitatea ulterioară, dar m-a ajutat mult memoria mea, reţinând foarte multe date şi scene din viaţă. Iniţial am vrut să scriu doar trilogia Destin – Acasă – Ora de marinărie, pentru mine – literatură de sertar – de care să se bucure copiii mei când le vor citi, dar după ce mi-am descoperit stilul personal şi uşurinţa de a aşterne pe hârtie destul de repede, am continuat să scriu. Privind retrospectiv, îmi dau seama prin câte stări am trecut: zilnic era în casă o muţenie totală, o tăcere apăsătoare. A fost o experienţă care mi-a demonstrat că oamenii dispun de o impresionantă putere de adaptare la condiţii de viaţă , care pe unii îi sperie. - Dar eu îmi asumasem conştient acea singurătate, pentru a fi liber şi pentru a putea citi cât mai mult, apoi să scriu pentru a împărtăşi şi altora din cunoştinţele căpătate, poate le vor folosi în viaţa lor. - Deci pe tine „te storsese” munca continuă pe care o depuneai zilnic la şcoală şi în curtea ta, încât atunci când ai venit la firmă erai atât de slab! zice Ana. - Nu, dragă, nu munca m-a slăbit, ci o răceală puternică, ce m-a chinuit zece zile, despre care nu intenţionam să-ţi povestesc. - De ce să nu-mi povesteşti?! Te rog să-mi povesteşti! - Pe data de 27 dec. 1993 m-au vizitat Mihai şi Luminiţa. Bănuiam că vor veni şi am pregătit de toate pentru ei. Mihai mai fusese la mine acasă de vreo câteva ori, dar Luminiţa, niciodată. Îmi ceruse permisiunea s-o aducă şi pe ea, iar eu am fost de acord. 140

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

A fost foarte frumos, iar la ora 17.00 au plecat. Aici eu am făcut o greşeală care m-a costat sănătatea: în casă era foarte cald, iar afară ningea, era ger, însă i-am condus până la poartă, doar în cămaşă, dar la poartă am întârziat mai multe minute, privind în urma lor, ceea ce a fost fatal. Noaptea am făcut temperatură, iar în dimineaţa următoare abia m-am ridicat din pat, apoi m-am culcat din nou şi am zăcut până pe data de 06 ianuarie 1994, fără să ştie nimeni de mine. Agonizam şi uneori aveam şi unele momente de luciditate, dar muşchii trupului nu mă puteau susţine ca să mă ridic din pat. Toate chinurile mele de atunci le-am scris în cartea „Singurătate asumată” încât nu te voi mai plictisi cu toate amănuntele, nici sămi mai amintesc, pentru a evita acel disconfort. - Continuă, te rog! intervine Ana. Te-ai făcut bine? - Da, de vreme ce stau şi discut aici cu tine. - Puteai să mori! N-ai putut striga la vecinii tăi din faţă, ca să cheme ambulanţa? - Nu m-am putut mişca din pat. Noroc că atunci, după plecarea copiilor mei, apucasem să sting focul în soba de gaz şi să fac puţină ordine prin casă. Celelalte zile au fost un calvar. Dar mai cred şi azi că totul a fost un miracol, în sensul că, probabil, Dumnezeu a avut un plan cu mine şi m-a ajutat să trec peste acea „cumpănă” , iar în noaptea de 5/6 ianuarie 1994 am visat un bărbat în vârstă de aproximativ 60 de ani, care mi-a spus: „luptă cu boala, că vei învinge!” Mai spre dimineaţă am visat-o pe mama mea – n-o mai visasem de mult – care m-a întrebat dacă mai ştiu Tatăl nostru. I-am spus că ştiu rugăciunea. „Spune-o de mai multe ori pe zi!” „Mor, mamă!” „Nu mori. Mai ai multe de văzut şi pătimit pe acest Pământ!” Eu acceptasem, deja, moartea, ca Iisus Hristos dar după ce mi-au apărut în vis bărbatul, apoi mama, am adormit brusc, spunând rugăciunea Tatăl nostru. M-am trezit repede, dar mai lucid şi chiar preocupat. Stând în pat, cu faţa în sus, sleit de puteri, mă gândeam – într-o stare de luciditate – că voi muri curând şi nimeni nu va afla ce s-a

141

NICOLAE C. DINU

întâmplat cu mine. Mă vor uita şi copiii mei, nepoţii, cunoştinţele, iar trecerea implacabilă a timpului va şterge totul .... Tot Universul meu se reducea la cei 12m² din acea casă. În singurătatea mea nimeni nu ştia şi nici nu va afla că eu sunt bolnav. Pe stradă trecea o maşină a salvării, claxonând strident şi mă gândeam: „Când îmi va veni şi mie rândul?” Nu ştiu la ce mai speram, dar în minte mi-a venit alt gând: „dacă voi trece peste această cumpănă, promit să scriu despre ea”. Citisem Biblia şi alte câteva cărţi religioase din care aflasem că Dumnezeu comunică cu oamenii atât direct, cât şi prin intermediul îngerilor Săi. Cred asta, deoarece pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil. Ochii mei s-au umplut de lacrimi şi am spus încet: „Doamne, mă las în voia Ta”, iar printre lacrimi mi-au apărut steluţe de diferite culori – ca un fel de puzzle – care pulsau şi vibrau, ca un roi de albine în deplasare prin aer. Mi-am amintit că citisem pe undeva următorul fapt: trupul, mintea şi spiritul omului trebuie să lucreze neîncetat în consens, în armonie. Cum? Mi-am amintit de visul cu mama mea, care-mi spunea că nu voi muri. Asta m-a făcut să înţeleg că cei care ne iubesc nu stau departe de noi şi ne dau sfaturi în caz de necazuri, boli şi dureri. Este suficient doar un gând să trimiteţi spre ei şi vor veni să te ajute cu îndemnuri, învăţăminte sau o mângâiere. Este o dovadă că sufletul lor este aproape de noi şi-l simţim cum ne veghează – prin aura noastră energetică. Am cercetat încăperea când prin perdeaua de la geam se filtra o lumină lăptoasă care dădea consistenţă obiectelor şi pereţilor; în jur era o linişte apăsătoare, acea linişte care însoţeşte sentimentul de frică şi nesiguranţă. Omul nu vrea să regrete nimic din viaţa pe care a trăit-o însă totdeauna va exista ceva care a rămas neclarificat: o nostalgie, o suferinţă, o durere întârziată, o frustrare sau chiar o invidie – toate te sâcâie enervant.

142

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

„Cine îşi va aduce aminte de mine dacă mor?” Pentru unii voi fi, poate, un obiect inutil, pentru alţii cineva care şi-a ratat viaţa, muncind mereu fără rost. Despre restul lumii nu-mi mai făceam iluzii, dar îmi părea rău că au rămas multe fapte rezolvate doar pe jumătate. Eu aveam o singură dorinţă: să plec împăcat cu viaşa. „Nu sunt bătrân, dar se pare că atât a fost viaţa mea, însă am multe amintiri pe care le-aş putea lăsa copiilor mei şi semenilor mei, pe care le consider „averea mea”. Mă bucram că în viaţa mea n-am făcut nimic rău, de care să-mi fie teamă sau ruşine, pot spune că am luptat pentru cinste şi dreptate, deşi unii s-au opus din cinism şi ură. ... Pe la 5.30 am vrut să mă ridic din pat, întrucât nu mai simţeam nicio durere în trup, doar lipsa forţei – un fel de sfârşeală în tot corpul. Ca prin minune îmi dispăruseră coşmarul şi agonia şi am început să plâng cu suspine. Am încercat să mă ridic, dar am căzut înapoi în pat. După ce am nimerit papucii de lângă pat, am pornit spre camera de alături, sprijinindu-mă de pat de sobă, de masă şi de pereţi, până când am ajuns la aragaz; am pus apă în ceainic şi am dat foc la un ochi al aragazului, apoi am adăugat muşeţel, zahăr, lămâie de pe dulap şi l-am lăsat să se răcească. După ce am băut cam 1/2 din cana de ceai fierbinte încă, mi-am simţit trupul ceva mai sigur. (deshidratat?) M-am întors la oglindă şi m-am speriat de ceea ce vedeam, zicând în gând: „Cât de multe lucruri ignoră omul când este sănătos! I se pare că totul este normal în jurul său: mersul, mişcările trupului i se par fireşti, de la sine înţelese; de existenţa lor nu-ţi dai seama decât atunci când se îmbolnăvesc şi nu te mai ajută, nu-ţi mai ascultă comenzile creierului”. - Puteai să mori! repeta Ana, privindu-mă insistent, dar tristă. - Puteam, dar, probabil Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi mi-a dat forţa necesară ca să rezist. Îmi pare rău că destăinuirea mea te-a întristat. Nu trebuia să-ţi povestesc asemenea scene, care te mâhnesc. 143

NICOLAE C. DINU

- Păi, cum să mori? Om tânăr, exclamă Ana. Te rog să povesteşti mai departe! - Din bucătărie am revenit în cameră. Stând întins pe pat, îmi ascultam bătăile inimii care deveniseră aproape imperceptibile şi-mi ziceam în gând: „Astea vor fi ultimele zvâcniri, apoi gata”, în timp ce gândurile îmi zburau haotic, precum fluturii de noapte, amăgiţi de lumina unui bec electric. În cameră era o linişte totală, apăsătoare, ca în mormânt; niciodată nu fusesem înconjurat de atâta tăcere profundă. De afară se auzea vântul care mai spulbera zăpada de pe trotuar şi scârţâitul metalic al unei table de pe acoperişul casei. Deodată am simţit că nu mă mai doare nimic şi am încercat să mă ridic de pe pat; am reuşit după mai multe încercări. Restul îl ştii. După două zile am mers la Biserica Sf. Nicolae din cartier, am aprins nişte lumânări la Icoana Sfintei Fecioare, apoi am discutat câteva minute cu preotul paroh, care a fost destul de atent şi înţelegător cu mine, după ce i-am explicat situaţia mea. În săptămâna care a urmat, v-am făcut o vizită la firmă, ţie şi lui Voinea. Multe zile la rând m-am plimbat pe trotuarul din faţa casei mele, de la poartă şi până în fundul grădinii, tot gândindu-mă la viaţa pe care o trăiam. Atunci am înţeles mai bine de ce animalele sălbatice închise la grădina zoologică se plimbă pe lângă gardul metalic, spre stânga şi apoi spre dreapta, neîncetat. Cred că şi ele gândesc la libertate, la hrană etc., cum şi eu îmi analizam viaţa pe care o dusesem de-a lungul atâtor ani şi ce surprize mă mai aşteaptă. Ajunsesem la concluzia că avusesem o viaţă zbuciumată, cu multă muncă, dar cu puţine bucurii, ducând o luptă continuă cu cei care m-au npăpstuit în mod nejustificat, dar îi iertasem pe toţi. Cred că aşa trebuia să se petreacă totul. .... Mie mi-a fost mai greu în perioada april 1990 – dec. 1992, deoarece nu ieşeam din curtea mea decât o dată pe săptămână ca să fac aprovizionarea cu alimente şi pâine şi atunci am suportat muţenia şi începusem să vorbesc singur. Atunci am 144

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

scris cel mai mult. Dar când m-am angajat profesor de legislaţie la şcoala de şoferi, fiind prea ocupat, mă autoanalizam mai puţin ca înainte, în special iarna când munca în grădină înceta şi-mi rămânea destul timp să mai fac şi retrospectiva deşertăciunilor vieţii trăite de mine, apoi să-mi plâng de milă, tot aşteptând clipa când voi părăsi această lume. M-a ajutat mult şi psihicul meu care s-a dovedit destul de robust, să rezist condiţiilor din singurătatea mea, iar când am reuşit să-mi descopăr acel stil propriu în care să scriu – să mă exprim cât mai simplu, literar şi pe înţelesul tuturor – am pornit cu curaj la scrierea cărţilor mele, destul de repede, fără a neglija şcoala sau lucrul în grădina mea. Mărturisesc că până la sfârşitul anului 1993 n-am simţit prea acut singurătatea, pentru că mă întâlneam mai des cu Titus Ştefănescu – un fost camarad de armată cu care discutam probleme comune de viaţă, de politică, încât simţeam că nu sunt singur. Dar după ce T.S. s-a mutat la Braşov, unde s-a căsătorit cu o doamnă de 39 de ani, rămânând acolo, ne mulţumim cu mesajele prin telefon. El a fost un camarad şi un prieten adevărat, ceea ce confirmă că prietenia îl face pe om mai fericit, mai puternic şi mai sigur pe el. A mai venit în Constanşa în 1998 şi a vândut casa. Îi simt tot mai mult lipsa. ... Se spune că harul vine de la Dumnezeu, dar nu ştiu cât har literar posed eu, totuşi mă bucur că am putut reda în cărţile pe care le-am scris, unele fapte şi date din acea taină a creaţiei. Degeaba ai cultură dacă nu o poţi lăsa semenilor tăi prin cele scrise. Cultura nu e un blazon cu care să te lauzi, că să-i găseşti întrebuinţare practică, un nou sens pentru împlinirea visului tău. Când scriu o carte simt că mă detaşez total de atmosfera existentă în încăpere, ca atunci când aş fi izolat sub un clopot de sticlă; acolo mă încarc cu energia necesară şi nu mai simt lumea şi nici timpul din jurul meu, până obosesc sau aud un zgomot. Folosindu-mă de cuvinte, am încercat prin scrisul meu modest să luminez unele labirinturi întunecate, atât din viaţa 145

NICOLAE C. DINU

familiei mele, dar şi altele care au o legătură cu diferite persoane cu care am intrat în contact, fie din perioada mea profesională, fie cu alte prilejuri. Regret că scriu atât de târziu, obosit de anii de muncă, de tensiunile şi zbateriel sociale trăite. Am lucrat 35 de ani în condiţii grele şi n-am putut scrie cărţi, fiind prea ocupat, dar după pensionare am citit foarte mult, compensând şi printr-o cultură peste medie, dublată de o voinţă de fier pentru experimentarea şi însuşirea corectă a mijloacelor scrisului, în singurătatea mea asumată de care, recunosc că m-am temut puţin la început. Am citit şi am scris mult şi destul de repede, iar această ocupaţie migăloasă mi-a adus satisfacţie şi limpezire în gândirea personală, ferindu-mă de plictiseală şi, mai ales, de acea dureroasă depresie a omului aflat în singurătate. La început am scris pentru a-mi conserva amintirile şi trăirile mele de viaţă, sperând, visând şi căutând mereu un sens superior al vieţii oamenilor la ale cărei schimbări în mai bine aş vrea să pot contribui şi eu, pe plan mental şi cultural. Deja se ştie că formele de gând nu au numai o inteligenţă proprie, ci sunt şi nemuritoare, păstrându-şi esenţa la nesfârşit. Important este faptul că omul poate interveni asupra lor şi le poate transmuta – spun oamenii de ştiinţă – devenind astfel forme superioare de gând, iar acest proces poate fi realizat prin scris, respectând nişte reguli stricte, în stare să exprime emoţii şi vibraţii. Este destul de greu să creezi astăzi când haosul a cuprins aproape toate domeniile de activitate. Chiar şi operele de valoare au început să fie neglijate, fiind în pericol să-şi piardă importanţa până „să-şi dea sufletul de tot, din cauza nepăsării generale”. Cu toate acestea, pentru mine scrisul a devenit o îndeletnicire – este ca un felinar aprins – în nopţile întunecate ale singurătăţii mele. De la o vreme am început să consider cărţile pe care le scriu ca pe nişte veritabile daruri pe care să le ofer oamenilor care vor fi interesaţi să le citească, pentru că în ele vor

146

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

găsi date, fapte şi destinele reale ale personajelor descrise, uneori şi ale autorului lor. Toate sunt dovezi că puterea minţii omului nu are limite, doar răul produs de alţii ar mai putea s-o paralizeze. Eu am încercat să dau mesaje, întocmai ca şi plantele care vorbesc prin frunyele, florile şi seminţele lor, în raport cu specia căreia aparţin. Însăşi viaţa omului este un proces de învăţare continuu care ne face să devenim mai înţelepţi, dar se ştie că înţelepciunea poate fi doar dobândită, nu poate fi cumpărată cu bani. Dar să nu uităm că ea nu vine niciodată singură, ci însoţită de putere, de curaj, de cunoaştere şi de o pace profundă care se instalează treptat. Viaţa este un permanent examen – Marele examen – la care poţi să cazi, dar important este să te ridici, să te lupţi şi să învingi. Aşa vei atenua şi suferinţele din trecut şi să-ţi vindeci rănile sufletului. În acest proces de lungă durată, omul poate fi ajutat de cinstea de care a dat dovadă în viaţa sa şi de un psihic robust, cinstea fiind o pernă moale pe care te poţi odihni liniştit, fără griji şi fără spasme. Am observat că pentru a crea nu sunt suficiente numai cuvintele, mai trebuie să ai în interiorul tău nişte talente adormite care, trezite la viaţă, te pot inspira să realizezi ceva măreţ. Să nu te aştepţi să obţii rezultate pe loc – ca pe un miracol – ci, să parcurgi treptat, cu răbdare şi multă voinţă şi tenacitate, nişte etape care să conducă la obţinerea unor lucrări de calitate. În situaţia în care şi Marele Univers îţi dă o mână de ajutor, devenindu-ţi partener la studiul şi truda ta, nimic nu-ţi mai poate bloca creaţia literară sau pictură, sculptură, muzică etc. Dar toate cer muncă permanentă şi grijă pentru valorificarea ideilor bune, deoarece ele nu-ţi vin ca să le contabilizezi undeva, apoi să le îngropi în vreun sertar, ci pentru a te sluji de ele pentru a crea ceva bun, nou, folositor oamenilor, care sunt semenii tăi.

147

NICOLAE C. DINU

Abia citisem despre gândurile care ucid existenţa, dar nu m-am speriat; am încercat să aflu care sunt acele gânduri. Ei bine, nu toate gândurile ucid, doar cele malefice. Dar omul este o fiinţă gânditoare, el trebuie să-şi organizeze corect propria sa viaţă – singura pe care o are de trăit – în care să se străduiască să fie util semenilor săi. ... Ana mi-a spus „Noapte bună!” şi s-a dus să se culce, iar eu am rămas la masa de scis cu nişte coale albe în faţă, gândindumă. După 1989, gândul meu îşi căpătase dreptul de a evada liber, visând şi descoperind fapte decente, multe din trecutul meu, pe care memoria mea le-a reţinut cu lux de amănunte, permiţându-mi să pătrund şi în „Regatul mental” al marilor iubiri, de unde am scos la suprafaţă unele bucurii, dar şi neîmpliniri pe care le-am trăit. Pe la ora 02.00 mă simţeam obosit. Am deschis fereastra şi am privit afară, unde ploua, tuna şi fulgera ca în „Recitalul din Olimp”. Închid fereasta la loc şi mă aşed pe patul desfăcut ca să dorm, dar am reuşit abia după ce n-am mai auzit ploaia afară. Omul dispune de o mare capacitate de a emite şi recepţiona gânduri, Universul însuşi fiind mental. Totul este spirit, iar adevărul exprimat nu mai are nevoie de vreo explicaţie în plus; numai minciuna trebuie justificată. Există un cod universal de exprimare privind forma gândului, care este comun atât oamenilor, cât şi animalelor şi plantelor sau altor vietăţi. Am scris despre oameni, animale şi plante mai multe cărţi, uneori legându-le armonic între ele, dar aş dori ca atunci când va fi să mor şi să trec „dincolo” s-o fac cu ochii deschişi, liniştit, cu adevărul în braţe, ştiind că n-am făcut rău nimănui; dar să-i văd şi pe alţii să prezinte o faţă umană în stare să roşească în situaţia când au fost descoperiţi că au minţit, făcând rău altora, din ură, gelozie şi ipocrizie. Unii dintre ei mi-au fost şefi, alţii colegi pe linie profesională şi nu le-a fost ruşine să participe la „Rapsodia defăimării” acel monstru periculos, care are doar gură, dinţi şi 148

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

ghiare, îndrumate şi controlate de un demon, căruia i-au lipsit ochii cu care ar fi putut să vadă inocenţa şi urechile cu care putea auzi adevărul. De aceea am hotărât să mă pensionez, fiind profund nemulţumit de modul cum am fost tratat în ultima perioadă, deşi, poate, meritam mai multă atenţie. Atunci am simţit că „sufletul doare”. Pe ei i-o fi durut? - De ce continui să scrii? mă întreabă Ana. Cine mai citeşte cărţi acum? Şi, mai ales, cine le mai cumpără? - La început am folosit scrisul ca refugiu, în clipele grele de singurătate, când mă trezeam adesea stând de vorbă cu EU-l meu, analizându-mi viaţa. Mulţi avizaţi spun că scriitorul este un explorator al mirajelor, dar şi un povestitor al experienţelor de viaţă ale altora ca şi ale propriilor sale experienţe; el poate fi numit şi un culegător de învăţăminte pentru eventualii săi cititori, motiv întemeiat pentru a se strădui să aştearnă datele şi faptele sale pe hârtie cu multă grijă şi acurateţe. De aceea, tot ce am scris până în prezent este „dureros de real”, prezentat cât mai simplu, pe înţelesul tuturor. În ceea ce mă priveşte pe mine, personal, am scris totul ca pe o veritabilă spovedanie, n-am ascuns nimic. ... Desigur, n-am putut cuprinde totul în cărţile mele, dar am încercat să adun în unele („Hoinar prin ţară” sau „În Delta Dunării”) frumuseţile şi bogăţiile României, arhitectura marilor metropole din Moldova, Transilvania, Banat, Oltenia, Dobrogea şi aproape toate mânăstirile pe care le-am vizitat, pădurile, pajiştile şi câmpiile noastre bogate, scriind şi despre cultura , tradiţiile şi obiceiurile din comunităţile în care am vieţuit şi eu personal, alături de localnicii ospitalieri. Toate acestea reprezintă comoara nepreţuită a României pe care o arătăm lumii cu mândrie, fiind autentice. Personal m-am bucurat de toate câte am văzut iar inima mea a fremătat la gândul: „Avem o ţară frumoasă şi bogată, pe 149

NICOLAE C. DINU

care trebuie s-o iubim şi apărăm!” Dar de fiecare dată când m-am întors la malul mării m-am considerat acasă, cu adevărat. Apoi am simţit că am o chemare dar şi o datorie să contribui şi eu alături de ceilalţi semeni ai mei la valorificarea experienţei sociale şi a valorilor spirituale şi să împărtăşesc şi altora din experienţa mea de viaţă, atât cât este ea, dacă ei vor dori să citească ce scriu. De obicei, viaţa într-o singurătate totală înseamnă acea tăcere mută, liniştea exagerată şi o doză mare de plictiseală, care sunt foarte greu de suportat, după ce ai fost activ o viaţă întreagă. Ele ucid individul, trecându-l prin etape de melancolic, gânditor, depresiv şi stăpânit de spaima de viaţa pe care o trăieşte; la început vorbeşte singur şi, treptat uită să mai vorbească pentru că nu prea mai nimereşte cuvintele. Se ştie că viaţa este o luptă continuă şi cedează numai oamenii slabi dacă se izolează total de lume, deoarece în acele momente de singurătate se produce o uzură a sufletului – înainte de uzura biologică a trupului – viaţa celui izolat părându-i-se un pustiu lipsit de orice speranţă, ceea ce îi dă impresia că traversează un destin fără ieşire, chiar inutil, care îl predispune la frământări sufleteşti şi îl face să vegeteze în întuneric. Eu am beneficiat de un psihic robust, care m-a ajutat să lupt, iar preocuparea pentru scris m-a pus în situaţia de a trece de la autoanaliză la practică, punând mâna pe condei, conştient că am ceva de spus semenilor mei. E drept că la îceput m-am gândit la copiii mei, la rude, la cunoscuţii cu care am fost o vreme în contact, cu bune şi rele şi aşa am devenit confesiv, încercând să le împărtăşesc din experienţa mea de viaţă, ca şi din cunoştinţele căpătate, pentru a-i ajuta să aibă acces la o lume pe care omul o consideră interesantă. Viaţa m-a învăţat că, indiferent unde te naşti şi trăieşti o vreme, nu trebuie să te consideri superior faţă de ceilalţi indivizi din specia din care faci parte, dar nici inferior, ci să judeci totul în raport cu experienţa de viaţă, gradul de cultură şi faptele proprii, 150

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

care îţi pot aduce aprecieri pozitive şi merite şi să te fereşti să faci fapte care îţi pot aduce vină faţă de semenii tăi. Recunosc că toată viaţa am căutat dreptatea şi adevărul, dar încă n-am reuşit să le aflu, deşi eu presimt că ele există undeva pur şi simplu. Desigur, aş vrea să ştiu cât mai multe despre cosmologia Universului, cel care adăposteşte acel mare secret al întregii vieţi, dar ... mă rezum la înţelepciunea din interiorul meu, la care fac apel să-mi readucă în memorie acele date şi fapte uitate, paralel cu citirea continuă a tot ce cred că mă ajută. Nu scriu ficţiuni, ci doar fapte reale, evitând aşa-zisele „experienţe trăsnet” cu care se obţine câte un rezultat electrocutant. Dar scriu despre viaţa reală, pe care o cred eternă, care nu are nici început, nici sfârşit, ci doar unele momente de exprimare dintr-un ciclu. Poate şi moartea este doar o plecare din trup a sufletului, ceea ce înseamnă că ea nu există, după cum susţin unii gânditori consacraţi. Aşa stând lucrurile, am aflat că există o fereastră deschisă către Eternitate, prin care omul poate privi şi poate aduce înapoi amintirile, ceea ce m-a determinat şi pe mine să depun străduinţă ca să reuşesc să scriu cât mai mult şi mai intens, secretul vieţii fiind tocmai acea tensiune creatoare. M-ai întrebat de ce scriu şi dacă e greu? Da, ca să scrii o carte este o muncă grea, o muncă de sisif, cum am mai spus, dar eu o fac cu plăcere, dragă Ana. Este o strădanie permanentă pentru modelarea şi acurateţea expresiilor, precum şi pentru perfecţionarea metodelor de lucru, aşa cum au procedat toţi înaintaşii mei din literatura română sau cea străină. Nu sunt un om timid, dar în literatură trebuie să înaintezi treptat, cu paşi mărunţi, dar siguri, pentru a înlătura orice îndoieli. O regulă sacră ne învaţă că atunci când „plecăm dincolo” , nu are importanţă ce luăm cu noi, ci ce lăsăm în urma noastră, iar dacă ceea ce lăsăm va avea darul să mişte inimile celor rămaşi care iau cunoştinţă de acel „ceva”, atunci trebuie să fim mulţumiţi. 151

NICOLAE C. DINU

În cărţile pe care le-am scris am abordat mai multe domenii, dar în general scriu despre oameni şi despre vieţile lor. Dacă le vor citi, am speranţa că lectura le va stimula imaginaţia şi va contribui la dezvoltarea vocabularului, a unei gândiri mai analitice şi un spor de memorie. În unele cărţi am prezentat fapte pe care le-am analizat din punct de vedere psihologic, urmărind ca cele expuse acolo să ajute la vindecarea unor stări depresive, la reducerea stress-ului sau, cel puţin, la o exprimare corectă şi cursivă. Poate va suna fals pentru unii, dar eu am urmărit dintotdeauna să ajut oamenii, iar prin cele scrise, am încercat să dau cât mai multe detalii care să-i conducă pe eventualii mei cititori să ajungă singuri la adevăr. De aceea, am hotărât să le postez gratuit pe Internet – pe toate. N-am vândut niciuna, le-am dat cadou la onomastici sau întâlnirile cu prietenii şi colegii mei. Singurătatea mea asumată m-a ajutat să duc o viaţă solitară, simplă, departe de forfota socială şi de politică, oferindumi timp pentru citit, scris şi meditaţii. Am folosit, însă, pauzele de la şcoala unde predam, pentru a face deplasări prin ţară, la mânăstiri, în locuri pline de soare şi verdeaţă, în mijlocul naturii vii, care mi-au înfrumuseţat viaţa pentru o vreme. Uneori reuşeam să parcurg cu maşina mii de kilometri prin ţară, dar când mă întorceam în Constanţa dădeam o fugă până la malul mării, pe care o vizitam foarte des, indiferent de anotimp, ca să fac acea „terapie a sufletului”, pe ploaie, furtună, nori, soare sau cer senin. Erau zile când petreceam mai multe ore la malul mării, unde contemplam marea liniştită sau cu valuri înspumate, de unde mă întorceam acasă liniştit şi mulţumit că am văzut marea, pomii înfrunziţi, cerul senin, păsările zburând prin văzduh, altele ciripind pe ramuri – toate dându-mi senzaţia de om liber.

152

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

2 CALVARUL ANEI ÎNCEPE Odată discutam ceva cu tine şi ai început să plângi, iar eu te-am întrebat de ce plângi? Îţi mai aduci aminte ce mi-ai răspuns? - Da. Plângeam pentru că n-am avut noroc, dar declanşarea lacrimilor a produs-o concluzia pe care tu ai menţionat-o atunci şi pe care am reţinut-o în totalitate: „Cred că atunci ai reuşit tu să ucizi femeia din tine, iar N.P., prin comportarea lui te-a ajutat s-o faci mai repede.” - Iartă-mă, dar eu am spus asta cu referire la faptul că „te-ai închis în tine”, din care cauză ai ajuns să urăşti toţi bărbaţii, ceea ce îţi poate dăuna, iar asta nu este spre folosul tău. - Să ştii că mi-a dăunat foarte mult, dar am observat abia în anul 1980, după ce mă mutasem în acest apartament. - Ce s-a întâmplat atunci? - Mi-a apărut un nodul la sânul stâng, care m-a speriat de moarte, ştiind deja de pericolul cancerului. Eu mai fusesem la ginecologul de la Spitalul Jud. Constanţa în anul 1972, însoţită de N.P. , dar medicul m-a cam luat peste picior. Aveam doar 35 de ani şi ... - Cum adică, nu te-a consultat? o întreb eu. - Ba da, m-a consultat, dar m-a întrebat: „Eşti căsătorită?” „Da” i-am răspuns. „Atunci fă-l pe soţ să se ocupe mai mult de dumneata!” A urmat apoi divorţul meu de N.P. în 1973, iar nodulul a devenit evident la palpare în 1980 m-am prezentat iar la ginecolog, altul de această dată, care după ce m-a examinat, m-a întrebat direct: „Eşti căsătorită?” „Divorţată - am răspuns. De opt ani.” „ Dumneata ai nevoie de hormoni. Sunt multe femei care duc lipsă de hormoni, iar din această cauză se produc dereglări care pot conduce la cancer ovarian ori cancer de sâni. În mod preventiv să faci o mamografie şi îţi recomand un control mai amănunţit la un endocrinolog. Nu este de glumit!”

153

NICOLAE C. DINU

Am început să plâng. Medicul a încercat să mă liniştească, scuzându-se decent, dar insistând să-i ascult sfatul. care este doar în folosul meu. De la medic am ieşit în stradă, speriată şi plânsă, cu gândul la ce poate fi mai rău, mai ales că între timp discutasem cu mai multe femei despre acest subiect , care-mi spuseseră că organele interne se pot deregla, unul câte unul, inclusiv acel „orologiu biologic”, având la origine viaţa solitară, în singurătate. O astfel de viaţă duceam şi eu, nu ştiam decât de servici, muncă toată ziua. Situaţia în care mă aflam m-a determinat să citesc tot ce-mi cădea în mână şi am aflat că unele femei îşi puneau capăt zilelor când aflau de diagnostic, neputând suporta şi nimeni nu ştia de ce recurg la acel gest. Asta mă speria şi mai tare. Într-o zi m-am prezentat la endocrinolog, am făcut mamografia – pe care n-am înţeles-o, dar am primit bilet de internare la Spitalul „Filantropica” din Bucureşti, unde am fost operată de dr. Trestoreanu, după ce mi-a repetat mamografia în spital şi mi-a spus că nu este cancer, ci un nodul benign, care nu prezintă pericol – un chist – pe care îl vom scoate în următoarele zile printr-o mică incizie. Totul s-a întâmplat întocmai cum mi-a spus profesorul Trestoreanu, iar în trei săptămâni eram, deja, vindecată şi am fost externată din spital. În spitalul Filantropia am avut prilejul să-l întâlnesc pe dr. Henorel Drăgoiescu, fostul meu coleg din liceu din Roşiorii de Vede, care mi-a ridicat mult moralul, el fiind ajutorul profesorului. Împreună cu mine au mai fost două doamne, respectiv Lucreţia din Constanţa şi Emilia din Câmpulung Muscel şi am fost prietene, dar ele au murit după 4-5 ani, iar eu am avut noroc să trăiesc şi astăzi, un motiv puternic să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Mă gândesc mereu: „Câr de rezistent este omul şi câte poate suporta în viaţă, dacă are zile!” şi ochii mi se umplu de lacrimi , ca şi acum. ... Ana şi-a şters lacrimile şi a continuat: 154

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- De la spital am primit certificat de concediu medical – confirmat de medicul nostru – apoi am cerut concediu de odihnă pe anul 1981, perioadă în care m-am plimbat cu Violeta pe tot litoralul Mării Negre, cu maşina ei şi am colindat toate magazinele de dimineaţa şi până seara. Îmi era mai greu când ajungeam acasă, în singurătatea mea, unde îmi scoteam pantofii în hol, apoi mă aşezam pe pat şi mă gândeam, până când adormeam îmbrăcată, cu faţa în sus, fără să desfac patul. Adormeam greu, sâcâită de tot felul de gânduri, care-mi umblau prin cap, întocmai ca un roi de albine, căutând mereu răspuns la menirea mea pe acest pământ, răspuns care nu venea. Ştiam că viaţa este scurtă şi n-am ştiut decât să muncesc, lăsând viaţa să treacă pe lângă mine, iar acum ce mai puteam face? Începusem să mă tem de necunoscut tocmai pentru că nu-mi puteam închipui ce voi face în viitor. Uneori ţineam veioza aprinsă toată noaptea, că mă temeam de întuneric, adormeam greu şi plecam obosită la servici. ... Acum să revin la perioada de când sunt cu tine: întâlnirea cu tine a fost în prima seară de când ai rămas la mine, ca un eveniment deosebit, ca o rază de soare apărută într-o zonă cu nori denşi, aşa cum era şi existenţa mea atunci. De aceea te rog să mă înţelegi şi să nu judeci greşit reţinerea mea, ca şi cele ce ţi-am spus în legătură cu bărbaţii, dar crede-mă că am suferit mult, ceea ce m-a făcut să pierd încrederea în oameni. În primele seri m-am şi mirat cât de multe am putut vorbi cu tine şi cât de deschis, parcă te cunoşteam de-o viaţă, dar tu miai inspirat multă încredere şi siguranţă. - Tocmai pentru că ţi-am simţit reticenţa, am venit mai aproape de tine, propunându-ţi să încercăm să îndulcim situaţia sau, cel puţin, să păcălim zilele care ne-au mai rămas de trăit, iar tu m-ai întrebat: „cum crezi că o putem face?” „Simplu, construind o nouă celulă împreună. Dacă alţii au reuşit, de ce să nu reuşim şi noi?” „Păi, îmi este teamă, iar la vârsta noastră nu ştiu dacă se mai poate; eu când îmi privesc viaţa din urmă, totul mi se pare pustiu, 155

NICOLAE C. DINU

iar viitorul incert, încât nu ştiu ce să fac. Ce aş putea să-ţi spun? De la o vreme, totul mi se pare nesigur şi mă tem de toate încât nimic nu mă mai mulţumeşte.” Atunci te-am întrebat: „De unde crezi că vin toate?” Iar tu mi-ai răspuns: „Cred că vin din experienţele mele triste pe care leam trăit şi pe care le-am considerat adevărate cutremure şi anume: destrămarea căsniciei mele cu N.P. (fapt neobişnuit pe atunci în familia mea – mă refer la părinţi, bunici, celelalte rude); apoi moartea bunicilor, a părinţilor mei, plecaţi toţi la perioade scurte, după care a urmat înrăutăţirea stării mele de sănătate, toate la un loc marcându-mă profund şi m-am transformat într-un om obosit, plictisit, care nu se mai încrede în nimic. De aceea ţi-am spus că tu ai apărut ca o rază de soare în viaţa mea şi sper să mă înţelegi prin câte am trecut.” Mereu m-am întrebat: de ce mi se întâmplă mie toate aceste evenimente? Le-am suportat enorm de greu, cu durere. - Constat că tu eşti pesimistă din cale-afară, iar asta nu-ţi face bine deloc. Toţi oamenii au avut sau au necazuri, poate că şi ei se tem de bătrâneţe, dar să nu uităm că singurătatea este şi mai grea. Tu ştii care este secretul tinereţii fără bătrâneţe? - De unde să ştiu? - Îţi spun acum: Iubirea, dragostea, iar acei oameni care se iubesc, nu se tem de bătrâneţe, îşi trăiesc viaţa, care nu trebuie ratată, ea fiind un şir de experienţe unice, după care nu mai urmează nimic. Iubirea este singurul sentiment curat care ne justifică existenţa; ea poate fi comparată cu un medicament cu un spectru larg de acţiune, care vindecă celulele rănite, previne depresia în cuplu, având şi un efect de calmare a inimii. Este ştiută influenţa pe care o au zâmbetele partenerilor când unul se întoarce vesel acasă, iar celălalt îl întâmpină în prag, iar susţinerea lor reciprocă constituie ingredientele care contribuie la menţinerea armoniei sănătoase în cuplu. 156

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Cercetătorii în domeniu au descoperit că acel nerv vag care porneşte din trunchiul cerebral, după ce străbate lungul gâtului, se ramifică spre celelalte organe interne: inimă, plămâni, ficat, stomac, intestine, rinichi etc., inducând un sentiment de fericire. Desigur, fericirea este o noţiune sublimă, dar care are durată scurtă, de obicei, clipe, dar nimeni nu se poate declara total fericit; există oameni bogaţi – săraci, stăpâni – sclavi, bolnavi – sănătoşi, dar toţi trebuie să lupte cu viaţa. Într-o relaţie, cei doi parteneri pot fi fericiţi numai dacă ştiu să fie buni prieteni; ei pot hotărî împreună cât de trainică va fi relaţia lor, cât de lungă şi sănătoasă, încât să le influenţeze existenţa. Un rol important îl au îmbrăţişările repetate cât mai des, cu participarea inimii lor, care le întăresc imunitatea, previn infecţiile şi bolile de orice fel, iar mângâierea trupului, uneori doar simpla lui atingere, constituie stimulul esenţial care produce căldură şi o presiune la nivelul celulelor receptoare. - Tocmai asta n-am putut eu suporta, mai ales după ce am fost operată la sânul stâng (o incizie superficială ca să-mi scoată nodulul). De atunci mi-am ferit permanent trupul de atingerile altora sau de agresiunile de orice fel, iar acest mod primitiv de apărare m-a determinat să refuz orice gen de atingere de o mână străină. Numai gândul că vreun bărbat şi-ar fi plimbat mâinile pe trupul meu, mă înebunea, apoi să-l mai şi aud gemând şi gâfâind ca un patruped domestic. - Pe mine cum m-ai acceptat? am întrebat-o. - Tu ai procedat fin, discret, blând, nu te-ai repezit la sâni cum fac alţii, care n-au decât instincte. Cred că ai observat că mă înveleam până la gât, ca să numi vezi trupul gol, iar cu mâinile îmi protejam sânii. A fost greu la început: frică, singură, fără speranţă... - M-am mirat de comportarea ta la început, iar când am depistat cauza, m-am liniştit, chiar am zâmbit când mi-am amintit de zisa unei doamne revoltată pe apucăturile bărbaţilor „Noi, 157

NICOLAE C. DINU

femeile, căutăm tandreţea, sentimentele, iar bărbaţii se reped direct la aşternut”. Revenind la comportarea ta: deşi ştiai că viaţa este atât de scurtă şi irepetabilă şi să priveşti cum se risipeşte, se duce pe „apa sâmbetei”. Ce aşteptai? - Să ies la pensie şi să plec la Bucureşti, la rudele mele, apoi să-mi aştept sfârşitul. - Nu te-ai gândit deloc să-ţi refaci viaţa? - La început parcă aş fi vrut, dar apoi m-am temut, iar în final, m-am resemnat, mai ales când am văzut că n-ai mai trecut nici tu pe la noi, pe la firmă... Mai era o problemă, încă din perioada când lucram: nu mai voiam să-mi fie scormonit trecutul pentru care suferisem atât de mult – al meu, al părinţilor mei – după care vremea a trecut, eram singură şi nu mai eram tânără. De când ai venit tu la mine, te-am acceptat, te vreau lângă mine, deşi mă tem încă de ce va urma. - Asta înseamnă că ai rezerve, nu mă vrei din tot sufletul? am spus eu. Încă mai ai probleme cu „hormonul fidelităţii” care are rolul decisiv în consolidarea legăturii dintre parteneri. - Nu prea am idee de acel hormon, replică Ana. - Acel hormon este foarte important, vorbeşte şi el despre tandreţe, participare şi visele iubirii, fiind cel mai încântător hormon pe care l-a produs sistemul nostru endocrin – numit oxitocină – o substanţă pe care creierul o eliberează în timpul sărutului şi al orgasmului, dar ş ial alăptatului pruncului de către mama sa; ultimul are rolul să consolideze legăturile afective dintre mamă şi pruncul ei, de unde îi vine şi numele de hormon al fidelităţii Dacă la tine n-ar fi teama de necunoscut, ai putea alege un alt drum, ca să poţi duce o viaţă normală, în condiţii noi, acceptabile. - Aşa o fi, dar în singurătatea mea, uneori simţeam că nu mai am aer, urechile îmi pocneau, auzeam un zgomot continuu în tâmple, iar atunci îmi dispărea curajul, mă năpădeau gândurile, 158

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

obiectele din casă îşi schimbau forma, dimensiunile, culoarea, devenind ostile mie şi îmi dădeau senzaţia că urmează o catastrofă sau un eveniment periculos iminent. Atunci mă simţeam golită de sentimente, iubirea murise. - Draga mea, ştiu ce înseamnă depresia, accentuată de suferinţă; am avut şi eu unele căderi în zilele în care am fost bolnav şi simţeam că timpul îşi pierde curgerea firească, se oprea, apoi făcea vârtejuri mari, viaţa devenea un coşmar! Draga mea, fereşte-te de iluzii! Uneori ele valorează cât o crimă, dacă acţionează împotrivă. Unele conduc la boli, dar odată declanşate, le vindecă timpul şi numai timpul, uneori doar istoria. Te sfătuiesc să nu te joci cu sufletul! El nu ne aparţine. - Ai dreptate, recunoaşte Ana. Multă vreme m-am abţinut de la orice gest, uneori m-am ferit şi să gândesc încât puteam candida să intru în „Ordinul Carmelitelor”. În acea perioadă am traversat eu punctul critic când uram toţi bărbaţii. Da, n-am realizat nimic. Acum ai venit tu, dar tot mă tem că este prea târziu. Vom vedea. Înainte m-aş fi refugiat în munţi. - Părerea mea este că nu trebuie să abandonăm chiar dacă va trebui să începem de la zero şi să ne adaptăm noilor situaţii, încet, sigur, cu precauţiile necesare, eliminând situaţiile de frică şi teamă, corectând, în timp, ceva şi la voinţă, caracter. Dar, mai întâi, să ştim amândoi ce vrem să facem. Eu consider că pentru a funcţiona normal, trebuie să-i dăm organismului nostru tot ceea ce cere pentru a trăi o viaţă adevărată, dar într-o anumită ordine de preferinţă: înainte de sex, instincte şi hrană, să punem accentul pe a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a ne putea defini ca oameni, să ne stabilim identitatea şi ţelul – caracteristici ce ne despart de celelalte fiinţe. Noi nu suntem lăsaţi pe pământ doar pentru perpetuarea speciei, cum mai cred unii. Spuneai că preferi să te refugiezi în munţi, îi amintesc eu. Dar poţi trăi mereu în sălbăticie? În pădure este frumos vara, totul e verde, aerul este curat, cântă păsările, dar restul? 159

NICOLAE C. DINU

Singurătatea este grea. Îmi aduc aminte că am trecut şi eu printr-o perioadă „asexuată” când nu-mi mai venea să stau lângă o femeie, era ca un fel de boală fără dureri, când simţeam că sufletul meu nu mai dorea nimic, înafară de odihnă, semn că se pregătea să plece, precum elefanţii în „cimitirul lor”, unde se pregătesc să moară. Noi , oamenii, suntem nişte fiinţe bizare, care nu ştim să trăim, nici să iubim viaţa, o lăsăm să treacă. Hai să schimbăm ceva! Poate reuşim să găsim luminiţa de la capătul tunelului, deşi azi este foarte greu, poate n-o fi imposibil. - De ce poate fi aşa greu? se miră Ana. - Pentru că azi se lasă multe lucrări începute şi neterminate, iar tot aşteptând capătul tunelului, îmbătrâneşti şi dispari, fără să fi văzut luminţa salvatoare. Insist acum, ca să nu ne trezim prea târziu, când nu vom mai avea timp, energie şi dispoziţia să ne mai bucurăm. Într-o relaţie trebuie să existe înţelegere totală între parteneri, nu dezinteres, ci angajament, altfel vom ajunge la înstrăinare, la lipsa dialogului intim, scăderea afectivităţii, ajungând la frustrare şi aşteptări neîmplinite. Degeaba ne dorim noi marea iubire din filme, dacă urmărim să nu ne pierdem independenţa faţă de partener, nu vrem să împărţim cu el grijile, neîmplinirile, greutăţile şi chiar neputinţele. Partenerii se completează unul pe celălalt pentru a forma întregul împreună şi asta îi ajută să treacă peste sentimentele de vinovăţie şi peste rănile mai vechi din relaţiile lor anterioare, discutând calm despre problemele ivite pentru care să găsim soluţiile rapide, corespunzătoare. Este ca o plantă care trebuie să prindă rădăcină, dar dacă nu este îngrijită şi udată la timp, riscă să moară. De mii de ani s-a demonstrat că îmbătrâneşte doar trupul omului, nu şi sufletul lui, iar după viaţă s-ar putea să nu mai urmeze nimic; Viaţa din ceruri n-o trăiesc toţi muritorii.

160

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Cred că ai dreptate, dar eu tot mă tem, de aceea te rog sămi răspunzi la o întrebare, care nu-mi dă pace de mai multă vreme: de ce m-ai ales pe mine dintre atâtea femei care ţi s-ar putea oferi, fiind mai comode şi poate mai doritoare decât mine? Scuză-mi expresia, dar n-am găsit alta mai potrivită. - Întrebarea ta, cam stângace, mă miră, mai ales după povestirea pe care ai făcut-o anterior cu şeful tău profesional (D.I.D) care era atât de insistent să te cucerească. Îţi voi răspunde, totuşi, cu totală sinceritate: da, am cunoscut şi eu mai multe femei, dar femeia, ca şi bărbatul, sunt fiinţe unice şi irepetabile, care nu pot fi înlocuite uşor, iar iubirea, când ea există, nu ţine cont de modestie, ignoranţă sau îndrăzneală, chiar când experienţa lipseşte. Eu am considerat întotdeauna că femeia trebuie să fie conştientă de valoarea ei şi să nu facă rabat sau compromis niciodată, care-i poate ştirbi demniattea. În cazul tău, înţeleg că îţi lipseşte experienţa în dragoste. Dacă simţi o astfel de lipsă, îţi propun eu un „curs”, prilej cu care să ne ajute să învăţăm împreună pentru a remedia toate lipsurile, am spus eu, zâmbindu-i cu înţeles, apoi am adăugat: este o glumă, desigur, care ţi-ar putea aduce aminte de expresia: „Eu nu glumesc! – Nici eu!” când am plecat de la tine, din biroul B.T.T. în 1993. - Da, îmi amintesc. Dar eu, cu toată teama care mă stăpânea, în inimă voiam să încercăm relaţia, deşi mă simţeam un suflet rănit şi te credeam şi pe tine la fel, un om care ai suferit şi ... - Îmi pare rău că tu încă mai continui să suspectezi pe toată lumea, ceea ce te împiedică să-ţi găseşti un partener de viaţă corespunzător dorinţelor. Încearcă să analizezi şi dacă găseşti că el deţine principalele calităţi care îl definesc, celelalte mai pot fi remediate pe parcurs printr-o participare şi o influenţare reciprocă din partea celor doi parteneri. Nimeni nu cere ca iubirea să fie înlocuită cu nişte reguli „pedagogice”, dar trebuie ca, în final, ele să poată fi combinate în 161

NICOLAE C. DINU

mod armonios ca să ajute bunului mers a relaţiei „în doi”, la care se adaugă respectul reciproc şi prietenia, care duc la acea comuniune sufletească şi, treptat se va ajunge la modelarea – până la asemănare – a trăsăturilor de caracter, a obiceiurilor celor doi, am adăugat eu privind-o fix. La partener trebuie să-ţi placă, mai întâi, sufletul lui, caracterul, nu numai fizicul care, odată cu trecerea timpului (anilor) îşi mai pierde din calităţi. Partenerii care nu reuşesc să-şi armonizeze caracterele, de obicei, ajung la divorţ, suportând toate consecinţele ce decurg din acest proces neplăcut. Exemplul nostru cred că este edificator pentru fiecare, indiferent a cui a fost vina, dar eşecul este înţeles şi scoate în evidenţă faptul că omul nu este perfect. Deodată Ana a clătinat din cap şi a spus: - Bătrâneţea este urâtă, hâdă! Este ca o degradare fizică şi psihică progresivă şi mă sperie pentru că am început s-o percep ca pe o moarte care se insinuează treptat, instalându-se încet dar sigur, iar unii dintre semenii noştri o preferă în mod aproape conştient. - La ce te referi? - Îmi amintesc de o colegă de servici care zicea: „Eu vreau să mor tânără pentru a evita etapele când îţi va fi silă de tine însăţi!” Dar atunci noi eram toate tinere şi ne închipuiam că bătrâneţea nu ne va atinge. - Acum ce părere ai? - O consider tot urâtă, dar ce pot face? La viaţă nu voi renunţa, viaţa trebuie trăită. - Draga mea, bătrâneţea este un proces fizic ca şi moartea, ambele făcând parte din evoluţia existenţei omului pe pământ, de aceea ea trebuie întâmpinată cu demnitate, nu cu teamă. Depinde cum îmbătrâneşti. De exemplu, eu aş vrea „SĂ ÎMBĂTRÂNESC FRUMOS”, ceea ce înseamnă cu demniate, într-o ordine socială normală, alături de toţi cei dragi, înconjuraţi de iubire şi o comportare civilizată, o stare materială decentă, nu în sărăcie, frig şi mizerie, 162

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

uitaţi de toţi, aşa cum se mai întâmplă astăzi cu mulţi semeni ai noştri, bolnavi, fără adăpost şi singuri pe lume. Tocmai pentru a evita asemenea situaţii, consider că o viaţă trăită în doi capătă noi valenţe, iar dacă cei doi ajung să se respecte reciproc, chiar să se iubească, reuşesc să se îngrijească unul de celălalt, îşi acordă sprijin moral şi material, pot gospodări în comun. Astăzi susţin în continuare că oamenii în vârstă sunt frumoşi, cu riscul de a fi contrazis de alţii, cu toate că o parte din frumuseţea lor fizică s-a mai pierdut. Le-a rămas, însă, frumuseţea morală, frumuseţea gesturilor şi faptelor lor, precum şi cea a vorbelor şi stângăciilor şi candoarea adolescentină de invidiat, care îi fac agreabili şi plini de importanţă. ... Luna trecută mă întorceam din Satul de vacanţă şi am traversat parcul de lângă bulevard, dar obosisem şi m-am aşezat pe o bancă aproape de restaurant. În faţa mea, pe partea opusă, pe o altă bancă se odihneau doi oameni în vârstă, probabil soţi, care discutau ceva, în timp ce se priveau în ochi, având un zâmbet larg pe buze, care-mi spunea că sunt fericiţi. Purtau amândoi haine croiala anilor ’80, foarte curate, dar destul de folosite, vădind modestie. Doamna îi mângâia cu mâna chipul şi părul, apoi i-a înfăşurat fularul pe gât şi i-a adunat paltonul pe lângă trupul cam slăbit al însoţitorului său. După câteva minute s-au ridicat amândoi de pe bancă, pornind spre ieşirea din parc dinspre B-dul Alex. Lăpuşneanu; el o ţinea cu braţul de după umeri, iar doamna îşi trecuse mâna pe sub cordonul de la paltonul lui, ţinându-l de mijloc, în timp ce îşi potrivea paşii cu ai lui şi afişa o ţinută dreaptă, semeaţă, întocmai ca într-o trecere triumfală ca la paradă. Poate n-aş fi aflat niciodată cine sunt cei doi bătrâni, dar pe banca pe care eu mă odihneam s-a aşezat un bărbat între două vârste, care-şi supraveghea câinele slobozit în parc, în apropierea 163

NICOLAE C. DINU

noastră şi care m-a abordat aproape în şoaptă: „Îi vedeţi pe cei doi bătrâni?” „Da. Au stat pe banca de acolo, din faţa noastră”, i-am spus eu. „Sunt soţi şi locuiesc cum ine în bloc: ei la etajul I, eu la parter, de vro douăzeci şi cinci de ani. Nu au copii, dar se au unul pe celălalt şi se iubesc mult, încât sunt de invidiat la noi în bloc, pentru comportarea lor, modestia şi politeţea de care dau dovadă faţă de ceilalţi locatari. Anul trecut el a fost bolnav şi a fost internat în Spitalul Judeţean din Constanţa vreo trei săptămâni de zile, iar soţia lui a dormit cu el acolo în toată perioada; venea acasă uneori pentru a pregăti mâncarea de regim pentru el, apoi se întorcea în spital, până în ziua în care a fost externat”. „Este un model de urmat, iar grija ei spune multe cu privire la iubire, dăruire...” aprob eu, după care spun: „Este o pereche fericită, dar poate fi o excepţie, pe când există şi oameni care se ceartă, se bat, aşteptând fiecare să moară celălalt sau contribuie în vreun fel la acel eveniment, am completat eu, meditând la bătrânii rămaşi singuri”. II DISCUŢII CU ANA DESPRE MUNCA EI LA TRIBUNAL - Ce bine ar fi fost dacă veneai tu la mine mai demult! zice Ana clătinând din cap. Totul ar fi fost altfel, dar acum e preferabil decât niciodată, adaugă ea râzând. - Dar nu este totul pierdut, se mai poate corecta, deşi nu mai este prima dragoste. - Ce vrei să spui? se miră Ana. - Poate că ştii şi tu că prima dragoste are două trăsături: este foarte aprinsă şi nu durează mult. Unii o rezumă la 1-3 ani, apoi ... dar în cele ce ne privesc pe noi doi, nu trebuie să ne temem de consecinţele ei, am adăugat eu ca o măsură de siguranţă. Spun asta ca să te imit pe tine, când îmi aminteai de romanţa cântată de Ioana Radu în care ne îndeamnă să preţuim orice clipă de iubire

164

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

benefică la vârsta noastră, după ce am căpătat atâta experienţă de viaţă. „Acum aş şti să mă feresc De tot ce-a fost doar amăgire Şi-acum aş şti să preţuiesc Orişice clipă de iubire....etc.” - Da, da... avem experienţă, dar e cam târziu, spune Ana, apoi rămâne pe gânduri. - Afară nu mai plouă, o anunţ eu. - Dacă te rog, vrei să mergi tu la piaţă? spune Ana cu glasul ei uşor cântat. Mâncăm când te întorci. - Ce să cumpăr? o întreb eu în timp ce mă încălţam. - Pâinea cea de toate zilele, nişte cireşe şi un iaurt de oaie. Ia şi un kilogram de roşii, adaugă ea înainte de a închide uşa în urma mea. Am luat tot ce stabilise Ana, apoi am mers la centrul de pâine. La uşă aştepta un bărbat în vârstă, care m-a abordat: „Dă-mi şi mie un leu să cumpăr o pâine!” I-am dat doi lei, dar i-am cumpărat şi lui o pâine, pe care i-am dat-o la ieşire, prilej cu care l-am întrebat: „Ce vârstă ai dumneata?” „73 de ani – mi-a răspuns el, dar de ce îmi spui dumneata?” „Te deranjează?” „Da, pentru că eu n-am fost obişnuit să fiu respectat. Am stat în puşcărie doisprezece ani, iar acolo toţi mi se adresau: tu, bă, hoţule, borfaşule, iar colegii de cameră mă „alintau”, zicându-mi hodorogule sau ăl bătrân. Acolo am luat multă bătaie, carceră ... a fost foarte greu. Apoi am pierdut tot: familia, casa, prietenii, tot... abia azi sunt proletar, aştept moartea care mă va salva de viaţa în libertate.” La despărţire mi-a mulţumit, a spus bogdaproste pentru pâine. Situaţia lui mi-a lăsat un gust amar. Omul era îngrijorat, trist, dezamăgit, avea o stare de lehamite de viaţă, de care se temea în mod justificat. Era un om singur la vârsta de 73 de ani, năpădit de gânduri şi fără nicio speranţă. Nu l-am mai întâlnit de atunci. 165

NICOLAE C. DINU

Când am ajuns acasă i-am povestit Anei cele ce văzusem, iar ea a spus: - Să ne bucurăm că noi suntem împreună şi nu vom ajunge într-o situaţie asemănătoare cu a lui. Este greu să fii singur şi neajutorat. I-ai dat şi tu ceva? - Da, dar dacă îl mai întâlnesc, voi vedea ce face... şi am rămas pe gânduri: „Omul de lângă tine poate fi bun, te poate înălţa, ajuta, dar viaţa a demonstrat că uneori, tot el te poate trage în jos, către prăpastie.” Mă gândesc la relaţia mea cu Ana şi amintindu-mi ce îi spusesem într-o seară, când ne aşezasem la taifas, după cină, mi-a venit să râd tare, însă am zâmbit doar: - Te văd vesel. De ce zâmbeşti? - Mi-am adus aminte de cele ce ţi-am spus odată despre iubire. - Spune-mi, că îmi face plăcere! Hai, te rog! - Că numai iubirea poate susţine căsnicia, pe care trebuie so tratăm ca pe un mărgăritar preţios; ea trebuie păzită de ambii parteneri cu străşnicie. Viaţa este scurtă, iar dacă mai este şi lipsită de iubire, devine o mare pierdere. Noi doi trebuie să evităm să trăim cu iluzia iubirii şi să ne străduim s-o dublăm cu grijă, încredere, cedare – când este cazul şi cu respectul reciproc; să ne folosim cât mai des de forţa iertării, numai atunci vom avea dreptul să spunem: „Am împărţit amândoi şi binele şi răul şi am fost fericiţi” Am discutat adesea despre bucurie şi despre fericire, dar trebuie să înţelegem că fericirea este o permanentă căutare pe parcursul unei căsnicii, unde pot apărea îndoieli, zbateri, tensiuni chiar, făcând ca iubirea să evolueze diferit, cu elemente imprevizibile. De aceea ambii parteneri sunt obligaţi să discute şi să caute mijloacele necesare pentru consolidarea ei şi să evite destrămarea ei. Să fim conştienţă şi responsabili şi să-i dăm dreptate ioanei Radu, care ne spune: 166

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

„Aş vrea iar anii tinereţii Şi mintea mea de-acum. Dar nu poţi merge-n trenul vieţii Decât un drum ... un singur drum!” Zilele trecute m-am gândit mai mult la opoziţia ta faţă de mine şi mă tot întrebi de ce scriu? Vreau să ştii că atunci când scriu mă simt bine. Este ca o formă de împrăştiere a EU-lui meu, când mă refugiez în scris şi intru într-un fel de transă, când simt că trupul fizic se uneşte cu mintea; este o stare de egoism, care conduce la o stare supremă de singurătate. Ştiu că scrisul n-a salvat pe nimeni dintre scriitori de-a lungul vremurilor, unii dintre ei au murit săraci şi bolnavi. Cu toate acestea eu cred în puterea cuvântului scris şi simt o plăcere, nu mă mai oboseşte ca la început când mai bâjbâiam. Urmează o tăcere prelungită, pe care o suport greu şi o întrerup eu: - Povesteşte-mi câte ceva din activitatea ta de la Tribunal, în calitate de grefier! Te rog! - Ce pot să-ţi mai povestesc? Totul a fost doar muncă, multă muncă, deşi recunosc că mi-a plăcut, chiar intenţionam să repet examenul la Facultatea de Drept, apoi să devin judecător, dar anii au trecut, iar mai târziu, când nu se mai ţinea cont de acea păcătoasă de „etichetă”, îmi trecuse şi mie acea euforie pentru studii. Ce vrei să-ţi povestesc? Lumea tribunalelor este o lume aparte, pe care şi tu o cunoşti la fel de bine ca şi mine; este locul unde se adună toate necazurile şi durerile unei societăţi, de-a lungul vremii, cu tot răul care ar trebui îndreptat. Acolo participanţii la procesele penale şi civile pierd sau câştigă, în raport de probe dar şi de noroc uneori. De aceea sala de şedinţă este denumită de părţile în procese „Sala paşilor pierduţi”, în raport cu interesele acestora. În cei 30 de ani de servici în calitate de grefier am participat la sute, poate mii de şedinţe de judecată, unde erau 167

NICOLAE C. DINU

examinate fapte grele şi am văzut multe drame: cauze penale în care erau vieţi distruse şi se reproduceau unele fapte care ne revoltau şi pe noi, cei care participam la înfăptuirea actului de justiţie. Mai târziu, am devenit imună, la fel ca ceilalţi funcţionari, asemenea medicilor care operau diferite persoane şi nu le mai tremurau mâinile ca la început, când intervenea emoţia la orice picătură de sânge. - Deci, reuşeai să treci peste emoţiile care se estompau? - Da, aveam mai mult curaj, dar când era vorba de procese cu copii sau cu mame neajutorate, am avut şi eu momente de slăbiciune, când plângeam în şedinţa de judecată. - Cunosc şi eu asemenea sentimente când te copleşesc durerile, iar sensibilitatea dovedeşte că eşti om. Am fost întotdeauna sensibil faţă de oamenii care greşeau, dar trebuia să aplic legile, cu inima strânsă. - În zilele când se judecau violuri, tâlhării sau crime, durau şedinţele de judecată toată ziua şi mă întorceam acasă plânsă, aproape bolnavă, mai ales când astfel de infracţiuni afectau minori de 4-8 ani. Multe dosare cu homosexuali scoteau în evidenţă toată mizeria societăţii, dar în spatele dosarelor se aflau oamenii cu durerile lor şi, adesea cu vieţi distruse. În perioada socialistă (înainte de revoluţia din 1989) eram obligaţi să ne deplasăm pentru a judeca împricinaţi în unităţile în care lucrau – la locul lor de muncă – pentru a da exemplu tuturor să se ferească de fapte antisociale. Urmau redactări de sentinţe penale, termene de judecată, noi citaţii pentru părţile în procese, operarea în registrele de evidenţă etc. , iar acasă ajungeam noaptea, doar ca să dorm, apoi să plec înapoi la servici la prima oră a dimineţii. Aşa s-au petrecut toate, fără să-mi dau seama că pe lângă singurătatea mea fizică se instalase treptat singurătatea mea interioară, care devenise şi mai apăsătoare, ca un pisălog care-mi aducea aminte ce vârstă am şi ce posibilităţi mi-au mai rămas la 168

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

dispoziţie pentru a-mi mai croi vreun rost. Când am început să-mi dau seama de consecinţe, am simţit că veniseră peste mine anxietatea şi depresia. Mă trezeam tot mai des meditând şi făceam des presupuneri cu cine aş putea să fiu în siguranţă deplină, dar nu găseam răspunsul potrivit şi treceam la gânduri din copilăria mea, despre părinţii mei, bunicii, prietenii, colegii etc. cu care am avut amintiri comune în diferite perioade ale vieţii mele, apoi realizam că viaţa mea a fost doar o frunză pe un lac, pe care vântul o purtase pe luciul lui sau prin parc. Îmi părea rău că n-am avut copii, poate totul ar fi fost altfel, dar am fost nevoită să fac de câteva ori avort pentru că nu am avut garanţia că voi avea viaţă fericită cu N.P., apoi a venit singurătatea, când nu mai voiam pe nimeni – aşa cum ţi-am povestit – după care a venit vârsta şi ... - Observ că eşti afară din fire de pesimistă, îi spun eu. Dacă te-ai strădui puţin, cred că situaţia ar putea fi depăşită. - Nu ştiu! Sunt prea multe gânduri care mă năpădesc brusc şi nu le pot îndepărta, dar promit că mă voi strădui. - Ia spune-mi! Ai luat vreodată vreo hotărâre fără să gândeşti la eventualele consecinţe? am întrebat-o eu. - Da, uneori, răspunde Ani şi am greşit, dar a greşi e omeneşte. Mai rău este când vin regretele ulterior pentru că nu teai gândit bine înainte de a acţiona. De fapt însăşi căsătoria mea cu N.P. mi-a demonstrat că a fost un eşec. Degeaba mi-am căutat eu scuze că de vină ar fi destinul meu. Astăzi, dacă aş crede în teoria reîncarnării, poate aş fi tentată să cred că ispăşesc pentru vreo viaţă anterioară sau pentru greşeli care au fost săvârşite „de al 9lea neam”, cum se mai spune în popor. - Draga mea, uneori norocul şi-l mai face şi omul, dacă ne gândim, de exemplu că noi ne grăbim şi uneori nu mai ţinem seama de sfaturile înţelepte pe care le primim atunci când suntem tineri, lipsiţi de experienţă, considerându-ne atotştiutori, puternici

169

NICOLAE C. DINU

şi chiar „eterni”. Te întreb acum: Cum caracterizezi tu întâlnirea noastră? - Ca pe un joc al sorţii. Sincer, nu ştiu ce să cred. - Faptele ce ni se întâmplă nouă azi, nu sunt simple întâmplări, care ne-ar putea depăşi pe noi, oamenii, ci multe dintre ele depind efectiv numai de noi doi. - După ce n-ai mai venit o vreme la noi la firmă, în iunie – dec. 1993, mă gândeam singură în birou: „Dacă nu mai vine până când plec la Bucureşti, nu mă mai găseşte aici.” Îmi părea rău, dar nu ştiu de ce. Asta ţi-o spun acum, după ce totul a trecut şi pot filosofa împreună cu tine, în sensul că „poate aşa a fost destinul nostru”. Trecusem şi eu printr-o pasă proastă, cu unele urmări şi ... - Ce se întâmplase atunci? o întreb eu. - În zilele anului nou 1994, o răceală combinată cu o indispoziţie alimentară m-au ţinut la pat câteva zile şi am lipsit de la firmă. Mă hotărâsem să plec la Bucureşti şi să renunţ la servici, la D. Popescu, dar acesta a insistat să nu-l las singur şi am cedat. ... Sandu şi Nuţi Dobre se pensionaseră şi ei, iar Sandu îşi făcuse o firmă de construcţii „ARACO” în care lucra împreună cu cei doi gineri ai săi; fetele areu medici, amândouă în Bucureşti, iar Nuţi avea grijă de cei patru nepoţi, la ea în casă fiind o grădiniţă veritabilă. - Ce ai făcut tu la Bucureşti? - O ajutam pe Nuţi la „grădiniţă”, până făceam acel schimb de apartament sau, poate, lucram la C.F.R. Nu ştiu. - Acum nu mai pleci la Bucureşti? - Depinde de tine – replică Ana cu un zâmbet discret pe buze. Cine ştie? O fi destinul sau poate şi alte coincidenţe? Vom vedea. - De când nu te-au mai vizitat părinţii tăi? - Ultima dată au fost la mine tata şi bunica Anica în 1972, când am hotărât – cu aprobarea lor – să plec la gazdă şi să divorţez de N.P.; la gazda mea am fost vizitată de Fane, soţul lui Gigi, iar de când m-am mutat în acest apartament, în 1980, au venit, pe 170

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

rând, mama mea, Lelia, Fane, până în data de 30 aprilie 1990, când am fost la botezul lui Cosmin, fiul Leliei şi când s-a produs incidentul neplăcut pe care ţi l-am povestit şi ţie. - Din relatările tale am înţeles că părinţii şi bunicii tăi au fost oameni veseli şi le-a fost dragă viaţa. - Da. Cel puţin tata a fost un om vesel, darnic şi apropiat de oamenii din jurul lui. A fost singurul copil la părinţii săi şi totdeauna făcea petreceri cu orice prilej, la care chema pe toată lumea: rudele, vecinii, prieteni etc., iar când juca fotbal echipa Rapid, al cărui fan declarat era, scotea radioul – iar mai târziu televizorul – pe fereastră, ca să le poată urmări de la mesele aşezate pe trotuarul din curte cu toţi invitaţii săi. În fiecare an, de Sfântul Vasile, petrecerea începea pe 31 decembrie şi se termina pe 02 ianuarie, după ziua tatei, a mai spus Ana, apoi a tăcut şi ochii i s-au umplut de lacrimi. - Ce s-a întâmplat iar? De ce plângi? - În anii următori, parcă a fost un făcut: s-au stins toţi, unul după altul. Primul s-a stins bunicul Florea, refuzând să mai mănânce. Îmi aduc aminte scena care a urmat în camera bunicilor, după ce ne-am întors de la cimitir, unde fusese îngropat bunicul: ne-a chemat acolo bunica Anica, s-a aşezat pe marginea studioului, ne-a privit, pe rând, pe fiecare apoi a grăit cu vorbe rare: „Azi l-am îngropat pe Florea. Vreau să ştiţi că în toţi anii cât am trăit cu el, acest om nu m-a bătut, nu m-a îmjurat şi nu m-a jignit în vreun fel. Tocmai de aceea eu l-am iubit şi l-am respectat permanent; cu el am trăit o viaţă fericită, pe care nu o voi uita cât voi mai trăi de acum în continuare”. Destăinuirea bunicii m-a impresionat mult, a mai spus Ana, apoi a tăcut şi a rămas pe gânduri. - De ce taci? La ce te gândeşti? încerc eu s-o scot din muţenie. - Încerc şi eu să fac comparaţie cu viaţa de familie pe care am dus-o eu cu N.P. , apoi a continuat cu ordinea deceselor: în 171

NICOLAE C. DINU

1986 s-a stins bunica, în 1987 tata, apoi mama mea şi odată cu ea s-au dus toate speranţele mele. - De ce spui aşa? Tuturor ne pare rău când moare cineva, dar moartea celor vârstnici este, totuşi, un eveniment ştiut, aşteptat, aproape normal, firesc, care nu trebuie să ne sperie. Important este ca cei care rămân în viaţă, după ei să se străduiască să le păstreze memoria neîntinată, conştienţi că într-o zi le va veni şi lor rândul. Iar tu o ai pe sora ta, Gigi, cu care te poţi ajuta, sfătui, consola. - Cu sora mea, Gigi, nu mă mai înţeleg deloc. Tocmai de aceea n-am mai trecut pe la casa părintească din 30.04.1990 şi, spre ruşinea mea, nici nu mai ştiu cum mai arată acea casă. - V-aţi certat aşa de tare sau este vorba de ambiţie şi nu puteţi lăsa supărarea? Hai să le facem o vizită amândoi! Poate vor crede că eu sunt vreun monstru sau vreo arătare de care se sperie lumea. Şi eu vreau să-i cunosc, aşa că ar fi bine să te gândeşti când putem da o fugă până la Roşiorii de Vede. Eu n-am mai fost în Roşiori din anul 1967, când am fost într-o misiune de serviciu. Mi-ar plăcea să revăd oraşul acum. - Noi două nu ne-am certat, dar am câteva motive să diu supărată pe ea: incidentele Leliei cu mama mea (bunica ei) despre care ţi-am povestit, la care Gigi n-a intervenit pentru a aplana conflictele, apoi problema restituirii unei suprafeţe de teren agricol conform legii nr. 18/1991, unde m-au minţit , la care s-au adăugat multe alte fapte. - Ce fapte atât de importante vă separă, că aţi rămas doar voi două surori şi familia Leliei? - Sunt fapte pe care tu nu ai de unde să le ştii, că, poate nu i-ai da dreptate. Gigi a rămas în casa părintească şi pe mine m-a exclus de la tot ce era acolo: haine, bani, tablouri, bijuterii, C.E.C.uri, obligaţiuni, lenjerie nouă, la care aveam şi eu parte 50%, inclusiv la casa părintească. După apariţia legii nr. 18/1991 prin care se restituia o parte din terenurile agricole predate de bunica la stat, conform 172

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

decretului 111/1952, Gigi mi-a cerut procură pentru a intra în posesia a zece hectare de teren agricol, pe care apoi le-a înscris într-o Asociaţie de proprietari, dar mie mi-a spus că n-a primit decât cinci hectare şi n-a primit de la Asociaţie niciun ban, mai mulţi ani de zile, ceea ce nu era adevărat. Ei primeau şi bani şi alte produse pentru cele zece hectare, cum am aflat ulterior şi mă minţeau mereu. Atunci m-am supărat tare. - De ce au primit numai zece hectare? Din cele ce mi-ai spus tu, bunica Anica a predat statului mai multe zeci de hectare şi puteau să le solicite ei acum cu prilejul retrocedărilor. Nu s-a interesat nimeni? - Pentru asta trebuia ca cineva să umble pe la Primărie, pe la Prefectură, dar Gigi este foarte comodă şi, în plus, cine mai ştie pe unde mai sunt actele de atunci? - Dragă Ani, eu nu vreau să te influenţez, dar nu e bine să staţi supărate. Ai învăţat şi tu la şcoală că din toate timpurile, pământul a învrăjbit oamenii, care au recurs la fapte reprobabile unii împotriva altora, inclusiv părinţii şi copiii lor. - Deocamdată nu pot accepta situaţia pentru că Gigi este răutăcioasă şi rece ca un iceberg, lacomă şi acaparatoare să ia tot, deşi acolo am şi eu dreptul la 50% din toate. Mă consideră inexistentă sora mea. - Mai gândeşte-te! Poate fi totul altfel, dacă...

III CARITAS – O FORMĂ PĂGUBOASĂ DE AJUTOR Într-o zi m-am întors de la şcoala unde predam legislaţia rutieră şi i-am povestit Anei zvonurile care circulă prin urbea noastră în legătură cu jocul piramidal CARITAS. - Da, ştiam şi eu de el; spre ruşinea mea, am depus şi eu 100.000 de lei (vechi), a depus şi dl. Voinea. A venit la noi la firmă o doamnă – cunoştinţă cu dânsul – ne-a luat datele de pe 173

NICOLAE C. DINU

buletine şi banii pe care i-a depus la o firmă cu numele PROCENT care funcţiona în Techirghiol lângă Primărie, apoi ne-a adus chitanţele. Recent am aflat că ne va restitui doar 80% din sumă, restul este paguba noastră. Nu mai am nicio speranţă. În Constanţa, Mangalia şi Năvodari, mai funcţionau şi alte firme Caritas şi anume: Rocar, Lupuşor, Procent, care au produs multe pagube oamenilor şi scandal. - Dacă te hotărăşti, vom merge împreună acolo, la Techirghiol, cu maşina mea! i-am spus Anei. - Da, ar fi bine, abia nu voi mai avea grijă. De fapt, asta a fost pentru mine învăţătură de minte să nu mă încred în asemenea fapte de hoţii şi potlogării, pe care ar trebui să le cerceteze doar justiţia. - Curios lucru cum s-au putut păcăli atât de mulţi oameni?! Peste tot auzi: „M-am înscris la „reciproc” Parcă ar fi acel perpetuum-mobile, căruia n-au reuşit să-i dea de cap atâţia oameni de ştiinţă de-a lungul mileniilor şi n-au descoperit acea energie care produce mişcarea continuă şi gratuită, cu toată strădania lor. - Am auzit că este o firmă Caritas şi la Cluj, zice Ana. - Da. Se numeşte Stoica şi a reuşit să sărăcească o ţară întreagă cu manoperele lui diabolice exploatând oamenii şi credulitatea lor că se vor îmbogăţi. Este un fenomen antisocial care răstoarnă întregul sistem de valori morale şi conduce la sărăcirea unora pentru o mână de profitori lacomi şi lipsiţi de scrupule care încalcă toate legile în vigoare. - Eu am auzit că banii multiplicaţi de zece ori au ajuns la oameni cu funcţii: procurori, judecători, poliţişti, care s-au bucurat la nişte oameni în vârstă care şi-au depus sumele de bani păstrate pentru înmormântare, spune Ana. - În acest „joc cu necunoscutul”, când au aflat că au pierdut, bărbaţii s-au bosumflat, au înjurat sau au plâns, iar femeile i-au blestemat pe cei hrăpăreţi, care i-au sărăcit. Ce este mai rău este că instituţiile abilitate nu acţionează în niciun fel să stopeze aceste fapte. 174

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

IV PREOCUPĂRI GOSPODĂREŞTI 1 OPERAŢIUNEA „BALCONUL” Într-o dimineaţă, înainte de a-mi lua rămas-bun de la Ani în hol, aceasta m-a atenţionat încet: - Azi vreau să spăl rufe, că s-au strâns cam multe. - Dacă mă întorc mai devreme de la şcoală, te ajut. - Cred că mă descurc singură, deja le-am sortat pe culori şi calităţi şi le-am pus la înmuiat. Când m-am întors acasă, Ana le întindea pe sârmele din balcon. - Uf! am auzit-o, în timp ce mă făceam lejer. - Ce ai păţit, dragă? - Vântul ăsta nesuferit, mi le suflă şi le lipeşte de pereţi. Mi le tot răsuceşte, încât aş renunţa să le mai întind, dar nu le pot ţine ude, îngrămădite în ligheane, iar pe cele trei sârme nu au loc toate. - Mai aşteaptă, poate se linişteşte vântul şi evită să le prinzi de sârma dinspre perete! Ana m-a ascultat şi a venit în sufragerie, unde am discutat cum să închidem balconul, apoi să zgrăvim şi apartamentul. - Hai să procedăm metodic! i-am spus eu. Mai întâi să închidem balconul, apoi în iunie să zugrăvim apartamentul, încât ne vor ajunge banii şi pentru celelalte cheltuieli care se vor mai ivi pe parcurs. - Apartamentul trebuia zugrăvit mai demult, dar am tot sperat că plec la Bucureşti şi să fac schimbul cu persoana care urma să vină la Constanţa, la fiica sa, iar când am auzit în ce cartier este situat, am renunţat, a precizat Ana. - Pentru balcon va trebui să găsim un tâmplar bun. - De ce tâmplar? Nu-l facem din fier-cornier? - Din cornier este foarte greu, iar fierul rugineşte uşor, mai ales în locurile unde se fac îmbinările cu sudură, vopseaua pătrunde în materialul lui foarte bine, în lemn. 175

NICOLAE C. DINU

- Eu cunosc un tâmplar bun, pe nea Fane Toth, care a lucrat la Cooperativa Muncă şi Artă şi tot el mi-a lucrat şi montat uşa de la intrarea în apartament. Acum este pensionar şi-l va lucra bine şi repede. Dacă mergem la el, îl găsim acasă şi cred că nu mă refuză. Locuieşte pe strada Griviţei .Hai să mâncăm şi să mergem acasă la el! - De acord! am aprobat eu, iar după ce am mâncat ne-am îmbrăcat şi am plecat la el. L-am găsit acasă iar după ce i-am explicat ce dorim să facă i-am arătat schiţa şi dimensiunile necesare, a spus: - Îl lucrez, dar voi merge eu acolo să văd cum este poziţionat şi să iau măsurile necesare, ca să nu greşesc. Voi veni curând, că ştiu adresa, iar în acea zi vă voi suna la telefon, a adăugat dl. Fane. Cu acea înţelegere ne-am despărţit de el şi ne-am întors acasă, unde am continuat discuţia: - De ce ai pus pe schiţă doar partea de sus? mă întreabă Ana. - Vom folosi, în continuare, cadrul propriu-zis al balconului existent, pe care se va sprijini restul. Nu putem renunţa la el deocamdată, fiind din fier-cornier în care sunt încastrate acele geamuri cu inserţie din sârmă, destul de rezistente. - Se mai poate face ceva din el? întreabă Ana. - Desigur. Este puţin oxidat în unele locuri, dar îl voi curăţa de rugină, îl voi vopsi cu miniu de plumb, peste care voi aplica două straturi succesive de vopsea albă sau crem. Să vezi ce frumos şi cât de trainic va deveni, după ce vom monta la loc cele patru ochiuri de geam. Aşa am procedat, cu toată îndoiala Anei. - Păi, te pricepi tu să faci toate astea? mă întreabă iar Ana, cu o vădită neîncredere. Unde ai învăţat? - Într-o zi îţi voi povesti câte ceva şi despre meseria mea la Şcoala Navală şi pe vapor. Te asigur că totul va ieşi foarte bine. 176

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Acelaşi lucru l-am făcut şi în apartamentul familiei mele, pe care l-am părăsit în anul 1990. ... După câteva zile a venit nea Fane la noi, a luat măsurile, urmărind schiţa mea şi dimensiunile, dar, în plus, a fixat pe schiţă şi locurile de unde va putea prinde de extremităţile balconului, noua lucrare. La plecare mi-a promis că peste două săptămâni acel cadru din lemn va fi gata şi mi-a propus să merg eu la el acasă pentru a-i aplica două straturi de vopsea – la el în curte – apoi să-l aducă la apartament şi să-l monteze, ceea ce am aprobat, ştiind că după ce va fi montat este mult mai greu să fie vopsit, mai ales pe partea dinspre exterior. I-am urmat întocmai sfatul, iar peste câteva zile s-a prezentat la noi, însoţit de ginerele său, care l-a ajutat să monteze partea de sus a cadrului din lemn, care a fost gata fixată în mai puţin de o oră, după care au plecat. Ana era încântată de lucrare, dar a spus, în final: - Acum ne lipsesc geamurile. Să nu-mi spui că tu ai fost şi geamgiu şi le vei pune tu! - Tocmai asta voi face. După ce voi lua măsura pentru fiecare cadru unde va fi montat geam, mă duc la un atelier special din piaţa Tomis III şi comand toate ochiurile, le aduc acasă, le fixez în cadru, apoi le voi chitui şi voi desăvârşi „opera”. Să vezi cât de frumos şi trainic va arăta. - Ai avut dreptate! mi-a spus Ana sâmbătă, când totul a fost terminat. Ce adăpost s-a făcut! De astăzi, vântul nu-mi va mai răsuci rufele pe sârme, iar în dormitor va fi mult mai cald la iarnă. Mai ai ceva de făcut? - Da. Să şterg puţin sticla pe unde am atins-o cu degetele pe care aveam chit şi să las , apoi, deschise cele două ferestre pentru ca să se usuce chitul. - Vino la masă că am pregătit totul! m-a invitat Ana, care nu se despărţea de balcon.

177

NICOLAE C. DINU

... A doua zi, fiind duminică, ne-am ridicat din pat mai târziu, am mâncat şi am plecat cu maşina în Piaţa Carol şi, de acolo în Piaţa Ovidiu, zăbovind aproape o oră deasupra portului „Tomis”, unde am privit cum plecau, pe rând, de la ponton, vaporaşele particulare, pentru a ieşi în largul mării. - Hai să mergem în parcul de la Casino, că de acolo avem o perspectivă mai largă peste mare! îmi propune Ana. Poate mergem şi pe la chioşcurile din portul Tomis să mâncăm o îngheţată. Am urcat în maşină şi am traversat Piaţa Ovidiu, trecând pe lângă Episcopie şi ne-am oprit pe b-dul. Carpaţi, deasupra parcului de la Casino, coborând în parc. Ne-am aşezat pe o bancă lângă statuia lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle, unde am rămas până s-a înserat, discutând despre toate câte ne-au venit în minte. Marea era liniştită, iar noi, de sus , din parc, auzeam clipocitul uşor al apei care se lovea de digul de apărare al Casinoului, perceput ca un foşnet. Dinspre larg venea un aer rece, însoţit de nelipsitul miros de iod şi alge putrezite. În discuţiile noastre, ca din întâmplare, venise vorba despre calităţile bărbaţilor. Am întrebat-o pe Ana: - Ce calităţi ar trebui să aibă un bărbat ca să poată trezi sentimente plăcute în inima unei femei? - Ei, după părerea mea, ar trebui să fie înzestrat cu un „buchet” de calităţi: tinereţe, farmec, frumuseţe şi o bogăţie sufletească, pe care aş aprecia-o în mod deosebit. - Ce înţelegi prin acea bogăţie sufletească? - Aş dori ca sufletul lui să fie ca un instrument muzical, cu multiple valenţe, adică atât de pozitive, încât să mă fascineze, chiar dacă nu voi reuşi să i le descopăr pe toate de-a lungul unei convieţuiri împreună! - Eşti visătoare sau prea pretenţioasă... - Da. Iar aceste calităţi m-ar onora dacă cu ele voi descoperi că eşti înzestrat tu. Mi-ar plăcea mult.

178

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Cred că aproape toate femeile şi-ar dori acest fapt – nu constitui eu o excepţie – fiind o bogăţie asupra căreia am dori noi să veghem, s-o preţuim şi să ne aparţină pentru tot restul vieţii. Soarele căpătase culoarea de jar şi se apropia să apună, aleile primeau treptat înserarea, îndemnând la reculegere şi meditaţie. O priveam pe Ana din profil cu chipul ei poleit de jarul apusului, în timp ce analizam în gând frazele pe care ea tocmai le rostise. Deasupra apei mării se auzeau, tot mai rar, ţipetele stridente ale pescăruşilor care chemau stăruitor cu acele chemări noptatice, care ne aminteau că la acea oră lumea nu era lipsită de viaţă. - Hai acasă! propune Ana. A început să sufle briza mării şi se lasă răcoarea. - Mergem! aprob eu. Dacă mai rămânem mult, riscăm să ne năpădească amintirile şi să ne cuprindă melancolia. - Tu câte amintiri ai? mă întreabă Ana. - Destule; câte poate avea un om care a trăit o viaţă. ... Ne-am ridicat de pe bancă, am urcat câteva trepte pentru a ajunge la locul unde lăsasem maşina pe B-dul. Carpaţi şi am plecat acasă la problemele noastre obişnuite. După ce ne-am făcut lejeri, Ana a mers la bucătărie, iar eu am deschis televizotul. Deodată a apărut în prag şi m-a întrebat: - Ce zici. gratinez cartofii? - Da, cred că este bine, vor fi mai gustoşi! i-am răspuns eu încet. - Să adaug şi puţină brânză sau să rad caşcaval? - Numai dacă îţi plac aşa şi ţie, altfel procedezi cum îţi este mai comod. % M-a mirat că Ana mă consultă în probleme culinare. N-o făcuse până acum. Aflasem de unele discuţii cu diferiţi colegi, că 179

NICOLAE C. DINU

femeile încearcă să testeze poftele partenerilor când relaţia cu ei este nouă, dar după ce „sita se învecheşte” şi totul intră în obişnuinţă, nu se mai interesează de gusturile sau poftele lor. Mereu m-am întrebat: de ce încep discuţiile neplăcute întrun cuplu? De ce apar neînţelegerile, apoi certurile în cuplu, care ajung, în final, la schimb de vorbe urâte, jigniri, iar mai târziu la divorţ? Când coi descoperi cauzele? 2 ZUGRĂVIREA APARTAMENTULUI Într-o zi m-am întors de la şcoală mai vesel, iar când am intrat în hol, Ana mi-a spus: - Am o noutate! - Şi eu am o noutate! i-am răspuns. Mâine plec cu Mihai la cimitir să curăţăm mormânturile părinţilor. - Unde te-ai întâlnit cu mihai? - La şcoală. Ai uitat că îl am în grupa mea la cursurile teoretice de legislaţie şi mecanică? - Când îl aduci aici, să discut şi eu cu el? - Dacă ne vom întoarce mai repede de la cimitir, venim amândoi acasă şi îl vei cunoaşte. - Abia aştept. Acum să-ţi spun şi eu noutatea: am fost în Piaţa Tomis III după zarzavat şi m-am întâlnit cu o fostă colegă de servici, care a ieşit mai recent la pensie. Din discuţia cu ea, am abordat problema dacă ştie vreun zugrav bun, iar ea mi-a spus că ştie un zugrav care le-a zugrăvit şi lor apartamentul, este om serios şi va discuta cu el, apoi mă sună la telefon să-mi spună rezultatul. - Ai făcut foarte bine! o aprob eu. Poate reuşim să terminăm şi zugrăvitul până la începutul lunii iulie. - Zice colega mea că este un om priceput şi lucrează destul de repede. Acum fă-te lejer şi vino la masă! mai zice Ana, plecând spre bucătărie.

180

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

După ce am mâncat , ne-am întors în cameră şi ne-am aşezat comod în fotoliu unde am discutat amândoi: - Zugrăvirea unui apartament este o operaţiune necesară, dar destul de chinuitoare, am spus eu. Cere multă muncă, dar trebuie suportat praful, mirosul de var, uneori şi molozul, mizeria, mirosul de vopsea, apoi cel de petroxim şi ceară pentru parchet şi tot deranjul ce se produce peste tot. Să vedem cum va fi şi zugravul pe care ţi l-a recomandat colega ta. - Ea mi-a spus că este om serios, priceput şi va lucra bine şi repede, explică Ana din nou, să mă liniştească. În săptămâna care a urmat Ana a primit telefonul colegei, apoi s-a prezentat la noi zugravul, însoţit de trusa sa de scule şi haine de protecţie. Astfel, până la prânz, o cameră era deja pregătită pentru a i se aplica primul strat de var, iar obiectele care împiedicau operaţiunea fuseseră depozitate în alte încăperi sau pe holul interior. Mulţi dintre dumneavoastră ştiţi cum se derulează toate aceste manopere şi ce implică ele. Noi am suportat toate neajunsurile zugrăvitului, dar mai greu ne-au căzut obiceiurile zugravului, care, de la început, făcea baie în cada noastră (pe care o lăsa murdară) se folosea de aparatul de ras, de sprayuri, de creme etc., încălcând orice regulă referitoare la igienă etc...., care ieşeau din toate tiparele. Nu i-am reproşat pentru a nu strica relaţia cu el, dar a continuat aşa până când a terminat toată lucrarea şi a plecat. Deşi am descoperit ulterior anumite lucruri executate superficial, am fost mulţumiţi că s-a terminat deranjul şi chinul nostru, mai ales al Anei, care a fost destul de stresată. A mai durat două zile curăţarea parchetului şi toate celelalte, până când au fost aşezate toate obiectele la locurile lor. Eu m-am bucurat primul deoarece mi-am putut amenaja biroul unde să scriu, fără a o mai deranja pe Ana. Când nu eram la şcoală scriam până seara, târziu şi astfel am început să dormim separat, eu în sufragerie şi Ana în dormitor, la propunerea ei: „Nu te superi 181

NICOLAE C. DINU

dacă de azi vom dormi separaţi, nu-i aşa?” a zis ea. Ai văzut şi tu cât ne-am chinuit în perioada cât a durat zugrăvitul. Patul este destul de lat, iar tu nu te mişti prea mult dintr-o poziţie, însă mai este şi sforăitul meu sau al tău, care deranjează. Ce zici? - Cred că ai dreptate! Mai este şi igienic. De fapt, noi am fost obişnuiţi să dormim separat încă înainte de a trăi în cuplu, încât nu mă deranjează. Cred că ar fi bine să păstrăm obiceiul şi aşa ne ţinem departe de tulburări sau conflicte. Este o practică sănătoasă, care ne poate menţine trează şi fervoarea. N-ai citit şi tu că despărţirea, indiferent de durata ei, are rolul să apropie afectiv cuplurile? Aşa că şi tu să te preocupi permanent să-mi fie dor de tine şi în somn, am glumit eu. Este un elixir pe care, dacă l-aş pierde, n-ar fi bine pentru niciunul. - Ha, ha! Continuă, te rog! Să ştii că îmi place această expresie, mai ales modul cum o exprimi tu. Este amuzantă şi promite mult, fiind mai importantă decât o veritabilă declaraţie de dragoste spusă direct. Dacă s-ar îndeplini în totalitate, am putea avea o căsnicie liniştită, fără poticniri şi fără valuri. - Eu sper să avem o convieţuire cordială, dar proba „de foc” o dă tot timpul şi ar fi bine să nu excludem neprevăzutul, care poate oricând să intervină în viaţa oamenilor. Este bine să fim lucizi, tari pe poziţie şi să ne străduim să învingem împreună greutăţile... - Asta ar fi nemaipomenit de bine! Dar cum să facem să prevenim totul, să evităm surprizele? mă întreabă Ana, după ce am trecut fiecare prin atâtea? - Viaţa are şi multe necunoscute, dar pentru a evita surprizele, depinde numai de noi cum le vom întâmpina la timp, cu luciditate şi soluţiile potrivite. - Îmi place cum gândeşti tu. Asta mă face să mă simt în siguranţă cu tine.

182

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

V CU MIHAI LA CIMITIRUL DIN SAT Despre copiii mei îi vorbisem Anei încă de la instalarea mea la ea în apartament şi ştia aproape totul în legătură cu ei, dar a avut ceva care a determinat-o să se ataşeze mai mult de Mihai, care mă vizitase în căsuţa mea din str. P. Farcaş, încă din perioada când era elev la liceu. Acum ştia că Mihai este student la Academia de Marină Constanţa şi că are o prietenă, ceea ce o făcea curioasă să-l vadă şi să discute cu el, de unde şi expresia ei: „Când îl aduci să-l văd şi eu?” - La ce oră vă întâlniţi? mă întreabă Ana. - La ora 15.00, când termină el cursurile la facultate. Te rog să-i pregăteşti un sandwich, că poate n-a mâncat nimic la prânz. - Chiar asta voiam să te întreb: ce să-i pun, caizer, salam de Sibiu sau brânză? - O felie de kaizer între două felii de pâine. - Îi pun şi o sticlă de Cola? - Da, cum crezi tu. Când am ajuns lângă facultate, Mihai mă aştepta şi n-a fost nevoie să mai parchez. Am oprit abia când am ajuns la un loc de parcare din cartierul Km. 5, unde l-am lăsat pe el să conducă. Îi place. Când am ajuns la intrarea în sat, Mihai m-a întrebat: - Mergem direct la cimitir? - Nu. Trecem, mai întâi pe acasă, la unchiul Marin. să las nişte haine şi nişte rufe aproape noi, pe care să le împartă mătuşa Teodora la diferite persoane mai nevoiaşe, iar de acolo mergem la cimitir. Am sculele în portbagaj şi într-o oră terminăm ce avem de

183

NICOLAE C. DINU

făcut la morminte. Mai ştii unde locuiesc ei? Unchiul Marin e fratele tatei. - Cred că da. Mergem înainte, iar în apropierea podului de peste derea, facem la dreapta. - Da, văd că n-ai uitat. Unchiul Marin nu era acasă. I-am dat toate cele aduse mătuşei şi am plecat la cimitir, deşi mătuşa Teodora insista să mai stăm. La cimitir era linişte şi nu se vedea nicio persoană în jur. Am aprins nişte lumânări şi am dat ocol gardului din fier. care încadra cele două morminte ale părinţilor mei – bunicii lui Mihai. Cineva tăiase iarba şi lângă cruci plantase flori, uşurându-ne nouă munca. Voi afla cine a fost. Poate Ionică sau Cornelia? Am săpat pământul cu cazmaua, apoi l-am nivelat cu grebla de fier, iar resturile vegetale le-am dus peste gard. Cimitirul este aşezat pe un deal în partea de Sud-Est, unde se termină satul, iar de acolo, de sus, se văd aproape toate casele, mai puţin cele înconjurate de pomi mari sau unele părăsite, năpădite de bălării – stăpânii fiind morţi sau mutaţi în Constanţa. Ne-am odihnit puţin înainte de a porni la drum, iar eu am colindat printre cruci să-mi mai amintesc de cei pe care i-am cunoscut personal cândva. „În cimitir este aproape tot satul! mi-am zis. După mormine – starea lor – poţi deduce pe cine mai au cei plecaţi „dincolo”. Când m-am întors, Mihai mă aştepta în maşină: - Mergem? m-a întrebat el. - Da. Să trecem puţin şi pe la casa părintească! Când am ajuns în dreptul porţii, Mihai a oprit, am coborât eu şi am încercat poarta. Era încuiată şi m-am întors la maşină. - De ce n-ai intrat? m-a întrebat el. - Nu are rost să-i deranjăm pe noii locatari. Ce le-aş putea spune? Iar mama nu mai este acolo...

184

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Pe loc mi-a apărut în memorie imaginea mamei, în sicriu (la 02 noiembrie 1988) în timp ce era coborâtă în groapă. - Hai să mergem! şi Mihai a pornit, ocolind pentru a ajunge pe şoseaua dintre vii. Când am ajuns în dealul viilor, privind spre movila unde ştiam că era, de zeci de ani, PAJURA – acel punct geodezic militar de observaţie – am spus precipitat: Opreşte! - Acolo era....! - Ce era acolo, tată? m-a întrebat Mihai. - Acolo ... pe movila aceea de pământ , înaltă de 20 de metri, o construcţie dantelată, lucrată din bile de lemn solid. Era un punct geodezic – un observator militar construit în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, care se termina în vârf cu o cutie cubică cu dimensiunile: 1x1x1 m, cu capac de apărare împotriva intemperiilor. Din acea cutie se supraveghea Marea Neagră de la Midia până la Costineşti. În vacanţele mele din clasele a 5-a şi a 6-a, am păzit via şi bostana noastră şi îmi petreceam zile întregi în cutia acelei pajure, visând cum să fac ca să pot zbura peste ţări şi mări, străbătând văzduhul printre nori şi aerul tare al înălţimilor, ca să văd soarele şi celelate planete cum dansează în Marele Univers. Acolo, în acea cutie mi-am propus să învăţ carte, încât să ajung să pătrund tainele materiei şi toate câte citisem eu în cărţi diferite despre cercetători şi oameni de ştiinţă. - Îţi pare rău că nu mai este? mă întreabă Mihai. - Nespus de rău. Parcă mi-ar fi retezat mie aripile cu care doream să zbor în Univers. Poate sunt un visător, dar simt aşa, ca şi cum am fost deposedat de un obiect preţios. - Ce crezi că s-a întâmplat? - Probabil lemnul a putrezit sau observatorul devenise prea primitiv, în această etapă a exploziei tehnologice, când observarea se realizează mai uşor. De sus, de acolo, puteai vedea Marea Neagră, ghiolul şi toate satele din jurul nostru pe distanţe de mai mulţi kilometri, în formă de cerc. 185

NICOLAE C. DINU

... Am mai privit câteva minute din dealul viilor peste câmpia tăcută care se pregătea încet de clipa înserării, când peste tot se aşterne liniştea şi pacea. De dimineaţă plouase, dar un vânt uşor zvântase câmpia, rămânând ici-colo, nişte ochiuri de apă. Smocuri de iarbă crudă se vedeau din loc în loc, fire subţiri de un verde pal. Toate îmi aminteau de poetul Lucian Blaga, care spunea: „veşnicia s-a născut la sat”. - Am pornit şi ne-am întors la Constanţa, l-am lăsat pe Mihai acasă la ei, iar eu m-am întors la Ana, deci m-am întors la tine, după cum vezi, i-am spus Anei. - De ce nu l-ai adus pe Mihai? - I-am propus, dar mi-a motivat că mâine trebuie să fie la ora 6.30 la şcoală. Mi-a promis că va veni cu prima ocazie când ne vom mai întâlni. - Ce aţi făcut la cimitir? - Am curăţat mormintele, apoi am vizitat eu alte morminte, care m-au întristat . Aproape tot satul doarme în cimitir. Mulţi cunoscuţi au murit, iar o parte din case au fost umplute de bălării. - Mihai ce mai zice? - Învaţă în continuare, dorind să iasă inginer mecanic, deşi nu ştie nici el pe ca nave va mai lucra, după ce Traian Băsescu le-a vândut pe toate, pe nimic. - Prietena lui, Flori, ce face? - E bine, sănătoasă, lucrează la firma lor. Cred că Mihai o iubeşte. Amândoi aşteaptă să termine el facultatea, apoi să-şi facă un rost. Vom vedea. - Da, ar fi bine să se iubească, întăreşte Ana gândul meu, dar azi nu se mai potrivesc spiritele cu ideile, din care motiv s-a ajuns să se spună că „dragostea are parfum şi culori strălucitoare, dar calităţile unei buruieni otrăvitoare, înfiptă adânc, încât n-o poţi scoate”. - Poate este adevărat că dragostea este curată, atunci suferi când te desparţi de persoana iubită, dar dacă ai făcut pasul despărţirii, iar apoi reiei relaţia, nimic nu mai este ca la început – 186

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

apare ca o floare presată între două coperţi. În popor i se spune „ciorbă reîncălzită”. VI HAI SĂ-I FACEM O VIZITĂ LUI NEA FANE TOTH! Ana obişnuia să mă scoată din casă, mai ales că m-am pornit serios pe scris şi începea aşa: - Îţi propun un târg: azi laşi puţin scrisul şi mergem să ne plimbăm prin parc, să ne mai recreem, iar când ne întoarcem, vei continua. Ce zici? Afară este o zi frumoasă, este un soare blând; în Satul de Vacanţă este umbră şi răcoare. Ne aşezăm pe o bancă şi privim natura şi trecătorii, păsările care ciripesc fermecător, amintindu-ne de iubirea noastră târzie, adaugă ea cu melancolie în glas. - Mergem, dragă! îi răspund eu. Abia avem prilejul să ne bucurăm de natură şi de un spirit liniştit, care ne poate întări moralul. Să nu lăsăm sufletul să sufere, că poate deveni melancolic şi atunci nici trupul nu se mai poate apăra. - Deci, eşti de acord cu mine că trebuie să-i dăm o mai mare atenţie sufletului? - Desigur. De când suntem împreună, mă bucur că am acceptat amândoi – în mod tacit – obiceiul frumos de a-l saluta pe cel ce pleacă de acasă, fluturând mâna spre cel ce pleacă, iar el ridicându-şi privirea spre ferestrele apartamentului, promite să se întoarcă la cel care îl aşteaptă. Cel ce pleacă, la întoarcere grăbeşte pasul, ştiind că este aşteptat , pentru a-i scurta celui de acasă timpul de aşteptare şi de îngrijorare. Astfel, o soţie, un copil sau un câine, dacă te iubeşte, fiecare în felul lui, te aşteaptă cu drag şi bucurie. Când ştii că nimeni nu te aşteaptă acasă, în suflet ţi se cuibăreşte o răceală, dublată de o tăcere tristă. ... Am pornit în parcul Tăbăcărie, pe aleile răcoroase, ascultând ciripitul păsărelelor şi, în aproape o jumătate de oră, am 187

NICOLAE C. DINU

ajuns în Satul de Vacanţă, ne-am oprit la un chioşc de răcoritoare de unde am luat câte o îngheţată, apoi am trecut podul înapoi şi ne-am oprit în parc, unde am stat pe o bancă la umbră. Pe la ora 11.30, Ana mi-a propus să ne întoarcem acasă, să nu ne prindă căldura de amiază, dar a justificat propunerea sa şi pentru că i s-a făcut foame. - Dacă nu-ţi este tare foame, eu îţi propun să-i facem o vizită lui nea Fane Toth. - Dar mergem aşa, cu mâna goală? N-avem nimic să-i ducem şi ... - Asta se rezolvă: ne oprim la un chioşc când vom coborî din tramvai la ICIL, cumpărăm nişte pateuri cu brânză şi câteva sticle cu bere, că doar nu mergem să facem o petrecere acolo. - Atunci să mergem, că îl găsim acasă! Am urcat în tramvaiul nr. 100 şi în staţia ICIL am coborât, am cumpărat cele de mai sus, cu care ne-am înfiinţat la nea Fane, pe care l-am găsit la masă singur. - Bună ziua! l-am salutat noi. Aveţi nevoie de musafiri? - Bună ziua! Bine aţi venit! M-aţi surprins tocmai la masă. Mă bucur de vizita dumneavoastră. Poftiţi înăuntru şi luaţi loc, să mâncăm împreună! - Noi am mâncat acasă, l-am asigurat eu, dar vom gusta cu dumneavoastră câte un pateu cu brânză şi un pahar cu bere, am adăugat scoţând din pachet alimentele aduse de noi. - Foarte bine faceţi! ne încurajează gazda, în timp ce scotea dintr-un dulap trei pahare şi două farfurii. ... Nea Fane locuia într-o casă cu curte, compusă din vreo opt camere şi dependinţe. De când îi murise soţia, locuia singur, unica sa fiică locuind la soţul ei în alt cartier. Ne spunea că se simte sănătos şi era optimist în legătură cu viaţa, doar o miopie ce se accentua îl mai îngrijora uneori. După ce am discutat despre viaţă, condiţii de vârstă şi sănătate şi am băut câte un pahar cu bere, noi doi am plecat acasă,

188

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

iar nea Fane ne-a condus până la stradă, spunând că ne mai aşteaptă să-l vizităm. Pe drumul de întoarcere spre staţia de tramvai noi am mai discutat în legătură cu el: - L-ai văzut cât de mult s-a bucurat că l-am vizitat? a spus Ana. Aşa ne bucurăm şi noi când vin pe la noi copii tăi sau alte rude ale noastre. - Da. Singurătatea e grea şi orice bucurie este mare pentru un însingurat. Acum era dornic să stea de vorbă cu noi şi ne tot spunea să mai stăm. Se ţine bine la 72 de ani. - Nu l-ai auzit ce spunea? „Mă simt sănătos, dar singurătatea mă omoară”. Singurătatea e mai grea ca o boală pentru toţi. VII LITORALUL ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE Într-o zi de duminică, după masa de prânz, i-am propus Anei să plecăm la plimbare. - Unde ai vrea să mergem? m-a întrebat ea. - La Casino! i-am răspuns, dar de la Piaţa Carol să mergem pe jos, trecând pe strada Mircea cel Bătrân, unde să privim de pe mal plaja Modern, apoi portul Tomis şi de acolo să mergem în parcul de la Casino. Este ora 15.00. - De acord, dar nu ne întoarcem până se înserează! - Asta şi vreau. Văd că soarele este blând şi va apune devreme. S-ar putea să ne plouă, dar intrăm în Casino. Ne-am îmbrăcat cât mai lejer, am urcat în troleibuz (cu nr. 43 care înlocuia tramvaiul 100) şi am pornit spre centrul oraşului; la piaţa Carol am coborât şi trecând pe lângă farmacia Miga, am ajuns la malul mării. Ne-am oprit pe mal aproape de scara care cobora din str. Mircea direct pe plaja Modern, ne-am aşezat pe

189

NICOLAE C. DINU

banca de sub nişte pomi tineri şi am privit de sus toată plaja, ca într-un tablou pictat de un celebru pictor vizionar. ... Totul este plin de mişcare şi voioşie, puţini dorm, dar cei mai mulţi sunt preocupaţi să-şi ungă trupul cu diferite loţiuni care să-i protejeze împotriva insolaţiei, alţii folosesc alt tip de loţiuni pentru stimularea accentuării bronzului sau cu nămol contra reumatismului ori alte suferinţe fizice. Cei mai mulţi fac baie în mare, de unde se întorc râzând veseli, mulţumiţi; nu lipsesc nici turiştii care dorm, citesc, sau stau de vorbă cu vecinii lor de cearşaf, cu care abia s-au cunoscut, dar cei mai preocupaţi sunt copiii, care încearcă să construiască, din nisip, castele măreţe, pentru care sunt nevoiţi să care nisipul ud cu căldăruşa, din care curge apa. Sub umbrele se strâng prietenii la o bere cu diferite aperitive sau la un joc de cărţi în patru şi discută , în şoaptă, să nui deranjeze pe cei care au hotărât să doarmă un pic. Pe un cearceaf lat, lângă un cort în faţa căruia se află o umbrelă mare, generoasă, o doamnă tânără îşi hrăneşte doi băieţi în vârstă de 3-5 ani, ambii cu umerii arşi de soare, apoi se grăbesc să se întoarcă la „castelul lor”. Toţi caută să se obişnuiască şi să obţină cât mai multe binefaceri din apa Mării Negre, sperând să le ajungă până în vara următoare când vor reveni. Nu lipsesc surprizele, când unele persoane se expun exagerat la soare, din dorinţa de a se bronza mai repede şi ajung să facă insolaţie, care le pune viaţa în pericol. Pe toată plaja, acea fâşie de nisip de culoare maronie cu tentă de galben – argintiu, mişcarea şi viaţa îşi fac prezenţa şi, odată ce razele soarelui îşi fac apariţia la orizont – ieşind, parcă, din apele mării – şi, pe măsură ce soarele îşi începe ascensiunea pe bolta azurie a cerului începe forfota. Apar, treptat, zeci de cearşafuri albe sau colorate care se orânduiesc pe nisip, iar peste puţin timp se instalează şi umbrlele protectoare împotriva razelor fierbinţi, pentru a se bucura de

190

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

mângâierea brizei de dimineaţă, care vine din largul mării însoţită de acel miros specific de iod şi alge marine. Mai târziu liniştea începe să fie tulburată de vânzătorii ambulanţi de porumb fiert, seminţe prăjite de dovleac sau floarea soarelui, gogşi calde şi nelipsitul nămol terapeutic etc. Cu aparatul de fotografiat prins la gât îşi fac apariţia şi fotografii ocazionali care, cu formule specifice, gen: „Colorata, mâine-i gata!” strigă şi cheamă turiştii să le facă poze – amintire de la mare. Unii au pe umeri şi câte o maimuţică jucăuşă, care-i încântă pe copii, iar aceştia trag de părinţii lor să facă poze cu acea „recuzită” vie. Pe deasupra plajei se întâmplă să treacă, la joasă înălţime, câte un elicopter care filmează animaţia de pe plajă, iar acel bondar bagă în panică copiii care ţin smei lor de hârtie în aerul cald de la înălţime, fugind să-şi caute părinţii pentru a-i ocroti. Pe întinderea de nisip imaginea se menţine aproximativ neschimbată în tot cursul zilei, deoarece unii vin, se însoresc şi fac baie o vreme, apoi pleacă, locul lor fiind luat de noii veniţi mai târziu şi tot aşa toată ziua, până când se înserează şi peste plajă coboară pacea lină ca şi în largul mării şi peste oraş. Marea se strânge şi ea în neguri, până când apare luna argintie. La mal se aude numai un clipocit ritmic al valurilor subţiri, care sărută lin, dar vesel şi timid în acelaşi timp, malul tăcut. - Hai să mergem! mă îndeamnă Ana. Ziceai că mergem la Casino. - Da, vom ajunge şi la Casino, încerc eu s-o linişteasc, dar ne vom opri, mai întâi, pe malul de deasupra portului Tomis să privim ambarcaţiunile de la cheu. Poate vedem vreo barcă pregătită să iasă în larg. Am pornit încet spre Piaţa Ovidiu, discutând, iar după ce am ajuns în spatele clădirii fostei Bănci Naţionale, am trecut pe malul Portului Tomis. 191

NICOLAE C. DINU

Portul era liniştit, fără activitate, doar pe o navă legată la cheu se vedea un bărbat şi un câine. - Azi nu avem noroc, am spus eu. - Ce vrei să spui? mă întreabă Ana, oprindu-se. - Credeam că vom nimeri o întrecere de nave cu vele (pânze) pe mare. Altă dată am văzut, tot din acest loc şi a fost foarte frumos: ies din port prin acea deschizătură de acolo, din stânga, se aliniază la Sart, unde îşi pregătesc pânzele., apoi, la un semnal, toate pornesc cu pânzele umflate în vânt. - Hai să mergem în parcul de la Casino, de unde putem privi întinderea de apă a Mării Negre, până când se va însera! insistă Ana. ... Am coborât pe strada Episcopiei şi am ajuns în parcul de la Casino, instalându-ne pe o bancă aproape de grupul statuar al lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle, de unde vedeam marea până departe, în larg. - Ce bine se văd cele trei vapoare acolo, în larg, deşi sunt atât de departe! spune Ana zâmbind. - Da, cerul este senin, marea este liniştit-ă, iar vizibilitatea este bună. Când este ceaţă sau furtună, acele nave nu se văd deloc. Ştii că poetul Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti – a locuit în hotelul „Marea Neagră” de pe str. Nic. Titulescu şi atunci a scris poezia „Mai am un singur dor” prin care îşi exprima nostalgia pentru Marea Neagră: „Mai am un singur dor În liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin”

192

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Iată ce frumos se vede luciul apei mării, sub razele de jar ale soarelui care se pregăteşte să apună! - Chiar are o culoare de jar, şopteşte Ana. Iată şi luna, începe să se ridice, dar este palidă, încă. - După ce se va întuneca, devine strălucitoare şi lasă pe apa mării o dâră lucitoare, ca un drum de făclii. Ce frumos este atunci! spun eu. - Tu de unde ştii asta? - Când eram elev la Şcoala Medie Tehnică de Marină ieşeam din port cu alţi colegi şi ne întâlneam cu fetele (prietenele noatre) aici, la acest grup statuar; uneori recitam şi noi poezii scrise de marele poet. Asta era prin anii 1952-1955. Statuia lui Mihai Eminescu a fost amplasată în acest parc înainde de a fi lucrată şi amplasată cea din parcul Copou – Iaşi. De asemenea, pe clădirea fostului hotel „Marea Neagră” din str. N. Titulescu, există o placă comemorativă cu următorul mesaj: - Vrei să mergem jos, pe terasă, la Casino? mă întreabă Ana. Aici s-a făcut răcoare. - Voiam să mergem mai demult, dar era prea aglomerat. Hai, că vom găsi şi noi loc la masă apoi să mâncăm nişte mici şi câte un pahar cu bere! Am coborât pe treptele de beton şi am poposit pe terasa de pe trotuarul din faţa clădirii Casino-ului. Ne-am aşezat la o masă unde se afla o pereche de tineri, care ne-au îngăduit să stăm cu ei alături, apoi am comandat chelnerului câte doi mici şi câte un pahar cu bere, continuând să observăm ce se întâmpla în parcul din jur şi la acvariul de lângă Casino. - Ai văzut cine ne-a luat locul pe banca de lângă Luceafărul poeziei româneşti? o întreb eu pe Ana. - N-am fost atentă, răspunde ea. - Sunt doi tineri care se ţin în braţe şi se sărută cu foc, privind drumul luminos lăsat pe luciul apei de lună. Aşa făceam şi

193

NICOLAE C. DINU

eu împreună cu colegii mei de şcoală prin anul 1953 şi visam, viasam.... - Dar tu ai auzit ce muzică frumoasă vine dinspre parc, din zona acvariului? - Da. Cred că merită s-o ascultăm. Sunt melodii pe care le pot reproduce doar marinarii mai vechi sau copii dea-i lor. Astfel de cântece se cântau doar prin anii 1955-1975, din câte îmi amintesc eu. Ca la un semnal – parcă îmi auziseră vorbele – cei din parc, însoţiţi de o chitară – nelipsită la trubadurii care se respectă – au început să interpreteze nişte melodii vesele, cu ritmuri plăcute, săltăreţe, menite să te poarte pe meleaguri străine, dar pline de farmec: la Haifa şi la Beirut, unde întâlneşti grădini cu flori şi mandarini care rodesc pe an de două ori, sau te plimbă la Huway sau în Cuba, peste mări, „la negri cu tam-tam-uri”, cu negrese cu cercei şi cu arabi exotici, apoi te plimbă prin jungla plină de lei, leoparzi, maimuţe, tigri, puma etc. După o scurtă pauză, o voce de tenor cântă viaţa marinarilor curajoşi, care ajung pe alte meridiane, unde se distrează prin diferite cabarete cu fete pe care le ţin pe genunchi şi beau împreună. Abia terminat cântecul tenorului, că începe o voce puternică, baritonală să ne plimbe prin Spania franchistă a fostului dictator Franco, unde interpretul ne aminteşte de impozante castele cu ziduri şi creneluri şi dorinţa poporului de a se elibera de acel dictator. Mai departe, alt cântec vorbeşte despre Corida cu tauri din oraşul Panplona, ca şi de dansatoarele interpretând unduitoarea Tarantela. - Recunosc că eu n-am ascultat astfel de melodii frumoase până acum – spune Ana. Dar înţeleg că tu le-ai ascultat, dar le-ai ştiut, cred. - O parte dintre ele le-am şi interpretat împreună cu colegii mei din S.M.T.M. mai ales când am fost transferaţi în 1955 la Şcoala Navală din Giurgiu. 194

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Fericirea este greu de definit şi mai ales de explicat, dar ea poate şi trebuie trăită efectiv pentru a o simţi şi recunoaşte. Ea nu vine singură, ci stimulată de iubirea în doi, acea iubire pe care o aşteaptă şi poate să nu vină niciodată, să rămână iluzie. Starea de fericire este o forţă importantă care se află în noi, dar ea trebuie descoperită şi canalizată pentru obţinerea acelor rezultate utile, frumoase, spre pace şi armonie fizică, gânduri bune care să ne umple sufletul de trăire continuă în comuniune cu Divinitatea. Se ştie şi faptul că fericirea este rară, motiv pentru care trebuie să ne străduim pentru a trăi orice clipă de iubire – să trăim viaţa. Era perioada în care România avea un set de compozitori celebri de muzică uşoară, dar şi interpreţi pe măsură – talente autentice – ale căror cântece au deveit şlagăre, pe care le puteau interpreta şi gospodinele când îşi pregăteau zarzavaturile pentru mâncare. Astăzi s-au dus toate, iar locul lor l-au luat un gen de behăituri şi lătrături, fără înţeles deplin şi melodic, care să-ţi mângâie inima. Unde este mesajul? Unde sunt compozitorii şi interpreţii care ne-au legănat copilăria şi tinereţea? Aurel Giroveanu, Temistocle Popa, Alexandru Mandi, Vasile Vasilache – tatăl şi fiul, George Zbârnă, Ion Cristinoiu şi mulţi alţii, sau interpreţii Dan Spătaru, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Angela Similea, Luigi Ionescu şi mulţi alţii pe care nu-i pot aminti. Abia acum îl apreciez pe regretatul Iosif Sava, un reputat muzicolog, care vorbea cu patos despre muzica lui Johan Sebstian Bach, ca fiind o muzică profundă. El dorea ca muzica să aibă un mesaj care să ajungă la marele public. Marea Neagră a inspirat o sumedenie de poeţi, care au scris versuri nemuritoare, care au devenit, pe parcurs, cântecele cu care marinarii noştri s-au însoţit în călătoriile lor peste mări şi oceane şi şi-au potoli aleanul şi dorul de ţară, de familiile lor, de prietenii şi iubitele lor. Există şi o chemare pentru cei care s-au născut în 195

NICOLAE C. DINU

apropierea mării şi nu puteau să nu se îndrăgostească de mare – această minunată parte a naturii Patriei noastre – care cântă. Da, marea cântă şi vorbeşte celui care ştie s-o asculte, iar oamenii din apropierea mării sunt interesaţi de mare din fragedă copilărie şi sunt îndrăgostiţi de vapoarele din rada portului, cu catargele lor albe, de licărul pe timp de noapte al farului care indică navigatorilor intrarea în port – legănat pe valuri în depărtări – un ajutor preţios pentru cei prinşi în zone cu ceaţă densă şi furtuni năprasnice. Marinarii îndrăgesc cântecul mării, ei înşişi îl cântă aemuindu-l cu cântecul de leagăn al mamei care-şi adoarme copilul. De aceea marinarul spune: „Marea mea neagră, tu eşti cea mai albastră din lume!”, iar iubirea lui pentru mare este molipsitoare. Poate şi de aceea şi turiştii care vin vara la mare se bucură de binefacerile ei şi revin altă dată. ... După miezul nopţii, în parc larma s-a stins, treptat s-a instalat o linişte patriarhală, iar clienţii de la mese s-au ridicat şi au plecat pe rând, aşa cum am făcut şi noi. - Cu ce mergem acasă? mă întreabă Ana. - Încercăm să găsim un taxi, i-am răspuns. De la Casino am traversat parcul şi ajungând în Piaţa Ovidiu am spus: - Pontul Euxin pe care l-a cântat în versuri poetul Ovidius Nasos, marele exilat al Romei pe aceste meleaguri dacice, rămase de legendă. El a trăit aici, la Pontul Euxin şi tot aici a murit împreună cu „Metamorfozele” şi toate celelalte scrieri ale sale. - Avem o ţară frumoasă şi bogată, a spus Ana. - Da, draga mea. Şi avem un litoral minunat, care ne putea aduce multe beneficii. De unele ne-am bucurat şi noi, în parte, dea lungul anilor. Nu ştiu dacă tu ai fost vreodată la malul mării dimineaţa, în zori. Ţi se pare că soarele răsare direct din mare şi pe măsură ce

196

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

începe să urce pe cer razele lui calde, de jar colorează valurile şi crestele lor înspumate par unde lungi de cleştar. În ascensiunea pe cer a soarelui se trezeşte întreaga natură şi locul liniştii din timpul nopţii îl iau ţipetele pescăruşilor înfometaţi, care-şi cheamă perechea cu care apoi se avântă în apa mării după peşte. Mulţi dintre ei fiind mai leneşi, s-au obişnuit să fure alimente din balcoanele locatarilor de la blocurile din apropierea mării, apoi îşi iau zborul pe plajă, unde se hrănesc cu ele. Tu spuneai că avem o ţară frumoasă şi bogată, iar eu completez cî în regiunea Dobrogei, acest pământ, frământat de mii de ani de războaie şi trecerea mai multor popoare dinspre răsărit spre apus, a fost un cnezat minunat în care trăiesc laolaltă, în bună înţelegere, mai multe etnii diferite. Deci acest pământ al Dobrogei le găzduieşte împreună ca o mamă generoasă: români, tătari, turci, macedoneni, ruşi, lipoveni, armeni, italieni, bulgari, evrei, ţiganirromi etc. (îmi cer scuze că nu le pot enumera pe toate). Majoritatea oamenilor lucrează în activităţi portuare, iar vara mulţi asigură servicii pentru turiştii care vin pe litoralul românesc, începând de la Vama Veche, Mangalia cu toate hotelurile din zonă, apoi Eforie Sud şi Costineşti, Eforie Nord, Constnţa, Mamaia şi Năvodari. - Am obosit, a spus Ana, aproape în şoaptă. - Vom găsi un taxi la hotel BTT, sau la farmacia Miga. Mai avem puţin până acolo. Cred că nu-ţi pare rău că am pierdut vremea acolo, la Casino? - Nu, nici vorbă! Mi-a făcut plăcere tot ce am văzur şi auzit, dar se vede că nu mai am exerciţiul de a merge pe jos pe distanţe mari. Iată un taxi! mă atenţionează Ana. Şoferul este în maşină. Acesta ne observă şi deschide portiera maşinii. - Unde doriţi să mergeţi? - Pe strada B.P. Haşdeu! răspund eu. - Urcaţi! 197

NICOLAE C. DINU

Când am coborât din taxi pe strada noastră era întuneric, dar până când am ajuns la uşa de intrare în bloc, toate becurile de la stâlpii de pe alee s-au aprins şi ne-am liniştit. - Eu mă gândeam cu groază cum vom intra dacă nu este curent pentru interfon. - Am avut noroc şi de această dată, intervin eu. VIII VIZITA LUI MIHAI LA NOI ACASĂ Într-o zi am plecat la grădina mea din P.F. 28 ca să execut unele lucrări gospodăreşti şi să ud plantele care sufereau de lipsa apei. Pe la ora 10.00 am auzit ţârâitul soneriei de la poartă. Era Mihai. - Sărut mâna, tată! mă salută el, iar eu îl strâng în braţe, răspunzându-i: - Să trăieşti! - Nu te aşteptai să vin, nu-i aşa? - Nu. Cel puţin nu la ora asta. - Azi am avut doar două ore de studiu şi practica s-a amânat pentru sâmbătă şi am venit să te ajut la grădină, aşa cum ţiam promis data trecută. - Bine ai făcut, mai stăm de vorbă, că treaba aici am cam terminat-o. Ia spune-mi, după ce plecăm de aici, mergi acasă la Luminiţa sau la Flori? - Desigur, merg la noi acasă. De ce întrebi? - Vreau să duci acasă nişte roşii, ardei gras, căpşuni, nişte cireşe, vişine şi verdeţuri. Te duc eu acasă cu maşina. Ce zici? - De acord, tată, dar mă laşi să conduc şi eu maşina? - Să vedem, am răspuns eu râzând. Am adunat zarzavaturile şi fructele, le-am aşezat în portbagajul maşinii şi i-am dat cheile, iar el s-a aşezat la volan, zâmbind mulţumit. Pe b-dul. Alex. Lăpuşneanu l-am atenţionat: 198

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Trecem, mai întâi, pe la mine, pe acasă! Ani vrea să te vadă şi să stea de vorbă cu tine şi s-ar supăra dacă nu-i satisfac această plăcere. Intră pe banda stângă pentru a vira pe strada B.P. Haşdeu! Când am intrat în apartament, Ana s-a luminat la faţă, apoi a exclamat: - El este Mihai? - Da, el este. Fiul meu cel mai mic. - Cel mai mic? se miră Ana privindu-l până la picioare. Păi, este mai înalt decât tine, nu e mic deloc. - Da, Mihai a făcut armata, iar acum este student la Academia de Marină Comercială. - Descălţaţi-vă, luaţi papucii de acolo şi intraţi în sufragerie, că eu mai am puţină treabă la bucătărie! Peste zece minute Ana deschide uşa şi spune scurt: - Poftiţi la masă! După ce am mâncat am trecut în sufragerie şi am discutat de toate pentru toţi aproape două ore, după care l-am dus acasă pe Mihai, dar înainte de a ieşi pe uşa apartamentului, Ana i-a spus: - Mihai, vino la noi când doreşti că pe mine mă vei găsi acasă; uneori va fi şi tata acasă, dacă nu are ore de predare la şcoală. - Domn’ profesor Dinu este foarte exact şi meticulos în tot ce face şi spune de la catedră, zice el râzând. ... Şi de atunci Mihai a trecut pe la noi de mai multe ori, având posibilitatea să discute cu Anaprobleme de viaţă, încât s-au împrietenit, ataşându-se unul de celălalt. Mai târziu mi-a cerut aprobarea s-o aducă la noi şi pe Luminţa, sora lui, iar eu am fost de acord, dacă şi Ana doreşte acest fapt. Bineînţeles că ei doi (Ana şi Mihai) discutaseră acea variantă, iar într-o zi de duminică au venit împreună, repetând vizitele. ... Întorcându-mă de la şcoală într-o duminică pe la orele 12.30, Ana m-a întrebat: 199

NICOLAE C. DINU

- Acolo, la şcoală, ai multe cursante tinere care vor să devină şoferiţe? - Da, sunt mai multe femei decât bărbaţi. Unele sunt mai tinere, altele trecute de 40 de ani ... De ce mă întrebi? - Aşa, din curiozitate. - Nu vreau să cred că la tine e vorba de gelozie, poate cineva a avut interes să te supere şi ţi-a turnat nişte minciuni bine ticluite, din invidie şi dor de bârfă, cum obişnuiesc binevoitorii care vor să-ţi dea sfaturi utile. Oricum ar fi, eu te asigur că femeile n-au fost şi nici nu vor fi o oportunitate pentru mine, iar de când suntem noi împreună nu ai motiv să-mi reproşezi ceva. Credeam că ai simţit că ţi-ai câştigat locul lângă mine singură, fără ajutorul altora. Deci, nu te teme! Poate nu se va întâmpla niciodată. Dar mai depinde şi de tine, în sensul că, dacă o gelozie mai mică (un fel de posesiune), fără certuri, o pot lua ca pe o justificare gen „sarea în bucate” , care duce cu gândul la sentimentul de iubire, dar dacă are alt înţeles, altă conotaţie, află că gelozia extremă trebuie evitată pentru că poate duce la dezastru, iar împotriva ei trebuie luptat cu toate mijloacele. În astfel de cazuri, alarma o dă relaţia sexuală care începe să „scârţâie” , după 4-5 ani (uneori şi mai puţin) când sentimentele slăbesc, nu mai simţi actul ca atunci când pluteai în zbor şi apar nemulţumirile, răceala în cuplu iar dimineaţa ai sentimentul că teai trezit lângă un străin pe care mai demult îl dorise ca soţ sau iubit şi nu-ţi mai place, ai alte preocupări. Nu este vorba numai de vârstă ci de slăbirea iubirii – problemă care trebuie urgent discutată. - Îmi închipui că tu ai cunoscut mai multe femei. - Desigur, dar asta nu înseamnă că m-aş da în vânt după aventuri cocoşeşti; nici nu trebuie să mă consideri „taurul comunei” . În alegerea femeilor am fost riguros întotdeauna, militând pentru o sexualitate judicioasă, cu apărarea sănătăţii

200

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

fizice şi morale; în plus, detest acea comportare care poate deveni viciu. Deasemenea, vreau să ştii că unele fapte sunt de domeniul trecutului îndepărtat, când aveam o situaţie necorespunzîtoare în familie. Azi nu te pot înşela, mai ales că orice relaţie sexuală poate deveni periculoasă din cauza proliferării bolilor venerice şi plata condiţionată; femeile (multe dintre ele) nu se mai „dăruiesc” din plăcere, din necesitate sau pe gratis. Multe caută febril doar bărbaţi cu buzunarele pline cu bani, lângă care stau până când le golesc, după care se mută la alt buzunar. Aş vrea ca tu să iei act de voinţa mea, care este puternică şi bine reprezentată în simţuri, de unde îmi vin atât echilibrul, cât şi putinţa de a mă dirija după cerinţe, fără să ajung vreodată în contradicţie cu EU-l meu şi cu regulile moralei. - Dar nu sunt geloasă, încât n-ai motiv să-ţi faci probleme! Eu nu-ţi reproşez nimic, cred ce mi-ai spus – se apără Ana. - Nici nu ai ce să-mi reproşezi, dar n-ai reuşit să mă convingi de contrariu, încât lasă-mă să cred doar ce aud din cele ce spui. Dacă cineva a încercat bârfa, apoi are defecţiuni de caracter sau iubeşte prea mult intriga; asta este lumea în care trăim , încărcată de invidie, ură şi răutate, o lume vulgară, lipsită de moderaţie. Draga mea, gelozia este o rană creată împotriva iubirii, iar pe cele două le desparte doar un pas. Tocmai de aceea se mai spune că „ura din dragoste este o ură sacră”, tocmai pentru că presupune gelozia, care, la rândul ei este feroce, mortală în cele mai multe cazuri. Este atât de perfidă şi lucrează pe dedesubt la fel ca şi cancerul şi nu scapi de ea decât dacă ai multă iubire, încredere şi răbdare, fiind grea şi neînduplecată ca şi locuinţa morţilor. ... Am citit odată în „Cântarea cântărilor” un pasaj unde spune că „jarul geloziei este jar de foc”. De aceea, acolo unde nu este iubire şi armonie în cuplu nu poate exista nici acea convieţuire normală, iar acolo unde se adună 201

NICOLAE C. DINU

neîncrederea, ura, mânia, curând se poate produce dezbinarea şi totul se destramă. ... Spunând acestea, eu am mers la fereastră. Afară ningea şi am chemat-o şi pe Ana să vadă. Ea s-a aşezat lângă mine cu coatele pe pervazul ferestrei şi şi-a lipit capul de al meu, zicând: - Da, e foarte frumos şi ninge, iar vântul nu bate. - Zăpada se aşează pe sol uniform ca un covor alb care acoperă denivelările şi toate mizeriile. Bine ar fi dacă ar putea acoperi şi toată mizeria socială, iar când se va topi să o ia cu ea şi s-o ducă în văgăuni, ca să scăpăm de acest virus social, am adăugat eu. - Dacă ar ninge doar aşa, liniştit, ar fi bine, frumos, dar vine viscolul, face troiene, apoi gerul nopţii încremeneşte zăpada, îmbracă copacii într-o crustă de gheaţă şi totul înţepeneşte, spune Ana, parcă numără ceva. Când lucram la Buzău (1971-1979) , am fost înzăpezit de trei ori, câte 24 şi 36 de ore, zi şi noapte, fără odihnă şi nămeţii erau înalţi, uneori mai sus de vârful stâlpilor electrici şi ai celor de telegraf... unde viscolul mătura zăpada... De această discuţie mi-am amintit într-o zi când m-a vizitat Mihai la grădină şi l-am întrebat ce a discutat el cu Ana despre şcoala unde eu predau legislaţia rutieră, fără să-i dau detalii, iar el a spus: „discuţia a fost cu privire la cursuri, la testele de verificare, la numărul de cursanţi, iar eu te-am lăudat că predai frumos, ştii toate temele pe de rost şi toţi te ascultă. M-a mai întrebat dacă sunt femei multe care vor să devină şoferiţe. De ce mă întrebi?” „Am vrut să ştiu ce discutaţi voi, nu mă interesează altceva”. „Ei, m-a întrebat şi de prietena mea, Flori, despre care i-am spus câte ceva, dar apreciez interesul ei să mă ajute cu sfaturi.”

202

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

IX MOARTEA LUI MIHAI-LAURENŢIU A fost cel mai mic fiu al meu şi al Elisabetei, care a murit la data de 17 februarie 2000, înainte de a fi împlinit 24 de ani. Era student la Academia Comercială de Marină din Constanţa şi locuia împreună cu prietena sa în casa părinţilor acesteia. În dimineaţa zilei de 17 februarie a plecat cu vitorul său socru spre Brăila cu maşina condusă de acesta din urmă – Gheorghe Stănică – iar la ieşirea din comuna N. Bălcescu, în dreptul staţiei de benzină a fost accidentat mortal. Cauza a fost adormirea la volan a lui Gh. Stănică, care suferea de diabet şi a părăsit şoseaua, intrând în pomii de pe partea stângă a acesteia. Pe noi ne-a anunţat fiica mea, Luminiţa, care a intrat pe uşa apartamentului plângând cu suspine: „A murit! A murit Mihai!” Am prezentat toate amănuntele în cartea mea „Cuib însângerat”, încât nu vreau să mai amintesc acel „colos de nedreptate” de care a avut parte Mihai din partea organelor de cercetare la faţa locului şi apoi cu prilejul soluţionării dosarului însuşi. Mihai era nădejdea mea morală de la bătrâneţe, nu materială, urmând să fac împreună cu el lucrări care să-l ajute în viaţă, dar planurile noastre s-au destrămat. Eu şi Ana am suferit foarte mult; Ana şi-a agravat boala, iar eu am albit într-o singură noapte, la priveghi, lângă sicriul în care el era aşezat pentru a-şi continua somnul de veci. Moartea lui ne-a accentuat şi mai mult suferinţa iar mie mia adus singurătatea şi durerea, anulând toate speranţele. De atunci stau de vorbă cu EU-l meu şi scriu cărţi, iar Ana mă lasă în pace, încearcă să mă înţeleagă şi mă invită mereu să merg la plimbare în parc, în mijlocul naturii, ca să uit tragedia şi durerea pentru dispariţia lui prematură. Umbra lui parcă mă urmăreşte şi simt sufletul greu, îndurerat. 203

NICOLAE C. DINU

- Hai să facem o plimbare în parc! Mai scrii după ce ne întoarcem, o aud zicându-mi când intră în cameră. Acol omai vedem oameni, mai privim natura care a înverzit şi mai stăm de vorbă şi noi amândoi, că aici tăcem toată ziua. - Mergem! îi răspund eu în timp ce mă îmbrac. ... Când am ajuns în parcul de lângă lacul Tăbăcărie am constatat că soarele era strălucitor şi cald, iar castanii înfloriseră, arătând ca nişte candelabre de culoare alb-roz, cu lumină de floare, al căror vârf era îndreptat în sus, dând o notă în plus atmosferei generale. Pe aleile parcului se plimbau tineri şi vârstnici, însoţiţi de copii, bucurându-se de razele calde ale soarelui şi de natura revenită la viaţă. Am hoinărit prin parc câteva ore, apoi ne-am aşezat pe o bancă să ne odihnim puţin şi Ana a spus: - Ce frumos este aici! Hai să rămânem până spre seară! Abia avem poftă de mâncare când ajungem acasă. - De acord! am răspuns eu, zâmbindu-i, în timp ce o priveam din profil, cum vântul îi flutura uşor părul ei negru şi lucios, înspicat cu unele fire albe, dându-i un aer şăgalnic. Aici este linişte, aer curat, cu parfum de la florile de castani. În gând îmi exprimam aprecierea pentru grija pe care mi-o purta Ana, care mă privea cu ochii ei mari şi lucitori din spatele ochelarilor săi, în care citeam unele poveşti tăinuite, vorbind despre feţi frumoşi sau descoperitori temerari de comori preţioase. - La ce te gândeşti? am întrebat-o eu. - La multe. Mai întâi m-a zdruncinat mult moartea lui Mihai; apoi la suferinţele noastre. Ştii că am stat o săptămână în spital pentru fibrilaţia mea atrială, de care o să mă tem zilnic de azi înainte. - Uneori boala te poate prinde în capcană când nu te aştepţi, iar consecinţele pot fi diferite şi imprevizibile şi îţi pot lăsa urme greu de înlăturat. Totuşi, unele cauze rămân enigme ce nu pot fi descifrate întotdeauna.

204

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

... Privind în lungul aleei pe care ne aflam noi, am văzut venind copii cu mingii pe care le loveau de pământ, urmaţi de copiii unor alţi părinţi şi câţiva câini care zburdau prin parc. - De ce ţi-a fost ţie frică, n-ai scăpat! i-am spus eu, arătându-i grupurile care se apropiau. - Vai! tot n-am scăpat de ei, a exclamat Ana. Hai să plecăm de aici! Să mergem în Satul de vacanţă şi poate ajungem la malul mării, a adăugat ea, ridicându-se de pe bancă. Am pornit pe alee, depărtându-ne de cele două grupuri, continuând să depănăm amintiri din perioada în care am lucrat fiecare, până când am ajuns la un chioşc unde se vindeau plăcinte cu brânză, am mâncat amândoi câte una şi câte un pahar de suc de zmeură, apoi ne-am continuat drumul. Pe Ana o simt mereu aproape de mine, de aceea o respect şi o ajut la toate treburile casnice, iar ea este tolerantă şi atentă, dorind să avem o relaţie sănătoasă şi prietenoasă, să nu ne unească numai atracţia fizică şi patul. De fapt, la vârsta noastră, oamenii stau mai puţin în pat, amorul ne mai fiind considerat o plantă perenă, însă trebuie avut grijă să nu fie tratată cu indiferenţă, că se poate usca şi odată cu ea slăbeşte şi fericirea cuplului. Asta se întâmplă atunci când oamenii învaţă prea târziu să preţuiască viaţa şi sentimentele curate la adevărata lor valoare, după ce şi-au risipit tinereţea lor frumoasă. Când află că toate sunt ireversibile, ei sunt copleşiţi de o mare tristeţe, că din tot ce a însemnat viaţa lor a dispărut şi rămân doar cu amintirile şi regretele. Mergând amândoi alături, am întrebat-o: - Ce se întâmplă cu tine de la o vreme? Ai început să nu te mai dăruieşti total, ca să simţi fericirea. De ce nu cooperezi cu mine? Ori nu mai simţi fericirea cu trupul şi cu sufletul, ori eşti prea lucidă şi nu te mai abandonezi plăcerii? Dacă accepţi că ţi se cuvine un strop de fericire, nu-ţi mai detaşa sufletul de trup, fă-le să participe împreună şi să adaugi vocea, ochii, gura şi zburdălnicia ta de fiecare zi! 205

NICOLAE C. DINU

- Ţi se pare ţie. Uiţi că am mai îmbătrânit şi noi cu nişte ani?

X LA COBADIN – RECENT DEVENIT ORAŞ În anul 1993 fratele meu, Florică, împreună cu soţia sa, şiau cumpărat o căsuţă compusă din trei camere, bucătărie de vară, magazii şi coteţe, precum şi o curte de vreo 2000 de metri pătraţi. La data de 18 mai 2000, m-a sunat la telefon şi m-a rugat să-i fac o vizită şi să-l ajut la unele lucrări, pentru care îmi solicita unele sfaturi. I-am promis că merg la el în dimineaţa următoare. Până atunci nu reuşisem să-l vizitez, fiind ocupat cu şcoala unde predam. Am rămas acasă la el până în ziua de 21 mai 2000 ora 17.00 ajuntându-l la diferite activităţi în gospodăria lor. Întors acasă, în Constanţa, Ana m-a întâmpinat cu următoarea urare: „Bine ai venit! Mi-ai promis că nu vei sta mult. Dacă nu aveam în casă fotografiile tale, uitam cum mai arăţi. Ce sa întâmplat de ai întârziat atâtea zile?” I-am răspuns cu o glumă: „Bine te-am găsit! şi am luat-o în braşe. Păi tu nu ştii zicala: Cu cât este mai lungă despărţirea, cu atât revederea este mai plăcută?” (Era un mod de a înveseli atmosfera). „Ţie îţi convine, a reluat ea. V-aţi distrat acolo, iar eu am stat aici singură. Ce s-a întâmplat?” „Am lucrat diferite munci în cele două zile, iar pe la ora 12.00 s-a produs un incident destul de grav: Meşterul chemat să le înlocuiască câteva plăci de azbociment la acoperişul casei a scăpat din mână una din plăci şi aceasta a căzut peste Florică şi peste soţia lui, care se aflau jos, lângă zidul casei, accidentându-i pe amândoi la cap. I-am urcat imediat în maşină şi i-am transportat la Spitalul din Medgidia – secţia de urgenţă, unde au fost examinaţi de medici, apoi le-au fost 206

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

cusute şi pansate rănile produse, după care le-au fost administrate injecţiile antitetanos. Deoarece au refuzat internarea, i-am dus acasă.” „Acum care este starea lor?” se interesează Ana. „Doctorii i-au asigurat că amândoi sunt în afara oricărui pericol, dar eu am altă părere: situaţia va avea urmări mai târziu.” - Tu ştii că astăzi este sărbătoare? Este Sărbătoarea Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ziua părinţilor voştri. De ce aţi lucrat şi azi, în zi de sărbătoare? Ceasul rău! adaugă Ana, clătinând din cap. - Se înnorase, iar meşterul le-a spus că vrea să termine lucrarea pentru a nu expune la ploaie porţiunea de acoperiş care fusese descoperită. ... A doua zi ne-a vizitat fiica mea, Luminiţa, căreia i-am povestit cele întâmplate şi s-a mirat că nu ne-am dat noi seama că este zi de sărbătoare. De când a murit Mihai, Luminiţa ne vizitează tot mai des, stă mult de vorbă cu noi, mai ales cu Ana, care o sfătuieşte în legătură cu diferite fapte, dar nu este de acord cu toate. De exemplu, în acea zi plouase şi era frig, iar Ana a folosit prilejul săi atragă atenţia că poartă fustă scurtă şi poate răci oricând. Sau când Ana îi pune unele întrebări incomode: „Când te măriţi? Abia aştept să faci un copil şi să-l aduci aici la noi, ca să-l plimb prin parc cu căruciorul”. „Întâi să-mi termin facultatea, anul viitor, apoi voi vedea ce fac şi cu căsătoria. Nu mă grăbesc. Vreau să-l găsesc pe omul potrivit, mai întâi, apoi am aproape 30 de ani şi nu mai sunt la vârsta când mă jucam, sărind coarda. Deocamdată am casa mea în care locuiesc. Sunt şi eu conştientă că femeia trebuie să fie cu un bărbat, să aibă un rost, copiii lor şi celelalte, dar când va veni vremea lor, nu le fac oricum. De exemplu, nu vreau să am copii mulţi, că doar nu voi face o colecţie de prunci pentru perpetuarea speciei, cu obligaţia creşterii şi educării lor.”

207

NICOLAE C. DINU

„Să nu aştepţi până vei ajunge fată bătrână! o sperie Ana, că nu e bine! Viaţa trece, frumuseţea şi fericirea trec şi ele şi te trezeşti că nici n-ai trăit”. „Da, uneori am şi eu impresia că am căpătat nişte hachiţe, manii, alteori parcă aş fi infirmă, iar când stăm de vorbă, câteodată, cu EU-l meu, am sentimentul că mi-a îmbătrânit sufletul, cum spun unele călugăriţe cu care am stat de vorbă. Mă şi văd la 70 de ani, ascultând cum mi s-ar spune: „Domnişoara Luminiţa” Desigur, glumeam şi eu, ca să fac haz de necaz”. „Eu te sfătuiesc să nu intri în panică, intervine Ana, dar nici să faci copii din flori – nu este bine. Apoi iubirea adevărată se manifestă plenar în perioada de creştere biologică, apoi o ia la vale. Începe vestejirea!” - Hai, n-o mai speria şi tu! am intervenit eu. Este ea destul de matură, ca să-şi poarte singură de grijă. - Ce aţi făcut cu cripta? Aţi comandat-o? întreabă Luminiţa. - La vară, răspunde Ana. Deja cele cu două locuri au ajuns la preţul de 17 milioane de lei. Dar o vom comanda pentru a nu lăsa grija în seama urmaşilor, că atunci nu se ştie ce condiţii şi preţuri vor mai fi. (Cripta am comandat-o abia în 2008 cu trei locuri şi a costat 66 milioane lei-vechi). Când Luminiţa se pregătea să plece de la noi, i-am spus: - Întreabă-l pe Adrian dacă vrea să-i dau Dacia 1300, că eu nu mai am nevoie de ea! E păcat să ruginească degeaba aici, în faţa blocului nostru, sub prelată. Să-mi dea un telefon şi să-mi spună când vrea să i-o aduc. Maşina merge foarte bine, dar nu mai plec nicăieri. - Sunt mirată, tată, că te desparţi atât de uşor de maşină după ce ai condus atâtea sute de mii de kilometri în toată ţara. Da, îi zic şi cred că se va bucura. ... După plecarea Luminiţei de la noi, Ana mi-a făcut o observaţie critică: 208

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Noi o îndemnăm pe Luminţa să se căsătorească, dar uităm că şi noi doi trebuie să ne gândim să intrăm în rândul lumii. - Ai dreptate. Căsătoria, în special actele şi cununia civilă, au fost o obsesie a femeilor dintotdeauna. - Nu vreau să facem nuntă, ar fi prea mult, dar să facem actele la Bucureşti unde să ne cunune preotul Galeriu, în biserică, iar naşi să ne fie Nuţi şi Sandu Dobre. Avem un avantaj că nici tu nici eu n-am fost cununaţi religios fiindu-ne interzisă acea ceremonie din cauza instituţiilor la care am lucrat. Eşti de acord cum am zis? insistă Ana. - Da, de acord, dar s-o facem la momentul potrivit, am răspuns eu. XI HIDROCELUL În luna octombrie 2002 m-am prezentat la Dispensarul nostru – MI – pentru controlul periodic. Medicul meu de familie, căruia i-am spus ce mă supără (jenează) de o vreme, m-a consultat, apoi a hotărât: „Este vorba de un hidrocel, adică a pătruns apă în scrot şi trebuie scoasă. Nu este afectat testiculul stând unde a pătruns acel lichid, dar el nu are ce căuta acolo şi trebuie scos – printr-o operaţie – adaugă medicul, pentru care motiv te trimit la Spitalul Militar din Constanţa. Este o bagatelă, dar se impune operaţia.” Mi s-a eliberat biletul de trimitere tip, iar luni m-am prezentat la Spitalul Militar. Ana insista să mă însoţească, dar mam opus, liniştind-o că o voi suna la telefon să-i spun când mă operează, apoi cu rezultatul şi când mă poate vizita ea. Până la ora 13.00 mi s-au făcut toate analizele de laborator pe baza unei baterii de sânge şi celelalte , fiind gata pentru operaţie, mai puţin cele ce se cer înainte de intrarea în sala propriu-zisă de operaţii. Seara am sunat-o pe Ana şi am anunţat-o: 209

NICOLAE C. DINU

- Mâine, în jurul orelor nouă voi intra în sala de operaţie. Testele de laborator sunt bune. În antecamera sălii de operaţie am fost oprit de o asistentă, care m-a înţepat în lobul urechii stângi pentru a stabili timpul de cuagulare al sângelui, după care mi-a făcut o injecţie de încurajare. În sala de operaţii mă aştepta chiar dr. Viorel Crângu, director al Spitalului în acel moment; acesta mi-a introdus anestezicul în coloana vertebrală, apoi m-a aşezat comod pe masa de operaţii. Operaţia a durat în total 22 de minute, în care am ştiut tot ce se întâmpla în jurul meu, doar un pic de oboseală mă încurca. Doi brancardieri au intrat cu o targă, pe care m-au aşezat şi au pornit cu mine spre rezerva pe care o ocupam din ziua precedentă. Lângă targă, aproape de capul meu, mergea asistenta din antecamera sălii, care-mi făcuse testul de cuagulare, iar acum striga: „Doamnă, dânsul este soţul dumneavoastră, cel care a fost operat acum!” Uitându-mă în jur am văzut-o pe Ana, care încerca să se ascundă lângă perete, ca să n-o văd eu, însă la uşa rezervei, odată cu targa dusă de brancardieri, a intrat şi ea. A aşteptat să fiu aşezat pe pat, iar după ce au ieşit cei doi cu targa, şi-a tras un scaun lângă patul meu şi am discutat, mai greu, deoarece abia acum limba mi se mişca încet ca efect al anestezicului. Ana zâmbea şi mă privea cu duioşie, poate şi cu milă, crezând că am dureri, dar am asigurat-o că nu mă doare nimic, doar limba nu prea mă mai ascultă, este grea. - Stai liniştit! mi-a spus ea, doar ascultă-mă dacă poţi! ... Un coleg de cameră i-a făcut semn şi i-a spus încet să mă lase să dorm, iar Ana s-a ridicat de pe scaun, mi-a potrivit branula cu tubul ce curgea din punga cu plasmă, apoi şi-a pus geanta pe umăr şi mi-a promis că va veni în dimineaţa următoare din nou; în timp ce îmi ştergea cu batista sudoarea de pe frunte, încet, de parcă se ferea să nu atingă vreo rană deschisă, după care 210

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

m-a sărutat, mi-a zîmbit, iar după ce l-a salutat pe colegul meu de cameră a părăsit rezerva. Peste puţin timp am adormit şi eu, cu faţa în sus şi cu privirea în tavan. Noaptea am fost deranjaţi de două ori de asistentele care veneau să facă injecţii celor care erau planificaţi din 6 în 6 ore. În zorii zilei m-a trezit zăngănitul de oale, farfurii, tacâmuri, zgomote care veneau dinspre oficiul alimentar, precum şi gălăgia celor care serveau hrana bolnavilor, amestecate toate cu mirosul de mâncare caldă. ... Ne-am trezit toţi, ne-am spus „Bună dimineaţa!” , apoi am început să discutăm despre motivele pentru care ne aflam internaţi în spital. Vecinul meu de pat m-a întrebat ce suferinţă am. I-am răspuns că a fost ceva uşor, un hidrocel, dar iniţial am avut o temere să nu fie altceva; el urma să fie operat de apendicită. La ora 8.00 s-a deschis uşa şi a intrat Ana în rezervă. - Bună dimineaţa! ne-a spus ea, în timp ce se aşeza pe pat, lângă mine. Cred că te simţi mai bine?! Pune-ţi trei dorinţe! - Să mă vindec repede ca să vin acasă; să fiu sănătos şi liniştit şi să nu îmbătrânesc prea repede. E bine? - E foarte bine! aprobă Ana. O veste tristă: un vecin din blocul din faţa noastră a murit ieri, iar mâine îl îngroapă. Ce este şi viaţa asta! oftează ea. - Eu nu mă tem de moarte, sunt curajos din fire, dar îmi este milă de oamenii care mor. Dumnezeu să-l ierte pe vecinul despre care spui! Prezenţa Anei m-a bucurat, îmi făcea bine, iar gesturile ei tandre ne apropiau tot mai mult. Când a plecat acasă, am rugat-o să nu spună că mă aflu în spital nici vecinilor, nici rudelor noastre. ... Rămas singur în rezerva mea, priveam mărgelele ce se scurgeau prin tubul care aducea plasma în branula conectată la mâna mea, în ritm cadenţat. Mă gândeam: „Aşa se scurge şi viaţa din om, ca printr-un dozator”.

211

NICOLAE C. DINU

În sâmbăta care a urmat a venit dr, Crângu – directorul spitalului, care a făcut ultima vizită, apoi am fost externat. Am plecat acasă fără s-o anunţ pe Ana, ca să-i fac o surpriză, drept mulţumire pentru vizitele pe care ea mi le făcuse aproape în fiecare zi la spital, pe care eu le-am considerat tot atâtea gesturi delicate între doi parteneri de cuplu, teste şi semnale care arată că îi pasă de mine. Multe zile am discutat despre problemele din spital, dar şi despre altele, de interes casnic. Deodată, Ana m-a întrebat: - Ce îţi spune ţie expresia „soţ ideal”? - Este o expresie care îl caracterizează pe partener, am răspuns eu râzând. Ei, contează mult substanţa ei! am adăugat apoi şi m-am gândit pe loc: „De ce mă întreabă? Este un vis al ei sau o extravaganţă să-ţi doreşti un soţ ideal? Poate se gândeşte că ar fi un norocgreu de atins? Da, toţi ne dorim ca partenerul nostru să fie ideal, dar...” Draga mea – reiau eu explicaţia – poate ai în vedere acea sumă de trăsături pozitive necesare ca să fii mulţumită, dar eu te sfătuiesc ca în cazul că ai constatat că unele lipsesc, dacă ai răbdare şi interes, puteţi construi împreună – tu şi partenerul – acel cod de principii şi reguli, care să vă ajute să vă modelaţi comportamentul şi viaţa. - Numai că răbdarea la care faci tu referire, în cazul nostru nu ştiu dacă mai avem timp. De aceea ţi-am spus eu la început că ai venit cam târziu, după ce am cam trecut amândoi prin viaţă, cu bune şi cu rele, a zis oftând. - Nu-ţi face griji! Omul învaţă toată viaţa, iar noi mai avem destul timp. Trebuie doar să mai adăugăm, pe lângă îmbrăţişări şi sărutări, acea comuniune a sufletelor, care s-a dovedit uneori, chiar mai preţioasă decât iubirea. - Aşa este. De aceea mă întreb uneori: de ce două persoane se iubesc la început, iar după o vreme sentimentele lor scad treptat, ajungând să nu se mai înţeleagă şi devin duşmani? 212

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Tu nu ştii povestea cu „butoiul cu miere”? o întreb eu. - Nu, nu ştiu. Cum este? - Atunci când relaţia între doi parteneri s-a clădit din spirit de aventură, din ambiţie, din necesitate sau doar din atracţie fizică şi nu din iubire pură şi potrivire de caractere, când constaţi că n-ai luat în calcul şi trăsăturile negative de caracter, care te descurajează, relaţia începe să scârţâie, ai un şoc puternic, vezi că nu poţi corecta pe cele negative şi recurgi la cel mai facil mod de soluţionare – despărţirea – semn că „mierea” din butoi s-a terminat. Unii acceptă relaţia „o convieţuire cu noduri” (certuri, contre verbale, lipsa comunicării în probleme importante), alţii adoptă tăcerea totală – muţenia. - Nu este cazul de aşa ceva la noi, replică Ana, în timp ce îmi aruncă o uitătură de şmecher pişicher şi mă întreabă aşa, ca în treacăt: Îţi mai aduci aminte de prima noastră întâlnire fizică, din 21 ian. 1994? O privesc şi zâmbesc şi eu cum i se colorează obrajii. - Da, desigur. Mai ales când te înveleai cu cearşaful până la gât, ca să nu te văd eu cum arăţi. Pudoarca!? - Hai, nu mai râde de mine! Nu voiam să mă vezi... - Atunci amândoi eram două suflete convalescente, care veneam după ce fusesem rătăciţi – fără să ştim unul de celălalt – apoi se nimerise să fi avut acelaşi divorţ de suportat, aproape ca un coşmar. - Ştii bine că după ce a murit Mihai, eu m-am îmbolnăvit, fiind internată aici, în Spitalul din Constanţa, de mai multe ori, apoi m-ai dus la Spitalul „Fundeni” din Bucureşti, iar în anul 2006, cu ajutorul cumnatului meu, Adrian, am fost la Spitalul de arşi din Bucureşti, unde am fost consultată şi de prof. dr. Oproiu, un entereolog renumit, care mi-a dat un tratament corespunzător. Deocamdată respect tratamentul şi mă simt mai bine.

213

NICOLAE C. DINU

XII CUMPĂNA PERICULOASĂ Aşteptam şi noi liniştiţi sărbătorile de iarnă şi Anul Nou 2008, dar în noaptea de 27/28 decembrie 2007 la ora 24.00, Ana m-a strigat speriată: - Vino, că îmi este foarte rău! Îmi vâjâie capul şi sunt ameţită rău! Cheamă repede o ambulanţă şi du-mă la Spital la urgenţă! Ambulenţa a venit destul de repede, iar un medic din secţia urgenţe a luat-o în primire pe Ana, a consultat-o şi i-a întocmit foaia de observaţie clinică pentru secţia Cardiologie, cu tensiunea 18/9, în stare gravă de fibrilaţie. Am însoţit-o până la lift, apoi în secţie, unde am aşteptat mult ca să vină medicul de serviciu, doctora Vizireanu ca să dispună procedurile necesare, inclusiv conectarea pacientei la aparatele specifice, deşi fusese anunţată de o asistentă din secţie. Fiind oră târzie din noapte, Ana mi-a spus să plec acasă, că nu mai am ce face în spital, unde totul depinde de personalul calificat. I-am promis că voi reveni în ziua următoare şi am plecat acasă. La ieşirea din incinta spitalului nu am găsit niciun taxi şi am plecat pe jos. Îngrijorat de situaţia Anei, n-am putut adormi până spre dimineaţă, dar la ora 6.30 am pornit din nou spre spital. Pe Ana am găsit-o dormind cu faţa în sus, respirâmd greu pe nas şi gură, pufăind din când în când. I-am studiat chipul şi am constatat că era plină de sânge pe faţă şi în jurul urechilor. Vecinii de pat ai Anei, un domn şi o doamnă, mi-au spus că după plecarea mea, aceasta a intrat în comă şi, în salon s-a produs alertă, cineva a anunţat-o pe doctoriţa Vizireanu. Împreună cu două asistente medicale, aceasta a bătut-o peste faţă şi i-au făcut masaj cardiac, apoi au adus şi un defibrilator cu care, în final, au reuşit s-o resusciteze şi a adormit, iar de atunci doarme şi acum; după ce şi-a revenit au conectat-o la aparate şi la punga de plasmă din acel „pom” metalic. 214

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Am aşteptat lângă ea să se trezească singură. Nu ştiam cum se va comporta , cum va reacţiona. Şi am avut dreptate. La început a privit spre mine şi nu a spus niciun cuvânt preţ de mai multe minute, semn că abia m-a recunoscut. Nu plângea, dar era dezorientată, întocmai ca soldatul japonez, care la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind izolat pe o insulă, încă nu aflase că acel război luase sfârşit. Ana avea o privire speriată, dar şi înceţoşată, încât mă temeam s-o întreb ceva pentru a nu-i produce un şoc. - Cum s-a întâmplat, draga mea? am întrebat-o cu blândeţe. - Nu ştiu. Nu-mi mai amintesc nimic, a zis ea. - Linişteşte-te puţin, ca să putem discuta! Cât timp a durat până când te-au conectat la aparate, după plecarea mea? - Cam o jumătate de oră, spune Ana, clătinând din cap, dar asta a fost după ce mi-am pierdut cunoştinţa; am aflat de la pacienţii din cameră, că eu am fost atât de ameţită încât nu mai distingeam nicio persoană din jur. - Îţi mai aduci aminte cum a început totul? - Nu prea. Mai întâi ameţeală – totul se învârtea cu mine, apoi că ceva ca aerul mă absorbea într-un hău întunecat, la fel cum absoarbe marea spre adâncuri un înotător obosit şi mai puţin experimentat – aşa cum am citit eu într-o carte – mi-a relatat Ana, cam dezlânat... - Care a fost momentul pierderii memoriei? am întrebat-o eu, ca să-i pot testa calitatea memoriei după eveniment. - Păi, s-a estompat conturul încăperii şi, treptat, a devenit aşa, pufos, prin care nu vedeam decât nişte umbre în mişcare, după care am simţit o moleşeală, semn că nu mai aveam niciun punct de sprijin. Obiectele din încăpere au început să se îndepărteze şi a apărut acel moment de sufocare. Atunci mi-am zis: „Gata! Sunt pierdută! şi respiram tot mai greu. Sunt învinsă!” am gândit şi de atunci n-am mai simţit nimic şi nici putere să vorbesc sau să strig. S-a oprit şi m-a privit fix, întrebător:

215

NICOLAE C. DINU

- Ce să-ţi mai spun? Nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic altceva, în afara unui vuiet surd, continuu, apoi s-a instalat acea linişte totală a morţii. - Ai slăbit mult! i-am spus eu, mângâind-o tandru pe faţă şi pe păr. - Da, simt şi eu o slăbiciune în tot trupul. După acea suferinţă sunt obosită de parcă aş fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. Acum simt că mă doare sufletul, nu numai inima, iar trupul parcă a început să se descompună în bucăţi. - Ştiu şi eu ce înseamnă să te doară sufletul; am simţit-o pe pielea mea în zilele din perioada 27.XII. 1993 – 05.I. 1994, când am bolit în singurătatea mea neştiut de nimeni. Mai întâi simţi că ţi se degradează progresiv trupul fizic, apoi ţi se usucă pielea, care se şi îngălbeneşte, la început în zona gâtului unde se formează acele pliuri (încreţituri – nişte zbârcituri) care, dacă durează mai multă vreme, devin ireparabile şi sunt foarte dureroase. Dacă ai nevoie să te îngraşi într-o perioadă mai scurtă, câştigând nişte kilograme, pielea se întinde şi scapi, alte remedii nu există. - Nu mă mai speria şi tu acum! îmi şopteşte Ana la ureche. Îţi mulţumesc că ai venit şi eşti aici, cu mine! Poate dă Dumnezeu să mă vindec mai repede şi să mă întorc acasă. Ajută-mă şi tu, mai ales acum, când sunt veştejită şi am atâta nevoie de tine! - Voi face tot ce depinde de mine ca să te însănătoşeşti! Ce să-ţi aduc de acasă? am întrebat-o înainte de plecare. - Nişte maiouri, chiloţi şi o altă pijama. Văd că asta are pete de sânge. - Alimente? Ce să-ţi aduc? (N-am vrut să abordez cu ea – deocamdată incidentul care a însoţit coma). - Nu prea ştiu. Poate nişte mere, banane, iaurt, ceva uşor. - Mâine ţi le aduc pe toate. Ai grijă de tine, în special de suflet, care trebuie păzit cu străşnicie, că nu ne aparţine. Abia aştept să te iau acasă, dar la fel aştept să te însănătoşeşti cât mai repede. La revedere! i-am mai spus, sărutând-o pe frunte, întrucât intrase doamna dr. Vizireanu în cameră. 216

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Îţi mulţumesc pentru tot! La revedere! a răspuns Ana. În drum spre casă mă gândeam: „La 28.XII. 2007 ora 0.40 Ana a cunoscut gustul morţii în secţia cardiologie din Spitalul Judeţean Constanţa, din vina doctoriţei Vizireanu, care era supărată pe Ana pentru că n-a mai acceptat-o ca medic de familie”. A doua zi, când am revenit la Spital, i-am spus Anei: - M-am gândit că ar fi bine să discut cu directorul spitalului incidentul în care puteai să-ţi pierzi tu viaţa din vina neglijenţei doamnei Vizireanu. Ce zici? - Nu! Deşi ar merita, nu vreau să le fac rău. - Poate vor mai lua şi ei nişte măsuri disciplinare pentru a fi evitate pe viitor alte asemenea incidente. - Bine că am scăpat eu, deşi era gata să „dau colţul” a zis ea, rămânând pe gânduri câteva clipe, după care a continuat: Nu mai aveam putere şi nici mijloacele necesare atunci pentru a mă opune „căderii” , doar priveam într-un punct din tavan şi totul mi se părea străin de mine; mă prăbuşeam complet, iar în memorie simţeam un mare gol. Astăzi, când îmi aduc aminte acea scenă, mă gândesc că noi, oamenii, suntem singuri pe lume, iar ajutorul vine doar de la bunul Dumnezeu. Pentru asta se vede că nu mai avem nevoie de alte argumente şi noi trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă. - Omul are în trupul lui rezerva de rezistenţă şi forţă. De aceea reuşeşte să supravieţuiască în condiţii vitrege şi chiar în singurătate, dar când starea de izolare se prelungeşte, în trupul şi sufletul lui se produc unele degradări: îl năpădeşte depresia, îi slăbeşte voinţa şi, treptat, începe să se retragă în el însuşi. Cele ce mi-a spus Ana m-au îngrijorat, dar n-am vrut să simtă starea mea, am glumit cu ea şi i-am urat să vină acasă cât mai curând, apoi am plecat. Pe drum spre casă, însă, analizam motivele îngrijorării şi încercam să găsesc soluţii pentru toate câte am de protejat şi de remediat în legătură cu sănătatea Anei, pe care trebuia s-o ajut să 217

NICOLAE C. DINU

rămână lângă mine în viitor, ştiind bine ce consecinţe pot avea AVC pentru om. În perioada cât am lucrat am văzut aproape toate feţele suferinţelor omeneşti, iar în cazurile în care am putut, i-am ajutat pe cei aflaţi în suferinţă, chiar dacă uneori a fost nevoie de unele sacrificii. Ajutorarea aproapelui este un mod direct de dăruire – să dai tot ce ai mai bun în tine. Dăruind semenilor tăi, vei primi, la rândul tău ajutor, cu aceeaşi intensitate şi căldură. De ce boală suferea Ana? m-am întrebat eu. După acea cumpănă se poate spune uşor – labilitate psihică pasageră. Dar dacă acea boală este o răzbunare din partea umbrelor trecutului nostru (al ei şi al meu) care apasă greu pe speranţa noastră comună de a beneficia de un strop de fericire în cadrul acestei relaţii şi calcă fără milă peste toate amintirile şi tainele noastre adunate împreună, de la prima noastră întâlnire când am luat hotărârea? La data de 21.01.2008 s-au împlinit 14 ani de când suntem împreună. Câţi ani vor mai fi? % După două săptămâni Ana era declarată aproape vindecată şi i s-a făcut externarea din spital, însă a rămas cu o fibrilaţie permanentă a inimii. Specialiştii în domeniu susţin că este mai bine aşa, întrucât tensiunea arterială nu mai este oscilantă. Când am scos-o din curtea spitalului, am urcat într-un taxi şi am pornit spre casă. O priveam discret când ea era ocupată cu documentele privind perioada spitalizării şi mă îngrijora ce vedeam: era trasă la faţă şi fără vlagă în trup, dar mi s-a părut puţin nervoasă, ceea ce nu mi-a plăcut. Ea m-a observat şi m-a întrebat, când am ajuns acasă, după ce ne-am dezbrăcat şi am rămas de vorbă pe fotolii: - Nu-i aşa că te-ai gândit la ceva grav în legătură cu sănătatea mea? Nu te îngrijora! A fost doar o zgâlţâitură de 218

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

„rutină” . Am mai suportat una mai înainte, dar n-a fost urmată şi de comă, ca de data aceasta. Acum, după ce am rămas în fibrilaţie permanentă, pericolul este mult mai mic. Dar dacă vom rămâne împreună, trebuie să mă protejezi şi tu şi să mă ajuţi în situaţiile mai dificile, întrucât am rămas sensibilă. Dacă toate merg bine putem spera să sărbătorim împreună şi nunta de argint, a spus ea zâmbind tandru. Ei, dacă am fi fost noi împreună de la început, de tineri, ne-am fi format altfel şi n-am fi trecut prin atâtea încercări şi acum poate am fi avut pretenţii să sărbătorim chiar şi nunta de diamant împreună (râde în hohote). Acum să-ţi spun sincer: „Mă bucur mult că sunt cu tine după atâţia ani de singurătate, iar după cei 14 ani petrecuţi împreună, atît m-am obişnuit cu tine, încât nu ştiu ce aş face singură! Cred că aş fi ca o navă eşuată – cum se spune în marinărie – şi cum am citit eu în cartea ta „Ora de marinărie”, deşi nu prea ştiu eu ce înseamnă cuvântul eşuată.” - Nava – fie vapor sau alt tip de barcă plutitoare – când pluteşte pe apă şi întâlneşte o porţiune de uscat pe care nu-l mai poate trece, rămâne suspendată. Atunci elicea care o pune în mişcare se învârteşte în aer (în gol) , iar motorul navei devine ineficient – am explicat eu. % În altă zi mă bărbieream în baie. A intrat Ana şi s-a studiat în oglindă câteva minute, iar eu o priveam din spatele ei şi ce vedeam: un chip crispat şi palid, cu orbitele ochilor de nuanţă vineţie, cu globii oculari puţin dilataţi, iar în partea albă avea nişte vinişoare roşii, care indicau o tensiune crescută. Ochii ei mi s-au părut marcaţi de o spaimă ascunsă. A întors faţa spre mine şi mi-a spus: - Câtă dreptate are Ioana Radu în cântecul ei! - Ce vrei să spui? am întrebat-o eu. 219

NICOLAE C. DINU

- „Am început să-mbătrânesc Degeaba dau oglinda afară... ... Îmbătrânesc şi-mi pare rău....” - Nu-ţi face probleme, draga mea! Mai avem de trăit destul, dar trebuie să păzim mai mult sufletul. Ştii şi tu că prin suflet mai pot umbla şi ochii reci ai psihanalistului austriac Sigmund Freud sau ai psihologului dr. D. Ruppert, care încearcă să vindece oamenii, deşi s-a dovedit că nicio teorie nu va reuşi să imunizeze total. ... După vreo două săptămâni de zile, discutând cu Ana despre viaţa noastră în cuplu, aceasta a devenit brusc nervoasă, iar când i-am atras atenţia că nu este bine ce face, a devenit irascibilă, ridicând tonul şi, pe fondul unor neînţelegeri, m-a repezit, obligându-mă să-i reproşez următoarele: - Asta este mulţumirea ta pentru tot ce am făcut eu pentru tine? Sunt dezamăgit de comportarea ta. Te-ai învăţat să trăieşti singură şi doreşti, poate, să fii, din nou, independentă şi să nu dai socoteală nimănui. Dacă aş fi ştiut de la început, poate te-aş fi ocolit. M-am înşelat crezând că pe parcurs te vei adapta vieţii în doi, într-un cuplu serios, iar acum constat – cu părere de rău – că relaţia noastră se destramă şi se îndreaptă spre ruină. Ce se întâmplă cu tine? Trauma din spital te-a schimbat la 180 grade, încât nu te mai recunosc. O fi boala sau ai alt motiv? - Dacă nu-ţi convine, poţi să pleci, că eu nu te reţin! a fost răspunsul ei, venit ca o palmă, după ce eu am ieşit din cameră, ca un strigăt de adio. Vorbele Anei m-au lovit rău. N-aş fi vrut să ajungem la o atare situaţie, ştiind bine amândoi că cearta în familie este un semnal de alarmă, care scoate la suprafaţă lucruri, sentimente şi fapte negative, ca: ura, furia, tristeţea, precum şi alte manifestări care distrug iubirea şi pacea casei; de aceea trebuie evitate astfel de emoţii. Am plecat de acasă fără o ţintă anume şi toată ziua am hoinărit prin parcul Tăbăcărie şi prin Satul de Vacanţă, tot 220

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

gândindu-mă la situaţia ce se crease în relaţia noastră, după ce la început ne înţelesesem destul de bine, iar eu îi promisesem să am grijă de ea, s-o apăr de singurătate, de lipsuri şi de griji. Nu-i cerusem, în schimb, decât un pic de afecţiune – atât cât putea să dea – precum şi o atitudine de înţelegere şi sinceritate, iar când mă întorc acasă să mă aştepte veselă în prag. M-am auzit întrebându-mă în şoaptă: „nici de această dată n-am nimerit-o, semn că nu am avut noroc. De ce oare? Unde este vina mea?” mă întrebam în timp ce inima îmi vibra în piept de durere. Mi-am adus aminte că altă dată femeile pe care le-am cunoscut m-au apreciat, m-au respectat, iar unele m-au şi iubit. Nu-mi pot da seama ce se întâmplă acum cu mine. Pe Ana am respectat-o şi ajutat-o de la început, dându-i dovadă de cinste şi loialitate, deşi la început n-o iubeam, dar am căutat să avem o relaţie armonioasă în doi. Odată mi-a spus: „Nici nu mai ştiu de când n-am mai râs”, iar de atunci, multă vreme, am căutat s-o înveselesc – aproape seară de seară – cu glume, cântece, bancuri decente etc., întârziind la poveşti până târziu în noapte. Într-o seară, însă, când i-am povestit câte ceva despre Regiunea Dobrogea, Ana s-a întunecat la faţă şi a rămas pe gânduri. - Ce s-a întâmplat? De ce taci? am întrebat-o eu. - Mi-ai amintit de venirea mea în Dobrogea, în 1959. Să ştii că n-am fost primită cu flori, ci cu multă muncă timp de 31 de ani fără întrerupere, cum ţi-am spus de la început. Am căpătat experienţă muncind şi având grijă să păzesc permanent „eticheta” care mă apăsa greu. Acasă, părinţii trecuseră printr-o criză generală, tatălui meu îi confiscase statul magazinul, iar bunicului meu îi sistase pensia. Uneori am dus-o greu, dar a trecut! % Din parc, în aceiaşi zi, dar mai pe seară, mi-am adus aminte de prietenul meu psiholog şi medic de familie T.P. , pe care 221

NICOLAE C. DINU

îl cunoşteam de peste 20 de ani. De câţiva ani se pensionase şi nu mai lucra nicăieri, încât l-am găsit acasă. - Salut, doctore! Îţi doresc multă sănătate şi pensie lungă! - Stai jos şi spune-mi ce te aduce la mine! Te văd destul de necăjit şi nu-mi place deloc cum arăţi. - Sunt tare îngrijorat de sănătatea soţiei – şi i-am spus toată povestea Anei, cu păţania din spital. - Îngrijorarea ta este justificată pentru că sincopa cardiacă poate evolua oricând spre moarte, chiar subit. Ea apare mai des când se produc aritmii şi când există unele leziuni cardiace obstructive precum: boli valvulare (stenoză aortică sau stenoză mitrală) sau când apar cheaguri de sânge pe traseul vaselor mici (capilare) existente, de obicei, în zona creierului sau la plămâni, unde pericolul creşte. Dacă se mai combină şi cu astmul bronşic sau vreo tumoră cardiacă, situaţia se complică. Boala debutează, de obicei, cu oboseală (acea somnolenţă ce se manifestă în timpul zilei). Dacă este vorba de o oboseală cronică, ea este determinată de o insuficienţă cardiacă ce se manifestă şi în tulburarea somnului pe timp de noapte. Se ştie că activitatea psihică are o mare influenţă asupra organelor puternic vasculariyate, iar dacă se prelungesc stările de tensiune emoţională, ele produc modificări psihogene ale activităţii cardiovasculare. La fel şi stresul psihic grăbeşte apariţia şi agravarea bolilor cardiovasculare, iar dacă se mai asociază şi alţi factori de risc, precum alcoolul, tutunul, insuficient somn, sedentarism şi consum de grăsimi, toate conduc la obezitate, care sporeşte pericolele. Cred că este bine ca s-o duci pe soţie să facă o hemogramă, pentru a afla concentraţia în sânge a substanţelor nocive. Este vorba de proteina reactivă „C”, care, dacă este peste 1 mg. la un litru de sânge, deja ne anunţă că este o stare de pericol. Limita minimă oscilează între 1-3 mg / litru de sânge, peste care se consideră un risc periculos care poate conduce la infarct miocardic sau AVC (accident vascular cerebral), ambele deosebit de grave. 222

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Aşa pot fi depistate la timp inflamaţiile silenţioase (ascunse) din organismul uman, care, netratate din timp, pot deveni periculoase. În legătură cu depresia, ce să-ţi spun? Ea este de trei feluri: depresie uşoară, de intensitate medie şi severă, ultima fiind cea mai grea, încât bolnavul nu se mai ridică din pat. Depresia are mai multe moduri de manifestare, ca: dezamăgire, tristeţe, lipsa de interes, stări de epuizare fizică, apatie, agitaţie, diminuarea capacităţii de concentrare, labilitate psihică, euforie, irascibilitate, dereglarea somnului, nervozitate permanentă, tonus afectiv scăzut. Depresia poate fi combinată şi cu alte boli ca: diabet, boli degenerative ale sistemului nervos – demenţa sau Alzhaimer – ori dacă depresia survine după un infarct miocardic sau după un AVC, când poate deveni şi mai periculos, pentru că poate recidiva oricând. Despre cauzele depresiei trebuie ştiut: Depresia este o problemă a întregului organism uman, nu numai a creierului şi are mai multe cauze: - pierderea unei persoane dragi, apropiate; - unele experienţe traumatizante din copilărie şi din istoria personală a bolnavului; - predispoziţia la depresia ereditară; - iarna şi toamna, din lipsa luminii solare, de care depinde secreţia melotoninei, acel hormon al fericirii şi al somnului etc. Tratarea depresiei se face cu medicamente antidepresive, după care, când pacientul a ajuns la un echilibru oarecare se poate începe psihoterapia, cu recurs la psihanaliza şi terapia comportamentală şi interpersonală. Preventiv se cere ca persoana să urmeze o dietă sănătoasă bazată pe fructe şi legume proaspete, rodii, ghimbir, stafide, brocoli şi plante aromate, fructe de pădure şi peşte: hering, somon, ton, macrou; linişte şi plimbări în aer liber; nu se recomandă izolarea bolnavei şi nu trebuie lăsată singură, dar să trăiască într-o colectivitate restrînsă, mai ales acum, când suferă şi de astm 223

NICOLAE C. DINU

bronşic, care îi dă ameţeli (vertij) şi pierderea controlului, cu senzaţia de infarct miocardic. După ce asupra ei s-a intervenit agresiv, apoi cu defibrilatorul, la resuscitare, precauţia trebuie să fie şi mai mare. Nu i-a fost uşor să suporte toate acele intervenţii traumatizante – a încheiat doctorul T.P. explicaţiile. I-am mulţumit pentru tot, i-am spus că voi reveni, dacă situaţia se schimbă şi am plecat grăbit acasă. ... După ce am internat-o pe Ana în spital de la 28.12.2007, am început să citesc orice publicaţie de sănătate, în special în legătură cu depresia şi bolile cardiace, iar discuţia cu psihologul şi doctorul T.P. mi-a confirmat aproape toate situaţiile pe care le citisem, lămurindu-mi toate temerile pe care le aveam şi încurajându-mă să caut soluţiile necesare pentru uşurarea situaţiei şi însănătoşirea Anei. Aflasem astfel că atunci când bolnavul strigă după ajutor, acesta este semnalul de alarmă că el are nevoie de intervenţia promptă a unui specialist care să acţioneze pentru deblocarea energiilor negative care s-au acumulat în diferite zone ale trupului său. Într-o lucrare a preotului Ghe. Drăguliu, care este şi profesor universitar, autorul vorbeşte despre acea „călătorie internă în pivniţa fantomelor”. Aceasta o spune când se referă la psihanaliza pe care o descrie ca pe o relaţie între spirit şi suflet. Domnia sa spune că sufletul omului este conectat în plex (la lingurea), unde se adună toate emoţiile. Aşa stând lucrurile, se înţelege că sufletul este suportul întrgii activităţi psihice şi el întreţine tot metabolismul celular. De aici vine şi expresia: „Mă doare sufletul”, iar Dumnezeu, ascultându-ne limbajul sufletului, ne vine în ajutor, atunci când îl chemăm în rugăciunile noastre fierbinţi. Cu acest prilej am reuşit să înţeleg mai bine PUTEREA RUGĂCIUNII şi multe alte fenomene religioase.

224

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Pe om nu-l oboseşte munca fizică în toate cazurile, mai tare îl obosesc grijile, resentimentele, frustrările, lipsa comunicării şi plictiseala, iar certurile în familie ucid căsnicia. Revenind la pivniţa fantomelor, am înţeles că acolo sunt depozitate toate faptele şi întâmplările prin care a trecut omul în viaţa lui. Unele au produs dezordine acolo, iar pentru a restabili ordinea este nevoie de două persoane: bolnavul şi terapeutul, ultimul având rolul de ghid pentru a scoate acele fantome la lumină. Dacă ele sunt lăsate nemişcate în acea „pivniţă”, pot declanşa conflicte, suferinţe şi disfuncţii nevrotice care produc dureri şi temeri acolo , în interiorul nostru, unde ne întâlnim cu subconştientul, care înregistrează totul întocmai ca un computer. Unii oameni care ajung să coboare în acel „Infern” , se sperie de cele ce văd acolo. Iată ce spune psihanalistul Sigmund Freud în legătură cu acest „infern”: „Destinul nostru are ascendent în părinţi încă din momentul concepţiei copilului, iar boala pe care el o moşteneşte de la ai săi părinţi, o va transmite şi moştenitorilor săi, din generaţie în generaţie”. Majoritatea bolilor au o cauză psihică, ea produce blocarea energiilor aflate în conflict, iar terapeutul este chemat să le deblocheze. Traumatismele psihice, la rândul lor, sunt generatoare de boli trupeşti, pentru că sistemul imunitar este controlat de factori psihici. Tot Freud spune mai departe: „Psihanaliza nu te face mai fericit, ci mai sănătos, ajutându-te să-ţi împlineşti destinul tău ca om. Iar viaţa omului oscilează în timp şi este când frumoasă sau urâtă, bună sau rea, dar omul este obligat s-o trăiască, că altfel ar rătăci prin Univers sau ar muri”. Profesorul Frantz Ruppert susţine că persoanele care sunt afectate de diferite traume, riscă să facă diabet şi cancer de patru ori mai mult decât ceilalţi. Iar toate aceste suferinţe fizice care 225

NICOLAE C. DINU

izvorăsc din tulburările sufletului au constituit depresia – boala secolului XX şi în România. Depresia – spune Ruppert şi alţi specialişti – poate fi tratată medicamentos şi se poate corecta dezechilibrul bolii, dar adesea, acel tratament îl poate elimina din peisaj pe cel care îl foloseşte. ... Religia ne spune şi ea că iubirea vindecă traumele sufletului omenesc, cu condiţia ca bolnavii să nu pună ziduri între ei şi ceilalţi, ci să lase deschisă „uşa iubirii”. Izolându-se de cei din jur (aşa cum a făcut Ana timp de 21 de ani – a recurs la ura faţă de bărbaţi) nu şi-a mai deschis sufletul, separând astfel mintea de trup pentru o lungă perioadă de timp. Ajuns acasă m-am dezbrăcat şi m-am culcat. Ana a venit la mine în cameră şi m-a întrebat: - Unde ai fost toată ziua? - M-am plimbat prin parc şi prin Satul de Vacanţă, apoi am vizitat un prieten. - Hai să mănânci ceva! - Nu-mi este foame, că am mâncat la Mamaia. - De ce eşti supărat pe mine? - Nu sunt supărat pe tine. Iar acum sunt obosit şi aş vrea să dorm. Dacă vrei, putem discuta mâine, după ce mă întorc din oraş, unde vreau să rezolv o problemă importantă. Te rog să mă înţelegi! Iar Ana m-a înţeles şi a plecat în camera ei. În ziua următoare m-am îmbrăcat şi am plecat să-mi caut o cameră cu chirie în cartier, aproape de adresa unde locuiam eu împreună cu Ana, dar până la ora 10.00 nu reuşisem să primesc un răspuns afirmativ. Întâmplător m-am întâlnit în zona Pieţei Tomis III cu un coleg de şcoală , cu care am stat mai mult de vorbă, iar la despărţire, l-am întrebat: „Nu ştii prin apropiere vreo cameră de închiriat?” „Pentru tine?” m-a întrebat el. „Nu pentru mine, ci pentru un nepot al meu. Aş prefera la bloc, unde este încălzire centrală şi condiţii igienice, nu încălzire cu lemne şi celelalte”. 226

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Colegul meu a scos din buzunar telefonul mobil şi a format un număr, apoi a început să-mi explice: „Am un prieten care ştie multe despre spaţii de locuit. Alo! Hai noroc, Paule! Ce faci? Da, sunt prin piaţă, m-a trimis Sanda după cartofi şi peşte. Măi, Paule! Cum găsim repede o cameră de locuit, ceva, o garsonieră separată, ar fi ideală!?” „Ai răbdare să verific în carnetul meu!” După aproape un minut, Paul i-a transmis adresele la două blocuri cu garsoniere, bucătărie , baie, iar una era mobilată cu toate cele necesare traiului, inclusiv ustensilele de bucătărie şi frigider. Mai avea şi acces la balcon. Le-am notat, iar după ce le-am vizitat – împreună cu colegul meu – am decis să discut preţul cu unul dintre proprietari – 800 lei pe lună, dar îţi plăteşti apa şi căldura! ... Am acceptat preţul pentru că mi-a plăcut camera, mai ales că eram aproape de piaţă şi de toate mijloacele de transport. Iam spus că voi reveni. După ce m-am despărţit de fostul meu coleg, m-am întors acasă, în jurul orelor 13.30. - Am pregătit masa! m-a anunţat Ana, deschizând uşa camerei mele. Nu este bine să stai flămând. - Vin imediat! am răspuns eu. Am mâncat amândoi în tăcere, i-am mulţumit pentru masă, apoi m-am întors în camera mea, unde mi-am făcut planul de mutare la noua locuinţă. Privind biblioteca plină cu cărţi – mai mult de jumătate erau cumpărate de mine – m-am gândit să cumpăr nişte saci din material plastic mai rezistent, să le aşez cu grijă, pentru a evita deteriorarea lor; la fel voi proceda şi cu îmbrăcămintea, încălţămintea, lenjeria şi celelalte, iar butelia, maşina de spălat şi maşina de scris le voi duce cu grijă cu un taxi carosabil. După ce a spălat vasele, Ana a venit la mine în cameră şi m-a întrebat: - Ţi-ai rezolvat problema importantă de care spuneai? - Da. Iar în zilele care urmează voi pleca din casa ta, ca să nu te mai încurc. Am găsit o garsonieră cu chirie. N-am crezut că 227

NICOLAE C. DINU

te vei purta astfel cu mine, deşi odată mi-ai vorbit de iubire, încât eram gata să te cred. Sunt dezamăgit, speram să te acomodezi cu mine, dar tu, în loc să cooperezi cu mine, mă respingi şi asta mă îngrijorează în ultima vreme. Cauza n-o ştiu, încă, poate fi trauma de la spital, prin care ai trecut şi eşti mereu irascibilă, nervoasă, parcă o faci dinadins. - Unde vrei să pleci? Nu vreau să mai stau singură! aproape a ţipat ea. De acum nu mai pot face faţă obligaţiilor vieţii. Ştii bine că timp de 21 de ani am fost şi bărbat şi femeie, dar acum simt că nu mai pot. Prin acele cuvinte strigate, Ana voia să-mi spună, pe ocolite, că vrea să-mi transfere mie acele obligaţii, dar nu îndrăznea să o facă direct, să mi se încredinţeze mie, poate din cauza eternei ei obsesii de viaţă independentă. Am lăsat-o să se liniştească, apoi ea a intervenit: - Ce se întâmplă cu noi? - Asta m-am întrebat şi eu. Poate or fi eşecurile noastre din vechile căsnicii, care ne-au adus în situaţia să nu mai avem ce să ne spunem şi fugim unul de celălalt? - Nu este asta! Doar la început am avut unele îndoieli în legătură cu tine – atunci ţi-am spus ceva – dar pe parcurs m-am convins că greşeam, dar ... - Ce îndoieli puteam eu să-ţi aduc ţie? - Ei, am crezut că mă consideri o pradă uşoară şi vrei doar aşa ... să ai o aventură cu mine, ca orice bărbat, în timp ce eu doream o relaţie serioasă , să fim împreună. Azi te consider om serios, interesat de această relaţie şi te rog să mă ierţi pentru ieşirea mea din zilele trecute! - Eu nu te-am minţit niciodată, dar nici n-am făcut paradă de seriozitatea şi de loailitatea mea, lăsînd să vorbească faptele. - Iar acum vrei să pleci, tocmai când am mai multă nevoie de tine. Abia când începusem să uit de depresie şi de traumele suferite în spital, de tristeţea şi anxietatea mea, îmi aduci iar aminte de ele. 228

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

- Da, Ana, dar mi-ai spus că urăşti bărbaţii şi că ai vrea să te refugiezi în munţi, în mijlocul pădurii. Singurătatea este cel mai detestabil sentiment de pe lume. Credeam că ai învăţat acest lucru. Şi eu am fost singur patru ani de zile. Ţi-am povestit că am umblat prin ţară, prin munţi şi păduri – locuri pline de verdeaţă, aer curat şi multă linişte – dar nu poţi sta toată viaţa acolo. Eu te sfătuiesc să uiţi trecutul şi să începi să trăieşti. Nu rupe punţile cu viaţa reală! Bucuriile trec, dar necazurile rănesc şi lasă cicatrici dizgraţioase, care-ţi ies în faţă când te aştepţi mai puţin. Fericirea se măsoară în clipe, care uneori valorează cât o viaţă întreagă. - Pentru cele ce am spus atunci, te rog să mă ierţi şi tu! Mam speriat când am văzut că te-ai supărat şi ai devenit nervos. Ştii bine cât de repede intru eu în panică! Şi asta pentru orice vorbă sau gest din partea ta, chiar şi atunci când strănuţi involuntar, luându-mă prin surprindere. Când am zis atunci „că poţi să pleci”, a fost o clipă de furie, din cauza slăbiciunii mele de după spitalizare şi n-am mai chibzuit ce spun. Ajută-mă şi tu să-mi revin complet! Numai aşa vom putea fi fericiţi din nou. Acum îmi dau seama că, fără voia mea, am cam „alunecat de pe şine” – o stare de labilitate psihică – cum o numesc medicii. - De aceea eu cred că este bine să-ţi aduci aminte cât mai des că Dumnezeu nu ne încearcă niciodată în zadar, ci vrea să ne aducă aminte de unele fapte pe care le-am tratat cu uşurinţă şi ne pedepseşte pentru ele, iar noi nu trebuie să ne împotrivim – să ne răzvrătim – ci să acceptăm şi să trăim cu demnitate acele pedepse, apoi să-I mulţumim pentru avertismentul dat. - Nu ştiu de ce îmi pierd controlul uneori. Odată tu mi-ai spus ceva în legătură cu Sfântul Duh, dar am uitat despre ce era vorba. Te rog să-mi repeţi! - Sfântul Duh este o prezenţă vie care se află în interiorul nostru (la lingurea – în plex), aşa cum preciza preotul nostru Ghe.

229

NICOLAE C. DINU

Drăgulin. Acest Sf. Duh este desăvârşit şi el înseamnă pace, armonie, iubire şi la el trebuie conectat fiecare om de la naştere. Această prezenţă vie ajută copilul în primele clipe când vine pe lume să aibă parte de prima respiraţie din viaţa lui, pe care o primeşte din Univers. - Înseamnă că în interiorul meu ceva s-a şubrezit, de am ajuns să-mi pierd acel auto-control – zice Ana. - Da, este o explicaţie. Dar tocmai de aceea tu trebuie să te eliberezi de tensiuni şi să laşi să curgă lin prin trupul tău acel flux care vine din Marele Univers. Dar pentru asta trebuie să nu mai urăşti pe nimeni, indiferent ce rău ţi-a făcut, să înveţi să ierţi şi să ai o inimă plină de iubire şi un suflet născut din dragoste. Evită, de câte ori poţi, ura şi gelozia! - Te rog şi pe tine să fii alături de mine şi să mă ajuţi să-mi revin cât mai repede. Înţelege-mă că nu mai am pe altcineva la care să apelez. XIII PUTEREA RUGĂCIUNII – MIRACOL? După ce citisem atâtea publicaţii importante care vorbesc despre sănătatea oamenilor şi avusesem acea discuţie cu dr. T.P., începusem să mă tem şi mai mult de starea de sănătate a Anei şi mă hotărâsem să caut soluţii care s-o salveze, s-o ajute să trăiască şi să se însănătoşească complet, pentru a fi din nou veselă şi puternică. Nu concepeam că trebuie s-o pierd, să pierd acel pilon dureros al vieţii mele, de care nu mă mai puteam lipsi şi atunci am hotărât să fac tot ce va depinde de mine ca s-o ajut să-şi revină. Devenisem conştient că recuperarea ei totală depindea de timpul şi mărimea leziunilor pe care le produsese acel AVC, ca şi de rezervele biologice ale Anei , care îmi erau necunoscute. Era perioada critică în care AVC era considerat unul din principalele cauze ale mortalităţii din România. 230

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Adesea mă pomeneam studiindu-i chipul Anei, din profil şi din faţă, pentru a identifica discret vreo asimetrie a chipului ei, alteori o provocam la unele discuţii pentru a-i testa memoria, îi urmăream mersul sau / şi mişcarea mâinilor, pentru a descoperi vreun semn de pareză etc. În general eram mulţumit că îşi revenise destul de bine după acel şoc oribil , care-mi luase orice speranţă de vindecare. A fost groaznică acea „ischemie focală” – cum o numesc specialiştii în domeniu, când sângele ei n-a mai circulat prin capilarele din creier o vreme din lipsa oxigenului şi glucozei, de aceea a fost considerat un miracol faptul că a supravieţuit. Tot specialiştii susţin că, creierul omenesc are capacitatea de a repara daunele produse de AVC. ... Am mai citit odată pasajul unde se vorbeşte de procesul de regenerare, numit şi fenomenul de neurogeneză şi am găsit specificat: „cu condiţia ca circuitele din diferite structuri ale creierului să se reînnoiască cu celule noi.” Cum se face? Prin tratament. M-am întrebat dacă rugăciunea ajută, iar gândul m-a dus imediat la Muzica celestă din biserica catolică Sf. Anton, pe care am ascultat-o eu în iunie 1997, când mai mergeam la Biblioteca Judeţeană din str. Episcopiei ca să împrumut cărţi pentru a citi (Azi Biblioteca are un sediu nou, lângă Centrul Militar, vecină şi cu Şcoala Comercială). Această muzică am descoperit-o întâmplător, când am trecut pe lângă biserică. Uşa de la intrare fiind deschisă, sunetele emise de orgă se auzeau şi pe stradă. Am intrat. Înăuntru, lângă orgă era un bărbat care repara anumite piese, iar după fiecare intervenţie, făcea proba. Era o muzică celestă, divină şi, fără voie, am exclamat: „Doamne, ce muzică minunată! De aici îşi pot lua sănătatea oamenii în suferinţă”. Meşterul îşi continua conştiincios meseria. L-am salutat, apoi am zăbovit lângă el aproape 30 minute de plăcerea melodiilor, care te invitau să zbori. 231

NICOLAE C. DINU

La plecare, acesta mi-a spus: „V-au plăcut melodiile. Le puteţi asculta la fiecare liturghie de marţi şi duminică, dar intrarea pentru slujbă se face prin strada Nicolae Titulescu”. I-am mulţumit şi am ieşit în stradă, având în memorie acordurile muzicii care mă înveseleau. În următoarea zi de marţi am adus cărţile citite la Bibliotecă, apoi am intrat în biserica Sf. Anton, unde am aprins lumânări, am făcut o rugăciune scurtă la icoana Sf. Fecioare Maria, mi-am căutat un loc pe o bancă şi am aşteptat venirea preotului. Lângă mine era o doamnă care venea regulat la slujbe şi ma întrebat: „Veniţi prima dată la Slujba Liturghiei?” „Da” , i-am răspuns. „Aveţi pe cineva bolnav?” „Soţia” şi i-am spus, pe scurt, păţaniile de la Spitalul Judeţean. „Liturghia are puteri vindecătoare, dar era mai bine să vină soţia”, a zis doamna. „Nu poate, încă”, am răspuns, apoi a intrat preotul care a început slujba, cu corul, orga şi cântări, cu participarea tuturor enoriaşilor, deşi eu nu ştiam textele, dar sala fiind aproape plină, parcă pluteam toţi pe aripile muzicii. După slujbă a urmat împărtăşirea, apoi o pauză, după care preotul a spovedit câteva persoane. Profitând de pauză, am mers la preotul paroh şi l-am rugat să mă asculte şi să-mi dea un sfat şi îndrumare. I-am explicat situaţia Anei pe scurt şi dacă pot veni eu în locul ei să particip la slujbă. - Da, se poate! a încuviinţat preotul. Rugăciunea în grup este o terapie în comunitate cu rezultate de vindecare mai bune, pentru că prin această socializare masivă se realizează şi o captare sporită a vibraţiilor din Marele Univers, în aşteptarea unui semn de la Dumnezeu. Iubirea dintre oameni devine o forţă tămăduitoare. Dar nu este uşor pentru cel ce suferă. Tristeţea şi suferinţa întunecă mintea. Soţia să facă rugăciuni în care să folosească mai des cuvintele IARTĂ-MĂ, care au o mare valoare

232

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

şi putere de vindecare, iar semnul crucii (al închinării) sfinţeşte totul de fiecare dată. De câte ori are ocazia, să folosească aghiazma, care nimiceşte chiar şi otrava. Mi-ai spus că a avut AVC . Acesta are cauze alimentare dar şi psihice, ca majoritatea bolilor şi ele produc blocarea canalelor energetice cu energii care se află în conflict şi atunci este nevoie să fie deblocate. Spune-i soţiei că o iubeşti ori de câte ori ai ocazia, că o ajută psihic să se vindece, a mai spus preotul. I-am mulţumit şi am promis că voi veni de fiecare dată la Liturghie, aşa cum mi-a stabilit dumnealui. N-am plecat imediat din biserică, am mai zăbovit o vreme la discuţie cu aceeaşi doamnă de lângă mine, care aştepta să-i vină rândul la spovedanie. Nu văzusem cum se procedează şi eram curios, e simplu: cel ce se spovedeşte intră într-un fel de cuşcă din lemn, pregătită pentru spovedanie (Confesional) iar de cealaltă parte se aşează preotul care ascultă. Acolo îşi varsă păcatele cei care au greşit, apoi preotul le dă canon. ... Biserica Sf. Anton este o construcţie frumoasă pe dinafară, dar pare mică, însă în interior sala este destul de mare, chiar un lăcaş de cult măreţ, având o sală de rugăciune largă, prevăzută cu vitralii colorate şi înalte, prin care pătrunde lumina şi razele calde ale soarelui de aprilie, o sală aproape plină de lume. Când am ieşit din biserică, m-a mângâiat un soare blând cu razele lui calde. Mă siţeam uşor şi grăbeam pasul să ajung mai repede acasă, ca să-i povestesc Anei ce minunat am petrecut în biserica Sf. Anton. M-am întrebat în gând: „Ce durere, mâhnire şi neîmpliniri chinuie sufletul acestei fiinţe? Ea nu are copii care s-o supere, iar eu mă port corect şi responsabil cu ea”. Când am intrat pe uşa apartamentului i-am zâmbit, m-am aplecat şi am sărutat-o, iar ea s-a mirat:

233

NICOLAE C. DINU

- N-ai mai făcut asta de mult. Ce s-a întâmplat cu tine de eşti aşa vesel? I-am povestit tot ce am făcut la biserica Sf. Anton, apoi iam propus să meargă la Liturghie, iar eu o voi însoţi. Este o slujbă duhovnicească cu puteri tămăduitoare, am insistat eu. Viaţa poate avea şi alte culori iar bucurii şi beneficii mai poţi avea până la o anumită vârstă, iar după aceea .... Hai să încercăm înainte de a expira acest termen limitat de vârstă să nu pierdem trenul de care aminteşte Ioana Radu în cântecul ei: „Că nu poţi merge-n trenul vieţii Decât un drum, un singur drum!” Să ştii că iubirea nu este veşnică, valenţele ei se mai schimbă la fel ca şi viaţa care este supusă unei perpetue schimbări şi înnoiri ale celulelor trupului omenesc. - Te cred, dar acum nu pot merge până acolo şi mai ales, naş putea să rezist atâta timp cât ţine slujba. Dacă vrei, du-te tu! Făo pentru mine! Iar eu am înţeles-o şi am procedat întocmai: în fiecare marţi când se slujea Liturghia, iar uneori duminica, după cum mă anunţa preotul, eram prezent la biserică, unde soseam înainte cu câteva minute, aprindeam lumânări pentru rudele plecate „dincolo” şi una la icoana Sf. Fecioare Maria, însoţită de o scurtă rugăciune tăcută. Menţionez că după slujbă, de fiecare dată când ieşeam din biserică şi porneam spre casă, mă simţeam uşor, vioi şi împăcat în cugetul meu , meditam tot drumul la cele sfinte şi mai puţin la cele lumeşti. Cuvintele sunt prea puţine ca să poată descrie starea mea din perioada în care am participat la cele zece Liturghii, alături de ceilalţi credincioşi, în cântări, rugăciuni şi meditaţii individuale. Intonaţiile minunate care veneau de la orgă, acompaniau melodiile cântate de corul bisericii, odată cu slava ce se legăna în sală din piepturile credincioşilor. 234

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Totul plutea şi se unduia într-un zbor înaripat al sufletului şi al minţii, iar eu simţeam că paticip cu voinţa, ruga şi vocea mea la marea lucrare ce se voia să fie izbăvirea de suferinţe ale tuturor celor aflaţi în dureri, odată cu tămăduirea Anei. Din când în când auzeam glasul cântat al preotului, care ne îndemna la rugă şi închinare. Orga trimitea permanent în sală o simfonie suavă, uneori cu sunete mai calde, alteori mai subţiri şi înalte, presărând şi unele melodii vii, pe care nu le mai auzisem până atunci şi care aveau darul să-mi umple inima de o nespusă bucurie, greu de descris în vorbe, plină de armonie şi exuberanţă, iar vibraţiile sălii ne transmiteau o stare de pace profundă şi fericire generală. Întors acasă, de fiecare dată îi povesteam Anei aproape toată desfăşurarea momentelor Liturghiei, precum şi discuţiile pe care le-am purtat câteodată cu preotul paroh. Nu uitam să-i spun părerea mea despre acea muzică celestă, dumnezeiască, udată cu lacrimile credincioşilor prezenţi la slujbă, despre care preotul ne amintea că este „roua sufletelor noastre” care se îndreaptă spre Iisus Hristos şi ne indica pe Fiul Domnului răstignit pe cruci, căruia să ne rugăm. - Eu am făcut-o de fiecare dată, rugându-mă cu gândul la tine acasă şi cu dorinţa în suflet de a te însănătoşi cât mai repede, pentru că te iubesc, draga mea, îi spuneam Anei. - Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut şi faci pentru mine! răspundea Ana, cu ochii umezi de lacrimi. Tu ai fost mereu alături de mine. - Boala nu alege, de aceea trebuie să fim pregătiţi, fiecare dintre noi şi, la nevoie, să ne ajutăm! - Ştii dragule ce aş vrea eu? Să plecăm amândoi odată „dincolo” când va bate ceasul! - Glumeşti, dragă! Noi mai avem mulţi ani de trăit, chiar dacă va trebui să mai suportăm şi alte crize asemănătoare. După câteva clipe de tăcere profundă, Ana a spus:

235

NICOLAE C. DINU

- Dacă ar mai fi trăit părinţii noştri, cred că ar fi fost mulţumiţi văzând cum ne-am organizat viaţa acum, la bătrâneţe. Ce păcat că s-au dus toţi şi nu i-am cunoscut nici eu pe ai tăi, nici tu pe ai mei, poate totul ar fi fost altfel...? Afară era frig. Deşi eram la început de aprilie, noaptea ninsese uşor şi geamurile erau aburite din cauza căldurii din casă. - Asta este o zăpadă târzie, am spus eu. - Da, pe la noi i se spune zăpada mieilor, explică Ana. Ana nu ieşea din casă, trebăluia şi ea încet, făcând treburi uşoare. Eu făceam piaţa, plăteam facturile la lumină, căldură, TV, la telefon, iar când mă întorceam acasă mă apucam de scris, iar ea venea lângă mine, punea capul pe umărul meu şi privea ce am scris, nu mă mai certa că scriu dar îşi manifesta grija faţă de ochii mei: - Nu ţi se pare că îţi petreci prea mult timp la masa de scris? Mai fă şi tu o pauză pentru odihna ochilor şi a creierului! Nu mi-am închipuit că este atâta muncă pentru a scrie o carte. - Şi cititul presupune o muncă grea, dar produce bucurii sufletului celui care o citeşte, mai ales dacă este scrisă bine şi vorbeşte despre fapte reale, interesante şi poate constitui un mijloc eficient de cultură. Eu scriu cu plăcere şi nu mi se pare a fi o povară, ci un act de credinţă absolut necesar, care-mi mângâie sufletul. De la o vreme Ana nu se mai supăra că scriu, dar mă lăsa să fac această muncă, pe care ea o considera hazardantă, inutilă uneori. Îşi face de lucru prin casă sau în bucătărie, în timp ce eu transpir în „laboratorul meu de creaţie, cu nălucirile mele”. Câteodată mai intră la mine în cameră şi mai zice ceva care ascunde unele gânduri tăinuite sub zâmbete abia schiţate, iar replicile le ascunde pentru mai târziu. De obicei ţine radioul în bucătărie, ca să asculte buletinul meteo sau ştirile şi muzică şi nu-l opreşte decât atunci când doarme.

236

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

Intră în cameră la mine şi tace, aşteptând s-o întreb de ce a venit, dacă doreşte ceva? Îi zâmbesc şi o întreb: - Ai nevoie să te ajut la ceva? - Nu. Am venit doar să te văd, ca să nu uit cum mai arăţi. Ziua scrii, noaptea scrii, parcă eşti la CAP şi ţi s-a dat normă de lucru pe tarla. - Ce se aude? o întreb eu. - Două turturele uguie pe pervazul ferestrei. Cred că le este foame, merg să le dau ceva de mâncare. Când s-a întors , m-a anunţat: - Le-am pus într-o farfurie nişte grâu, pâine udată în apă, a spus ea şi a luat de pe un raft al bibliotecii o revistă „Sănătatea” pe care a început s-o citească. M-am oprit din scris şi am privit-o discret o vreme cum citeşte. Îmi ziceam în gând, cu afecţiune: „este o soţie minunată şi încă îi stă bine cu părul ei pe jumătate încărunţit, legat cu o bentinţă la fel ca şcolăriţele din clasele gimnaziale, iar capotul ei din deftină înflorată îi scoate în evidenţă chipul uşor îmbujorat, cu un fel de graţie sobră şi puţin emoţionată”. Anii care au trecut peste ea îi înobilează chipul, care s-a menţinut şi acum fără riduri, liniştit şi asumat. Firea ei energică s-a mai estompat după păţania din spital, dar se menţine stăpână pe concepţiile sale, la care ţine foarte mult, respingând ferm ideile neconforme cu regulile noastre de viaţă, care vin dinafara cuplului nostru. ... Tac şi mă gândesc: s-au împlinit paisprezece ani de zile de când convieţuim împreună şi mi-ar fi greu fără ea, cu care mam obişnuit atât de mult. Ce mai este şi viaţa omului! Am început relaţia împreună pentru a ne cârpi viaţa destrămată a fiecăruia dintre noi, dorind să avem cu cine schimba o vorbă şi ca să scăpăm de singurătate, viaţa în doi fiind mai uşor de suportat. Acum vrem ca această unire să dureze şi să fie trainică, iar pe parcurs ne-a convins că alegerea noatră a fost corectă.

237

NICOLAE C. DINU

Ana ridică privirea de pe revistăşi mă întreabă aşa, ca din senin: - De ce nu-mi spui şi tu mai des că mă iubeşti? Iată ce spune un reporter de la TV: „ oamenii care îşi spun asemenea vorbe, îşi prelungesc viaţa cu cel puţin trei ani”. - Cred că ai dreptate, este o scăpare din partea mea. Consideră şi tu că eu aşa gândesc de 2-3 ori pe zi. Dar nu uita că acest sentiment este sacru şi nu trebuie repetat toată ziua, că ajunge să se demonetizeze. Trebuie doar presupus că el există permanent în inimă şi ne ajută să convieţuim împreună în linişte şi pace, apoi să îmbătrânim frumos. Dar se pare că tu ai uitat că acea iubire nebună, numită în popor „văpaia dragostei” vine peste om o dată în viaţă, fără a putea fi repetată la aceeaşi intensitate, deşi unii mă pot contrazice. La o anumită vârstă poţi iubi, dar altfel, mai raţional, mai puţin năvalnic, cu un mănunchi de sentimente, dublat de raţional, care menţine trăinicia relaţiei în cuplu. El va constitui tot atâtea motive pentru a duce o viaţă în doi, cu armonie şi înţelegere. - M-ai ţinut de vorbă şi am uitat de budincă, spune Ana, plecând în grabă spre bucătărie. Ce vom face dacă s-a ars de când stă în cuptor? M-ai captivat cu explicaţiile tale. - Ce să mai facem? Mâncăm doar friptura, i-am răspuns eu detaşat. Ai altă părere? - Hai la masă! mă invită ea, după câteva minute. - Şi budinca? întreb eu. - Am avut noroc, nu s-a ars. E tocmai bună. - Sfârşit –

18.XI. 2008 CONSTANŢA

238

SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS

CUPRINS

ÎN LOC DE INTRODUCERE ................................................... 5 PARTEA I ................................................................................. 14 PRIMA VIZITĂ ACASĂ LA ANA STĂNESCU.................... 14 I. ROŞIORII DE VEDE – COPILĂRIA ŞI ŞCOALA ........... 14 II VIAŢA NU SE SFÂRŞEŞTE LA VÂRSTA DE 55 DE ANI. ESTE O POVESTE CONTINUĂ ............................................ 31 III AMINTIRI, ÎNVĂŢĂMINTE ŞI RUGĂCIUNI PENTRU SUFLET ................................................................................... 39 IV UN CRÂMPEI DIN VIAŢA ANEI STĂNESCU ............. 58 V GEO MIRESCU – O DRAGOSTE ÎNROBITOARE SORTITĂ EȘECULUI. VOR SĂ MĂ MĂRITE .................... 71 PARTEA A II-A PRINTRE STRĂINI ................................. 77 I GÂNDURI DE EVADARE DIN ORAŞ ............................. 77 II ÎNCEPE AVENTURA ....................................................... 84 1 – GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA DIN HÂRŞOVA ..... 84 2 – GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA BABADAG ............ 92 3. CĂSĂTORIA. N.P. ÎMI PROPUNE SĂ NE CĂSĂTORIM. ÎL REFUZ ................................................... 99 4 GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA RAION BĂNEASA 107 5 GREFIERĂ LA JUDECĂTORIA CONSTANŢA ........ 114 6 DIVORŢUL. MUTAREA LA GAZDĂ ........................ 125 7 CASA NOUĂ ................................................................ 134 PARTEA A III-A SĂ ÎMBĂTRÂNIM FRUMOS ............... 135 I DESTĂINUIRI. ÎNTÂMPLĂRI. BOLI ŞI MIRACOLE ... 135 1 DESTĂINUIRI .............................................................. 135 2 CALVARUL ANEI ÎNCEPE ........................................ 153 II DISCUŢII CU ANA DESPRE MUNCA EI LA TRIBUNAL ................................................................................................ 164 239

NICOLAE C. DINU

III CARITAS – O FORMĂ PĂGUBOASĂ DE AJUTOR ... 173 IV PREOCUPĂRI GOSPODĂREŞTI .................................. 175 1 OPERAŢIUNEA „BALCONUL” .................................. 175 2 ZUGRĂVIREA APARTAMENTULUI ........................ 180 V CU MIHAI LA CIMITIRUL DIN SAT ............................ 183 VI HAI SĂ-I FACEM O VIZITĂ LUI NEA FANE TOTH! 187 VII LITORALUL ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE .......... 189 VIII VIZITA LUI MIHAI LA NOI ACASĂ ........................ 198 IX MOARTEA LUI MIHAI-LAURENŢIU ......................... 203 X LA COBADIN – RECENT DEVENIT ORAŞ ................. 206 XI HIDROCELUL................................................................. 209 XII CUMPĂNA PERICULOASĂ ........................................ 214 XIII PUTEREA RUGĂCIUNII – MIRACOL? .................... 230

240