Lumina Credintei 3/2022

Lumina credinței

• Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 3 (44) • Octombrie 2022 • Anul XII •

Înaintesătefinăscut,Eute-amales! Ieremia 1,5

Lumina credinței

Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Nr. 3 (44) Octombrie 2022 Revistă trimestrială Anul XII

3 4 - 6 7 - 8 9 10 - 12 13 - 14 15 16 - 17 18 - 19 20 - 21 22 - 24 25 - 26 27 - 28 29 - 31 32

Cuvântul păstorului PS Vasile Bizău

Cânta-voi Dumnezeului meu Pr. can. Emil Gîrboan Cârma vieții Pr. Florin Fodoruț

O Biserică care își cere iertare Pr. Vasile Trifoi 300 de ani de la nașterea primul arhiereu maramureșean episcopul Atanasie Rednic Pr. dr. Vasile Iusco Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps 150, 6) Pr. Cornel Dîrle Înconjurați de atâta violență și suferință, cum să accept că Dumnezeu este prezent în lumea contemporană? Pr. Emil-Marian Ember Celebrarea euharistică - o perspectivă Pr. Laurențiu Costin Mi-ar plăcea să mă rog, dar... Pr. dr. Florin Marușciac O altfel de Cântare Pr. dr. George Marius Nicoară Mirajul bisericilor de lemn din Maramureș Dna. Antoaneta Turda Troița maramureșeană Dl. Dorin Ștef Parohia „Nașterea Maicii Domnului” din Rădăuți Pr. Vasile Daniel Pop Interviu cu Papa emerit Benedict al XVI-lea Pr. Jacques Servais SJ Viața eparhiei

Isus îi spune tânărului din evanghelie: dacă vrei să fii fericit, să moștenești viața veșnică, ține poruncile... Poruncile lui Dumnezeu sunt sprijin pentru viață și ele îl fac pe om să fie liber... pentru că ne garantează atâtea drepturi, la fel cum și indicațiile unui traseu ne garantează că ajungem în siguranță la destinație... Dumnezeu este viața cea adevărată și noi suntem dar din darul Lui, în El noi ne simțim liberi și fericiți.

Preasfințitul Părinte Vasile Bizău Întâlnirea Eparhială a Tinerilor 17 septembrie 2022

cuvântul păstorului

La început de an bisericesc

Toamna ne aduce pe lângă culorile calde ale soarelui, oglindite pe chipul naturii multicolore, și începutul anului bisericesc, configurat de sărbătorile creștine, ce ne ghidează pașii spre parcursul spiritual al vieții de credință. Acest parcurs al anului liturgic se deschide cu sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, urmat îndeaproape de sărbătoarea dedicată Sfintei Cruci, însoțită de încărcătura mesajului textelor Sfintei Scripturi din cele două duminici care preced și succed sărbătoarea propriu-zisă și continuă lin și măsurat spre duminicile dedicate bogatului și săracului Lazăr, tânărului bogat și bogatului căruia i-a rodit țarina. Toate aceste etape au în comun temele propuse de textele biblice ale celebrărilor liturgice, ce se întâlnesc în invitația pe care o fac creștinului de a medita și a discerne asupra vieții proprii, pentru ca mai apoi să păstreze ceea ce este hrănitor și bun pentru a-și orienta viața spre esențial și prioritar.

Nu despre structura anului liturgic intenționez să scriu în acest moment, mai ales că spațiul care îmi este dedicat în acest număr al revistei mă îndeamnă la sinteze, ci mai degrabă să vă invit să îl parcurgeți etapă cu etapă, duminică după duminică, cu acea încredere și seninătate ce conferă omului suficientă curiozitate de a descoperi noutatea și profunzimea cuvântului Scripturii.

O cheie de lectură a textelor propuse de Biserică în acest parcurs spiritual este înțelepciunea, măsură nemăsurată a darului lui Dumnezeu, ce se așază în fiecare om care îl caută pe Dumnezeu. Pe de o parte, aceasta este susținută de căutare, de dorință de înțelegere, de ardoare a inimii de a-i vorbi lui Dumnezeu și de a-L asculta, de măsură și decență, de înțelegere mai presus de înțelegerea comună. Pe de altă parte, înțelepciunea este un dar ce vine de Sus, dobândit de omul credincios, îndreptățit nu de cunoștințe abstracte, nici de știință acumulată prin studiu și nici măcar de disciplina specifică dedicată căutării ei, filosofia, ci de lumina provenită din credință și de concretețea vieții virtuoase

Între Corintul antic și marile orașe moderne de astăzi sunt multe asemănări, în ceea ce privește diversitatea culturală și religioasă, stilul de viață al oamenilor și componența structurii sociale și, de aceea, același mesaj al sfântului Pavel rămâvne la fel de actual și luminos pentru toate generațiile.

El introduce în discursul public adresat micii comunități creștine îndemnul de a-și însuși înțelepciunea crucii ca notă dominantă de înțelegere a vieții lor, ca optică particulară și identitară de viață, de lectură și înțelegere a lumii, viziune izvorâtă din lumina credinței ce vede în modul de a iubi al lui Dumnezeu care se dăruiește până la moartea de pe cruce, fundamentul etosului creștin. De aceea, le spune că pentru ei, pentru creștini, cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți, păgâni, care nu-l acceptă, nu-l înțeleg, este nebunie, non sens, absurditate. Cuvântul crucii, pentru cei care pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. (1Cor. 1,18). Apostolul își susține pledoaria pentru revelația dumnezeiască de pe Calvar, făcând apel la înțelepciunea izvorâtă din credința în Hristos, care moare pe cruce pentru noi. Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă Iudeii cer semne, iar Elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru Iudei sminteală; pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemați, și Iudei și Elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. (1Cor. 1,21-24).

Există, așadar, o înțelepciune a lumii ce poate fi subsumată în cunoașterea din știință, în progresul tehnologic, în multa cunoaștere a tuturor domeniilor de cercetare specifice inteligenței și spiritului uman, însă există și o alta, tot înțelepciune care le întrece pe toate, fără a le minimaliza, disprețui sau anihila pe acestea, și anume înțelepciunea lui Dumnezeu.

Între cele două viziuni posibile ale lumii, susținute de cele două forme de înțelepciune, cea a perspectivei pur omenești ce se bazează pe ea însăși și cea a perspectivei omului credincios, ce se bazează pe darul primit din Cer, există multă asemănare, însă de asemenea o deosebire și mai mare, dată de măsura credinței ce îl ține pe om în comuniune cu Dumnezeu și îl face să vadă, dar mai ales să trăiască viața într-un anumit fel. Astfel, pentru noi creștinii, nu este vorba numai despre alegere, ca exercițiu de exercitare a libertății, ci despre libertatea însăși în alegerile ei.

+Vasile episcop

Cânta-voi Dumnezeului meu1

Mic vocabular liturgic al Cântărilor speciale

Pr. can. Emil Gîrboan

Nu de puține ori, frecventând slujbele Bisericii, ascultăm cântări liturgice speciale a căror denumire sau rost în celebrare nu le înțelegem, de aceea am considerat util să pun la dispoziția credincioșilor un mic vocabular care să explice o parte din acești termeni în ordinea importanței lor în cult, așa cum apar în vechiul nostru Tipic Bisericesc. 2

Stihirile ( gr. τὰ στίχηρα - ta stihira, de la στίχος, ὁ - stihos = șir, linie, stih sau vers) sunt compoziț ii imnografice în formă de versuri sau strofe grupate în serie, care se cântă la Vecernie sau în rânduiala unor Sfinte Taine și Ierurgii, reminiscențe ale psalmilor care se cântau odinioară integral în cadrul oficiului.

Prochimenul ( gr. ὁ προκείμενος - o prokeimenos = așezat înainte) este stihul sau versul rămas ca o sinteză a psalmilor vechitestamentari, care în vechime precedau lecturile biblice. Îl întâlnim în rânduiala Vecerniei, Utreniei și Sfintei Liturghii; din perspectiva faptului că sintetizează tematica lecturilor care vor urma, poate fi considerat un rezumat al sărbătorii.

Troparul ( gr. τὸ τροπάριον - to troparion, de la ὁ τρόποςo tropos = mod, fel, chip, pentru că laudă modul de a trăi al unui sfânt, sau de la τὸ τρόπαιονto tropaion = trofeu, biruință, pentru că preamărește biruinț a sfinț ilor) este cea mai veche compoziție a imnologiei liturgice, care anunță și explică într-o formă poetică evenimentul liturgic prăznuit sau care rezumă viața sfântului comemorat.

Condacul ( gr. κοντάκιονkontakion, derivat probabil de la subst. κοντός, ὁ - o kontos = băț , bastonaș pe care se înfășurau manuscrisele vechi ), o reminiscență a unor poeme imnografice ample, astăzi este compoziția poetică

de o strofă care conține rezumatul sărbătorii, completând troparul zilei.

Icosul ( gr. ὀικοσἱ - oikos = casă ), ca origine, este prima din șirul de strofe care alcătuiau vechile condace. Astăzi, în rânduială, urmează întotdeauna după condac și se numește casă deoarece cuprinde bunurile sfântului, adică lauda detaliată a sărbătorii.

Stihoavna (slav. стихиры на стиховне; gr. τὰ ἀπόστιχα - ta apostiha, numele grecesc provenind de la stichos = versuri, face ca în unele limbi moderne stihoavna să se numească aposticha) este cântarea din cadrul oficiului Vecerniei care urmează după ectenia cererilor; este formată dintr-o serie de stihuri, strofe sau tropare, dintre care a doua și a treia sunt întotdeauna precedate de câte un stih.

Sedelnele (lat. sedeo = șed; gr. κάθημαιkatimai = a ședea, κάθισμα τό - katisma to = ședere), șezândele sau catismele sunt psalmii care se cântă sau se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecerniei și Utreniei și se numesc așa deoarece în timpul rostirii lor credincioșii pot ședea pe scaune sau în strane. Tot sedelne se numesc însă și acele scurte tropare care se cântă la Utrenie după citirea Psalmilor, după Polieleu și la oda a treia a Canonului.

Ipacoiul ( gr. ὑπακοή, ἡ - ipakoi = ascultare, răspuns) este acel tropar care se citește înainte de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia duminicilor și sărbătorilor, iar denumirea lui se referă la faptul că trebuie ascultat cu multă atenț ie, ca o proclamare solemnă a Învierii.

Polieleul ( gr. πολυέλεος - polieleos = mult milostiv) este o cântare de laudă din slujba Utreniei care, la praznicele Mântuitorului și sărbători ale sfinț ilor (cu polieleu), înlocuiește Binecuvântările învierii. La sărbătorile Mântuitorului și ale sfinț ilor, Polieleul este alcătuit din versete alese din Psalmii 134 și 135, care preamăresc în chip deosebit milostivirea lui Dumnezeu. De fapt, refrenul Că în veac este mila Lui – repetat după fiecare verset al Psalmului 135 – a dat și numele imnului, care înseamnă mult milostiv. Psalmii aleși cu Pripele (slv. припело - pripĕlo = cântare grăbită ) se cântă în zilele sfinț ilor mari și ale sărbătorilor, imediat după Polieleu. Aceste imne cuprind stihuri culese din diferiț i psalmi (psalmii aleși) prin care se preamărește numele lui Dumnezeu, al Sfintei Fecioare ori al sfântului prăznuit.

Antifoanele ( gr. τὸ ἀντίφωνον - to antifonon

= răspuns) sunt cântări de preamărire culese mai ales din psalmi – care se cântă antifonic (alternativ) de către strane – intercalate între ecteniile din prima parte a Liturghiei Catehumenilor. Antifoane se mai numesc și Treptele antifoanelor (ἀναβαθμός - anavatmos = în trepte) din cadrul Utreniei, care, la evrei, se cântau pe treptele templului din Ierusalim de către două grupe de cântăreț i care stăteau faț ă în faț ă și cântau pe rând.

Canoanele ( gr. κανών, ὁ - kanon = regulă, normă ) – imnuri caracteristice serviciului Utreniei – sunt forma cea mai dezvoltată a poeziei religioase creșt ine, inspirate din ode biblice reproduse textual sau în interpretare alegorică de către poeț ii imnografi creșt ini. Ca și caracteristici generale, canonul reunește într-o unitate nouă cântări (ode) formate fiecare din câte trei sau mai multe strofe sau stihiri. De asemenea, păr ț ile componente ale canonului se supun unor reguli în ceea ce privește forma și fondul, ele fiind legate printr-o temă unitară.

Irmosul ( gr. εἱρμός - irmos = legător) este prima strofă a fiecărei ode sau cântări dintr-un canon, servind ca model pentru celelalte strofe (stihiri) ale odei, cărora le dă melodia, precum și numărul de versuri și silabe din care se compun.

Catavasie (κατάβασις, ἡ - catavasis = coborâre) se numește irmosul care cuprinde primele strofe sau stihiri ale fiecărei ode din anumite canoane. Fiecare praznic își are catavasiile lui formate din irmoasele odelor din Canonul sărbătorii respective. Numele catavasie (coborâre) a fost generat de gestul cantorilor din vechime, care coborau din strane în mijlocul bisericii, unde cântau împreună irmosul.

Luminătoarele ( gr. τὰ φοταγωγικὰ - ta fotagoghika = luminătoare) sunt o categorie de stihiri sau tropare izolate care se cântă înainte de Laude, în rânduiala Utreniei. Se numesc așa pentru că odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă, dar și pentru că tema lor centrală – exprimată de conținut – este lumina.

Laudele (slv. hvalitia) sunt cântări principale ale Utreniei, compuse din stihiri cu număr variabil, care alternează cu versete din Psalmii 148, 149, 150, numiț i și aleluiatici sau de laudă, fiindcă se termină cu refrenul ebraic Alleluia (Lăudaț i pe Domnul ). Folosirea lor e o moștenire din străvechiul cult al sinagogii.

Doxologia ( gr. δοξολογία, ἡ - doxologhia =

fragmente liturgice

imn de mărire) sau Imnul îngeresc constituie una dintre cele mai vechi păr ț i ale serviciului Utreniei. În forma actuală este un imn cu caracter trinitar, dar în celebrarea liturgică ea a fost întrebuinț ată la început în forma sa originară de imn al îngerilor, adică așa apare în Evanghelia după Sfântul Luca3 În trecut, Doxologia se cânta în momentul când se

Lumina credinței

de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Heruvicul ( gr. χερουβικός, ὁ - heruvikos) este imnul care se cântă la strană în prima parte a Liturghiei credincioșilor, înainte de ieșirea cu darurile. Imnul heruvimic are un sens mistic, pe care îl exprimă chiar textul său: credincioșii închipuie acum pe heruvimii din ceruri, deoarece, ca și aceșt ia, se pregătesc să primească pe Împăratul tuturor, care va apărea sub forma Cinstitelor daruri și Căruia i se cântă Aleluia, credincioșii fiind îndemnaț i, prin Heruvic, Toată grija cea lumească acum să o lepădăm..., pentru a-L întâmpina cu cinstea cuvenită.5 Mi-am amintit – recitind explicarea acestor termeni liturgici – o pildă care ne vorbește despre rugăciunea simplă, plăcută lui Dumnezeu. Într-o seară târziu, când se întorcea de la piaț ă, un fermier și-a dat seama că nu are cartea de rugăciuni la el. Căruț a i s-a împotmolit în noroi și bietul om se temea că va trebui să-și petreacă noaptea în pădure fără să-și poată rosti rugăciunile. De aceea, el s-a rugat astfel:

- Doamne, am făcut o mare prostie. Dimineața am venit de acasă fără cartea de rugăciuni, iar memoria mea este atât de slabă încât nu pot să-mi amintesc nici măcar o singură rugăciune fără ajutorul ei. De aceea, iată ce am să fac: am să recit tot alfabetul de cinci ori, foarte lent, iar Tu, care cunoșt i toate rugăciunile, vei putea să uneșt i literele în cuvintele pe care nu mi le amintesc.

Auzind aceasta, Domnul le-a spus îngerilor Săi:

- Dintre toate rugăciunile pe care le-am auzit astăzi, aceasta a fost cu siguranță cea mai bună, pentru că a venit dintr-o inimă simplă, curată și sinceră.

arăta pe cer prima rază de soare și era introdusă, ca și azi, cu ecfonisul Mărire Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina, prin care îl preamărim pe Cel care ne-a adus lumina spirituală a cunoașterii lui Dumnezeu, El fiind Soarele cel adevărat și Lumina cea adevărată.4

Axionul ( gr. ἄξιον - axion = vrednic, care merită ) este imnul care se cântă în cinstea Sfintei Fecioare îndată după săvârșirea Sfintei Jertfe, la Sfânta Liturghie, cu origini în diferitele cântări care însoțeau încă în Biserica primară pomenirea nominală a Sfintei Fecioare, ca o manifestare spontană a sentimentelor de supravenerare faț ă

Simplitatea și curăția inimii, exprimate prin alfabetul cântărilor și rugăciunilor pe care Domnul ni le pune la dispoziție în slujirea Bisericii, iată adorația plăcută lui Dumnezeu: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.6

1 Ps 103,34.

2 Bojor V., Roșianu Ș., Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, p. 32 ș.u.

3 Lc 2,14.

4 Braniște E., Liturgica specială pentru facultățile de teologie, București: Oferta, 2005, p. 109.

5 Braniște E., op.cit., p. 254.

6 Ps 33,1.

sfinții părinți

Cârma vieții

Adesea drumul vieții noastre este asemănat cu o corabie care plutește, trebuind să ajungă undeva, având o destinație. Pentru cei care credem în Dumnezeul cel viu și adevărat, Unul și întreit în persoane, destinația este Împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta navigăm pe valurile vieții cu credință, speranță și iubire în Domnul pentru a dobândi Viața, care este la Dumnezeu. Din experiență proprie cunoaștem că nu toate drumurile vieții duc la Dumnezeu, doar Isus Hristos, Cuvântul Lui, voia Lui, reprezintă Calea care ne duce spre Împărăția cerurilor. Pentru a fi în această Cale, care este Isus Hristos, trebuie să-L cunoaștem și să-L alegem constant pe Dumnezeu. De aceea darul discernământului, numit în limbajul spiritual clasic „dreaptă socoteală” sau „darul deosebirii”, reprezintă o cârmă pentru corabia vieții noastre, care ne ajută să fim pe drumul care duce spre Împărăția lui Dumnezeu, prin alegerile mai mari sau mai mici pe care le facem în viață.

Discernământul reprezintă rădăcina, izvorul sau fundamentul tuturor virtuților, nicio virtute nu se naște și nu rămâne statornică fără acest

Pr. Florin Fodoruț

dar. De aceea cartea Proverbelor ne învață: „ca o cetate cu zidurile surpate și neîmprejmuită, așa este omul care nu face lucrurile cu socotință” (Prov 25,28). Tot aici mai este scris: „Prin înțelepciune se construiește casa și prin înțelegere se întărește. Cu discernământ se umplu cămările de toată bogăția cinstită și bună” (Prov 24, 3-4). Fără discernământ sufletul este precum o cetate cu ziduri surpate și neîmprejmuită, adică fără protecție împotriva a ceea ce este rău. De asemenea, fără discernământ, cămara inimii noastre este privată de bogățiile spirituale ale virtuților, necesare pentru construirea și întărirea cu înțelepciune și pricepere a casei vieții noastre. În discernământ este înțelepciunea, dar și înțelegerea și simțirea. Din Scriptură învățăm că fără darul discernământului chiar și anumite fapte bune nu ne sunt de folos. Spre exemplu, dacă ne rugăm căutând onoruri de la oameni, nu ne este de folos! (cf. Mt 6,5 urm.). Dacă postim pentru ochii celor din jur, de asemenea, nu ne este de folos! (cf. Mt 6,16 urm.). Fără discernământ „nici binele nu e bine, când nu se lucrează bine”1 Nicio virtute nu poate să se nască sau să crească dacă nu este aleasă calea potrivită, calea de mijloc, între cele ce ar putea deveni pentru noi niște excese dăunătoare.

Darul discernământului ar putea fi considerat un fel de ochi sau luminător al sufletului, prin care

sfinții părinți

putem observa și cerceta limpede toate gândurile, vorbele și faptele noastre, discernându-le, deosebind binele ce ar trebui urmat de tot lucrul rău și neplăcut lui Dumnezeu, care ar trebui evitat. Acest dar este cel care ne ajută să recunoaștem și să pricepem drept și adevărat voința lui Dumnezeu, în toată vremea, în tot locul și în tot lucrul (cf. „Scara”, 26,3)2. Dacă acest dar este așa de important am putea să ne întrebăm cum am putea să-l avem? Sf. Ioan Scărarul ne spune că discernământul se află doar în cei curați cu inima, cu trupul și cu gura, acesta se naște în oamenii cu conștiința curată și simțirea curată (cf. „Scara” 26, 2 și 4). Discernământul și judecata dreaptă care urmează acestuia vin dintr-o conștiință curată, având paza simțurilor de dinafară, ceea ce înseamnă a privi cu înțelepciune, curat, a asculta și a primi în suflet și minte doar cele care nu ne sunt vătămătoare și a vorbi doar lucruri cuvenite și la timpul potrivit3. Obișnuința cu păcatele, repetarea acestora, adică sădirea patimilor în noi, nefiind urmate de pocăință și spovadă, conduc omul la confuzie sau la amestecarea binelui cu răul, uneori chiar și la o împietrire a inimii, care se manifestă prin insensibilitate sau indiferență față de cele spirituale și sfinte precum și prin necredință. Cel care avea cândva conștiința unei plăceri păcătoase, spre exemplu, fără pocăință, prin obișnuința cu păcatul, ajunge cu timpul să o vadă ca o normalitate. De aceea unii se întreabă ce rău ar putea fi în a-ți satisface anumite plăceri păcătoase. Obișnuința cu păcatul și lipsa pocăinței conduc deseori la judecăți și convingeri eronate, obscure, întunecate, care dacă sunt amestecate cu patima mândriei duc la o împietrire totală a sufletului. De aceea ar trebui să fim atenți și să ne amintim în toată vremea de cuvintele Domnului Isus Hristos referitoare la luminătorul trupului, care spune: „luminătorul trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos; însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric!” (Lc 11, 34-35). Așadar, să ne curățim tot timpul ochiul conștiinței prin pocăință și mărturisire, ca să putem deosebi limpede binele de rău, și să vedem în fața minții noastre voia Domnului în tot timpul și locul, alegând ce este bine și plăcut lui Dumnezeu!

De folos pentru dobândirea acestui dar este și smerenia, prin încredințarea sufletului nostru unui povățuitor spiritual experimentat, unui duhovnic, care vede limpede binele și răul din

Lumina credinței

viața noastră și care poate să ne călăuzească să cunoaștem și să înțelegem voia lui Dumnezeu. Astăzi puțină lume mai înțelege cu adevărat importanța unei călăuze spirituale și cu atât mai puțin cu ce dispoziție sufletească ar trebui să vină la un duhovnic. Majoritatea creștinilor de astăzi nu au călăuze spirituale. Unii motivează această lipsă spunând că astăzi nu mai sunt duhovnici, sau că sunt rari. Un Sfânt a fost întrebat odată de cineva de ce nu mai pot fi găsiți astăzi duhovnici, la care acesta a răspuns că nu mai sunt pentru că nu mai există ucenici care să-i caute și să-i asculte. Majoritatea oamenilor vin astăzi la duhovnic pentru a-i spune necazurile, să se descarce cumva psihic, dar puțini sunt aceea care vin cu dispoziția sufletească potrivită ca să afle, să discearnă și să urmeze voia lui Dumnezeu, pentru a primi un cuvânt de mântuire, care să devină lumină pentru viață. Poate că tocmai lipsa unei disponibilității lăuntrice profunde de a căuta și urma voia Domnului ne face să nu mai găsim duhovnici! Pentru a ne forma și crește discernământul avem nevoie de călăuze spirituale, de duhovnici, care să ne lumineze calea atunci când orbecăim, fiind lipsiți de sensuri spirituale.

Sfântul Ioan Scărarul ne arat ă faptul că pentru a avea în deplinătate darul discernământului este nevoie de un urcuș spiritual, de o creștere. Creștinii putem fi la începutul, mijlocul sau în deplinătatea acestui dar: „Discernământul la cei începători este adevărata cunoaștere a așezării lor sufletești; la cei din mijloc ea este o simțire a minții care fără de greș deosebește lucrul întradevăr bun de cel firesc și de cel ce este potrivnic celui bun; iar la cei desăvârșiți, discernământul este înțelegerea cea duhovnicească aflată întru ei și dăruită de luminarea dumnezeiască; aceasta prin lumina sa poate să lumineze ceea ce este întunecat în sufletele altora” („Scara”, 26,1).

Încheiem cu acest cuvânt înțelept al sfântului Ioan Scărarul, cerându-i Domnului să ne facă părtași de acest dar important, fiecăruia după măsura vârstei spirituale în care ne aflăm, nutrind în noi dorința lăuntrică de a ajunge la măsura deplinătății vârstei lui Hristos (cf. Ef 4,13).

1 Cf. T. Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 2006, p. 91.

2 I. Scărarul, Scara, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători –Neamț 2015, p. 244.

3 Cf. I. Scărarul, Scara, p. 245 (nota 65).

O Biserică care își cere iertare

Toți păcătuim și greșim. De mai multe ori pe zi. Această realitate afectează relațiile interumane. Uneori consecințele acestor păcate lasă răni și urme foarte dureroase. Nimeni nu este scutit de asemenea experiențe. Din cauza ofenselor reciproce unii oameni pot avea perioade asemenea unor tuneluri fără ieșire în care dorințe dăunătoare precum frustrarea, nemulțumirea, furia, dorința de răzbunare, ura și alte sentimente nesănătoase ocupă mintea lor. Ieșirea dintr-o asemenea perioadă întunecoasă se face și cu ajutorul iertării. Dacă greșim zilnic, la fel trebuie să și iertăm. Tocmai din acest motiv, Isus ne-a spus că trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte!

Iertarea, așadar, ar trebui să fie realitatea cotidiană a relațiilor dintre noi. Cu toate acestea, în realitate, a cere iertare nu este deloc ușor. Nu cu mult timp în urmă am citit că este mai greu să spui iartă-mă decât te iubesc. De ce este atât de complicat să ne cerem iertare? Probabil, pentru unii, iertarea este văzută ca un semn de slăbiciune, de vulnerabilitate. Se poate profita de pe urma celui care iartă, așa că nu merită. O altă piedică împotriva iertării este orgoliul. Atunci când credem că suntem perfecți, că nu greșim, că avem mereu dreptate nu avem pentru ce să cerem iertare.

Pr. Vasile Trifoi

Chiar dacă iertarea nu este ușoară va rămâne mereu o cale de vindecare personală și comunitară. Acolo unde există iertare reciprocă, toți au de câștigat. Cei care își cer iertare își recunosc greșelile mărturisind partea întunecoasă a comportamentului lor, regretă faptele comise, doresc să reînchege relațiile, își propun îndreptarea comportamentului și purificarea inimii. Cerând iertare se alege sinceritatea, autenticitatea și se evită cosmetizarea personală. Cei care oferă iertarea sunt atinși de harul lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cea mai profundă formă de iubire.

Au trecut câteva săptămâni de la călătoria apostolică pe care Papa Francisc a întreprins-o în Canada. În cadrul audienței generale din 3.08.2022, Papa a spus că scopul călătoriei a fost acela de a cere iertare, ”în numele Bisericii,” pentru răul provocat de către mulți creștini catolici popoarelor indigene din zonele respective1. Gesturile și cuvintele Sfântului Părinte nu reprezintă o noutate, ci se situează pe linia ultimilor săi predecesori care și-au cerut iertare pentru alte greșeli comise de-a lungul istoriei.

Această trăsătură a Bisericii care își cere iertare nu este nicidecum un semn de slăbiciune, ci unul de tărie spirituală. Cei care își cer iertare, într-o anumită măsură, se eliberează de ei înșiși, de orgoliul personal, de ispita de a părea perfecți în fața altora, fiind dispuși să se examineze pe ei înșiși, să se convertească, să fie sinceri și să crească din punct de vedere spiritual și uman. Decizia Bisericii de a-și recunoaște propriile greșeli, însoțită de părerea de rău și dorința de a cere iertare, este dătătoare de speranță deoarece Biserica – ca și Popor al lui Dumnezeu – își continuă pelerinajul pământesc animată de dorința de purificare.

1 Cf https://www.magisteriu.ro/audienta-generalade-miercuri-3-aug-22/. Site-ul a fost accesat în data de 22.08.2022.

300 de ani de la nașterea primul arhiereu maramureșean episcopul Atanasie Rednic

Evocarea unei astfel de personalități a Bisericii noastre, la împlinirea a trei secole de la nașterea sa, poate fi propusă ca un model pentru multe suflete care aspiră spre desăvârșirea vieții, fie ea intelectuală, socială sau spirituală, invitându-ne în același timp pe fiecare la o reflecție profundă. Caracterului efemer al vieții și al activităților cotidiene, puse în balanță cu adevărul și veșnicia, generează un resort interior care propulsează ființa umană spre un orizont mai mare, spre ceva mai mult, spre mai bine și lasă permanent o insuficiență în sufletul omului, dar aducătoare de pace și liniște, marcând profund conștiința și viața atunci când urmează această tainică chemare. La originea acestei neliniști sau a căutărilor personale s-a aflat, cu mult timp în urmă, ierarhul maramureșean, episcopul Atanasie Rednic, ale cărui aspirații înalte se pot observa din parcursul vieții și a misiunii sale.

Descendent al familiei de nobili maramureșeni cu același nume, tânărul Atanasie a văzut lumina zilei în localitatea Giulești, la începutul anului 1722. Provenea dintr-o familie bogată care avea numeroase proprietăți pe valea Marei și în acea epocă patroana mai multe biserici. Biserica Mănăstirii Giulești a fost ctitorită de către bunicului lor, Pop Lupu de Giulești, în anul 1692. Biserica medievală de zid din Giulești, mândria de odinioară a giuleștenilor, se afla parțial sub patronajul familiei Rednic, iar reparația ei din anul 1768, se pare că s-a făcut cu sprijinul episcopului Atanasie. Familia lui a ridicat și troița numită a Rednicenilor, situată la intrarea în localitatea Berbești. Această troiță, pe lângă semnificația ei creștină sau uneori superstițioasă, legată de amplasarea ei la intrare în localități sau în intersecții, pentru a alunga spiritele malefice, avea și semnificația socială a celor care o construiau și o întrețineau. Numai familiile nobile și înstărite obțineau permisiunea sau își permiteau astfel de gesturi. Pe lângă lăcașele de cult sprijinite de aceștia familia Rednic a dat societății mai multe personalități, preoți sau funcționari ai Comitatului Maramureș. Chiar în timpul păstoririi episcopului Atanasie, fratele său, Andrei, a fost protopop al districtului Cosău, iar vărul lor Ștefan, a fost vicecomite al Maramureșului. Situația financiară bună a familiei i-a permis să studieze, între anii 1734–1738, la Colegiul iezuit din Cluj. Iezuiții în Transilvania au investit enorm în educație, au stimulat atât cultura nobiliară, cât si accesul la educație al categoriilor sărace, iar pentru a-si extinde valențele moral-educative. Aici, în urma pregătiri intelectuale și spirituale a descoperit vocația spre monahism, chemare care s-a concretizat în mănăstirea grecocatolică ruteană de la Muncaci, azi în Ucraina, unde a intrat în calitate de novice. După noviciat s-a reîntors la Colegiul iezuit din Cluj pentru a-și continua studiile. Aici a absolvit filosofia în anul

Pr. dr. Vasile Iusco

1743. După absolvire a plecat la Viena, unde, în același an, a intrat la Institutul Pazmany pentru a urma studiile universitare de teologie, pe care le-a absolvit în anul 1747. Dorința de a-și consacra toată viața lui Dumnezeu și slujirii semenilor l-a adus din nou la mănăstirea de la Muncaci, unde a rămas timp de doi ani până la începutul anului 1749, când a depus voturile monahale și a fost hirotonit preot. Tânărul preot s-a oprit la Blaj, unde între anii 1750-1751 a fost ales de vicarul Petru Pavel Aron pentru a-l sprijini în munca pastorală și în administrarea episcopiei. Misiunea grea a vicarului Aron, în lipsa episcopului Inochentie Micu exilat la Roma, a fost sprijinită de tânărul preot Atanasie, stârnind uneori invidia pentru zelul în credință și viața de penitență pe care o trăia. Odată cu consacrarea noului episcop Petru Pavel Aron, în anul 1752, preotul Atanasie Rednic l-a însoțit în vizitele canonice pe care acesta le-a făcut în Țara Făgărașului. În timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron, în anul 1754, a fost deschisă prima școală elementară cu predare în limba română din toate timpurile, „școala de obște”, unde Atanasie Rednic a ocupat postul de profesor. După înființarea seminarului teologic „Buna Vestire” a devenit prefect al acestei instituții. Încă de la început, școlile blăjene au fost izvor nesecat de cultură pentru românii transilvăneni, o redescoperire a importanței ridicării intelectuale ale țărănimii și căutarea valorilor latine ale trecutului acestui popor. Școlile aveau peste 300 de elevi pe care episcopul îi ținea cu pâine, iar la praznice şi cu fiertură, obicei transformat mai târziu în fundația „ț ipăilor”. După câțiva ani în slujirea la catedră a fost numit vicar episcopal și mare econom al Blajului. Moartea episcopului Petru Pavel Aron, la data de 9 martie 1764, a adunat la Blaj sinodul electoral pentru alegerea unui nou episcop. La data de 30 iunie 1764, în urma voturilor exprimate, Atanasie Anghel a primit cele mai puține: nouă voturi. Cu toată împotrivirea călugărilor din mănăstirile blăjene, care l-au ales pe Grigore Maior, împărăteasa Maria Tereza l-a numit pe Atanasie Rednic care a plecat la Viena, unde a primit bula papală de confirmare, la data de 15 mai 1765. La Viena, noul episcop a cerut îmbunătățiri pentru situația clerului din Transilvania, în conformitate cu diplomele leopoldine, la care făceau referință toți ierarhii atunci când se punea problema drepturilor românilor de confesiune greco-catolică. Situația

în sine era mereu ocultată de către opoziția deputaților unguri, de confesiune calvini, din conducerea principatului. De la Viena, Atanasie Rednic a plecat la Muncaci, unde a fost consacrat episcop de către episcopul rutean Manuel Olshavszky, același episcop care îl consacrase episcop și pe Petru Pavel Aron. După consacrare, noul episcop a plecat pe jos să viziteze satul natal, Giulești. Popasul în Maramureșul istoric a fost scurt, deoarece îl așteptau diferite situații de rezolvat, administrative și pastorale. După un scurt popas la guvernul transilvănean de la Sibiu, episcopul a continuat drumul până la Blaj, unde a sosit la începutul lunii septembrie a anului 1765. A fost instalat în scaunul episcopal la 13 noiembrie 1765, iar în beneficiu (salariul și celelalte drepturi episcopale), a fost introdus cu data de 14 aprilie 1766.

Episcopul Atanasie Rednic a continuat frumoasa și fructuoasa tradiție inițiată de către predecesorul său, episcopul Petru Pavel Aron, de a întreține școlile blăjene și pe elevii săi. Pentru elevii săraci a continuat susținerea lor cu țipăi El a dispus ca în Seminarul „Sfânta Treime” să se primească numai tineri care aveau dorința să devină preoți, introducând pentru ei obligația de a purta reverenda. La Gimnaziul din Blaj a înmulțit clasele de poetică și retorică, iar odată cu anul 1772 a început să fie predată și filosofia. La vremea respectivă materia cuprindea logica, metafizica, matematica și etica. La insistențele episcopului Atanasie Rednic, doi studenți români au fost admiși la Colegiul Pazmany din Viena, acolo unde studiase și el teologia, iar alți doi la Orfelinatul Therezianum din Sibiu. Samuil MicuKlein a fost unul dintre bursierii de la Viena care, între anii 1766-1772 a studiat logica, metafizica, matematici superioare și elementare, estetică și etică, devenind un ilustru istoric, filolog, filosof și iluminist.

În anul 1762 a fost înființat regimentului de grăniceri de la Năsăud, format din români. Pentru școlile în care erau pregătiți aceștia, episcopul a depus mult efort pentru numirea unor profesori români. De asemenea, episcopul Atanasie Rednic s-a îngrijit de repararea catedralei Sfânta Treime din Blaj, precum și de rezolvarea dreptului de proprietate asupra moșiei din localitatea Cut, pe care o cumpărase predecesorul său, episcopul Petru Pavel Aron.

Problema scutirii clerului greco-catolic de sarcinile publice și a asigurării unui statut social și juridic, similar celui de care beneficia

crâmpeie istorice

clerul catolic, a stat de la început în atenția politicii episcopilor de la Blaj. Acest drept al clerului se solicita în baza celei de a doua diplomă leopoldină, din 19 martie 1701, care a confirmat privilegiul imunității eclesiastice, a decretat scutirea clerului greco-catolic de orice contribuții personale, taxe sau dijme, cu referire la proprietățile eclesiastice. Tratativele începute la Viena pentru îmbunătățirea vieții clerului episcopul Atanasie le-a continuat și cu guvernul transilvan de la Sibiu, numind în acest scop patru deputați, care să apere interesele Bisericii și ale românilor în general, pe protopopii din localitățile Daia, Coșai, Armeni și Monor. Rezultatul acestei acțiuni a fost minim, însă au reușit să completeze câteva porțiuni parohiale, iar cauza a fost aceeași: eterna opoziție a reformaților. Totuși deputații aleși au obținut, în numerar, un ajutor de 10.000 florini pentru bisericile și preoții săraci. Pentru asigurarea progresului vieții spirituale călugărești, episcopul Rednic a introdus reguli disciplinare aspre. Călugărilor din mănăstirile Blajului episcopul i-a obligat să practice viața monahală prescrisă în regulile Ordinului Sfântul Vasile cel Mare, să poarte rasa călugărească și potcap, să urmeze disciplina severă, cu renunțare la orice fel de avere mobilă sau imobilă, cu respectarea riguroasă a posturilor (numai cu legume și ulei, fără să bea vin, decât numai cu aprobarea și binecuvântarea superiorului). A introdus obligatoriu slujbele bisericești, de zi și de noapte, rânduite pentru călugări. Samuil Micu-Klein spunea despre el că „a petrecut o viață cucernică, era foarte păzitor rânduielilor răsăritului... De școală și de învățătură avea grijă bună, era om foarte smerit, haine de mătase nicidecum n-a purtat, hrana lui de când s-a făcut călugăr numai cu legume și cu ulei au fost.... Slujba rugăciunilor cea de toate zilele niciodată nu au lăsat să nu o fi zis”. Ceilalți călugări, care nu erau pregătiți pentru a fi profesori în școli, pentru a rămâne în mănăstire, erau nevoiți să învețe o meserie potrivită cu statutul călugăresc: tiparul, olăritul, fabricarea lumânărilor din ceară, croitoria, etc.

O preocupare importantă a episcopului Atanasie Rednic a fost îndreptată în direcția refacerii și consolidării Unirii cu Biserica Romei. Unirea a avut foarte mult de suferit în urma revoltelor și misiunilor destabilizatoare ale călugărilor sârbi Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Activitatea antiunionistă a celor doi călugări a adus populația din Transilvania

Lumina credinței

la o stare de revoltă și o dispută aprigă privind motivele și foloasele Unirii. Această dispută a fragmentat și mai mult comunitățile de români. Pentru a rezolva aceste probleme, episcopul Atanasie Rednic a făcut mai multe vizitații canonice în parohiile diecezei sale, în încercarea de a aduce din nou la unire pe cei despărțiți de activitatea celor doi călugări ortodocși. Un alt pas important a fost sprijinirea și înflorirea vieții monahale, aducând în mănăstirile „Buna Vestire” și „Sfânta Treime” din Blaj, precum și în cea din Alba Iulia, călugări bine pregătiți atât la școlile din Blaj, de curând deschise, cât mai ales la cele înalte și vestite de la Roma sau Viena. Pregătirea teologică și spirituală a acestora în apărarea valorilor catolice se vor vedea mult mai târziu.

Apropiindu-se sfârșitul zilelor sale pe acest pământ, ierarhul maramureșean a lăsat toate ale sale seminarului diecezan pentru susținerea în continuare a tinerilor dornici să slujească altarului și neamului românesc. A fost un ierarh și un călugăr aspru cu sine, dar și cu alții. Acest lucru nu l-a făcut agreabil multor contemporani ai săi, în ciuda faptului că intențiile sale erau bune, iar viața sa, asemenea unui sfânt. A murit la data de 2 mai 1772, la Blaj, și a fost înmormântat alături de ceilalți ierarhi. Anul acesta s-au împlinit 250 de ani de la trecerea la cele veșnice. Biserica i-a adus prinosul de recunoștință în ziua de luni, 16 mai 2022, la Capela Arhiereilor din Blaj, unde a avut loc comemorarea, eveniment organizat de Parohia Blaj I – Catedrala ,,Sfânta Treime” și Parohia Blaj II – Capela Arhiereilor. Slujba de pomenire a fost oficiată, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Lucian Cardinal Mureșan, de către Preasfinția Sa Cristian, Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș. Au participat mai mulți preoți și elevi ai Liceului Teologic Greco-Catolic „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, elevi ai Colegiului Național „Inochentie Micu Klein” din Blaj, precum și credincioși ai parohiilor din Blaj.

Personalitatea episcopului Atanasie Rednic a fost omagiată în cadrul unei „Lectio brevis” cu tema „Figura istorică a Episcopului Atanasie Rednic”, susținută de către preotul Florin Gheorghiu, protopop de Aiud. La sfârșitul evenimentului a avut loc o agapă la care au participat toți cei prezenți, într-un moment de împărtășire și de comuniune. Veșnică pomenire!

Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps

„Toată suflarea să laude pe Domnul. Aleluia!”. Sunt cuvintele care încheie Cartea Psalmilor, după ce psalmistul a desfă șurat în imaginaț ia auzului nostru întreaga orchestraț ie și la maximă intensitate: trâmbițe, harfe, alăute, tamburine, hore, strune și fluier, chimvale melodioase și chimvale de strigare!

150, 6)

Pr. Cornel Dîrle

O nostimă întâmplare m-a făcut cu ani urmă să adopt această atmosferă debordantă drept cheie de lectură atunci când deschid această Carte sau ascult citindu-se un psalm. Eram odată spectator la un concert simfonic, aveam locul într-o lojă, în rândul al doilea. În faț a mea, o doamnă și doi copii, un băiețel de vreo patru anișori și o fetiț ă de cinci-șase. Se vedea că nu erau pentru prima oară la un concert, mai apoi am aflat că părinț ii copiilor erau pe scenă, în orchestră. Se simțeau așadar ca acasă, dar fără să fie nevoie ca bunica să le spună: Pss! Finalul concertului – nu mai șt iu ce și de cine – un maestoso fortissimo cu alămuri și toate cele de percuție, care te făceau să simț i sunetele în piept și în stomac. Copiii nu mai erau pe scaune, ci îl imitau pe cel cu timpanele, care, în picioare, cu brațele larg deschise aștepta momentele să le izbească unul de altul într-o mișcare ușor ascendentă deasupra capului, apoi deschizând iar larg brațele. Aveam parte, prin urmare, de un dublu spectacol. Concertul s-a

încheiat, aplauze, bunica voia să le dea hăinuțele de toamnă, dar ei erau încă prinși de ritmul și atmosfera debordantă. Poate că așa părem și noi în ochii îngerilor care în permanenț ă înalț ă cântări de laude. „În liturgia pământească, noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca niște călători, unde Hristos șade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului și al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oșt ire cerească Îi cântăm Domnului imnul de slavă” (din Constituț ia despre liturgie, nr. 7, a Conciliuliui Vatican II [1962-1965]). Iar într-o notă de subsol, ca introducere la Psalmul 150 la recenta ediț ie în limba română a Septuagintei (=V.T. tradus în l. greacă în sec. II î.Hr. pentru evreii din diaspora; ed. Polirom, 2006), citim: „Psaltirea, numită în ebraică Sepher t ehillīm, «Cartea laudelor», se încheie în mod firesc cu această «laudă fără de sfârșit», în care îndemnul «Lăudaț i» răsună de treisprezece ori. [...] După ce au fost enumerate trâmbiț a, harfa și alăuta, sunetul mai vesel al chimvalelor îi evocă pe îngeri și comuniunea noastră cu ei” (Francisca Băltăceanu și Monica Broșetanu, p. 345).

În viaț a sfântului Spiridon, episcop în Trimitunda Ciprului (a fost unul dintre participanț ii la Conciliul Ecumenic de la Niceea, în 325, și unul dintre sfinț ii cu cele mai multe miracole consemnate), este relatată următoarea întâmplare: odată, când se pregătea să slujească Sfânta Liturghie, a observat că îngrijitorii bisericii au aprins mai puține făclii ca de obicei și i-a întrebat de ce. Aceșt ia au răspuns că oricum în ziua aceea nu prea era lume în biserică. Fără să le zică nimic, a început Sfânta Liturghie, la care cei puț ini prezenț i au putut auzi coruri de îngeri dând răspunsurile la cuvintele ierarhului.

„Toată suflarea...” s-ar putea traduce, atât din textul ebraic, cât și din cel grec, inclusiv cu:

fragmente scripturistice

„toate spiritele”. Un venerabil Părinte exorcist contemporan îi sfătuia pe „pacienț ii” săi să rostească acest verset în manieră preventivă sau pentru discernământul spiritelor sau când era nevoie: diavolii, spirite și ei, nu suportă așa ceva, mai ales că Spiritul Sfânt este co-autor. Dar nu trebuie să le acordăm mai multă atenț ie decât e necesar ca să ne ferim de ei: ca ordin de mărime al acestei atenții poate fi constatarea că din cele aproape 3000 de paragrafe ale Catehismului Bisericii Catolice, doar șapte sunt „dedicate” diavolului.

Dar să revenim la aspectul pozitiv al Căr ț ii laudelor. Psalmii au constituit dintotdeauna scheletul rugăciunii oficiale a Bisericii. „Schelet”, în sens de ceea ce conferă consistenț ă și articulare unui organism. Nu e doar un exerciț iu de imaginaț ie faptul că atunci când participăm la o astfel de rugăciune, chiar rostită fiind doar de un pustnic în pustia sa, este întreaga Biserică – de aici și din Cer, de acum și din veșnicie (trecut și viitor) – care se roagă împreună cu noi sau, mai bine zis, noi cu Ea. Dar adeseori e utilă și imaginaț ia pentru stimularea credinței. Sepher t ehillīm a fost „cartea de rugăciuni” a Sfintei Fecioare Maria, a Apostolilor și a lui Isus însuși. Și El, ca om, a învăț at ca ceilalț i oameni ai timpului și locului său. O altă amintire personală: în Cetatea Vaticanului, lipită chiar de zidul acesteia, se află o biserică dedicată Sfintei Ana, mama Preacuratei Fecioare Maria. Deasupra altarului, un tablou care le reprezintă pe cele două: Ana, șezând, cu un sul de papirus desfășurat și sprijinit pe una din coapsele sale, iar sprijinită de genunchiul mamei, Maria, copilă, în picioare, urmărind cu atenț ie degetul arătător al mamei pe sulul respectiv. În vârful acelui deget se afla toată istoria și speranț a poporului lui Israel. Cam așa suntem invitaț i să procedăm și noi când citim, ne rugăm cu psalmii sau cu Biblia, în general: nu de unul singur, chiar dacă suntem singuri atunci, ci parcurgând acele rânduri sub ochii tainic prezenț i ai Fecioarei Maria și având în vedere câte alte priviri înaintea noastră au parcurs și sorbit acele cuvinte de-a lungul istoriei Bisericii. „Mai dulci decât mierea” ne vor părea atunci acele cuvinte. Comparația are un temei și în realitate. Ascultam odată „amintirile din copilărie” ale unui profesor de filosofie francezevreu, născut și crescut în cartierul evreiesc din Marakesh (Maroc), înainte de 1967. Acolo, dar și în alte comunităț i similare din nordul Africii, copiii începeau să învețe să citească de la 3-4 ani. În ziua

Lumina credinței

de șabat, după oficiul religios din sinagogă, urma într-o sală alăturată o „școală de sâmbătă” pentru copii. Fiecare copil primea o farfurioară mică de porțelan sau de lut, mică cât podul palmei unui copil, în care era pusă miere sau miere amestecată cu miez de nucă. Pe fundul farfurioarei era gravată sau pictată o literă din alfabetul ebraic. Astfel că „lec ț ia” consta din a linge mierea din farfurioară și a descoperi litera, iar „învățătorul” îi descoperea sunetul care îi corespundea. După care trebuia să recunoască litera respectivă ori de câte ori apărea într-un text oarecare. A șa că sâmbătă de sâmbătă, copiii aceia efectiv sorbeau literele Scripturii. Se șt ie că în condiț ii de diasporă orice comunitate este mai fidelă propriilor tradiț ii decât în locurile de origine. Cum ar fi să ni-l imaginăm pe Isus copil frecventând o astfel de școală în Nazaret? Ar fi poate un exerciț iu util pentru a ne crește și nouă apetitul pentru Cuvântul lui Dumnezeu. „Foamea” pentru acest Cuvânt, despre care vorbește profetul Amos, este cea mai bună introducere la relectura Psalmilor (conform principiului că Biblia nu se citește, ci se recitește). Dar repet: nu de unul singur, chiar dacă lectura este individuală. Există două ispite înrudite: (1) de a „scurt-circuita” raportarea noastră la Cuvântul lui Dumnezeu, de a pretinde că ne putem conecta direct la „sursă”, că nu avem nevoie de nicio mediere. Studiile istorico-critice din ultimul secol asupra textelor biblice, cu merite și rezultate desigur incontestabile în mai buna înțelegere a textelor, au contribuit totuși și la exacerbarea acestei ispite, care are manifestări și pe versant liturgic; (2) de a pretinde că o laudă este cu atât mai autentică cu cât este mai spontană. În urmă cu câț iva ani, Centrul Naț ional pentru Pastorala Liturgică din Paris organiza un colocviu internaț ional și interconfesional în jurul unei întrebări ce ț ine de fundamentele teologiei liturgice, dar și de modul de a înțelege Biserica: rugăciunea Bisericii, în mod fundamental, este ceva ce se elaborează sau este ceva în care se intră? O întrebare plasată pe linia de despărțire a apelor faț ă de confesiunile născute din reformele din secolul al XVI-lea mai ales, dar care a primit și răspunsuri încurajatoare din punct de vedere ecumenic. „Suflarea” sau „Spiritul lui Dumnezeu” – Spiritul Sfânt – este cel care ne introduce și pe noi în înțelegerea textelor pe care le-a inspirat și totodată ne face cu atât mai autentici cu cât îi acordăm mai mult loc în suflarea noastră. Să I ne rugăm!

Înconjurați de atâta violență și suferință, cum să accept că Dumnezeu este prezent în lumea contemporană?

Pr. Emil-Marian Ember

Titlul pare o întrebare a celui care se pricepe doar să se lamenteze. Ca și cum nu am recunoaște nici vremurile nici lumea înconjurătoare... Nu a trecut mult de când am încheiat discursul despre pandemie și l-am început pe cel despre război. Schimbările climatice contribuie și ele la criza economică-alimentară, ce se conturează din ce în ce mai mult în lumea noastră. Și de aici iată-ne departe... cu judecata. Căci noi ne pricepem și ne oprim la a găsi vinovații din prima linie... În paranteză fie spus, nu am intenția de a pune bazele unui dialog cu tentă ecologică, pentru simplul motiv că nu sunt adeptul noilor teorii care pierd din vedere omul pentru a salva mediul...

Revenind la tabloul violenței ce provoacă atâta suferință, buletinele de știri zilnic ne actualizează detaliile terifiante ale războiului de lângă noi. Și noi ne constatăm mai accentuat neputința în fața televizorului, radioului... Judecăm, condamnăm fără echivoc vinovații (sîc!) de serviciu și... atât. Pe Dumnezeu unde L-am pierdut oare?!

Când subiectul discuției este violența gratuită, care oripilează prin grozăviile pe care le provoacă, bunul simț al privitorului nu mai are ce face. Începi să te întrebi dacă ai pe cine să tragi la răspundere ca membru al societății umane... Dar nu ar fi la fel de potrivit să cauți să identifici unde ai greșit încât s-a ajuns până aici?!

Deresponsabilizarea socială cultivată mai ales în anii de libertate post-decembriști își arat ă roadele. Nu mă refer desigur la războiul din Ucraina, ci la situația vraiște din lumea noastră românească. Unde ni se pare că suntem feriți de război... Și continuăm pe același ton impersonal un discurs care nu mai captivează pe nimeni, nu mai are nimic nou.

Gânduri de genul, nedreptatea atinge aici aproape aceleași limite nepermise, sunt la fel de

productive ca și opoziția parlamentară. Cel sărac și însingurat de vremurile ahtiate după ban nu are drept, nu are cui să ceară dreptate pentru că aleșii noștri „vor egalitate, dar nu pentru căței”. Cel neajutorat și disprețuit pentru că nu se poate apăra este condamnat la moarte, fără drept de apel...

În lumea noastră românească nu găsim o fărâmă de umanitate pentru a proteja familia tradițională, ci suntem mai preocupați de cum să-i educăm pe părinții creștini în spiritul respectului identității de gen, ca să avem „copii fericiți”. Oare se poate găsi ceva care să atingă persoana mea, implicarea mea ca om, ca și creștin?

Și ne mai întrebăm cum poate Dumnezeu să fie prezent într-o astfel de lume? Cum poate tolera atâta răutate? Sau veșnica întrebare: de ce permite să sufere cei nevinovați?! Nu, nu este vorba despre a arăta cu degetul sau de a cultiva insensibilitatea, ci de a evidenția, o dată în plus, felul nostru de a fi: „taci și înghite” sau „las’ că se poate și așa!”.

Și totuși nu se zărește sursa răspunsului la întrebarea centrală în cele de mai sus?! Prima mea impresie la această frământare este că Dumnezeu este prezent în lumea asta tocmai pentru că este atâta nevoie de El! Pentru a îndrepta calea celor mulți... Pentru a ușura suferința celor nevinovați, pentru a-i da un sens, unind-o cu cea a Fiului Său... Pentru a ne chema la convertire... încă o dată și încă o dată... pentru a face o lume mai bună, pentru a construi și a renunța la distrugere, indiferent dacă ne referim la material sau la persoana umană.

Și astfel se creează contextul potrivit pentru a-L accepta ca Prezență... Și de aici încolo, poate ne dăm silința mai mult să îi facem cunoscută prezența în lumea noastră. Nu vreau să sune a lozincă eclezială de duzină, ci a invitație pentru fiecare creștin din biserică, indiferent de care parte a iconostasului s-ar afla pentru a se implica personal și punctual, dacă nu și urgent.

apostolatul tinerilor

Celebrarea euharistică - o perspectivă

Pr. Laurențiu Costin

În contextul sinodului ce se desfășoară în întreaga Biserică Catolică, se pune în discuție problema celebrărilor liturgice, printre care celebrarea euharistică reprezintă centrul, manifestarea principală a comunităților bisericești.

Sinod subliniază și pune în lumină din nou valorile Conciliului Vatican II, ale cărui direcții inspirate de către Spiritul Sfânt, cu greutate încearcă să prindă rădăcină în viața Bisericii și în mentalitățile oamenilor.

Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie este numită „sacramentul sacramentelor” și „sacramentul Bisericii”. Euharistia reprezintă centrul vieții Bisericii, fiecare mișcare a comunității conducând la Euharistie, după cum fiecare acțiune derivă din ea: sacramente, doctrine, instituții și inițiative.

La fel ca Botezul, este bine de știut că cina euharistică nu a fost inventată de către Hristos, întrucât mese rituale existau atât în Vechiul Testament, cât și în religiile păgâne. În mod general, luarea mesei rămâne și azi unul dintre principalele ritualuri și evenimente simbolice care punctează viața omului (nunți, botezuri, zile de naștere, cină de afaceri, evenimente business, înmormântări).

Pentru o mai profundă și unită celebrare liturgică, este bine ca mai întâi membrii Bisericii (laici și persoane consacrate) să fie familiarizați cu limbajul și sensul celebrării. Apoi, experimentând mai conștient dinamica liturgică, se vor putea propune orizonturi noi, modificări, îmbunătățiri. Încercăm, așadar, să prezentăm anumite aspecte ale celebrării liturghiei în tradiția orientală, răsăriteană a Bisericii. Alegem să prezentăm această logică orientală, la îndemnul Bisericii Catolice, care de la Conciliul Vatican II, prin Decretul Orientalium Ecclesiarum din 20 noiembrie 1964, a invitat în mod solemn toate Bisericile catolice de rit oriental să își păstreze cu mare grijă patrimoniul teologic și liturgic ce le caracterizează și le diferențiază de ritul latin. Pentru Biserica Catolică, riturile orientale, din care facem și noi parte, nu sunt văzute ca o amenințare la adresa unității, ci sunt mai degrabă o bogăție, un tezaur. Unitatea în Biserică nu se urmărește a fi realizată prin uniformizare, ci se realizează ca unitate în diversitate. Actualul

Euharistia creștină este o masă legată în mod specific de Cina pascală a Vechiului Testament. Aproape de împlinirea misiunii sale pe Pământ, Hristos Mesia a mâncat Paștile împreună cu ucenicii săi, ceea ce inițial era o cină ritualică în amintirea, comemorarea eliberării evreilor din robia Egiptului. Sensul inițial este transformat de către Hristos într-un act săvârșit în amintirea sa: a vieții Sale, a morții și învierii sale ca noul și etern Miel de Paște care eliberează omenirea din robia întunericului și a morții, oferind viața veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.

La Cină, Hristos a luat pâinea și vinul, oferind ucenicilor să mănânce și să bea Trupul și Sângele său. Gestul acesta va deveni centrul vieții creștine, experiența prezenței lui Hristos în mijlocul poporului său.

Ca termen, cuvântul euharistie înseamnă aducere de mulțumire. Acest nume este dat celebrării, referindu-se nu doar la elementele pâinii și vinului, ci întregii acțiuni de a se aduna și a fi împreună în rugăciune, ascultând Sfintele

Scripturi, predicând Cuvântul lui Dumnezeu, aducerea aminte de Cristos și consumarea Trupului și Sângelui în comuniune cu El, cu Dumnezeu Tatăl și cu Sfântul Spirit. În acest fel se folosește cuvântul „euharistie” pentru a desemna întreaga acțiune de mulțumire adusă Domnului, în Hristos și Spiritul Sfânt, pentru tot ceea ce a săvârșit prin crearea, mântuirea și glorificarea lumii.

Sacramentul Euharistiei mai este numit și Sfânta Împărtășanie, întrucât este o uniune mistică a oamenilor cu Dumnezeu, a oamenilor între ei și cu toată creația, prin Hristos și Spiritul. Liturghia euharistică, prin tradiție se celebrează în Biserică în fiecare Duminică, ziua Domnului, cât și în zilele de sărbători. În principiu în mănăstiri liturghia se celebrează zilnic, iar în parohiile noastre, în special la oraș, liturghia de asemenea, a ajuns să fie celebrată zilnic, datorită unor logici și influențe provenite din ritul latin. Tot în acord cu tradiția orientală, datorită caracterului festiv, de celebrare a învierii, Sfânta Împărtășanie nu se celebrează în timpul săptămânilor din Postul Mare, cu excepția împărtășirii din cadrul Liturghiei Înaintesfințitelor a Sf. Grigore Dialogul, Papă a Romei.

Euharistia este oferită tuturor membrilor Bisericii, inclusiv copiilor care au primit sacramentul Botezului și al mirului. Tot ca și o influență a ritului latin, a apărut la noi în biserică practica Primei Împărtășanii, fiind propusă ca o formă rituală de pasaj înspre o mai profundă înțelegere a celebrării liturgice. Despre efectele și eventualele avantaje ale acestui împrumut din lumea latină, vom încerca să medităm cu altă ocazie.

În prezent, Biserica Greco-Catolică fiind conștientă de faptul că este invitată de către Biserica Universală – Catolică, să își recupereze și să își păstreze patrimoniul ritual, încearcă revenirea la origini prin propunerea în parohii a Primei Împărtășanii Solemne, păstrând amintirea pasajului propus inițial, alături de evitarea opririi de la împărtășanie a copiilor, înainte de evenimentul solemn.

Împărtășania este oferită de fiecare dată

tinerilor

sub chipul pâinii și a vinului, fiind recunoscută ca fiind prezența reală a lui Hristos, Trupul și Sângele său, oferite Tatălui și consacrate de către Spiritul lui Dumnezeu.

De-a lungul timpului s-au căutat mai multe moduri pentru a explica cum pâinea și vinul devin trupul și sângele lui Hristos, uneori apărând și probleme sau derapaje doctrinare. Una dintre dezbateri era legată de realitatea prezenței lui Hristos în Euharistie, adică prezența este reală sau simbolică/mistică. În acest fel realul a ajuns

să fie opus simbolicii și misticii. Trupul și Sângele euharistic nu sunt doar simboluri intelectuale sau psihologice ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Dacă ar fi așa, celebrarea Liturghiei și împărtășirea ar fi doar o aducere aminte ale Ultimei Cine, iar credincioșii ar trebui doar se reculeagă și să se gândească la Isus pentru a se împărtăși „în inimile lor”.

În tradiția orientală se folosește cuvântul simbol, precum și taină sau sacrificiu spiritual cu referire la Liturghie. Dar nu se pune problema de a vedea o opoziție între real, pe de-o parte, și simbolic, mistic sau spiritual, de cealaltă parte. Dimpotrivă, realitatea – lumea și omul – sunt atât de reale pe cât sunt și de simbolice și mistice, întrucât (ne) revelează și ni-L manifestă pe Dumnezeu. Cuvântul simbolic înseamnă a aduce împreună în unul. În acest fel Liturghia și sfintele Taine extind percepția noastră asupra realității, real nefiind doar ceea ce atingem, măsurăm sau analizăm rațional, ci și ceea ce experimentăm dincolo de simțuri, ceea ce scapă de limitele logicii omenești, înspre nemărginire.

Mi-ar plăcea să mă rog, dar...

Pr. dr. Florin Marușciac

Despre ce este rugăciunea și despre modurile în care oamenii se pot ruga s-au scris și continuă să se scrie o multitudine de cărți și de tratate. În zilele noastre, deși practica religioasă în formele sale tradiționale scade ca intensitate, întrebarea despre rugăciune rămâne o constantă. Pe „piața” ideilor și a experiențelor religioase răspunsurile sunt foarte diferite, adesea la antipozi. Întrebarea omului cu privire la rugăciune rămâne însă una autentică, iar acesta este, din punctul meu de vedere, un fapt încurajator. Din cele mai vechi timpuri, maeștrii spiritului au încercat să împărtășească propria experiență și viziune asupra acestei mari frământări omenești. În tradiția creștină, mărturia Evangheliei arată că și apostolii au ridicat această problema lui Isus. Interesant este faptul că nu e adresată ca o întrebare, ci sub forma unei rugăciuni: „Doamne învață-ne să ne rugăm!”. Semn că răspunsul nu se află în zona teoretică, ci în cea practică: vrei să știi cum să te rogi? Roagă-te! Intenția acestui articol nu este de a oferi o viziune de ansamblu despre rugăciune, deoarece cunoștințele mele, spațiul și locul nu ar îngădui o astfel de abordare. A oferi, însă, câteva criterii de discernământ pentru omul de azi, pornind de la experiența câtorva autori bisericești și, de ce nu, personală, pare a fi o intenție mai cucernică.

„Ce este rugăciunea?”, a fost întrebat Sfântul Isaac Sirianul, un mare autor spiritual de limbă siriană din secolul al VII-lea, el a răspuns: „E golirea minții de orice lucru de jos, și o inimă care își întoarce în întregime privirea spre dorirea nădejdii viitoare”1. Această definiție spune că rugăciunea este o dublă acțiune, mai întâi de „golire”, iar mai apoi de „orientare”; două acțiuni care urmăresc un singur scop: să

renunțe la legătura cu lucrurile lumești pentru a reconstrui puntea cu Dumnezeu. Interesant este faptul că Isaac numește „rugăciune” doar acțiunea omului prin care se întoarce de la cele lumești la cele cerești, ca o primă treaptă a ceea ce el numește starea de „non-rugăciune”, atunci când „persoana lui Dumnezeu se manifestă în persoana omului”. Isaac distinge, așadar, două etape ale rugăciunii pentru că scopul ei nu este pur și simplu de golire de lumesc și orientare spre divin, ci, prin darul său gratuit, Dumnezeu să se reveleze în inima rugătorului. În „nonrugăciune” nu mai există niciun fel de acțiune a omului, ci doar lucrarea Spiritului Sfânt.

În timpul rugăciunii înțeleasă ca acțiune omenească, spune Isaac: „Rugăciunea e grija și dorința pentru ceva, fie de a scăpa de relele de aici sau viitoare, fie dorința făgăduințelor, fie cererea a ceva de care omul să fie ajutat de Dumnezeu: în aceste mișcări se cuprind toate formele rugăciunii [ca lucrare a omului]”2 Această este o rugăciune cufundată în ordinea naturală a patimilor. Când însă rugătorul primește darul non-rugăciunii „gândirea nu mai hoinărește”, „imaginația nu mai oferă nicio închipuire a vreunui lucru”, „cuvintele rugăciunii devin purtătoare de înțelesuri noi, profunde și luminoase care îmbogățesc mintea”3 În starea de non-rugăciune rugătorul nu mai cere, nu se mai zbate, nu se mai luptă, ci doar primește lumina înțelegerii, bucuria, pacea și iubirea. Ținta rugăciunii, afirmă Isaac, este transformarea rugătorului într-un „fiu care nu mai cere pâine”, ci doar „să rămână lângă tatăl său”: „Nu trebuie cerut nimic de la Dumnezeu, pentru că darul Spiritului, care e darul suprem, face să înceteze orice cerere și atunci rugătorul stă pur și simplu în uimire”4. Și, iarăși, în alt loc: „Spune psalmii în liniște, neavând alt scop decât rugăciunea, fără să te îngrijești de numărul lor, ca să ți se dea cheia fie și numai a unui singur verset ca să intri în visteria înțelegerii lui spirituale deschisă de harul Spiritului Sfânt”5. E vorba deci de o rugăciune în care rugătorul face o anumită

experiență a interiorității, care depășește formele exterioare a nevoilor și rugăciunilor de cerere, și conduce în acel loc în care Spiritul se va manifesta ca non-rugăciune.

În fața acestor considerații înalte despre rugăciune apare inevitabil o întrebare: omul de azi, cuprins de nevoi și griji, cu un timp fragmentat sub asaltul cotidian al miilor de stimuli, nu se va simți oare descurajat precum un atlet amator care e îndrumat să intre într-o cursă de profesioniști? Cred că reacția unui astfel de atlet amator în ale rugăciunii pus în fața perspectivei sfântului Isaac poate fi una de felul: „Mi-ar plăcea să mă rog așa, dar...!”, ca apoi să se dea bătut. Descurajarea nu e decât o mare ispită! Cred că omul zilelor noastre nu are altă alternativă existențială decât să facă din rugăciune și meditație momente obligatorii ale unei zile obișnuite. Fie că e cleric sau laic, credincios sau indiferent religios, dacă dorește să nu fie dezintegrat interior (spiritual, mental, emoțional) de ritmul vieții din secolul al XXIlea, este lucru de căpătâi să se îngrijească de sănătatea interioară.

Sfântul Francisc de Sales, în cartea Filotea sau o introducere despre viața de credință, spune că primul lucru pe care trebuie să-l facă oricine vrea să se roage este să corecteze acea dorința greșită care e în fiecare dintre noi: „decât să te rogi rău mai bine să nu te rogi deloc!” Această prejudecată are și alte variante în mintea noastră: „eu mă rog doar când simt că am starea necesară!” sau „dacă nu mă simt atras spre rugăciune, ce rost are să mă rog?”. A dori ca toate rugăciunile noastre să fie intense, profunde, curate e o dorință greșită ce trebuie corectată! Mai mult, spune sfântul Francisc de Sales, e o minciună cu înfățișare de adevăr. Același lucru îl învață și sfântul Isaac, anume că nu toate rugăciunile sunt curate. Dar chiar și atunci când mintea e distrată și cuvintele nu au nicio profunzime, el îndeamnă să stăruim în osteneală, fără să așteptăm ca mintea să nu mai rătăcească, pentru că și rugăciunea se curăță rugându-ne6 . Desăvârșirea în rugăciune o caută mesalienii7. Rugăciunea e o luptă, încununată doar arareori de succes, pe care Isaac o explică folosind metafora căutătorului de perle: „Scufundătorii coboară deseori în adânc, dar găsesc numai scoici obișnuite, și numai uneori se întâmplă să fie în ea un mărgăritar. Aceeași experiență o facem și noi la rugăciune: de abia dacă ni se va da o rugăciune care să ne mângâie

în descurajarea noastră” 8 Despre nevoia de a corecta prejudecata noastră privitoare la rugăciune, marele teolog Karl Rahner, folosindu-se de o metaforă auditivă, afirmă că oamenii își imaginează că rugăciunea lor ar trebui să se asemene cu un fastuos concert într-o catedrală gotică, când de fapt ea sună ca un disc zgâriat de gramofon, adăugând: „Mai bine e ca în viața noastră să vorbească o rugăciune cotidiană și sinceră, chiar dacă adesea distrată și nu atât de profundă, decât să ajungă să tacă credința în noi”9

Odată ce corectează această dorință greșită, omul întâlnește adevărul său și de aceea poate înălța o rugăciune sinceră la care, pare-se, face referire psalmistul: „inimă înfrântă și smerită, Dumnezeu nu va urgisi”. Rugăciunea înțeleasă astfel e un timp în care omul poate da glas la tot ceea ce face ca viața lui să fie bogată și emoționantă, dar și la ceea ce o îngreunează și o face dificilă. Tot ceea ce preocupă și bucură inima omului își poate găsi loc în rugăciune: lucruri mari și lucruri mici ale vieții de zi cu zi. Dumnezeu vede inima și ascultă pe rugător. Meditând la acest aspect al rugăciunii – cum altfel decât rugându-se? –, teologul german scrie: „Doamne, oare tu asculți atent cuvântul meu, ca să auzi toată viața mea până când nu îți voi povesti totul despre mine însumi, toată viața mea? Rămâi tăcut tocmai pentru că asculți cu ca lm ce am de spus până la capăt, ca apoi sămi spui cuvântul tău, cuvântul veșniciei tale, pentru a încheia cu luminosul cuvânt al vieții veșnice, monologul unui biet om care trăiește în întunericul apăsător al acestei lumi, un cuvânt cu care tu însuți te vei revela inimii mele?”10.

1 Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici - Partea I, Cuvântul 74, Deisis, Sibiu, 2001, p. 36.

2 Idem, Cuv. 32, p. 174

3 Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici - Partea II, Cuvântul 3, cap IV, 67, Deisis, Sibiu, 2003, p. 222.

4 Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici - Partea III, Cuvântul 4, Deisis, Sibiu, 2007, p. 55.

5 Isaac, Partea II, Cuv. 3, cap II, 55, p 155

6 Isaac, Partea II, Cuv. 3, IV, 36, p. 210

7 Mesaliansimul este o erezie care susținea că rugăciunea adevărată e atunci când e însoțită de emoții sau senzații plăcute, deoarece lucrarea Spiritului Sfânt are ca principal efect aceste mângâieri ce pot fi percepute la nivel emoțional și chiar fizic.

8 Isaac, Parte II, cuv. 34, 5-6, p. 356

9 Cf. K. Rahner, Tu sei il silenzio, Garzanti, Bologna 2019, e-book, poz. 37.

10 Ibidem, poz. 45.

O altfel de Cântare

Pr. dr. George Marius Nicoară

Cel credincios caută prin cântări să aducă laudă Domnului. Acest lucru se întâmplă în mod activ în ritul bizantin prin slujbele săvârșite în biserică. Se pot vedea mai multe feluri de cântări și cânturi prin care este implicat glasul omului într-o manifestare a sunetului frumos articulat care străbate prin zidurile bisericii alături de valurile de tămâie. Cântul se întâlnește în îndemnurile psalmilor, care spun astfel: „Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor”. Este chemat, cel botezat și miruit, să aducă prin viața lui, mai ales în cânt și rugăciune, o laudă prin cântare, să redescopere minunile Domnului în viața proprie, în familie, în viața comunității religioase și în lumea întreagă. Este în sine un parcurs aducător de creștere a spiritului a vedea binele în orice situație, a vedea mâna Domnului care ține lumea în căușul mâinilor sale, a vedea cu speranță și a trăi căutând iubirea. Este ceea ce misticii Bisericii (femei și bărbați deopotrivă) au înțeles și au lăsat testament prin viața lor, iar unii dintre ei și prin scrierilor lor. Unul dintre aceștia este sfântul Ioan al Crucii, pe numele său de naștere – Juan de Yepez Álvarez.

Sfântul Ioan, poet și mistic spaniol din secolul al XVI-lea, este una dintre figurile cele mai răsunătoare ale spiritualității creștine universale. Născut la data de 24 iunie 1542 în Fontiveros (o localitate între Ávila și Salamanca din Spania), într-o familie eminamente creștină, tânărul Ioan se arată încă din pruncie căutător de sensibilitate prin artă și studiu. Atins de contextul istoric al timpului său, un Ev Mediu înlocuit treptat de Renaștere, sfântul Ioan se dezvoltă în acest spirit și își găsește vocația de om împlinit în lumina credinței. În opera sa nu se întâlnesc numai noi forme de reprezentări ale

urcușului spiritual creștin, ci și o căutare și o trăire ieșită din ordinar a iubirii prin universul liric.

Într-una dintre lucrările sale, Cântarea Spirituală, scrisă între anii 1577 și 1579, sfântul Ioan, prin forma unui poem, prezintă râvna sufletului care caută unirea cu Dumnezeu. În această scriere poetică se întrevăd multe elemente comune cu scrierea Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, elemente care înlesnesc priceperea iubirii ca fiind un sacrament al inimii, care susține sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la starea paradisiacă a primilor oameni, Adam și Eva. Această operă lirică a misticului spaniol, scrisă se pare într-un moment greu al vieții sfântului Ioan, își găsește înțelesul și prin dictonul augustinian: iubește și fă ce vrei, care prezintă o artă a iubirii salvatoare de suflete și

Lumina credinței

a lumii întregi. Pentru că iubirea naște pace și armonie.

Prezentarea succintă a operei lirice a sfântului Ioan al Crucii și traducerea primelor trei strofe din limba originară a Cântării Spirituale intenționează să descopere felul de trăire a credinței și a iubirii care transformă în spirit liric viața unui suflet ce caută armonia cu sinele și cu Dumnezeu, îndeosebi prin poemul amintit – rod al unei experiențe dureroase, al unei nopți obscure. Spiritul său liric, profund ancorat în credință și în rugăciune, a devenit un adevărat loc teologic, loc de manifestare a divinului și punct de plecare înspre o căutare a sinelui în Dumnezeu, într-un dialog cu sinele – loc al întâlnirii și al descoperirii universului divin.

Cântarea Spirituală este totodată opera lirică în limbaj mistic prin care sfântul Ioan al Crucii dorește să evidențieze așa-numita fuga mundi, și anume depărtarea de cele lumești, o stare necesară de asceză spre a dobândi iubirea christică. În acest sens, Cântarea spirituală își întâlnește sensul într-o căutare prin vers liric –de o bogăție anume în limba originală –, a unei inimi îmbăiate de emoție a iubirii și de frumos creștinesc înspre întâlnirea cu Dumnezeu. Interpretările aduse operei misticului spaniol sunt tot atâtea semne de întrebare ce conduc spre o meditație și o interpretare personală.

I. Adonde te escondiste, Amado, y me dejaste con gemido? Como el ciervo huiste, habindome herido: sali tras ti clamando, y eras ido.

II. Pastores, los que fuerdes alla por las majadas al otero: si por ventura vierdes aquel que yo mas quiero, decilde que adolezco, peno y muero.

III. Buscando mis amores, ir por esos montes y riberas; ni coger las flores, i temer las fieras, y pasar los fuertes y fronteras.

cultura animi

Deschiderile textului la nivel spiritual și mistic ale sfântului Ioan al Crucii rămân totodată răscruci de drumuri în contemporaneitate. Poemul se prezintă sub formă de liră (strofă în cinci versuri), iar rima se întâlnește între primul și al treilea vers, de asemenea între versul al doilea, al patrulea și al cincilea. Lucrarea mistică se arată asemenea unei poezii romantice, o lirică a căutării persoanei iubite prin compararea acesteia cu elemente ale naturii. În același timp, croșetarea viziunii de sus-jos dezvăluie perspectiva de ascensiune și de transcendență din lirica poetului mistic spaniol.

Surprins de noutatea curentului Renașterii, Ioan al Crucii prezintă în chip romantic căutarea și efortul inimii de a-și întâlni Creatorul. Este, totuși, iată, la început de poem, o căutare unidirecțională, părând totodată că Iubitul inimii se îndepărtează de unitatea dragostei, de întâlnire, de comuniunea armoniei. Însă El, în schimb, se lasă dorit și căutat. Această distanță și distanțare a Iubirii este asceza propusă inimii, este testul ultim dinaintea așezării întâlnirii înspre Uniune.

Primele trei strofe traduse din Cântarea Spirituală se doresc a fi un punct de plecare înspre o vară a spiritului, înspre o cercetare a minții, înspre o comuniune a sinelui care se desăvârșește în împărtășirea comunitară.

Ah, pe unde te-ai pitit, Iubite, în geamăt pe mine lăsând? asemeni cerbului ai fugit, inima-n mine vătămând: te caut prin strigăt, pe tine nevăzând.

Păstori, voi care purcedeți cu turmele spre înălțimea culmilor: dacă cumva-l vedeți pe cel care-l ador, vestiți-i că mă mistui în chin pustiitor.

Căutând a mea iubire, voi parcurge munți, ținuturi; pentru flori nu voi face oprire, nu mă voi teme de făpturi, frontiere voi depăși și ziduri.

prezentare de carte

Lumina credinței

Mirajul bisericilor de lemn din Maramureș

Dna. Antoaneta Turda

Ne aflăm la sfârșitul unui an trist, marcat de războiul cu Ucraina, țară atât de aproape de ținutul Maramureșului atât geografic, cât și sufletește, timp în care ne străduim, totuși, să ne bucurăm de momentele luminoase ale vieții. Unul dintre ele este apariția albumului, în ediție bilingvă: Biserici de lemn din Maramureș/ Wooden Churches in Maramureș.

Volumul se bucură de pertinenta introducere a dr. Mirela Ana Barz, director al Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației, care afirmă următoarele: „Bisericile de lemn au plecat ca mesageri ai credinței și culturii române și peste hotare: la Paris, Geneva, Caracas, Canton, Ohio (SUA) etc. Bisericile călătoare de la Caracas și din Canton, Ohio au fost construite în incinta Muzeului satului maramureșean „Mihai Dăncuș”, lucrările de edificare ale celor două biserici fiind conduse de meșterul constructor și restaurator de biserici și monumente Găvrilă Hotico Herenta, alături de care au muncit și meșterii Petru Bledea, Liviu Bledea, dar și alți meșteri și angajați ai Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației” (pag. 11).

Grație prezentării grafice (Adrian Buzaș) și a fotografiilor (Csilla Szasz, Florin Andreescu, Pr. George Nicoară, Augustin Albu) am pătruns, cu emoție, în atmosfera specială a acestor 15 lăcașuri de cult care ne duc cu gândul, așa cum observă Preasfințitul Părinte Vasile Bizău, spre tărâmuri de poveste, provocându-mă la descifrarea nenumăratelor simboluri ale lemnului prelucrat de mâini măiestre.

Editat de Episcopia Greco-Catolică de Maramureș și apărut la Editura Surorilor Lauretane sub atenta îngrijire a Pr. George Nicoară (care a întocmit și textul) se deschide cu un cuvânt înainte a Preasfinției Sale Vasile Bizău, care face o sensibilă pledoarie spre consultarea sa: „Dorim a vă face și pe dumneavoastră părtași la această poveste ce înnobilează sufletul și iradiază frumosul spre încântare și tăcută uimire, oferindu-vă cu drag acest album și invitându-vă să îl parcurgeți... cu ochii sufletului” (p. 8).

A privi toate aceste ilustrații nu doar din pură delectare, ci și din prisma istoriei (în acest sens sunt binevenite interesantele informații ce însoțesc fiecare imagine) înseamnă a înțelege condițiile istorice în care a fost construită fiecare biserică și detaliile ei arhitectonice, înseamnă a pătrunde sufletește în misterul lăcașurilor de cult chiar și prin simpla răsfoire a albumului.

Călătoria imaginară pe meleagurile unde se află aceste case ale Domnului începe cu biserica mănăstirii greco-catolice de călugărițe aparținătoare ordinului religios „Sfântul Vasile cel Mare”. Construită între lunile martie și noiembrie 1998, pe Dealul Crucii, de unde se poate admira o imagine fascinantă a Băii Mari,

Lumina credinței

are, în jurul ei, un spațiu generos în care se află un altar de vară. În acest mirific loc se adună, an de an, credincioșii la hramul Mănăstirii din 15 august, lăsându-se vrăjiți nu doar de frumusețea locului, ci și de cea a bisericii care îi învăluie de căldură după ce le pășește pragul.

Nu departe de Baia Mare, în satul Șurdești, se află biserica construită în anul 1721, cu un turn impresionant. Ea face parte din patrimoniul cultural Unesco, fiind o atracție deosebită pentru turiști și datorită interiorului, unde se află un iconostas ce indică, prin picturi, perioada istorică în care a fost construită. Ajuns aici, începi să savurezi liniștea ce ți-o poate dărui doar detașarea fizică și psihică de tumultul orașului și să te lași pătruns de evlavie și de frumusețea picturilor chiar și de pe tavanul bisericii, cu toate că sunt deteriorate.

Trecând peste Munții Gutâi, putem admira biserica greco-catolică din Budești-Susani cu un iconostas datând din anul 1628 și câteva

frumoase icoane.

prezentare de carte

În Călinești-Căeni găsim o biserică din lemn de stejar, construită în 1663. Așezată pe o colină, putând fi văzută astfel din mai multe unghiuri, stârnește curiozitatea celui care vrea să-i descopere dibacele forme ale lemnului precum și picturile pe lemn în culori calde, unde predomină ocru și bejul, culori obținute pe cale naturală, care simbolizează lumina, divinitatea și viața. Aici, în ciuda vechimii, sunt clare și picturile de pe cupola bisericii.

Despre Călinești-Susani, în picturile căreia se evidențiază verdele dătător de speranță, părintele George Nicoară notează: „Particularitatea bisericii greco-catolice este dată de însăși ușa de la intrare, care se află în lateralul sudic al lăcașului de cult. Se poate citi deasupra tocului ușii ornamentate cu simboluri florale: 1784, anul înălțării ei spre culmile rugăciunii” (p. 101).

În Bârsana s-a construit, din lemnul unei case tradiționale maramureșene, biserica

prezentare de carte

în care putem admira picturi în stil catolic inovator. Construirea rapidă (între anii 2004 și 2006, sfințirea în 6 august 2006) i-a bucurat pe credincioșii care, alături de preot se roagă într-un lăcaș de cult ce poartă pecetea îmbinării perfecte dintre nou și tradițional în pictura și arhitectura sacră.

Paginile albumului ne duc, mai departe, spre comuna Șieu, unde este o biserică de lemn din secolul al XVII-lea. Aflată în mijlocul cimitirului, îi simți austeritatea încă de la intrarea pe ușa, care te obligă să te apleci și pe care este sculptată o cruce și potirul Sfintei Euharistii. Odată ajuns în interior, nu vei remarca nicio urmă de fast, căci doar altarul este ornamentat cu obiecte mai luminoase, ceea ce îndeamnă la practicarea unei credințe profunde, izvorâtă din serioase examinări ale propriului eu.

Cunoscută în special pentru colecția de icoane, biserica din Ieud-Șes are o istorie și tradiție îndelungată, fiind construită în anul 1712 și pictată câteva decenii mai târziu de unul dintre cei mai cunoscuți pictori ai secolului al XVIIIlea, Alexandru Ponehalschi, cum ne informează, cu promptitudine, alcătuitorul textului, care amintește și de crucea celtică aflată la locul de închinare din incinta bisericii. Fotografiile ce însoțesc textul privitor la acest lăcaș de cult dezvăluie, sugestiv, istoria sa impresionantă.

Biserica Greco-Catolică din Ieud-Plopșor, construită în 1999, este o dovadă grăitoare a păstrării greco-catolicismului în comuna atât de renumită pentru zelul apostolic, inedita Calea Crucii, din curte, dând senzația că apără biserica, fiind și o mărturie a istoriei zbuciumate a acestui cult religios.

Ideea de jertfă, atât a Mântuitorului, cât și a Bisericii noastre, este sugerată și de Biserica Greco-Catolică din Vișeu de Sus, cu hramul „Maica Îndurerată”, construită între 1990-1995. Icoana reprezentând scena este vizibilă din curte, când ușa bisericii este deschisă, amănunt ce îndeamnă la meditație asupra jertfei supreme a Mântuitorului. Fotografiile ce surprind picturile scot în evidență preponderența culorii albastre ce simbolizează serenitatea, dincolo de sacrificiu.

Aflat la poalele Țibleșului, cel mai nou oraș al județului Maramureș, Dragomirești, are o biserică greco-catolică din 2000 (după o trudă de construcție de un deceniu) cu hramul prăznuit în 24 iunie: „Nașterea sfântului Ioan Botezătorul”. Aflat în fața acestui lăcaș de cult, îți dai seama că

Lumina credinței

renumiții artizani și sculptori în lemn din partea locului, au făcut tot ce s-au priceput mai bine ca acesta să ofere credincioșilor, nu doar pacea necesară rugăciunii, ci și o încântare estetică ce duce cu gândul la stima, pentru cele sfinte, a sătenilor care participă la Sfânta Liturghie, în duminici și în sărbători, într-o ținută impecabilă, în frumoase costume populare.

Deseștiul cel renumit pentru serile de poezie din multele toamne mirifice maramureșene, are o biserică greco-catolică în care, din 2013, credincioșii se adună pentru a se ruga Mântuitorului și Sfintei Fecioare Maria, animați și de scenele biblice din interior, în care predomină galbenul. Mușcatele roșii din pridvor care dau bisericii un aer familial, dovedesc că sătenii merg spre biserică cu dragostea cu care se îndreaptă spre propriile case.

Aceeași căldură o degajă și biserica grecocatolică din satul Tisa, disponibilă credincioșilor din 2000, având hramul la 8 septembrie, „Nașterea Maicii Domnului”. Coincidența, deloc întâmplătoare, dacă legăm anul jubiliar de ocrotirea perpetuă a Preacuratei Fecioare, ne obligă la o contemplare specială, mai ales că localitatea se află doar la 8 km de Sighetu Marmației, unde au murit atâția mărturisitori ai credinței și patrioți români.

Sfințită în 2018, biserica din Săpânța este o clară dovadă că talentele cioplitorilor în lemn nu se oglindesc doar în Cimitirul vesel, atât de binecunoscut. Greco-catolicii de aici au o adevărată bijuterie ca loc de rugăciune, în care simt pulsul și măreția Maramureșului voivodal, al oamenilor care, fac, din lemnul care îi înconjoară de veacuri, adevărate opere de artă întru mărirea lui Dumnezeu.

Periplul prin lumea bisericilor de lemn, greco-catolice, din Maramureș se încheie cu prezentarea celei din Botiza, sfințită în 2008. Cel ce intră în ea va fi impresionat nu doar de puternica luminozitate dată de icoanele ce împodobesc altarul, ci și de faptul că Cina cea de taină, sculptată în lemn, este în mijlocul lor, precum și de discreția sculpturilor în lemn ce reprezintă Calea Crucii ce împodobesc de jurîmprejur pereții.

Nu pot să închei succinta prezentare a acestui album, tradus impecabil de Horia Nașcu, fără a remarca frumusețea multor ștergare și a altor piese decorative lucrate de harnicele femei din satele în care au fost construite aceste biserici.

Troița maramureșeană

Pentru mulț i str ă ini, civilizaț ia lemnului din Maramureș se reduce la trei elemente: biserica, poarta ș i troiț a, încărcate de o profundă spiritualitate. În Elegia a doua (Getica), Nichita Stănescu spunea: „ În fiecare scorbură era așezat un zeu./ Dacă se crapă o piatră, repede era adus / Și pus acolo un zeu.// Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se așeze în locul gol un zeu,// ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,/ ca să se așeze în ea un zeu”. Într-o manieră asemănătoare au procedat și maramureșenii atunci când au amplasat, la toate răspântiile de drumuri ce se nășteau, câte o cruce din lemn de brad. Bisericile se ridicau în vatra satelor, însă crucile, numite troițe, au împânzit întreg ținutul pentru a le întări credința oamenilor.

Dl. Dorin Ștef

Din punct de vedere al valorii culturale, se disting troițele de hotar. „Exist ă indicii că, încă de la începutul sec. al XVII-lea, în mai multe comunit ăț i maramureșene existau troițe de hotar, monumente complexe, sculptate în lemn. S-a păstrat doar Troiț a Rednicenilor din hotarul comunei Berbești, datat ă în sec. al XVIII-lea și care, prin elementele ce o compun și prin tratarea lor sculpturală, se înscrie în stilul gotic” (M. Dăncuș, 1986).

Familia Rednic, având descendență nobiliară, cu rezidenț a în Giulești, pe Valea Marei, a dat Maramureșului numeroși preoț i și dregători ai comitatului. Un membru ilustru al familiei a fost Atanasie Rednic (născut în 1722, în satul Giulești și decedat în 1772 la Blaj), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma.

Troițele de hotar, pe lângă însemnul lor de factură religioasă, creștină, aveau semnificaț ii raportate la credințe (și superstiț ii) mult mai vechi și înrădăcinate în subconștientul românilor. Acestea erau amplasate de obicei în bifurcaț ii și intersec ț ii de drumuri, unde se credea că spiritele malefice au puteri sporite și pot pune st ăpânire pe drumeț i. Astfel, troițele de hotar erau integrate unui sistem profilactic cu conotaț ii magice (magia albă).

Biserica a înțeles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare și purificare a acestor locaț ii, încurajând, totodat ă, amplasarea monumentelor la răspântiile drumurilor de ț ară: „Troițele de la intersec ț ii de drumuri își au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc și din acea zonă. Preotul, când sfințește troiț a, se roagă astfel: Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii și-l binecuvântează, îl sfințește și-i dă lui ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor vrăjmașilor văzuț i și nevăzuț i. Când treci pe lângă o troiță și te închini înaintea ei parcă simț i că te apropie ceva de ea, parcă o energie te atrage, îț i dă mângâiere, liniște” (I. Pâr vulescu, 2004)

În opinia altor cercet ători, troițele

perspective

maramureșene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremit ăț i superioare depășesc cercul), ca simbol păgân al unui ancestral cult solar practicat de populaț ia geto-dacă (R. Vulcănescu, 1987).

Troițele, din lemn sau din piatră, sunt nelipsite din curtea bisericilor maramureșene. În perimetrul bisericii din Budești (monument UNESCO) atrage atenț ia „o troiță de piatră, cu un Christ ruginit”. În Ieud, la biserica din vale, (hramul „Nașterea Maicii Domnului”, 1717) exist ă o troiță deosebit ă, realizat ă (în 1935) de artistul

Lumina credinței

invaziei unui brand maramureșean dincolo de hotarele ț inutului.

Principesa Ileana a României, al șaselea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, fost ă arhiducesă de Austria, s-a autoexilat în Statele Unite. S-a călugărit, devenind stareță („Maica Alexandra”) la mănăstirea „Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania. Înainte de a se stinge din viață (21 ianuarie 1991), a cerut să i se pună la căpătâi o troiță, sculptat ă „ca prin păr ț ile Maramureșului”.

Marele poet român Nichita St ănescu (19331983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) și membru (postum) al Academiei Române, odihnește în Cimitirul Bellu din București, mormântul lui fiind împodobit cu o troiță realizat ă în Maramureș, oferit ă prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desești.

Intuind caracterul de reprezentativitate și speculând cererea tot mai mare pentru aceste „produse”, atât pe piața internă, cât și la export (în comunitățile românești de pe întreg mapamondul), în perioada postdecembristă, meșterii populari consacrați din satele maramureșene, dar și unele firme de profil, și-au orientat activitatea de bază în confecționarea și asamblarea unor astfel de construcții, în funcție de solicitări. Doar o parte din aceste produse, fabricate în serie, mai poartă amprenta autenticității, însă toate conțin elemente specifice artei populare tradiționale.

Traian Bilț iu-Dăncuș. Cu timpul, meșterii locali au miniaturizat aceste monumente, conferindule rol de cruce funerară.

Din a doua jumătate a secolului XX, semnificaț ia primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând cu precădere pe caracterul funerar, probabil sub influenț a și notorietatea de care s-a bucurat „Cimitirul Vesel” din Săpânț a. Astfel, s-a declanșat unul din cele mai ample procese ale

După Revoluț ia din 1989, ț ara a fost împânzit ă de troițe maramureșene pentru a comemora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale anului 1990, în faț a Catedralei din Timișoara, operă a artistului lăpușean Alexandru Per ț a Cuza. De altfel, acesta afirmă că, în ultimii ani, este autorul a peste 1.400 de troițe. De asemenea, o troiță a eroilor este amplasat ă în Baia Mare (Piaț a Revoluț iei), altele în București - la Televiziunea Română, la Universitate, la Spitalul Colțea, la Popești-Leordeni.

Orice alte argumente nu fac decât să înt ărească semnificaț ia de brand al acestui element cultural „fabricat în Maramureș”.

Parohia „Nașterea Maicii Domnului” din Rădăuți

Pr. Vasile Daniel Pop

Călătoria pe care o facem prin frumoasele parohii ale eparhiei noastre ne poartă pașii spre poalele Obcinei Bucovinei, unde vom poposi în parohia cu hramul Nașterea Maicii Domnului din Rădăuți.

Prima atestare documentară a localității Rădăuți apare într-un hrisov din data de 16 noiembrie 1393, din timpul domniei lui Roman I (1391-1394). Existența localității este însă mult mai veche, în aceste locuri descoperindu-se vestigii vechi de aproximativ 5.000 de ani care fac parte din cultura Cucuteni.

Istoria așezării este marcată de voievodul Bogdan I (1359-1365), întemeietorul statului feudal moldovenesc. Acesta alege ca punct strategic principal al rezistenței sale, Valea Sucevei, unde se aflau „satele lui Radomir”. Potrivit surselor istorice, această zonă a aparținut ruteanului Radomir. Ca derivat al numelui său, orașul a ajuns să se numească Radivci, în pronunția românească de mai târziu Redeuti (Rădăuți). În anul 1819, localitatea Rădăuți primește statutul de „târg”.

Treptat, localitatea începe să se transforme dintr-un târg tipic într-un oraș cu o configurație și o imagine urbană diferite de cea anterioară din perioada medievală moldovenească, fapt ce îl face pe Nicolae Iorga să afirme: „Rădăuții dau cu adevărat icoana unui târg galițian”.

Primii greco-catolici ruteni s-au stabilit în sudul Bucovinei după anexarea părții de nord a Moldovei de către Imperiul Habsburgic (1775). Ei proveneau din Galiția și au fost aduși aici de autoritățile austriece pentru a coloniza noile teritorii ale imperiului. În anul 1780, Curtea Districtuală austriacă recomanda înființarea de parohii greco-catolice în orașele și satele Bucovinei.

Începând din 1812, împăratul Francisc I al Austriei a aprobat înființarea de parohii grecocatolice la Siret (1812), Cernăuți (1813), Cacica (1814), iar mai târziu au fost înființate parohii și la Rădăuți (1833), Câmpulung Moldovenesc (1883) și în alte localități. Până la construirea unei biserici proprii, credincioșii greco-catolici ruteni din Rădăuți au folosit biserica romanocatolică (construită în 1826) pentru ținerea

prezentarea parohiilor

slujbelor religioase.

După Unirea Bucovinei cu România (1918), greco-catolicii ruteni s-au aflat pe teritoriul României. În anul 1922, a fost înființată o administratură apostolică cu sediul în orașul Siret (astăzi în județul Suceava), cu rol de a-și exercita jurisdicția asupra parohiilor grecocatolice rutene din Regatul României.

În negocierile pentru încheierea Concordatului cu Vaticanul, Guvernul României a insistat asupra eliminării Administraturii apostolice a grecocatolicilor ruteni. În anul 1930, după încheierea Concordatului cu Vaticanul și ratificarea sa de către Parlament, Papa Pius al XI-lea a desființat administratura apostolică, dar a stabilit un vicariat greco-catolic rutean sub jurisdicția Eparhiei Române Unite a Maramureșului.

Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Rădăuți a fost construită în anul 1935 pe strada Crișan, la mică distanță de liniile de cale ferată care traversează orașul. Ctitorii lăcașului de cult sunt ucrainenii greco-catolici din Canada și SUA, precum și ucrainenii greco-catolici din Rădăuți. Lăcașul de cult a fost construit din cărămidă pe temelia fostei Case parohiale, astfel că are altarul îndreptat spre nord-est. În interiorul cu aspect gotic, sunt amplasate bănci și două altare laterale.

Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma prin decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 a determinat și desființarea Vicariatului Ucrainean, precum și forțarea credincioșilor grecocatolici de a îmbrățișa religia ortodoxă. După Revoluția din decembrie 1989 a fost reînființat Vicariatul Greco-Catolic Ucrainean din România, iar fosta biserică ucraineană din Rădăuți, împreună cu preotul și credincioșii, a revenit la confesiunea grecocatolică. După revenirea bisericii în administrarea comunității greco-catolice

Lumina credinței

ucrainene, a fost numit ca paroh preotul Voloșciuc Ioan-Vasile, absolvent al Institutului Teologic Greco-Catolic din Baia Mare.

În perioada anilor 2000-2012, preotul Voloșciuc Ioan-Vasile a îndeplinit funcția de vicar general al Vicariatului General Greco-Catolic Ucrainean din România, îngrijindu-se de cele 22 de parohii greco-catolice ucrainene din Bucovina, Maramureș și Banat. Sediul Vicariatului s-a aflat în clădirea casei parohiale din Rădăuți1. În data de 31 iulie 2012, cu ocazia primei vizite canonice, parohia a fost vizitată de către Preasfințitul Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureș2 .

1https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_ Na%C8%99terea_Maicii_Domnului_ din_R%C4%83d%C4%83u%C8%9Bi

2 https://www.bru.ro/maramures/vizita-preasfintituluivasile-in-parohiile-greco-catolice-de-limba-ucraineanadin-bucovina/

Interviu cu Papa emerit Benedict al XVI-lea

Pr. Jacques Servais SJ

Ultimul volum al operei voastre (GS IV) pune în lumină aceste cuvinte decisive: „Credința creștină nu este o idee, ci viață”. Ne-ați putea explica ce ați vrut să spuneți prin aceste cuvinte?

Este vorba despre ce anume este credința și cum se ajunge să credem. Pe de o parte, credința este o legătură personală cu Dumnezeu, care mă atinge în străfundul ființei mele și mă situează în fața Dumnezeului celui viu, astfel încât să pot vorbi cu El, să-l iubesc și să intru în comuniune cu El. Dar, în același timp, această realitate extrem de personală este în mod inseparabil legată de comunitate: a fi introdus în fraternitatea fiilor lui Dumnezeu, în comunitatea pelerină de frați și surori face parte din esența credinței. Totodată, întâlnirea cu Dumnezeu înseamnă și că eu însumi sunt deschis, scos din singurătatea mea și primit în comunitatea vie a Bisericii, care este și cea care mijlocește întâlnirea mea cu Dumnezeu, care totuși ajunge la inima mea într-un mod cu totul personal.

Sfântul Pavel ne învață că credința vine din ascultare. La rândul ei, ascultarea implică întotdeauna un partener de dialog. Credința nu este un produs al meditației și nici o încercare de a pătrunde în profunzimile ființei mele. Ambele aspecte pot fi importante, dar nu sunt de ajuns fără ascultarea prin care Dumnezeu mă interpelează din exterior, plecând de la o istorie de El însuși creată. Pentru ca eu să pot crede, am nevoie de martori care L-au întâlnit pe Dumnezeu, care să mi-l facă accesibil. În articolul meu despre botez, am vorbit despre dubla importanță a comunității, evidențiind un element important: comunitatea de credință nu se creează de una singură. Nu este o adunare de oameni care au anumite idei în comun și care decid să lucreze pentru promovarea lor. În aceste condiții totul s-ar baza pe o decizie proprie și în ultimă instanță pe principiul majorității, adică n-ar fi nimic altceva decât o părere umană. O Biserică astfel construită nu poate fi pentru mine o garanție a vieții veșnice și nici nu poate pretinde de la mine decizii care mă fac să sufăr și care sunt

în contrast cu dorințele mele. Nu, Biserica nu s-a născut pe sine, a fost creată de Dumnezeu și este în permanență formată de El. Aceast ă realitate își găsește expresia în sacramente, în primul rând în botez: devin membru al Bisericii nu printr-un act birocratic, ci prin sacrament. Ceea ce e totuna cu a spune că sunt primit în sânul unei comunit ăți care nu s-a creat pe sine, ci una care se proiectează dincolo de ea însăși.

Acțiunea pastorală care intenționează să formeze experiența spirituală a credincioșilor trebuie să pornească de la aceste lucruri fundamentale. De asemenea, trebuie să renunțe la ideea unei Biserici care se naște pe sine și să accentueze faptul că Biserica devine comunitate în comuniunea cu trupul lui Hristos. Ea trebuie să educe la întâlnirea cu Isus Hristos și să conducă la prezența Lui în sacramente.

Când sfântul Anselm spune că Hristos a trebuit să moară pe cruce pentru a repara ofensa infinită care i-a fost adusă lui Dumnezeu și a restabili astfel ordinea, folosește un limbaj greu de acceptat pentru omul modern. Cum se poate vorbi despre dreptatea lui Dumnezeu fără a atinge siguranța faptului că Dumnezeu este „bogat în milă” (Ef 2,4)?

Astăzi, gândul Sfântului Anselm a devenit cu siguranță de neînțeles pentru noi. Este sarcina noastră să încercăm să înțelegem într-un mod nou adevărul care se află în spatele acestui mod de exprimare. Din partea mea, formulez trei puncte de vedere asupra acestui punct:

a) Tatăl și Fiul sunt una și de aceea voința lor este una. Când Fiul se „luptă” în grădina Măslinilor cu voia Tatălui, nu este vorba de a accepta pentru El însuși o poruncă grea din partea lui Dumnezeu, ci de a atrage umanitatea înspre voința Lui. Va trebui să revenim, mai târziu, asupra relației dintre cele două voințe: a Tatălui și a Fiului.

b) Dar atunci de ce crucea și ispășirea? Întrucâtva astăzi, în deformarea gândirii moderne despre care am vorbit mai sus, răspunsul la astfel de întrebări poate fi formulat într-un mod nou. Să ne punem în fața incredibilei

traduceri

cantit ăți infame de rău: violență, minciuni, ură, cruzime și mândrie, care infectează și ruinează întreaga lume. Această masă a răului nu poate fi pur și simplu declarată inexistentă, nici măcar de către Dumnezeu, ci trebuie purificată, elaborată din noi și depășită. Israelul antic era convins că jertfa zilnică pentru păcate și mai presus de toate marea liturgie a Zilei Ispășirii ( yomkippur) erau necesare ca neutralizare a masei răului prezentă în lume și că numai printr-o astfel de reechilibrare lumea putea rămâne, pentru a spune așa, suportabilă. Odată ce sacrificiile din templu au dispărut, a fost necesar să se știe ce se putea opune puterilor superioare ale răului, cum se putea găsi într-un mod sau altul o contrapondere. Creștinii știau că templul distrus fusese înlocuit cu trupul înviat al Domnului răstignit și că iubirea sa radicală și nemăsurată fusese o compensare a prezenței nemăsurate a răului. Ba mai mult, știau că ofertele aduse până acum nu puteau fi concepute decât ca manifestare a dorinței pentru o adevărată compensație. Ei mai știau că în fața puterii excesive a răului ar putea fi suficientă doar o iubire infinită, o ispășire infinită. Ei știau că Hristos răstignit și înviat este o putere care o poate contracara pe cea a răului și care mântuiește lumea. Iar pe această bază au putut să înțeleagă semnificația propriilor suferințe ca fiind învăluite de dragostea lui Hristos, care fac parte din puterea răscumpărătoare a acelei iubiri.

c) Pe această bază, relația dintre Tatăl și Fiul devine mai evidentă. Redau pe această temă un fragment din cartea lui de Lubac despre Origen, care mi se pare foarte clar: «R ăscumpărătorul a intrat în lume din compasiune pentru neamul uman. El a luat patimile noastre asupra lui chiar înainte de a fi răstignit, ba chiar înainte de a se coborî pentru a asuma natura umană: în caz contrar, nu ar fi luat parte la viața noastră omenească. Dar despre ce suferință este vorba? Despre pătimirea iubirii. Însuși Tatăl, Dumnezeul universului, cel preabogat în indulgență, răbdare, milă și compasiune, nu suferă și el într-un anumit sens? „Domnul Dumnezeul tău a luat asupra sa toate pornirile voastre asemenea celui care îl ia asupra sa pe fiul său” (Deut 1,31). Prin urmare, Dumnezeu ia asupra Sa patimile noastre, așa cum Fiul lui Dumnezeu ia asupra Sa suferințele noastre. Nici măcar Tatăl nu este lipsit de patimă! Dacă este invocat, atunci arată milă și compasiune. El simte o suferință de iubire (Omilii despre Ezechiel 6, 6)». În unele zone ale Germaniei a existat o devoțiune foarte emoționant ă care

Lumina credinței

contempla „sărăcia lui Dumnezeu”. În ce mă privește, aceasta îmi amintește de o imagine impresionantă care îl reprezintă pe Tatăl suferind, care, în această calitate, împărtășește din interior suferințele Fiului. Din această devoțiune face parte și imaginea „tronului de har”: Tatăl sprijină crucea și crucifixul, se aplecă cu dragoste asupra Fiului și pe de altă parte, ca să spunem așa, este împreună pe cruce. Astfel se percepe, în mod grandios și pur, ce înseamnă mila și participarea lui Dumnezeu la suferința omului. Nu este vorba de o dreptate cruntă, nici de fanatismul Tatălui, ci de adevărul și realitatea creației: de adevărata depășire intimă a răului care până la urmă nu se poate realiza decât în suferința iubirii.

În cartea Exercițiilor spirituale , Ignațiu de Loyola nu folosește, spre deosebire de apostolul Pavel (cf. 2 Tes 1,5-9) imagini ale răzbunării din Vechiul Testament; cu toate acestea, ne invită să contemplăm modalitatea în care, până la Întrupare, oamenii „coborau în iad” (Exerciții spirituale n. 102; cf. DS I V, 376) și să luăm în considerare exemplul „atâtor altora care au ajuns acolo pentru mult mai puține păcate decât am săvârșit eu” (Exerciții spirituale nr. 52). Se poate spune că în acest punct a existat, în ultimele decenii, un fel de „dezvoltare a dogmei” despre care Catehismul trebuie să țină cont în mod absolut?

Nu există nicio îndoială că în acest moment ne confruntăm cu o evoluție profundă a dogmei. În timp ce Părinții și teologii Evului Mediu puteau încă să fie de părere că, în esență, întreaga omenirea devenise catolică și că păgânismul exista doar la periferii, descoperirea noii lumi la începutul erei moderne a schimbat radical perspectivele. În a doua jumătate a secolului trecut, s-a afirmat pe deplin conștiința că Dumnezeu nu-i poate lăsa pe cei nebotezați să se piardă și că nici măcar o fericire pur naturală nu reprezintă pentru aceștia un răspuns real cu privire la chestiunea existenței umane. Dacă este adevărat că marii misionari ai secolului al XVI-lea încă erau convinși că cei nebotezați sunt pentru totdeauna pierduți – ceea ce explică angajamentul lor misionar –, în Biserica Catolică după Conciliul Vatican II, această credință a fost definitiv abandonată. De aici s-a născut o dublă criză profundă. Pe de o parte, acest lucru pare să înlăture orice motivație pentru un viitor angajament misionar. De ce ar trebui să se încerce a-i convingi pe oameni să accepte credința creștină când se pot mântui și fără de

ea? Dar o întrebare a apărut și pentru creștini: caracterul obligatoriu al credinței și forma ei de viață au devenit incerte și problematice. Dacă oamenii pot fi mântuiți și în alte moduri, nu mai este evident, până la urmă, de ce creștinul însuși este legat de exigențele credinței creștine și de morala sa. Iar dacă credința și mântuirea nu mai sunt interdependente, credința devine și ea lipsită de orice motivație.

În ultima vreme s-au făcut diverse încercări pentru a împăca necesitatea universală a credinței creștine cu posibilitatea mântuirii în afara ei. Amintesc aici două dintre ele: în primul rând, bine-cunoscuta teză a lui Karl Rahner despre creștinii anonimi. Aceasta susține că actul de bază esențial al existenței creștine, care este hotărâtor în raport cu mântuirea, constă în structura transcendentală a conștiinței noastre în deschiderea spre unitatea cu Dumnezeu. Credința creștină ar fi adus la conștiință ceea ce în omul ca atare este structural. Prin urmare, când omul se acceptă pe sine în ființa sa esențială, el împlinește caracterul esențialul al condiției de creștin chiar și fără a-l cunoaște într-un mod conceptual. Creștinul coincide deci cu umanul și în acest sens orice om care se acceptă pe sine este creștin, chiar dacă nu o știe. Este adevărat că această teorie este fascinantă, dar reduce însuși creștinismul la o pură prezentare conștientă a ceea ce este ființa umană în sine și, prin urmare, neglijează drama schimbării și reînnoirii care este centrală în creștinism.

Și mai puțin acceptabilă este soluția propusă de teoriile pluraliste ale religiei, pentru care toate religiile, fiecare în felul său, ar fi căi de mântuire și de aceea trebuie considerate echivalente în efectele lor. Critica religiei, în modalitatea exercitat ă de Vechiul Testament, de Noul Testament și de către Biserica primară este în primul rând mai realistă, mai concretă și mai adevărată în examinarea sa a diferitelor religii. O astfel de recepție simplistă nu este proporțională cu amploarea problemei.

În sfârșit să ne amintim mai cu seamă de teologul Henri de Lubac și împreună cu el de alți teologi care au întărit conceptul de substituție vicarială. Pentru ei, pro-existența lui Hristos ar fi o expresie a figurii fundamentale a existenței creștine și a Bisericii în sine. Este adevărat că în acest fel problema nu se rezolvă în totalitate, dar mi se pare că aceasta este la urma urmei intuiția fundamentală care atinge în acest fel existența creștinului individual. Unic fiind, Hristos a fost și este pentru toți și creștinii care, potrivit măreței

imagini a sfântul Pavel, alcătuiesc trupul său în această lume și participă la acest „a fi pentru”. Creștinii nu sunt pentru ei înșiși, ci, împreună cu Hristos, pentru alții. Acest lucru nu înseamnă un fel de permis special pentru a avea acces la fericirea veșnică, ci vocația de a construi întregul, ansamblul. Ceea ce omul are nevoie în termeni de mântuire este o deschidere intimă față de Dumnezeu, așteptarea intimă și aderarea la El, iar asta înseamnă că noi, împreună cu Domnul pe care l-am întâlnit , mergem în întâmpinarea celorlalți și încercăm să le facem vizibilă venirea lui Dumnezeu în Hristos.

Acest „a fi pentru” se poate explica și într-un mod puțin mai abstract. Este important pentru umanitate ca în sânul ei să existe adevăr, să fie crezut și trăit. Să se sufere din cauza sa. Să fie iubit. Aceste realități pătrund cu lumina lor în interiorul lumii ca atare și o susțin. Sunt de părere că pentru noi, în situația actuală, devine din ce în ce mai clar și mai de înțeles ceea ce Domnul îi spune lui Avraam, adică zece oameni drepți ar fi fost de ajuns pentru ca o cetate să fie cruțată, dar că se autodistruge dacă acest mic număr nu este atins. E clar că trebuie să reflectăm în continuare asupra întregii probleme.

Este sacramentul spovedaniei unul dintre locurile în care poate avea loc o „reparare” a răului săvârșit?

Am încercat deja să prezint, în ansamblul lor, punctele fundamentale legate de această problemă, răspunzând la a treia întrebare. Contraponderea dominației răului poate consta în primul rând numai în iubirea divino-umană a lui Isus Hristos care este întotdeauna mai mare decât orice posibilă putere a răului. Dar este necesar să fim parte a răspunsului pe care Dumnezeu ni-l dăruiește prin Isus Hristos. Chiar dacă fiecare este, în mod individual, responsabil pentru un rău cât de mic, și deci complice al puterii sale, împreună cu Hristos poate totuși „completa ceea ce îi încă lipsește suferințelor sale” (cf. Col 1, 24).

Cu siguranță, sacramentul penitenței joacă în acest sens un rol important. Ceea ce presupune că ne lăsăm întotdeauna modelați și transformați de Hristos și că trecem continuu de la cel care distruge la cel care mântuiește.

Traducător: Daniel Hrișcă

Interviu apărut în L’Osservatore Romano, anul CLVI, nr. 63, p. 4-5.

Disponibile la sediul Episcopiei

Sfințirea bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril – Aliceni, 14 august 2022

Întâlnirea Eparhială a tineretului – Baia Mare, 17 septembrie 2022

Sfințirea bisericii Adormirea Maicii Domnului – Ieud, 21 august 2022