Lumina Credintei 2/2021

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 2 (39) • Iunie 2021 • Anul XI •

Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.

Ioan 15,5

Lumina Credinței

redacția

Lumina credinței Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redacţia şi administraţia:

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

str. Vasile Lucaciu nr. 50

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

430341 Baia Mare, Maramureș;

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

cuprins

Nr. 2 (39) Iunie 2021 Revistă trimestrială Anul XI

3-5

Mesajul papei Francisc la Ziua mondială a bunicilor și bătrânilor 2021

6-8

Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit

9 - 10

Alb sau negru?

Pr. can. Emil Gîrboan

11 - 12

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

13 - 14

Pr. Vasile Trifoi

Un destin de preot

15 - 16

Culmile disciplinării în viziunea pictorului Kazimir Malevici

17 18 - 19 20

Anul „Familia Amoris Laetitia” Prof. Adrian Roman

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Pandemie, morală și alte dedicații Pr. Emil-Marian Ember

Duel spiritual

Pr. Laurențiu Costin

Cultura anulării și trecutul

21 - 22

Pr. Octavian Frînc

23 - 24

Pr. dr. George Marius Nicoară

Despre tainele sufletului cu Matteo Zuppi

25 - 26

Dna. Antoaneta Turda

O altfel de Cântare

27 - 28

1Pr. dr. George Marius Nicoară

Parohia Jibou

29 - 32

Cine a fost Fericitul Alexandru Rusu?

Timpuri noi

Pr. Vasile Daniel Pop

Pr. dr. George Marius Nicoară

2

Lumina Credinței

De vei vrea, fiule, vei învăţa şi, de vei pune sufletul tău, iscusit vei fi.

De-ţi va plăcea să asculţi, vei învăţa şi de vei pleca urechea ta, înţelept vei fi.

Stai în tovărăşia celor bătrâni şi cu cel înţelept te uneşte.

Tot graiul dumnezeiesc pofteşte a-l auzi şi pildele înţelegerii să nu treacă de la tine.

De vei vedea înţelept, intră la el şi pragurile uşilor lui să le roadă piciorul tău.

Cugetă întru poruncile Domnului şi întru legea Lui pururea să gândeşti.

El va întări inima ta şi pofta înţelepciunii tale se va da ţie.

Din Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, capitolul 6, versetele 33-39

Lumina Credinței

mesajul papei Francisc

3

Mesajul papei Francisc la Ziua mondială a bunicilor și bătrânilor 2021 „Eu sunt cu tine în toate zilele”

Dragi bunici! „Eu sunt cu tine în toate zilele” (cf. Matei 28,20) este făgăduința pe care Domnul a făcut-o discipolilor înainte de a se înălța la cer și pe care astăzi ți-o repetă și ție, dragă bunic și dragă bunică. Ție. „Eu sunt cu tine în toate zilele” sunt și cuvintele pe care, ca Episcop al Romei și bătrân ca tine, aș vrea să ți le adresez cu ocazia acestei primei Zile Mondiale a Bunicilor și Bătrânilor: întreaga Biserică îți este aproape – mai bine zis, ne este aproape – se preocupă de tine, îți vrea binele și nu vrea să te lase singur! Încercarea pandemiei și povara singurătății

Îmi dau bine seama că acest mesaj ajunge la tine într-un timp greu: pandemia a fost o furtună neașteptată și furioasă, o grea încercare care

s-a abătut asupra vieții fiecăruia, dar care nouă, bătrânilor, ne-a acordat un tratament special, un tratament mai dur. Foarte mulți dintre noi s-au îmbolnăvit și mulți au plecat dintre noi sau au văzut cum se stinge viața propriilor soți ori a celor dragi, foarte mulți au fost constrânși la singurătate pentru o perioadă foarte lungă, izolați.

Domnul cunoaște fiecare suferință a noastră din acest timp. El este alături de cei care trăiesc experiența dureroasă de a fi puși deoparte.

Solitudinea noastră, pe care pandemia a făcut-o mai apăsătoare, nu-i este indiferentă.

O tradiție povestește că și Sfântul Ioachim, bunicul lui Isus, a fost îndepărtat din comunitatea sa pentru că nu avea copii. Viața lui, ca și a soției sale Ana, era considerată inutilă. Dar Domnul i-a trimis un înger ca să-l consoleze. În timp ce el, întristat, stătea afară, lângă porțile cetății, i-a apărut un trimis al Domnului ca să-i spună: „Ioachime, Ioachime, Domnul a ascultat

4

mesajul papei Francisc

rugăciunea ta stăruitoare!”. Giotto, într-o frescă celebră, pare să amplaseze scena în timpul unei nopți, una din acele nenumărate nopți nedormite, copleșite de amintiri, îngrijorări și dorințe cu care ne-am obișnuit mulți dintre noi.

Vizita unui „înger” cu față familiară

Dar chiar și atunci când totul pare să fie întuneric, ca în aceste luni de pandemie, Domnul continuă să trimită îngeri care să consoleze singurătatea noastră și să ne repete: „Eu sunt cu tine în toate zilele”. Ți-o spune ție, mi-o spune mie, o spune tuturor.

Acesta este sensul acestei Zile care am vrut să fie marcată prima oară chiar în acest an, după o lungă izolare și o reluare încă lentă a vieții sociale: ca fiecare bunic, fiecare bătrân și bătrână, mai ales cei mai singuri dintre noi, să primească vizita unui înger! Uneori, ei vor avea fața nepoților noștri, alteori a rudelor, prietenilor dintotdeauna sau a celor pe care i-am cunoscut chiar în acest moment dificil. În această perioadă, am învățat să înțelegem cât de importante sunt pentru fiecare dintre noi îmbrățișările și vizitele, și cât mă întristează faptul că în unele locuri acestea nu sunt încă posibile!

Dumnezeu nu iese niciodată la pensie

Domnul, însă, ne trimite mesagerii săi și prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, de care El are grijă să nu ducem lipsă niciodată în viața noastră. Să citim în fiecare zi o pagină din Evanghelie, să ne rugăm cu ajutorul Psalmilor, să citim Profeții! Vom rămâne mișcați de fidelitatea Domnului. Scriptura ne va ajuta, de asemenea, să înțelegem ceea ce Domnul cere astăzi de la viața noastră. El, într-adevăr, trimite lucrători în via sa la orice oră a zilei (cf. Matei 20, 1-16), în orice anotimp al vieții.

Eu însumi pot să dau mărturie că am primit chemarea de a deveni Episcop al Romei când, pentru a spune astfel, ajunsesem la vârsta pensionării și deja îmi închipuiam că nu mai pot să fac multe lucruri noi. Domnul întotdeauna este aproape de noi, întotdeauna, prin noi invitații, prin noi cuvinte, prin consolarea sa, dar întotdeauna este aproape de noi. Voi știți că Domnul este veșnic și că El niciodată nu se pensionează, niciodată.

Lumina Credinței Vocația noastră nu are vârstă de pensionare În Evanghelia după Matei, Isus spune Apostolilor: „Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!” (28, 19-20). Aceste cuvinte sunt astăzi adresate și nouă și ne ajută să înțelegem mai bine că vocația noastră este de a păstra rădăcinile, a transmite credința celor tineri și a ne îngriji de cei mici. Ascultați bine, care este vocația noastră acum, la vârsta noastră? A păstra rădăcinile, a transmite tinerilor credința și a se îngriji de cei mici. Nu uitați acest lucru!

Nu contează câți ani ai, dacă mai lucrezi sau nu, dacă ai rămas singur sau ai o familie, dacă ai devenit bunică sau bunic de tânăr sau mai târziu, dacă ești încă autonom sau ai nevoie de asistență, pentru că nu există o vârstă de pensionare în ceea ce privește îndatorirea de a vesti Evanghelia, îndatorirea de a transmite tradițiile către nepoți.

E nevoie de a porni la drum și, mai presus de toate, de a ieși din ale noastre pentru a întreprinde ceva nou.

Există, așadar, o vocație reînnoită și pentru tine într-un moment crucial al istoriei. Te vei întreba: dar cum este posibil așa ceva? Energiile mele sunt pe terminate și nu cred că pot să fac multe. Cum pot să încep să mă comport de o manieră diferită când obișnuința a devenit regula existenței mele? Cum pot să mă dedic celui mai sărac când am deja atâtea gânduri pentru familia mea? Cum pot să-mi lărgesc privirea dacă nu-mi este îngăduit nici măcar să ies din reședința în care trăiesc? Solitudinea mea nu este o piatră prea apăsătoare? Câți dintre voi nu-și pun oare această întrebare: singurătatea mea nu este o piatră prea apăsătoare? Isus însuși a auzit punându-i-se o întrebare de acest fel din partea lui Nicodim, care l-a întrebat: „Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (Ioan 3,4). Aceasta se poate întâmpla, îi răspunde Domnul, deschizându-ți inima la lucrarea Duhului Sfânt care suflă unde vrea. Spiritul Sfânt, cu libertatea pe care o are, merge peste tot și face ceea ce voiește.

Nimeni nu se salvează de unul singur

După cum am spus de mai multe ori, din criza în care se află omenirea nu vom ieși la fel ca înainte: vom ieși ori mai buni ori mai răi. Și „facă cerul ca

Lumina Credinței [...] să nu fi fost al nu știu câtelea eveniment grav din istorie din care nu am fost în stare să învățăm – suntem greoi la cap! Să nu uităm de bătrânii care au murit din cauza lipsei respiratoarelor [...].

Fie ca o durere atât de mare să nu fi fost inutilă, să facem un salt către un nou fel de a trăi și să descoperim o dată pentru totdeauna că avem nevoie și că suntem datori unii față de alții, pentru ca omenirea să se renască” (Enciclica Fratelli tutti, 35). Nimeni nu se salvează de unul singur.

Datori unii față de alții. Cu toții frați.

Senectutea: visele, memoria și rugăciunea

În această perspectivă, aș vrea să-ți spun că e nevoie de tine pentru a construi, în fraternitate și prietenie socială, lumea de mâine: cea în care vom trăi noi cu fiii noștri și nepoții, când furtuna se va fi calmat. Toți „trebuie să fim parte activă în reabilitarea și în susținerea societăților rănite” (ibid., 77). Printre diverșii piloni care vor trebui să susțină această nouă construcție sunt trei pe care tu, mai bine decât alții, poți să ajuți să fie puși. Trei piloni: visele, memoria și rugăciunea. Apropierea Domnului va dărui forța de a întreprinde un nou drum chiar și celor mai fragili dintre noi pe căile visului, memoriei și rugăciunii.

Profetul Ioil a rostit cândva această făgăduință: „Bătrânii voștri vor avea vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (3,1). Viitorul lumii este în această alianță dintre tineri și bătrâni. Cine, dacă nu tinerii, poate lua visele bătrânilor și să le ducă mai departe? Dar pentru aceasta este necesar a continua să visăm: în visele noastre de dreptate, de pace și de solidaritate se află posibilitatea ca tinerii noștri să aibă noi viziuni și să poată construi împreună viitorul. E necesar ca și tu să dai mărturie că e posibil a ieși reînnoiți dintr-o experiență de încercare. Și sunt sigur că nu va fi singura, pentru că în viața ta vei fi avut atâtea și ai reușit să ieși din acestea. Învață din acea experiență să ieși și acum.

Visele sunt, de aceea, împletite cu memoria. Mă gândesc la cât este de prețioasă [memoria] războiului și la cât de mult ar putea să învețe tinerele generații despre valoarea păcii. Cel care transmite acest lucru ești tu, care ai trăit durerea războaielor. A aduce aminte este o adevărată misiune a oricărui bătrân: memoria și a duce memoria la alții. Edith Bruck, care a supraviețuit dramei Holocaustului, a spus că „luminarea chiar și a unei singure conștiințe merită efortul și durerea de a

mesajul papei Francisc

5

menține vie amintirea despre cele întâmplate”. Și continuă: „Pentru mine memoria înseamnă a trăi”. Mă gândesc și la bunicii mei și la cei dintre voi care au trebuit să emigreze și știu cât de greu este să-ți lași casa, cum fac și astăzi atât de mulți oameni în căutarea unui viitor. Pe unii dintre ei, poate, îi avem alături de noi și se îngrijesc de noi.

Această memorie poate ajuta la edificarea unei lumi mai umane, mai primitoare. Dar fără memorie nu se poate construi, fără temelie nu vei construi niciodată o casă. Niciodată. Temeliile vieții sunt memoria. În fine, rugăciunea. Cândva, predecesorul meu, papa Benedict, un sfânt bătrân care continuă să se roage și să lucreze pentru Biserică, spunea următoarele: „Rugăciunea bătrânilor poate să ocrotească lumea, ajutând-o de o manieră, poate, mai incisivă decât zbuciumul altora”. El spunea acestea aproape la sfârșitul pontificatului său, în 2012. E frumos. Rugăciunea ta este o resursă foarte prețioasă: este un plămân de care Biserica și lumea nu se pot lipsi (cf. Exortația Apostolică Evangelii Gaudium, 262). Cu precădere în aceste vremuri atât de grele pentru umanitate, în timp ce cu toții trecem cu aceeași barcă marea învolburată a pandemiei, mijlocirea ta în favoarea omenirii și a Bisericii nu este zadarnică, dar arată tuturor încrederea senină a unui țărm.

Dragă bunică, dragă bunic,

La încheierea mesajului meu aș vrea să-ți arăt și ție exemplul Fericitului, în curând al Sfântului, Charles de Foucauld. El a trăit ca eremit în Algeria și în acel context periferic a dat mărturie pentru „aspirația sa de a simți pe oricare ființă umană ca pe un frate” (Enciclica Fratelli tutti, 287). Existența sa arată cum este posibil, chiar în solitudinea propriului pustiu, să mijlocești pentru săracii din lumea întreagă și să devii cu adevărat un frate și o soră cu respirație universală. Îi cer Domnului ca, împreună cu ajutorul exemplului său, fiecare dintre noi să-și lărgească inima, să o facă sensibilă la suferințele celor din urmă și capabilă să mijlocească pentru ei. Fiecare dintre noi să învețe a repeta tuturor, mai ales celor mai tineri, cuvintele de mângâiere pe care astăzi le-am auzit îndreptate către noi: Eu sunt cu tine în toate zilele. Înainte și curaj! Domnul să vă binecuvânteze! www.vaticannews.va

6

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit

1

Prezentarea Liturghiei Cuvântului

Pr. can. Emil Gîrboan După pregătirea Darurilor de pâine și vin la Proscomidie, celebrarea liturgică devine publică, vizibilă credincioșilor, preotul prezidând oficiul de la Sfânta Masă a Altarului: începe Liturghia Cuvântului.

Sfânta Liturghie este alcătuită din două părți indisolubil legate, care au o structură paralelă: Liturghia Cuvântului (a catehumenilor) și Liturghia Euharistică (a credincioșilor). Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu convoacă, vorbește, se istorisește și în cele din urmă se oferă ca hrană. La Liturghia Cuvântului, în centrul Sfintei Mese este Sfânta Evanghelie, iar Dumnezeu Cuvântul ne vorbește și ni se împărtășește prin cuvânt, citirile din Sfânta Scriptură, predică, rugăciune și cântare. La Liturghia Euharistică, în centrul Sfintei Mese avem Potirul Euharistic, descoperindu-ne sensul principal al acesteia de împărtășire cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, cu Trupul și Sângele lui. Liturghia Cuvântului se împlinește în Liturghia Euharistică, cele două părți ale Sfintei Liturghii realizând doar împreună întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat.

E important să explicăm aici de ce i se mai spune Liturghiei Cuvântului și Liturghia catehumenilor.

Catehumen provine din verbul grecesc catiheo care înseamnă a răsuna, a vesti de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament, acest termen are sensul de a învăța pe altul prin viu grai. În Biserica primară, terme-

nul a fost folosit inițial de Tertulian (secolul al IIlea d.Hr.) pentru a-i desemna pe cei cărora li se preda învățătura de credință în vederea Botezului. Catehumenii erau încredințați unor cateheți (învățători), care să-i inițieze în adevărurile de credință și aveau dreptul să participe la prima parte a Sfintei Liturghii, care de aceea se numește și Liturghia catehumenilor.

Liturghia Cuvântului este inaugurată de binecuvântarea mare, însoțită de semnul Sfintei Cruci făcut de preot cu Sfânta Evanghelie peste Sfântul Antimis2, deoarece oficiul se săvârșește în amintirea Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului, iar prin Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce Domnul Isus a întemeiat Împărăția lui Dumnezeu

Lumina Credinței pe pământ. Este foarte important ca, din acest moment, toți, clericii și credincioșii adunați în biserică, să încetăm orice altă activitate, îndreptându-ne întreaga atenție către Sfântul Altar pentru participarea la slujbă.

Urmează succesiunea de cereri cunoscută sub denumirea de ectenia mare. Provenind din grecescul ektenhs, care înseamnă întins, prelung, stăruitor, termenul desemnează o rugăciune prelungită sub formă de îndemnuri stăruitoare, adresate de preot sau diacon credincioșilor, la care aceștia răspund invocând mila lui Dumnezeu, îndemnuri încheiate cu preamărirea lui Dumnezeu de către preot în numele tuturor.

Specifică începutului slujbelor, ectenia mare este o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrățișează întreaga lume, fiind împlinirea îndemnului sfântului Pavel de a face cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii3.

Cântarea antifoanelor – compuse, o parte din versete de psalmi, parte din cântări ale Legii Noi – ne duce cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, dar rămăsese încă în mediul vieţii umile din Nazaret, când El era în lume, dar lumea încă nu-l cunoștea. În cronologia mântuirii vorbim despre timpul dinainte de Ioan Botezătorul, când era încă nevoie de proroci care să vestească venirea Domnului. De aceea, versetele din psalmi, care alcătuiesc de obicei aceste antifoane, sunt alese din psalmii profetici, în care se prorocește venirea Domnului, iar cântăreții care le cântă simbolizează pe prorocii şi psalții Legii Vechi. Fericirile, care alcătuiesc ultimul antifon la Liturghia din duminici şi în sărbătorile sfinţilor şi care fac parte din prima cuvântare mare ţinută de Mântuitorul4, reprezintă începutul propovăduirii Evangheliei.

Ieşirea sfințiților slujitori cu Sfânta Evanghelie simbolizează arătarea Domnului în lume, mai întâi prin botezarea sa în Iordan, apoi prin începerea activității sale publice. Sfânta Evanghelie – cuprinzând cuvintele Domnului şi istoria lui pe pământ – îl reprezintă pe însuși Hristos. De aceea, atât slujitorii, cât şi credincioșii se închină înaintea ei ca înaintea Domnului în persoană, zicând: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos..., iar preotul o sărută în semn de respect. Luminile care sunt purtate înaintea Sfintei Evanghelii simbolizează lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Evanghelie, iar purtătorii lor închipuie pe prorocii Legii Vechi care au prevestit venirea Domnului, îndeosebi

fragmente liturgice

7

pe sfântul Ioan Botezătorul, cel care a pregătit calea Domnului şi despre care prorocul David5 a spus: Gătit-am făclie Unsului Meu… Cuvintele Înţelepciune, drepţi, pe care preotul sau diaconul le rosteşte în timp ce înalţă Sfânta Evanghelie, semnifică faptul că Sfânta Evanghelie este singura şi adevărata înțelepciune, cea dumnezeiască.

Se cuvine deci să-l întâmpinăm pe Hristos şi să ascultăm cuvântul lui stând drepţi, în picioare, în semn de respect.

Troparele6 și condacele7 cântate după așezarea Evangheliei pe Sfânta Masă amintesc sărbătoarea celebrată și sfinții sărbătoriți: aceste evenimente mântuitoare ne deschid calea spre Împărăție, iar sfinții ne sunt înainte-mergători.

Trisaghionul liturgic, adică imnul Sfinte Dumnezeule, care se cântă după ieșirea cu Evanghelia, este compus, parte din cântarea îngerilor, parte din psalmi, fiind închinat Sfintei Treimi. Cuvântul Sfinte, cântat de trei ori, îşi are originea în imnul Serafimilor, iar cuvintele Dumnezeule tare, fără de moarte, sunt inspirate de versetul 2 al Psalmului 41, în care se spune: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu8. Alegerea şi unirea acestor cuvinte, precum şi adăugarea cererii îndură-te spre noi, este opera Bisericii, care cunoaşte şi propovăduiește pe Unul Dumnezeu în Treimea sa.

Prima lectură, Apostolul, adică citirea fragmentului din scrierile apostolice, simbolizează trimiterea la propovăduire a Sfinţilor Apostoli, când Mântuitorul le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.9 Această lectură ne pregăteşte de fapt pentru primirea cuvântului lui Hristos cuprins în Sfânta Evanghelie, deoarece învățătura apostolilor reprezintă înțelegerea adevărată şi completă a învățăturii lui Hristos.

Cântarea Aliluia de după Apostol, intonată amplu, având ca stih un verset din psalmi, este menită să creeze o atmosferă favorabilă înălțării sufletului către Dumnezeu. Exprimând bucuria întâlnirii cu Dumnezeu-Cuvântul, ea se împleteşte cu tămâierea Altarului, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului divin. Această cădire simbolizează mireasma învățăturii dumnezeiești răspândite de Apostoli, după cuvântul Sfântului Pavel: Noi apostolii suntem pentru Dumnezeu, buna mireasmă a lui Hristos... şi prin noi răspândeşte în tot locul mireasma cunoştinţei Lui.10 Citirea Evangheliei este introdusă de trei îndemnuri distincte adresate credincioșilor:

8

Lumina Credinței

fragmente liturgice

Înțelepciune, drepți, să ascultăm Sfânta Evanghelie! În timpul Sfintei Liturghii îndemnul Înțelepciune este rostit de mai multe ori de către preot, având ca scop principal provocarea atenției. Drepți este un termen foarte concret cu referire la poziția corpului în timpul citirii Sfintei Evanghelii și anume ridicați în picioare, statura dreaptă a corpului fiind ținuta celor ce se roagă, poziția de rugăciune caracteristică omului biblic și primilor creștini în rugăciunea particulară și comunitară.

Să ascultăm Sfânta Evanghelie: iată motivul pentru care trebuie să ne ridicăm în picioare și să fim atenți. În același timp, ni se atrage atenția asupra momentului culminant al Liturghiei Cuvântului: împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul prin ascultarea cuvântului său, de unde și interpretarea semnificației acestui moment ca arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică Mântuitorul însuşi propovăduind mulţimilor. De aceea, atât înainte, cât şi după citirea Evanghelei, credincioşii o salută cu cuvintele Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie, ca şi cum l-ar saluta pe Domnul Hristos.

Dar împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul nu se realizează numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, ci și prin actualizarea acestuia în predică. Şi în Biserica primelor veacuri, predica era susţinută imediat după citirile din Sfânta Scriptură, iar în sprijinul acestei afirmaţii avem mărturiile Părinţilor Bisericii şi ale scriitorilor bisericeşti, precum sfântul Ioan Gură de Aur, Origen sau Clement Alexandrinul. Sfântul Iustin Martirul, în secolul al II-lea d.Hr. – prezentând Liturghia din timpul său – ne spune că, după ce creştinii se adună pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, se citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâi-stătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la urmarea acestor învăţături.11 Așadar predica este continuarea firească a lecturilor sacre şi împreună formează momentul central al Liturghiei Cuvântului, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, ea constituind trecerea şi legătura între Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică. În apropierea gării unui oraş îşi dădeau întâlnire, în fiecare noapte, o mulţime de persoane ciudate: cazuri sociale, hoţi, drogaţi. Se vedea bine că erau foarte disperaţi: bărbi lungi, ochi urduroşi, mâini tremurânde, săraci, murdari...

Mai puţin de bani, toţi aveau nevoie de puţină consolare şi de curaj pentru a trăi, dar aceste

lucruri puţini oameni ştiu să le ofere. Interesant faptul că, dintre toţi aceştia, un tânăr murdar şi cu părul lung şi neîngrijit, spunea că are pluta sa personală de salvare. Când lucrurile păreau că merg foarte prost, în momentele de singurătate şi teamă, tânărul scotea din buzunar un bilet uns, murdar, şi-l citea. Apoi îl împăturea frumos şi-l punea la loc în buzunar; câteodată îl săruta şi îl apropia de inimă sau de frunte. Citirea biletului îşi făcea repede efectul: tânărul se simţea consolat, îşi îndrepta umerii şi prindea curaj. Ce era scris în acel misterios bilet? Doar cinci cuvinte: Uşa mică este întotdeauna deschisă. Doar atât. Era un bilet trimis de tatăl său. Însemna că a fost iertat şi în orice moment se putea întoarce acasă. Şi într-o noapte s-a întors. A găsit portiţa mică a grădinii deschisă. A urcat scara în linişte şi s-a culcat în patul său. Dimineaţa următoare, când s-a trezit, la capătul patului era tatăl. S-au îmbrăţişat în linişte... Cinci cuvinte scrise de tatăl său...

Cu atât mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu poate schimba viaţa noastră... Să participăm întotdeauna cu evlavie la Liturghia Cuvântului, pentru a crește în noi o autentică relație personală cu Dumnezeu, care să ne facă vrednici de Sfânta Euharistie. Să ne rugăm adesea, împreună cu psalmistul: Paşii mei îndreptează-i după Cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege.12 Ps 32, 6 Antimisul, gr. αντιμηνσιον - în loc de masă, este o bucată de pânză pe care este imprimată Icoana Punerii în Mormânt a Mântuitorului. Antimisul conține părticele de Sfinte Moaște și pe el se așază Potirul și Discul în timpul Liturghiei, iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, ține locul Sfintei Mese, cf. https://ro.orthodoxwiki. org/Antimis, accesat la 01.06.2021 3 I Tim 2, 1 4 Din Predica de pe munte (n.a.)

5 Ps 131, 17 6 Este o scurtă rugăciune care anunță sau explică într-o formă poetică evenimentul liturgic prăznuit în acea zi sau care rezumă viața sfântului comemorat, cf. https:// ro.orthodoxwiki.org/Tropar, accesat la 31.05.2021 7 Este o compoziție poetică de o strofă care conține un rezumat al sărbătorii, κοντος însemnând în gr. scurt; condacul completează troparul sărbătorii, cf. https:// ro.wikipedia.org/wiki/Condac, accesat la 31.05.2021 8 Expresia cel tare se găsește numai în Codex Alexandrinus, cf. https://biblia.ortodoxa. info/biblia/versiuni_ paralele/ vba/19/41, accesat la 31.05. 2021 9 Mc 16, 15 10 II Cor 2, 14-15 11 h t t p s : / / w w w. d e r ve n t . ro / re s u r s e / l i t u r g h i a / index-D-24.html, accesat la 01.06.2021 12 Ps 118, 133 1 2

Lumina Credinței

sfinții părinți

9

Alb sau negru?

Pr. Florin Ștefan Fodoruț Un copil a întrebat-o pe mama sa: „mamă, cine este diavolul?”. Mama i-a răspuns că, la început, diavolul era cel mai bun, cel mai înțelept și cel mai puternic dintre toți îngerii lui Dumnezeu. „Atunci de ce este așa de rău?” întrebă copilul. Mama i-a dat însă un răspuns surprinzător: „poate el nu vrea să fie așa de rău, ci oamenii îl înțeleg greșit”. „Cum așa?”, a zis mirat copilul. „Acum multe mii de ani, îngerul Lucifer era credincios lui Dumnezeu și cel mai cinstitor dintre toți îngerii. Dar în ziua când Dumnezeu a decis să creeze lumea, atunci Lucifer s-a răzvrătit”, spuse mama. „De ce a făcut asta?” întrebă din nou copilul. „Ei bine, nu înțelegi acum”, răspunse mama, adăugând: „Lucifer s-a revoltat când a văzut suferința din mijlocul creației divine. Împotriva acesteia s-a răzvrătit, hotărând astfel să elimine orice durere din lume.

Dar de atunci nu face decât provoace ravagii și rele”.

Chiar dacă această învățătură despre diavol nu o vom găsi în vreun catehism, ea este o perlă de înțelepciune medievală ce pare a fi inspirată din Parabola neghinei din Evanghelie (Matei 13, 2439), iar împreună aruncă o lumină spre a discerne provocările timpului nostru.

Pot fi multe rele, mari sau mici, în inimile oamenilor, multe greșeli cauzate de neglijență, de ignoranță sau chiar de rea-voință. Cu toate acestea, nicio nenorocire nu bântuie istoria într-un mod mai demonic, mai teribil și mai nemilos decât voința fanatică de a realiza binele cu orice preț; acest efort de a mătura din istoria umană sau chiar din natură tot ce e negativ, orice umbră și orice rău. Această atitudine de înger căzut, care provoacă lumii suferințe nesfârșite, a dat naștere la revoluții, războaie „sfinte”, masacre, pogromuri.

Ea este combustibilul teribilului angrenaj sangvinar al tuturor ideologiilor. În numele purității s-au dus în trecut, și se duc și în prezent, inchiziții de toate felurile, se fac epurări și se comit atrocități cu conștiință împăcată.

E destul să ne gândim la Holocaustul evreilor.

Ideologiile naziste doreau binele societăților

10

sfinții părinți

lor și au identificat câteva etnii, în frunte cu cea evreiască, pe care le considerau responsabile pentru neajunsurile lor. În numele purității rasei regimurile naziste, au exterminat pe cei care nu sunt de așa-zisa rasă ariană. Pe o logică asemănătoare au mers și regimurile comuniste, care credeau că neajunsurile societăților erau cauzate de clasa oamenilor bogați. Rezolvarea neajunsurilor se obținea, susțin aceștia, prin lupta de clasă și desființarea diferențelor economice dintre săraci și bogați. Oricine nu împărtășea viziunea Partidului era considerat „reacționar” și „dușman al poporului”, iar apoi eliminat.

Pușcăriile comuniste, pogromurile și milioanele de oameni masacrați, prigoana Bisericii, stau mărturie pentru „purificarea” și „îndreptarea” societăților unde comuniștii au avut puterea.

Căderea Cortinei de Fier a entuziasmat lumea și i-a făcut pe mulți gânditori să afirme că epoca ideologiilor a apus. Însă evenimentele din ultimii ani par să contrazică această așteptare. Apetitul omului pentru simplismul gândirii ideologice a crescut din nou. Ideologiile au o capacitate uimitoare de regenerare și de seducție prin însăși ideea de bine și de puritate pe care o propun. Azi asistăm la mișcări precum Black Lives Matter (BLM) care, mânate de dorința legitimă de a elimina rasismul, ajung să aibă o atitudine revizionistă asupra istoriei și a întregii culturi occidentale. Pe lângă vandalizarea multor monumente și simboluri, s-a ajuns să fie supuse la damnatio publica personaje politice de prim rang ale trecutului, opere ale literaturii și ale artelor. Purificare istoriei se traduce nu doar prin vandalism urban, ci și prin instaurarea unei noi inchiziții a operelor de artă și ale literaturii, prin punerea pe „ruguri” mediatice ale celor ce au păreri contrare și apariția de facto a „delictului de opinie”.

O altă mișcare ideologică, care se identifică cu lupta de eliminare cu orice preț a discriminării, de data aceasta pe criterii sexuale, este „ideologiei de gen” sau „ideologia gender”. Aceasta dorește eliminarea oricărei discriminări împotriva persoanelor din minoritățile sexuale. Ideea de fond pe care încearcă să o impună la nivelul culturii de masă e că diferențele sexuale (a fi bărbat sau a fi femeie) nu sunt un dat obiectiv, ci mai degrabă unul subiectiv, ce ține de percepția individului.

Spus într-un mod mai prozaic, o persoană poate să fluctueze între a fi femeie sau bărbat, în funcție de cum dorește. Exemplul cel mai recent este cum termeni precum „mamă” sau „tată” sunt scoși din

Lumina Credinței uzul limbii administrative și înlocuiți cu termeni precum „părinte 1” și „părinte 2”.

Aceste bătălii pentru realizarea binelui cu orice preț – puritate cu orice preț, dreptate cu orice preț, nediscriminare și echitate cu orice preț, stare de bine cu orice preț, sănătate cu orice preț etc. – se întâmplă nu doar la nivel macro, ci mai ales la nivelul inimii fiecăruia, și anume în felul în care ne tratăm pe noi înșine. Nu am auzit oare din fragedă pruncie că trebuie să combatem orice buruiană a răului din noi? Că nu trebuie să treacă nici măcar o zi în care să nu ne propunem să realizăm ceva bun, reprimând tot ce ne-ar putea tulbura, tot ce ar avea aparența neghinei?

Unele modele de spiritualitate se aseamănă cu procesul de erbicidare a culturilor agricole. Dacă se erbicidează în continuu, terenul ajunge la saturație și dincolo de o anumită limită pământul refuză să mai producă ceva. Devine acid și ostil vieții. Terenul a absorbit atâta otravă încât nimic nu mai crește pe el, nici bun, nici rău. Aceasta este adevărata diavolerie a celor care nu caută altceva decât binele pur și vor să-l obțină imediat, direct, fără răbdare și cu fanatism. Acești oameni și aceste sisteme de gândire sunt asemenea erbicidelor: distrug totul. Nu vor înțelege niciodată că această lume pură, pe care ei o doresc, nu există, ci există doar această lume creată de Dumnezeu, o realitate făcută din umbre și lumini, cu întreg spectru de culori, inclusiv negrul și albul, cu toate mutațiile, nuanțele și multele ambiguități ale unei lumini schimbătoare, care se refractă și de la care ar trebui să învățăm că poate toate aceste împărțiri care se fac între sămânța cea bună și neghină sunt problematice în sine însele.

Adevărata provocare spirituală este cum să dobândim răbdarea de a le lăsa să crească împreună. Cum să dobândim încrederea necondiționată în inima omului. Parabola neghinei, spusă de Hristos în Evanghelie, se vrea a fi o terapie pentru frica noastră, pentru neîncrederea noastră în om, pentru neliniștea noastră, pentru obsesia noastră pentru perfecțiune. Paternitatea spirituală autentică e cea care lasă să crească ceea ce un suflet este, cu încrederea că până la urmă binele va învinge. Pentru a putea face asta, Isus ne învață că trebuie să avem deplină încredere în Dumnezeu pentru că El nu a greșit zidind lumea aceasta și pe noi în ea. Fără acest abandon plin de încredere în Dumnezeu, orice încercare de curățire a grădinii Domnului se va adeveri a fi distructivă.

Lumina Credinței

învățătura bisericii

11

Anul „Familia Amoris Laetitia” Pr. Vasile Trifoi Anul pastoral în curs (8 decembrie 2020 – 8 decembrie 2021) este dedicat sfântului Iosif, patronul Bisericii Universale. În mod cu totul special, însă, la împlinirea a cinci ani de la publicarea Exortației apostolice post-sinodale Amoris Laetitia (Bucuria Iubirii), dedicate iubirii în familie, în întreaga Biserică este în curs de desfășurare un an pastoral destinat aprofundării acestui document. Acest an special a început în 19 martie 2021 și se va încheia în 26 iunie 2022. Prin urmare, în perioada 19 martie – 8 decembrie 2021 se suprapun două inițiative propuse de Papa Francisc.

Privitor la anul pastoral Familia Amoris Laetitia, „Departamentului pentru laici, familie și viață” ne informează că există cinci obiective1. Să ne oprim puțin atenția asupra acestor țeluri.

Primul obiectiv este răspândirea exortației Amoris Laetitia. Multe cărți pot fi considerate adevărați prieteni ai oamenilor deoarece oferă sprijin, echilibru, mângâiere, bucurie, speranță etc. Este recomandat ca acest document să ajungă în casele cât mai multor familii. Majoritatea oamenilor, chiar și cei necăsătoriți, au experiența familiei deoarece s-au născut și au copilărit într-o familie. Din acest motiv este bine să fie citită de cât mai mulți creștini, indiferent de statutul lor de viață. Pentru a putea interioriza cât mai bine conținutul textului este recomandat să fie citită în mod calm, fără grabă. Fie ca această lectură să-i ajute pe toți cititorii, dar, înainte de toate pe soți, să depășească toate obstacolele pe care le întâmpină, încurajându-i să meargă înainte cu bucurie și curaj.

Al doilea este cel al vestirii tainei căsătoriei ca dar. Căsătoria este una dintre cele șapte sfinte taine. Prin intermediul acesteia, Dumnezeu binecuvântează unirea dintre un bărbat și o femeie, care își promit să se iubească toată viața. La bine și la greu. Știm cu toții că soții întâmpină multe dificultăți, însă harul primit la căsătorie are menirea de a transforma iubirea soților, de a-i întări în încercări și de a-i conștientiza că nu sunt singuri.

Cum este privită căsătoria în zilele noastre? Creștinii căsătoriți în biserică sunt pe deplin conștienți de binecuvântarea primită?

Colaborează cu acest dar? Taina căsătoriei amintește soților că Dumnezeu este alături de ei, iar această realitate este un mare dar.

Darul conștientizat conduce la reflecție, recunoștință, apreciere, sensibilitate și la alte dispoziții care favorizează creșterea umană și spirituală. Fie ca în acest an, toți soții să (re)descopere valoarea darului primit în momentul cununiei religioase.

12

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Al treilea este acela de a ajuta familiile să fie protagoniste în pastorația familială. Episcopul Romei spune adesea că își dorește o Biserică în ieșire. Nu doar păstorii sufletești și persoanele consacrate sunt invitate să adopte acest demers, ci și credincioșii laici. Familiile creștine sunt chemate să aibă inițiative, să se implice activ în acest tip de pastorație, să devină subiecți care vestesc Evanghelia. Înainte de toate, părinții au o mare responsabilitate pentru formarea și educarea creștină a copiilor lor. Primii formatori

ai copiilor sunt tocmai părinții, iar această formare este decisivă pentru viitorul lor. Este necesar ca părinții să se roage împreună cu copiii lor, să-i ducă de mici la Sfânta Liturghie și să le vorbească despre Dumnezeu. Apoi este recomandat că familiile să depășească reținerile și să aibă inițiative în parohiile de care aparțin.

Fie ca familiile să-și înțeleagă în mod mai profund misiunea și vocația lor în Biserică și în lume.

Al patrulea este conștientizarea tinerilor privitor la trăirea iubirii în adevăr. Din unele mărturii auzite, unii tineri au spus că iubirea le-a creat un „gol” interior și un sens de derută, iar alții un sens de împlinire. Tocmai din acest motiv, formarea tinerilor are un rol fundamental în pregătirea pentru taina căsătoriei. Vremurile în care trăim sunt caracterizate de schimbări culturale rapide, iar tinerii au nevoie de susținere și repere solide pentru a rămâne fideli Evangheliei și învățăturii Bisericii. Este foarte important ca ei să învețe să gândească și să

discearnă pentru a putea intui și distinge căile adevărate de cele care par adevărate, pentru că nu toate opțiunile sunt spre binele și formarea lor umană și spirituală. Este important că tinerii să învețe să nu trăiască iubirea oricum, ci în adevăr. În fond, adevărul corespunde celor mai profunde și autentice așteptări. Fie ca tinerii zilelor noastre, în modul lor de a iubi, să fie interesați de căutarea și trăirea adevărului.

Al cincilea obiectiv este lărgirea orizontului de acțiune pastorală familială. Astfel, în atenția îngrijirii pastorale vor fi incluși copiii și tinerii, soții și vârstnicii, dar și familiile aflate în situații fragile. Fiecare membru al unei familii, indiferent de vârstă, are nevoie de atenție, de călăuzire și de dragoste. Această preocupare îndreptată spre fiecare persoană ne duce cu gândul la modul în care Dumnezeu ne iubește. Într-un interviu, Jaquest Dupont spunea că „în imensitatea acestei lumi fiecare este unic pentru Dumnezeu”2. Dumnezeu ne iubește atât de mult încât, în relația cu noi, numără doar până la unu pentru că fiecare este important înaintea Lui. Fie ca atitudinile disponibile și binevoitoare să se regăsească în toate familiile, astfel încât nimeni să nu fie marginalizat.

Propunerea Papei Francisc de a reflecta la realitatea familiei creștine, plecând de la exortația Amoris Laetitia, poate avea un ecou doar dacă se face ceva în mod concret. Primul pas este citirea documentului. Acesta poate fi mai bine înțeles dacă este aprofundat și analizat în grupuri de discuții. În acest sens, păstorii sufletești și familiile sunt chemate să colaboreze și să conlucreze. Ce frumos ar fi să existe deschidere și disponibilitate din ambele părți! http://www.laityfamilylife.va/content/laityfamilylife/ it/amoris-laetitia/il-progetto.html#brochure. Site-ul a fost accesat în data de 21.05.2021.

2 https://www.youtube.com/watch?v=HOwOJMmSjyk.

Site-ul a fost accesat în data de 21.05.2021.

1

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

13

Un destin de preot Prof. Adrian Roman Părintele Gheorghe Mureșan s-a născut la data de 5 iulie 1858 în Tiream, părinții săi fiind țărani săraci, dar foarte buni credincioși greco-catolici, Gheorghe Mureșan și Floarea Bonea. Atât școala primară, cât și liceul le-a urmat în Oradea, ajutat de fratele său mai mare, Ioan, dascăl într-o localitate vecină cu Oradea, Cihei.

Micul Gheorghe era un răsfățat al familiei parohului din Tiream, Ioan Bonyi (Bonea). Acest slujitor al altarului făcea parte dintr-o veche familie preoțească sătmăreană, cu numeroase ramificații și la Oradea. A studiat teologia pentru început la Oradea, iar din anul 1881 la Budapesta,

locul unde au absolvit mai mulți preoți sătmăreni greco-catolici: Coriolan Ardelean, Felician Bran, Alexandru Pteancu, Ștefan Tășiedan.

Părintele Gheorghe Mureșan și-a unit destinul la Rușeni cu Silvia Maria Pereni, fiica parohului local, George Pereni, cununia având loc la 17 noiembrie 1884, urmată de hirotonirea din 4 ianuarie 1885. La începutul preoției a slujit în Bozânta Mare. Apoi, a fost preot capelan și profesor la Gimnaziul Catolic din Carei, între anii 1887-1900, predând aici limba română și religia. Între 1894-1904, a fost paroh la Rușeni și în filia Hrip. În această filie a reușit zidirea noii biserici cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”.

Lăcașul a fost construit în anul 1896, pe un teren cu o întindere de 454 m2, din care clădirea ocupă 225 m2. Până la zidirea acestei biserici la Hrip, a existat o biserică de lemn situată pe același teren. La construirea noii biserici, cea veche a fost vândută credincioșilor din Homorodul

14

crâmpeie istorice

de Sus. Biserica a fost construită din osârdia credincioșilor, o contribuție substanțială având familia Dezideriu Papp.

Turnul bisericii a necesitat o reconstruire, întrucât în timpul primei construcții s-a surpat, accidentul soldându-se cu moartea a trei persoane și rănirea altora. Iconostasul a fost realizat în anul 1912 de către firma Rétay și Benedek din Budapesta.

Perioada petrecută în Moftinul Mic De la începutul anului 1905, părintele Mureșan a slujit cu fidelitate în parohia Moftinu Mic, până în 1935, când s-a pensionat. Aici l-au prins evenimentele neplăcute create de alipirea unor parohii românești greco-catolice sătmărene la Episcopia de Hajdudorog. Preoții sătmăreni nu au recunoscut dreptul de existență a noii și artificialei eparhii și au refuzat împlinirea poruncilor care erau umilitoare pentru români.

Părintele Gheorghe Mureșan a fost chiar întemnițat, motivul arestării fiind reprezentat de scandalul produs la Moftinu Mic de vizita din data de 11 aprilie 1913 a noului revizor-șef școlar, Jaczkovics Mihai. Acesta, împreună cu primpretorul Madarassy, au avut o atitudine nedemnă și provocatoare. Revizorul s-a prezentat părintelui în timpul săvârșirii serviciului religios, fapt pentru care credincioșii adunați în biserică l-au dat afară „nu tocmai politicos”. A doua zi însă a fost deschisă o anchetă scandaloasă, cu presiuni inumane, schingiuiri și interogatorii chinuitoare.

Moftinenii au fost ținuți în arest preventiv, nu o lună cum erau prevederile legale, ci o jumătate de an, apărători fiindu-le celebrii avocați Iuliu Pordea, Ioan Ciordaș, Petru Poruțiu, Romul Boilă, Coriolan Bohățiel, precum și sătmăreanul dr.

Andrei Doboși.

Dar, cu toate strălucitele pledoarii ale avocaților, justiția maghiară a pronunțat următoarele pedepse: pr. Gheorghe Mureșan, canonic onorar, un an și șase luni închisoare, trei ani pierderea drepturilor civile. Venirea războiului a adus amânarea executării pedepsei părintelui Mureșan.

In memoriam Pentru meritele sale, în 1922, părintele Mureșan a fost numit canonic onorar. De asemenea, a fost decorat cu ordinele „Ferdinand I”,

Lumina Credinței „Răsplata Muncii”, „Coroana României” în grad de comandor și „Steaua României” în grad de ofițer.

La 30 septembrie 1938, primăria orașului Carei i-a oferit titlul de cetățean de onoare și locuință pentru tot restul vieții. Asemenea, și localitatea Moftinu Mic i-a acordat titlul de cetățean de onoare.

Presa vremii l-a numit simplu: „un om al datoriei”. Sunt demne de amintit cuvintele pe care le-a rostit în 1935, la sărbătorirea unei jumătăți de veac de slujire, în ceea ce privește unirea, și religioasă a românilor: „Mai am un vis” („Deși bătrân tot mai visez”). „Unirea noastră religioasă”. „Să trăiesc s-o mai văd și pe asta, nu canonic, făt m-aș băga” (cuvinte reproduse din publicația „Satu Mare”, nr. 2, 6 ianuarie 1935, p. 3). În anul 1928, moartea i-a răpit-o pe cea cu care a împărțit împreună bucuriile și greutățile vieții, Silvia Pereni. Părintele Mureșan a repausat în Carei la 25 aprilie 1939, localitatea unde a slujit cu atâta credincioșie, Moftinu Mic, a avut onoarea să-i găzduiască somnul de veci. Un frumos cavou străjuie amintirea celui care a fost apărătorul moftinenilor într-o grea perioadă istorică. Două plăci de marmură amintesc vizitatorilor scurte repere din viața celor doi soți Mureșan. În perioada interbelică, strada pe care se află penitenciarul din municipiul Satu Mare se chema, în onoarea celui care fusese „găzduit” acolo, „Părintele Mureșan”. După 1989, reabilitarea parțială a funcționat și în cazul memoriei părintelui Mureșan. O străduță din municipiul Satu Mare poartă numele celui ce cu crucea în mână a fost apărătorul ființei românești, părintele Gheorghe Mureșan.

La inițiativa actualului preotului din Hrip, în persoana părintelui Nicușor Glodan și a doamnei profesoare de istorie Simona Iederan, a luat ființă Asociația culturală social-creștină care-i poartă numele părintelui Mureșan. La inițiativa părintelui Glodan, duminică, 7 iulie 2013, în localitatea Hrip a avut loc comemorarea personalității preotului greco-catolic Gheorghe Mureșan. Evenimentul a început cu o liturghie oficiată la biserica greco-catolică din Hrip, după care au avut loc dezvelirea și sfințirea unei plăci comemorative în cinstea preotului Gheorghe Mureșan. Periodic această Asociație, coordonată de doamna profesoară Simona Iederan, organizează activități sociale, culturale și religioase.

Lumina Credinței

evanghelia în artă

15

Culmile disciplinării în viziunea pictorului Kazimir Malevici Pr. Lucian Lechințan S.J. Creația pictorului suprematist Kazimir Malevici (1878-1933) poate fi situată în preajma a două mari repere: despărțirea de figurativ și treptata reîntoarcere către lumea formelor. Pătratul negru pe fond alb (1913) a însemnat pentru pictura începutului de secol XX din Rusia confruntarea cu însăși rostul picturii, aceasta a fost declarată în mod explicit demodată, iar pictorul a fost socotit o prejudecată a timpurilor moderne. Aspectul de revoltă împotriva „bunului gust” al epocii, marcate prea adânc de canoanele academismului trebuie socotit ca fiind o primă etapă, ce-i drept derutantă, într-o încercare de a elibera pictura de orice monopol ideologic.

Malevici merge atât de departe, încât nu mai este interesat nici măcar de activitatea de creație considerând-o a fi un capriciu care depinde peste măsură de chestiunea relativă a gustului. Coerența acestei opinii este deplin exprimată în creația sa, întrucât după momentul realizării Pătratului alb pe fond negru (1915), el se va dedica în exclusivitate scrierilor teoretice.

Artistul va ajunge astfel să-și precizeze o nouă viziune asupra lumii: „Îmi imaginez universul infinit de forme invizibile (...) un univers infinit este creat din ceea ce mie îmi este invizibil (...) artistul culorii, artistul sunetului și acela al volumului, sunt oameni care descoperă universul ascuns și îl transformă în realitate (...) omul a fost descoperit de pictor și de-a lungul secolelor, a ajuns la perfecțiune”. Această privire asupra perfecțiunii, asupra prea-plinului de sens devine, de fapt, o căutare a lui Dumnezeu: „Eu îl caut pe Dumnezeu, mă caut în mine însumi, Domnul a-toate-văzătorul, omniscient, atotputernic, viitoare perfecțiune...”.

După o îndelungată meditație, treptat, Malevici se reîntoarcere către figurativ, fiind inspirat

de icoanele țărănești. Noile teme abordate sunt dintre cele mai diverse, de la zugrăvirea unor chipuri de țărani, la peisaje sau portrete. Cele patru figuri de Sportivi (circa 1928-1932), prezentați înșiruiți, la distanță egală, sugerează foarte bine zorii ultimei etape de creație din viața artistului.

De la bun început trebuie remarcat un contrast fundamental cu privire la această reprezentare, deși sunt atleți, ei nu sunt reprezentați în vreuna din activitățile proprii, ci accentul cade pe monumentalitatea lor, pe aspectul atemporal al figurilor. Malevici conturează printr-o simetrie accentuată și prin alternarea spațiilor de culoare niște arhetipuri, figuri ideale care nu sunt neapărat legate cu experiența cotidiană pe care o avem atunci când ne gândim la niște sportivi.

Sursa mișcării este inutil să o căutăm în cadrul

• Kazimir Malevici. Autoportret (1933), ulei pe pânză, Sankt Petersburg, Muzeul de Stat Rus •

16

evanghelia în artă

compoziției, pictorul ne invită să o căutăm altundeva, în afară.

O haină nouă, care vădește convingerile umaniste ale lui Malevici, înveșmântează, dincolo de imitația realului, o interogație mai amplă și care, în cazul de față, privește sportivitatea. Prea adesea, când este vorba de activitatea sportivă,

Lumina Credinței materialelor pe care pictorul le-a folosit pentru a-și exprima ideile. Pentru a exprima idei mari este de ajuns o simplă bucată de pânză și câteva pete de culoare.

Este nevoie de un efort neîncetat, acela pe care l-a făcut și Malevici prin pictură și prin activitatea de scriitor, de a demonta falsele imagini care riscă

• Sportivi (1928-1932), ulei pe pânză, Sankt Petersburg, Muzeul de Stat Rus •

tindem să o vedem strict sub aspectul competitiv sau de construcție exterioară a persoanei sau o vedem ca pe un teren gratuit al rivalităților.

Sportul, așa cum îl vede Malevici, într-un avatar altul decât al clișeelor noastre cotidiene, este o activitate spirituală prin care omul se înalță la cunoașterea de sine, a propriului univers și chiar a lui Dumnezeu.

Așa cum se poate vedea, demersul artistului este acela de a reașeza lucrurile din finitudinea lor sub aspectul infinității. Căutarea acelui orizont al autenticității, gravitația în jurul culmilor disciplinării, prin prisma vizualității, este adevărata vocație a pictorului. Mijloacele prin care purcede în această căutare nu mai sunt cele clasice, dar au în sine o mare disciplină, sunt rodul meditației unui ascet. Acest aspect devine uimitor când se privește, de exemplu, la sărăcia

să ne sufoce și să ne devieze privirea de la sensul nobil și sublim al realității. Malevici se consideră pictor numai în măsura în care reușește să redea lucrurilor propria rațiune, într-o reconstrucție.

El este așadar un iconodul, adică un apărător al adevăratelor imagini, în măsura în care ideea și imaginea pot coincide într-o reprezentare, mai degrabă decât un iconoclast, cum a fost socotit.

Paradoxal, din punctul de vedere al concepției, acești sportivi sunt într-o stranie consonanță, cu figurile „atleților” – a sfinților înșiruiți în naosurile sau pronaosurile bisericilor noastre bizantine.

Notă: Citatele din Malevici provin din studiile lui A.B. Nakov, prezente în volumul K. Malevici, Scrieri, îngrijite de același Nakov și editate la Milano în 1965, p. 128 și p. 14.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

17

Pandemie, morală și alte dedicații Pr. Emil-Marian Ember Subiectul pare răsuflat din start... toată lumea a vorbit, nu mai este nimic de spus pe seama lui. Ca un plagiator – un termen prea dur... să încercăm unul mai delicat (?!) – un imitator de duzină, care a găsit un text pe internet și... În materie de morală, lucrurile sunt clare, în detaliu. Ce ar mai rămâne de spus? Ceva dedicații?

De la începutul pandemiei, s-au lansat multe acuzații... Atâtea teorii ale conspirației au invadat lumea bună în care trăim, care îmbogățesc analiza cauzelor care au generat această tragedie.

De ce acest articol? Pentru că acum este timpul să facem loc speranței, pentru că VIAȚA a învins! Teama sau/și dezinteresul au afectat grav persoana și, implicit, societatea în care trăim.

Un exemplu elocvent ar fi... conotația morală a modului de a ne raporta la celălalt, lăsând la o parte distanțarea socială, deși personală, nu pare să mai preocupe muritorul de rând. Este nevoie de un semnal de alarmă? Ar fi suficientă o lecție de morală de la amvon? Sau ceva mai drastic, de genul unei condamnări publice (sic!)? În altă ordine de idei, pandemia ne-a ajutat să dăm valoare la ceea ce doare, ceea ce [ne] lipsește, ceea ce ne unește, tocmai pentru a lua distanță. Și atunci, am putea considera comportamentul nostru de azi ca un fel de haz de necaz sau bătaie de joc?! Deșteptare la realitate sau dispreț față de ceilalți? Letargie, pesimism și disperare, toate la un loc și o capitulare inconștientă?!

Am fost oare prea obedienți când s-a declanșat criza sau ne-am speriat amarnic și am acceptat orice restricții, fie că era vorba de viața socială sau de cea spirituală? Am început o incursiune în trecut... Am auzit nu o dată că bisericile nu trebuiau să se închidă nici măcar în starea de urgență națională, căci atunci oamenii aveau mai mare nevoie de a se apropia de Biserică... De asemenea, ne amintim și reacțiile variate care au fost în preajma sărbătorilor pascale acum un an...

Anul acesta nu mai ne confruntăm cu aceleași restricții, căci a înțeles până și Comitetul

Național pentru Situații de Urgență că noi suntem un popor creștin și avem nevoie să mergem la biserică, din an în Paști.

Oare Biserica a ratat startul, acum când pandemia începe să fie sub control? De ce o asemenea întrebare...? Am devenit judecătorii momentului, căci nu avem altceva mai bun de făcut în prezent, pentru că noi știm cel mai bine... Iar rezultatul acestei judecăți, deloc unice, este... Noi suntem creștini, deși mai degrabă umplem mall-urile, decât să fim consecvenți privind participarea la Liturghia duminicală. Noi condamnăm reprezentanții Bisericii pentru că au tăcut și tot noi rămânem mai mult ca oricând spectatori ai vieții.

Revenind la subiect, consider că este necesar un semnal de alarmă, din perspectivă morală acum când suntem în linie dreaptă privind ieșirea din tunelul pandemiei: nu avem voie să ne batem joc de sacrificiile celorlalți. Ne-am săturat de restricții, ne-am săturat de stat în casă... Dar aceasta nu ne dă dreptul să nesocotim prețul plătit de atâtea milioane de oameni, victime și salvatori... familii de supraviețuitori. Mai trebuie să avem răbdare, trebuie să respectăm măsurile de protecție, nu ca un moft, ci ca recunoștință pentru... tot ce alții au făcut ca noi să nu fim în rândul celor care au pierdut lupta cu acest virus nemilos.

Am câștigat timp, acesta ne lipsea... deși nu mai știm ce să facem cu timpul rămas, cum să mai pierdem sau să omorâm timpul în surplus!?

Un subiect vast, de abordat cu altă ocazie, cât mai este timp...

Aceste câteva rânduri nu se doresc a fi nici o pledoarie pentru a promova restricțiile sau vaccinurile. Nu este o lecție de morală pentru neascultători sau pentru cei plictisiți de viață! Nu se poate nici transforma într-un omagiu adus celor care de mai bine de un an, peste tot în lume, luptă cu toate forțele pentru ca viața să aibă câștig de cauză în această luptă necinstită care curmă în continuare mii de vieți, zilnic...

18

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

Duel spiritual Pr. Laurențiu Costin Ascultând Cuvântul Evangheliei putem observa că Mântuitorul Isus, după ce predică în sinagogile din sate, din mediul rural, de obicei este respins, unele comunități alegând să-l roage să plece, altele dorind să-l omoare. Explicația consta în faptul că zona rurală era spațiul păstrării tradițiilor, iar Isus predica un cuvânt ce aducea nu doar multă noutate, ci adevărate revoluții. Din acest motiv, Mântuitorul va fi alungat, întrucât predicarea lui nu era aliniată cu ceea ce se știa deja, cu lucrurile care „de când lumea le-am făcut și sunt așa”. Este la îndemână să arătăm cu degetul spre acele populații rurale din trecut, dar am putea în același timp să privim la viața noastră spirituală pentru a observa tendințe similare. Cuvântul Scripturii nu este doar o carte de istorie ce ilustrează un trecut îndepărtat, ci este bine să nu uităm că are și o valoare de oglindă a ființei și a stării noastre de sănătate spirituală. Și pentru că am traversat cu toții un capricios anotimp de primăvară, putem încerca să analizăm unele fenomene de astenie, care în urma unor meșteșugite justificări ajung să se înrădăcineze în sufletele noastre, parazitând perpetuu viețile noastre, transformându-ne în oameni comuni, fazi, demotivați, căldicei, nehotărâți, inactivi, amorfi.

În fiecare ființă omenească, din zorii copilăriei se manifestă o anumită dorință de continuitate, de siguranță, de stabilitate. Această dorință legitimă și fundamentală pentru creșterea noastră umană se poate transforma în noi stări de dorit, precum obișnuința, rutina, obiceiurile.

Destul de multă lume are tendința de a prelungi în timp anumite situații de zi cu zi sau să ocupe o anumită poziție stabilă în anumite locuri, făcând apel la raporturi interpersonale stabile, la forme de asigurări sau siguranțe sociale, economice și existențiale. Majoritatea oamenilor sunt de obicei în căutarea a ceva care să dăinuie, care să

le permită un trai liniștit sau măcar se liniștesc visând la acest miraj al stabilității. În acest sens, întâlnim oamenii care doresc să trăiască o viață cât mai lungă, care visează la o casă liniștită, mai multă sănătate pentru a reuși să realizeze ceea ce mulți ani au amânat din cauza lipsei de timp, a „serviciului”, oamenii care doresc să întâlnească aceiași prieteni care să-i sprijine, care doresc mijloace financiare care să le ofere independență, contractul de muncă pe perioadă nedeterminată, o ideologie politică în care să se identifice. Dar privind la toate aceste dorințe atât de răspândite, de comune și atât de legitime, ne putem întreba care este rostul lor? În spatele urmăririi acestor deziderate se găsește o anumită tendință omenească, care, de la dorința de stabilitate, duce spre staticitate, oprire, imobilitate, obișnuința fiind doar o formă de auto-apărare față de fenomenele vieții.

Lumina Credinței Persoanele care se cuibăresc timp îndelungat în aceste dimensiuni ale siguranței pot să fie amenințate de un alt pericol, acela al sărăcirii spirituale.

Atunci când dorințele de stabilitate devin scopul existenței noastre, linia vieții noastre va tinde spre orizontală, fără prea multe salturi în înălțime, iar în acest drum tendința va fi de a rămâne tot mai mult timp în contact cu pământul, fără vreo perspectivă transcendentală.

Stabilitatea și obișnuința deschid calea largă spre rigiditate și fosilizare spirituală, spre adormirea simțurilor ce nu mai sunt în stare să perceapă frumusețea și măreția creației, ale vieții în general. Observând mișcările naturii, ale creației lui Dumnezeu, vedem că echilibrul în natură nu este unul static, ci unul dinamic, începând de la anotimpuri, mișcările aștrilor, ale naturii și ale organismelor vii. În mijlocul acestui mare dans cosmic, dorința omului de a se opri și de a se agăța de ideea de siguranță poate fi o mare iluzie. Există persoane care se iluzionează că vor putea rămâne de-a pururi neschimbate, în aceleași condiții existențiale, respingând ideea utilității vreunei schimbări de perspectivă, creșteri, ale asumării de responsabilități. Există apoi și persoanele care aleg să nu acționeze în vreo direcție din frica de a greși, de a săvârși ceva neconform cu anumite așteptări. Prea târziu multe persoane realizează că poate cea mai mare greșeală a vieții lor a fost reprezentată de frica de a greși.

apostolatul tinerilor

19

Starea de permanentă obișnuință, de comoditate, este foarte posibil să fie dorită de partea noastră trupească, pământească, ce se mișcă de obicei spre un singur scop, acela de a supraviețui cât mai simplu și ușor posibil. Descoperim astfel treptat că dacă dorim să cunoaștem o lume diferită, mai bună, dacă dorim să descoperim noi și strălucite valențe ale ființei noastre, ar fi necesară abandonarea obișnuințelor vechi, a rutinei împământenite, înspre o mișcare de sintonizare la curgerea fluviului vieții, ale creativității, în bogăția Spiritului Sfânt.

Noi primim semnale în rutina noastră zilnică atunci când observăm că munca repetitivă duce multe persoane spre o stare de astenie psiho-fizică sau spre depresie, că discursurile monotone ne plictisesc, că până și modul de a ne îmbrăca la fel devine greu suportabil. Creativitatea este o dimensiune spirituală care ne aparține, este proprie nouă. Prin intermediul creativității, omul poate accepta să trăiască experiențe noi traversând perioade de fragilitate provizorie, descoperind dincolo de aparenta unicitate de sens a realității, noi valențe de interpretare, artă, armonie și frumusețe.

Acest mod de a privi și de a ne mișca în lume

deschide calea detașării de „burdufurile vechi” și de Lege pentru a le putea considera într-o lumină nouă, lumina Evangheliei, care împlinește, desăvârșește toate. Se zidește „Împărăția Cerurilor” aici pe pământ atunci când orice noutate, veselă sau dureroasă, se primește cu binecuvântare și cu mulțumire, folosind-o spre creșterea noastră, a comunității din care facem parte, a Bisericii noastre purtătoare a unui tezaur de experiențe vitale atât de vechi și totuși atât de noi!

20

agorà

Lumina Credinței

Cultura anulării și trecutul

Pr. Octavian Frînc O nouă fiară ideologică mușcă cu nesaț din tot mai fragedul trup al civilizației occidentale. Este vorba despre cultura anulării, mai cunoscută în mediile online și sub denumirea de cancel culture. Nu sunt puțini cei care văd în această sintagma un alt cap al hidrei care a bântuit apele învolburate ale Occidentului prin anii 60-70 ai secolului trecut, cu precădere în fastul/nefastul an 1968.

Născută odată cu mișcarea #MeToo1, noua cultură se impune în spațiul mediatic și universitar american și mai apoi britanic cu ajutorul unei alte mișcări, care de data aceasta condamnă orice fel de supremație albă (Black Lives Matter). Sunt ani în care e aproape o datorie sau chiar o modă să dezvălui, să acuzi și să condamni la uitare persoane publice, evenimente sau personaje istorice care au săvârșit în vreun fel abuzuri, nedreptăți asupra femeilor, asupra populației afroamericane, asupra minorităților sexuale sau populațiilor din cele două Americi colonizate de către europeni. Se ajunge în scurt timp la identificarea unui dușman cu un profil identitar bine conturat: bărbat-alb-heterosexualcreștin.

Odată găsit printre noi, începe epurarea propriuzisă. Sunt luate în vizor statui ale unor personalități istorice acuzate de atitudine rasistă (de exemplu Winston Churchill), mari muzee din America și din Marea Britanie își revizuiesc tezaurul expus sau anulează chiar expoziții, iar capodopere cinematografice sau de animație sunt purificate de orice fel de discriminări pe baza de culoare a pielii, orientare sexuală sau grup lingvistic. Am în minte aici Pe aripile vântului acuzat ca fiind nedrept cu actorii/personajele de culoare, Peter Pan prezentat ca o icoană a minorităților sexuale sau Alba-ca-zăpada căruia prințul nu i-ar fi cerut consimțământul de a o săruta.

Această nouă cruciadă nu s-a mulțumit doar cu înlăturarea sau redefinirea simbolurilor exprimate prin pictură, sculptură, literatură pentru copii sau cinematografie, ci a năvălit cu pathos și în biblioteci și aule universitare, tăind din fondul de carte și din programele de studii pe acei autori care se fac

vinovați de a fi exprimat păreri, de a fi scris opere, de a fi gândit altfel decât noi, cei de azi. Ce valori ne mai pot transmite reprezentanții antichității grecoromane, ai unei epoci definite ca fiind sclavagistă, elitistă și patriarhală? O întrebare pusă atât de către studenți, cât și de profesori, formatori de opinie2.

Din păcate nici iluminiștilor nu le merge prea bine (vezi înlăturarea numelui filozofului scoțian David Hume de pe turnul universității din Edinburgh).

Până aici, nimic nou sub soare. Occidentul, după cum am spus mai sus, a mai avut de-a face cu adevărate războaie culturale și ideologice împotriva propriei sale fibre existențiale țesute pe colinele Atenei, ale Romei și ale Ierusalimului.

A devenit un sport obiceiul de a pune în cârca Occidentului toate relele și nedreptățile istoriei, ale universului. O bună parte dintre acestea au fost recunoscute, asumate și îndreptate. Altele sunt pur și simplu o himera în viziunea acuzatorilor. Întrebarea însă este dacă putem privi trecutul cu ochii de azi? Mai bine zis: putem judeca trecutul cu principiile de acum fără o minimă contextualizare?

Cine își asumă responsabilitatea de citi/interpreta trecutul ca o luptă continuă între Bine și Rău, unde nu există loc pentru nuanțe? Sigur totul poate fi interpretat, schimbat sau chiar anulat, dar această logică transformă un erou din trecut într-un tiran sau un dușman într-un prieten. Învăluiți în această atmosferă orwelliană, conștientizăm pe deplin cum fanaticul știe să numere doar până la 2, dar în mod maniheic: 1 este Binele, iar 2 este Răul ce trebuie anulat.

Despre soarta timpului prezent, în numărul viitor…

1 #MeToo este o mișcare feministă împotriva violențelor asupra femeilor, în special împotriva hărțuirii sexuale la locul de munca. Apărută în anul 2017, mișcarea a devenit în scurt timp foarte populară între starurile de la Hollywood, pentru a cuceri ulterior întreaga societate occidentală prin intermediul rețelelor de socializare (Twitter, Instagram, Facebook).

2 Din fericire și probabil din motive electorale, liderii politici ai două mari națiuni care au făcut istorie (premierul britanic, Boris Johnson si președintele francez, Emmanuel Macron) au condamnat în mod vehement acest mod de interpretare a trecutului.

Lumina Credinței

cultura animi

21

Timpuri noi

Pr. dr. George Marius Nicoară De fapt, mi-ar plăcea să știu că trăiesc timp. Și totuși gust din dârele lăsate de calendar. Mă jalonez după misiunea primită, după sărbătorile de poruncă și după cele civile, îmi caut prin memorie zilele de naștere ale apropiaților, știind că e important acest lucru atât pentru ei, cât și pentru relații. Fac slalom printre ancorele încă pe cale de asumat. Cele ale trecutului frumos și dur. Mă nevoiesc prin gânduri aparent crescătoare, promisiuni născătoare de lumi. E de știut că prin mâinile de fier curge întotdeauna sânge.

Dacă mai au încă o anumită cădere lecturile sârguincioase, acestea sunt din capitolul în trecere prin sine. Un popas din goană cu ochii pierduți pe vreun vârf de biserică ce împunge cerul, înainte de marele avânt: iată o imagine de care îmi este dor. Cu toate că cercul se închisese la începutul anul 2020, iar zăvorârea fiecăruia în peștera proprie era gestul rațional de pretins,

miroase a revederea tot a acelor feluri trecute de a fi. Era, se pare, doar o speranță care mă anima, anume un soi de primăvară a copacilor umpluți de blajini boboci.

Coordonarea după timp e apanajul curgerii prin privirea aleatorie a oglinzii. Chipul vorbește și ochii grăiesc despre o trăire prin consum. Despre ceea ce a fost (și va mai fi), despre un prezent trăit cu privirea oblică înspre jos și, pe alocuri, despre întrevederea duhului creștin care mai atinge sporadic nădejdea plină de nemurire. Mă gândesc la cuvântul grecesc, chronos, care delineează timpul secvențial, punct cu punct, măsurabil, ochit de hașurările cotidiene. Abordat și din perspectivă creștină, termenul kairos, pe de altă parte, este definit ca fiind momentul privilegiat al acțiunii, al faptelor, privilegiul calității spre împlinire. Or, privit astfel, acest ultim termen este forma calitativă a trăirii clipei prin vârtejul multitudinilor de a face. E momentul de salt spre o altă etapă.

Luciul apelor stabile nu promit, de cele mai multe ori, decât pasivitate și o liniște neconstructivă.

E necesar, pe alocuri, tulburarea lor pentru a trezi îngrășământul care s-a așezat trainic în adâncuri. Tocmai poetul ne învață că numai pe lacurile cu noroi cresc nuferi. Acele lacuri care mai pot cuprinde noul și brizele ce primenesc pânza broaștei. Mai mult, timpurile noi pretind, uneori, întoarcerea clepsidrei.

Că lucrurile în fapt prind turnuri greoaie, e de înțeles. Ceea ce este și mai mult de înțeles – atunci când vorbim atât despre individ, cât și despre sistem –, e ușoara incapacitate de gustare a noilor timpuri prin ancorarea în obișnuință. Totuși, oare nu creștinul este cel care inovează prin trăirea harului, se depășește prin aprofundarea tainelor și își provoacă limitele?

22

cultura animi

Astfel de timpuri promițătoare nu contenesc să apără sub chip misterios. E ceva ce arată din cursul vremii de până acum o lâncezeală acută. De revăzut ar fi tocmai felul activităților următoare, care miros tot mai mult a croșetare cu feluri vechi de a fi și de a face. E o fisură aici, un soi de clivaj, în relansarea fiecăruia din hibernare. Noul nu înseamnă uitarea trecutului, dar nici retrăirea lui. „Noi și iar noi” este expresia de casă a siguranței de sine, a siguranțelor false conferite de o aparentă ducere înainte a proiectelor personale sau comunitare. Uneori vremurile învață omul un anume joc al prezenței și al retragerii.

E o mare înțelepciune să îngădui anumitor timpuri să se plieze pe ambiente ce merită fertilizate.

Iar cel ce nu a dobândit această înțelepciune se împiedică în cursul unui anacronism ce aduce cu sine întârziere. Se lucrează cu așteptare, dar nu s-ar cuveni întârzieri.

Tot din același capitol al lecțiilor pe care vremurile le reia simetric se află și cea a aparențelor și a esențelor. E jocul cunoscut dintre ceea ce există cu adevărat și vălurile ce acoperă ochi și suflete. Lecția aceasta se petrece pe tărâmul comun al trăirii sociale, însă lepădarea de văl (ori dez-văluirea) se petrece într-o iluminare a forului interior. Acolo, în lăcașurile în care vocea spiritului grăiește și suflă pe neașteptate, se astâmpără timpurile noi și se asumă în alfabetul mângâierilor din lumină.

S-ar cuveni amintită și aroma pe care o oferă reluarea unor lecturi, chiar și parțiale. Un scurt dialog pe tema timpului nou, calitativ, din Frații Karamazov dezvăluie gustul pentru nou, pe care doar o atitudine interioară face ca nisipul din clepsidră să curgă tremurând. La întrebarea: „iubești viața?”, răspunsul din roman a fost: „da, iubesc viața”. Replica ulterioară cântărește muzica vibrând din înțelepciunea timpului calitativ: „Dacă iubești viața atunci ai parcurs jumătate din drum”. Viața și libertatea inimii, aș completa în tonul frumosului care salvează.

Despre „jumătatea de drum” parcursă cu rost grăiesc deja timpurile noi plăsmuite de har. E un raport de cauzalitate între iubirea vieții (dar de Sus) – „jumătatea de drum” (patrimoniul individual de creștere) și adulmecarea timpurilor noi (rod privilegiat al speranței înțelepte ce merită făptuită).

Pentru a fi gustate, timpurile noi pretind deschidere față de schimbarea personală

Lumina Credinței (nimic altceva decât trăirea pe înălțimea polifoniei inimii); pretind, mai mult decât atât, o schimbare de paradigmă. Vin nou în burdufuri noi. Înflăcărarea despre care vorbește prorocul Ieremia în capitolul 20 al cărții sale: „Doamne, tu m-ai aprins și iată sunt înflăcărat” nu este altceva decât raportul dintre trecut și prezent, un raport strâns dintre sămânța de ieri care este iarba de azi. Acest proroc a dibuit convertirea interioară, una descoperită prin coborârea în nevăzutul ființei sale: „înflăcărarea” ce conferă saltul de a fi în raport cu timpul interior. A înțeles, de asemenea, că timpurile noi se decantează în castelul interior printr-un discernământ grav, sobru cu privire la rotițele ființei.

Expresia „rotițele ființei” este o traducere dintr-un poem scris de un poet britanic, sir Alfred Tennyson, care, în urmă cu peste un veac, pomenea despre raportul dintre suflet și trup și, mai ales, despre strigătul trupului spre acea „flacără” din prorocul Ieremia: sufletul ce dă viață. Ceva tulburător și deopotrivă real, mai ales în aceste timpuri ce merită dăruite mai departe în cursul lin, primăvăratic al înfloririi. Scria astfel Tennyson: „Prietene, rămâne-mi aproape când lumina mea este palidă,/ când sângele devine cheaguri/ și nervii dor și se strâng,/ când inima e bolnavă/ și se învârt toate rotițele ființei./ Rămâne-mi aproape când legătura sensurilor este torturată de neliniști ce înving Credința,/ când timpul nebun răspândește praf/ și viața este o Furie care scoate flăcări./ Rămâne-mi aproape când Credința-mi este uscată/ și oamenii nu par decât muște la sfârșitul verii,/ care își depun ouăle și împung și rod,/ țes micile lor celule și mor.// Timpurile noi nu presupun lipsa „timpului nebun ce răspândește praf”. S-a pomenit anterior despre jocul aparență-esență și despre dezvăluire. Timpurile noi sunt conjugate fericit sub bagheta înțeleaptă a răbdării, în rostirea blândă a pietrei șlefuite de asprimea apei de munte. Ceea ce propune Tennyson este păstrarea dialogului – înspre armonie – dintre trup și suflet, dând, lămurit lucru, întâietate sufletului. El observă și neputința trupului, și sârguința sufletului. De aceea trupul cheamă prietenia făcliei interioare.

Schimbarea acestor vremuri pe noi poziții de echilibru (ce doar raportarea la har o poate încadra potrivit) gândesc că poate fi revăzută într-un proverb german, care se prezintă astfel: „doar copacul știe când sâmburii sunt negri”.

Lumina Credinței

prezentare de carte

23

Despre tainele sufletului cu Matteo Zuppi

Dna. Antoaneta Turda Suntem în perioada în care farmecul vacanțelor ne copleșește și în care, fie în familie, fie într-un cerc de prieteni, ne simțim minunat. Dar cum relaționăm cu cei din jur căci nici în familie (unde ne permitem mai multe), nici cu prietenii (față de care suntem mai rezervați) nu găsim întotdeauna lungimea de undă potrivită pentru o comunicare perfectă. Întrebarea mă obsedează de ceva vreme deoarece în Postul Paștelui am primit, în dar, o minunată carte de meditații a cardinalului Matteo Zuppi, intitulată Tămăduirea bolilor sufletului: itinerar pentru Postul Mare. Apărută anul acesta, în varianta românească, la Editura Presa Universitară Clujeană, a fost tradusă de preotul Adrian Fabian Botea după o tristă și lungă odisee relatată, la începutul cărții, de părintele Marinel Mureșan din parohia „Sfânta Cruce a Românilor din Bologna”, Italia.

Am citit-o în tihna obligatorie pentru o asemenea lucrare pentru că fiecare cuvânt se cere meditat cu multă atenție. Parcurgând încet filă cu filă mi-am dat seama cât de importantă este comuniunea cu aproapele nostru, căci doar prin iubire putem aspira la perfecțiune. Dispunând de un oarecare răgaz, am cugetat despre fraternitate și egoism, dar și despre mândria care duce la protagonism, „boala subtilă care se ascunde sub masca tendinței de punere în valoare a propriei persoane...” (p. 103). Mergând pe firul logic al interpretărilor, gândul m-a dus la acel pasaj din Evanghelii în care este relatat efortul Martei de a pune în bună rânduială totul pentru a-și face o imagine proprie perfectă. Pornind de la meditația asupra acestui subiect, am citit cartea din perspectiva găsirii leacului împotriva iubirii de sine și a trufiei, avându-i ca exemplu pe Sfânta Fecioară Maria cu spiritul său de ascultare și pe Mântuitorul nostru Isus Hristos, care s-a jertfit pentru întreaga omenire, dând un minunat exemplu, în ciuda ispitelor și încercărilor la care a fost supus.

Parcurgând cartea am redescoperit adevăruri la care am meditat, până acum, prea puțin sau deloc, cum ar fi cel referitor la furia dreptății și la toate mecanismele acestui proces, la dreptatea și iertarea aducătoare de pace și liniște sufletească, la egoismul distrugător, incompatibil cu iubirea și toleranța. Mi-am pus zeci de întrebări referitoarele la posibile rețete ale fericirii, care, teoretic, nu ar fi greu de găsit dacă nu ne-ar mâna forțe ale răului într-o direcție greșită, făcândune să fim, uneori, asemeni fariseilor ce se află într-o continuă stare de nemulțumire generată de propria mândrie și incapacitate de a-și iubi aproapele. M-am întrebat: de ce în viața noastră și a semenilor pot apărea depresii ce par a nu avea leac, chiar și la persoanele care se roagă?

Mai lunga sau mai scurta noastră existență pe pământ o trăim oare slăvindu-l pe Dumnezeu în bucurie și pace cu cei din jur? Cunoaștem unicul drum, cel al practicării virtuții ce duce spre fericirea deplină, creștinească, indiferent cât de apăsătoare e crucea fiecăruia dintre noi?

Ne dăm seama că trecând peste toate capcanele vremelnicei vieți cu speranță, dragoste și credință ne va fi, cu siguranță, mai ușor de înțeles menirea noastră în lume? Trăind în marasmul actual mereu sub amenințarea dependenței noastre de bunuri materiale, poate că nu ne găsim răgaz de a ne arăta afecțiunea față de cel de lângă noi, ba chiar ne este greu uneori să-l percepem și pe Dumnezeu, dincolo de tot ce ne ademenește și ne înconjoară și să conștientizăm că fiecare semen al nostru are ceva din chipul divin. Deseori, în tumultul cotidian, poate nici nu avem timp să conștientizăm că El ne veghează mereu stabilind o relație unică și miraculoasă: Om – Dumnezeu.

Am încercat să descopăr granițele dintre dușmănie, iertare și ținere de minte, cinism și nepăsare. Am pus în balans trândăvia alături de implicare, frica cu toate reacțiile ei și capacitatea de a fi buni, adică tot ce ține de vindecarea inimii, de sentimente și mai puțin de logica abstractă și rece a rațiunii și am ajuns la concluzia autorului: „Iubirea nu se pierde niciodată!” (p. 80). Iubind cu smerenie și indulgență suntem în comuniune

24

prezentare de carte

Lumina Credinței Contemporan cu noi, cititorii, Matteo Zuppi (născut la 11 octombrie 1955 la Roma), trăind în plină eră a consumismului, a satisfacerii tuturor poftelor, a unei libertăți deseori prost înțeleasă, dar și a grijilor materiale de tot felul, este totuși obsedat de glasul lui Isus, omul gratuității și al harului îndemnându-ne: „Smeriți ca fiul rătăcit, să căutăm iertarea, calea slujirii, postul de la mândrie, pentru a învia din mormântul sufletului și a trăi din iubirea sa” (p. 74). Ajungând la acest citat, ne putem evalua propria credință, căci ce poate fi mai relevant în acest sens, dincolo de post și rugăciuni nevăzute, decât o anume atitudine socială, indiferent ce medii frecventăm?

continuă cu semenii, ceea ce ne ferește de amărăciunea singurătății și a melancoliei. La finalul lecturii am realizat că, nemăsurabilă, iubirea, are puterea de a schimba pe oricine, distrugând egocentrismul și indiferența, ajutândne, astfel, să ne acceptăm semenii așa cum sunt.

Atentă la detaliile analizei psiho-sociale și teologice a diverselor forme de manifestare umană, cu exemplificările de rigoare, am realizat că esența posibilei noastre mântuiri depinde doar de dorința noastră de a ne desăvârși. Fixând niște paradigme teoretice, înaltul prelat ne conduce, cu mult har, pe cărările ce par uneori inaccesibile, ale unei lumi la care tânjim de multe ori: cea în care dragostea și smerenia (nu ca slăbiciuni, ci ca virtuți) sunt dominante.

Încercând să percep filosofia de a trăi a autorului, m-am întrebat deseori, în acest răstimp, în ce constă, de fapt fericirea noastră pe acest pământ: în a ne regla conturi cu cei ce ne enervează, a trăi în luxul ce salvează aparențele, a fi vicleni ca șerpii neținând seama că Isus le-a cerut alor săi să fie simpli ca porumbeii? Desigur că nu! Enigma fericirii mult visate constă în schimbarea care ne determină să fim conștienți că trebuie să-l așezăm pe aproapele nostru în centrul atenției pentru ca altfel să ne putem elibera de obsesia narcisismului extrem de periculos, care nu lasă ca în inima noastră să pătrundă cineva.

Lectura atentă a cărții ce pune, pe tot parcursul său, în antiteză, păcatul și virtutea, m-a învățat că „adevărata perfecțiune nu înseamnă să nu greșești, ci să iubești, începând cu cei săraci” (p. 132).

Prin urmare, recomand să avem această carte în preajmă, deoarece, prin strădania autorul, are puterea de a redeschide filonul care ne deschide mintea pe calea mântuirii. De asemenea, propune autorul, prin autocontrol, un ghid perfect în dobândirea echilibrului spiritual capabil a înlătura lâncezeala sufletească și a spori ideea de fraternitate, izvorâtă din iubire dezinteresată.

Lumina Credinței

lirica sfinților

25

O altfel de Cântare Pr. dr. George Marius Nicoară Sfântul Ioan al Crucii, (pe numele de naștere – Juan de Yepez Álvarez), poet și mistic spaniol din secolul al XVI-lea, a fost una dintre figurile cele mai răsunătoare ale spiritualității creștine universale. Născut la data de 24 iunie 1542, în Fontiveros (o localitate între Ávila și Salamanca din Spania), într-o familie eminamente creștină, tânărul Ioan se arată încă din pruncie căutător de sensibilitate prin artă și studiu. Atins de contextul istoric al timpului său, un Ev Mediu înlocuit treptat de Renaștere, sfântul Ioan se dezvoltă în acest spirit și își găsește vocația de om împlinit în lumina credinței. În opera sa nu se întâlnesc numai noi forme de reprezentări ale urcușului spiritual creștin, ci și o căutare și o trăire a iubirii prin universul liric.

Cântarea Spirituală, lucrare scrisă de sfântul Ioan al Crucii între anii 1577 și 1579, este un poem ce prezintă râvna sufletului de a se uni cu Dumnezeu. Se întrevăd negreșit elemente comune cu lucrarea veterotestamentară Cântarea Cântărilor, elemente care înlesnesc înțelegerea iubirii ca sacrament al inimii înspre întoarcerea la starea paradisiacă. Opera lirică a misticului spaniol își găsește de bună seamă noima și în dictonul augustinian: iubește și fă ce vrei, artă a iubirii care salvează lumea.

Succinta prezentare de față intenționează să reveleze modul de trăire a credinței și a iubirii care transformă în spirit liric viața unui suflet ce caută armonia cu sinele și cu Dumnezeu, îndeosebi prin poemul amintit – rod al unei experiențe dureroase, al unei nopți obscure. Spiritul său liric, profund ancorat în credință și în rugăciune, a devenit un adevărat ambient teologic, punct de

26

lirica sfinților

plecare înspre o căutare a sinelui în Dumnezeu, într-un monolog dialogant – loc de descoperire a divinității.

Cântarea Spirituală este, în definitiv, opera lirică în limbaj mistic prin care sfântul Ioan al Crucii dorește să evidențieze fuga mundi („depărtarea de cele lumești”), stare necesară de asceză înspre iubirea christică. În acest sens, Cântarea spirituală își întâlnește sensul într-o căutare prin vers liric – de o bogăție anume în limba originală –, a unei inimi îmbăiate de emoție a iubirii și de frumos creștin înspre întâlnirea cu Dumnezeu.

Interpretările aduse operei misticului spaniol sunt tot atâtea semne de întrebare ce conduc spre o meditație și hermeneutică personală. Deschiderile textului la nivel spiritual și mistic ale sfântului Ioan al Crucii rămân totodată răscruci de drumuri în actualitate.

Poemul se prezintă sub formă de „liră” – strofă în cinci versuri, iar rima se întâlnește între primul și al treilea vers, de asemenea între versul al doilea, al patrulea și al cincilea. Lucrarea mistică se arată asemeni unei poezii romantice, o lirică a căutării persoanei iubite prin compararea acesteia cu elemente ale naturii. În același timp, croșetarea viziunii de sus-jos dezvăluie perspectiva ascensiunii și a transcendenței din lirica poetului mistic spaniol.

Surprins de noutatea curentului Renașterii, Ioan al Crucii prezintă în chip romantic căutarea și efortul inimii de a-și întâlni Creatorul. Este, totuși, iată, la început de poem, o căutare unidirecțională, părând totodată că Iubitul inimii se îndepărtează de unitatea dragostei, de întâlnire, de comuniunea armoniei. Însă El, în schimb, se lasă dorit și căutat. Această distanță și distanțare a Iubirii este asceza propusă inimii, este testul ultim dinaintea așezării întâlnirii înspre Uniune.

Primele trei strofe traduse din Cântarea Spirituală se doresc a fi un punct de plecare înspre o vară a spiritului, înspre o cercetare a minții, înspre o comuniune a sinelui care se desăvârșește în împărtășirea comunitară.

Lumina Credinței

I. Adonde te escondiste, Amado, y me dejaste con gemido?

Como el ciervo huiste, habindome herido: sali tras ti clamando, y eras ido.

Ah, pe unde te-ai pitit, Iubite, în geamăt pe mine lăsând? asemeni cerbului ai fugit, inima în mine vătămând: te caut prin strigăt, pe tine nevăzând.

II. Pastores, los que fuerdes alla por las majadas al otero: si por ventura vierdes aquel que yo mas quiero, decilde que adolezco, peno y muero.

Păstori, voi care purcedeți cu turmele spre înălțimea culmilor: dacă cumva îl vedeți pe cel pe care îl ador, vestiți-i că mă mistui în chin pustiitor.

III. Buscando mis amores, ir por esos montes y riberas; ni coger las flores, i temer las fieras, y pasar los fuertes y fronteras.

Cercetând a mea iubire, voi parcurge munți, ținuturi; pentru flori nu voi face oprire, nu mă voi teme de făpturi, frontiere voi trece și ziduri.

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor 27

Parohia Jibou

Pr. Vasile Daniel Pop Orașul Jibou este amplasat în partea de nord-est a regiunii istorice Crișana, la limita cu regiunea Transilvania, în partea de nord-est a județului Sălaj, pe malul stâng al râului Someș, la confluența acestuia cu Agrijul.

Prima atestare documentară a localității Jibou datează încă din anul 1205, sub numele de Chybur. Dintre numeroasele denumiri pe care le-a purtat orașul Jibou, sunt demne de luat în seamă „Villa” (oraș) în 1219 și „Oppidum” (oraș întărit) în 1564, care atestă importanța localității în acele vremuri.

Locuitorii Jiboului au luptat mereu pentru obținerea unei vieți mai bune. Documentele vremii atestă că locuitorii de aici au participat la Răscoala de la Bobâlna din anul 1437 și de cea condusă de Gheorghe Doja din 1514. Nu au lipsit nici formele de luptă împotriva asupririi prin haiducie și răscoale locale, care au fost semnalate atât în secolul al XVII-lea, cât și în secolul al XVIIIlea. În timpul răscoalei conduse de Horea, Cloșca și

Crișan din anul 1784, dar și în perioada Revoluției de la 1848. La marele act al desăvârșirii statului național unitar român din data de 1 decembrie 1918 au participat și delegați din Jibou în frunte cu Gheorghe Petruca.

Conform Șematismului veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936, parohia Jibou era sediul protopopiatului cu același nume.

Exista o biserică din piatră (care înlocuise o mai veche bisericuță din lemn), zidită în anul 1930, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel; aceasta, în prezent, este deținută și utilizată de parohia ortodoxă nr. 1 din oraș. Pe atunci, parohia greco-catolică mai deținea și o casă parohială din piatră din anul 1900 (demolată de parohia ortodoxă în anul 2002, pe locul ei ridicânduse edificiul protopopiatului ortodox Jibou), iar registrele parohiale urcau până în anul 1869. În 1936, parohia Jibou, păstorită de pr. Laurențiu Sima, număra 1237 de credincioși greco-catolici. În perioada comunistă, credincioșii grecocatolici din Jibou și din împrejurimi au frecventat biserica romano-catolică din oraș, pentru primirea Sfintelor Taine și pentru participarea la Sfânta Liturghie.

Un rol important în menținerea vieții de credință l-au avut călugărițele din Congregația Surorilor Maicii Domnului care locuiau în oraș.

După căderea comunismului, parohia grecocatolică a fost reactivată de către părintele Vasile Vale și de către părintele Victor Vancu. Rolul inimoaselor călugărițe nu a încetat, dimpotrivă, în spațioasa lor casă, devenită „Mănăstirea Maicii Domnului”, s-a amenajat capela care a servit pentru celebrările liturgice ale parohiei până în anul 2007, când s-a sfințit noua biserică grecocatolică, începută în anul 1997. Tot în această capelă a fost instalat de către Preasfințitul Ioan Șișestean, în decembrie 1994, preotul Vasile Sabadîș. Întrucât în anul 2012 călugărițele au plecat din Jibou, ordinul fiind constrâns de împrejurări să își reducă prezența în acest colț de țară, parohia, cu ajutorul credincioșilor, al Episcopiei și al altor binefăcători, a achiziționat proprietatea

28

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

respectivă, care în prezent slujește ca și casă parohială1.

Având datoria de a fi purtător de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureş, în data de 12 august 2012, Preasfinția Sa Vasile Bizău s-a aflat în mijlocul credincioșilor din parohia Jibou.

Vizita pastorală a Preasfinției Sale a fost prilejuită de hirotonirea întru preoție a diaconului Ioan Balea în fața comunității pe care o va păstori.

După citirea de către părintele protopop Cristian Albu a decretului de numire a noului preot în funcția de administrator parohial, Preasfinția Sa Vasile a mulțumit părintelui Vasile Sabadîș pentru îndeplinirea misiunii sale de preot, învățător și păstor în comunitatea din Jibou timp de 17 ani.

Ziua de 9 decembrie 2012 – cea de-a 27-a Duminică după Rusalii (a femeii gârbove) și sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri – a reprezentat pentru credincioșii parohiei greco-catolice din Jibou un prilej de bucurie și de înălțătoare trăire spirituală, comunitatea sărbătorind în această duminică hramul bisericii sale parohiale, Neprihănita Zămislire.

Preoții și poporul au întâmpinat sosirea Ierarhului locului, PS Vasile, Episcop eparhial de Maramureș și a PS Claudiu, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, actualmente episcopul eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, fiu al orașului Jibou (nepot al preotului de pie memorie Victor Vancu).

Cu ocazia sărbătoririi hramului, PS Claudiu a avut bunăvoința de a aduce în parohia din

Jibou moaștele celor 12 Sfinți Apostoli – dăruite Bisericii Greco-Catolice și Preafericirii Sale Cardinal Lucian de către Sfântul Părinte – care, la terminarea Sfintei Liturghii, au fost expuse spre venerare2.

Cu prilejul celebrării la nivel mondial a săptămânii în care Bisericile și Comunitățile Ecleziale de pe întreg mapamondul se roagă pentru unirea creștinilor, sâmbătă 25 ianuarie 2014, în biserica parohială greco-catolică din Jibou a avut loc un moment de rugăciune la care, pe lângă credincioșii comunității, răspunzând invitației parohului greco-catolic, părintelui Ioan Balea, au participat părintele Dan Drăgan, protopopul ortodox de Jibou, și părintele Hogye Gal Roberto, pastorul comunității reformate din oraș, însoțiți de credincioși din parohiile domniilor lor. În data de 16 aprilie 2017, în Duminica Învierii Domnului, din dorința de a aduce pentru cei 21 de bătrâni găzduiți la Centrul de Îngrijire a Vârstnicilor din Jibou o fărâmă din lumina Învierii, credincioșii parohiei Neprihănita Zămislire din Jibou, s-au mobilizat cu dorința de a le oferi masa din ziua de Paști și de a petrece împreună cu ei câteva momente de o încărcătură spirituală aparte3.

Cu binecuvântarea Preasfințitului Vasile Bizău, în data de 30 septembrie 2018, a avut loc instalarea noului paroh în persoana părintelui Matei Claudiu Chiriloaei.

Lăsăm în urmă o parohie vie și dinamică, unită în rugăciune și aplecată spre nevoile spirituale ale întregii comunități din Jibou, purtând în suflet speranța că ajutați de harul lui Dumnezeu vor rămâne în continuare vrednici lucrători în via Sa. http://episcopiamm.ro/index.php/component/k2/ item/1096-parohia-greco-catolica-jibou 2 https://www.catholica.ro/2012/12/13/doi-episcopila-hramul-bisericii-din-jibou/ 3 http://episcopiamm.ro/index.php/stiri/protopopiateparohii/item/898-bucurie-pascala-la-centrul-deingrijire-a-varstnicilor-din-jibou 1

Lumina Credinței

lecturi răzlețe

29

Cine a fost Fericitul Alexandru Rusu?

Pr. dr. George Marius Nicoară Din filele unei istorii aproape contemporane, ni se propune de către Biserică un model de trăire, de valori, model care grăiește cu atât mai mult astăzi, timp în care, cu siguranță, creștinul are mai mare nevoie de susținere înspre desăvârșirea lui.

Căutând să rămânem câteva momente în revederea acestui Fericit martir, vom observa câteva aspecte biografice și părerile unor persoane cu privire la caracterul și felul de a fi și de a trăi a Fericitului Alexandru Rusu.

Cele pomenite în continuare au la bază cartea Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români, volum îngrijit de doamnele Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, apărut la Editura Humanitas.

Așadar, cine a fost Fericitul Alexandru?

A fost fiul preotului Vasile Rusu și al Rozaliei Sabo (fiică a preotului canonic Ioan Antonelli,

militant de vază în perioada pașoptistă. Născut la 22 noiembrie 1884 în județul Mureș, în localitatea Șăulia de Câmpie, tânărul Alexandru s-a remarcat încă din fragedă pruncie prin studiu asiduu, înconjurat de modele vrednice de urmat.

Studiază liceul în Blaj, urmând studiile superioare de teologie la Budapesta, unde își încheie periplul academic încununat de un doctorat în drept bisericesc. Lucrare de doctorat ce a fost tradusă cu aportul și îngrijirea prof. univ. dr. Cornel Munteanu.

Este hirotonit preot la Blaj, unde își desfășoară misiunea de preot și om de cultură.

Devine profesor de teologie la Academia din Blaj, acolo unde acoperă mai multe misiuni în Tribunalul Bisericesc, efectuează auditul contabil al Eparhiei, este, de asemenea, președinte al comisiei de examinare a profesorilor de religie, activează în plan formativ și catehetic, conduce reviste de teologie și cultură. Scrie mai mult de 500 de articole în revista Cultura creștină, colaborând și cu ziarul Unirea din Blaj și în Gazeta de Transilvania de la Cluj-Napoca.

• PS Alexandru Rusu, vizită pastorală la Mănăstirea Bixad, Ţara Oaşului, 15 august 1940 •

Hirotonirea întru episcopat

Odată cu înființarea Eparhiei de Maramureș, în anul 1930, se ridica necesitatea unui păstor vrednic, plin de curaj.

Sinodul Bisericii GrecoCatolice de atunci l-a ales pe părintele Alexandru Rusu să îndrume noua eparhie, fiind hirotonit în data de 31 ianuarie 1931 în catedrala din Blaj și înscăunat în noua catedrală din Baia Mare în 2 februarie.

30

lecturi răzlețe

Iată ce se citește la pagina 130 din cartea mai sus pomenită: „O primă necesitate a fost organizarea noii eparhii: parohiile au fost grupate în protopopiate, iar cele 5 rutene au fost grupate într-un vicariat special, cu sediul la Cernăuți.

Lumina Credinței ci și de a lua contact cu autoritățile politice și cu reprezentanții celorlalte culte: de pildă, în prima vizită la Sighet a fost întâmpinat de prefect și de senatorii aflați acolo, precum și de reprezentanții Bisericii Catolice de rit latin, ai Bisericii Reformate și ai Cultului Mozaic”.

• PS Alexandru Rusu, vizită pastorală în parohia Breb, Maramureș, 27 iunie 1933 •

Vocațiile la preoție erau numeroase (42 numai în primul an) și episcopul s-a preocupat de buna lor formare: au fost trimiși majoritatea la Academiile Teologice din Blaj, Cluj și Oradea, iar 5 dintre ei – la Roma și Strasbourg. Sunt create și instituții necesare: tribunalele bisericești, capitlul catedralei, asociațiile de credincioși etc. În 1931 se organizează comemorarea a 1500 de ani de la Conciliul din Efes, prin pelerinaje și celebrări speciale. Se stabilesc datele de pelerinaj: 29 iunie la Bixad, 15 august la Moisei și 8 septembrie la Șișești. Credincioșii participau în număr atât de mare, încât chiar și după arestarea episcopului și după suprimarea comunității călugărilor bazilieni de la Bixad, în 1948, Securitatea se temea de aceste pelerinaje.

Noul episcop își vizitează cu zel parohiile: vizita e nu doar prilej de a-i cunoaște pe credincioși,

Ce spunea un preot despre Fericitul Alexandru?

Părintele Grigore Balea, unul dintre preoții Eparhiei de Maramureș din perioada episcopatului Fericitului Alexandru Rusu, spunea următoarele: „În opinia credincioșilor și a clerului, portretul spiritual al episcopului Alexandru Rusu era ca al unui ascet, cu o viață severă cu el însuși și cu o puritatea morală deosebită. Nu admitea niciun compromis din partea clericilor în detrimentul moralei sau al compromiterii în fața credincioșilor și nu admitea nici neglijențele în privința întreținerii altarului.

De asemenea, recomanda ordinea în actele și arhiva parohiei. Ori de câte ori primea informații despre abaterile clericilor, aceștia

Lumina Credinței erau convocați în audiență, unde purta discuții cu o politețe și cu un respect deosebit față de personalitatea inculpatului. Recomandările ce le făcea erau axate pe argumentația necesară ca cei în cauză să vadă necesitatea spirituală pentru îndreptarea lor. Alteori îi trimitea pe o perioadă oarecare la mănăstire. În general, îi copleșea pe cei chemați în audiență prin politețea și bunătatea lui. Clericii «îi purtau emoții» nu pentru severitatea lui, ci pentru bunătatea lui și pentru rușinea de a nu-l fi ascultat. Nu a fost calomniat nici de preoți,

lecturi răzlețe

31

a preoților și bucuria împărtășirii cu păstorul lor: „La pelerinajul din 15 august 1948 la Moisei am fost prezent și eu, ca teolog. Cu această ocazie, episcopul a vorbit credincioșilor despre pericolul în care se află Biserica Greco-Catolică, despre timpul în care se vor cere jertfe și sacrificii atât clericilor, cât și credincioșilor. În acele împrejurări, ca sprijin moral și ca directive de acțiune, sugera să îl urmeze în exemplu și să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu ori de câte ori vom fi încercați. Cel mai semnificativ

• PS Alexandru Rusu, vizită pastorală în parohia Vadu Izei, Maramureș, 26 iunie 1933 •

nici de credincioși, ci admirat pentru ținuta lui morală în orice situație. Avea o statură înaltă, o înfățișare impunătoare, inspira bunătate îmbinată cu severitate, ochii mari și luminoși și vocea puternică cu un timbru plăcut... Avea o înțelepciune și pioșenie ce impresiona, fiind înzestrat cu forță spirituală deosebită, om curajos care nu făcea compromisuri”.

Este cunoscut, așadar, faptul că Fericitul Alexandru în perioada episcopatului său a făcut numeroase vizite pastorale și a instituit mai multe locuri de pelerinaj. O altă mărturie arată lămurit prezența numeroasă a credincioșilor și

moment, care m-a tulburat și m-a emoționat, a fost în timpul unei Liturghii de la pelerinajul din 15 august 1948 la Moisei. În timpul predicii s-a iscat o furtună cu torente de ploaie.

Toată lumea se pregătea să fugă spre un adăpost. Episcopul Alexandru Rusu s-a oprit, și-a îndreptat privirea spre norii care-și vărsau ploaia și cu o voce puternică, fără nicio ezitare, a rostit rugăciunea următoare: «În numele lui Isus Hristos, vă poruncesc vouă, norilor, să vă opriți ploaia!»Lumea a rămas înmărmurită.

Toți se uitau la Episcop și la nori. Nu au trecut nici două minute și ploaia s-a oprit”.

32

lecturi răzlețe Ca semn de încheiere

Cuvintele domnului Gabriel Liiceanu, ce conchide volumul Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români, ar putea fi un alt semn pentru încadrarea mai largă a figurii Fericitului Alexandru Rusu în corul de fericiți episcopi martiri beatificați de Papa Francisc la Blaj în 2 iunie 2019.

Iată cum este prezentată, de asemenea, și chipul unei Biserici biruitoare ieșită din deșertul jertfei prin statornicia episcopatului greco-catolic de atunci:

Lumina Credinței greco-catolici povestit în acest pagini s-a petrecut în raport cu o comunitate de credință și cu un jurământ de slujire prin care ei nuși mai aparțineau ca inși. Se puneau cu viața lor de zi cu zi la dispoziția celorlalți, devenind garanții celor mai înalte valori ale noastre ca oameni. Între gând, faptă și cuvânt nu a existat în ei niciodată o fisură. Și au făcut toate acestea neîngâmfați, cu umilință și cu iubire adevărată de semeni.

Proba cea mai înaltă a slujirii este să nu abjuri de la un legământ pe care l-ai făcut cu oamenii în fața lui Dumnezeu. Când, în 1948, comuniștii

• PS Alexandru Rusu, vizită pastorală în parohia Medieşu Aurit, Satu Mare •

„Martiri ai credinței, martori ai fericirii, sfinți... Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care au trăit în curățenie morală, care au vorbit despre fericire, care au trăit asemenea sfinților.

Mulți români de-a lungul deceniilor comuniste au murit în penitenciare, au avut parte de experiențe atroce și de privațiuni teribile. De ce doar unii dintre ei sunt canonizați?

Pentru că martiriul celor șapte episcopi

au desființat Biserica Greco-Catolică, al cărei rol a fost uriaș în nașterea sentimentului de nație a românilor, în educarea lor și în apariția conștiinței latinității noastre, le-au cerut episcopilor să se lepede de legământul făcut de Biserica lor în urmă cu 248 de ani. Cu toții au luat această cerință ca pe o insultă. Și au ales, cum spunea unul dintre ei, marea cinste a temniței pentru credință”.

Lumina Credinței

apariții editoriale

Pelerinaj la Cimitirul Săracilor, Sighetu Marmației – 8 mai 2021

Ziua Școlii Ep. Dr. Alexandru Rusu, Baia Mare – 10 mai 2021

Sărbătoarea Fericiților episcopi martiri greco-catolici români, Baia Mare – 2 iunie 2021