Lumina Credintei 1/2011

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş

RISTOS DIN CERURI, ÎNTÂM C , L I Ţ I R Ă M , E T Ş A N E S P S INAŢI-L” O T S I R C „

„CRISTOS P ” L U T N Â M Ă E PĂMÂNT, ÎNĂLŢAŢI-VĂ, CÂNTAŢI DOMNULUI TOT P Anul I, nr. 1/2011

Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

din sumar: Cuvântul Păstorului 1 Fragmente liturgice 2-3 Ajunul Nașterii Domnului celebrare și bucurie spirituală

Cuvântul Scripturii Reflexii la Evanghelia de Crăciun

Interferenţe biblice Preşedinte: PSS Vasile Bizău

4-5 6

Nașterea lui Isus: un eveniment despre care vorbește toată Scriptura

Redactor-şef:

Octavian Frinc

Învăţătura bisericii

Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza

Etica creştină 8

Colaboratori:

Pr. Emil Gîrboan

Evanghelia în artă

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Vasile Trifoi Pr. dr. Angel Zareczki Pr. BÉla Pallai Pr. dr. Ioan Tîmbuş Pr. Daniel Pop Pr. Florin Fodoruţ Radu Roșu

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN

7

Porta Fidei

Câteva considerații despre viață

9

Cateheză prin intermediul mozaicului

Spiritualitate 10-11 Meditație asupra icoanei Nașterii Domnului

Crâmpeie istorice 12-13 Actualitatea unei pastorale de acum 80 de ani a Episcopului Dr. Alexandru Rusu

Legea Bisericii 14 Instituționalizarea Bisericii

Prezentarea Parohiilor

15

Parohia Dănești, Maramureș interviu cu Pr. paroh Pop Grigore

Prezentare de carte

16-17

Întrebări privitoare la credință 150 de răspunsuri la întrebarile celor care cred și ale celor care nu cred - Gianfranco Ravasi - prezentare de carte

Viața Eparhiei 18-20

Cuvântul Păstorului

Împreună cu cuvântul de salut adresat tuturor cititorilor acestei reviste eparhiale, pe care îi invităm la lectură şi la comuniune spirituală prin intermediul ei, aş dori să salut cu entuziasm apariţia însăşi a revistei Lumina Credinţei. Am găsit potrivit faptul, de a ne apleca asupra necesităţii unei publicaţii scrise, care să fie într-o oarecare măsură oglinda vieţii noastre eparhiale şi în acelaşi timp să se constituie întrun izvor de cunoaşte a credinţei şi într-un mijloc de comunicare între toate structurile Eparhiei Maramureşului.

Informaţia abundentă, prezentată de massmedia, precum şi numărul mare de ziare şi reviste, pare a nu mai lăsa spaţiu şi timp pentru lectură în general şi pentru o nouă publicaţie în particular.

Această premisă, cu un conţinut accentuat de circumspecţie, nu este decât întrebarea retorică pe care aş dori să o explicitez: de ce o nouă revistă, ce îşi propune ea?

Firescul conectării la viaţa Bisericii Universale, este un prim imbold a dorinţei şi determinării acesteia de a privi şi simţi pulsul Bisericii şi orientarea pe care aceasta ne-o propune. Atenţia Bisericii, suscitată de realităţile diferenţiate ale situaţiei credincioşilor din întreaga lume, se îndreaptă către nevoia căutării mijloacelor şi modalităţilor celor mai potrivite pentru a transmite şi a face înţeles mesajul Evangheliei.

Secularizarea, înţeleasă ca mod a omului de a trăi, de a fi şi gândi, bazat pe principiile şi cutumele societăţii descreştinate, aduce în atenţia Bisericii, nevoia de a se îndrepta spre acele persoane care formal se consideră a fi aparţinătoare unei comunităţi religioase, dar care, concomitent acceptă, se inspiră şi subscriu atitudinilor şi faptelor neconforme cu conţinutul şi forma credinţei creştine. Noua evanghelizare, ca program şi concept, face un asemenea demers

şi se adresează tuturor credincioşilor, invitându-i la o aprofundare a credinţei, în vederea unei trăiri autentice. În acest sens, cateheza devine mijlocul privilegiat pentru atingerea unui scop aşa nobil.

Revista noastră îşi propune să fie „o voce” autorizată care să însoţească, să dea glas şi să modeleze în armonie „cuvintele” învăţăturii Bisericii şi astfel, să lumineze parcursul celor care o vor lua drept călăuză. Scopul ei principal este unul pastoral şi catehetic. Aşadar, pentru a privi cu încredere la acest proiect, avem nevoie de un optimism realist care să unească simţămintele şi zelul promotorilor şi colaboratorilor ei cu munca constantă şi cu căutarea continuă a realităţilor fiecărei comunităţi, a surprinde şi înţelege mentalitatea predominantă şi spiritul timpului, pentru a oferi, fie surse de lumină, fie căi posibile de parcurs pentru a ajunge la ele. Titlul revistei indică un asemenea demers şi sperăm ca tot mai mulţi oameni să fie interesaţi de acest parcurs cultural şi spiritual, care să creioneze fizionomia credinciosului secolului XXI şi să faciliteze dialogul intercultural şi interreligios.

Orice informaţie dacă nu este stocată şi depozitată, cu uşurinţă se pierde şi devine nefolositoare. Faptul de a publica, ştiri şi informaţii din lumea catolică, din mediul românesc, din comunităţile noastre greco-catolice, însoţite de articole tematice şi subiecte articulate în mai multe numere, creează în timp o bază de informaţii şi asigură un depozit de cunoştinţe, permiţând deţinătorilor să le aibă la îndemână şi să recurgă la ele oricând.

Eparhia greco-catolică a Maramureşului în nu foarte îndelungata, dar încercata ei existenţă, este în plin proces de căutare şi confirmare a identităţii sale, atât în formă structură, cât mai ales liturgico-spirituală. A realiza un asemenea proiect, presupune o căutare atentă şi o comunicare transparentă, care să faciliteze întâlnirea, dezbaterea şi dialogul. Revista noastră poate fi un forum, în care propunerea argumentată se întâlneşte cu justificarea legală şi cu spiritul inovator. Propunerile sunt aşteptate în spiritul fraternităţii şi al colegialităţii.

Pe tărâm cultural, demersul nostru, se voieşte a fi un aport valoros la specificitatea zonei şi a tradiţiilor ei seculare şi o contribuţie pozitivă, la cunoaşterea şi promovarea valorilor pe care Biserica noastră le-a plămădit şi susţinut pe aceste meleaguri.

Pornind de la aceste puţine considerente, care sperăm să fie suficiente pentru a suscita interesul doritorilor de cunoaştere, nu ne rămâne decât să-i urăm revistei eparhiale, un parcurs îndelungat şi rodnic pentru a menţine flacăra credinţei în sufletele credincioşilor şi pace şi har cititorilor şi susţinătorilor ei.

Cu arhierească binecuvântare, +Vasile

1

Fragmente liturgice

Lumina Credinţei

Ajunul Naşterii Domnului – celebrare şi bucurie spirituală Inaugurat de colindul copiilor, care ţine de la orele amiezii până spre seară, Ajunul Naşterii Domnului ia în stăpânire feeric întreaga comunitate. Familiile se reunesc în biserică: prunci îmbujoraţi de sărutul tăios al gerului, gospodine mulţumite pentru că truda le-a fost răsplătită de rumeneala cozonacilor, bărbaţi în haine de sărbătoare, mândri că au lăsat curtea curată şi vinul în canceu pe masă în aşteptarea colindătorilor, tineri dornici să petreacă bucuria Crăciunului alături de prieteni… Toţi la biserică.

Se roagă împreună...

Chiar dacă celebrările din această seară diferă în funcţie de ziua săptămânii în care se sărbătoreşte Ajunul1, ei, credincioşii, ştiu că oficiul începe cu o Laudă de seară, Dupăcinarul cel Mare sau slujba Vecerniei şi că această Laudă nu este nicidecum o rugăciune înainte de culcare, ci o minunată pregătire şi prevestire a Naşterii Domnului, exprimată atât de frumos de catavasiile sărbătorii: „Hristos se naşte,

preamăriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!”2 Amintirea pregătirilor minuţioase pentru Sărbătoarea Crăciunului din primii ani de pastoraţie îmi trezeşte un zâmbet nostalgic...

Preot tânăr, animat de rigorile Tipicului bisericesc, după ce studiam îndelung ritualul prescris de documentele Bisericii, îi întrebam şi pe bătrânii din comunitate: „Cum şi ce se face în Seara de Ajun?” Şi răspunsul venea, invariabil: „Se cântă «Cu noi este Dumnezeu.»” „Bine, dar anul 2

acesta în Ajun se face Vecernia şi în rânduială nu este acest imn.” „Părinte, se cântă «Cu noi este Dumnezeu. »” „Totuşi, de ce ar trebui neapărat să se cânte?” „Pentru că îl cântă toată biserica!” „Îl cântă toată biserica!” Atât ştiau să-mi răspundă...

Caracterizată de o frumuseţe poetică şi mistică aparte, cucerind generaţii întregi de creştini, cântarea „Cu noi este Dumnezeu” provine, cu unele prescurtări, din Cartea proorocului Isaia3 şi exprimă concepţia celor din vechime cu privire la simbolismul morţii, împletită armonios cu speranţa venirii lui Mesia, care îi încuraja în necaz şi suferinţe.

Bunii şi străbunii noştri ne-au imprimat în suflete splendoarea acestui imn, cântat de „toată biserica”. Am înţeles ce voiau să-mi spună bătrânii satului încă de prima dată când, din sfântul Altar, am cântat stihurile din Cartea profetului. Am auzit atunci mulţimea credincioşilor ridicânduse în picioare ca unul, cu un elan care parcă îi ridica până la cer şi răspunzând cu voci puternice: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!” Cântecul lor, ca un fior de bucurie sfântă, străbătea de la un capăt la altul toată biserica, şi o stare de pace şi siguranţă le umplea inimile convinse de prezenţa minunată a Mântuitorului, care „Prunc s-a născut nouă, Fiu, şi s-a dat nouă.”4 Un alt moment important al celebrării din Seara de Ajun, întotdeauna cuprins în ritual, şi care dă o frumuseţe specifică acestei seri, este Litia.

La origine, Litia are caracter penitenţial, etimologic cuvântul „litie” provenind din grecescul λιτή (liti)5, care înseamnă „rugăciune de implorare”. Odinioară, această rânduială definea litaniile, rugăciunile obşteşti făcute de clerici împreună cu comunitatea credincioşilor sub forma procesiunilor solemne în afara bisericii sau chiar în afara localităţii, pentru a cere salvarea poporului de calamităţi (cutremure, inundaţii, secetă, războaie). De-a lungul istoriei, oficiul s-a dezvoltat şi a cunoscut modificări, iar rugăciunilor vechilor litii procesionale li s-a adăugat un ritual nou, care constituie astăzi a doua parte a Litiei şi anume binecuvântarea darurilor de pâine, grâu, vin şi untdelemn, aduse de credincioşi la biserică, în cinstea sărbătorii.

Procesiunea credincioşilor, aşa cum se făcea în trecut, în afara bisericii şi a cetăţii, însoţită de rugăciunile pentru iertarea păcatelor şi invocarea tuturor sfinţilor, semnifica alungarea

Fragmente liturgice omului din rai şi rugăciunea smerită a lui Adam înaintea uşilor închise ale Edenului. Acelaşi simbolism îl are şi în zilele noastre, chiar dacă Litia se săvârşeşte exclusiv în biserică, iar clerul şi credincioşii ies şi se roagă în pronaos sau în tinda bisericii, reîntoarcerea clerului în naos pentru a celebra partea a doua a slujbei însemnând „redeschiderea uşilor raiului şi a milostivirii dumnezeieşti faţă de noi”.6 Astăzi, în majoritatea bisericilor parohiale întreg oficiul se săvârşeşte în naos şi această practică, după unii liturgişti, denaturează semnificaţia simbolică a Litiei. Eu cred că, deşi

ar trebui să se revină la practica tradiţională, cu ocazia Naşterii Domnului ar fi spre folosul nostru spiritual să considerăm că în aceste momente Dumnezeu ne vrea mai aproape de Altar, lângă Uşile Împărăteşti, la „poarta cerului”. Acolo, pe o masă, sunt aşezate în chipul crucii patru feluri de daruri: pâine (cinci pâini), grâu, vin şi untdelemn.

Pâinile simbolizează cele cinci pâini pe care Mântuitorul le-a binecuvântat, înmulţindu-le în chip minunat şi astfel săturând în pustiu cinci mii de oameni,7 iar grâul, vinul şi untdelemnul, reprezintă ofranda ce o aducem lui Dumnezeu din roadele pământului.

Pâinile binecuvântate, care apoi se împart credincioşilor, pe lângă comuniunea fraternă a primelor agape, ne amintesc de Hristos, „Pâinea Vieţii, care s-a coborât din cer.”8 Mântuitorul s-a născut în Betleem, în „casa pâinii.”9 În mod spiritual, aici suntem invitaţi cu toţii de Crăciun, în Casa Pâinii, unde simbolismul penitenţial

al Litiei păleşte în faţa Darului. Pruncul Isus este Darul Dumnezeiesc pe care ni-l face Tatăl Ceresc. El vine „să se nască şi să crească, să ne mântuiască.”

Citind rândurile scrise până acum, mă gândesc cât de sărac este limbajul omenesc pentru a descrie lucrurile minunate a lui Dumnezeu.

Precum spune Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.”10 Cât de frumos este Crăciunul!... Poate frumuseţea acestei sărbători să fie generată şi de faptul că prăznuirea ei nu rămâne doar în spaţiul sacru a bisericii.

Pentru că „sara Crăciunului nost” nu se încheie cu Litia. A început cu cântarea îngerilor – colindele copiilor, în biserică experimentăm închinarea magilor – oferirea şi binecuvântarea darurilor şi continuă cu laudele păstorilor – colindul adulţilor, pentru că după slujbă, credincioşii merg la colindat şi duc în toate casele vestea cea bună a Naşterii lui Hristos.

Pr. can. Emil Gîrboan BIBLIOGRAFIE Documente ale Magisteriului Bisericii Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006 Lucrări BOJOR Victor, ROŞIANU Ştefan, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931 BRANIŞTE Ene, Liturgica specială, Editura Nemira, Bucureşti, 2002 Orologhion, care cuprinde urmarea orelor şi câte sunt de lipsă spre săvârşirea laudelor de toate zilele, Ediţiunea a V-a, Blaj, 1934 Site-uri h t t p : / / l u m e a c r e s t i n i l o r. b l o g s p o t . com/2010/06/slujba-litiei-si-litia.html, accesat la 15 noiembrie 2011 http://www.newadvent.org/cathen/02533a. htm, accesat la 15 noiembrie 2011 1 Cf. BOJOR Victor, ROŞIANU Ştefan, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, pp. 248-252 2 Orologhion, Blaj, 1934, p. 511 3 Isaia, 8, 9-11.12-15; 9, 2.6 4 Orologhion, Blaj, 1934, p. 213 5 BRANIŞTE Ene, Liturgica specială, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 58 6 BRANIŞTE Ene, op.cit., p. 60 7 Luca 9, 12-17 8 Ioan 6,51 9 În ebraică (bêth lehem), înseamnă „casa pâinii” (n.a.)

10 1 Corinteni 2,9

3

Cuvântul Scripturii

Lumina Credinţei

reflexii la evanghelia de crăciun În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul.

Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”

S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi Pruncul culcat în iesle.

După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc.

Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii.

Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.(Lc. 2, 8-20) v. 8 - „Ţinutul acela” face referire la Betleem.

Betleemul este foarte aproape de Ierusalim, situat la aproximativ 7 km. Aici, pe izlazul Betleemului, regele David şi-a păscut turmele sale. Multe dintre oile folosite la sacrificiile de la templu proveneau de aici. În fapt, a fi păstor nu-i o îndeletnicire uşoară, ci una grea şi plină de răspunderi. E o muncă continuă, trebuind să răspunzi pentru fiecare oaie în parte, căci duşmanul stă gata să le înhaţe. Mai mult, trebuie să înfrunţi intemperiile vremii. v. 9 – Câţi oameni de seamă se aflau în Iudeea! Nici unui om nu i s-a arătat îngerul Domnului pentru ca să-i vestească naşterea Mântuitorului. Trimisul cerului s-a dus la nişte păstori umili ce păşteau turmele pe izlazul Betleemului. Îngerul n-a venit oricum. El a adus cu sine atmosfera cerească: „gloria Domnului”. E de mare însemnătate pentru fiecare creştin unde locuieşte cu inima sa. Dacă locuieşti cu Cristos, în locurile cereşti (Ef.2,6), vei răspândi şi vei purta cu tine mireasma Lui: „mireasma de cer”. Îngerii s-au arătat păstorilor pentru că i-au găsit treji, gata să primească solia cerească. Multe daruri revarsă Domnul peste cei treji, care stau de strajă asupra turmei gândurilor, vorbelor, faptelor şi lucrărilor lor. v. 10 – În viaţa noastră de zi cu zi, ni se aduc multe veşti, unele care ne bucură, iar altele care ne întristează.

4

Mijloacele mass-media, prietenii sau duşmanii, ne aduc în casă tot felul de veşti din toată lumea.

Vestea e întotdeauna o noutate. Cu toţii suntem însetaţi după noutăţi: „Ce mai e nou?”, e prima întrebare pe care o adresăm când ne întâlnim unii cu alţii. Vestea adusă de înger păstorilor covârşeşte mintea. Atunci când ne vine un musafir de sus, ne simţim mândri.

Nu spunem că ne onorează? Intrarea lui Dumnezeu în condiţia noastră pământească, în casele noastre, e cea mai mare cinste pentru noi. E mai mult decât o cinste, e o adevărată binecuvântare. Trimisul cerului a trebuit să îi liniştească pe păstori înainte de a le prezenta „vestea”, mesajul. Îngerul Domnului le spune păstorilor că le aduce o veste bună, care va fi o bucurie nu numai pentru ei, ci pentru tot norodul. Cine e tot norodul? În primul rând este Israel, apoi poporul lui Dumnezeu format din toate popoarele şi naţiunile ( Daniel 7,14; Apocalipsa 7,9). În ce constă bucuria? În iertarea păcatelor şi în eliberare (Matei 1,21; Apocalipsa 7,14). Cine nu-L doreşte pe Isus ca Mântuitor, nu va cunoaşte niciodată această bucurie. v. 11 – Cetatea lui David era Betleemul, care tradus înseamnă „Casa Pâinii”. Oare să fie întâmplător că Domnul Isus, Pâinea vieţii, să se fi născut în „Casa pâinii”? Cetatea lui David înseamnă „cetatea dragostei”.

De câte ori sărbătorim Naşterea Domnului, auzim citindu-se din Evanghelie cuvintele: „Astăzi…vi s-a născut un mântuitor”. Acest cuvânt: „Astăzi”, exprimă plinirea vechilor profeţii despre care ştiau puţin şi păstorii. v. 12 – Fiul lui Dumnezeu iese din eternitate, în timp, pentru salvarea şi mântuirea noastră, pe calea umilinţei. Staulul şi ieslea au fost primele lucruri cu care El, Împăratul cerurilor, a venit în legătură.

Umilinţa constituie primul semn al Mântuitorului lumii. Umilinţa este şi semnul celor ce se află pe calea mântuirii. v. 13 – Iată, ce ne este dat să înţelegem că, după mesajul predicii îngerului, urmează cântarea. Dar îngerul mesager nu cântă singur; lângă el se alătură o mulţime de îngeri, ca să laude împreună pe Dumnezeul dragostei, care a avut milă de neamul omenesc. Cântarea îngerească, de pe islazul Betleemului, ne-a rămas ca o comoară scumpă şi nouă, celor de azi. Această cântare ne pregăteşte spiritual înainte de începerea Sfintei Liturghii din Biserică. v. 14 – Măreaţă şi cuprinzătoare este cântarea îngerilor: „Mărire lui Dumnezeu”. Fiul credinţei trebuie să fie cu mare grijă ca, în trecerea lui pe pământ, să nu întunece gloria lui Dumnezeu, ci s-o mărească neîncetat printr-o trăire sfântă. „…şi pe pământ pace între oamenii plăcuţi Lui”.

Acolo unde Dumnezeu este preamărit şi ţinut în mare

Cuvântul Scripturii cinste, acolo în mod sigur este şi pace.

Pacea lui Dumnezeu vine în inima omului numai după ce acesta se împacă cu Dumnezeu, prin taina mărturisirii, unde Domnul Isus îi arată păcatul. Acela care aşteaptă pacea şi fericirea trebuie să-şi rezolve mai întâi problema păcatului. Oamenii cu problema păcatului rezolvată sunt cei plăcuţi Domnului, iar pacea lui Dumnezeu nu coboară oriunde, ci doar acolo peste „cei plăcuţi Lui”. v. 15 – Să remarcăm că, după ce îngerii şi-au încheiat misiunea lor, aceştia se întorc în cer. Păstorii abia atunci îşi încep misiunea. Credinţa păstorilor, simplă şi adevărată, îi ridică de lângă oi şi îi pune în mişcare.

Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că păstorii au primit cuvântul îngerului ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au apreciat pe Dumnezeu ca proprietar al mesajului. Îngerul era doar purtătorul mesajului. Păstorii de pe islazul Betleemului doreau să vadă ceea ce le spusese Domnul. Ei au luat cuvintele îngerului ca pe cuvintele

lui Dumnezeu şi au pornit la drum. Pe un doritor adevărat al mântuirii, cuvintele Scripturii şi credinţa autentică îl mobilizează, îl pune „pe drum”, îl ridică din locul unde era mai înainte şi îl ajută să afle Adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu. v. 16 – Sf. Ambrozie spunea: „Nimeni nu-L caută pe Isus cu pas domol”. Aflarea adevărului este o chestiune urgentă pentru toţi pământenii. De aspectul aflării adevărului depinde viaţa eternă a omului. Mesajul adus păstorilor de către îngeri - un prunc abia născut urma să fie Mântuitorul lumii - şi credinţa lor simplă, i-a ridicat de lângă turmă.

Ei au apreciat că este o problemă urgentă, de aceea păstorii nu aşteaptă să se lumineze, ci pornesc numaidecât la drum. Păstorii lasă în grija Domnului turmele lor, chiar dacă e în miez de noapte. Întrebarea care se pune fiecăruia dintre noi este: când am lăsat noi ultima dată bunurile materiale în grija Domnului,

căutând Pruncul? Şi dacă l-ai găsit, era acolo lângă El şi mama lui Maria? Sau era singur? v. 17 – Iată cum păstorii au relatat despre revelaţia din câmp. Cui? În principal Mariei, care a păstrat toate cuvintele acelea, putând mai târziu să le relateze şi altora, mai cu seamă lui Isus Însuşi, dar şi apostolilor şi lui Luca.

Cititorul meu drag, mă adresez inimii tale. Ce cauţi tu în această viaţă? Ce frământări sufleteşti ai? Cauţi tu pe pruncul Isus? Îl cauţi ca pe salvatorul tău personal?

Dacă îl cauţi cu stăruinţă, să ştii că El se lasă găsit.

(Ieremia 29,13) Şi dacă L-ai găsit cu adevărat, sunt sigur că vei relata şi altora despre experienţa avută cu El, mai cu seamă prin felul tău de trăire creştină. v. 18 – După întâlnirea păstorilor cu pruncul Isus, aceştia au primit un grai nou şi lumină neobişnuită, devenind pentru alţii primii mărturisitori despre prunc.

Când omul l-a „întâlnit” cu adevărat pe pruncul Isus, el devine un alt om, neputând tăcea. Adevărul îi dezleagă limba, îi luminează mintea, îi întăreşte curajul, iar în acest mod devine un mărturisitor înţelept prin cuvinte şi fapte, încât îi „miră pe alţii”. v. 19 – Preacurata Fecioară Maria păstra tot ceea ce vedea la pruncul Isus.

Nu pierdea nimic din cuvintele Domnului transmise prin înger, prin dreptul Simeon, prin alţi oameni ai lui Dumnezeu şi medita asupra lor.

Ne este dat să întâlnim şi astăzi două categorii de ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu: unii care rămân doar cu mirarea (Luca 2,18), iar alţii care păstrează cele auzite şi meditează asupra lor.

Cititorul meu drag, din care categorie socoteşti că faci parte? v. 20 – După întâlnirea cu Pruncul, păstorii au devenit alţi oameni. Ei s-au întors diferit de cum au plecat. Ce i-a schimbat pe păstori? Tocmai întâlnirea cu pruncul Isus. Remarcăm că motivul laudei păstorilor a fost acela că toate cele văzute şi auzite fuseseră întocmai cum li se spuseseră. Să ne punem şi noi întrebarea: credinţa noastră este o credinţă lucrătoare, care ne mişcă din ocupaţiile cotidiene, lăsând astfel cele materiale şi mergând acolo unde se află Pruncul? Întâlnirea cu pruncul Isus te-a schimbat, eşti diferit?

Lauzi şi tu cu păstorii pentru toate lucrurile: pentru succes sau eşec, pentru sănătate şi boală, pentru prieteni sau vrăşmaşi?

Faci parte şi tu din categoria aceasta, mulţumind lui Dumnezeu pentru „toate” (Efeseni 5, 20). Dacă este aşa, atunci l-ai întâlnit pe Prunc.

Pr. dr. Simion Voicu

5

Interferenţe Biblice

Lumina Credinţei

Naşterea lui Isus:

un eveniment despre care vorbeşte toată Scriptura Primele două capitole ale evangheliilor după Matei şi Luca ne oferă informaţii referitoare la episodul naşterii lui Isus şi la modul în care a avut loc aceasta. În acest context, vă propun să vedem mai de îndeaproape, un singur aspect al modului în care evanghelistul Matei a vorbit despre naşterea lui Isus.

Una dintre caracteristicile specifice evanghelistului Matei, în momentul în care vorbeşte despre naşterea şi copilăria lui Isus, este aceea a citării mai multor texte din Vechiul Testament. În primele două capitole ale evangheliei după Matei există cinci astfel de citate1.

Prima referinţă la Vechiul Testament este din Isaia 7, 14 şi o găsim în Matei 1, 23. Cuvintele profetului Isaia prezente în Matei 1, 23 ne spun că cel care se va naşte va fi numit Emanuel, care înseamnă Dumnezeu este cu noi.

Aşadar Dumnezeu va fi prezent în mijlocul oamenilor, în lume, prin intermediul copilului care se va naşte. Isus este manifestarea finală a prezenţei lui Dumnezeu între oameni.

Aceste cuvinte au pentru omenire o deschidere de neimaginat. Nimic nu este mai plăcut, mai confortant şi mai consolant decât a şti că Dumnezeu este cu omul, este cu noi.

Al doilea citat este o îmbinare de texte veterotestamentare preluate din profetul Miheia 5, 1 şi din 2 Samuel 5, 2. Această referinţă se află în Matei 2, 5b-6. Din această profeţie aflăm că Isus se va naşte în Betleem, o localitate aflată în pământul lui Iuda. În Betleem, întrun mic orăşel, s-a născut Mesia. Există un contrast între micimea localităţii Betleem şi măreţia persoanei lui Isus. Textul de faţă subliniază criteriul conform căruia Dumnezeu alege să se reveleze, să se arate oamenilor, preferând ceea ce este mic, nesemnificativ.

Al treilea text veterotestamentar este din Osea 11, 1 şi apare în Matei 2, 15. Cuvintele profetului ne ajută să vedem cum fuga lui Isus în Egipt, deşi a fost determinată de furia lui Irod, face parte din planul dumnezeiesc, constituind împlinirea cuvântului lui Dumnezeu rostit prin intermediul profetului. În Matei 2, 18 se află un alt citat profetic luat din Ieremia 31, 15. Această a patra profeţie, pe de o parte, subliniază durerea mamelor care şi-au pierdut copiii din cauza lui Irod, iar pe de altă parte interpretează exilul lui Isus, plecând de la exilul babilonian al poporului lui Israel, din timpul profetului Ieremia. În Matei 2, 23 se găseşte a cincea referinţă veterotestamentară, însă nu apare citatul unei profeţii exacte2. Matei a fost conştient că niciun profet nu a folosit expresia „Nazarinean se va numi”, tocmai de aceea spune că trebuie să se împlinească ceea ce s-a spus

6

prin prooroci, şi nu ceea ce a zis proorocul3. Expresia „ceea ce s-a spus prin prooroci” sublinieză faptul că toate scrierile Sfintei Scripturi vorbesc despre Isus şi despre naşterea Lui. Retragerea lui Isus în Nazaret ne arată modul umil în care a ales să trăiască în lume.

Unul dintre motivele pentru care apostolul Matei a apelat la aceste citate profetice este acela de a demonstra că în persoana şi misiunea lui Isus se împlinesc promisiunile Vechiului Testament. Folosind aceste texte profetice, evanghelistul doreşte să ne spună că naşterea lui Isus a fost un eveniment anunţat, vestit, profeţit şi aşteptat. Împlinirea acestor promisiuni - profeţii referitoare la Isus - constituie voinţa lui Dumnezeu revelată precedent poporului lui Israel. Iată, aşadar, că evenimentul naşterii lui Isus îşi face simţită prezenţa în Vechiul Testament şi se împlineşte în Noul Testament. Prin această numeroasă prezenţă a textelor veterotestamentare, Matei a conferit istoriei Naşterii lui Isus continuitate cu textele Vechiului Testament. Iată, aşadar, că nu doar scrierile Noului Testament vorbesc despre naşterea lui Isus, ci întreaga Sfânta Scriptură.

Prezenţa textelor veterotestamentare ne ajută să înţelegem că Dumnezeu l-a însoţit pe om de-a lungul istoriei, că este Cel care îl eliberează şi îl mântuieşte pe om.

Episodul naşterii lui Isus ne spune în mod clar şi definitiv că Dumnezeu este cu noi. Toţi oamenii care au existat şi care vor veni la viaţă, bărbaţi şi femei, sunt destinatarii acestui mesaj de bucurie, de speranţă şi de încrederem prilejuit de naşterea pruncului Isus.

Pr. Vasile Trifoi

1 Pentru o analiză amănunţită a acestor citate veterotestamentare prezente în evanghelia după Matei se poate consulta: G. SEGALLA, Una storia annunciata.

I racconti dell’infanzia in Matteo, Morcellina, Brescia, 1987 p. 24-25, 128-139 sau R E. BROWN, La nascita del Messia, Cittadella, Assisi, 1981 p. 116-127, 181-196, 237-242, 287-295.

2 G. Segalla afirmă cu mulţi autori consideră că această referinţă ar putea face aluzie la un text din Isaia 11, 1; Cf G SEGALLA, Una storia annunciata. I racconti dell’infanzia in Matteo, p.131-132. R.E BROWN este de părere că expresia.: „Nazarinean se va numi” este o aluzie la Isaia 4, 3 şi Judecători 16, 17; Cf. R.E. BROWN, La nascita del Messia, p. 292-295.

3 Cf. S. FAUSTI, Una comunità legge il vangelo di Matteo, Centro editoriale dehoniano, Bologna, 2007, p.

32.

Invătătura bisericii ,

Porta Fidei Luni 17 octombrie a.c., a fost publicată Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea „Porta Fidei”, în formă de „Motu proprio”, prin care se proclamă „Anul Credinţei” care va începe la 11 octombrie 2012, în cea de-a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II, şi se va încheia pe 24 noiembrie 2013 în solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Reproducem începând din acest număr fragmente din scrisoare astfel încât cititorii noștri să aibă posibilitatea de a o lectura și a găsi puncte de sprijin în itinerariul lor de credință. „«Poarta credinţei» (cf. Faptele Apostolilor 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica Sa este mereu deschisă pentru noi.....

A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Romani 6,4), prin care putem să îl chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria Sa pe cei care cred în El (cf.

Ioan 17,22)” „Se întâmplă de acum des ca creştinii să se preocupe mai mult pentru consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să privească credinţa drept un fundament evident al trăirii comune. De fapt, acest fundament nu numai că nu mai este aşa, ci adesea este chiar negat. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un ţesut cultural unitar, în general primit în referinţa sa la conţinuturile credinţei şi la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie aşa în mari sectoare ale societăţii, din cauza unei profunde crize a credinţei care a atins multe persoane”. „Nu putem accepta ca sarea să devină insipidă şi lumina să fie ţinută ascunsă (cf. Matei 5,13-16). Şi

omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită la a crede în El şi la a lua din izvorul Său din care ţâşneşte apă vie (cf. Ioan 4,14).

Trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, şi cu Pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii Săi (cf. Ioan 6,51)”. „În lumina a toate acestea am decis să convoc un An al Credinţei. El va începe la 11 octombrie 2012, la aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, şi se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La data de 11 octombrie 2012 se vor împlini şi douăzeci de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea” „Am considerat că a iniţia Anul Credinţei, în coincidenţă cu aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, poate să fie o ocazie propice pentru a înţelege că textele lăsate ca moştenire de părinţii conciliari, conform cuvintelor Fericitului Ioan Paul al II-lea, „nu îşi pierd valoarea lor şi nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale Magisteriului, în cadrul Tradiţiei Bisericii… Simt mai mult ca oricând obligaţia de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide”. cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei”.

Sursă: www.catholica.ro

7

Etica crestină ,

Lumina Credinţei

Câteva considerații despre Viață

Viaţa este experienţa cea mai imediată pe care o trăieşte omul (Matei, 16,26): „Ce ar putea da omul în schimbul vieții sale?”. Încă din primele pagini ale Bibliei ne este prezentată viața în toată frumusețea și cu toată importanța ei. Omul devine ființă vie atunci când Dumnezeu îi suflă în nări «suflare de viață» (Geneză, 2,7). În centrul grădinii Edenului, grădina paradisului, Dumnezeu pune arborele vieții (Geneză 2,9). Viața este definită și prin opusul ei, moartea: de îndată ce omul a mâncat din pomul cunoașterii binelui și al răului, deși Dumnezeu i-a cerut să nu mănânce, viata a fost atinsă, ranită, dar totuși nu a fost distrusă iremediabil. În urma neascultării, apare pedeapsa. Aceasta primește diverse forme: omul va muri, va cultiva pământul din a cărui roade se va hrăni, dar cu trudă, iar femeia va da viață copiilor săi, dar o va da cu durere. Viața este un bun prețios, cel mai prețios, de aceea, pentru a o salva, omului i se cere să sacrifice totul (Iov 2,4). În momente de descurajare, ca urmare a unor necazuri foarte „mari” omul poate ajunge să-și dorească pierderea vieții (Iov 7, 15), dar nu este dreptul omului a decide asupra vieții și a morții, căci viața nu o are de la el însuși. Chiar în acele momente foarte dificile, când nimic nu pare să mai aibă sens şi rost, Dumnezeu îl salvează pe cel aflat în suferință, în sensul mântuirii şi alinării suferinţei.

Dorinta omului este să se bucure cât mai mult timp posibil de existența pe „tărâmul celor vii” (Psalmi 27,13 ; 52,7), dar experienţele trăite în concretul lor, îl ajută să-şi dea seama că viața este un dar fragil, este umbră și vis, este ca un fum (Înțelepciunea lui Solomon 2,2). Viața depinde de respirația ritmică, adică de un suflu pe care omul nu este stăpân, semn că el vine din altă parte. Dar al lui Dumnezeu fiind (Isaia 42,5), acest suflu depinde mereu de Domnul, care „face moartea și face viaţa” (Deuteronom 32, 39). Pentru că acest suflu vine de la Dumnezeu și este întreținut continuu de Dumnezeu, viața este ceva sfânt. Viața omului este protejată de Dumnezeu, care va cere socoteală fiecăruia de ceea ce face cu ea (Geneză 9,5).

Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, iar Isus atenționează astfel asupra acestui adevăr: „Nu ați citit voi cartea în care Dumnezeu spune: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacob?» (Matei 22,12). Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, nu al celor morți. Calea celor vii, calea de parcurs pentru menținerea vieții, o regăsim în virtuțile propuse în Psalmii 16,11 și 34,14: cinstea, dreptatea, ajutorul aproapelui, adevărul. A avea viață înseamnă a-L căuta și a-L urma pe Domnul (Amos 5,4s, Osea 6,1). Nu e fără importanță faptul că Sfânta Scriptură ni-L prezintă pe Dumnezeu ca «Dumnezeul cel Viu» (Psalmul 42,3), prezentat în opoziție cu idolii, care sunt aducatori de moarte.

Venirea lui Isus Cristos are ca scop reînnoirea creației

8

și răscumpărarea omului. Omul răscumpărat este omul care primește o viață nouă, care se reînnoiește prin Botez și este menținut «viu» prin sacramente.

Viața se manifestă în mod misterios de fiecare dată când se naște un copil. Privind un copil nounăscut, ne dăm seama că ceva ne scapă, că există o parte de mister în el, care e dincolo de noi, deasupra puterii noastre de înțelegere. Evangheliile încep prin prezentarea nașterii lui Isus Cristos. Această naștere face să irupă Viața în lume, viața în forma ei absolută, căci vine Cel care se intitulează: „Eu sunt Calea Adevarul si Viața”. „Un Fiu ne este dat” anunță profetul Isaia (Isaia. 9,5), căci «tânăra femeie va naște» (Isaia 7,14).

Nașterea lui Isus este anunțată, pregătită şi celebrată în cer și pe pământ, ignorată de mulți, ba chiar amenințată. Prin nașterea lui Isus, începe o viață care ar trebui să intereseze „un mare număr” (Luca 2,14) și care are incidență atât asupra timpului, cât și asupra istoriei universale și personale a fiecărui om.

Prin nașterea lui Isus, viața omului capătă o dimensiune divină, iar prin moartea şi învierea Lui viața fiecărui om capătă sens dincolo de moarte, în veșnicie. Crăciunul, având în centru Nașterea Domnului, este sărbătoarea vieții, căci Fiul lui Dumnezeu s-a făcut «fiul omului», iar „această naştere” redă omului frumusețea, demnitatea și sfințenia. Dacă viața se celebrează și se aniversează, mai ales cu ocazia zilelor de naștere și a evenimentelor personale importante, cu atât mai mult se celebrează și aniversează Nașterea Mântuitorului nostru Isus Hristos, sursa primordială a vieții și punct de plecare pentru orice viață, punctul punctelor de lumină.

Orice naștere este motiv de bucurie, mai ales în acest timp când viața este supusă atâtor atacuri, directe sau indirecte, prin crime, războaie, avorturi, folosirea anticoncepționalelor, folosirea drogurilor, eutanasia, ura şi sărăcia. Toate acestea sunt contrare nu doar spiritului creștin, ci și demnității numelui de OM. Cine nu se naște «de sus», nu va fi moștenitor al Vietii Veșnice. Dacă omul trăiește căutând mereu răspuns la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Matei 19, 16-17), i se va deschide ușa Împărăției. Împărăția începe pentru fiecare om care caută Adevărul şi-L urmează, încă de pe pământ, primindu-L şi trăind alături de Isus Hristos în toate etapele vieţii Sale, de la naştere până la moartea Sa pe Cuce. Acest fapt ne va ajuta să ne detaşăm de noi înşine şi de ceea ce este pământesc şi să-L primim mereu actualizat: în Biserică și în sacramentele vieții, pentru a-L dărui apoi săracilor zilelor noastre: cei morți spiritual și departe de Dumnezeu, cei orfani, cei ce suferă, cei ce nu ştiu și cei ce nu pot iubi. A fi viu înseamnă a iubi, căci mai întâi noi am fost iubiți.

Pr. dr. Angel Zareczki

Evanghelia în Artă

C

e h e at

n in i r p ză

termediul m oz a ic u lui

Astăzi, mai mult ca oricând, experimentăm în Biserica noastră o criză acută a artei sacre. Acest lucru este vizibil în diferențele arhitecturale sau ale tablourilor religioase care împânzesc bisericile parohiale.

Diferențele de stil de la o parohie la alta, ne lasă de multe ori nedumeriți și ne fac să ne punem întrebarea: de ce artă are nevoie Biserica noastră astăzi? Care este cauza atâtor diferențe de stil arhitectonic? Nu odată mi-a fost dat să văd în același oraș o biserică „modernă”, iar la cateva străzi depărtare una „tradițională”. De ce în unele biserici se pun tablouri „renascentiste” iar în altele icoane? Vorbim de aceeași Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, care până acum câteva decenii păstra cu sfințenie acea artă sacră, simplă în structura ei, purificată de vreo daună cauzată revelației divine. Se mai pot vedea și astăzi în Maramureș vechile biserici de lemn pictate în întregime. Simbolurile folosite, simplitatea și dacă vreți sinceritatea redării Sfintei Scripturi cu penelul au făcut ca această artă să atingă culmile cele mai înalte ale înțelepciunii picturii din Transilvania.

Astăzi este nevoie să privim înainte cu ochii Spiritului, încercând a desluși lucrarea pe care El însuși a facut-o în iconarii noștri. Avem nevoie să reluăm ceea ce ei au înfăptuit, ținând cont totodată de exigențele zilelor noastre. Tocmai de aceea trebuie să încercăm a realiza ceea ce Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea1 afirma în legătură cu imaginile lui Isus și ale sfinților care nu sunt o simplă fotografie, ci esența lor trebuie să ne poarte dincolo de planul material astfel încât Dumnezeul cel invisibil să se vadă în ceea ce este vizibil.

Mozaicul este una din cele mai vechi tecnici de

artă și una dintre cele mai rezistente în timp.

Sunt mărturie în acest sens mozaicurile romane, dar mai ales cele creștine din primul mileniu răspândite în toată aria mediteraneană.

Imaginile din mozaic simbolizează cel mai bine Biserica. Fiecare bucată de piatră, de sticlă sau de aur, corespunde fiecărui credincios în parte. Dacă o bucată lipsește, imaginea sau icoana este incompletă. Astfel, fiecare credincios contribuie activ la realizarea chipului lui Dumnezeu în Biserică. Se încearcă a se realiza prin mozaic o artă care să-și asume o misiune în cadrul liturgiei, o artă care prin reprezentarea sfinților în bidimensionalitate, prin intermediul gesturilor și a culorilor să favorizeze descoperirea Evangheliei, a Cuvântului lui Dumnezeu. Mozaicul este o artă simbolică care unește ceea ce este perceptibil cu ceea ce se ascunde simțurilor, este o punte între creație și Creator. Mozaicul este o cunoaștere printr-o multitudine de pietre, o cunoastere a lui Dumnezeu și o cunoastere a omului așa cum Dumnezeu ni l-a descoperit în Hristos.

Mozaicul sacru ne deschide poarta către tainele răscumpărării noastre din păcat, ni-l descoperă pe Isus, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat care a murit și a înviat a treia zi pentru mântuirea noastră.

Mozaicul încearcă să exprime acel dinamism divinouman, orientând întreaga Biserică către punctul central care este iubirea Preasfintei Treimi revelată de însuși Isus Hristos, Cuvântul întrupat.

Radu Roșu

1 J. RATZINGER, Introduzione allo spirito della liturgia, Milano 2001, p. 125.

9

Lumina Credinţei

Spiritualitate

Meditaţia asupra icoanei Naşterii Domnului „ ...Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară.

Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci miluieşte-ne pe noi”. (1)

Crăciunul a devenit pentru mulţi oameni sărbătoarea cadourilor. La Naşterea Domnului, îngerii, cerurile, magii şi păstorii ne-au dat o pildă. Crăciunul însă este sărbătoarea marelui dar făcut de Dumnezeu omenirii. Faptul de a dărui cadouri nu este ceva rău în sine, ci un mod de a participa la dărnicia lui Dumnezeu. Înainte de a dărui lucruri lumeşti celor pe care-i iubim, să nu uităm că Domnul Dumnezeu ne-a iubit întâi şi că de la El am primit întâiul cadou, şi anume viaţa. De noi depinde cum trăim viața şi cum îi oferim Lui ceea ce trăim. An de an, la fiecare sărbătoare de Crăciun, avem posibilitatea ca acest cadou să-l punem în faţa Pruncului dumnezeiesc, pentru ca în ultima clipă a vieţii noastre să putem darui lui Dumnezeu viaţa întreagă, cea mai mare valoare ce o avem. Pregătindune de sărbătoarea în care se uneşte cerul cu pământul, atunci când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi, dorind să se nască în inimile noastre pentru ca noi să putem înţelege profunzimea acelor evenimente – atât de mult aşteptate de către Patriarhi, vestite de proroci şi dorite de toţi drepţii Vechiului Testament – să privim cu reculegere icoana Naşterii Domnului, care ne ajută mult să trăim în trup şi în suflet ziua marelui praznic.

Personajele icoanei sunt: Isus Hristos, Născătoarea de Dumnezeu, Sfântul Iosif, îngerii, magii, păstorii, femeia/femeile de la îmbăierea pruncului şi omul bătrân care vorbeşte cu Iosif. Alte elemente semnificative ar fi: steaua, porumbelul, munţii, peştera, asinul şi boul, un mărăcine, un arbore şi vasul de îmbăiere. Nu lipseşte nimic, deoarece la pictarea tuturor icoanelor se iau în seamă regulile picturii, cu toate trăsăturile importante ale acesteia. Astfel, la Naşterea Domnului, e omniprezentă peştera şi în ea o zărim pe Născătoarea de Dumnezeu în genunchi, punându-l în iesle pe Hristos învelit în giulgiu, iar la stânga se găsește Iosif, tot în genunchi, ţinând mâinile încrucişate în dreptul inimii. În spatele ieslei stau un bou şi un măgar, privind spre Hristos; în spatele lui Iosif şi al Mariei, păstorii cu toiege în mâini privesc uimiţi spre Hristos; în afara peşterii sunt mieii şi păstorii: unul care cântă la fluier, iar ceilalţi care privesc cu frică în sus; deasupra lor e un înger care îi binecuvântează; în partea cealaltă sunt magii călare, în veşminte regeşti, împreună arătând semn către stea; deasupra peşterii, printre nori, mulţimea îngerilor ţine în mâini un .....? cu aceste cuvinte: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoie”. (2) Articolul de faţă nu doreşte explicarea întregii

10

icoane în detaliu, ci oferă idei importante şi un ajutor în meditația asupra acesteia, lăsând pe fiecare credincios să dezvăluie taina adevărată şi prin această metodă.

Cea mai veche înfăţişare a Naşterii Domnului este din secolul al IV-lea, atunci când sărbătoarea Crăciunului se celebra în 6 ianuarie, împreună cu Botezul Domnului (Epifania). În partea de sus a icoanei se găseşte un semicerc, care arată sfera dumnezeiască, simbolizând raiul. Din aceasta, raze de lumină se reflectă pe pământ, pe care îl schimbă într-un cer nou, prin nașterea Pruncului dumnezeiesc. Razele se unesc într-un cerc, în mijlocul căruia pictorul a aşezat un porumbel. Același porumbel va veni peste Mântuitorul la râul Iordan. Trei raze pornesc din acest cerc, simbolizând Sfânta Treime împreună lucrătoare la opera de mântuire. Steaua de pe partea inferioară a icoanei are şi o altă semnificaţie: reprezintă steaua de la Viflaim, cea care i-a adus pe magi la închinare, la Isus cel născut.

Icoana este plină de lumină; nu de o lumină exterioară, ci de o lumină care străluceşte din interiorul sufletului. Acest fapt este lesne de înţeles, deoarece naşterea lui Cristos: „Răsărit-a lumii lumina cunoştinţii, ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății” (3).

Pe fundalul icoanei se găseşte o stâncă ce se înalţă spre cer. Aceasta ne aminteşte de Moise, care a lovit stânca din care a ieșit apă de viață dătătoare. (4) Deschizându-se stânca în faţa Naşterii Făcătorului de viaţă, pământul a primit darul Cerurilor. Uneori, pe icoană, sunt trei munţi care fac referire la misterul Sfintei Treimi. Aceşti trei munţi semnifică faptul că există un singur Dumnezeu în trei persoane, deoarece în opera mântuirii au participat toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Muntele cel din mijloc îl simbolizează pe Hristos, care se înalţă vizavi de muntele Sion. Despre acest munte vorbeşte Isaia, vestind începutul unui timp nou prin Isus Hristos. (5) Isus se află în centrul icoanei. El apare în mijlocul ieslei, precum ar veni din adâncul pământului. Ieslea din icoană reprezintă adâncul şi întunericul, simbolul iadului. El este mielul jertfit de la începutul lumii.

Născut în umbra morţii, (6) Hristos trece în adâncul iadului, ca să ducă acolo lumina vieţii. Pruncul este învelit într-un giulgiu, aşezat ca într-un mormânt nou.

Acesta este un simbol cu adevărat important, şi anume: mântuirea omului vine prin moartea şi învierea lui Isus, aşadar naşterea Lui este parte nedespărţită a acestei taine. Aura din jurul capului Său, reprezentând

Spiritualitate semnul dumnezeirii, are în centrul ei o cruce, care face trimitere la suferinţele pe care le va purta până la moarte.

Născătoarea de Dumnezeu ocupă o mare parte din icoană, semnalând rolul ei important în planul lui Dumnezeu, la Întruparea Fiului Său. Maria stă aşezată pe un acoperământ roşu, pictat în forma unei seminţe de grâu, deoarece prin ea, germenele de viaţa dătător, va veni Isus în lume, pâinea vieţii. Cele trei stele aşezate pe capul ei şi pe umeri, simbolizează fecioria veşnică a Maicii Domnului: înainte, în timpul şi după naşterea lui Isus. Maria își sprijină capul pe braţul drept şi arată cu degetul spre Fiul ei mântuitor, care a fost vestit de înger, zicând: El e Isus „Fiul Celui Preaînalt.”

(7) Privirea Mariei se îndreaptă, de asemenea, spre îmbăierea Pruncului și spre Iosif, care stă înfricoşat şi abătut de gânduri. Chipul Mariei este trist, căci vede deja suferinţele Fiului ei: răstignirea şi moartea. Faţa ne prezintă inima ei care este plină de meditaţie şi de rugăciune.

Lângă iesle se află un asin și un bou, cu toate că aceste animale nu se găsesc în evanghelii (8).

Prorocul Isaia spune însă: „Boul îsi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său.” (9) Boul este simbolul sacrificiului şi al jertfei aduse lui Dumnezeu, iar asinul ne aminteşte de mânzul folosit la intrarea în Ierusalim de către Isus. Un păstor se află lângă peşteră, având în mână un fluier. Prezenţa lui este importantă, nu doar pentru că îl laudă pe Dumnezeu, ci pentru că reprezintă simbolul Păstorului cel Bun, despre care vorbește Isus în evanghelia Sfântului Ioan. (10) Magii reprezintă, într-un mod minunat, adoraţia oferită de întreaga omenire lui Dumnezeu. Numele lor, după tradiţie, sunt: Gaspar, Melchior şi Baltazar. (11) Ei reprezintă, de asemenea, cele trei vârste ale omului: unul are barbă albă (simbolizând bătrânețea), celălalt are barbă neagră (indicând maturitatea), iar al treilea mag nu are barbă (reprezentând tinereţea).

Darurile magilor sunt: aur, ca pentru Împăratul împăraţilor; tămâie, ca pentru cel care este Dumnezeul universului şi smirnă ca unuia care a murit. Smirna este simbolul omenirii, cu ale sale consecinţe dramatice: suferinţa şi moartea. În partea dreaptă a icoanei, un înger se închină în direcţia ieslei, meditând cu frică această mare taină.

Mâinile lui sunt acoperite în semn de cinste faţă de Dumnezeu. În partea stângă superioară a icoanei, vedem încă doi îngeri, care privesc tot spre centrul icoanei, indicînd dubla natură a lui Isus, cea omenească și cea dumnezeiască. Îngerii au un rol important în vestirea Evangheliei; de aceea ei sunt numiți vestitori ai mântuirii. În alte reprezentări, fiinţele raiului sunt prezentate în dubla lor slujire, şi anume, cei care privesc sus, spre izvorul Luminii, se raportează la liturghia cerească, la neoprita laudă adusă lui Dumnezeu, iar cei care se apleacă spre păstori semnifică slujirea

oamenilor. În partea stângă inferioară, îl găsim pe Iosif, al cărui suflet este plin de frică și de îndoială, având capul sprijinit pe mâna stângă, îngândurat: cine este el ca să se împotrivească planului lui Dumnezeu?

Lângă Iosif se găsește un om bătrân îmbrăcat în cojoc de păstor. Tradiția creștină vede în acesta pe Satana ispitindu-l pe Iosif, dorind să-l convingă să nu se implice în această istorie. Însă Iosif este un om plin de credință, deoarece îngerul a alungat frica de la el, spunându-i: „Nu te teme”. (12) El a ascultat de înger și astfel a împlinit planul dumnezeiesc. Privind la portretul lui Iosif, iconarul ne indică faptul că el este prea bătrân pentru a fi tată, în realitate el fiind logodnicul și apărătorul Fecioarei Maria. În partea dreaptă inferioară a icoanei, vedem scena pregătirii pentru îmbăierea specifică tuturor copiilor.

Prin aceasta, se poate observa că Isus a fost un copil ca oricare altul. Se prefigurează de asemenea botezul fiecăruia dintre noi. Conform tradiției, femeia care ține în brațe Pruncul este Salomeea, ajutată de o femeie care toarnă apă dintr-un vas. Toate aceste elemente prezintă Pruncul având nevoie de ajutor și de grijă.

Scena aceasta este diametral opusă scenei din iesle, unde este singur și nimeni nu este atent la El. Înțelegem din aceasta că Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul sau de grija unei persoane. Între femeie și păstor se află un mărăcine/ un arbore, care ne amintește de cuvintele lui Isaia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Spiritul lui Dumnezeu.” (13) Sfântul evanghelist Luca relatează: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credintă pe pamânt?” (14) Isus s-a făcut sărac, ca să ne îmbogăţească pe noi. El a acceptat părăsirea, ca noi să nu fim părăsiţi niciodată.

El este prezent tot timpul în mijlocul nostru. Să-i mulţumim şi să-i cântăm împreună cu toate corurile îngereşti: “Mărire întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă.”

Pr. Béla Pallai (1) 25 Decembrie, stihira, galsul 2.

(2) FURNA. da, Ermeneutica della pittura, (Grasso, G.D., a cura di), (Collana di studi e testi per la storia dell’arte 2), Fiorentino 1971,116.

(3) EVDOKIMOV, P., La teologia della bellezza, Roma 2 1981, 252-268; MUZJ, op. cit., 107-111? SUTNER, E. CHR., Das Evangelium in Farbe – Glaubensverkündigung durch Ikonen, Regensburg 1982, 63-67.

(4) Num 20,11 (5) Is 2,2; 11,9; 7,25 (6) EVDOKIMOV, P., La teologia della bellezza, Roma 1981, 260 (7) Luca 1,32 (8) „Vangelo dello pseudo-Matteo” XVI, in Craveri, M., I Vangeli apocrifi, Torino 1969, 82.

(9) Is 1,3 (10) Ioan 10,14 (11) „Vangelo dell’infanzia armeno” XI,2, in Craveri, M., I Vangeli apocrifi, Torino 1969, 168.

(12) Mt 1,20 (13) Is 11,1-2; 11,10-11 (14) Lc 18.8

11

Crâmpeie Istorice

Lumina Credinţei

Actualitatea unei pastorale de acum 80 de ani a episcopului dr. Alexandru Rusu În acest an se împlinesc opt decenii de la instalarea în Eparhia Greco-Catolică de Maramureş a primului ei episcop, dr.

Alexandru Rusu. Evenimentul se petrecea pe 2 februarie 1931, prilej cu care ierarhul trimitea

prima pastorală ce avea să-i fie programul de la care, indiferent de vitregia timpului, nu se va abate.

Numit în această demnitate de către Papa 12

Pius XI (1922-1939) prin documentul papal din 17 octombrie 1930 şi aprobat prin Decretul regal nr. 3874 din 24 noiembrie acelaşi an, noul episcop este primit trei zile mai târziu, pe data de 27 noiembrie 1930, pentru depunerea jurământului în faţa regelui. La 30 ianuarie 1931 (Sărbătoarea celor Trei Ierarhi) este consacrat în catedrala din Blaj de către Mitropolitul Vasile Suciu, asistat de episcopii Iuliu Hossu de ClujGherla şi Alexandru Nicolescu al Lugojului, iar pe 2 februarie (Sărbătoarea Întâmpinării Domnului) este instalat de către Iuliu Hossu în Catedrala din Baia Mare.

După un an în care noul arhiereu are de organizat eparhia până în cele mai mici detalii, şi când emite din Cancelaria eparhială peste 4800 de documente episcopul trimite, afară de circularele cu caracter organizatoric, şi trei pastorale.

Prima este dată cu prilejul instalării (2 februarie 1931) în care atenţionează între altele că „în anume părţi ale eparhiei Maramureşului şi în deosebi acelea de pe teritoriul judeţului cu acelaşi nume, s-ar fi încuibat «proroci mincinoşi», care, căutând să exploateze deoparte mizeria aproape in­suportabilă, iar de alta o seamă de neînţele­geri ce s-ar fi ivit pe alocuri între preoţi şi turmă, ar fi izbutit „să înşele pe unii şi să amăgească pe alţii” 1. Cea de a doua este emisă la sărbătoarea Paştilor

Crâmpeie Istorice anului 1931, când abordează - pe lângă mesajul teologic – şi un punct de vedere social în care arată că neajunsurile „…se datorează poate şi nepriceperii ori chiar necinstei, unora din cei ce ne-au cârmuit ţara şi părţile de ţară în care trăim…”2. a treia pastorală este cea elaborată cu ocazia Crăciunului anului 1931 a cărei actualitate merită o atenţie sporită.

Această pastorală de Crăciun debutează cu o reflexie a episcopului asupra stării de fapt a lumii, o reflexie din păcate actuală: „Vremurile deosebit de grele, prin care trece azi, ca printrun al doilea mare război, întreagă omenirea, au adus şi peste capetele noastre necazuri şi suferinţe pe care abia suntem în stare să le purtăm. Clătinarea, ori chiar prăbuşirea celor mai puternice aşezăminte de bani, a căror tărie părea nebiruită; visteria secătuită a ţării, care nu-şi mai poate plăti la timp slujbaşii, tre­buind să lase o lume de oameni în lipsuri nebănuite; foamea şi goliciunea care îşi scot tot mai mult capul, la sate şi la oraşe, au întins peste toţi un val de tristeţe nespusă, care suprimă, în atâtea părţi, până şi zâmbetul de pe faţa copiilor”. În mijlocul acestor greutăţi şi amărăciuni, solia de mângâiere găsită de ierarh pentru a fi transmisă clerului şi credincioşilor săi porneşte de la cuvintele: „Iată vestesc vouă bucurie mare…” (Lc. 2, 10-11). Cum dificultăţile sociale o impuneau, episcopul Alexandru Rusu cere „… sprijinul acesta al mirenilor în lucrul de apostolie al preoţilor…” considerat de mare ajutor şi folos pentru Biserică, mai ales prin organizarea de asociaţii laicale.

Pastorala insistă pe „înfiinţarea aşa nu­mitului AGRU, o asociaţie a mirenilor, care, deşi are o vechime de abia doi ani, s-a dovedit a fi cât se poate mai potrivită pentru întărirea în suflete a rânduielii de viaţă adevărat creştină, cerută de legea vestită de Mântuitorul”. Pastorala îi permite arhiereului să amintească de roadele Congresului AGRU de la Sighet din 1930 şi de la Oradea din 1931 arătând că „au fost pentru oricine o do­vadă hotărâtoare, că organizarea acestei mişcări trebuie dusă înainte cu toată puterea, înteme­ind celule noi unde ele nu există încă, întă­rind şi dezvoltând pe cele care sunt”. Şi pentru a se face şi mai bine înţeles de cler şi credincioşi episcopul chemă părinteşte

cu „...acest prilej sărbătoresc pe toţi fiii buni ai Eparhiei Maramureşului, cerând Veneratului Cler să fo­losească toate mijloacele pentru a întinde reţeaua acestei organizări în toate parohiile şi filiile ce-i aparţin. Timpul de acum, al iernii, îl socotim cu deosebire potrivit pentru această muncă de organizare şi dacă greutăţile materiale ale vre­mii par a putea fi socotite drept o greutate în calea unor realizări mai de seamă, poate că, chiar această împrejurare, care favorizează nes­pus gândul unor înjghebări de acţiune socială caritativă o lature din cele mai însemnate a asociaţiei mirenilor noştri, să ajute pe cei înţelegători — pe care îi dorim, cât mai numeroşi în toate părţile Eparhiei — la ţinta dorită…”3.

După opt decenii aceste cuvinte ale Arhiereului martir Alexandru Rusu sunt actuale. Problemele economice revin: criză, prăbuşiri financiare ale burselor, sărăcie, foame, lipsurile de tot felul şi neajunsuri, criză morală, etc. Soluţia găsită atunci de ierarh şi anume o mai strânsă solidaritate umană se impune şi azi. La nivel local, eparhial, îndemnul pastoralei de acum optzeci de ani se poate transpune prin necesitatea reorganizării şi a ieşirii din „pasivitate” a asociaţiilor laicale din Biserică. Gesturile singulare ale AGRUlui, Caritas-lui, ori a Reuniunii Mariane de la nivel central din Eparhie pot căpăta o valoare mult mai mare dacă s-ar insista pe creşterea numărului de filiale ale acestora precum şi pe o mai bună conlucrare dintre organizaţiile de la centru şi cele din teritoriu încurajându-se acţiunile comune.

Pr. dr. Ioan TÎMBUŞ 1 Textul acestei prime pastorale a episcopului dr. Alexandru Rusu a fost publicat în Tipografia Seminarială din Blaj în 2 februarie 1931.

2 A se vedea ANDJ Maramureş, Fond: Protopopiatul Greco-Catolic Baia Mare, Dosar nr. 595 în Buletinul Eparhiei de Maramureş, anul 1931, ed Dacia, Baia Mare p. 1 Documentul emis din cancelarie poartă Nr. 917/1931.

3 Vezi idem Buletinul Eparhiei de Maramureş, op. cit p. 40. Pastorala este datată 25 decembrie 1931 sub numărul 4750/1931.

13

Legea Bisericii

Lumina Credinţei

Instituționalizarea Bisericii Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen Gentium” a conciliului Vatican al II-lea a determinat teologia postconciliară să reflecteze într-un mod mai sistematic asupra raportului dintre dimensiunea comunitară și cea carismatică a Bisericii. Ecleziologia promovată de Conciliu accentua realitatea spirituală a Bisericii a cărei finalitate este aceea de propovădui și a mărturisi lumii Vestea cea Bună. Este vorba de mărturia dată de un grup de persoane care au aderat în mod liber la adevărurile de credință într-un anumit moment istoric.

Odată cu Reforma protestantă, s-a adâncit tot mai mult în conștiința occidentală hiatusul dintre cele două dimensiuni, ajungându-se până acolo încât Cristos da, Biserica nu. Este de altfel celebră afirmația gânditorului catolic modernist Alfred Loisy: „Cristos a predicat Evanghelia și a apărut Biserica”. Se ridică astfel în mod natural întrebarea: ar fi putut Biserica să nu se instituționalizeze în măsura în care a facut-o și să fi urmat în istorie întru totul modelul comunităților pauline?

Sociologul german Max Weber, în lucrarea sa

14

Economie și societate, consideră că fără procesul de instituționalizare grupul deținător al unei învățături sau a unor valori este sortit dezagregării sau dispariției. Acest proces permite unui grup să-și mențină identitatea în ciuda schimbării continue a persoanelor și a situațiilor socioculturale. În această optică, Biserica primară a înființat primele instituții, cu scopul de a aborda și de a rezolva problemele concrete legate de supraviețuirea mesajului evanghelic. Salvarea și transmiterea cuvintelor și învățăturii lui Cristos au fost motivele care au stat deopotrivă și la baza redactării Evangheliilor. Astfel, Biserica nu a ezitat încă din timpurile primare să se exprime ca o colectivitate organizată care își fixează învățătura pentru a o transmite și altor oameni din vremuri, locuri și culturi diferite.

Procesului de instituționalizare îi corespunde în mod necesar unul normativ și comportamental: dreptul care-i unește pe toți membrii grupului și care garantează respectarea rolurilor și a funcțiilor fiecărui membru spre edificarea Comunității de credință. Un prim exemplu în acest sens reiese din comportamentul Bisericii apostolice vizavi de prima mare criză pastorală: tăierea împrejur a păgânilor (Fap. Ap. 15, 5-35). Soluția cu caracter teologic la care s-a ajuns în urma dezbaterilor de la Ierusalim e în același timp și o normă juridică: este dată de către o autoritate; este făcută public pentru a fi cunoscută de căte toți cei vizați și interesați; impune un comportament precis, extern și verificabil; nu pretinde o atitudine de urmat, ci avertizează asupra unor realități de evitat; garantează comuniune și unitate în Biserică; pune capăt unei probleme spinoase printr-un răspuns definitiv și valabil pentru întreaga Biserică din orice timp și din orice loc.

Conciliul de la Ierusalim a oferit astfel prima reglementare juridică din istoria Bisericii, iar metoda de lucru va fi urmată și rafinată de-a lungul secolelor în crearea dreptului substanțial, nucleu în jurul căruia s-a format dreptul canonic.

Jus sequitur vitam!

Octavian FRINC

Prezentarea Parohiilor

Parohia Dănești, Maramureș Interviu cu Pr. paroh Pop Grigore Reporter: Părinte, care a fost evoluția parohiei din momentul în care v-a fost încredințată până în prezent?

Pr. Pop Grigore: Sunt paroh în parohia Dănești de 18 ani. La început am avut un număr de aproximativ 25 de familii de credincioși greco-catolici. În timp, numărul credincioșilor a crescut, astfel că numărăm astăzi 70 de familii, cu un total de 200 credincioși.

R: Observ că pe lângă biserica nouă aveți și o biserică veche. Când a fost construită această biserică și care este hramul ei?

Pr. PG: Biserica veche a fost construită în anul 1810 și a avut ca hram sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului. Biserica a fost construită din lemn și piatră, fiind asemănătoare celei din Cetățele. La început a avut turnul foarte înalt, motiv pentru care an de an s-a înclinat, ajungând în cele din urmă să se prăbușească.

Turnul bisericii a fost refăcut în anul 1962.

Odată cu sfințirea bisericii din Șișești, din data de 15 august 1890, hramul bisericii noastre a fost schimbat, fiind astfel mutat pe data de 6 ianuarie.

Din acel moment, credincioșii parohiei Dănești, în fiecare an de 15 august, participau la sărbatoarea hramului în parohia Șișești. De asemenea, în fiecare an, de Bobotează, credincioșii din Dănești, dar și cei din Șișești, se adunau la biserica veche, unde participau la celebrarea Sfintei Liturghii și a Agheasmei Mari.

R: În momentul de față, sărbătoarea hramului bisericii vechi mai are loc la Bobotează?

Pr. PG: Da, din momentul în care am recuperat Biserica veche, am reluat această tradiție a parohiei noastre.

R: Observ că în Biserică ați amenajat un loc cu obiecte de muzeu, obiecte ce au aparținut fie parohiei, fie unor personalități din parohia pe care dumneavoastră o păstoriți. Care ar fi cele mai importante și valoroase obiecte prezente în muzeul Bisericii?

Pr. PG: Toate obiectele sunt importante și au o mare însemnătate pentru parohie, ele având o puternică încărcătură istorică. Aș dori să punctez prezența unui crucifix de lemn, pe care preotul îl întrebuința la sfințirea caselor de Bobotează. Se pot vedea pe el picturi care se păstrează în stare foarte bună. În centru, în loc de Cristos răstignit, este pictat Botezul Domnului, iar în dreapta și stânga sunt prezente soarele și luna. În muzeul nostru se pot regăsi obiecte personale ce au aparținut Dăscăliței din Dănești, muza lui Octavian Goga. De asemenea, se pot găsi obiecte sau acte scrise de Pr. Dr. Vasile Lucaciu.

Nu în ultimul rând, muzeul conține cărți vechi de cult, documente de arhivă, dar și fotografii de epocă ale părintelui Ștefan Ilieșiu, paroh de Dănești.

R: Ce le transmiteți credincioșilor, dar și cititorilor revistei noastre.

Pr. PG: Pe toți îi îndemn să fie uniți în rugăciune și în trăirea credinței primite de la înaintași.

A consemnat, Pr. Daniel POP

15

Prezentare de carte

Lumina Credinţei

Întrebări privitoare la credință 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred și ale celor care nu cred - Gianfranco Ravasi prezentare de carte

„Mintea unui om se cântărește mai lesne după întrebările sale decât după răspunsuri” (ducele de Levis) De curând, a fost lansată, și în limba română, la editura Humanitas, cartea Cardinalului Gianfranco Ravasi, intitulată: „Întrebări privitoare la credință. 150 de raspunsuri la intrebarile celor care cred si ale celor care nu cred”. Lansarea a avut loc sub cupola Ateneului Român, în prezența multor intelectuali români de prim rang. Eminența sa, cardinalul Gianfranco Ravasi, actualmente Președinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, este cunoscut și ca un biblist prolific și om de cultură italian.

Cartea aceasta, așa cum mărturisește însuși autorul ei, este rezultatul nevoii de a răspunde multelor întrebări pe care publicul i le-a adresat prin intermediul scrisorilor. Într-un interviu acordat unei televiziuni italiene, cardinalul declara că primește anual circa 4000 de scrisori de la cititori. Dintre acestea, o mare parte cuprind întrebări. Dintre multele întrebări primite, cardinalul Ravasi a ales o sută cincizeci, pe care, în cartea sa, în funție de tipologia întrebărilor, le-a grupat în cinci capitole, astfel: întrebări „prime” (capitolul 1), întrebări laice (capitolul 2), întrebări ultime (capitolul 3), întrebări ebraice (capitolul 4) și întrebări creștine (capitolul 5). În primul capitol spicuim întrebări precum: De ce în Vechiul Testament Dumnezeu ordonă masacre? De ce Biserica a respins unele cărți din canonul Bibliei? De ce Martorii lui Iehova refuză transfuzia de sânge? etc. Din

16

capitolul doi întâlnim tematici precum: credință și evoluție, rolul bibliei în cultura occidentală, rolul femeii în Biblie, etc. În capitolul trei întâlnim întrebări precum: De ce Dumnezeu permite răul? Despre învierea trupului? Dacă există purgator?

Biblia susține reîncarnarea? etc. În capitolul patru apar întrebări precum: Nevasta lui Cain era sora lui? Potopul biblic, catastrofă naturală sau doar un mit? Extratereștrii și mântuirea etc. Iar în capitolul cinci putem citi întrebări despre: Manuscrisele de la Marea Moartă, cine au fost magii? Isus știa să scrie și să citească? Petru, martir la Roma? etc.

Deși biblist expert, autorul mărturisește că în unele cazuri a fost surprins de problematicile ridicate, care se arătau a fi „întrebări neașteptate, pe care eu însumi nu mi le-am pus vreodată și care, ma surprindeau oarecum”. Alteori era vorba de întrebări, care autorului i se păreau marginale sau depășite, dar aveau o oarecare relevanță pentru cel care i le adresa. Întrebări uneori incomode, provocatoare, înțesate uneori de fatalism, de incredulitate sau chiar de sarcasm.

Citindu-le, în unele cazuri, se poate observa frica față de greutățile vieții de zi cu zi, alteori neînțelegerea față de durere și frica față de aceasta. Indiferent că are de-a face cu dimensiunea fizică sau cu cea spirituală, îndoielile îl opresc pe om să se abandoneze cu încredere voinței lui Dumnezeu. În orice caz, atâta timp cât există întrebări, spune autorul, speranța nu a murit. Putem să ne gândim la un viitor pentru viață, în general („viața

Prezentare de carte fără căutare nu merită trăită” – Platon) și pentru religie, în special, (întrebarea este sufletul religiei, căci orice rugăciune este o întrebare). Cu toate acestea „arta de a întreba nu este atât de ușoară precum se crede. „Trebuie

să fi învățat multe lucruri ca să știi să întrebi ceea ce nu știi”, spunea Jean-Jacques Rousseau în Noua Eloiză. Însă, orice întrebare bine pusă necesită și un răspuns, al cărui mugur se găsește de obicei în întrebarea însăși. Se întâmplă ca uneori să nu găsim răspunsuri și „spunem adesea că Dumnezeu nu ne răspunde la întrebări; de fapt noi nu ascultăm răspunsurile Sale”, spune CS Lewis, citat de autor. Iar în epoca noastră, caracterizată de dipariției maeștrilor

și a ideologiilor, a apărut oroarea de răspunsuri clare și răspicate, batjocură față de certitudine, pasiune pentru relativ.

Această stare de spirit nu a anihilat, însă, nevoia omului de răspunsuri, iar autorul încearcă să dea o „mână de ajutor” avizată.

Apărută într-o perioadă în care oamenii se înstrăinează tot mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, răspunsurile cărții alcătuiesc un îndreptar, care încearcă să readucă pe cititori la credința părinților lor, fără a nesocoti problemele, îndoielile, ci înțelegând să meargă la rădăcina lor. Pentru cei lipsiți de credință, cartea vrea să prezinte poziția avizată a unui biblist și totodată cardinal al Bisericii, în chestiuni controversate legate de Sfânta Scriptura, dorind astfel să elimine prejudecățile și speculațiile cu care adesea este asaltată Sfânta Carte.

Publicului român, prin această lucrare, i se înfățișează pentru prima dată extraordinara capacitate a lui Gianfranco Ravasi de a se pune la dispoziția cititorilor într-un dialog lipsit de formalități. Modul în care autorul parcurge paginile și evenimentele din Scriptură, îi va fermeca, cu siguranță, atât pe credincioși cât și pe necredincioși.

Experieța și anvergura culturală a autorului, permit o abordare calificată și actuală asupra acelor pagini scripturistice tălmăcite și răstălmăcite de multe spirite ale culturii și spiritualității de-a lungul secolelor.

Pe credincioșii Bisericii noastre lectura aceastei carți îi va ajuta să dea curs îndemnului din întâia scrisoare a lui Petru: „să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (3, 15). pr. Florin Fodoruț

17

Viata Eparhiei ,

Lumina Credinţei

PS Vasile Bizău în vizită pastorală la Botiza

Ziua de 4 septembrie 2011 va rămâne în amintirea celor din parohia greco-catolică Botiza o zi de neuitat. Noul Eparh de Maramureş, PS Vasile Bizău, a făcut prima sa vizită canonica în această parohie. Cu această ocazie Preasfinţitul părinte Episcop a sfinţit noua casă parohiala, o cruce din lemn în stil maramureşean şi un clopot. Preoţii din Maramureşul istoric însoţiţi de creştinii lor, au venit să îşi întâmpine pastorul. Preoţii împreună cu înaltul Ierarh au urcat la altarul ridicat pentru celebrarea Sfintei Liturghii, în apropierea bisericii.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, pr. paroh Petru Solomes a mulţumit Episcopului pentru onoarea pe care a făcut-o parohiei Botiza şi l-a invitat să revină la Botiza, unde creştinii îl aşteaptă de fiecare dată cu vie emoţie şi bucurie.

Conferinţă internaţională şi sfinţirea bisericii Sf. Nicolae din Satu Mare

Sub motoul “Origini – Trecut – Prezent”, parohia greco-catolică de limba maghiară Sfântul Nicolae din Satu Mare, a marcat sâmbătă, 15 octombrie a.c., împlinirea celor 320 de la sfinţirea primei biserici parohiale de către Episcopul de Muncaci, Johannes Josephus De Camillis. Figura marelui Ierarh precum şi crâmpeie din istoria Bisericii au fost ilustrate în cadrul conferinţei internaţionale “Prezenţa greco-catolicilor în Satu Mare de-a lungul timpurilor”. Duminică 16 octombrie a.c. a venit rândul Episcopului din scaunul Maramureşului să oficieze slujba de sfinţire a bisericii parohiale, alături de Episcopul romano-catolic de Satu Mare, Excelenţa Sa Jenő Schönberger, precum şi de un sobor de preoţi. Sfânta Liturghie a adunat în jurul altarului nou sfinţit credincioşi greco-catolici de limba română şi limba maghiară precum şi reprezentanţi ale autorităţilor centrale şi locale, atât din România cât şi din Ungaria.

Adunarea eparhială a preoților

Joi, 6 octombrie a.c., parohia Buna Vestire din Baia Mare a fost gazda primei adunări eparhiale a preoţilor din Eparhia Greco-Catolică de Maramureş, de la înscăunarea Preasfinţitului Părinte Episcop Vasile Bizău ca eparh al Maramureşului. După un moment de rugăciune, a urmat cuvântul de învăţătură al Preasfinţiei Sale, asupra vieţii si spiritualităţii preoţeşti.

Primul punct de pe ordinea de zi a constat în prezentarea Comisiei Eparhiale de Liturgică şi de Artă Sacră, precum şi componenţa şi competenţele acesteia cuprinse în domeniul liturgic, în pastoraţia liturgică, în muzica sacră, în construcţia noilor lăcaşuri de cult şi al amenajării spaţiului liturgic. Prezentarea figurii instituţionale a Consiliului Preoţesc și alegerea reprezentanților preoților în consiliu, a constituit al doilea punct de pe ordinea de zi.

După anunţarea publică a rezultatelor scrutinului, PS Vasile a răspuns întrebărilor şi sugestiilor venite din partea preoţilor prezenţi, referitoare la viaţa de pastoraţie, la slujirea liturgică precum şi la probleme de ordin administrativ. Întreaga întâlnire s-a încheiat printr-un moment de fraternitate si comuniune, organizat de parohia Buna Vestire prin generozitatea credincioşilor şi a pr. protopop Cristian Albu, parohul acestei comunităţi.

18

Viata Eparhiei , PS Vasile la hramul parohiei din Târşolţ Prima vizită pastorală a Preasfinţiei Sale Vasile, Episcop eparhial de Maramureş, în Ţara Oaşului a avut loc duminică, 23 octombrie a. c., cu prilejul hramului bisericii parohiale din Târşolţ. Comunitatea parohială şi-a întâmpinat Păstorul în renumitele costume populare oşeneşti cărora au adăugat cântările din cadrul Sfintei Liturghii, precum şi primirea Sfintelor Taine ale Spovedaniei şi Euharistiei.

Sărbătoarea a fost desăvârşită prin celebrarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii de către PS Vasile alături de un sobor de preoţi din protopopiatul Ţării Oaşului, în frunte cu pr. prot. Iacob Feier.

După terminarea Sfintei Liturghii, PS Vasile s-a oprit în faţa bisericii parohiale pentru a schimba câteva cuvinte cu credincioşii din localitate sau ce cei veniţi din parohiile învecinate . Duminica a continuat prin vizitarea parohiilor Aliceni, Boineşti, Trip, Certeze, Moişeni, Negreşti Oaş şi Vama, interesânduse îndeaproape – de la preoţii parohi şi de la credincioşii prezenţi – de istoricul vşi componenţa comunităţilor precum şi de starea bisericilor finalizate sau aflate în construcţie.

Hramul bisericii parohiale “Ss Arhangheli Mihail şi Gavril” din Satu Mare Parohia “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Satu Mare a primit duminică, 6 noiembrie, vizita Stăpânului şi Arhiereului din scaunul de Maramureş. Prima vizită a PS Vasile în protopopiatul de Satu Mare ca Episcop eparhial, a fost prilejuită de sărbătoarea hramului bisericii parohiale.

Sutele de credincioşi participanţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată de PS Vasile alături de un sobor de preoţi din protopopiat în frunte cu pr. prot. Dumitru Roman, au format o unică familie strânsă în jurul Cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfintei Taine a Euharistiei. Este vorba de acea familie care răzbate prin vicisitudinile istoriei tocmai pentru că se ştie puternic ancorată pe piatra credinţei. În cuvântul său de mulţumire adresat la sfârşitul Sfintei Liturghii, pr. prot. Dumitru Roman a reînnoit Ierarhului invitaţia a fi prezent în mijlocul credincioşilor sătmăreni cu prilejul altor mari şi binecuvântate sărbători ale anului bisericesc.

În data de 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril, PS Vasile Bizău a semnat numirea pr.

Angel Zareczki ca Vicar episcopal pentru laici. Redăm textul integral al numirii: Nr. 584/08.11.2011 † VASILE Din mila lui Dumnezeu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş Date fiind obligaţiile noastre de a prevedea în mod adecvat la păstorirea bunilor noştri credincioşi, în conformitate cu prevederile Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, precum şi ale dreptului particular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, am aflat de bine în Domnul să numim pe Preaonoratul în Hristos Preot Angel Zareczki VICAR EPISCOPAL PENTRU LAICI (SINCEL) Începând cu publicarea prezentului decret Vă acordăm facultăţile, drepturile şi obligaţiile prevăzute de normativa canonică a dreptului comun şi a celui particular, acordându-Vă puterea executivă de guvern şi puterea ordinară vicară prevăzută de către drept, conform canoanelor 246-251 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pentru a coordona activitatea Biroului Pastoral pentru pastoraţia tinerilor şi a laicilor din cadrul Curiei noastre eparhiale din Baia Mare.

Prezentul decret este valabil pentru o perioadă de cinci ani şi intră în vigoare odată cu publicarea lui.

Dată în Reşedinţa Eparhială din Baia Mare, la 8 noiembrie, ziua pomenirii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril,

19

Viata Eparhiei ,

Lumina Credinţei Simpozionul “Arestarea Episcopilor 28/29 octombrie 1948″

La împlinirea a 63 de ani de la arestarea Episcopilor Bisericii Române Unite, Greco-Catolică, parohia Sf. Anton din Baia Mare, prin filiala AGRU din această parohie, a organizat un simpozion cu tema “Arestarea Episcopilor 28/29 octombrie 1948″. Bucurându-se de patronajul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş, simpozionul ajuns la cea de-a VII-a ediţie s-a desfăşurat pe parcursul a două zile.

Seara de vineri, 28 octombrie 2011, a fost consacrată părţii spirituale a simpozionului, prin celebrarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii de către PS Vasile Bizău, Episcop eparhial de Maramureş, alături de un sobor de preoţi, în biserica parohială Sf. Anton.

Ziua de sâmbătă, 29 octombrie, a fost dedicată memoriei istorice prin prezentarea de conferinţe susţinute de către istorici proveniţi din Cluj-Napoca, Oradea şi Baia Mare.

Lucrările au fost deschise printr-o rugăciune şi un cuvânt de bun venit adresat conferenţiarilor şi participanţilor de către PS Vasile.

La finalul conferinţelor au avut loc dezbateri pe baza temelor prezentate, iar unii participanţi au dat mărturie despre evenimente şi situaţii legate de tema simpozionului.

Vizita pastorală a Preasfinției Sale Vasile în parohia Breb

Duminică 20 noiembrie, a.c., clopotele bisericii e lemn, construită în anul 1530, din parohia Breb, protopopiatul de Sighet, au vestit prin dangătul lor prezența Ierarhului locului. În continuitate de credință și de trăire creștină cu înaintașii lor, membrii parohiei și-au întâmpinat Păstorul în curtea bisericii, cu prapori și cântări bisericești, după rânduiala locului. Sfântul locaș s-a dovedit a fi neîncăpător pentru poporul strâns întru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și întru participarea la Sfintele Taine ale Spovezii și Euharistiei. Credincioșii au avut drept însoțitori și buni povățuitori spre cele cerești Sfinții și cetele îngerilor din icoane și din fresce, iar drept mijlocitori pe PS Vasile alături de un sobor de preoți din parohiile învecinate.

Un număr de 21 de credincioși au devenit membrii ai Reuniunii Mariane prin rostirea Simbolului credinței și a promisiunii solemne în fața Succesorului apostolilor și a comuntății bisericești.

20

Sfinţirea locului de biserică la Turulung Vii Credincioşii greco-catolici de limba maghiară din Turulung Vii, protopopiatul Ciscarpatin de Satu Mare, au trăit bucuria de a-l avea în mijlocul lor duminică, 30 octombrie, pe PS Vasile, Episcop eparhial de Maramureş. Prezenţa Ierarhului a fost prilejuită de sfinţirea pietrei de temelie a noii biserici ce va deservi comunitatea locală.

După cuvintele de mulţumire adresate de către pr. prot. Iosif Harangazo şi de către părintele Jozsef Zelicskovics, păstorul comunităţii, a urmat o agapă frăţească. În dupămasa aceleaşi zile, PS Vasile a vizitat parohia Turulung, din acelaşi protopopiat, precum şi parohia Turţ, din protopopiatul Ţării Oaşului.

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” orar luni - vineri 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale

Frecvenţe Oradea: 102,2 MHz Zalău: 92,5 MHz Blaj: 94,4 MHz Baia Mare: 95,4 MHz Tel mobil - INTERNET: mms://streaming1.eu. radiomaria.org/romania DIGI: 12687 MHz

În fiecare a II-a Miercuri din lună, Radio Maria transmite emisiunile realizate în studioul regional din Baia Mare: 1700 Program de Rugăciune 2000 - 2100 Program Cultural 2100 - 2200 Program Spiritual

De la librăria eparhială “ecumenica“ precum şi din parohii se pot cumpăra atât calendarele de perete cât şi cele cu file, pentru anul 2012 DVD-ul cu explicarea Icoanei Naşterii Domnului, realizat de biroul pastoral al Eparhiei de Maramureş, va fi disponibil la librăria “Ecumenica” şi în parohii.

Coloana sonoră s-a realizat în 7 limbi: rom, uk, magh, engl, sp, fr, araba Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Preţ 5 RON