Lumina credintei 1/2014

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1407)

Anul IV, nr. 1/2014

Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte: PSS Vasile Bizău

Redactor-şef:

Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Emil-Marian Ember Pr. Daniel Pop Pr. dr. mircea manu Ier. Ioan Laurian Daboc osbm Diacon Lucian Lechinţan s.j.

Dr. Lucian Turcu Drd. Marian Susa

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN 2248 – 2466

din sumar: Cuvântul păstorului

Fragmente liturgice Cred Doamne şi mărturisesc...

Cuvântul scripturii

Pâinea vieţii Interferenţe biblice Fundamentele Sfintei Euharistii din Noul Testament Spiritualitate Sfânta Taină a Euharistiei în Icoana Sfintei Treimi Învăţătura bisericii Taina Sfintei Euharistii în viziunea Catehismului Bisericii Catolice Sfinţii părinţi Chemaţi la aceeaşi Masă Euharistia, Taina unităţii legea bisericii Comunicarea în cele sfinte Crâmpeie istorice Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş? (VI) In Memoriam!

Părintele Ioan Drăguş (1912-1950) Evanghelia în artă Euharistia, izvor de comuniune şi de acţiune. Consideraţii pe seama scenei Împărtăşirii Apostolilor Etica Creştină Euharistia şi viaţa morală Prezentarea Parohiilor Parohia „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” Buşag Prezentare Carte Scrisoarea enciclică Lumen fidei Viața Consacrată Ordinul Sfântului Vasile cel Mare în România: ieri şi astăzi (II)

1 2-4 4-7 7-9 9 - 11 11-12 13-15 15-17 18-20 21-22 23-25

25-27 27-28 28-30 30-32

Imagine coperta 1: Jertfele lui Melchisedec, Avraam şi Abel (mozaic, sec. VI). Basilica Sant` Apollinare in Classe, Ravena.

Cuvântul Păstorului

Parcurgem perioada Postului Mare cu gândul îndreptat înspre chemarea Domnului: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă și credeți în Evanghelie” (Mc.1,15).

O perioadă liturgică deosebită, cu profunde conotații biblice, Postul Paștelui ni se prezintă și anul acesta ca un timp de pregătire, de rugăciune și de convertire. Fiecare eveniment major din viața unei persoane sau comunități este precedat de pregătirea lui, tocmai pentru a spera într-o bună reușită și într-o participare bucuroasă și împlinitoare la Sărbătoare. Pentru a gusta din bucuria Domnului care a învins păcatul și moartea, așa cum sărbătoarea Paștelui ne propune, avem nevoie de o aprofundare a comuniunii noastre cu Dumnezeu, de o reînnoire a minții și de un angajament mai ferm în a participa împreună cu Isus la împlinirea voinței Tatălui Ceresc.

Scrisoarea Sanctității Sale Papa Francisc pentru Postul Mare a acestui an vine în ajutorul nostru, fiii săi sufletești, pentru a ne facilita perioada de pregătire cu întreprinderea unor gesturi concrete în folosul semenilor noștri: săracii de azi.

Pornind de la versetele Epistolei a doua către Corinteni: „Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos, că El bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Cor.8,9), Sfântul Părinte ne invită la o meditație rodnică

pentru a intra în dimensiunea sufletească a inimii lui Isus care „Dumnezeu fiind din fire n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând (...) S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte de cruce”(Fil.2,7-8).

Viața creștină nu este autentică în afara matricei ei originare și fără dimensiunea sufletească a simțământului milostivirii. Isus Hristos bogat fiind a sărăcit pentru noi și aceasta cu scopul de a ne îmbogăți prin gesturile Sale de solidaritate și dăruire desăvârșită a iubirii și milostivirii Sale. Postul Mare este perioada potrivită pentru a ne privi mai atent pe noi înșine, revizitând motivațiile care ne fac să fim anoști, indiferenți, insensibili, nemulțumiți, clevetitori, cu inima împietrită, pentru a dezlega obișnuințele nefructuoase și a elibera aspirațiile profunde ale inimii care suspină după pace, bucurie, înțelegere și împlinire. A dărui, a ne face aproapele celui sărac, a ne asuma greutățile care vin din participarea la suferința celui de lângă noi, este calea hristică a parcurgerii deșertului lumii contemporane.

Acest număr al revistei noastre este dedicat Tainei Sfintei Euharistii, urmând planul propus de a prezenta toate cele șapte Sfinte Taine.

Așa precum este necesară credința pentru a ne apropia de Sfânta Împărtășanie, tot atât de necesară este dragostea împărtășită semenilor noștri, în special celor nevoiași și săraci pentru a face vizibil misterul credinței. Sărăcia se diferențiază de mizerie care este o sărăcie fără speranță și ea poate fi de mai multe feluri. În a sa scrisoare, Papa enumeră trei feluri de mizerie: materială, morală și spirituală. Toate aceste forme de lipsuri majore le întâlnim în jurul nostru și ele constituie țesutul mental al unei societăți îndepărtate de Dumnezeu. Cine crede că nu are nevoie de dragostea lui Dumnezeu oferită lumii în Hristos și își este suficient sieși, confirmă prin această atitudine, mizeria spirituală care cauzează destine neîmplinite. Antidotul acestei mizerii este Evanghelia care în Sfânta Euharistie se comprimă în esențialitatea ei: dragostea lui Dumnezeu dăruită omului. Rămâne deschis răspunsul nostru!

Dorim tuturor cititorilor revistei noastre, un parcurs senin și rodnic al Postului Mare, cu deplină bucurie a credinței în prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viețile noastre! †Vasile 1

Fragmente liturgice

Lumina Credinţei

Cred Doamne şi mărturisesc... „Cred, Doamne, şi mărturisesc...” Când meditez textul rugăciunilor recitate de credincioşi la Sfânta Liturghie înainte şi după primirea Sfintei Împărtăşanii, îmi vin în minte cele trei „acţiuni” sfinţitoare pe care Sfânta Pâine le imprimă pe calea spirituală a fiecărui suflet care o primeşte cu credinţă: a iubi, a apăra şi a trăi Sfânta Euharistie. Îmi amintesc, de asemenea, exemplul Sfântului Tarciziu, tânărul martir a cărui biografie a fost prezentată de Papa emerit Benedict al XVI-lea la audienţa generală din 4 august 2010 când s-a adresat tinerilor ministranţi veniţi în pelerinaj la Roma din întreaga Europă: „Sfântul Tarciziu era un tânăr care frecventa catacombele Sfântului Calixt aici la Roma şi era foarte fidel faţă de angajamentele sale creştine. […] Împăratul Valerian îi persecuta dur pe creştini, care erau constrânşi să se adune în ascuns în casele private sau, uneori, şi în catacombe, pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, a se ruga şi a celebra Sfânta Liturghie. Şi obiceiul de a duce Euharistia celor închişi şi celor bolnavi devenea tot mai periculos. Într-o zi, când preotul a întrebat, aşa cum făcea de obicei, cine era dispus să ducă Euharistia celorlalţi fraţi şi surori care o aşteptau, s-a ridicat tânărul Tarciziu şi a zis: «Trimite-mă pe mine». Acel băiat părea prea tânăr pentru o slujire aşa de angajantă! «Tinereţea mea - a spus Tarciziu - va fi cel mai bun adăpost pentru Euharistie». Preotul, convins, i-a încredinţat acea Pâine preţioasă spunându-i: «Tarciziu, aminteşteţi că o comoară cerească este încredinţată grijilor tale slabe. Evită căile frecventate şi nu uita că lucrurile sfinte nu trebuie să fie aruncate la câini şi nici mărgăritarele la porci. Vei păzi cu fidelitate şi siguranţă Sfintele Taine?» «Mai degrabă voi muri - a răspuns hotărât Tarciziu - decât să le cedez». De-a lungul drumului a întâlnit pe stradă câţiva prieteni, care apropiindu-se de el i-au cerut să meargă cu ei. La răspunsul său negativ ei - care erau păgâni - au devenit suspicioşi şi insistenţi şi şi-au dat seama că strângea ceva la piept şi pe care părea să-l apere. Au încercat să-l smulgă, dar în zadar; lupta a devenit tot mai furioasă, mai ales când au aflat că Tarciziu era creştin; […] au aruncat cu pietre în el, dar el nu a cedat. Muribund, a fost dus la preot de către un oficial pretorian pe nume Quadratus, devenit şi el, în ascuns, creştin. A ajuns acolo lipsit de viaţă, dar strâns la piept ţinea 2

încă o mică pânză de lână cu Euharistia. A fost înmormântat imediat în catacombele Sfântului Calixt. Papa Damas a făcut o inscripţie pentru mormântul Sfântului Tarciziu, conform căreia tânărul a murit în anul 257. Martirologiul Roman fixează data la 15 august şi în acelaşi Martirologiu se prezintă şi o frumoasă tradiţie orală, conform căreia pe trupul Sfântului Tarciziu n-a fost găsit Preasfântul Sacrament, nici în mâini, nici în haine.

S-a explicat că particula consacrată, apărată cu viaţa de micul martir, devenise carne din carnea sa, formând astfel cu însuşi trupul său, o unică Pâine nepătată oferită lui Dumnezeu.” 1 A iubi, a apăra şi a trăi Sfânta Euharistie... Să vedem cum ne conduc pe această cale rugăciunile Bisericii noastre. În Liturghia bizantină şi aici mă refer, desigur, la practica celebrării locale, se recită public, pentru şi împreună cu credincioşii trei rugăciuni înainte de cuminecare. Prima rugăciune se constituie ca o mărturisire de credinţă şi totodată o recunoaştere a nevredniciei umane, exprimate prin cuvintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu2, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu3. Cred că ce iau este cu adevărat însuşi preacurat Trupul Tău şi însuşi preacinstit Sângele Tău. Deci mă rog ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile cele de voie şi cele fără de voie, care le-am făcut cu cuvântul sau cu lucrul, cu ştiinţa şi cu neştiinţa; şi mă învredniceşte, fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.”4 Sfântul Ioan Gură de Aur, reflectând asupra acestui moment, se opreşte impresionat din exegeză: „Ştiu că nimeni dintre noi nu este scutit de greşeli, nimeni nu se poate lăuda că ar avea o inimă curată. Îngrozitor este însă nu atât a nu avea inima curată ci mai ales, neavând-o astfel, să nu alergăm la Cel ce poate să o curăţească... Cine a fost odinioară mai păcătos decât vameşul? Totuşi, el n-a avut decât să zică: «Doamne, fii milostiv faţă de mine, care sunt un păcătos» şi s-a pogorât din Templu mai îndreptat decât fariseul. Ce putere a fost în aceste cuvinte? În cuvinte, niciuna; toată puterea se afla în căldura cu care au fost spuse sau, mai degrabă, nu numai în această căldură, ci, înainte de orice, în bunătatea lui Dumnezeu.”5 A doua rugăciune – dacă studiem cu atenţie

Fragmente liturgice Liturghierul6 – o identificăm şi în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi observăm că este vorba, de fapt, de imnul heruvimic prescris pentru Liturghia din Joia Mare: „Cinei tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş primeşte-mă, că nu voi spune duşmanilor Tăi taina Ta, nici sărutare-ţi voi da, ca şi Iuda, ci ca tâlharul mărturisesc ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta.” În sfârşit, rugăciunea a treia: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie împărtăşirea sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre vindecarea sufletului

şi a trupului” este considerată de liturgişti, pe bună dreptate, o variantă simplificată a ultimei rugăciuni din Rânduiala Sfintei Cuminecături.7

Preotul adresează chemarea la cuminecare, arătând Potirul credincioşilor, din Uşile Împărăteşti: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi”. Invitaţia la împărtăşire s-a exprimat de-a lungul veacurilor prin diferite variante, forma ei cea mai dezvoltată fiind cea amintită în Comentariul liturgic al Sfântului Gherman I al Constantinopolului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă de Hristos, Dumnezeul şi împăratul vostru!”8 În acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea creştinilor: „Feriţi-vă de a crede că ceea ce mâncaţi acum ar fi pâine, sau că ceea ce beţi ar fi vin. Când vă apropiaţi, să nu credeţi că primiţi dumnezeiescul Trup din mâna unui om, ci reprezentaţi pe înşişi serafimii cu un cleşte oferindu-vă focul luat de pe altarul din cer, ca

în vedenia lui Isaia9.” De asemenea, credincioşii trebuie să se apropie de Sfânta Euharistie cu credinţa în prezenţa reală a Domnului Dumnezeu, exprimată de răspunsul pe care îl dau chemării cu cuvintele psalmistului: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.”10

După împărtăşire, în afara ecteniei de mulţumire prescrisă de rubrică, în multe parohii din Maramureş se recită rugăciunea din Rânduiala pentru Cuminecarea Bolnavilor atribuită Sfântului Chiril Alexandrinul11 care, deşi nu este cuprinsă în Liturghier, a fost adăugată aici probabil datorită frumuseţii şi profunzimii ei: „Trupul Tău cel sfânt, Doamne Isuse Hristoase Dumnezeul nostru, să-mi fie mie spre viaţa veşnică, şi scump Sângele Tău spre iertarea păcatelor.

Fie mie cuminecarea aceasta spre bucurie, sănătate, şi veselie. Şi la înfricoşata a doua venirea Ta învredniceşte-mă pe mine păcătosul, să stau de-a dreapta măririi Tale, pentu rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi.

Amin.”

Rugăciunea „oficială” de mulţumire după primirea Sfintei Împărtăşanii este, desigur, ectenia finală: „Drepţi, împărtăşindu-ne cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, cele fără de moarte, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului.”12 Drepţi, adică în picioare, şi cu „cugetul înălţat, să ne exprimăm mulţumirea pentru sfintele şi dumnezeieştile daruri ce ni s-au împărtăşit prin cereştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine”13. Şi pentru că oficiul se apropie de final şi urmează să ne întoarcem la viaţa şi activităţile noastre cotidiene, îi cerem Domnului harul de a petrece restul zilei şi întreaga noastră viaţă „desăvârşit sfântă, cu pace şi fără de păcate”, aşa cum ne sfătuieşte Apostolul Neamurilor: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o 3

Cuvântul Scripturii jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu.”14 Aici vedem scopul final al împărtăşirii noastre, îndemnul la „a trăi” Euharistia, exprimat foarte clar şi direct de Sfântul Părinte Papa Francisc în cateheza susţinută la audienţa generală din 12 februarie 2014: „O celebrare poate să fie ea impecabilă din punct de vedere exterior, foarte frumoasă, dar dacă nu ne conduce la întâlnirea cu Isus Hristos, riscă să nu aducă nici o hrană pentru inima noastră şi pentru viaţa noastră. În schimb, prin Euharistie, Hristos vrea să intre în existenţa noastră şi să o impregneze cu harul Său, aşa încât în fiecare comunitate creştină să fie coerenţă între liturgie şi viaţă.”15 În 1969, ziaristul Malcom Muggeridge a fost trimis la Calcuta pentru a realiza un reportaj despre viaţa Maicii Tereza. Vizitând prima casă înfiinţată de surori, a rămas impresionat când a văzut mulţimea de oameni grav bolnavi, găzduiţi şi îngrijiţi acolo cu mare dragoste: muribunzii aveau ochii luminaţi de iubirea experimentată în acea casă. Ziaristul a întrebat: „Unde găsiţi puterea pentru a trăi în mijlocul atâtor suferinţe?”

Maica Tereza a răspuns imediat: „Forţa noastă este Euharistia!” Atins în profunzimea sufletului de exemplu şi de răspuns, ziaristul englez s-a convertit şi după câţiva ani a primit botezul, spunând: „Am cerut botezul şi doresc să devin catolic pentru a primi Euharistia care în acele surori face minunea iubirii. Doresc să o am şi eu!”

A iubi, a apăra şi a trăi Sfânta Euharistie...

Lumina Credinţei

Pâinea vieţii „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 11, 11).

Printre învăţăturile greşite pe care le răspândesc unii oameni în rândul credincioşilor noştri se numără şi aceea legată de Sfânta Împărtăşanie. Ei susţin că nu trebuie să luăm cuvintele Mântuitorului de la Cină în înţeles literal, ci în mod figurat deoarece prin cuvintele rostite la Cină Mântuitorul nu a făcut din pâine trup şi din vin sânge dumnezeiesc, ci doar o binecuvântare obişnuită asupra mâncării şi a mesenilor.

Pr. can. Emil GÎRBOAN

1 h t t p : / / w w w. e r c i s . r o / a c t u a l i t a t e / v i a t a . asp?id=20100807;http://ro.radiovaticana.va/ storico/2010/08/04/face%C5%A3i-l_tot_mai_prezent_pe_ isus_%C3%AEn_lume!:_peste_80_de_mii_d/rom-413216, accesat la 14 februarie 2014.

2 Mt 16, 16; In 6, 69.

3 1Tim 1, 15.

4 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Roma-Blaj, 1996, pp. 4445.

5 P. VINTILESCU, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, pp.

308-309.

6 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, p. 54.

7 Orologiul cel mare, Blaj, 1912, p. 496.

8 P. VINTILESCU, op.cit., p. 317.

9 Isaia 6, 6.

10 Ps 117, 26.

11 Euhologhion, Blaj, 1940, p. 103.

12 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, p. 46.

13 P. VINTILESCU, op.cit., p. 322.

14 Rom 12, 1.

15http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-demiercuri-12-feb-2014/, accesat la 14 februarie 2014

4

O altă obiecţie care se aduce este aceea că Euharistia nu poate fi o jertfă nesângeroasă a Mântuitorului, de vreme ce s-a adus pe Sine jertfă o singură dată, pe Golgotha, şi ea nu se mai poate repeta (Ev. 9,25; 10,14).

Este necesar să aducem răspuns la obiecţiile ridicate în lumina Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

Sfânta Împărtăşanie (Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii şi a vinului, se împărtăşeşte creştinului

Cuvântul Scripturii Trupul şi Sângele lui Isus Hristos spre viaţa cea de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului. Această Sfântă Taină a instituit-o în mod personal Domnul Isus în ajunul răstignirii Sale (Mt. 26,26-28; Mc. 14,2224; Lc. 22,19-20). Apoi a poruncit: „…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea” (Lc. 22,19).

Această lucrare a fost încredinţată spre săvârşire în mod exclusiv apostolilor Săi, episcopilor şi preoţilor hirotoniţi prin alegerea şi punerea mâinilor preoţeşti (Tit 1,3-9). Creştinii oricât de buni ar fi înaintea Domnului nu pot săvârşi această Taină întrucât este rânduită doar pentru episcopi şi preoţi. În Legea Veche, Dumnezeu a rânduit la preoţie pe Avram şi pe copiii copiilor lui, din neam în neam, până avea să vină Răscumpărătorul Mesia.

S-au găsit împotrivitori faţă de această stare preoțească, dar Dumnezeu n-a lăsat nepedepsită atitudinea lor: pe împăratul Osia l-a pedepsit cu lepră (2 Cr. 26,18); pe Core şi ai lui i-a înghiţit pământul (Nr. 16,22); pe Ieroboam şi casa lui a şters-o de pe faţa pământului (1 Re. 13,33-34).

Vedem că în Noul Testament, Domnul Isus, schimbând preoţia şi Legea Veche (Ev. 7,12), a rânduit preoţie nouă pentru a sluji cele sfinte şi a ierta păcatele celor ce se pocăiesc (In. 20,19-23; 2 Cor. 5,18-20; 1 Cor. 4,1). Aşa cum jertfa în Legea

Veche o aduceau numai preoţii aleşi din urmaşii lui Aron, la fel în Legea Nouă, jertfa Trupului şi Sângelui lui Hristos, o pot aduce numai cei aleşi şi sfinţiţi, preoţi şi episcopi, ca urmaşi ai Apostolilor. Dar, nici aceasta nu o pot săvârşi oricând, oriunde şi oricum.

Noi, credincioşii, n-avem dreptul să ne îndoim de prezenţa reală a lui Isus în pâinea şi vinul Euharistiei, căci lucrarea nu se săvârşeşte de o putere omenească după cum spune Ioan Gură de Aur: „Cel ce a săvârşit această lucrare la Cina de Taină, tot Acela o săvârşeşte şi acum. Preotul ţine locul slujitorului, iar darurile le sfinţeşte însuşi Hristos”.1 Domnul nostru Isus Hristos este de faţă, este prezent în Sfânta Împărtăşanie nu numai cu Trupul şi Sângele Său, ci şi cu sufletul şi dumnezeirea Sa, adică cu întreagă Lui fiinţă, alcătuită din cele două firi: dumnezeiască şi omenească. Acestea, aşa cum au fost unite şi nedespărţite în timpul vieţii Sale pământeşti, tot aşa sunt şi în Sfânta Euharistie. Sfântul Apostol Pavel vine şi susţine această învăţătură când scrie corintenilor: „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10,16). Ţinând seama de realitatea prezenţei lui Hristos în Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Apostol Pavel scriindu-le corintenilor îi avertizează în legătură cu urmările ce-i privesc pe cei ce se împărtăşesc în mod necorespunzător: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea din paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului.

Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta.

Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea lui însuşi, dacă nu deosebeşte Trupul Domnului Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţin dorm.

Dacă ne-am judeca singuri n-am fi judecaţi. (1 Cor. 11, 27-31)” Vers. 27 – Apostolul Pavel le reproşează celor din Corint lipsa de respect, indiferenţa şi nepăsarea acestora când se strângeau pentru Cina Domnului.

Vers. 28 – Apostolul Pavel le scrie corintenilor că nu te poţi apropia de Sfânta Euharistie în orice 5

Cuvântul Scripturii stare sufletească te-ai găsi. Se cere o cercetare sufletească, o evaluare a stării interioare.

Pavel sugerează corintenilor atunci şi nouă acum, să ne „judecăm” pe noi înşine. Adică, trebuie să ne mărturisim păcatul. Trebuie să iertăm. Trebuie să înapoiem bunul sustras. În general, trebuie să ne asigurăm de o stare sufletească corespunzătoare pentru a ne împărtăşi. Apostolul Pavel ţine să le amintească corintenilor că purtarea şi atitudinea nevrednică faţă de Trupul şi Sângele Domnului nu rămâne fără consecinţe.

Vers. 29 – A ne împărtăşi în mod nevrednic înseamnă a ne mânca şi bea propria noastră judecată pentru că nu deosebim Trupul Domnului. Trebuie să înţelegem şi să acceptăm că Trupul şi Sângele Domnului au fost date pentru îndepărtarea păcatelor noastre, aşa că să nu ne batem joc de sacrificiul pentru păcat prin lipirea noastră de el. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Împărtăşania luată cu nevrednicie nu mai este iertare ci osândă, nu mai este hrană ci otravă, nu mai este viaţă ci moarte.

Amintindu-ne de cazul lui Iuda: „Iuda după ce a luat bucăţica, Satana a intrat în el… a ieşit afară în grabă era noapte” (In. 13,27.30). Iuda avea în sufletul lui păcatul acela de a-L vinde pe Isus. Şi totuşi a luat din mâna Domnului aflându-se într-o stare de nevrednicie. Iuda nu-şi cere scuze, n-are regrete şi nu lasă nici un cuvânt de despărţire.

Pleacă. Evanghelistul Ioan notează că a ieşit „afară”. Câtă profunzime deţine în cazul acesta cuvântul afară. Da, Iuda a ieşit afară din prezenţa lui Isus, afară din cercul ucenicilor, afară din demnitatea de ucenic, afară din binecuvântarea şi ocrotirea Domnului sub care se găsea până atunci. „Şi era noapte”. Cina începuse, trecuse timp, se întunecase. Pentru Iuda era noaptea depărtării de Domnul şi a apropierii de noul său stăpân. De la lumină spre întuneric, din viaţă spre moarte (Mt. 27,5). Aici se încheie calea unei vieţi de credinţă şi de ucenicie a tuturor celor ce o urmează „ieşind afară” şi îşi oferă disponibilitatea unui alt stăpân, altul decât Isus.

Vers. 30 – Deoarece corintenii nu s-au judecat singuri şi nu au judecat păcatul din viaţa lor, faptul acesta a atras asupra lor judecata lui Dumnezeu, disciplinându-i pe unii cu boli fizice pe alţii cu moartea însăşi. Măsurile disciplinare 6

Lumina Credinţei tocmai le experimentau pe când le scria Pavel.

Vers. 31 – Apostolul Pavel afirmă în acest verset că dacă ne judecăm singuri, Dumnezeu nu va mai fi pus în situaţia să ne disciplineze şi pe noi.

Evreii de odinioară se socoteau pe ei mai presus decât toate naţiunile pământului. Şi aşa era. Erau poporul ales a lui Dumnezeu. Aceştia se lăudau cu faptul că aveau un Dumnezeu aparte, diferit de zeii celorlalte popoare, care nu se ferea să locuiască în mijlocul lor şi să le fie soţ de călătorie pe toate drumurile lor. Omul lui Dumnezeu, Moise zice: „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare care să aibă dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?”

(Dt. 4,7).

Cartea Proorocului Iezechiel (48, 35) se încheie cu marea promisiune că va veni vremea când Dumnezeu va locui veşnic cu credincioşii Lui, promisiune pe care o găsim repetată în Apoc.

21,3: „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei”.

Descriind cetatea aceea măreaţă şi bogată, proorocul zice că numele cetăţii va fi: „Domnul este aici” (Ez. 48, 35). Ne este dat să vedem cum proorocul Ezechiel anticipează vremea Bisericii creştine onorată cu prezenţa lui Hristos-Dumnezeu care a făcut această măreaţă făgăduinţă: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28,20). Ştim bine că, în Legea Veche, chivotul mărturiei nu era decât un simbol al prezenţei lui Dumnezeu. Acum noi, în Legea Nouă a harului, în Sfânta Euharistie, nu întâlnim un simplu simbol, ci avem aici pe Hristos întreg, cu toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2,9), petrecând printre noi. Pe drept cuvânt afirmă un teolog contemporan: „Cu cât mai multă îndreptăţire decât iudeii şi cu mai mare recunoştinţă, ni se cade nouă să strigăm: care este neamul de care dumnezeul lui să fie aşa de aproape ca Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl cheamă?” În concluzie, prin instituirea şi săvârşirea Sfintei Împărtăşanii, Hristos Domnul rămâne pururea real şi nemijlocit între noi. Aşa a fost voia Lui să rămână lângă fiecare generaţie a fiecărei epoci, lângă fiecare om, ca fiecare să-L afle când îl caută să-L poată simţi şi vedea. Împărtăşania este inseparabilă de altar şi

Interferenţe Biblice preoţie: Ev. 5,1-3; Ev. 13,10; 1Cor. 4,1. Împărtăşania realizează cea mai apropiată, cea mai intimă relaţie dintre Hristos şi credincios: In. 6,56. Împărtăşania instituie şi însufleţeşte unitatea şi părtăşia în Biserică: Fapte 2,42; 1 Cor. 10,17. Împărtăşania şterge şi curăţă păcatele noastre: 1 In. 1,7. Împărtăşania anticipează întoarcerea Domnului: „… până va veni El.” ( 1Cor. 11,26). Împărtăşania garantează şi anticipează învierea noastră. Ea este sămânţa din care va încolţi învierea noastră: In. 6,54.

Mântuitorul condiţionează mântuirea şi moştenirea vieţii veşnice de Împărtăşanie: In. 6,56. Împărtăşania are atât caracter de taină cât şi de jertfă. Are caracter de taină pentru că prin voia, puterea şi lucrarea Spiritului Sfânt, pâinea şi vinul se schimbă în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar cel care se cuminecă dobândeşte prin ea darul Spiritului Sfânt, iertarea păcatelor şi starea de har. Totodată, împărtăşania are şi un caracter de jertfă, pentru că întruneşte toate condiţiile unei jertfe: este Trupul Domnului care se „frânge” şi Sângele Domnului care se „varsă” pentru noi, spre iertarea păcatelor. (Mt. 26,28).

Nu în zilele noastre, ci în clipa când Isus a vorbit despre taina împăcării omului cu Dumnezeu prin Trupul şi Sângele Său s-a ivit mirarea şi scandalul cu privire la Trupul Său euharistic (In. 6,52). Dar Mântuitorul în faţa fariseilor scandalizaţi şi a apostolilor plini de mirare, nu numai repetă ideea, ci şi condiţionează mântuirea şi moştenirea vieţii de veci, de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.

Mântuitorul când urmărea să transmită şi să accentueze un adevăr de credinţă se folosea de cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun…”

(In. 6,47). Le-a folosit şi atunci când s-a referit la Sfânta Euharistie pentru ca să nu-i lase pe apostoli în rătăcire şi prin ei Biserica Sa. Având ca temei cuvintele Mântuitorului, precum şi ale Sfinţilor Părinţi, Biserica noastră cinsteşte, adoră şi se închină Sfintei Euharistii aşa precum Mântuitorul nostru ne-a învăţat.

Pr. Dr. Simion VOICU

1Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Matei-după S. Conev, Teologia Dogmatică ort., vol. IV, pag. 425.

Fundamentele Sfintei Euharistii din Noul Testament Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai însemnată pe care Biserica o înalţă Tatălui ceresc.

Este în același timp și una dintre cele mai mari mistere ale omenirii deoarece în cadrul ei se reactualizează patima, moartea și învierea lui Isus Hristos. În cadrul Sfintei Liturghii, Isus se coboară pe altar sub forma pâinii și a vinului, dăruindu-se credincioșilor. În acest număr al revistei noastre dedicat Sfintei Euharistii, vom încerca a explica câteva fundamente ale acestui mister așa cum sunt întâlnite în Noul Testament.

Sfânta Scriptură ne arată care este planul lui Dumnezeu cu noi oamenii și anume ospățul Mirelui Ceresc. Pentru acest ospăț ceresc fiecare om este chemat să trăiască în toate zilele vieții sale în conformitate cu învăţătura lui Dumnezeu și să fie cu băgare de seamă la faptele sale. Profetul Isaia, în secolul VII înainte de Hristos și Zaharia 200 de ani mai târziu, prezintă ospăţul ca pe o

7

Interferenţe Biblice imagine a timpului mesianic: „Și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase... și în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele și perdeaua care acoperă toate popoarele. El va înlătura moartea pe vecie! Și Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate fețele” (Is 25, 6-8).

Aceasta este intenția lui Dumnezeu și anume un ospăț unde fiecare să-și aibă locul lui, fiecare să aibă posibilitatea de a asculta și de a fi ascultat; de a iubi și de a fi iubit1. Înainte de eliberarea din robia Egiptului, Dumnezeu le cere evreilor prin Moise ca fiecare să-și ungă ușciorii casei cu sângele unui miel adus jertfă. Astfel evreii vor scăpa atunci când Îngerul Domnului va lovi fiecare întâi născut din Egipt. Însă acest miel avea să devină semn, simbol al Mielului lui Dumnezeu așa cum îl numește Ioan Botezătorul pe Isus Hristos când îl vede la râul Iordan: „Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii” (In. 1, 29). În timpul vieții publice, Isus este deseori întâlnit mâncând alături de persoane din diferite categorii sociale. Luca îl prezintă prânzind cu vameșul Levi, apoi în casa fariseului Simon şi în cea a Martei și Mariei din Betania. După ce Zaheu, căpetenia vameșilor din Ierihon, îl invită în casa lui, se hotărăşte să-și schimbe viața, smulgând de la Isus afirmația: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19. 9). Însă ospățul cel mult așteptat de Hristos este Ultima Cină împreună cu apostolii Săi în zorii Patimii Sale mântuitoare2. În acest context, Isus Hristos instituie Taina Sfintei Euharistii dăruindu-se sub forma pâinii și a vinului apostolilor și prin ei nouă.

Termenul Euharistie provine din grecescul eucharistein, și înseamnă tocmai a aduce mulțumire. Pentru evrei și iudeo-creștini a aduce mulțumire însemna a-i aduce laudă lui Dumnezeu, aceasta fiind o expresie fundamentală a rugăciunii.

O altă referință la Euharistie întâlnită în Noul Testament este frângerea pâinii. Termenul este folosit de Sfântul Luca, „Și luând pâinea...”(Lc. 22, 19; Fapte 2. 42), unde Euharistia este văzută ca și împărtășire. Cei care frâng pâinea trebuie mai apoi să-și ofere viața pentru alții, la fel cum Isus Hristos se dă pe Sine pentru mântuirea lor3. Cu privire la instituirea Sfintei Euharistii, Sfinții Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca fac referire la cuvintele rostite de Hristos de la Ultima Cină: „...a luat Isus pâine și, binecuvântând, a frânt și le-a dat lor și a zis: Luați mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți.

8

Lumina Credinţei Și a zis lor: Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă” (Mc. 14, 22-24).

Aceiași evangheliști vorbesc despre o pregătire amănunțită a Cinei: „În cea dintâi zi a Azimilor, au venit ucenicii la Isus și L-au întrebat: Unde vroiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?” (Mt. 26,17; Mc. 14, 12-16; Lc. 22, 7-13). În timpul cinei, când s-a făcut seară (Mt. 26, 20), Isus își manifestă dorința de a-și duce la desăvârșire misiunea mântuitoare, prin Patima, Moartea și Învierea Sa: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paște, mai înainte de patima Mea” (Lc. 22.14). Dar observăm că prin anumite gesturi pe care le face, Isus Hristos face aluzie la paștele iudaic. Precum odinioară, când cel mai mare din familie lua paharul și îi aducea laudă lui Iahve, la fel și Isus, „luând paharul a mulțumit și a zis...”(Lc. 22,17); apoi, paharul după cină (Lc. 22, 20; 1. Cor. 11, 25); iar paharul binecuvântării, se asociază cu lauda adusă lui Iahve împreună cu cântarea de Psalmi: „…și după ce au cântat laude, au ieșit în Muntele Măslinilor” (Mt. 26, 30). Prin cuvintele Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea, Isus reactualizează ritualul eliberării poporului evreu din robia Egiptului. Acum însă ritualul Vechiului Testament este înlocuit cu cel al Noii Alianțe pe care Mântuitorul o realizează prin patima, moartea și învierea Sa. Astfel, El instituie un ritual permanent, un ritual care se va repeta de-a lungul secolelor pentru a actualiza noul sacrificiu, noul Paște, prin care Isus Hristos se dăruiește omenirii sub forma pâinii și a vinului.

Acest sacrificiu va fi descris și de Sfântul Pavel în prima Epistola către Corinteni. Adresânduse celor din Corint, tocmai pentru a restabili adevăratul sens al celebrării euharistice, Apostolul face referință la tradiția primită de la Domnul (1 Cor. 11, 23), învățându-i astfel pe cei din Corint, ceea ce el la rându-i a primit: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine. Și, mulțumind a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.

Asemenea și paharul după Cină, zicând: „Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu” (1 Cor. 11, 23-24). Participând astfel la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului participăm în mod real la sacrificiul lui Hristos, iar prin acesta se proclamă în mod real și obiectiv moartea și învierea Domnului. La fel o spune și rugăciunea de după cuvintele consacratoare, de la Liturghia Sfântului Vasile: „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea.

Că de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți

Spiritualitate bea paharul acesta, moartea mea o vestiți, învierea mea o mărturisiți”.

Spre deosebire de ceilalţi Sfinţi Evanghelişti și de Sfântul Pavel, evanghelia lui Ioan nu specifică textul liturgic de la Cina Domnului în descrierea Ultimei Cine cu discipolii Săi. În schimb Ioan menționează momentul spălării picioarelor de către Mântuitorul și adaugă un lung discurs de adio din partea lui Hristos unde se specifică efectele Cinei Domnului pentru viața creștinilor4 (In. 13,1 - 17, 26). Temele principale ale discursului sunt credința, iubirea, pacea, unitatea în Hristos, persecuțiile, Spiritul ca și Mângâietor, identitatea creștină și misiunea universală.

Cu câteva capitole înainte de a descrie scena spălării picioarelor, Sfântul Ioan prezintă un alt discurs al Mântuitorului imediat după înmulțirea pâinilor (In. 6, 1-15). Se pune accentul în mod particular pe anumite teme din Exod făcându-se referință la Isus, la cuvântul Său și la Euharistie ca fiind pâinea coborâtă din cer5. Cei care se fac părtași Trupului și Sângelui Său rămân în El, precum și El rămâne în ei: „Eu sunt Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care o voi da pentru viața lumii este Trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In. 6, 51-54).

Iată așadar scopul nostru, de a fi înviați de Isus Hristos în ziua de apoi pentru viața veșnică, pentru a putea participa la Ospățul Mielului, iar cel mai important mijloc pentru dobândirea vieții veșnice este o deplină comuniune cu El prin participarea demnă la Taina Sfintei Euharistii, din cadrul Sfintei Liturghii, unde îl primim pe Isus Hristos sub forma pâinii și a vinului. Și primindu-L cu vrednicie, rămânem în El și El rămâne în noi.

Drd. Marian SUSA

1 Cf. Eucarestia, în Nuovo Dizionario di Spiritualità (a cura di L. BORRIELLO), Città del Vaticano, 2008, pp.

294-297.

2 Cf. G. T. NITTI - A. STRUMIA, Scienza e fede, Città del Vaticano , 2002.

3 Cf. S. MARSILI - A. NOCENT, Eucarestia, teologia e storia della celebrazione, Milano, 1994.

4 Cf. Liturghier, apărut cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Domn Dr. Vasile Suciu, Arhiepiscop și Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, Blaj, 1931, p. 144.

5 Cf. Eucarestia-Cuore della Chiesa, în J. RATZINGER, Opera omnia. Teologia della liturgia,vol. XI, Città del Vaticano, 2010, pp. 347-411.

6 Cf. Ibidem, p. 351.

Sfânta Taină a Euharistiei în icoana Sfintei Treimi Sfânta Treime constituie baza cunoaşterii credinţei creştine. Printre cei care interpretează această temă, îi regăsim în Occident pe Sfântul Augustin, iar în Orient pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe fratele său Sfântul Grigore de Nyssa. Biblioteci pline cu literatura asupra acestei taine vorbesc atât cât mintea omenească poate pătrunde şi cât cuvântul uman poate exprima despre Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Există totodată nenumărate explicaţii asupra modului în care pictorii au încercat să prezinte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Spiritul Sfânt. Prin urmare, încercăm a evidenţia în acest articol aspectele care ne ajută prin icoana Sfintei Treimi să ajungem cât mai aproape de masa altarului, la sfânta jertfă, la Euharistie.

Prezentarea Sfintei Treimi a dat mereu de furcă teologilor bizantini, căci doar una din cele trei persoane– Fiul – s-a prezentat ca om. În acest scop, au ales o scenă din Vechiul Testament, în care Avraam îi invită pe cei trei bărbaţi de la stejarul din Mamvri (Gn. 18,1-2), care se mai numeşte şi „ospitalitatea”. Cei trei bărbaţi, după unii mesageri angelici, sunt un simbol al Sfintei Treimi. Cea mai răspândită reprezentare iconografică a Sfintei Treimi este fără doar şi poate cea realizată de Andrei Rubliov1. Aşezândune în faţa icoanei şi privind frumuseţea acesteia, ne învăluie o anumită linişte, un fel de tăcere misterioasă. Încercăm totuşi a ne apropia prin rugăciune, căci icoana – spune Andrei Rubliov – este rugăciune, crez şi adorare2.

Este ziditor pentru suflet a examina în icoană aşezarea, veşmintele şi chipurile personajelor, fondul întregii icoanei, simbolurile, referinţele, culorile, aureolele şi nu în ultimul rând reprezentarea spaţiului. Atenţia noastră trebuie să se concentreze însă pe partea centrală a icoanei. Observăm aşezarea celor trei îngeri în formă de cerc care nu se închide însă, oferind o deschidere spre potirul sau discul aflat în mijlocul mesei. Privirea celor trei îngeri se îndreaptă spre discul cu Mielul de jertfă care de fapt este un cap de viţel. Viţelul Vechiului Testament este prototipul Mielului Noului Testament. Aşadar, discul cu talpă este simbolul potirului Euharistiei.

9

Spiritualitate Mielul se referă la jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu.

Masa din această icoană nu este o simplă masă. Constatăm faptul că pictorul a omis în mod intenţionat reprezentarea gazdelor casei, respectiv pe Avram şi pe Sara, bazându-se pe cuvintele lui Hristos din Noul Testament: „Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (In 8,58).

Textul biblic exprimă totodată şi veşnicia lui Dumnezeu. Ia naştere astfel în centrul mesei, în spaţiul delimitat de cei trei îngeri, un pătrat

pe care doar potirul jertfei are loc, lipsind toate celelalte instrumente necesare pentru servirea mesei.

Pe aceeaşi linie verticală cu potirul, într-un plan inferior, Rubliov aşează un orificiu de formă pătrată. Toate altarele bisericilor au un astfel de orificiu în care se aşează moaştele , iar în unele biserici se foloseşte şi pentru păstrarea Sfintei 10

Lumina Credinţei Euharistii3. Potirul, împreună cu arborele4 situat în mijloc, unesc întreaga operă a mântuirii, căci Fiul care s-a jertfit, „s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Fp 2,7). Gestul îngerului din mijloc, aplecarea capului şi mâna dreaptă care binecuvântează, reflectă contribuţia iubitoare a lui Hristos la opera mântuitoare.

Referitor la jertfa adusă de Hristos în Sfânta Liturghie preotul se roagă astfel: „Tu eşti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru”. Apare aşadar din nou invitaţia la această masă.

Icoana transmite o chemare puternică la unitate în spiritul versetului din Evanghelia după Ioan: „Fiţi una, aşa cum Eu şi Tatăl una suntem” (In 17,11). De altfel, în ultima parte a Simbolului credinţei (Crezului) mărturisim unitatea Bisericii. Cu toţii suntem invitaţi a ne aduna în jurul altarului pentru a lua parte la comuniune. Viaţa noastră se uneşte cu Hristos în Sfânta Liturghie, prin Euharistie, prin unirea cu Sfântul Trup şi Sânge.

Liturghia este o lucrare comună a întregii Biserici, o înaintare împreună spre unirea cu Hristos.

Participarea la Sfânta Liturghie se împlineşte prin Sfânta Împărtăşanie.

Dacă nu ne străduim ca de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie să ne cuminecăm, ne punem în situaţia celui care respinge invitaţia la Cina cea de Taină. Chemarea şi invitaţia presupun intrarea în cercul sfinţeniei ce ne apropie mai mult de împărtăşirea cu sfintele daruri ale lui Dumnezeu ce sunt menite de a ne fi de folos.

Cuvântul „euharistie” înseamnă „mulţumire”,

Învăţătura Bisericii aplicat fiind în cadrul Sfintei Liturghii la Sfânta Împărtăşanie, la Sfântul Trup şi Sânge. Suntem împărtăşiţi cu ceea ce ne oferă Dumnezeu pentru a ne uni cu El. Sfânta Treime face primul pas înspre om spre a-i dărui din taina iubirii şi pentru a deveni astfel membru al familiei dumnezeieşti.

Prin chemarea la comuniune, nu ne sunt dăruite doar sfintele daruri, ci suntem făcuţi părtaşi la Sfintele Taine. „Dragostea este cea care uneşte cele trei persoane într-o viaţă comună, dar şi pe noi ne atrage în acest legământ”5.

Regăsim pretutindeni în lumea creştină reprodusă această icoană ceea ce denotă faptul că este cunoscută şi preţuită de credincioşi aparţinători diferitelor tradiţii liturgice.

Frumuseţea artistică izvorâtă din icoană este recunoscută şi apreciată şi de persoanele necredincioase. Originalul nu se află într-o biserică, ci se găseşte în galeria Tretiakov din Moscova. Părintele P. Florenski (1882-1937), când vorbea despre formele artistice şi prezenţa mărturisitoare a icoanelor, şi în special despre icoana lui Rubliov, afirma: „Sfânta Treime a lui Rubliov există, prin urmare există şi Dumnezeu!”6.

Pr. Bela PALLAI

1 Andrei Rubliov călugăr şi pictor de icoane rus din secolul al XV-lea a încercat să prezinte în imagine pe Sfânta Treime. Nu a „inventat” chipul Τreimii, ci a ilustrat scena din Vechiul Testament, din dorinţa comună şi altor iconografi de reprezenta pe Cel nevăzut. Nu încearcă a se baza pe intuiţia personală, ci se străduieşte a se folosi strict de textele biblice şi a rămâne fidel Tradiţiei. Este mereu atent în a nu încalcă porunca dumnezeiască: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”.

2 I. BAÁN, Krisztus közöttünk, Budapest, 1984, p. 74.

3 G. BUNGE, A Szentáromság-ikon, A szent ikonfestő Andrei Rubljov lelkisége és műve, Nyíregyháza 1994, p.

89 4 După părerea unora, acest arbore nu reprezintă doar stejarul de la Mamvri, ci ne duce cu gândul la Cruce astfel încât persoana din mijloc este însuşi Hristos. Alţii însă consideră a fi „pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Gn 2,9), reprezentând deci pe Tatăl.

5 P.MODESTO, „Die Dreifaltigkeit”, in Der Christliche Osten 3-4 (1988), p.161.

6 GY. RUZSA, „Gondolatok Andrej Rubljov Ószövetségi Szentháromság ikonjának ikonográfiájáról”, în Magyar Sion. Új folyam XLVI., (2010/2), pp. 191–200.

Taina Sfintei Euharistii în viziunea Catehismului Bisericii Catolice1 Sfânta Taină a Euharistiei este una din Tainele prin care fiinţa umană este introdusă în Biserică, în misterul vieţii creştine. Catehismul Bisericii Catolice consacră un spaţiu amplu Tainei Euharistiei, ilustrând în șapte puncte învăţătura bimilenară a Bisericii. Ne propunem ca în cele ce urmează să prezentăm o sinteză a acestei învăţături.

1. Euharistia – izvor și culme a vieții bisericești Taina Euharistiei este numită „izvor și culme” deoarece toate Tainele creștine, toate slujirile Bisericii și toate operele ei de milostenie sunt în strânsă legătură cu Euharistia și trebuie împlinite în vederea acesteia.

2. Cum este numită această Sfântă Taină?

Dată fiind bogăția spirituală infinită a Sfintei Euharistii, numeroase sunt denumirile sub care apare, fiecare evidențiind un aspect al acestei Sfinte Taine. Una dintre acestea este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Credincioșii greco-catolici sunt familiarizați cu această denumire întrucât cărțile de cult ale Bisericii noastre folosesc adesea această denumire pentru Taina Euharistiei. De altfel, toate celebrările liturgice ale Bisericii își găsesc punctul central în celebrarea Euharistiei. Printre numeroasele denumiri atribuite Euharistiei mai amintim: Cina Domnului, Frângerea Pâinii, Adunare euharistică, Jertfă spirituală, Împărtășanie etc.

3. Euharistia în istoria mântuirii Isus, prin instituirea Euharistiei, a dat un sens nou binecuvântării pâinii și vinului deoarece aceste roade ale pământului, care înainte de toate sunt daruri ale lui Dumnezeu și apoi ale muncii oamenilor, devin Trupul și Sângele Său. Prin Euharistie, pâinea și vinul primesc valoare mântuitoare pentru că sunt transformate în hrană pentru viața veșnică.

Euharistia este o garanție a iubirii dintre Isus și ucenicii Săi, este o dovadă a mântuirii noastre, este un mod prin care Isus continuă să fie aproape de oameni. Isus a poruncit ucenicilor să perpetueze gesturile și cuvintele pe care El le-a făcut la Cina cea de Taină tocmai pentru a actualiza mântuirea pe care Dumnezeu a pregătit-o oamenilor.

4. Celebrarea liturgică a Euharistiei Există două momente principale ale celebrării euharistice aflate în strânsă legătură între ele și care împreună alcătuiesc „un singur act de cult”2.

Cel dintâi este liturghia Cuvântului alcătuită din:

11

Lumina Credinţei

Învăţătura Bisericii Ectenia mare (a păcii), cântarea celor trei Antifoane, Procesiunea cu Sfânta Evanghelie (Intratul Mic), lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și predica.

Al doilea moment este numit liturghia euharistică care începe cu procesiunea aducerii darurilor pâinii și al vinului de pe masa proscomediei pe masa sfântului altar urmată de o ectenie, de sărutul păcii, Simbolul credinței (Crezul) și Anafora euharistică (această parte este caracterizată de rugăciunea epicletică rostită de către preot în taină: Încă îți aducem această slujbă cuvântătoare...; în timpul aceste rugăciuni strana cântă Pe Tine Te lăudăm).

5. Jertfa euharistică: aducere de mulțumire, memorial, prezență Euharistia este o jertfă de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru opera Sa creatoare și mântuitoare.

Biserica prin celebrarea Euharistiei își exprimă recunoștința și aduce mărire lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Său Isus Hristos.

Euharistia este Taina prin care se actualizează jertfa lui Hristos pentru că ne amintește de Paștele lui Hristos. Este jertfă deoarece, prin această Taină, Hristos ne dăruiește același trup și același sânge care L-a dat pe Cruce pentru noi. În acest fel jertfa Sa de pe Cruce și jertfa euharistică devin o unică jertfă.

Diferă doar modul în care sunt oferite. Jertfa lui Isus pe cruce a fost sângeroasă, iar jertfa euharistică este nesângeroasă. Euharistia este și jertfa Bisericii întrucât Biserica se află în strânsă legătură cu Hristos și se raportează mereu la El. Toate persoanele botezate sunt mădulare ale Bisericii ca Trup al lui Hristos și prin Euharistie se unesc cu Cel care mijloceşte pentru omenire.

Cel mai înalt grad în care Isus este prezent în

12

Biserică este cel din Taina Sfintei Euharistii. Din acest motiv Biserica Catolică dă cult de adorație lui Isus în Preasfântul Sacrament.

6. Ospățul pascal Sfânta Euharistie este un ospăț sacru al Împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos la care suntem cu toții invitați. Pentru a răspunde cum se cuvine chemării la acest ospăţ este nevoie de pregătire. Mărturisirea păcatelor grave înainte de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului face parte din pregătirea pentru primirea Împărtășaniei.

Atunci când credinciosul este pregătit cum se cuvine pentru a primi Sfânta Împărtășanie, este întărit cu haruri sufleteşti şi trupeşti. Prin cuminecarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne sunt iertate păcatele uşoare și suntem îndreptați spre o unitate mai intimă cu Hristos (cf In 6, 56), ajutându-ne în creșterea spirituală. Această Taină ne conduce la unitatea cu Trupul Mistic care este Biserica. Hristos primit în Euharistie ne unește pe toți.

7. Euharistia – „chezășia măririi viitoare” De fiecare dată când se celebrează Euharistia, Biserica ne sfătuiește a ne îndrepta privirea spre Cel care vine (cf Ap 1, 4). Prezența lui Isus în Euharistie este ascunsă, însă fiecare celebrare euharistică ne vorbește despre o așteptare – plină de speranță – a venirii cu mărire a Mântuitorului pentru instaurarea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 20).

Modul în care Catehismul Bisericii Catolice vorbește despre Euharistie ne ajută să conștientizăm bogăția inepuizabilă a acestei Sfinte Taine, ne învață că există o legătură unitară între toate cele șapte Taine creștine, iar Euharistia este „culmea” tuturor Tainelor și slujirilor bisericești. Catehismul ne amintește totodată că gradul cel mai înalt în care Isus continuă să fie prezent în Biserică este cel din Sfânta Euharistie și că această Taină este o garanție a venirii celei de a doua a Mântuitorului pentru instaurarea cerurilor noi și a pământului nou în care să locuiască dreptatea (cf. 2 Pt 3, 13). Fie ca învățăturile prezente în acest document oficial al Bisericii Catolice să constituie pentru toții credincioși un prilej de cunoaștere, aprofundare și apropiere de Taina Sfintei Euharistiei.

Pr. Vasile TRIFOI

Sursa prezentului articol este Catehismul Bisericii Catolice (CBC), tradus în limba română de către Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993, pp.

290-308.

2 CONCILIUL VATICAN II, Constituţia despre liturgie („Sacrosanctum concilium), 56.

1

Sfinţii Părinţi

Chemați la aceeași Masă Euharistia, Taina unității Mărturiile referitoare la Sfânta Euharistie a scriitorilor creștini din primele veacuri (secole II-VIII), cunoscuți și sub numele de Sfinți Părinți, sunt destul de numeroase. Însă învățăturile acestora referitoare strict la Sfânta Euharistie sunt relativ puține. Disproporția dintre volumul mare de scrieri referitoare la problemele din Biserica primului mileniu și cele referitoare la Taina Euharistiei se explică, în primul rând, prin faptul că aceasta din urmă nu crea o problemă ce trebuia descrisă, analizată și lămurită. Taina euharistică era trăită și celebrată într-un mod firesc, fără să se simtă nevoia prea multor explicații.

O altă cauză a puținătății învățăturilor euharistice era de ordin disciplinar. Biserica prevedea ca la jertfa euharistică să fie prezenți doar cei botezați. Catehumenii și păgânii erau scoși din biserică înainte de aducerea darurilor la altar (înainte de imnul Heruvic, din actuala Liturghie a noastră). În plus, cei botezați nu aveau voie să divulge ritualul jertfei euharistice. O rămășiță a acestei discipline o avem și noi astăzi în rugăciunea dinainte de împărtășanie când spunem: „Nici nu voi spune dușmanilor tăi Taina Ta”.

Cu toate aceste nu lipsesc lucrările patristice bogate în învățături referitoare la Sfânta Euharistie. E vorba de catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului1 sau ale lui Teodor de Mopsuestia, și mai ales de comentariile liturgice ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sau ale Sfântului Germanos al Constantinopolului2.

Autori ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, din ale cărui scrieri vom ilustra un text, se preocupă mai mult de aspectele doctrinare, spirituale și morale ale creștinilor. În multe dintre predicile sale îi îndeamnă pe ascultători să caute a trăi pornind de la Sfânta Liturghie, deoarece aceasta ne învață cum trebuie să trăim ca și creștini. Sfântul Ioan arată că jerfa euharistică stă la baza credinței și a comportamentului creștin. Ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie nu este un ritual sterp și lipsit de consecințe pentru viața celui care participă la ea. Euharistia însăși este o expunere rituală, prin cuvinte, forme, gesturi și simboluri a credinței

creștine în esența ei. În centrul credinței creștine stă învățătura că prin Botez credincioșii devin membrele

Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii, Mireasa răscumpărată prin scump sângele Său. La Sfânta Liturghie, prin faptul că cei botezați se adună în biserică, se roagă împreună, se împărtășesc cu Cuvântul proclamat și apoi din unicul potir al Jertfei, fac vizibilă unitatea Trupului lui Hristos.

Unitatea între membrele Trupului mistic și a acestora cu Hristos, capul Trupului, constituie scopul creației și anticiparea vieții veșnice, „atunci când Dumnezeu va fi totul în toate” (1Cor. 15, 28).

Dar această unitate a membrilor Bisericii, trăită la nivel cultual trebuie să se prelungească și dincolo de zidurile bisericii, în viața de zi cu zi a creștinilor. Aici mentalitatea lumească și lucrarea celui Rău amenință constant unitatea Trupului.

Aceasta este și preocuparea Sfântului Ioan Gura13

Sfinţii Părinţi de-Aur în predica pe care vă invit să o lecturați: „«Unde vor fi doi sau trei adunaţi întru numele Meu, zice, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Matei 18, 20), ). A ține uniți pe cei ce-i iubim e rodul unei mari și puternice prietenii. «Însă cine este – vei spune – atât de mişel încât să nu voiască a avea pe Hristos în mijloc?!». Noi înșine, noi cei care ne luptăm unii împotriva altora. Şi poate că va râde cineva şi va zice: «Ce spui?! Nu ne vezi pe noi toţi stând între aceleaşi ziduri, sub acelaşi acoperiș, în aceeași biserică, stând în linişte în acelaşi staul, ascultând de acelaşi păstor, rugându-ne în comun şi ascultând ceea ce spune, împreună glăsuind rugăciunile noastre către Dumnezeu, iar tu vorbești de lupte şi de răscoale?!».

Da, vă aduc aminte de lupte, şi nu mă înșel deloc. Văd eu ceea ce văd, şi ştiu bine că ne găsim sub acelaşi acoperământ, şi sub acelaşi păstor. De aceea consider cu atât mai deplorabil, că în ciuda atâtor semne de unitate, noi totuşi ne răsculăm unii împotriva altora. «Şi ce învrăjbire – spui tu – ai văzut între noi?». Între zidurile bisericii desigur că n-am văzut, însă după ce ieşim de aici, iată că unul vorbeşte de rău pe altul, celălalt batjocoreşte pe faţă, un altul invidiază, se lăcomeşte şi poftește, un altul se dedă violențelor, unul desfrânării, pe când altul plănuiește hoții și viclenii. Şi dacă ar fi cu putinţă a descoperi sufletele noastre, atunci am putea vedea cu siguranţă toate acestea, şi aţi recunoaşte că nu vorbesc prostii. Nu vedeţi voi ce se petrece între voi? [...] Deoarece când ne ferim unul de altul şi ne temem, când vorbim în şoaptă la urechea altuia, iar dacă vedem pe un altul apropiindu-se de noi de îndată tăcem sau schimbăm vorba, astea nu sunt semne de încredere, nici semne că între noi e pace, ci război; comportamentele acestea nu sunt caracteristice oamenilor cu fruntea senină şi curajoși, ci ale celor ce au ceva de ascuns. «Însă – zici – acestea le facem nu pentru a nedreptăţi pe alţii, ci ca să nu fim noi nedreptăţiţi». Apoi tocmai pentru aceasta mă întristez, fiindcă, trăind între fraţi, simțim nevoia de a ne păzi ca să nu fim nedreptăţiţi, și ne luăm atâtea precauții.

Cauza? Minciună multă, viclenie mare, scăderea dragostei, şi la urmă lupte neîncetate. De aceea, găsim tot mai multe persoane care au mai multă încredere în cei necredincioși, considerându-i pe aceștia mai sinceri și mai vrednici decât mulți creştini; deci de câtă ruşine nu sunt vrednice asemenea fapte, de câte lacrimi şi de câtă 14

Lumina Credinţei plângere? «Însă ce să fac?», zici tu; «Cutare este om dificil, de nesuferit şi răutăcios». Poate că aşa să fie, însă unde e înţelegerea ta? Unde sunt legile apostolice, care poruncesc a ne purta sarcinile unii altora? Dacă tu nu ştii a te purta cu fratele tău de credință bine, atunci cum te vei purta cu unul străin? Dacă tu nu ştii cum să întrebuinţezi pe cel ce este împreună cu tine membrul al Trupului, cum vei putea atrage la tine pe cel din afara Bisericii?

Ruşinaţi-vă, rogu-vă, şi sfiiţi-vă de această Sfântă Masă, din care cu toţii ne împărtăşim; respectați-L pe Hristos cel jertfit pentru noi,

sfiiță-vă de jertfa ce stă aici în faţa noastră. Chiar și tâlharii, când se împărtăşesc din aceeaşi pâine şi din aceeaşi sare, încetează a mai fi tâlhari faţă de cei ce se împărtăşesc cu ei, căci acea simplă masă schimbă înclinaţiile lor, şi pe cei ce sunt mai sălbatici decât fiarele îi face mai blânzi. Noi, însă, deşi ne împărtăşim de la o masă atât de sfântă, dintr-o hrană atât de cinstită, ne înarmăm unii împotriva altora, în timp ce ar trebui să ne înarmăm împotriva diavolului, cu armele iubirii reciproce. Lipsa iubirii ne face să devenim zilnic tot mai slabi, pe când el tot mai tare şi mai puternic. În loc să ne unim spre a lupta împotriva lui, noi ne luptăm contra noastră, făcându-

Legea Bisericii ni-l astfel pe Satana general în lupta împotriva noastră. Lăsându-l pe acesta, noi îndreptăm săgeţile asupra fratelui nostru. «Care săgeţi?», zici tu. Acelea ţâşnite din limbă şi din gură, fiindcă nu numai săgeţile, ci şi cuvintele ieşite din gura noastră pricinuiesc răni cu mult mai dureroase decât săgeţile cele mai veninoase. «Şi cum am putea să desfiinţăm un asemenea război?», zici tu. Pricepe că vorbind de rău pe fratele tău verşi noroi din gura ta; Înțelege că defăimând pe cel ce este membru al Trupului lui Hristos, sfâşii însuși Trupul tău, iar tribunalul acela înfricoșător va fi atunci mai amar pentru tine; în fine, pricepe și aceasta: că săgeţile acelea nu ucid pe cel rănit, ci pe cel ce le-a aruncat.

Poate că te-a nedreptăţit, pricinuindu-ţi rele?

Oftează în adâncul inimii, însă nu-l grăi de rău; plânge nu pentru nedreptatea ce ţi-a făcut, ci pentru pierderea lui, precum şi stăpânul tău Hristos l-a deplâns pe Iuda, nu pentru că El urma să fie răstignit, ci fiindcă acela Îl vânduse. Te-a batjocorit poate şi te-a bârfit? Roagă pe Dumnezeu ca să-i fie milostiv. Este fratele tău, este membrul tău, Hristos i-a dezlegat aceleaşi dureri, la aceeaşi masă a fost chemat şi el ca şi tine3.

Această predică a lui Ioan Gură de aur este un exemplu elocvent al unui principiu teologic care a străbătut întreaga perioadă patristică și care a fost reluat de teologia conciliului Vatican II. Acest principiu, enunțat de Prosper din Aquitania, sună astfel: lex orandi statua lex credendi, ...lex vivendi, adică liturgia stabilește credința [Bisericii] și conduita de viață [a creștinilor].În acest fel o cunoaștere mai profundă a celebrărilor este în măsură să lumineze credința spre a fi trăită și în afara zidurilor bisericii. Pentru că „Euharistia așa cum precizează Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe Sfântul Irineu de Lyon - sintetizează întreaga noastră credință: «Modul nostru de gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i confirmă modul nostru de a gândi»”4.

Pr. Florin FODORUŢ

1 Chiril al ierusalimului, Cateheze, București 2009.

2 I. I. ICĂ jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, , Sibiu, 2011.

3Ioan Gură-de Aur, Predici la scrisoarea către Romani, 8, în La teologia dei Padri, Cittá Nuova, Roma 1974.

4Catehismul Bisericii Catolice, București 1993, (nr.

1327).

Comunicarea în cele sfinte Călăuziţi fiind de Spiritul Sfânt, Părinţii participanţi la Conciliul Vatican II (1962-1965) afirmă că „Biserica unică a lui Hristos…orânduită şi organizată în lumea ca societate subzistă în Biserica Catolică”1. Termenul „subzistă” permite recunoașterea în același timp a altor Biserici și Comunități ecleziale ca și mijloace reale de mântuire2, comunicând totodată că Biserica Catolică este unica realizare completă, desăvârșită pe pământ a Bisericii lui Hristos. În aceeași linie cu afirmațiile Conciliului Vatican II, Catehismul Bisericii Catolice afirmă că „Euharistia face Biserica” (1396). Acolo unde există o comunitate creștină care celebrează în mod valid Euharistia, în ea se regăsește Biserica lui Hristos, într-un grad mai mare sau mai mic. Întrucât în Bisericile Orientale neunite cu Roma există succesiune apostolică, preoție și Euharistie valide3, acestea sunt Biserici în înţelesul deplin al cuvântului. Papa Ioan Paul al II-lea, în discursul adresat reprezentanților Bisericii Ortodoxe din Polonia, afirma: „Astăzi observăm și mai clar și înțelegem și mai bine faptul că Bisericile noastre sunt Biserici surori. Când spun «Biserici surori», nu este doar un termen politicos, ci mă refer la o realitate ecumenică fundamentală de ecleziologie”4. Această recunoaștere reciprocă drept Biserici surori a fost reafirmată în Documentul de la Balamand (1993), n. 14 și în Declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, n. 25.

Noutatea absolută a acestor două documente rezidă tocmai în recunoașterea reciprocă6.

Odată cu intrarea în vigoare (1991) a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium = CCEO), Bisericile catolice orientale au fost înzestrate cu o serie de norme care încearcă să fixeze cât mai clar posibil atitudinea pe care să o adopte credincioșii când este vorba despre o anumită comunicare în cele sfinte. Astfel, canonul 670 §1 prevede posibilitatea ca credincioșii catolici să asiste, uneori, la cultul divin al altor creștini: „Credincioșii creștini catolici pot asista, pentru motive juste, la cultul divin al altor creștini și pot lua parte la acesta, respectând cele stabilite de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioară, ținând seama de gradul de comuniune cu Biserica catolică”. Prin expresia „cult divin”, se înțelege „cultul celebrat 15

Legea Bisericii

Lumina Credinţei

speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute pentru unitate și în întâlnirile ecumenice, este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu frații despărțiți. Astfel de rugăciuni comune sunt fără îndoială un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unității și constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu frații despărțiți”8.

Sfintele Taine sunt acțiuni ale lui Hristos și ale Bisericii, prin intermediul Spiritului Sfânt; pe lângă faptul că semnifică și manifestă unitatea, ele sunt mijloace prin care se transmite harul și mântuirea. Acest fapt constituie un motiv valid pentru ca Biserica catolică să permită împărtășirea vieții sacramentale cu membrii altor Biserici sau Comunități ecleziale, mai ales în ce privește Euharistia, în anumite circumstanțe și condiții stabilite de §§ 2–4 ale canonului.

Paragraful 2 se referă la credincioșii catolici cărora le este – fizic sau moral – imposibil să ajungă la un preot catolic; acestora le este îngăduită primirea licită a Sfintelor Taine Spovedaniei, Euharistiei și Maslului din partea unui preot al unei Biserici orientale acatolice ori de câte ori acest lucru este cerut de o necesitate urgentă sau când este vorba despre o utilitate Papa Benedict XVI şi Rowan Williams, capul Bisericii Anglicane, în timpul spirituală reală sau rugăciunii Vecerniei, Abaţia din Westminster, 17 septembrie 2010 pentru a evita pericolul exercitarea unei funcții publice, înrudirea indiferentismului. Totuşi, Îndreptarul ecumenic sau relații de prietenie cu respectivii creștini, (n. 122) amintește că Bisericile ortodoxe aplică o întâlnirile ecumenice, dorința de a aprofunda disciplină mai restrictivă în această privință, iar cunoașterea lor, etc. În aceste circumstanțe nu catolicii trebuie să o respecte, renunțând chiar este interzis catolicilor să participe la acțiunea la primirea Împărtășaniei dacă Biserica în care cultuală, să cânte, să împlinească gesturile și dorește să se împărtășească rezervă aceasta doar acțiunile liturgice ale Bisericii în care se află sau pentru proprii credincioși9; creștinii catolici sunt chiar să citească unele lecturi în cadrul liturgiei, de asemenea îndemnați să nu provoace scandal atâta timp cât aceasta nu contravine credinței printre credincioșii ortodocși și să încerce să catolice, și excluzând primirea Sfintei Euharistii. respecte uzanțele Bisericii ortodoxe unde se Principiul fundamental care constituie împărtășesc, legate de frecvența Împărtășaniei, fundamentul teologic al celor cinci paragrafe ale Spovedania înainte de Împărtășanie, ajunul can. 671 – unde se vorbește despre împărtășirea euharistic, etc. vieții sacramentale cu creștinii Bisericilor ortodoxe Canonul 702 atrage atenția asupra faptului sau ai altor Biserici și Comunități ecleziale – se că „preoților catolici le este interzisă celebrarea regăseşte în faptul că „în anumite împrejurări Divinei Liturghii împreună cu preoți sau miniștri 16 conform cărților, normelor și consuetudinilor unei Biserici sau Comunități ecleziale, prezidate de către un ministru sau un delegat al respectivei Biserici sau Comunități. Acest cult liturgic poate avea caracter non-sacramental sau poate consta în celebrarea unuia sau a mai multor sacramente creștine. Aici este vorba despre cultul liturgic non-sacramental”7. Termenul „alți creștini” sau „creștini acatolici” se referă la creştinii orientali ortodocși și la creştinii protestanți. Trebuie notat că gradul de comuniune cu Bisericile orientale ortodoxe este unul foarte profund, în timp ce cu alte Biserici sau Comunități ecleziale din Occident, rezultate în urma Reformei, gradul de comuniune, deși real – în virtutea Botezului – este unul mai puțin profund.

Credincioșii catolici pot asista și pot lua parte la cultul divin al altor creștini „pentru motive juste”; unele dintre acestea ar putea fi, spre exemplu,

Legea Bisericii acatolici”. Și Sfântul Vasile îndemna în al său can.

93: „O preotule... fii demn de sfintele canoane. Nu celebra împreună cu cei cărora acestea le interzic celebrarea”. Îndreptar ecumenic (n. 104) lămurește acest aspect: „Întrucât concelebrarea euharistică este o manifestare vizibilă a deplinei comuniuni de credință, de cult și de viață comună în Biserica catolică, pe care o exprimă preoţii acestei Biserici, nu este permisă celebrarea Euharistiei cu preoţi ai altor Biserici sau Comunități ecleziale”. Astfel, se dorește evitarea oricărei ambiguități legat de posibilele limite ale comunicării în cele sfinte 10, interdicția fiind evidentă pentru toți catolicii până când nu va fi restaurată deplina comuniune între Biserici, al cărei semn suprem este reprezentat de concelebrarea Sfintei Liturghii11.

La nivel practic, cu toată deschiderea pe care Biserica catolică o manifestă și pe care am încercat să o oglindim aici, cel mai adesea nu poate pune în practică toate aceste norme, pentru simplul fapt că Bisericile ortodoxe – cele de care se simte cel mai apropiată – nu reușesc să se organizeze într-o viziune și o abordare comună în ceea ce privește comunicarea în cele sfinte; asta, desigur, atunci când nu resping în totalitate orice legătură și celebrare alături de slujitori catolici.

Se poate observa că nici chiar în interiorul aceleiași Biserici (spre exemplu, Biserica Ortodoxă Română) nu există o linie comună care să indice și reglementeze atitudinea clerului și a credincioșilor vizavi de acest argument. Spre exemplificare, în ceea ce privește Octava de rugăciune pentru Unitatea creștinilor, deși la nivel ierarhic superior se susține această inițiativă, nu toți episcopii sunt de acord cu ea, unii participă la momente de rugăciune comune, alții nu iau nici o poziție, în timp ce alții resping orice implicare sau recunoaștere a unei asemenea inițiative. Rămâne, desigur, un punct ferm: decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din luna iulie 2008, prin care se interzice oricărui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă să se împărtășească euharistic în altă Biserică creștină; de asemenea, nu este îngăduit nici unui cleric ortodox să celebreze Sfintele Taine sau Ierurgii cu slujitori ai altor culte. În istoria Bisericii, s-a manifestat încă dintru începuturi o lipsă a unității pentru care s-a rugat însuși Mântuitorul Hristos: „Mă rog ca toți să fie una” (Ioan 17, 21); unitatea se cere zidită deopotrivă în adevăr și în iubire, redescoperite ca o singură realitate. Iubirea este referirea unui

eu la altul și viceversa; pentru creștini, iubirea culminantă este adevărul suprem: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Dumnezeu Treime a extins iubirea sa înspre omenire atât prin actul creației, cât și prin actul restabilirii tuturor în iubire prin Întruparea lui Isus Hristos și lucrarea Sa mântuitoare. Sfinții Părinți au văzut raportul dintre adevăr și iubire ca cel mult o distincție intelectuală între ele, acestea fiind o unică realitate: Dumnezeu e iubirea ce lucrează în noi când I ne deschidem prin credință; cunoașterea lui Dumnezeu este identificată cu iubirea (îndrăgirea) Lui. Sf. Maxim Mărturisitorul afirma: „Cel ce [...] slujește nefățarnic aproapelui prin iubire [...] se face părtaș de iubirea și cunoștința dumnezeiască (Capete despre dragoste 1, 24); „Precum amintirea focului nu încălzește trupul, așa credința fără dragoste nu produce în suflet iluminarea cunoașterii” (Ibid 1, 31).

Iar Sf. Ioan Gură de Aur atrăgea atenția: „Dacă Biserica este de la Dumnezeu, ea trebuie să fie una, nu numai cea din Corint, ci de peste tot cuprinsul Pământului, căci cuvântul de Biserică nu înseamnă dezbinare, ci unire și bună înțelegere” (Sf. Ioan Gură de Aur, Om. 1 Cor.).

Pr. Ioan BALEA

1 CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică („Lumen gentium”), 8.

2 Idem, Decret despre ecumenism („Unitatis redintegratio”), n. 3. [De acum înainte UR].

3 Cfr. ibidem, n. 15.

4 John Paul II, Address to representatives of the Orthodox Church in Poland, Bialystok, June 5, 1991, în Information Service 77 (1991).

5 Declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, 29. VI. 1995, în L´Osservatore Romano, 30 iunie – 1 iulie 1995.

6 Totuși, Biserica Ortodoxă din Grecia nu a acceptat documentul de la Balamand tocmai pentru că nu acceptă recunoașterea Bisericii Catolice ca și Biserică soră; cf. Y. Spiteris, La Chiesa Ortodossa riconosce veramente quella Cattolica come „Chiesa sorella”?, în Studi Ecumenici 14 [1996], 75-80.

7 CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU PROMOVAREA UNITĂŢII CREŞTINILOR, Îndreptar pentru aplicarea principiilor si normelor cu privire la ecumenism, n. 116.

8 UR, 8.

9 Cfr. Îndreptar ecumenic, n. 124.

10 Cf. Nuntia 15 [1982] 11.

11 Cf. Nuntia 10 [1980] 7.

17

Crâmpeie Istorice

Lumina Credinţei

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureș? (VI) Noile date ale problemei impuneau episcopatului greco-catolic exprimarea unei poziţii oficiale. Lucru care s-a întâmplat în cadrul conferinţei desfăşurată la data de 17 decembrie 1929, într-un cadru restrâns, fiind de faţă mitropolitul şi cei trei episcopi sufragani.

De altfel, unicul obiect al acelei reuniuni îl reprezenta dezbaterea problemei reşedinţei noii episcopii. După ce arhiepiscopul V. T. Frenţiu a trecut în revistă informaţiile mai vechi şi mai noi ale subiectului analizat, „după matură chibzuinţă, luând în considerare toate împrejurările acelor regiuni şi având în vedere întreg complexul sau ansamblul problemei, [episcopatul – n.n.] decide unanim ca sediul noii episcopii să fie Sighetul Marmaţiei, care: 1. oferă o mai lesnicioasă administrare spirituală şi pentru credincioşii din Bucovina şi Basarabia de Nord; 2. oferă pentru noua episcopie un suport material şi posibilităţi de imediată activare a energiilor pe teren administrativ, religios şi cultural, prin donaţiile ce se fac noii eparhii tocmai în Sighetul Marmaţiei”.

Această decizie, împreună cu procesul verbal al conferinţei, a fost adusă la cunoştinţa Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti. De altfel, reprezentatul diplomatic al Suveranului Pontif în România fusese la rându-i destinatarul unor ample memorii pe care grupul de acţiune din Sighet i le adresase în repetate rânduri în susţinerea cauzei lui. Ultimul dintre ele, datat 25 februarie 1930, relua cele mai importante argumente ale îndelung susţinutei pledoarii, exprimând în subsidiar îngrijorarea pentru tergiversarea exprimării unei poziţii finale în problema sediului noii episcopii.

Sub presiunea crescândă a planurilor Bisericii ortodoxe de a fixa la rându-i în Sighet reşedinţa unei episcopii proprii s-au desfăşurat lucrările unei conferinţe episcopale, în capitala Regatului, în ziua de 23 iunie 1930. Şi de această dată participarea a constituit-o exclusiv ierarhii Bisericii greco-catolice, în frunte cu mitropolitul Vasile Suciu. Desfăşurată în condiţiile în care tratativele dintre guvernul ţărănist al ţării şi Sf. Scaun se încheiaseră deja cu hotărârea de a stabili 18

reşedinţa noii eparhii la Baia Mare, reuniunea înalţilor ierarhi făcea o analiză a consecinţelor pe care hotărârea executivului de a pleda, fără a ţine cont de recomandarea episcopatului român, pentru acel oraş ca reşedinţă a episcopiei maramureşene le avea pentru Biserică.

Prima interogaţie de la care pornea discuţia trăda tocmai îngrijorarea corului episcopal faţă de decizia unilateral luată: „Rămâne [sediul noii episcopii – n.n.] Baia Mare sau doară Sighet?”.

Fără ezitare, răspunsul la această întrebare a izvorât din consensul unanim al participanţilor.

Ierarhii rămâneau fideli deciziei pe care o luaseră la conferinţa din ziua de 17 decembrie a anului trecut, adăugând, pe lângă argumentele invocate atunci, altele noi, de actualitate. În primul rând, agitaţia pe care „agenţii ortodoxismului” o iscau în rândul credincioşilor greco-catolici din zonă, în special din Sighet, pe care decizia de a nu stabili în oraşul lor sediul noii episcopii îi putea face vulnerabili în faţa tentaţiei de a-şi abandona credinţa şi Biserica. Un rol important în această campanie agresivă era atribuit noii „foi de propagandă” („Ţara voevozilor”) care apărea la Sighet, sub patronajul episcopului ortodox de la Cluj, care se bucura de colaborarea unor personalităţi importante din anturajul Bisericii majoritare, ca Ioan Lupaş, Silviu Dragomir sau Gheorghe Ciuhandu, şi care slujea scopului de a provoca fisuri în masa relativ compactă a credincioşilor greco-catolici din nordul ţării. O măsură care anticipa înfiinţarea unei episcopii ortodoxe cu sediul în Sighet era considerată şi evacuarea clădirilor pe care Direcţia Silvică (transferată la Cluj) le deţinea în localitate, imobile suspicionate că ar ajunge în patrimoniul Bisericii ortodoxe, ca şi terenul din imediata lor vecinătate, rezervat, conform ştirilor care circulau în acele zile, construirii unei biserici-catedrale.

Responsabil de toată această turnură a evenimentelor era considerat primul-ministru al ţării, Iuliu Maniu, care, credeau episcopii Bisericii greco-catolice, se afla sub influenţa unor membri ai Sinodului Bisericii ortodoxe şi a patriarhului

Crâmpeie Istorice Miron Cristea, motiv care ar fi stat la baza formulării către Sf. Scaun a unei propuneri la care Biserica greco-catolică nu consimţise. Pe acest ton alarmist, episcopatul provinciei greco-catolice a expediat o scrisoare pe adresa Vaticanului, în care explicau Suveranului Pontif noul context intern generat de mişcarea plăcilor tectonice confesionale, precum şi faptul că în opţiunea lui cea mai optimă reşedinţă a episcopiei de Maramureş rămânea oraşul Sighet. La întâlnirile personale dintre mitropolitul Suciu şi preşedintele Consiliului de miniştri, din 20 şi 24 iunie 1930, înaltul ierarh încercase o dată în plus să-l convingă pe Iuliu Maniu să modifice propunerea pe care guvernul o înaintase Sf. Scaun. La insistenţele episcopatului greco-catolic, şi nunţiul Angelo M. Dolci purtase tratative, în seara zilei de 24 iunie, cu acelaşi politician ardelean, fără să reuşească să-l convingă de avantajele pe care Sighetul încă le avea în faţa nu demult nominalizatului oraş în postura de reşedinţă episcopală. În aceste condiţii, episcopii coprovinciali ţineau să facă cunoscut că îşi „declină orice răspundere şi aruncă asupra guvernului consecinţele dezastruoase pe care le prevăd”.

Desemnarea oraşului de reşedinţă a viitorului episcop al diecezei de Maramureş a demonstrat, cu prisosinţă în ultima fază a problemei, diferenţele majore de viziune dintre ierarhie şi persoanele responsabile de la nivel guvernamental, care aveau un rol, după cum s-a văzut, fundamental în luarea însemnatei decizii.

Dată fiind intransigenţa primului ministru în a susţine Baia Mare ca sediu al noii episcopii (din păcate, rămân încă o necunoscută resorturile pe care Iuliu Maniu le-a invocat în luarea acestei decizii; putem bănui că s-a inspirat din evantaiul argumentelor anti-Sighet sau nu a dat mare importanţă ameninţării privind fondarea unei episcopii ortodoxe cu sediul în acel oraş), între liderul naţional-ţărănist şi mitropolitul Vasile Suciu s-a instalat o atmosferă tensionată, care a transpirat şi în sfera spaţiului public. În documentele confidenţiale pe care le adresa nunţiului Angelo M. Dolci, discutând modalitatea de instituire a noului episcop şi persoanele care meritau a fi luate în calcul pentru acea demnitate ecleziastică, mitropolitul greco-catolic condamna în termeni duri atitudinea „iozefinistă” a lui Iuliu Maniu în chestiunea desemnării reşedinţei episcopiei maramureşene. Acuzându-l că s-a lăsat

manipulat de o seamă de grupuri de influenţă străine de interesele Bisericii greco-catolice sau că intenţionase prin neclintita sa decizie să-i recompenseze pe un grup de sacerdoţi care simpatizau cu Partidul Naţional Ţărănesc, înaltul ierarh se exprima categoric împotriva introducerii politicii militante în Biserica română unită. Motiv pentru care în discuţiile care au debutat în acele zile pe marginea desemnării viitorului episcop, mitropolitul s-a exprimat fără tăgadă ca „les raisons d’ordre politique” să fie din start excluse.

Una din ultimele încercări de a modifica reşedinţa episcopiei de Maramureş a reprezentat-o intervenţia pe care tocmai regele Carol al II-a a făcut-o pe lângă ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Nicolae Costăchescu şi pe lângă alţi înalţi oficiali ai statului, fără a reuşi însă să provoace o revenire asupra deciziei.

Din inventarul soluţiilor de avarie care s-au formulat în acele zile nu a lipsit aceea care avansa ideea ca sediul de jure al noii dieceze să rămână Baia Mare, dar episcopul să rezideze de facto în Sighet. Năstruşnica propunere venea din partea Nunţiului apostolic, pe care mişcarea de încropire a unei episcopii ortodoxe în Maramureş, ca şi perspectiva de a pierde bogatul patrimoniu edilitar şi nu numai pe care credincioşii din Sighet îl oferiseră cu generozitate pe seama noii episcopii greco-catolice, îl deranja puternic.

Dată fiind ireversibilitatea deciziei, consfinţită prin Constitutio Apostolica de nova circumscriptione et ordinatione hierarchica dioecesium ritus tam latini tam graeci-rumeni in Romaniae Regno, emisă la 5 iunie 1930, perioada care a urmat a stat sub semnul punerii în aplicare a prevederilor acelui document. În calitate de executor al bulei papale, reprezentantul diplomatic al Sf. Scaun în România a emis 6 decrete, dintre care ultimele două se refereau expres la noua dieceză grecocatolică: Decretum de erectione nove Dioecesis Maramureşensis Rumenorum şi Decretum de nominatione Administratoris Apostolici ad tempus novae Dioecesis Maramureşensis in persona Reverendissimi Episcopi Julii Hossu, cum faculate subdelegata eligendi Specialem Vicarium Generalem ad interim pro Ruthensis, scilicet usque dum proprio provideatur Pastore.

Conform prevederilor documentului pontifical, dieceza Maramureşului se compunea din 239 de parohii, a căror provenienţă era următoarea: una (Boian) de la arhidieceză; 31 de la dieceza de 19

Crâmpeie Istorice Oradea-Mare; 169 de la dieceza de Cluj-Gherla; 10 parohii de rit greco-rutean de la episcopia de Hajdúdorogh; 11 aparţinătoare diecezei de Muncaci din Cehoslovacia şi 17 enorii din eparhia de Stanislaw din Polonia. Acelaşi act oficial mai stabilea că reşedinţa noii episcopii de Maramureş este oraşul Baia Mare (novae autem

huius dioecesis sedem episcopalem in urbe BaiaMare constituimus), iar biserica din localitate cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” era ridicată la rangul de catedrală episcopală (cathedram vero episcopalem in ecclesia Beatae Mariae Virgini in caelum Assumptae dicata, in eadem urbe sita, erigimus). Pentru credincioşii ruteni 20

Lumina Credinţei de pe teritoriul diecezei maramureşene era prevăzută constituirea unui vicar general special de acelaşi rit, care urma să fie ales şi să rămână sub ascultarea episcopului de Maramureş. Cât priveşte ordinea ierarhică, noua eparhie devenea sufragană mitropoliei cu sediul în Blaj, care laolaltă cu cele patru dieceze subordonate alcătuiau o unicam provinciam ecclesiasticam.

Noua configuraţie care a prins forme în Biserica greco-catolică la începutul anilor 30 ai veacului trecut s-a dovedit a fi nu numai expresia nevoii de adaptare, printr-o mai bună aşezare în teritoriu a structurilor instituţionale de la toate nivelurile, cât mai ales a imperativului de dinamizare a vieţii religioase a credincioşilor, prin consolidarea şi înmulţirea centrelor de putere ecleziastică.

Continuând să rămână pe parcursul perioadei interbelice tributară reprezentării geografice pe care o avuse în spaţiul fostului Imperiu austro-ungar, Biserica română unită s-a aflat în permanenţă, prin figurile clericale şi laice proeminente din sânul ei, în căutarea unor strategii de răspuns la multiplele provocări de ordin confesional, pastoral sau cultural pe care epoca sus numită le-a generat din plin. În ce măsură a reuşit să identifice şi să pună în aplicare cele mai bune soluţii o demonstrează elocvent şi episodul descris pe larg în paginile de mai sus.

Dr. Lucian TURCU

In Memoriam!

Pr. Ioan Drăguş (1912-1950) În următoarele numere ale revistei eparhiale, ne propunem să vă prezentăm câteva biografii ale unor slujitori ai Bisericii noastre din perioada interbelică, preoți care în momentul decisiv al anului 1948 au ales să păstreze unitatea de credință cu urmașul Sfântului Petru, Papa de la Roma, mărturisind credința catolică în timpul comunismului cu un preț ce a fost plătit de către unii dintre ei cu propria viață. Pentru a reda cât mai fidel exemplul lor de viață trăită în credință s-au folosit în mare parte mărturiile orale obținute de la membrii familiilor celor prezentați aici. În acest număr vă prezentăm viața părintelui Ioan Drăguș. Născut în satul Oncești, situat pe valea Izei, la data de 2 aprilie 1912, într-o familie de țărani nobili, era mezinul lui Vasile și Ileana Drăguș, având încă un frate și o soră. Familia Drăguș din Oncești este de origine nobilă, afirmând și susținând cu diplome nobiliare originile sale în Dragomir, un strănepot al voievodului Dragoș, cneaz de Bedeu1. Părinții lui Ioan erau țărani înstăriți pentru acele timpuri ceea ce i-a permis a urma școala elementară în satul natal, apoi cursurile Liceului ,,Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației. În anul 1931 este admis la Academia Teologică din Blaj, unde va continua procesul de formare intelectuală și spirituală în consonanță cu iluminismul și forța spirituală promovată de corifeii Blajului. Se dedică în acest timp unui program de studiu, rugăciune și meditație, punând în brațele Maicii Domnului întreaga sa viață și activitate. Astfel la data de 27 mai 1934 este primit ca membru în Reuniunea Mariană ,,Bunavestire” din Blaj. Pe o copie a diplomei de membru păstrată între rudele din Oncești se poate observa în mâinile cui era încredințată pregătirea spirituală a tinerilor studenți: Leon Sîrbu, canonic și președinte al Reuniunii, Vasile Aftenie promovator, viitorul episcop martir, și Octavian Bârle, diriginte,2 toți clerici cu o pregătire spirituală și intelectuală exemplară, adevărate modele de credință și rugăciune. După terminarea studiilor teologice, tânărul absolvent Ioan va rămâne câțiva ani în Blaj ca pedagog în

liceele din ,,Mica Romă”, contribuind la educarea și formarea altor generații de tineri.

În anul 1939 se întoarce în Maramureș unde se căsătorește cu Margareta Oros, originară din Sighetu Marmației. Viitoarea soție era absolventă a Şcolii Normale ,,Domnița Ileana” din Sighet, iar după căsătorie își va completa studiile la Gherla, unde va obține diploma de învățătoare. Familia lor va fi binecuvântată cu doi copii: Adriana și Adrian. După căsătorie a primit Taina Preoției prin punerea mâinilor vrednicului episcop Alexandru Rusu al Maramureșului. A fost numit de îndată preot în parohia Cavnic unde a activat o perioadă de aproape doi ani. Ulterior a fost transferat în parohia Călinești, de pe valea Cosăului, unde și-a pus în practică cunoștințele teologice și spirituale prin munca pastorală, într-o perioadă grea, marcată de multă suferință, privațiuni și ,,moartea mondială” adusă de cel de al doilea Război Mondial.

După terminarea războiului și instalarea 21

In Memoriam! guvernului comunist la data de 6 martie 1945, a lungul drum al suferinţei pentru BRU. Toamna aspră și însângerată a anului 1948 l-a găsit pe părintele Drăguș în parohia Călinești. Veștile despre o iminentă persecuție a Bisericii erau amplificate și de măsurilor legislative luate de guvernul comunist la nivel central; Legea cultelor, naționalizarea, Legea învățământului, colectivizarea, toate prevesteau norii negri ai furtunii ce avea să înceapă. Aceasta s-a dezlănțuit odată cu arestarea și întemnițarea ierarhilor în noaptea de 28/29 octombrie 1948, iar potrivit cuvintelor Mântuitorului odată cu lovirea păstorului și turma începe să se risipească (Marcu 14,27). În Maramureș circula vestea despre arestarea episcopului Rusu, iar preoții încep să-și ia măsuri de precauție deoarece se profila Calvarul și pentru ei. Unii rămân fermi în parohii și în credință, alții pleacă ori se clatină și cad. Părintele Drăguș a dat dovadă de multă tărie sufletească în fața pericolelor care se anunțau. Imediat după arestarea episcopilor, probabil într-o zi de duminică după cum a relatat fiica părintelui,3 s-a prezentat la casa parohială din Călinești un angajat al Securităţii Sighet. A venit pentru a-l determina pe preot să-i anunțe pe credincioși în biserică despre semnarea unei condamnări a lui Iuliu Maniu și disocierea cetățenilor de politica acestuia. Preotul Ioan a refuzat acest lucru afirmând că se ocupă de educația moralreligioasă a credincioșilor din sat și nu de problemele politice. A fost arestat imediat și dus la Securitatea din Sighet unde a fost anchetat și torturat timp de câteva săptămâni. Însă adevăratul motiv al arestării sale nu a fost cel politic, ci refuzul lui de a-și trăda convingerile religioase şi de a-şi abandona Biserica.

Imediat după arestarea preotului, familia a fost evacuată din casa parohială de către autoritățile locale, iar în locul părintelui a venit un preot ortodox. Familia a găsit adăpost în casa credinciosului Dumitru Duma unde a întâlnit-o părintele la întoarcerea din arestul Securității.

După întoarcerea din arest, a început activitatea clandestină în propria parohie, prin vizite la credincioși cu scop catehetic și apologetic și prin administrarea Sfintelor Taine. Activitatea clandestină a fost de scurtă durată deoarece 22

Lumina Credinţei a fost arestat din nou și anchetat câteva luni, tot în arestul Securității din Sighet. În această perioadă de detenție din cauza unor probleme de sănătate anterioare, cumulate cu regimul alimentar precar din arest, s-a îmbolnăvit de ulcer și a slăbit fizic enorm de mult. Conducerea Securității observând starea gravă de sănătate, precum și intervențiile repetate ale familiei, au grăbit oarecum eliberare părintelui din arest și întoarcerea sa din nou la Călinești, în aceeași casă primitoare a credinciosului Duma, însă starea de sănătate nu i-a permis prea mult efort sau activitate pastorală. A fost propus pentru o operație de stomac însă a refuzat pe motiv că nu avea suficientă putere fizică să o suporte. În dimineața zilei de 15 martie 1950, familia alarmată de criza de ulcer hemoragic a părintelui, a chemat ambulanța de la Sighet. În drum spre spital, în localitatea Berbești sufletul părintelui a trecut la Domnul, iar trupul a fost depus în capela cimitirului din Sighet. Părintele Ioan avea 38 de ani când a părăsit această viață, iar înmormântarea a avut loc la data de 17 martie, fiind oficiată de către preoții grecocatolici din jurul Sighetului. În cadrul oficiului preoții nu au fost îmbrăcați în ornate luminate după rânduiala Bisericii, ci doar în reverenzi, pe motiv că în conformitate cu legile țării cultul greco-catolic nu mai exista, iar o manifestare publică de acest gen era interzisă. După moartea părintelui familia s-a mutat la Sighet, iar doamna preoteasă a trăit și s-a bucurat ulterior de libertatea Bisericii, fiindcă a decedat la data de 19 mai 2000 și a fost înmormântată alături de soțul ei.

Prin aceste rânduri dorim să aducem un omagiu unui astfel de slujitor al altarului, iar amintirea vieții și suferinței sale să fie spre gloria lui Dumnezeu și triumful Bisericii: ,,Bine slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău!” (Matei 25,21).

Fie-i țărâna ușoară și memoria binecuvântată!

Pr. Dr. Vasile IUSCO 1 J. PÁL, Cercetarea calității de nobil în comitatul Maramureș anii 1747-1769, Cluj-Napoca, 2003, p. 74.

2 Copia Diplomei se găsește în arhiva familiei Drăguș Vasile din Oncești, nr. 167.

3 Interviu cu doamna Motogna Adriana, realizat la data de 10.02.2014

Evanghelia în Artă

Euharistia, izvor de comuniune și de acțiune.

Considerații pe seama scenei Împărtășirii Apostolilor Deși un prag desparte mereu lumea din afară și lumea dinăuntrul bisericii, cei mai mulți trecem nepăsători peste acesta. Intrăm pe poarta bisericii și ne dăm seama că suntem centrul celebrării doar la sfârșitul predicii, atunci când, prin considerații de ordin moral, preotul ne invită la un examen de conștiință asupra propriei vieți. Urechile noastre par să ignore tocmai începutul, acel pro-memoria al Mântuitorului: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5,23-24). În vechime, tocmai în acest prag era mereu reprezentată scena Judecății Finale, bătrânii noștri știau bine că trăirea poruncilor era deja o pre-liturghie, ei știau că viața trăită în har era echivalentul unei viitoare „existențe în înviere”.

Miezul pre-liturghiei este acea conștiință a a-tot-prezenței lui Dumnezeu în cotidian, ea este adevărata plămadă care face să dospească aluatul euharistiei, iar această conștiință se

Mondial, pierdut în stepele Asiei, fără potir, fără pâine și fără un altar a simțit în acea situație dramatică că singurul lucru pe care îl putea face era să se ofere pe sine însuși. Fermentul preoției însoțit cu acea situație limită deschidea, în mod neașteptat, către o euharistie cosmică. Locul pustiu în care se afla devenea astfel un altar imens pe care era oferit în cântare de preamărire fiecare picătură de ploaie, fiecare boare de vânt, deoarece în creație totul este ordonat către slujirea lui Dumnezeu. De altfel, până și Crucile de Gratii din celula episcopului Ioan Ploscaru, mărturisesc cum în situația limită care nu îi permitea celebrarea unei liturghii, gratiile, prin spărtura lor, ofereau ochilor spiritului viziunea acelei cântări de laudă a întregii creații. În acest sens, în infinitul cerului, cocorii în zbor deveneau în închipuirea episcopului închis, boabele unui rozariu. Cu cât Dumnezeu trăiește în spatele gratiilor impuse de societate cu atât lumea noastră, bisericile noastre devin un altar în care un izvor mereu proaspăt, prezența reală a lui Dumnezeu se comunică.

Lăcașul sfânt în care se celebrează liturghia predispune așadar, în mod continuu,

Gregoire Krug (1907 – 1983), Sfinți.

Fotografie din Colecția I. G. Andron, Țara Oașului. exprimă în căutarea comuniunii cu cei de lângă noi. Există așadar o paralelă între jertfa celebrată la liturghie și aceea care se împlinește neîncetat în întreaga creație. Marele paleontolog, părintele Theillard de Chardin povestește că aflându-se o dată, la sfârşitul primului Război

ființa umană către un urcuș spiritual. Dar ca acest urcuș să nu fie precipitat ci domol, proporționat cu puterile, este nevoie de un ghid experimentat. Sfinții pot fi și astăzi astfel de modele și de îndrumători. Ei sunt asemenea acelor trei îngeri primiți de Avraam care fără a-i fi întrebat de numele lor, părea că îi cunoaște din totdeauna. De câte ori nu păstrăm și noi 23

Evanghelia în Artă pe pereții caselor portretele celor din familie ca să ne inspire, mai nou chiar mai aproape de noi, în telefon sau în portmoneu ? Pe sfinți îi avem înșiruiți pe calendarul de perete la loc de cinste în casă, dar iată că în spațiul bisericii ei sunt adevăratele flăcări care luminează lăcașul. Icoana lor are aici un rol „civilizator”, contemplându-o ne descoperim pe noi înșine concetățeni ai sfinților. În acest față către față cu sfinții înțelegem cine suntem, de unde venim, ne descoperim creați după chipul lui Dumnezeu. Aureolele lor nu mărturisesc despre excelența virtuților lor, ci mai curând despre „slăbiciunea” și „contaminarea” lor cu dragostea de Hristos. Expresivitatea trăsăturilor lor care astăzi poate să ne deranjeze este de fapt o lecție vie de teologie: privind la chipurile lor suntem invitați ca în cea mai mică activitate a noastră

Împărtășirea Apostolilor cu pâine, Voroneț, altar, sec. XV.

să avem aceleași sentimente de candoare și de expresivitate reținută față de ceilalți și nu de dezordine sau de încrâncenare. Murmurul neîntrerupt al buzelor lor în rugăciune este același cu acela al bătrânilor noștri pe care i-am văzut de atâtea ori rugându-se, înaintea 24

Lumina Credinţei Liturghiei, pe drumul către biserică, la întoarcerea spre casă.

Dar lăcașul sfânt este important pentru că aici istoria mântuirii se actualizează în spirit de rugăciune și în cântare de laudă. O imagine, poate cea mai potrivită care să exprime acest adevăr este scena Împărtășirii Apostolilor.

Pe aceasta o găsim întotdeauna în spațiul altarului, deasupra Liturghiei Părinților. Scena

Împărtășirea Apostolilor cu vin, Curtea de Argeș, Sf. Nicolae Domnesc, sfr. sec XIV.

este adesea confundată sau asimilată în mod eronat evenimentului Ultimei Cine. Dacă aceasta din urmă are locul ei tradițional fie pe iconostas, deasupra ușilor împărătești, fie în spațiul altarului, în lateral, ea nu ar trebui să se afle niciodată în ax deoarece acest loc este privilegiat pentru acele scene care transmit ideea unei prezențe și nu a unei scene cu caracter comemorativ. Împărtășirea Apostolilor a fost reprezentată încă din secolul al VI-lea, stă mărturie în acest sens discosul de la Riha. Scena este structurată în planul imaginii după modelul liturghiei bisericii pământeşti deşi prezintă, în mod paradoxal, liturghia Bisericii cereşti. În acest sens pentru a întări ideea că este o icoană a liturghiei cerești, în secolul al XI-lea, în cadrul imaginii au fost introduşi îngerii înveșmântați ca diaconi şi ţinând ripide în mâini. Așa cum observa și H. J. Schulz, aici, în plan simbolic, se arată tocmai faptul că „bariera dintre vizibil şi invizibil este trecută, dintre timp şi eternitate, dintre simbol şi realitate, fiind expresia mistică a acestei tainice experimentări a unităţii dintre cele două.”(H. J. Schulz). Prin prezenţa unor detalii iconografice: ciboriul, îngerii, vasele liturgice, sacosul (veșmântul arhieresc purtat de Hristos reprezentat începând cu secolul

Etica Creştină al XIV-lea), apropierea de masă a apostolilor cutremuraţi, scena devine o imagine prototip pentru împărtăşirea credincioşilor şi a clerului.

Reprezentarea lui Iuda, scuipând împărtășania sau într-o mișcare inversă față de sensul procesiunii sunt imagini târzii și insistă asupra aspectului moral, în detrimentul celui comunional.

Trupurile ușor aplecate ale apostolilor, privirea lor fixă și reculeasă către taina eurharistică, sugerează celui care privește scena reverența pe care trebuie să o aibă atunci când se apropie de sfânta cuminecătură. Dar nu numai atât, ordinea în care se înșiruie apostolii, cvasi-monotonia scenei, mărturisește că focul de care sunt mistuiți apostolii este unul și același, interior și nu exterior, el este sinonim cu detașarea de preocupările pământești.

Procesiunea apostolilor este semnificativă pentru înțelegerea însemnătății concelebrării în cadrul liturghiei euharistice. Adesea, mulți își imaginează liturghia ca pe o sumă de celebrări oferite individual, însă, în adevăratul ei sens, liturghia a fost întotdeauna expresia stăruinței într-un cuget, imaginea unui cor unum în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fp. 2, 42). În această icoană se revelează unitatea dintre conștiința apostolilor referitor la cine este Hristos și manifestarea acesteia într-o atitudine exterioară. Și astăzi, în fiecare comunitate, în măsura în care credincioșii sunt pătrunși de același simțământ al prezenței reale a Mântuitorului sensul comunității înflorește.

Cu cât în cotidianul nostru pre-liturghia, adică respectul necondiționat față de aproapele va fi trăit cu mai multă intensitate, cu atât vom alerga mai mult către altarul din comunitatea în care trăim, către altarul din catedrala noastră și în sens mai larg, vom iubi Biserica întreagă ca trupul însuși al lui Hristos. Un atașament pasiv, care țintește mereu la indvididualizare, obturează canalul spiritului, dar Domnul are nevoie nu doar de limba sau de urechile noastre individual ci de amândouă împreună pentru ca mărturia noastră să fie credibilă în fața societății în care trăim.

Diac. Lucian LECHINŢAN S.J.

Euharistia și viața morală Pentru fiecare creștin, Euharistia este vitală, este hrana sufletească și trupească perfectă; îi transformă viața. Sunt cuvinte mari… este pură teorie? Ce reprezintă astăzi Euharistia pentru creștinul din mine? În ziua de azi, provocările s-au înmulțit, credința s-a răcit, dar atașamentul față de Euharistie, cel puțin la suprafață, a rămas același. Dacă aruncăm o privire spre interior, nu este exclus să ne confruntăm cu rutina spirituală, pe care probabil o ignorăm sau probabil nu îi dăm importanță. Ce impact are această boală1 asupra vieții mele spirituale, asupra relației mele cu Isus din Euharistie?

Răceala în relația cu Dumnezeu și înrăutățirea legăturii cu aproapele în variatele sale forme ar putea descrie prețul extrem de costisitor, aproape imposibil de plătit în final. Pentru că se adeveresc cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului să câștige lumea întreagă, dacă sufletul și-l va pierde?”.

Până acum am folosit teoria, cuvintele dure, fărâme de condamnare potrivit dreptății dumnezeiești. Ar fi necesar să intrăm în detalii, să observăm că realitatea nu pare atât de clară, iar situația personală poate să fie dificil de catalogat.

Pentru a accede la Euharistie este o condiție indispensabilă să ai o conduită morală exemplară, să nu ai păcat grav pe suflet.

Pregătirea sufletească include Sfânta Taină a Spovedaniei, reculegerea și rugăciunea atât înainte cât și după primirea Împărtășaniei.

O discuție delicată trebuie abordată pentru a clarifica exigențele vieții morale și participarea la Sfânta Taină a Euharistiei. Știm că există credincioși care sunt excluși de la primirea acestei Sfinte Taine pentru că situația lor de viață este incompatibilă din punct de vedere moral cu Sfânta Taină. Mă refer aici la divorțații recăsătoriți sau la cei care trăiesc în concubinaj, ori categoria mai complexă a celor excomunicați. Cu alte cuvinte, atunci când este vorba de un mod de viață păcătos și public, accesul la Euharistie este interzis până când 25

Etica Creştină cei interesați nu își reglementează situația, până când nu renunță la starea de păcat.

Ce ingrediente are viața morală, astăzi? Lupta perseverentă împotriva ispitelor, rugăciunea constantă, micile jertfe, deprinderea virtuților… Aceasta ar fi compoziția ideală a unei vieți morale. Viața morală este rezervată doar sfinților? Numai călugării pot să țină cont de toate aceste ingrediente!

Cât de ușor ne putem eschiva de la responsabilitatea de a investi în continuu în relația cu Dumnezeu! De ce? Fiindcă ne deranjează, ni se pare un sacrificiu prea mare, prea costisitor… și la un moment dat, ne oprim fie pentru că nu vedem rezultate imediate fie din cauză că acestea nu sunt pe măsura așteptărilor noastre. În toată această atitudine, Dumnezeu nu mai are loc și se pare că nu ne deranjează acest detaliu, câtă vreme noi suntem nemulțumiți.

Trecând peste divagația de mai devreme, viața morală astăzi este un ideal? O utopie?

O exigență imposibilă? Societatea care se îndepărtează de Dumnezeu pe zi ce trece caută să redefinească acest concept, să-i altereze conținutul, relativizând tot ceea ce ține de legea morală. Ce ne rămâne de făcut nouă creștinilor pentru a apăra valoarea vieții morale, autenticitatea și trăinicia relației oneste cu legea lui Dumnezeu? Să stăm cu mâinile în sân nu a fost și nu este ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi! Să cădem în deznădejde pentru că idealul vieții morale ni se înfățișează în cotidian ca intangibil: adică ștacheta este mult prea sus și pentru noi?

Cel mai ușor atac împotriva unei vieți morale veritabile este crearea dubiului, a îndoielii, a neîncrederii privind norma morală.

Care este scopul acestei tentații? Cum trebuie să reacționăm? „Oare păcatul acesta chiar mă împiedică să fiu admis la Euharistie? Nu am păcătuit prea grav… s-a întâmplat o singură dată și oricum nu îl mai repet… cu siguranţă că mă pot împărtăși!”. Astfel ar putea suna judecata unui suflet guvernat de laxitate2, gândirea unui creștin marcat de monotonie în cele spirituale, care nu mai investește în relația de iubire față de Dumnezeu.

26

Lumina Credinţei La polul opus, se află creștinul care ajunge să-și interzică sieși accesul la Împărtășanie pentru că i se pare că tot ceea ce face este păcat; iar faptul de a fi uitat să își spună rugăciunea înainte de masă o dată, consideră a fi materie de spovadă și nu se poate împărtăși până când nu primește dezlegarea de la preot3. Acestea sunt extremele vieții morale, care relativizează valoarea Sfintei Taine a Euharistiei4, adică nu cred în puterea acestei Sfinte Taine și nu îi acordă respectul cuvenit. Desigur, Biserica propune în mod curent o asistență personală adaptată pentru fiecare creștin, pentru a depăși aceste extreme, pentru a porni din nou pe calea cea dreaptă. Detalii despre vindecarea de aceste boli sufletești se pot găsi la preotul paroh sau în cărțile de teologie morală și spirituală.

Din punct de vedere moral, mai intervine în viața creștinului un conflict din ce în ce mai vizibil: societatea legalizează practici păcătoase, admite modul de viață obiectiv imoral și legea lui Dumnezeu este umbrită, pusă la colț, considerată învechită, neadaptată omului din zilele noastre. De la un mic compromis privind viața personală, mulți creștini ajung, dezorientați, să creadă că nu mai pot trăi decât respectând spiritul lumii. Tinerii sunt de părere că dacă este implicată inima, atunci relațiile sexuale sunt legitime, sunt justificate, deși nu există un contract conjugal numit căsătorie. Părinții se văd neputincioși: „toți trăiesc împreună înainte de căsătorie”, „copiii nu ne mai ascultă”, „dacă se vor căsători, de ce să nu trăiască de pe acum împreună, să aibă experiență” – iată câteva dintre motivațiile părinților care au pierdut lupta privind viața morală a copiilor lor.

Printre aceste generalități, mai există tineri care se dedică trup și suflet unei vieți morale autentice, iubind și păstrând castitatea până la căsătorie, valorificând-o cu adevărat în cadrul căsătoriei. Mai sunt și părinți care continuă lupta pentru proprii copii, ca aceștia să conștientizeze importanța trăirii conform legii morale; ceea ce asigură armonia în familie și liniștea sufletească a fiecărui membru.

Sunt familii pentru care viața morală

Prezentarea Parohiilor înseamnă a merge la biserică eventual, duminica sau cu ocazia marilor sărbători și, în rest, fiecare membru face exact așa cum simte, cum i se pare că este bine. Nu puțini sunt membrii din aceste familii, care socotesc că sunt îndreptățiți să se împărtășească de fiecare dată când merg la biserică, deși nu s-au spovedit… pentru că ei nu au păcate mari pe suflet: „nu am omorât pe nimeni”, „nu am furat”, „nu am făcut rău voit nimănui” – câteva dintre scuzele cu care aceștia își adorm conștiința și se justifică în fața preotului în scaunul de spovadă. În acest caz, ce ar trebui făcut?

Poate preotul să cerceteze în amănunt viața fiecărui credincios pentru a vedea dacă poate sau nu să fie admis la Împărtășanie?

Potrivit învățăturii Bisericii, sunt câteva situații când sacrilegiul este evitat în mod public, pentru a nu crea scandal: am amintit la început de divorțați recăsătoriți, de cei care sunt excomunicați sau cărora le este interzis accesul la Împărtășanie ca pedeapsă și nu ar trebui să uităm de cei care trăiesc în păcat, în mod public. Există însă o problemă serioasă în acest sens când, în comunitățile mari, aceste situații nu sunt aduse la cunoștința preotului paroh, iar acestuia îi este imposibil fizic să-și cunoască toți credincioși din parohie. În loc de concluzie, sacrilegiul nu pare să mai fie pe buzele creștinilor, ca odinioară, deși acest gest păcătos, această lipsă de respect față de cele sfinte este, probabil, mai prezentă decât în trecut! Oare ar trebui redefinit conceptul de sacrilegiu în teologia morală?! Oare ar trebui ca Biserica să se adapteze timpului prezent și să nu mai impună condiții din trecut pentru accesul la Euharistie?

Pr. Emil-Marian EMBER

1 Rutina spirituală este probabil mai mult decât o boală și are impact atât în plan spiritual cât și uman.

2 Laxitatea desconsideră păcatul, mergând până la negarea existenței lui.

3 Scrupulozitatea este o boală a sufletului, care exagerează definiția păcatului, transformând orice act sau gest într-un potențial act moral negativ.

4 Astfel s-ar defini sacrilegiul, ca act moral grav, un atac la realitatea celor sfinte!

Parohia „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, Bușag Cel mai vechi document existent în Fondul Parohiei Greco-Catolice Buşag de la Filiala Maramureş a Arhivelor Naţionale (un document prin care Gheorghe Mureşan donează parohiei o vie „de patru săpaşi în Dealul cu vii al Merişorului”), datează din anul 1825.

Tot în acest an, Parohia Greco-Catolică Buşag apare pentru prima dată în documente cu filia Arieşul de Câmp şi aparţinând de districtul Ardusatului, Eparhia de Oradea Mare. În anul 1846 „poporenii” din Buşag hotărăsc zidirea unei biserici de piatră, acesta fiind probabil şi

anul începerii lucrărilor de construcţie. Până la acea dată, serviciile religioase se desfăşurau în biserica de lemn, aşezată în vechea vatră a satului. Construcția bisericii de piatră a fost finalizată în anul 1861 pentru ca în anul 1879 parohia să înregistreze un număr de 80 de familii, cu 399 suflete.

Anul 1884 aduce cu sine înfiinţarea „Grânariului Bisericii române greco-catolice din Buşag”, urmat în 1885 de constituirea „Fondului Bisericii române greco-catolice Buşag”, forme care sprijineau funcţionarea parohiei şi pe credincioşii nevoiaşi.

27

Lumina Credinţei

Prezentare Carte Starea materială a parohiei continuă să se îmbunătăţească astfel încât se trece la renovarea bisericii, încheiată în 1904 de Sărbătoarea „Intrarea Maicii Domnului în templu” prin resfinţirea sfântului lăcaş de către protopopul George Şuta ca delegat al episcopului Demetriu Radu de Oradea Mare.

După terminarea Primului Război Mondial, în Buşag trăiau 471 de religie greco-catolică, 14 evrei (israeliţi), 5 romano-catolici şi 8 calvini.

Viaţa parohiei se îmbogăţeşte în 1924 prin înfiinţarea Reuniunii Mariane, care ajunge în 1935 la de 67 membri.

Odată cu înfiinţarea Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş în anul 1930, parohia Buşag trece împreună cu filia Merişor de la Eparhia Oradei Mari la noua înfiinţată Eparhie.

Din Şematismul venerabilului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului din anul 1936 aflăm că parohia Buşag are 497 suflete grecocatolici, 5 romano-catolici, 2 calvini şi 14 israeliţi. În perioada comunismului, comunitatea grecocatolică din Buşag şi-a deprins şi practicat credinţa graţie păstoririi dedicate a bunului părinte ieromonah Irinarh Ilie Bondre, O.S.B.M. Deşi erau permanent sub presiunea şi ameninţarea autorităţilor şi a „oamenilor de bine”, credincioşii s-au rugat şi au primit cu evlavie Sfintele Taine, aşa cum i-au învăţat strămoşii lor. Părintele Ilie celebra Sfânta Liturghie noaptea, în casele credincioşilor, mutându-se din casă în casă, pentru a nu fi arestaţi. De altfel, una dintre aceste „case conspirative”, cum erau numite de anchetatori, casa părintelui Gavril Deac, a fost şi prima „biserică” a comunităţii după Revoluţie.

După 1989, liberi să-şi trăiască crezul, dar fără a avea un loc al lor, greco-catolicii şi-au oficiat serviciile religioase într-o cameră modestă din Căminul Cultural al localităţii. În anul 1995, în timpul Postului Mare, în această capelă improvizată părintele Bondre a predat crucea păstoririi unei alte generaţii, reprezentată de părintele Emil Gîrboan.

După multe insistenţe şi negocieri, în anul 2000, s-a obținut retrocedarea vechii Şcoli Confesionale, care a fost, în înainte de 1948, ctitorie şi proprietate a Parohiei Greco-Catolice. Munca şi efortul financiar al credincioşilor au făcut din clădirea veche de peste 100 de ani un sediu adecvat parohiei, iar din fosta sală de clasă o capelă corespunzătoare pentru slujirile liturgice.

S-a adoptat pentru capelă în mod firesc hramul vechii parohii, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi iată cum, sub protecţia Căpeteniilor îngereşti, Parohia Buşag îşi celebrează aici oficiile religioase de mai bine de 13 ani1.

1 http://www.grcatolictm.com

28

Pr. Daniel POP

Scrisoarea enciclică „Lumen fidei” a Papei Francisc În virtutea misiunii pe care a primit-o de la Hristos, episcopul Romei, are datoria de „a-i întări în credinţă pe fraţii săi”.

Astfel în Anul Credinţei (oct. 2012-nov.

2013) care a demarat cu a 50-a aniversare de la deschiderea Conciliului Vatican II, Papa Francisc a scris Enciclica Lumen Fidei, preluând o prima schemă de redactare a predecesorului său, Papa Benedict al XVI-lea, la care a adăugat câteva „contribuţii ulterioare”. Aceste consideraţii despre credinţă „vor să se adauge la ceea ce Benedict al XVI-lea a scris în scrisorile enciclice despre caritate şi despre speranţă”.

Descoperim astfel cum în credinţă, care este darul lui Dumnezeu, „recunoaştem că o mare iubire ne-a fost oferită”, prin Cuvântul ce ne-a fost adresat, care este Isus Hristos, iar Spiritul Sfânt ne transformă, ne luminează calea şi face să crească în noi aripile speranţei pentru a merge înainte cu bucurie. Papa Francisc ne spune cum „credinţa, speranţa şi caritatea constituie, într-o minunată împletire, dinamismul existenţei creştine spre comuniunea deplină cu Dumnezeu”.

Scrisoarea Enciclică a Papei Francisc este adresată episcopilor, preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate şi tuturor credincioşilor laici şi cuprinde o introducere, patru capitole şi o concluzie. În introducere se porneşte de la titlul Lumina credinţei (Lumen fidei) care este o expresie din tradiţia Bisericii şi indică „marele dar adus de Isus”. „Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”.

(In 12,46). În lumea păgână, se dezvoltase „cultul adus zeului Soare, iar creştinii l-au numit pe «Hristos adevăratul soare» care luminează toată făptura. În epoca modernă se consideră că o astfel de lumină nu este suficientă, credinţa apărea „ca o lumină iluzorie”, „credinţa s-ar opune căutării”. Puţin câte puţin însă s-a văzut că atunci când lipseşte lumina, „este imposibil să se distingă binele de rău”. În enciclică se arată că este o nevoie urgentă „de a se recupera caracterul de lumină propriu al credinţei”. Credinţa se naşte din „întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă şi ne dezvăluie iubirea Sa”. Noi suntem „transformaţi de această iubire”.

Prezentare Carte În Capitolul I, „Am crezut în iubire” (cf.

1In 4,16), se evidenţiază paternitatea divină.

Dumnezeu se revelează ca un Dumnezeu „care vorbeşte şi care ne cheamă pe nume”. Credinţa are un caracter personal. În Vechiul Testament se arată cum acest Cuvânt care i se adresează lui Avram constă într-o chemare şi o promisiune: „invitaţie de a se deschide la o viaţă nouă” şi promisiunea de a fi „tatăl unui popor mare” (cf.

Gen 13,16).

Din istoria poporului lui Israel, redată în Cartea Exodului, credinţa lui Israel se vede în chemarea sa „la un drum lung pentru a-L putea adora pe Domnul pe muntele Sinai”. (cf. Dt 1,31). Pentru creştinism putem vorbi de plinătatea credinţei.

S f â n t u l Au g u s t i n spunea că patriarhii s-au mântuit prin credinţă, „în Hristos care urma să vină”. În schimb c r e d i n ţ a c r e ş t i n ă m ă r t u r i s e ş te că Isus este Domnul şi că Dumnezeu L-a înviat din morţi (cf. Rom 10,9). Credinţa creştină este credinţă în iubirea deplină: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1 In 4,16). Moartea lui Hristos în lumina învierii Sale dezvăluie „credibilitatea totală a iubirii lui Dumnezeu”. (cf. Ap 1,5; Evr 2,17), Ni se arată cum, mântuirea prin credinţă constă în a recunoaşte primatul darului lui Dumnezeu: „Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Ef 2,8). Cel care crede „este transformat de iubirea la care s-a deschis în credinţă”. În felul acesta „creştinul poate să aibă ochii lui Isus, sentimentele sale, dispoziţia sa filială, pentru că este făcut părtaş de iubirea sa, care este Spiritul Sfânt”. În această iubire se primeşte într-un fel viziunea proprie a lui Isus.

Se subliniază în enciclică şi forma eclezială a credinţei. „Hristos îi cuprinde în sine pe toţi cei care cred, care formează trupul său”, în felul acesta creştinul se înţelege pe sine însuşi în acest trup, în relaţie originară cu Hristos şi cu fraţii în credinţă. (cf. Rom 12,4-5). În capitolul al II-lea („Dacă nu veţi crede,

nu veţi înţelege” Is. 7,9), putem vedea raportul dintre credinţă şi raţiune. Cum obiectul minţii este adevărul, omul este în căutarea adevarului.

Deoarece Dumnezeu este credibil, „este raţional a avea credinţă în El, a construi propria siguranţă pe cuvântul său”. Dumnezeu este numit de Isaia „Dumnezeul-Adevărului (Amin)” (cf. Is 65,16), fundament de fidelitate faţă de alianţă. În viaţa de zi cu zi „omul are nevoie de cunoaştere, are nevoie de adevăr”, pentru a merge înainte. Din „legătura sa intrinsecă cu adevărul”, credinţa este capabilă să ofere omului o lumină nouă, superioară „pentru a înţelege acţiunea lui Dumnezeu”. În societatea modernă se acceptă ca adevăr, numai aşa numitul „adevăr ştiinţific”.

Tocmai datorită crizei de adevăr în care trăim, „conexiunea credinţei cu adevărul” este astăzi mult mai necesară ca oricând.

Cunoaşterea adevărului este în strânsă legătură cu iubirea. Putem vorbi de înţelegerea credinţei când „primim marea iubire a lui Dumnezeu care ne transformă în interior şi ne dăruieşte ochi noi pentru a vedea realitatea”. Suntem îndemnaţi de asemenea de a privi credința ca „ascultare şi viziune”. Legătura între „a auzi” şi „a vedea” devine posibilă pornind de la „persoana concretă a lui Isus care este văzut şi este ascultat”. În acest sens, Sfântul Toma de Aquino vorbeşte despre „credinţa care vede”. În cel de-al treilea capitol (Vă transmit ceea ce am primit cf. 1Cor 15,3), ni se prezintă Biserica ca mamă a credinţei noastre şi care are misiunea de a învăţa şi de a transmite Evanghelia. Credinţa se transmite de la persoană la persoană, aşa cum „o flacără se aprinde de la o altă flacără”. Credinţa ca act de iubire al lui Isus ajunge la noi prin martorii care au păstrat-o vie în Biserica. Ea se exprimă ca răspuns la o invitaţie, la un cuvânt care trebuie să fie ascultat. Noi răspundem la chemarea lui Isus la persoana întâi, cred, şi în acelaşi timp credem întrucât în Spiritul Sfânt suntem noi, o comuniune de persoane. În viziunea lui Tertulian, catehumenul după „baia naşterii noi”, este primit „a se ruga, împreună cu fraţii”, Tatăl nostru ca şi cum ar fi primit într-o nouă familie. În Biserică, credinţa se transmite mai ales prin Sfintele Taine pe care le celebrează şi care sunt numite „tainele credinţei”. În transmiterea credinţei Botezul are un rol principal. El ne aminteşte că „am fost înmormântaţi împreună cu Hristos” (Rom 6,4). În Botez devenim o făptură nouă şi copiii adoptivi ai lui Dumnezeu.

Botezul ne aminteşte cum „credinţa nu este lucrare a individului izolat, ci este o lucrare eclezială”. „Natura sacramentală a credinţei” îşi are exprimarea maximă în Euharistie care este 29

Lumina Credinţei

Viaţa Consacrată „hrana preţioasă a credinţei, întâlnire cu Hristos prezent în mod real cu actul suprem de iubire”.

Papa Francisc arată cât este de importantă conexiunea dintre credinţă şi Decalog. Credinţa „mărturiseşte iubirea lui Dumnezeu”. Decalogul apare ca „drumul recunoştinţei, al răspunsului de iubire”. Unitatea Bisericii, în timp şi în spaţiu, este legată de unitatea credinţei. Se face trimitere la Leon cel Mare care afirma: „Dacă credinţa nu este una, nu este credinţă”. În capitolul al IV-lea (Dumnezeu pregăteşte pentru ei o cetate, cf. Evr 11,16), este evocată legătura dintre credinţă şi binele comun.

Pornind de la Scrisoarea către Evrei se evidenţiază dorinţa patriarhilor din Vechiul Testament de a ajunge în noua ipostază „pregătirea unui loc în care omul să poată locui împreună cu alţii”. Mergând pe aceeaşi linie putem spune cum credinţa îl ajută pe om să înţeleagă „arhitectura raporturilor umane”, unde fundamentul ultim şi destinul definitiv este Dumnezeu, cu iubirea Sa, şi astfel se aduce o slujire binelui comun.

Primul loc în care credinţa „luminează cetatea oamenilor” se află în familie. Unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie este semnul „iubirii lui Dumnezeu”. Este important ca părinţii să cultive spiritul de credinţă în familie fiind modele pentru cei tineri. Un loc aparte în viaţa omului are credinţa prin „forţa mângâietoare în suferinţă”. Enciclica subliniază cum creştinul ştie că „suferinţa nu poate să fie eliminată, dar poate să primească un sens, poate să devină act de iubire, încredinţare în mâinile lui Dumnezeu”, care nu ne abandonează şi astfel să fie o etapă de creştere a credinţei şi a iubirii. Contemplând unirea lui Hristos cu Tatăl, chiar şi în momentul suferinţei de pe cruce (cf. Mc 15,34), creştinul învaţă să participe la însăşi suferinţa lui Isus. Lumina credinţei ne face să fim sensibili la „suferinţele lumii” venindu-le în ajutor.

Enciclica se încheie cu o concluzie ce o are în centru pe Maria. Referindu-ne la pilda semănătorului descoperim cum „pământul bun”: sunt acei care, ascultând cuvântul cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade întru răbdare” (cf. Lc 8,15). În această perspectivă Maica Domnului este „o icoană perfectă a credinţei”, aşa cum va spune Sfânta Elisabeta: „Fericită aceea care a crezut” (Lc 1,45). În Maria, fiica Sionului, se împlineşte lunga istorie de credinţă din Vechiul Testament. În întreagă ei viaţa, Maria a făcut pelerinajul credinţei, în urmarea Fiului ei. Maria să fie şi pentru fiecare dintre noi un exemplu de urmat.

30

Pr. Dr. Mircea MANU

Ordinul Sfântului Vasile cel Mare în România: ieri şi astăzi (II) În 22 august 1922, egumenul Mănăstirii Mariapócs, Atanasie Aureliu Maxim, merge să facă noviciatul conform «reformei dobromiliene» la mănăstirea din Krechkow – Galiţia. În acelaşi timp de la mănăstirea Prislop merg la acest noviciat şi P. Augustin Pop cu Lucian Pop şi cu fr. Vasile Alic. După terminarea noviciatului P. Atanasie se reîntoarce la Mariapócs, iar ceilalţi 3 la Prislop. În mai 1925 moare pe neaşteptate Clemente Gavriş egumenul de la Bixad şi Provincialul de la Muncaci îl numeşte egumen pe Atanasie Maxim, confirmat şi de Provincialul de la Lviv Atanasie Kaliş care îl numeşte responsabil cu introducerea reformei în România. Egumenul Atanasie Maxim, imediat după instalare, la pelerinajul din 25 iunie 1925 discută cu Episcopul Iuliu Hossu posibilităţile restaurării Ordinului Sf. Vasile cel Mare în România şi îi înmânează spre studiu statutele «Costitutiones Congregationis Ruthenae Ordinis S. Basilii Magni, ad mentem Constitutionis» SS.D.N. Leonis PP.XIII, Singulare Praesidium, Zowkwa, 1910.

Egumenii de la Prislop şi Bixad adresează în 18 iulie 1925 o scrisoare, de 6 pagini Episcopului Iuliu Hossu, în care expun posibilităţile de creare a Provinciei Române autonome, fără dependenţă de ruteni, ci direct de un Superior General de la Roma aprobat de Congregaţia Orientală: „Credem că în împrejurările date e bine, printr-un decret al Sf. Scaun să se înfiinţeze în asemănare cu Congregatio Ruthena, Congregaţia Română a Ordinului Sf. Vasile cel Mare” în conformitate cu deciziile Conciliului I Provincial (1872).

După ce uneşte comunitatea călugărească din România aducând la Bixad cu tot ce aveau şi călugării de la Prislop, cu aprobarea episcopului şi a Superiorului Atanasie Kaliş din Lviv, în 21 noiembrie 1925 P. Atanasie deschide Noviciatul la Mănăstirea Bixadului. Egumenul de la Bixad scria episcopului Iuliu Hossu: „Din darul Tatălui Ceresc şi sub scutul Maicii Domnului, Provincia care acum se înfiinţează a Ordinului Sf. Vasile cel Mare şi-a deschis noviciatul pentru creşterea viitoarei generaţii a călugărilor bazilieni în Sfânta Mânăstire a Bixadului”.

Viaţa Consacrată Cu introducerea « reformei dobromiliene » în Transilvania Congregatio Ruthena Ssmo Salvatore, până acum exclusiv ruteană, devine internaţională. Constituţiile din 1910 sunt traduse doar parţial într-o broşură de 40 de pagini cu titlul «Sumarul Constituţiilor Ordinului Sf. Vasile cel Mare», Tipografia Ordinului Sf. Vasile cel Mare, Bixad, fără an. Din păcate până în prezent acestea au fost singurele Constituţii ale Ordinului care au apărut în limba română.

La aniversarea a 50 de ani de la publicarea Scrisorii Apostolice «Singulare Praesidium» prin Decretul Congregaţiei Orientale din 12 mai 1932 se hotărăşte că Ordinul Sf. Vasile cel Mare al naţiunii rutene se va numi Ordinul Bazilian al Sf. Iosafat şi P. Dionisie Tkaczuk este confirmat ca Superior General sau Arhimandrit. Noul Superior General, Arhimandritul Tkaczuk cu permisiunea S. Congregaţii Orientale în 11 octombrie 1932 face o vizită canonică la Bixad «sanând în rădăcină» voturile călugărilor făcute în noviciatul de la Bixad. Prin decretul din 08.02.1933 P. Atanasie Maxim a fost numit «Superior Regional cu drepturi de viceprovincial» într-o formă oarecare dependent de Provincia Sf. Nicolae de la Muncaci, în acel timp în Cehoslovacia.

Congregaţie Orientală prin Decretul din 8 iunie 1937 „constitue o nouă Provincie a Ordinului Bazilian a Sf. Iosafat, numită Provincia „Română” sui juris separată de oricare altă provincie a aceluiaşi Ordin, după Constituţii supusă nemijlocit Arhimandritului General al Ordinului Bazilian al Sf. Iosafat care rezidează la Roma”.

Primul Protoegumen şi sufletul întregii acţiuni de refacere a Ordinului Sf. Vasile cel Mare a fost Părintele Atanasie Aureliu Maxim care în 1948 scria că avem 8 aşezări călugăreşti. În luna octombrie 1948 comunitatea Provinciei Române număra 19 ieromonahi, 13 călugări cu profesiune, peste 80 de novici, 35 iuvenişti, peste 70 de orfani şi 10 bătrâni.

Deşi începuturile sunt totdeauna grele, Ordinul Sf. Vasile cel Mare a avut o activitate foarte fructuoasă şi mult apreciată în Biserica Română Unită. Pr. Atanasie s-a gândit că fiecare trebuie să facă munca posibilă, în funcţie de necesităţi şi de pregătirea fiecăruia. Pr. Augustin Pop a fost numit Magistrul novicilor. Pr. Lucian Pop ştia într-un mod admirabil să se apropie de popor, era bun orator şi sfătuitor în cele sufleteşti, iar „scrierile lui poporale erau neîntrecute”. Pr.

Augustin Pop a reînviat periodicul de predici „Cuvântul Adevărului” la care şi-a adus o mare contribuţie şi pr. Leon Man.

Călugării de la Bixad şi-au făcut propria tipografie şi legătorie. Cărţile de rugăciuni ale P. Lucian au devenit foarte răspândite şi căutate.

Fala Bixadului era Calendariul la care lucra Pr. Arsenie şi Pr. Marina. Pr. Emil a organizat îngrijirea grădinii, a făcut pepinieră şi a umplut grădina de altoi tineri. Se cultiva necesarul de zarzavat. S-a cumpărat maşină de treierat, 2 motoare diesel, moară şi o mică uzină electrică îngrijită de fratele Pavel. Călugării lucrau în tipografie şi în atelierele de fierărie, tâmplărie, pantofărie şi croitorie. Mănăstirea avea şi săracii bătrâni de care se îngrijea.

Pelerinajele s-au înmulţit, au fost bine organizate. Se făceau rugăciuni, servicii divine, predici. Se făceau noaptea proiecţii de film „Viaţa lui Isus”. Au început să se facă misiuni de 8 zile prin parohii. S-a ajuns la peste 40 de misiuni numai în Eparhia Maramureşului. Călugării bazilieni s-au bucurat de înţelegerea şi sprijinul Episcopul Dr. Alexandru Rusu al Maramureşului care a purces la „Închinarea solemnă a Eparhiei sub scutul special al Preasfintei Fecioare Maria”.

Activitatea călugărilor era înţelept gândită de Pr. Atanasie astfel încât să îmbine în mod armonios activitatea, munca şi viaţa spirituală. În timpul Părintelui Atanasie mănăstirea Bixadului a înflorit şi s-a extins în mod deosebit cunoscând epoca sa de glorie. Era plină de călugări, avea tipografie, ţinea exerciţii spirituale şi misiuni şi era căutată în fiecare an de sute de mii de pelerini.

Episcopul Iuliu Hossu apreciază mult activitatea călugărilor bazilieni conduşi de Pr. Atanasie şi le încredinţează spre „administrare şi rodnică chivernisire” Sfânta Mănăstire de la 31

Viaţa Consacrată Nicula care va fi admirabil condusă de Egumenul Leon Man OSBM. Acelaşi Episcop va încredinţa spre administrare călugărilor bazilieni parohiile Calvaria şi Bob din Cluj.

Din păcate partea materială a acestei munci uriaşe a fost distrusă de regimul comunist.

A rămas în sufletele noastre, în sufletele credincioşilor şi în istorie moştenirea spirituală.

Persecuţia comunistă, care se abate în 1948 asupra Bisericii şi Ordinului îl scoate în afara legii şi îi confiscă toate mănăstirile şi bunurile şi trimite în închisori marea majoritate a călugărilor.

Mănăstirile confiscate sunt oferite de comunişti Bisericii Ortodoxe Române care şi după 20 de ani de la căderea comunismului refuză să le restituie Ordinului Sf. Vasile cel Mare.

Iată că în decursul secolului XX de două ori «casa Ordinului» rămâne pustie, dar pentru suferinţa şi jertfele înaintaşilor Dumnezeu nu-l lasă să moară. Sub persecuţia comunistă prin grija deosebită şi activitatea părinţilor Leon Man şi Augustin Pop, fraţii şi părinţii au încercat să trăiască viaţa călugărească fără mănăstire, în lume, încercând să formeze noi membri.

După moartea de martir a Pr. Leon în închisoarea din Gherla, alături de Episcopul Dr. Alexandru Rusu, sub îndrumarea Pr. Gheorghe Marina, eliberat din închisoare, viaţa călugărească începe să devină mai activă. Fratele Mihai la Prilog, pe lângă vindecarea miraculoasă cu ceaiuri, desfăşoară împreună cu preoţii Ordinului şi o frumoasă activitate spirituală greco-catolică.

Prin colaborarea dintre pr. Silvestru Silviu Augustin Prunduş şi pr. Gheorghe Marina călugării se fac cunoscuţi, viaţa călugărească cunoaşte o oarecare înflorire, sunt primiţi noi membri, unii dintre fraţii călugări sunt hirotoniţi şi devin mai activi, spre Ordin se îndreaptă tinere vocaţii care se încearcă să fie iniţiaţi în viaţa călugărească, aşa cum se putea. Pr. Silvestru, conducătorul Ordinului şi Ordinarul Episcopiei de Cluj-Gherla, polarizează in jurul său un grup de tineri şi încă înainte de Revoluţia din 1989 reuşeşte să trimită la Roma pentru studii teologice şi formare călugărească primul candidat al Provinciei Române, Iosif Ioan Furtună.

După Revoluţie Ordinul, ca şi Biserica Română Unită, primeşte o libertate parţială, pentru că nu-i este restituită niciuna dintre mănăstiri.

Reorganizarea este foarte grea, pentru că toţi tinerii au fost trimişi la studii în străinătate, iar 32

Lumina Credinţei călugării bătrâni care au trăit în mănăstire nu au unde forma comunităţi, aşa că vor continua să trăiască împrăştiaţi sau grupaţi în mici comunităţi prin casele ce le deţineau, cum erau cele din Cluj-Napoca de pe str. Gheorghe Lazăr sau cea de la Visuia.

Cu sacrificii mari se organizează la ClujNapoca, într-o casă cumpărată în oraş, o casă de noviciat sub conducerea părintelui Efrem Borotă. În noviciat intră mulţi tineri, dar majoritatea pleacă la fel de repede. Sunt foarte puţini cei care rămân, totuşi numărul călugărilor creşte. În 1997 Noviciatul se mută la Mănăstirea „Coborârea Sf. Spirit” de la Molişet.

Prin strădaniile neobosite ale pr. Silvestru sunt trimişi la Roma pentru studii 10 preoţi şi fraţi ai provinciei, apoi sunt trimişi pentru noviciat şi studii 6 tineri la Varşovia în Polonia şi 4 fraţi în Ungaria la Nyregyháza pentru studii teologice.

Din păcate din nou „viermele împărecherii” roade la rădăcina Ordinului şi puţinii tineri călugări care se întorc de la studii, în parte şi datorită unei formări neuniforme, sunt împărţiţi în diferite curente şi în numele unui monahism mai tradiţional, mai oriental sau mai puţin clerical se despart de Ordin. Au părăsit Ordinul după ce au făcut studiile şi au fost hirotoniţi preoţi un număr destul de mare de călugări cu Profesiune.

Astăzi Ordinul are 2 mănăstiri; la Molişet şi Prilog, 2 rezidenţe ‒ la Cluj-Napoca şi la Visuia ‒, o mănăstire în construcţie la Mintiu Gherlii şi administrează 4 parohii Molişet, Şendroaia, Prilog şi Visuia. Ordinul are 26 de membri, 16 ieromonahi, 2 diaconi, 3 călugări cu profesiune perpetuă, 3 călugări cu profesiune temporară şi 2 novici. Curia Provincială şi casa de noviciat funcţionează în mănăstirea de la Prilog (SM). În concluzie, Ordinul Sf. Vasile cel Mare a avut o activitate benefică care a depăşit graniţele confesionale şi s-a extins asupra întregului popor român. Meritele lui, aşa cum am văzut, sunt recunoscute şi apreciate de marii bărbaţi ai Bisericii şi neamului. Deşi de două ori i-a rămas casa pustie, cu ajutorul Bunului Dumnezeu a renăscut din nou. Este o datorie de suflet a noastră a tuturor de a sprijini acest Ordin Bazilian să crească şi să se întărească şi prin călugării săi să redevină sprijinul de încredere al Bisericii Române Unite şi al neamului nostru.

Pr. Laurian DABOC (OSBM)

Hirotonirea Părintelui Daniel Rus

Aflat în vizită pastorală în parohia Vișeu de Mijloc cu ocazia sărbătorii Sfântului Nicolae, Preasfinția Sa a ridicat la treapta Sfintei Preoții pe Diaconul Daniel Rus, pentru a păstori credincioșii din această parohie. Născut la data de 19 iunie 1985, în Baia Mare, a absolvit Colegiul Aurel Vlaicu, profilul filologieteologie greco-catolică. În perioada 2004-2010, a urmat cursurile de licenţă şi de masterat din cadrul Departamentului Teologie Greco-Catolică Pastorală – Facultatea de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare. După hirotonirea întru diaconat pe data de 26 octombrie 2012, a fost numit secretar protopopial în cadrul Protopopiatului Iza-Vişeu, slujind totodată ca diacon în parohiile Vişeu de Sus şi Vişeu de Mijloc.

Numirea Vicarului general (Protosincel) pentru Eparhia Greco-Catolică de Maramureş

În data de 16 ianuarie a.c., ziua cinstirii lanțului Sfântului Apostol Petru, prin Decretul nr. 22, Preasfinţitul Vasile l-a numit pe Părintele Ioan Cristinel ALBU în funcţia de Vicar general (Protosincel) al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş, pe o perioadă de patru ani.

Părintele Ioan Cristinel ALBU s-a născut în 30 octombrie 1963, în localitatea Valea Chioarului din judeţul Maramureş. Studiile liceale le urmează la Liceul Industrial Minier din Baia Mare în perioada 1978 - 1982. În anul 1987, se uneşte în Taina Sfintei Căsătorii cu Ana Maria, Dumnezeu binecuvântându-i cu trei copii. În paralel cu munca desfăşurată în cadrul întreprinderii ILF Maramureș, se pregăteşte din punct de vedere intelectual şi spiritual pentru hirotonirea întru Preoţie. Primește această Sfântă Taină în data de 29 iulie 1990, alături de alţi candidaţi pregătiţi în clandestinitate, prin punerea mâinilor Preasfinţitului Lucian Mureşan, Episcopul de atunci al Maramureşului, la ceremonie fiind prezent și Arhiepiscopul şi Mitropolitul Alexandru Todea. Între timp îşi completează studiile teologice în cadrul Institutului Teologic Greco-Catolic „Episcop Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare, urmând ulterior şi cursuri ale Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Fribourg - Elvetia. Începând cu anul 1991 păstoreşte parohia Lăpuşel, unde înalţă un nou locaş de închinăciune. În anul 1994 este numit Protopop de Baia Mare de către Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, pentru ca odată cu înfiinţarea Parohiei „Bunavestire” din Baia Mare să primească şi numirea de administrator parohial al acestei parohii, unde se îngrijește de zidirea bisericii parohiale.

Părintele Ioan Cristinel ALBU îi succede în slujire părintelui Vasile Tofană SJ, căruia i s-a încheiat misiunea în 16 decembrie 2013.

Având datoria de a fi purtător de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decret episcopal la numirea Pr. Emil-Grigore GÎRBOAN-RUSNEAC ca Protopop al Protopopiatului BAIA MARE, pentru o perioadă de patru ani, începând cu data de 20 februarie 2014.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Ziua vieţii consacrate (Baia Mare 02.02.2014)

Ziua bolnavului, Spitalul Judeţean “Dr. Constantin Opriş” ( Baia Mare 09.02.2014)

Comemorare Gheorghe Pop de Băseşti (Băseşti 10.11.2013)

Preţ 5 RON