Lumina Credintei 1/2019

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul IX – nr. 1/2019

!

31 mai - 2 iunie 2019

„Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”

(Ps 117,26)

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS:

Editorial.................................................................................................................................. 1 De șapte ori pe zi Te-am lăudat.................................................................................... 2 - 3 Sfântul apostol Petru...................................................................................................... 4 - 5 Primatul papal în primele veacuri............................................................................... 6 - 8 Ecumenismul în viziunea Papei Francisc................................................................ 9 - 10 Sfântul Părinte Papa în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.................... 11 - 12 România în diplomația Sfântului Scaun................................................................ 13 - 15 Liturghiile lui Giovanni Poggeschi: siluete mărunte, figuri gigantești........... 16 - 19 Educația sexuală în școli........................................................................................... 20 - 21 Papa Francisc și tinerii.............................................................................................. 22 - 23 Despre gândurile răutății.......................................................................................... 24 - 25 Martorii lui Iehova..................................................................................................... 26 - 27 Să nu pleci din Roma... ............................................................................................. 28 - 29 Despre lumină............................................................................................................. 30 - 31 100 de personalități ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică... 32 - 34 Parohia Greco-Catolică din Călinești-Oaș............................................................ 35 - 36

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Diac. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Florin Orza

Colaboratori:

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember Pr. Laurențiu Costin Pr. dr. Florin Marușciac Pr. Vasile Daniel Pop Drd. Marian Susa Dna. Teresia Bolchiș Tătaru Dna. Antoaneta Turda

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Beatificarea celor șapte episcopi martiri la Blaj cu ocazia vizitei Papei Francisc În data de 19 martie 2019, Sfântul Părinte l-a primit în audienţă pe cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. În cadrul audienţei, papa Francisc a autorizat Congregaţia să promulge, printre alte decrete, şi decretul privind recunoaşterea martiriului slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, episcopi români greco-catolici ucişi din ură faţă de credinţă în diferite locuri din România, între 1950 şi 1970.

de transport care le vor prelua din parcări sau gară pentru a le duce cât mai aproape de sectorul care le-a fost atribuit.

Accesul în localitate este organizat pentru ca toți pelerinii să ajungă cât mai aproape de locul de desfășurare. Cei care vor veni cu trenul sau cu autocarul vor avea de parcurs pe jos maxim 25 de minute de la locul sosirii până pe Câmpia Libertății, iar cei care vor veni cu autorismul personal vor putea parca pe străzile Blajului. Pentru persoanele cu dificultăți de deplasare au fost prevăzute mijloace

Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis și Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcție (deși arestat cu zece zile înainte). La 1 decembrie 1948, Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis decretul 358/1948, care a stabilit încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia (…).

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

Pentru confortul pelerinilor pe Câmpia Libertății sunt prevăzute suficiente scaune, vor fi amenajate puncte de prim ajutor cu cadre medicale specializate, va fi distribuită apă, vor fi amplasate toalete ecologice. Cei care doresc pot aduce cu ei apă. Peste 500 de voluntari le vor sta la dispoziție pentru a-i informa și a le oferi sprijinul necesar în caz de nevoie.

Totul va fi organizat pentru ca fiecare să se simtă ca acasă, să se bucure din plin de întâlnirea cu Sfântul Părinte, precum şi de beatificarea celor şapte În data de 25 martie 2019, sărbătoarea Bunei episcopi care s-au jertfit pentru apărarea credinţei Vestiri, Sfântul Scaun a comunicat noi detalii şi a dreptului la existenţă a Bisericii Greco-Catolice privind vizita Suveranului Pontif în România. din România.

Conform comunicatului, duminică 2 iunie 2019, Sfântul Părinte Papa Francisc îi va beatifica pe Biroul Arhieparhial de Presă cei șapte episcopi români greco-catolici uciși din ură față de credință în diferite locuri din România între anii 1950 – 1970, ocazie cu care îi va întâlni Vă oferim câteva date privind martiriul episcopipe credincioșii greco-catolici și va celebra Sfânta lor greco-catolici preluate de pe situl e-communio.ro Liturghie pe Câmpia Libertății din Blaj. După «Calvarul a început pe 3 septembrie 1948, când celebrarea euharistică va avea loc prânzul cu suita papală, iar mai apoi Sanctitatea Sa va întâlni a fost publicat în Monitorul Oficial al României decretul prin care episcopul Ioan Suciu a fost depus comunitatea rromă din localitate. din funcție de Guvernul Petru Groza. La 18 septemCu acest prilej, Arhiepiscopia de Alba Iulia și brie 1948, au fost depuși din funcție ceilalți episcopi Făgăraș, gazda evenimentului de la Blaj, anunță uniți, cu excepția lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar preoții și pelerinii care vor participa la acest pentru București, și a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj. moment istoric din viața Bisericii Române Unite, În zilele de 28-29 octombrie 1948, au fost arestați Greco-Catolice că totul este organizat pentru o toți cei sașe episcopi greco-catolici din România, inprimire cât mai bună a tuturor celor care doresc să se roage împreună cu urmașul lui Petru și să clusiv Vasile Aftenie și Iuliu Hossu, și duși mai întâi aducă laudă lui Dumnezeu pentru cei șapte fericiți la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel, unde au episcopi, modele autentice de mărturie şi dăruire fost vizitați de mai multe ori de patriarhul Justinian, creştină. În acest sens, accesul pe Câmpia Libertății, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, locul de desfășurare a Sfintei Liturghii, se va face despărțiți, în arestul Ministerului de Interne și la înpe baza biletelor gratuite distribuite în parohii și a chisoarea Văcărești. documentului de identitate al fiecărei persoane. În data de 8 noiembrie 1948, a fost publicat în

Lumina Credinței

editorial

1

Onorați Părinți preoți, dragi credincioși „Onoare ție, Biserică a lui Dumnezeu, care ești în România! Ai suferit mult pentru adevăr, iar adevărul te-a făcut liberă”. Cu aceste cuvinte Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea se adresa Bisericii noastre Greco-Catolice cu ocazia vizitei sale în România în urmă cu exact 20 de ani.

Iată că Providența Divină a făcut ca la aproape 30 de ani după libertatea Bisericii noastre și la 20 după vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea, ridicat între timp la cinstea altarelor, actualul succesor al Sfântului Petru, Papa Francisc, urmează să efectueze o vizită pastorală în țara noastră în perioada 31 mai – 2 iunie 2019.

Tema vizitei Papei Francisc este: ,,Să mergem împreună”. În Logoul ales pentru această vizită este înfăţişată Sfânta Fecioară Maria care îmbrăţişează persoane de diferite categorii de vârstă, toate fiind conduse de Crucea Mântuitorului.

Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureșan, întâistătătorul Bisericii noastre, referindu-se la importanța vizitei Sfântului Părinte în țara noastră afirma: „Sperăm ca prezenţa în România a urmaşului Sfântului Petru să aducă României inspiraţia pentru a uni tot ceea ce e bun şi valoros în favoarea ţării şi a binelui comun. Să putem regăsi voinţa dialogului între Bisericile creştine bazat pe respectul alterităţii, care să unească energiile creştinilor în favoarea vieţii şi a valorilor fireşti ale creaţiei lăsate de Dumnezeu”.

Pentru noi, credincioșii greco-catolici, bucuria este cu atât mai mare cu cât Sfântul Părinte Papa Francisc, pe lângă celelalte locuri de pelerinaj de la București, Iași și Sanctuarul marian de la Șumuleu Ciuc, va ajunge și la Blaj, centrul Bisericii noastre și Panteonul neamului românesc. Vizita

Sfântului Părinte la Blaj este și o recunoștință față de importanța acestui loc încărcat de istorie, și față de școlile Blajului din care au pornit atâția intelectuali și cărturari, care au marcat istoria culturală și religioasă a neamului nostru românesc. Întreaga Biserică Greco-Catolică a cunoscut experiența martiriului sub regimul comunist ateu, când fiii Bisericii noastre au trăit verset cu verset paginile Evangheliei Vinerii Mari, ridicând prin sânge și suferință o catedrală a conștiinței și libertății religioase. Bobul de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, multă roadă aduce, ne spune Mântuitorul Isus Hristos în Evanghelia după Sfântului Ioan. Sămânța scriitorilor de Evanghelie prin fapte, uciși de dușmanii Bisericii și îngropați în gropi comune și necunoscute pentru fidelitatea lor față de Biserica lui Hristos, începe să dea roade și ne rugăm Bunului Dumnezeu ca exemplul lor să ne însuflețească pe noi și generațiile viitoare. Însuflețiți de cuvintele Preasfințitului Dr. Alexandru Rusu, primul episcop martir al Eparhiei noastre de Maramureș, și anume că mândria ce ne poate stăpâni este conștiința curată a acestei Biserici, Vă îndemnăm părintește și cu mândria conștiinței curate a Bisericii noastre, Să mergem împreună cu toții la Blaj, să-l întâmpinăm pe Sfântul Părinte și să ne rugăm cu toții ca această vizită a Sfântului Părinte în România să aducă roade bogate în viața spirituală a tuturor românilor de bună credință.

Cu părintească însoțire,

† Vasile Episcop de Maramureș

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

De șapte ori pe zi Te-am lăudat (Ps 118,164)

Prezentare generală a Celor Șapte Laude

Să ne rugăm cu rugăciunile Bisericii!

Pentru a împlini cu adevărat comuniunea sfinților și pentru a beneficia de tezaurul spiritual al creștinismului, să ne rugăm cu rugăciunile Bisericii! În sprijinul acestui îndemn, pe care îl adresez cu insistență credincioșilor, mă voi strădui să vă prezint aceste rugăciuni – Cele Șapte Laude – care constituie serviciul divin prin care Biserica aduce neîncetat preamărire lui Dumnezeu. În primul rând să vedem care sunt Cele Șapte Laude – prin care „Biserica laudă pe Creator pentru binefacerile sale şi îi cere îndurare pentru păcatele membrilor săi”1: Vecernia (Înseratul) – slujba de seară, Dupăcinarul (Pavecerniţa) – rugăciunea de după cină, Miezunoptierul (Polunoşniţa) – rugăciu-

nea de la miezul nopții, Utrenia (Mânecatul) – slujba de dimineață și Orele (Ceasurile), în număr de patru (I, III, VI, IX) – adică rugăciunea de la începutul celor patru sferturi ale zilei.

Nu întâmplător am enumerat laudele începând cu Vecernia: din tradiție vetero-testamentară, în Biserica creștină ziua liturgică începe seara și nu la miezul nopții ca în timpul civil, prin urmare parcursul liturgic al fiecărei zile bisericești este inaugurat de slujba Vecerniei, lauda de seară.

De remarcat aici un aspect: o simplă enumerare îi va face pe unii să conteste numărul de șapte al Laudelor. Sunt șapte și nu opt, cum ar ieși de fapt la număr, pentru că în practica liturgică Ora I se recită în continuarea Utreniei, considerându-se astfel un singur oficiu.

Biserica a moștenit numărul de șapte al momentelor sacre din zi de la evrei: „De șapte ori pe zi Te-am lăudat, pentru judecățile dreptății Tale”2.

Lumina Credinței Este bine cunoscută importanța acestui număr în viața religioasă a popoarelor din vechime (asirobabilonieni, evrei). Astfel, zilele Creației au fost şapte3; sfeşnicul din Cortul mărturiei avea şapte braţe şi în el ardeau şapte candele, simbolizând plinătatea dumnezeiască4; şapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar și tot șapte zile ținea Sărbătoarea Paștilor5 la evrei.

Desigur, pentru a participa eficient la celebrarea Laudelor este important să cunoaștem semnificația lor istorică și simbolică, fiecare având legătură cu anumite evenimente sau momente din istoria mântuirii.

Astfel, celebrând Vecernia, ne amintim momentul coborârii de pe cruce şi înmormântarea Mântuitorului, care a avut loc spre seară. Totodată îi aducem mulțumire Domnului pentru că am ajuns cu bine la apusul soarelui, pentru a contempla lumina lină a speranței adusă de Mântuitorul.

Dupăcinarul ne amintește rugăciunea Domnului în grădina Ghetsimani, precum și timpul petrecut de Isus în mormânt. În acest context, îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să întâmpinăm noaptea vieții – moartea – pregătiți și fără teamă.

Miezunopterul sau rugăciunea de la miezul nopții este expresia privegherii monahale (a slujbei de noapte), fiind totodată și un simbol al laudei neîncetate pe care îngerii o aduc în cer lui Dumnezeu. Troparul acestei slujbe – Iată vine Mirele în miezul nopții... – indică timpul celebrării, noaptea, amintindu-ne faptul că Mântuitorul s-a născut noaptea, a fost trădat noaptea şi tot noaptea a înviat.

Fiind Lauda de dimineață, Utrenia exprimă primele gânduri ale sufletului credincios îndreptate către Dumnezeu după trezirea din somn, cuprinzând mulțumirea pentru trecerea în pacea nopții, dar şi rugăciunea pentru trăirea cu evlavie a zilei care începe. Din istoria mântuirii, ne amintește patimile îndurate de Mântuitorul de la miezul nopții până dimineața.

Orele canonice (Ceasurile) sunt rugăciunile aduse lui Dumnezeu în momentele cele mai importante ale zilei (începutul zilei, al doilea sfert din zi, miezul zilei şi ultimul sfert al zilei).

Revenind din trei în trei ore (I, III, VI, IX), ele au și un simbolism trinitar, exprimând lauda perpetuă adusă de Biserica luptătoare Sfintei Treimi şi ne amintesc evenimente din istoria pătimirii Domnului, care au avut loc în momentul respectiv al zilei (judecata lui Pilat şi osândirea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce).

Cunoașteți istoria Diavolului trimis în lume

fragmente liturgice

3

ca să piardă pe creștini în timpul persecuțiilor?

Diavolul a ajuns într-un loc unde locuia un bătrân şi nu a mai putut să-şi continue drumul. A rămas imobilizat acolo câteva zile, apoi s-a întors acoperit de rușine la mai-marele infernului care-l trimisese în misiune. Acesta l-a certat aspru: „De ce nu ţi-ai făcut datoria? Subalternul i-a răspuns: Am întâlnit în cale un bătrân care se ruga și forța care ieșea din rugăciunea lui m-a ținut pe loc. Am așteptat câteva zile, sperând că va întrerupe rugăciunea ca să pot înainta. În zadar... Prin urmare m-am întors să-ți raportez cele întâmplate”.6 Citind acest exemplu m-am gândit: cât de puternici suntem atunci când ne rugăm cu rugăciunea Bisericii?

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Buzalic A., Farcaș C., Buda B.V., Studiu asupra Tipicului Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice, 2006, p.

29 2 Ps 118, 164 3 Ies 31, 15-17 4 Ies 25, 31-37 5 Lev 23,4 ș.u.

6 h t t p : / / w w w . e r c i s . r o / l u m i n a / n u m a r . asp?an=2018&numar=10&id=281, accesat la 01.03.2018 1

4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

Sfântul apostol Petru

A prezenta figura și activitatea sfântului apostol Petru într-un mod complet în spațiul unui simplu articol de revistă este imposibil. Mă voi strădui, în schimb, să schițez câteva aspecte legate de figura și activitatea misionară a acestui apostol. Motiv pentru care articolul va suferi și câteva sincope.

Petru este unul dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului, martor al pătimirii și învierii lui Isus, primul conducător al Bisericii din Ierusalim, apoi primul episcop al Romei, autor a două epistole ale Noului Testament și misionar printre neamuri.

Petru face parte din grupul preferat al Domnului, participând la unele dintre cele mai însemnate evenimente din viața lui Dumnezeu.

Petru era un om de o instabilitate regretabilă, poseda un amestec de curaj și frică. A fost zgomotos în a-și declara loialitatea față de Isus în noaptea în care urma să fie arestat.

Era prea încrezut în puterile sale: „Petru a luat cuvântul și I-a zis: chiar dacă ar trebui să mor cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine” (Mt 26,35). Uneori timid și fricos: Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut și fiindcă începea să se scufunde a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Mt 14,30). În timpul arestării lui Isus, „l-a urmat de departe” (Mt 26,58). S-a lepădat de Isus. Petru însă ședea afară în curte. O slujnică a venit la el și i-a zis: „Și tu erai cu Isus Galileanul!”, iar el a

replicat: „Nu cunosc pe omul acesta!” (Mt 26, 6972). Cu altă ocazie manifestă un spirit mercantil: „Atunci Petru a luat cuvântul și i-a zis: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat, ce răsplată vom avea? (Mt 19,27). În situații limită era impulsiv. Taie urechea robului marelui preot, iar robul acela se numea Malhu (In 18,10).

Era curios când Isus anunță că unul dintre apostoli îl va vinde: „Simon Petru i-a făcut semn (lui Ioan) să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus” (In 13,24); era lent în înțelegerea adevărurilor profunde: Petru a luat cuvântul și I-a zis: „Deslușește-ne pilda aceasta”. Isus a zis: Și tot fără pricepere sunteți? (Mt 15,15).

La spălarea picioarelor, nu pricepe semnificația și importanța evenimentului. „Isus i-a răspuns: Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (In 13,7). Când Mântuitorul își vestește patimile, Petru se opune zicând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Mt 16,22).

Către amurgul vieții sale, lucrat de Domnul și de harul lui Dumnezeu, Petru ajunge să fie eliberat, umil și cumpătat, așa cum lasă să se înțeleagă din cele două epistole pe care le scrie. Înainte de întâlnirea cu Domnul, Simon avea o natură impulsivă, spunea lucrurilor pe nume, uneori era agresiv și iute la mânie, cu toate acestea era onest, sincer și modest.

Până la întâlnirea cu Isus, „Simon zăcea îngropat și pierdut printre ceilalți oameni, până a venit Domnul să-l scoată și să transforme această piatră brută într-o nestemată frumoasă și prețioasă așa cum Noul Testament ne dovedește”.

Adus de fratele său Andrei în prezența Domnului Isus, privindu-l îi spune lui Petru: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan, tu te vei chema Chifa –care tălmăcit înseamnă piatră (In 1,42). Trebuie să observăm că Domnul nu i-a spus în acel moment la ce va folosi această „piatră”. El a păstrat pe mai târziu descoperirea scopului acestei mari schimbări din viața lui Petru. Mai târziu, așa cum ne relatează evanghelistul Matei în capitolul al șaisprezecelea din evanghelia sa, vedem că lui Simon i s-a dat o revelație suplimentară, anume că

Lumina Credinței această „piatră” urma să devină o componentă a suprastructurii care avea să fie zidită pe stânca, Isus Hristos, și pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Cu alte cuvinte, Simon Petru avea să devină materialul de bază în vederea construcției Bisericii lui Dumnezeu. Suntem încredințați că această piatră „vie” va deveni într-o bună zi una dintre cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim ceresc (Ap 21,14).

Mântuitorul, aflându-se în Cezareea lui Filip împreună cu apostolii Săi, le adresează o întrebare: „Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul omului!” (Mt 16,13). Dar voi, cine ziceți că sunt?

(Mt. 16,15). Remarcăm faptul că Isus abordează această întrebare în contextul intensificării respingerii sale de către poporul lui Israel.

Răspunsul dat de ucenicii Domnului a cuprins o serie de păreri (Mt 16,14). La urmă, Simon Petru drept răspuns, i-a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Isus îi amintește faptul că această revelație își are sursa „la Tatăl care este în ceruri” (Mt 16,17).

După care Domnul Isus zice: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea, și porțile iadului nu o vor birui. Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat la ceruri” (Mt 16,18). După ce Isus îi face această promisiune: „Îți voi da cheile împărăției și puterea de a lega și dezlega”, Petru este investit în funcție îndată după Înviere (In 15,22).

Cuvintele Domnului adresate lui Petru, „Vino după mine” din In 21,19, semnifică: vino în locul meu la conducerea turmei. În mod continuu, Isus și-a manifestat o preocupare deosebită față de Petru. Lui Petru i-a vorbit mai mult decât oricărui dintre ucenicii Săi atât în ce privește lauda, cât și mustrarea. Niciun alt ucenic n-a fost mustrat atât de direct și niciunul dintre ei nu a îndrăznit vreodată să-l mustre la rându-i pe Învățătorul lor.

Isus se roagă pentru Petru și îl înștiințează despre căderea lui: „Domnul a zis: Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta, și după ce te vei întoarce la Dumnezeu să întărești pe frații tăi”. (Lc 22,31). În textul de mai înainte sesizăm poziția strategică a lui Petru, așa cum este văzut de Domnul și așa cum este înțeleasă de diavol. Isus, anticipând vremea și faptul că Petru se va lepăda de El, scoate în evidență rolul de conducător și autoritatea pe care o va deține în viitor. Isus cel înviat confirmă această delegare de autoritate dată lui Petru. Cartea Faptelor apostolilor arată cum și-a dus la îndeplinire însărcinarea și cum a

cuvântul scripturii

5

uzat de autoritatea primită. Astfel, Petru conduce Conciliul de la Ierusalim, unde propune alegerea unui nou apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 15-20); aplică disciplina Bisericii într-o comunitate din care făceau parte soții Anania și Safira (Fapte 51,11); în timpul când apostolii sunt anchetați, Petru ia atitudine în numele tuturor (Fapte 4, 8-9); în ziua Cinzecimii, Petru este predicatorul principal care se adresează „tuturor neamurilor care sunt sub cer” (Fapte 2,5); respinge obligativitatea circumciziei pretinsă de unii evrei creștini (Fapte 15, 7-10); deschide ușa păgânilor să intre în Biserică, acceptândul pe primul neevreu, pe sutașul Corneliu (Fapte 10,1); înfruntă pe Simon Magul vrăjitorul când solicită să cumpere pe bani darul Spiritului Sfânt (Fapte 8-10).

Activitatea misionară a lui Petru Evanghelistul Luca ne face cunoscut că în vreme ce atmosfera și condițiile din Ierusalim deveniseră pașnice, Petru a dus și a prezentat evanghelia neamurilor. El a părăsit cetatea și a început să călătorească prin Iudea, Samaria și Galileea (Fapte 9,31). Ajuns în Lida, Petru întâlnește un om bolnav pe nume Enea, care zăcea de opt ani la pat și pe care l-a vindecat prin cuvintele: „Isus Hristos te vindecă, scoalăte și fă-ți patul”. Efectul acestei minuni a fost că locuitorii din Lida, văzând minunea, s-au întors la Domnul (Fapte 9,35). În localitatea Iope, Petru o va învia pe Tabita, o ucenică care avea darul pentru lucru de mână. Ea făcuse haine și cămăși pentru văduvele sărace.

Aceasta s-a îmbolnăvit și a murit. Aflânduse că Petru se afla în Lida nu departe de Iope, ucenicii au trimis după acesta. Petru a venit și a înviat-o prin cuvintele: „Tabita scoală-te”, după o rugăciune care o făcuse în genunchi (Fapte 9,40).

Efectul minunii: „Mulți au crezut în Domnul” (Fapte 9,42).

Petru își încheie activitatea misionară în timpul persecuției lui Nero prin moarte martirică în anul 67, la Roma, fiind răstignit pe colina Vaticanului. În momentul de față mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să trăim acest timp sacru, când unul dintre urmașii apostolului Petru, Sfântul Părinte Papa Francisc ne va vizita țara. Îl așteptăm, îl iubim, să vină să ne aducă și să ne și lase atmosfera de cer, sfintele Binecuvântări peste Biserică, peste țară și peste neam.

Pr. dr. Simion Voicu

6

sfinții părinți

Lumina Credinței

Primatul papal în primele veacuri Primatul episcopului Romei este astăzi centrul dezbaterilor teologice, pe fondul importantului său rol în dialogul ecumenic. Cu siguranță doctrina și exercițiul acestui primat își găsește fundamentul în cărțile Noului Testament, care ne permit să îl întrevedem în însăși voința lui Hristos. Însă aceste texte scripturistice nu au fost citite în mod omogen de-a lungul istoriei Bisericii. Conștiința eclezială pe această temă, ca de altfel și în cazul altor teme, a suferit dezvoltări diferite în funcție de circumstanțele istorice și geografice. De aceea se impune o abordare istorico-critică asupra izvoarelor scrise și asupra faptelor transmise. În acest articol ne vom limita la a reda câteva texte patristice privitoare la rolul și importanța episcopului Romei în primul mileniu.

Primele revendicări explicite ale primatului au apărut nu mai devreme de sfârșitul primului secol al Bisericii. Este vorba de două documente semnificative: Scrisoarea către Corinteni a lui Clement Romanul și răspunsul la aceasta, Scrisoarea către Romani a lui Ignațiu de Antiohia.

Scrisoarea papei Clement se prezintă a fi o intervenție mai mult comunitară decât personală într-un conflict intern al Bisericii din Corint, lucru ce reiese din salut: „Biserica lui Dumnezeu pelerină la Roma către Biserica pelerină din Corint”. Expeditorii își exprimă durerea că nu au intervenit mai devreme în conflict, dar le cere în mod imperativ destinatarilor să restabilească pacea, folosind adesea ton amenințător. Reiese faptul că episcopul Romei este conștient nu atât de un oarecare primat personal, ci de responsabilitatea Bisericii Romei față de Biserica din Corint. Această conștiință pare împărtășită și de creștinii corinteni, care primesc scrisoarea cu „respect și venerație”.

Răspunsul lui Ignațiu la scrisoarea lui Clement are cu totul alt ton, numind Biserica Romei „Biserică iubită și luminată prin voia iubitoare

a lui Hristos”; „Biserică ce conduce în regiunea Romanilor, învrednicită de Dumnezeu, vrednică de cinstire, fericită, vrednică de laudă, bine orânduită, castă, care are primatul dragostei, având legea lui Hristos și numele Tatălui”.

Teologii caută să înțeleagă sensul expresiilor: „Biserică ce conduce în regiunea Romanilor” și „primatul dragostei”. Unii văd în ele afirmarea unei întâietăți doar morale, grație generoasei activități caritative a Romei, pe când alții văd în ele recunoașterea autorității juridice a Romei.

Indiferent de răspunsul pe care îl dăm, este clar că este vorba despre unul dintre acele texte care cu greu pot fi citite fără a fi influențați de propriile convingeri anterioare.

De remarcat este respectul pe care Ignațiu îl arată Bisericii Romei, căreia nu îndrăznește să-i dea ordine „pentru că aceasta a primit mandat de la Apostolii Petru și Pavel”. Pe această memorie a apostolilor și preotul roman Gaius susținea întâietatea Bisericii Romei: „Eu pot să arăt oricui „trofeele” apostolilor: dacă mergi pe dealul Vaticanului sau pe via Ostiense vei afla trofeele [τϱόπαια] celor care au înființat această Biserică”. Bazânduse pe aceeași memorie funerară, împăratul Constantin a susținut ridicarea celor mai impozante edificii din acea vreme în favoarea comunității creștine de la Roma: bazilica vaticană, închinată Sfântului Petru și bazilica Sfântului Pavel de pe via Ostiense.

Așadar, primatul Romei din secolul al II-lea și al III-lea apare legat nu atât de factorii ecleziastici sau politici, cât de prezența mormântului lui Petru și al lui Pavel în oraș. Același factor pare să își mențină actualitatea și în secolele următoare, într-unul din textele Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Multe sunt motivele spre a cinsti Roma: grandoarea, antichitatea, frumusețea, puterea, bogăția și biruințele în războaie; dar trecându-le cu vederea pe acestea, cel mai important motiv pentru care iubesc Roma și o fericesc e că Pavel, cât timp încă trăia, a iubit cu ardoare Biserica Romei, a crescuto în credință prin învățătură și epistole, a trăit în mijlocul ei și tot aici și-a încheiat viața. Pentru acest motiv, mai mult decât pentru oricare altul, acest oraș este faimos! [...] Acesta e motivul pentru care admir acest oraș; nu pentru aurul său,

Lumina Credinței

nu pentru statui și fastul său, ci pentru acești doi stâlpi ai Bisericii” (Sf. Ioan Gură-de-Aur, Comentariu la Scrisoarea către Romani, 33, 2).

Deși adesea relațiile dintre episcopii Romei și împărații de la Constantinopol nu erau dintre cele mai cordiale – papii Romei refuzând să participe la conciliile convocate de împărați, trimițând doar reprezentanți – primatul Bisericii Romei și al papei devine tot mai pregnant, mai ales în contextul disputelor dogmatice din primele veacuri ale Bisericii1. O poziție bine articulată în această direcție o găsim la teologi importanți precum Sf. Irineu de Lyon și Tertulian (secolele II-III). În controversa anti-gnostică, fac apel la regula de credință transmisă de apostoli și conservată cu fidelitate la Roma prin succesiunea apostolică.

Semnificativă este poziția asumată de Irineu, episcop în Galia, dar grec originar din Asia Mică.

Pentru acesta, comuniunea cu Biserica Romei este criteriul sigur pentru cunoașterea regulii de credință autentică (regula fidei), trasmisă prin apostoli; iar pentru a demonstra succesiunea neîntreruptă a episcopilor romani de la apostolii Petru și Pavel, oferă o listă completă (cf. Adversus Haereses III,3,2). El este convins că Biserica Romei „este biserica cea mai mare, cea mai veche, cunoscută de toți și fondată la Roma de către măriții apostoli Petru și Pavel [...] Către această Biserică trebuie să se îndrepte orice altă Biserică, adică credincioșii de pretutindeni, pentru că în ea a fost dintotdeauna păzită tradiția care vine de la Apostoli” (Adversus Haereses III,2). Irineu, așadar,

sfinții părinți

7

recunoaște rolul de primat al Bisericii Romei în verificarea credinței și a comuniunii catolice.

Tertulian este însă primul autor bisericesc care face uz apologetic al versetelor din Evanghelia de la Matei 16, 16-18. Împotriva ereticilor gnostici, care contestau faptul că Isus ar fi revelat întreaga învățătură mântuitoare apostolilor, Tertulian replică: „Ar fi ascuns oare ceva lui Petru, cel care a fost numit piatra pe care Biserica urma să fie zidită?!” (De praescriptione XXII, 4). Tot aici afirmă că Domnul a lăsat cheile împărăției lui Petru și prin el Bisericii apropiate lui, afirmație negată însă ulterior, în perioada aderării sale la erezia montanistă (cf. De pudicitia 21,9).

Irineu și Tertulian, chiar dacă nu vorbesc de despre primatul papei, indică totuși Biserica Romană ca fiind calea cea mai sigură pentru autentificarea tradiției apostolice și garanta comuniunii dintre biserici.

Poziția orientalilor pe această temă nu era diferită. Atanasie, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul și alți ierarhi au continuat să caute întotdeauna comuniunea cu Roma și de la ea cereau ajutor în momentele dificile. În sprijinul acestei afirmații stă poziția Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care în mijlocul controversei ariane cerea Sfântului Atanasie al Alexandriei să intervină pe lângă papa Romei în vederea păstrării credinței în dumnezeirea lui Isus Hristos, în Orientul cuprins de erezia lui Arie: „Dacă acest rău [erezia ariană, care neagă

8

sfinții părinți

Peter Paul Rubens, Sfântul Petru (c. 1611), ulei pe pânză, Muzeul del Prado – Madrid dumnezeirea lui Isus] va continua cu aceeași turbare, nimic nu va impiedica faptul că în scurt timp Bisericile să-și schimbe complet înfățișarea [...]. Și eu sunt deja de mult convins, cu toată înțelegerea mea limitată a realității, și recunosc că singura cale de scăpare pentru Bisericile noastre [din Orient] este unirea activă cu episcopii din Occident. Dacă aceștia ar vrea să-și arate și față de comunitățile din regiunea noastră același zel pe care l-au demonstrat împotriva a unu sau doi care în Occident au fost înșelați de erezie [Auxențiu din Milano și cei ce l-au urmat], poate nu mic ar fi folosul pentru binele comun, pentru că astfel gurvernanții [împăratul Valente] ar avea respect față de numărul mare de popoare din toate regiunile care i-ar urma imediat [...]. Înțeleg însă că reunirea în armonia unui singur trup a acestor membre [Bisericile din Orient cu cele din Occident] este cu putință numai Aceluia care cu nespusa lui putere face și oasele uscate să se îmbrace în carne și nervi (cf. Ez 37). Dar sunt încredințat că Dumnezeu face mari minuni prin cei ce sunt vrednici de El”2.

Cu toate acestea, ori de câte ori era vorba de puterea jurisdicțională, Romei i se recunoștea

Lumina Credinței primatul asupra Occidentului, și nu asupra Orientului. Competiția dintre Constantinopol - „a doua Romă” - și Roma asupra primatului începe să fie evidentă începând cu cel de-al doilea conciliu ecumenic, cel de la Constantinopol (381). Scaunul constantinopolitan pretindea primatul de onoare după cel al Romei. Dar în conciliul de la Efes (431), când delegatul papal a susținut primatul episcopului Romei, ca succesor al lui Petru, episcopii orientali nu au ridicat nicio obiecție. Semn că la acea dată primatul scaunului Romei nu era contestat încă. Evoluțiile Bisericii constantinopolitane în direcția cezaro-papismului bizantin vor duce însă ulterior la ruptura încă în act dintre Orient și Occident. În baza celor spuse până aici, putem concluziona că abordarea istorico-critică pe tema primatului în primul mileniu demonstrează o dezvoltare a conștiinței ecleziale pe această temă. La Roma, deja de pe la sfârșitul secolului al-II-lea și continuând în secolul al III-lea, episcopii se arată conștienți de faptul că sunt depozitarii tradiției apostolice, care trebuie să fie acceptată de toate Bisericile. În secolele următoare, în timp ce își consolidează și amplifică jurisdicția în Occident, aceștia se declară succesori și vicari ai lui Petru spre grija tuturor Bisericilor. Se opun ingerințelor împăraților de la Constantinopol în chestiunile ecleziastice și contrastează adesea obiectivele hegemonice ale administrației imperiale. Sub regii franci și germanici crește autoritatea papei în Occident, în vreme ce legăturile cu Orientul slăbesc. Biserica din nordul Africii a perceput mereu Scaunul Petrin ca un factor primar al adevăratei credințe și al comuniunii dintre Biserici, dar a ținut mereu cu gelozie la propria-i independență. Și în Orient, încă dintru începuturi, Roma era privită cu respect și în momentele dificile i se cerea ajutorul și intervenția. Apoi, odată cu afirmarea Constantinopulului ca noua Romă, și ingerințele împăraților în chestiunile ecleziastice, au creat adesea tensiuni cu Scaunul lui Petru, cu care însă se căuta mereu comuniune și încuviințare la concilii. Ruptura politică însă dintre Occident și Orient din secolul al IX-lea și al X-lea îndepărtat tot mai mult cele două Biserici, pregătind în fapt Marea Schismă.

Pr. Florin Ştefan Fodoruţ

1 Nuovo Dizionario Patristico e di Antichità cristiane, a cura di A. Di Berardino, 3 voll., Genova-Milano 2006-2008.

2 Vasile cel Mare, Scrisori, 66 (lui Atanasie, episcop de Alexandria), în La Bibbia e i padri della Chiesa.

Lumina Credinței

învățătura bisericii

9

Ecumenismul în viziunea Papei Francisc Ecumenismul este o mișcare care, prin intermediul activităților și inițiativelor propuse, urmărește unitatea tuturor creștinilor (cf. UR, 4)1. Din perspectiva Bisericii Catolice, dezbinarea între creștini este rușinoasă, scandaloasă. Din acest motiv, căutarea unității devine o misiune urgentă. Scopul acestui articol este acela de a oferi câteva informații privitoare la modul în care Papa Francisc vede ecumenismul, având în vedere că, apropiata vizită a Sanctității Sale în țara noastră are și trăsături ecumenice. În numeroasele intervenții pe această temă, Sfântul Părinte și-a exprimat dorința de a continua ceea ce deja se face. Astfel, este indicat ca reprezentanții diferitelor confesiuni creștine cu pregătire adecvată în domeniu să se întâlnească pentru discuții detaliate referitoare la anumite teme precise, să participe la momente de împărtășire și rugăciune, să aibă dorința unei perpetue convertiri și purificări interioare.

Toate aceste acțiuni, înainte enumerate, se regăsesc în Decretul despre Ecumenism, Unitatis Redintegratio, emis în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea (1962-1965).

Sanctitatea Sa Papa Francisc este de părere că dialogul teologic este util, dar insuficient pentru a face pași importanți spre unire. De aceea, în repetate rânduri a vorbit despre un ecumenism al sângelui, deoarece mișcarea ecumenică are nevoie de implicarea cât mai multor creștini.

Iată ce spunea unei delegații din partea Bisericii Evanghelice Luterane din Germania, prezente în Vatican în data de 4 iunie 2018: „Să ne susținem reciproc pe drum, continuând dialogul teologic.

Niciun dialog ecumenic, însă, nu poate avansa dacă rămânem pe loc. Trebuie să mergem, să înaintăm… Ecumenismul ne cere să nu fim elitiști, ci să implicăm, atât cât este posibil, mulți frați și surori în credință, crescând ca o comunitate de discipoli care se roagă, iubesc și anunță”2.

Mai mult decât atât, Sfântul Părinte se consideră în categoria oamenilor obișnuiți care caută unitatea creștinilor. În conferința de presă din 2 oc-

tombrie 2016, susținută în avion la întoarcerea din călătoria apostolică din Georgia și Azerbaidjan, la o întrebare privitoare la dialogul dintre creștinii ortodocși și cei catolici din Georgia, a afirmat: „Despre lucrurile care ne unesc și ne despart zic: să nu discutăm despre aspectele doctrinale, să lăsăm aceste lucruri teologilor, deoarece sunt mai capabili decât noi. Discută și sunt bravi, buni, au bunăvoință și de-o parte și de cealaltă. Ce trebuie să facem noi, poporul? Să ne rugăm unii pentru alții. Rugăciunea este un aspect foarte important.

Al doilea aspect este să facem lucruri împreună…

Să facem ceva bun pentru alții, împreună, aceasta putem s-o facem. Și acesta este drumul ecumenismului. Nu doar calea doctrinei…”3.

Această percepție ecumenică se regăsește și în urarea de bun venit adresată delegației Patriarhiei Ortodoxe de Moscova din 30 mai 2018. Cu acea ocazie, Papa a spus: „Ecumenismul se face mergând. Mergând. Unii gândesc – dar acest lucru nu este drept – că mai întâi trebuie să fie un acord doctrinal privitor la toate punctele de neînțelegere și apoi să se meargă împreună. Acest lucru nu funcționează pentru ecumenism, deoarece nu se știe când va sosi momentul acordului doctrinal. Odată am auzit un om al Bisericii, un om al lui Dumnezeu, zicând: «Știu în ce zi va fi semnat acordul doctrinal». L-au întrebat: «Când?»

– «A doua zi după venirea în glorie a lui Hristos».

Noi trebuie să continuăm să studiem teologia, să clarificăm anumite puncte, dar între timp trebuie să mergem împreună, să nu așteptăm să se rezolve aceste lucruri pentru a merge, să nu așteptăm”4.

Cred că pontificatul Sfântului Părinte deschide ușa unui nou suflu în dorința de unitate a tuturor creștinilor. Până acum s-a procedat mult pe principiul „de sus în jos”, cu întâlniri între teologi și conducători ai cultelor creștine în vederea realizării unității. Calea dialogului între experții diferitelor confesiuni a devenit clasică și cunoscută. A adus anumite roade, dar, probabil, a sosit timpul de a face încă un pas. Această nouă etapă propusă de către Episcopul Romei este aceea a implicării poporului lui Dumnezeu. „Ce putem face noi, poporul” pentru unitatea creștinilor, se întreba Papa Francisc. De acum înainte, toți creștinii catolici,

10

Lumina Credinței

învățătura bisericii

la îndemnul Papei, sunt încurajați să se implice, să facă ceva în această privință. Dacă se dorește cu adevărat, fiecare poate să contribuie cu ceva. Este nevoie de o implicare concretă din partea tuturor.

Probabil una dintre cele mai adecvate expresii caracteristice percepției ecumenice a Papei Francisc este aceea a „mersului împreună”.

Așa cum deja se știe, în perioada 31 mai – 2 iunie, Papa Francisc va vizita România. Această călătorie apostolică în țara noastră are un caracter pastoral, de stat, dar și o însemnată valență ecumenică, deoarece majoritatea credincioșilor de pe meleagurile noastre sunt ortodocși. În plus, nu întâmplător, tema întâlnirii este: Să mergem împreună!

Sfântul Părinte va vizita mai multe localități. Va fi prezent la București și astfel credincioșii catolici din capitala țării noastre și din împrejurimi se vor putea bucura de prezența Sanctității Sale. De asemenea, va merge la Catedrala Mântuirii Neamului și va avea o întâlnire cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel. Va fi prezent și la Iași pentru toți credincioșii romano-catolici de limba română din provincia Moldovei. Va merge în Transilvania, la Blaj și Șumuleu-Ciuc. Prezența Sanctității Sale la Blaj are o însemnătate cu totul deosebită pentru toți credincioșii greco-catolici.

Vizita la Sanctuarul marian de la Șumuleu-Ciuc este importantă pentru toți credincioșii romanocatolici de etnie maghiară. Sfântul Părinte vine în țara noastră pentru a face un drum comun cu toți creștinii și cu toți oamenii de bunăvoință. Vine la noi, la toți!

Cred că perspectiva ecumenică a Episcopului Romei poate fi caracterizată prin două cuvinte: adevăr și iubire. În ceea ce privește adevărul, comisiile teologice de dialog interconfesional trebuie să analizeze în profunzime, cu seriozitate și sinceritate anumite aspecte referitoare la doctrina credinței. Referitor la iubire, Papa vine cu un nou elan, îndemnând

Biserica, ca popor al lui Dumnezeu, la o cultură a întâlnirii, a mersului împreună.

Probabil, imaginea familiei ne ajută să înțelegem un pic mai bine această percepție ecumenică. În majoritatea familiilor (poate în toate) există anumite neînțelegeri. În familii nu există un acord deplin din toate punctele de vedere.

Aceste dezacorduri pot conduce la consolidarea relației matrimoniale, dar și la separarea soților.

Atunci când soții decid să nu se despartă, aleg să facă un drum comun, să fie împreună chiar dacă există anumite puncte de discordie, deoarece au promis să fie uniți și să se sprijine reciproc. Multe familii rămân unite toată viața, în ciuda tuturor neînțelegerilor și obstacolelor! În acest fel, Papa Francisc îi îndeamnă pe credincioși să meargă, să facă și să fie împreună, chiar dacă încă nu există un acord doctrinal. Este limpede, însă, că se dorește clarificarea punctelor sensibile, dar nu trebuie să stăm pe loc și să așteptăm acel moment.

Caracterul ecumenic al vizitei Sanctității Sale în țara noastră este subliniat și de cuvântul cardinalului Lucian Mureșan, întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma, care a spus: „Sperăm, așadar, ca prezența în România a urmașului Sfântului Petru să aducă României inspirația pentru a uni tot ceea ce e bun și valoros în favoarea țării și a binelui comun. Să putem regăsi voința dialogului între Bisericile creștine bazat pe respectul alterității, care să unească energiile creștinilor în favoarea vieții și a valorilor firești ale Creației lăsate de Dumnezeu”5. Fie ca vizita Papei în țara noastră să ne ajute să mergem împreună!

Pr. Vasile Trifoi

UR: Prescurtarea folosită pentru Decretul despre Ecumenism, Unitatis Redintegratio, din cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea.

2 https://press.vatican.va/content/salastampa/it/ bollettino/pubblico/2018/06/04/0411/00895.html.

Site-ul a fost accesat în data de 21.02.2019. Traducerea citatelor îmi aparține.

3 https://press.vatican.va/content/salastampa/it/ bollettino/pubblico/2016/10/03/0702/01568.html.

Site-ul a fost accesat în data de 21.02.2019.

4 https://w2.vatican.va/content/francesco/ it/speeches/2018/may/documents/papafrancesco_20180530_patriarcato-mosca.html. Site-ul a fost accesat în data de 26.02.2019.

5 http://www.e-communio.ro/stire8873-cardinalullucian-mure-an-arhiepiscopul-major-al-bisericii-grecocatolice-despre-vizita-papei-francisc-in-romania. Site-ul a fost accesat în data de 26.02.2019.

1

Lumina Credinței

legea bisericii

11

Sfântul Părinte Papa în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale „Celui care deschide Codul i se prezintă atât identitatea proprie fiecărei Biserici orientale, confirmată de legile canonice, cât și statutul sui iuris și deplina comuniune cu Pontiful Roman, succesor al Sfântului Petru, care – în calitate de cap al comuniunii universale caritative – tutelează diferențele și varietățile legitime și totodată se îngrijește ca particularitățile să nu dăuneze unității, ci mai degrabă să fie puse în slujba acesteia”.

Astfel, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în constituția apostolică Sacri canones, prin care era promulgat Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (CCEO) la data de 18.10.1990, surprindea sintetic modul în care figura Pontifului Roman este înfățișată în canoanele CCEO. În pragul vizitei Sfântului Părinte Papa

Francisc în țara noastră, propunem așadar cititorilor revistei noastre să aruncăm o privire asupra prezenței Papei în normele canonice.

Titlurile din CCEO care fac trimitere la rolul (persoana?) Papei sunt numeroase și „împrăștiate” în întregul Cod Canonic; acest fapt derivă din rolul său de cap suprem al Bisericii și de legislator al acesteia. Nu întâmplător primele referiri amintesc că el este succesor al Sfântului Petru, Vicar al lui Hristos și Păstor universal, iar autoritatea sa se întinde asupra întregii Biserici; poate exercita această putere de guvernare atât personal, cât și colegial, cu ajutorul colaboratorilor (Sinodul Episcopilor, Cardinalii, Curia Romană, Legații papali, alte persoane sau instituții printre care un loc privilegiat îl ocupă Patriarhii sau alți ierarhi aflați la conducerea Bisericilor sui iuris). Canoanele care fac referire la aceste aspecte (cann. 42-54) sunt grupate

12

legea bisericii

în cele două capitole care compun Titlul al IIIlea, Suprema autoritate a Bisericii. Merită reținut can. 48, de ajutor pentru evitarea confuziilor: „Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci şi, dacă dreptul nu dispune altfel sau nu rezultă altfel din natura lucrurilor, Dicasterele şi celelalte instituţii ale Curiei Romane”.

Relația Patriarhilor (întâistătători ai Bisericilor patriarhale sui iuris) cu Sfântul Părinte se desfășoară sub semnul comuniunii: Patriarhul nou ales, după alegere, întronizare și profesiunea de credință, va cere Pontifului Roman intrarea în comuniune ecleziastică (can. 76 §2), pe care o va manifesta apoi prin pomenirea sa în cadrul liturgic (can. 92 §2). Una dintre puținele diferențe între Patriarh și Arhiepiscopul major constă în faptul că acesta din urmă este confirmat de către Papa, în urma solicitării sale personale, și abia apoi rostește profesiunea de credință și este înscăunat (can. 153)1. Sfântul Părinte este cel care numește Mitropoliții Bisericilor sui iuris (can. 155) precum și pe episcopii constituiți în afara teritoriului Bisericilor patriarhale, iar pentru ceilalți își dă consensul (cann. 181-185).

Toți clericii au datoria de a acorda respect și supunere Pontifului Roman (can. 370), iar călugării și ceilalți membri ai institutelor de viață consacrată cu atât mai mult, în virtutea votului ascultării (can. 412 §1).

Ca păstor suprem al Bisericii, Papa are dreptul și datoria de a veghea la îndeplinirea, din partea acesteia, a dreptului și îndatorii de a învăța și a transmite patrimoniul de credință (cann. 585, 595); totodată, el se bucură de infailibilitate atât singur atunci când „în calitate de Păstor şi Doctor suprem al tuturor credincioşilor creştini care îi confirmă în credinţă pe fraţii săi, proclamă prin act definitiv o doctrină în materie de credinţă sau de morală, care trebuie respectată” (can.

597 §1), cât și împreună cu episcopii, fie reuniți în Conciliu Ecumenic, fie răspândiți în lume (can. 597 §2). Doctrina infailibilității papei, definită în anul 1870 în cadrul Conciliului Vatican I, învață că Sfântul Părinte nu poate greși atunci când, ex cathedra, în calitate de păstor și doctor suprem al Bisericii, proclamă o dogmă sau recunoaște o doctrină ca revelată2.

Can. 1058 stabilește, simplu și clar, că „Pontiful Roman nu este judecat de nimeni”. Aceas-

Lumina Credinței tă prevedere capătă mai mult sens în canonul următor, conform căruia „în baza primatului Pontifului Roman, oricare credincios creştin are dreptul integral de a-şi înainta cauza, în orice stare sau grad de judecată, spre examinare, însuşi Pontifului Roman, care este pentru întreaga lume catolică judecătorul suprem şi care judecă fie personal, fie prin tribunalele Scaunului Apostolic, fie prin judecători delegaţi de el” (can.

1059 §1) precum și în can. 1060 §3: „judecătorul nu poate cerceta un act sau un document confirmat în formă specifică de către Pontiful Roman, dacă în prealabil nu a primit mandat”. Fiind așadar instanța supremă a Bisericii, se explică viziunea CCEO care nu acceptă ca Papa să fie, la rândul său, supus altei judecăți decât celei divine. Așadar, împotriva deciziilor sale nu se poate face recurs (cann. 45 §3, 996, 1310, 1º). Tot din calitatea sa de păstor suprem al Bisericii derivă și dreptul de a judeca anumite persoane: pe Patriarhi, pe episcopi în cauzele penale, pe șefii de stat, precum și toate acele cauze pe care el însuși și le-a adjudecat (can. 1060 §1). Pontiful Roman nu este numai administratorul suprem al justiției, ci și al tuturor bunurilor temporare ale Bisericii (can. 1008), chiar dacă acele bunuri rămân în proprietatea persoanei juridice (din cadrul Bisericii) care le-a dobândit.

La finalul acestei scurte treceri în revistă a modului în care Sfântul Părinte este prezent în canoanele CCEO, putem concluziona că toate prerogativele de care se bucură sunt o extensie, o recunoaștere și o expresie a rolului său de cap suprem al Bisericii universale, rol exercitat însă totdeauna în comuniune de credință și de iubire cu ierarhia și cu credincioșii în vederea atingerii scopului suprem al Bisericii – salus animarum, mântuirea sufletelor.

Pr. Ioan Balea 1 Este singura diferență prezentă în Titlul V, Despre Bisericile Arhiepiscopale majore, can. 152 spunând că „ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege că se va aplica şi Bisericilor Arhiepiscopale majore şi Arhiepiscopilor majori, exceptând cazul în care este prescris altfel în mod expres de către dreptul comun sau rezultă din natura lucrurilor”.

2 Aplicabilitatea acestei doctrine este încă în discuție.

Unii istorici și teologi susțin că, până astăzi, o singură dată ar fi fost aplicată, și anume de către papa Pius al XII-lea care, în 1950, a definit dogma „Înălțării la cer a Preacuratei Fecioare Maria”.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

13

România în diplomația Sfântului Scaun

Anul 2019 aduce poate cea mai frumoasă și cea mai puternică veste pentru întreaga Biserică Catolică din România.

Vizita Sfântului Părinte Papa Francisc în România, atât de mult dorită și așteptată, a fost confirmată vineri 11 ianuarie, ca o vizită de stat în care Suveranul Pontif va întâlni la București înalte oficialități românești, politice și religioase. Dar vizita este și una pastorală, cu un traseu care cuprinde și Blajul, centrul Bisericii noastre. Astfel, Sfântul Părinte în calitate de urmaș al Sfântului Petru va veni de la Roma în Mica Romă, panteon al neamului românesc, pentru ,,a-i întări pe frații săi” în credință și speranță. Vizita pastorală ne amintește câtă bucurie și speranță a adus, în urmă cu 20 de ani, vizita primului Pontif care a pășit vreodată pe pământ mioritic, Sfântul Ioan Paul al II-lea. În acest număr ne-am propus să aruncăm o privire retrospectivă asupra relațiilor Sfântului Scaun cu România. Trebuie să precizăm că obiectivul primar al acestor relaţii stabilite de către Sfântul Scaun, prin concordate sau acorduri bilaterale Biserică-Stat, este acela de a apăra libertatea de cult, demnitatea persoanei umane şi dimensiunea sa transcendentă. În zonele de conflict, unde libertățile sunt suprimate și condiția umană decăzută, Sfântul Scaun militează pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului, mai ales în ţările sărace. Recunoscând dreptul catolicilor la libertate religioasă, statele se simt obligate să recunoască principiul libertăţii religiei în general. În acest sens Sfântul Scaun a devenit campion al drepturilor credincioşilor și al libertăților de exprimare, și nu numai ale catolicilor.

Contactul între Sfântul Scaun şi comunitatea internaţională s-a născut într-un context eclezias-

tic, începând cu perioada Conciliilor Ecumenice, apoi a continuat în Evul Mediu, când influența Sfântului Scaun a asigurat stabilitatea și progresul în cadrul comunităților. Primele contacte cu populația românească au avut loc prin scrisori de corespondenţă între Suveranii Pontifi şi domnitori ai Ţărilor Româneşti, cele mai vechi fiind de la începutul secolului al XIV-lea. Temele tratate în corespondenţă erau despre lupta împotriva expansiunii otomane şi dorinţa Sfântului Scaun de a crea alianțe cu statele creştine din centrul şi estul Europei. Între anii 1870-1929, perioada în care Sfântul Scaun nu mai dispunea de o suveranitate temporală, au continuat să exercite funcţia suverană de acreditare de reprezentanţi pontificali în statele europene ale timpului. România, devenită stat independent și suveran după primul război mondial, a fost cooptată în acest dialog și s-au stabilit relații firești, de natură politică și religioasă, la cel mai înalt nivel.

Primul pas diplomatic a venit spre sfârşitul primului război mondial. În scopul stabilirii de relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, preotul Vasile Lucaciu şi Ion Cantacuzino, preşedinţi ai Consiliului Naţional Român de la Paris, l-au numit pe monseniorul Vladimir Ghika, la data de 28 septembrie 1918, în calitate de reprezentant al Consiliului pe lângă Sanctitatea Sa, Papa Benedict al XV-lea, având calitatea să trateze şi să rezolve problemele relative la mişcarea naţională română în raporturile sale cu Sfântul Scaun. Ulterior, mandatul a fost reconfirmat după reorganizarea din 3 octombrie 1918 a Consiliului, sub numele de Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, sub preşedinţia lui Take Ionescu. Confirmarea din partea Sfântului Scaun, a venit prin Secretarul de Stat, cardinalul Pietro Gasparri, care, la data de 11 decembrie 1918, a ratificat scrisorile de acreditare prezentate de către monseniorul Vladimir Ghika. Cardinalul Gasparri a amintit cu această ocazia dorința Sfântului Scaun de a iniția

14

crâmpeie istorice

Francesco Marmaggi primul nunțiu apostolic în România (1920-1923) colaborări utile pentru binele religios al poporului român, menţionând că Sfântului Scaun nu poate să nu-i facă plăcere să intre în relaţii cu un popor de origine latină, faţă de care a nutrit dintotdeauna cele mai vii simpatii. Noile relații erau necesare în contextul în care Biserica Catolică din România avea nevoie de reorganizare după dezmembrarea dualismului austro-ungar și încorporarea Transilvaniei în teritoriul României.

Misiunea monseniorului Ghika s-a încheiat odată cu Primul Război. În paralel cu aceste demersuri, desfăşurarea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (19191920) a dus la stabilirea primele contacte între membrii delegaţiei române, condusă de primul ministru Ion I.C. Brătianu şi reprezentantul

Lumina Credinței personal al Papei, monseniorul Bonaventura Ceretti. Astfel, în anul 1919, Brătianu a iniţiat la Paris o serie de tratative cu monseniorul Ceretti în vederea încheierii unui Concordat. În acest scop, canonicul Ioan Coltor a fost delegat de către Ion I.C. Brătianu să coordoneze discuţiile cu cercurile catolice şi a fost autorizat să ofere garanţii că, după semnarea Tratatului de Pace, guvernul român va încheia Concordatul. Această problemă a rămas neterminată, deoarece Ion I.C. Brătianu s-a retras de la Conferinţă înaintea semnării tratatului, urmând ca ulterior să fie preluată de către noul prim-ministru, Alexandru VaidaVoevod. Acesta l-a delegat, în anul 1920, pe preotul Vasile Lucaciu, să iniţieze o serie de contacte cu Sfântul Scaun.

După doi ani, în urma Conferinței de Pace de la Paris și prin Tratatului de la Trianon, au fost consfințite granițele României și s-a recunoscut independența noul stat european. Atunci au fost încheiate și ratificate primele relații diplomatice între Statul român și Sfântul Scaun, în anul 1920, în contextul demersurilor privind încheierea unui concordat între cele două părți. Sfântul Scaun a hotărât să înființeze o misiune diplomatică permanentă pe lângă Sfântul Scaun pentru stabilirea legăturilor de prietenie între România şi Sfântul Scaun şi, îndeosebi, pentru protejarea intereselor confesionale. Primul reprezentant al României la Vatican a fost Dimitrie C. Penescu, care la 12 iunie 1920 și-a prezentat scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pe lângă Suveranul Pontif. În România, este deschisă oficial de către Papa Benedict al XV-lea Nunțiatura Apostolică de la București, iar primul nunțiu desemnat a fost monseniorul Francesco Marmaggi. Acesta a ajuns la București și a prezentat acreditarea sa la data de 17 octombrie 1920. Autoritățile române au manifestat multă reticență, iar activitatea diplomatică a Sfântului Scaun a suscitat diferite comentarii, de la mesaje pline de consideraţie până

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

15

Palatul Nunțiaturii Apostolice a Sfântului Scaun de la București la critici răutăcioase, superficiale, unele venite dinspre latura majoritar confesională, aceasta din urmă clasificând activităţile Sfântului Scaun drept gesturi utopice şi simpliste, sau chiar ineficiente în ceea ce priveşte practica, propunerile sau sfaturile reprezentanţilor pontifici în materie de drept internaţional. Desigur, Sfântul Scaun a fost sensibil la astfel de manifestări, astfel că a intervenit pentru îmbunătățirea relațiilor ecleziastice și promovarea suveranității noului stat român. În plan internațional, prin arondarea unor parohii greco-catolice de sub jurisdicția episcopiei maghiare de Hajdudorog, sub jurisdicția Episcopiei de Oradea sau a celor romano-catolice din Basarabia în episcopia de Iași, a constituit un act de mare autoritate, care a acreditat România în diplomația europeană, conferindu-i suport în suveranitate și independență. Sfântul Scaun a depus eforturi considerabile pentru a promova și consolida suveranitatea statului și autoritate Bisericii în societatea românească prin diplomație și organizarea internă a Bisericii. După primul război mondial au apărut noile granițe statale care presupuneau o reorganizare eclezială, o actualizare a structurilor și o reorientare a forțelor diplomatice în noua arenă internațională.

În anul 1923, în cursul lunii august, monseniorul Francesco Marmaggi a fost retras din activitatea diplomatică de la București. Imediat a fost numit în locul său monseniorul Angelo Maria Dolci, un diplomat mult mai rafinat și sensibil. A fost un apropiat al soldaților români ajunși prizonieri în Istanbul, în Primul Război Mondial, unde a fost legat apostolic și a contribuit la eliberarea lor. În urma acreditării sale au început tratativele cu privire la Concordatul cu Sfântul Scaun.

Evoluția politică a României, mult mai stabilă decât în primii ani după 1918, a favorizat semnarea Concordatului, un document care consolida poziția Bisericii Catolice într-o țară majoritar ortodoxă, și asigura statului român credibilitate și suport în cercurile politice europene. Monseniorul Dolci a rămas pe teritoriul României până în anul 1933, când a fost creat cardinal de către Papa Pius al XI-lea. Activitatea sa diplomatică a demonstrat căldura și cordialitatea în legăturile cu Vaticanul și astfel România se putea prezenta în cercurile europene și internaționale ca un stat european credibil, unitar și independent.

Pr. dr. Vasile Iusco

16

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Liturghiile lui Giovanni Poggeschi: siluete mărunte, figuri gigantești

Seria de tablouri pe care o prezentăm astăzi nu stă pe umerii unui gigant care să strivească privitorul printr-o personalitate ieșită din comun; ea arată mai cu seamă forța și angajamentul unui artist, Giovanni Poggeschi (1905-1972), devenit călugăr și mai târziu preot. Din pânzele primei sale etape de creație, inspirate din viața umilă a celor mulți, răzbate o sete infinită de comuniune cu cei pe care i-a cunoscut la San Matteo della Decima, o mică localitate lângă Bologna (Italia).

După ce i-a căutat pe acești oameni, i-a contemplat în cotidianul ocupațiilor lor și a înțeles că-i poate cunoaște cu adevărat numai oglindindu-se în lumina altarului. Exercițiul acesta, deși ar putea să ni se pară ușor banal, transmite infinit mai mult, un sentiment al facerii, al genezei. Prezența în fața altarului a acestor trupuri mărunte departe de a fi un răspuns pasiv la provocările vieții este pasul hotărât al unei întregi generații către amvonul de la care răsună de două mii de ani cuvintele dragostei și îndemnurile la comuniune. Așa cum remarca și Gogol în Meditațiile sale, Liturghia „pe nesimțite construiește și creează omul, iar dacă societatea nu s-a dezintegrat încă în mod total, dacă oamenii nu respiră pe deplin din acea ură inconciliabilă, rațiunea acestui mister este Dumnezeiasca Liturghie care amintește omului despre sfânta, cereasca dragoste pentru aproapele”.

Tânărul Poggeschi se află într-o căutare acerbă și înainte de a deveni iezuit în 1936, pentru a-și pune existența exclusiv în mâinile lui Dumnezeu și în slujba aproapelui, el privește.

Privește oamenii în biserică, încercând să le surprindă prezența, frământările, faptul de a fi în fața altarului. Un fel de a fi pe pământ, căutând

Duminică în biserică (1934), ulei pe pânză, Galeria de Artă Modernă – Bologna cerul. O manieră de a fi trup pentru a fi suflet. O viață finită, trăită pentru infinit, pentru veșnicie.

Atunci când privește pentru a picta, pentru a transfigura artistic o banală duminică la biserică (fig. 1) sau niște obișnuite femei în biserică (fig. 2), acesta caută împărtășirea (fig. 3), comuniunea dintre om și Dumnezeu realizată în interiorul unui spațiu sacru abia schițat. Pictorul italian, nu se lasă purtat de maniile și manierele vremii.

Nu descompune omul, pentru a nu-l mai putea reface, nu îl abstractizează până la a-l pierde în spatele formei, nici nu-l expune cu voluptatea unui Michelangelo. Cu atât mai puțin se lasă prins de o prezentare a corpului ca fiind pură materie. Tratează omul cu pudoare, cu timiditate. Îi respectă din răsputeri misterul.

Poggeschi pictează biserica în care mergea să asculte Sfânta Liturghie cu credincioșii văzuți mereu din spate. Drept consecință se naște o întrebare: de ce fețele celor prezenți în biserică nu l-au interesat? Toți știm cât de dureros poate suna în urechi acel: „mi-a întors spatele”. Cu siguranță, printre cei prezenți în biserică, vor fi fost chipuri vrednice pentru a-și găsi locul într-un tablou reușit. Studiile premergătoare pânzelor demonstrează, de altfel, că pictorul

Lumina Credinței

evanghelia în artă

17

Femei în biserică (1935), ulei pe pânză, Galeria de Artă Modernă – Bologna înainte de a ajunge la soluția definitivă, a desenat nu de puține ori fețele celor prezenți la liturghie.

Orice ipoteză este de prisos, dar dacă vedem că pictorul a îmbrăcat într-o idee aceste siluete, atunci putem vedea în ele niște candele aprinse contra indiferenței, flăcări în care orice formă de egoism a fost nimicită. În mod firesc, altarele din bisericii se luminează de jos în sus, de la acele lumânări aprinse cu nădejdile și speranțele din suflete, și nu invers, de sus, de la policandrul aurit.

Monseniorul Ghika le spunea adesea apropiaților: „luați seama la lumânare a cărei flacără nu descrește până ce se consumă”. În anonimatul lor, acești oameni mărunți au transmis mai departe flacăra credinței și n-au lăsat-o să se înăbușe sau să descrească chiar cu prețul vieții. Apăsați de griji și de probleme, deseori cu sănătatea șubredă, așa cum i-am cunoscut, acești oameni știau unde trebuiau să fie duminica, dacă nu chiar zi de zi.

Poggeschi nu tratează chipul în cheie contemporană, a obligativității contactului vizual. Merge mai curând, intuitiv, pe linia aceluia în al cărui or-

din va intra, al lui Ignațiu de Loyola, care nu permitea privirea în ochi a superiorului, a celuilalt considerat cu umilință superior. El însuși se ferea să privească semeț în ochi. De aceea a fost nevoie de o intervenție suprafirească pentru a le spune confraților săi că era un „om mic de statură, cu ochii veseli”. Refuzând să privească personajele în ochi cu o diabolică și scociorâtoare curiozitate, pictorul le respectă misterul așezării cu fața spre Dumnezeu, pentru a fi eliberate de mult-prea-pământesc, de mult-prea-uman. Trăim o epocă ce tinde să prezinte trupul sub forme absolut scandaloase din punct de vedere etic: trupul marfă, trupul-eros, trupul-idol, trupul – singura formă a umanului, trupul-isterie ipohondră, trupulmaterial genetic, în care accentul e pus exclusiv pe „material”, etc. Cultura noastră expune trupul în imagini manipulatoare ce frizează deseori indecența reductivă la aspectul pur material. Un trup circumscris unei existențe terestre finite, în care trebuie să caute exclusiv plăcerea și satisfacția egoistă, întrucât unicul orizont al

18

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Împărtășire (1935/1970), ulei pe pânză, în proprietatea părinților iezuiți de la Bologna acestuia este finalul în moarte, de cele mai multe ori în urma unui eșec medical (azi nu se mai moare de moarte bună, ci de boală, de accident, de ceva! Sic!). În pânzele lui Poggeschi vedem exact contrariul celor expuse mai înainte: duminica în biserică, devine paradigma omului care se definește cu adevărat doar în relație cu Dumnezeu, femeile în biserică devin expresia enigmei ne-dezvăluite, care este omul, iar împărtășania, devine spațiul autenticei comuniuni între oameni egali, dar personali, în trup, dar mai mult decât acesta, în timp, dar legați de cei ce le-au mers înainte cu semnul credinței. În picturile sale există un gen de egalitate între oameni, în diferențele lor de forme, de siluete, de posturi, de felul în care sunt tratați coloristic. Tonalitățile pământii ale pânzelor liniștesc ochiul, pictura nu joacă atât pe contraste, cât pe intenția de a sugera o atmosferă. Liniile desenului pot deveni în

unele tablouri apăsate și grave, ca în femei în biserică, dar marca spontaneității nu va fi niciodată răpusă de concepția unui naturalism searbăd.

Scaunele îngrămădite în partea stângă în duminică în biserică așteaptă parcă repunerea în ordine dintr-un haos care poate fi ordonat numai de cel care-i cunoaște utilitatea, iar băncile din biserică sunt axele orizontale pe care se înfing destinele personajelor în aspirația lor la înălțare.

Tușele de albastru celest în scena femeilor în biserică atenuează o atmosferă parcă prea caldă conferind pânzei un plus de profunzime și jovialitate. Personajele nu sunt nici pe departe o masă amorfă, unități de formă paralizate în fața unei divinități abia sugerate. Femeile nu sunt înregimentate în uniforme sau posturi unitare. În ciuda imobilității aparente, posturile, îmbrăcămintea, coafurile, culorile – estompate și discrete, e drept – nu permit prezența unei mase umane amorfe înaintea lui Dumnezeu. Sunt ființe unice, prezen-

Lumina Credinței te în fața misterului sugerat, cum s-a mai spus, cu delicatețe și fără urmă de curiozitate morbidă sau exhibiționism. Din punct de vedere tematic și chiar plastic, pânzele lui Poggeschi nu sunt străine de interioarele din biserici pictate de sătmăreanul Ion Popdan.

Sacrul este și el doar sugerat. Nu trece peste el cu tăvălugul imaginii fățișe, cu o curiozitate de fotografie în detaliu, ci îl sugerează. Biserica însăși e un perimetru în care altarul, spațiul sacru, este tratat cu penelul celui ce nu are curaj să-și ridice ochii, trufaș, spre Dumnezeu. În Împărtășanie, acesta dispare aproape complet în fundal, conexiunea fiind făcută direct între femeia îngenunchiată, cu un singur genunchi: rugăciunea nu e o poziție fixă, statică. E un echilibru fragil, într-un singur genunchi, pentru a sugera nevoia de mișcare, de înălțare. Spre deosebire de celelalte personaje îngenuncheate în fața altarului, femeia din prim plan este absorbită de dialogul direct cu cel răstignit. Mâinile ei împreunate în rugăciune, capul ridicat în sus și șoaptele prin care se adresează Mântuitorului, sunt indiciile unei geneze prin care o mantie protectivă a harului este țesută peste cei care așteaptă într-o forfotă deosebită primirea împărtășaniei. Este cel mai probabil rugăciunea mamei pentru proprii ei fii, plecăciunea unei Madonne care nu se dă înapoi din fața crucii. Floarea din partea dreaptă este un semn al prezenței lui Poggeschi în tablou.

Chiar și treizeci și cinci de ani mai târziu, pictorul mai este martorul acelei miresme a harului revărsate peste el, a emoțiilor trăite la San Matteo care l-au condus către slujirea preoțească. Reîntoarcerea în 1970 la o pânză a tinereții trebuie să fi fost o nouă renaștere, după ce odată intrat în ordinul iezuiților i-a fost interzis să mai picteze până în anii ’50. Reluând această pânză începută și neterminată, pictorul reînnoadă prezentul la trăirile tinereții, nu fără amintirea traversării prin deșert, în despărțirea de artă, pentru a comunica, în sfârșit, împlinirea propriului său destin prin intermediul crucii. El, care a găsit în acea renunțare făcută în numele ascultării o forță, este asemenea femeii care în fața crucii găsește că în orice neajuns harul nu se împuținează, din contră, prisosește.

Pentru Poggeschi, trupul e locuință a Spiritului Sfânt, locul său propriu, casa lui, fiind casa lui Dumnezeu. Iar acest fapt este un mister. Un mister de respectat, nu de „strivit”, cum ar zice

evanghelia în artă

19

Lucian Blaga. Un mister potențat de pudoarea cu care îl reprezintă pictorul. O pudoare devoalată doar de chipul femeii tinere, dar triste, din femei în biserică care întoarce capul, care se dez-văluie, venită poate pentru a-și dez-vălui tristețea înaintea altarului. Prin ochii acestei ființe privește către noi o întreagă generație apusă a celor care ne-au precedat în credință și putem simți aievea îndemnul din scrisoarea către Evrei: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evr 13,7). Astăzi noi suntem priviți de generația mai tânără care vine din urmă, și ne aflăm, paradoxal, în postura celor așezați în bănci. Poate am avea și noi tentația să ne răsucim pentru o clipă capetele, asemenea tinerei femei din biserică, ca să privim către ei și să le oferim un ecou la întrebările pline de sens pe care ni le adresează. Totuși, să nu ne înșelăm că prin acest efort le vom răspunde satisfăcător tuturor frământărilor pe care le poartă în inimă. Pânzele lui Poggeschi ne arată că, adesea, necuvintele, tăcerile sau dialogul în șoapte, sunt mai grăitoare decât vorbăria înfumurată de la tribună. Împotriva tentației de a oferi prea ușor celorlalți răspunsuri definitive sau lozinci, să ne amintim de cuvintele Monseniorul Ghika care spunea: „ceea ce știu mă umple, ceea ce nu știu umple universul”. Vocația creștină se împletește pe de o parte cu acel paradoxal „nu știu” care umple universul, cu sensul misterului și al tainei, iar pe de altă parte, cu umila nădejde de a crea pe pământ prin coerența propriei vieți o împărăție a binelui. Chiar dacă societatea ne-a învățat că astfel de orașe îngerești pot fi construite numai pe tărâm literar sau artistic, să le justificăm rațiunea este o provocare, din cele mai mari. Primul pas pentru a construi în jurul nostru o astfel de împărăție a binelui presupune curajul de a nu oferi soluții și răspunsuri imediate înainte de a fi ascultat până la capăt. Pasul al doilea, și aici ajungem la esența pânzelor lui Poggeschi, este să facem din crucile noastre punctul de plecare al unei liturghii, al unei celebrări în cuvinte și în gesturi profetice. Să purtăm, cu alte cuvinte, frământările noastre la picioarele altarului știind că acolo, prin jertfa Mântuitorului, toate sunt răscumpărate și re-oferite în dar.

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Pr. Iulian Budău, s.j.

20

actualitatea creștină

Lumina Credinței

Educația sexuală în școli

un pariu pierdut de Ministerul Educației...

Atâta tam-tam, un subiect în trecut tabu, acum o banalitate... o normă de respectat și o condiție pentru a fi în rândul țărilor civilizate; astfel am putea descrie în câteva cuvinte „educația sexuală în școli”, camuflată sub titlul „Educație pentru sănătate” în programa școlară de la clasa a II-a începând. ONU și UNESCO militează pentru educația sexuală în școli, pentru că trebuie promovată agenda planning-ului familial și industria contraceptivă. Iată-ne ajunși la finalul articolului înainte de a începe... devoalând un secret bine ascuns prin ceea ce se numește ingineria limbajului. Această declarație introductivă ne înscrie, din start, în rândul celor damnați de lipsa de corectitudine politică.

La începutul anilor 2000, pe lângă timidă campanie anti-avort, se pregătea în culise programa acestei noi materii pentru școlari: „Educația pentru sănătate”. Între septembrie 2005 și ianuarie 2007, am coordonat derularea unui proiect „Un altfel de educație sexuală: educația la iubire”, implicând patru asociații (Asociația „Primul Pas” din Iași, Asociația „Darul Vieții” din Timișoara, Asociația „Mere de Misericorde” din Franța și Asociația „Tineretului Catolic” din Maramureș). Obiectivul acestui proiect a fost să propună o alternativă la ceea ce se știa deja că va instaura Ministerul Educației în școli, o alternativă promovată de doctrina Bisericii. În cadrul acestui proiect, am putut accesa resursele pe care Ministerul Educației le-a pus la dispoziția Inspectoratului Școlar Județean, precum și profesorilor, care s-au trezit peste noapte cu un manual, fără bibliografie, fără o minimă formare despre ceea ce trebuiau să predea. Prima încercare de a introduce această disciplină de studiu în școli a dat greș. Ministe-

rul și-a asumat vina, pe ascuns. Și a căutat să se alieze cu Ministerul Sănătății, să ceară sprijin de la experți din afara țării, pentru a mai încerca o dată. Și încă o dată... Iată-ne la mai bine de zece ani de la prima tentativă, că mult dorita materie nu este prea populară, deși a fost propagată la gimnaziu și liceu, iar de puțin timp la clasele primare. Agenda ONU nu se oprește aici și vom vedea în curând că și la grădiniță copiii vor trebui să învețe despre... diversitate, despre... gen, că poți să fii azi băiat și mâine fată, dacă așa te simți... Sau, de fapt, nu mai ai voie să fii catalogat de un anumit sex, pentru că sexul biologic nu este definitoriu în privința identității persoanei tale! Și totul sub emblema toleranței și a acceptării diversității!!!

Dacă în trecut grija celor care luptau în tabăra pro-vita era combaterea promovării contracepției pe băncile școlii și conștientizarea deplină a realității avortului... azi, educația sexuală s-a transformat în educație de gen.

Cum să mai faci față unei asemenea ideologii, când îți închipuiai inițial că le-ai văzut și auzit pe toate?! În prezent, avem șansa de a avea alături părinți, care se simt oripilați de „anomaliile” pe care acest nou tip de educație le împărtășește celor mici, în formare... Aceștia au reacționat de câteva ori cu efect1, dar trebuie să menținem o stare de veghe permanentă pentru că această luptă este mai degrabă de natură spirituală, pentru că dușmanul nu doarme, ci caută o altă cale de atac. Și astfel, ajungem la programe de reeducare a părinților și la proiecte de promovare a diversității și a comunității LGBTQ...

Revenind la subiect... (ca și cum ne-am fi îndepărtat o clipă de el), este nevoie de educație sexuală în școli? Ce ar trebui să învețe elevii la această disciplină? Cine să stabilească limitele și cine monitorizează starea de fapt a elevului care participă și primește note și la această materie, opțional obligatorie?

Lumina Credinței Părintele trimite copilul la școală ca să învețe, adică își deleagă responsabilitatea educației propriului copil? Sau, de fapt, ar trebui doar să mai implice o instituție a statului ca să îl ajute în formarea copilului pentru ziua de mâine, pentru societate! Se pare că am divagat puțin, cu intenția de a atrage atenția părinților de azi că au responsabilitatea și dreptul (încă) de a avea cuvântul decisiv în domeniul educației copilului lor, indiferent de materia de studiu!

De ce este important ca statul să preia acest domeniu al vieții omului pentru a-l educa din școală? Răspunsul este cât se poate de simplu și privește strategia de control al populației.

Deși țările civilizate, și România, se află de ceva vreme în plin declin demografic, planning-ul familial trebuie să își facă norma, să aducă jertfa cerută zeului acestei lumi. Da, azi, contracepția de la prezervativ la pilulă și sterilet 2 este mult mai răspândită și numărul de avorturi s-a redus puțin. Deci să apreciem meritele Educației pentru sănătate? Mai lipsesc aparatele de prezervative care livrează automat pe străzile intens circulate și atunci vom fi în rând cu lumea!? În numele prevenirii bolilor transmisibile pe cale sexuală și a pericolului sarcinii nedorite... Repet doar acest detaliu, promisiunea că numărul avorturilor (sau a întreruperilor voluntare de sarcină, cum li se spune în plan legislativ) va scădea foarte mult, s-a dovedit o himeră.

Sunt și lucruri bune care se fac la această disciplină, privind igiena personală, protejarea față de boli etc., se invită medici, experți în planning familial...

Am fost o societate închistată, mai suntem încă tradiționaliști în anumite domenii și poate la acest capitol nu am fost complet informați sau educați. Însă simulacrul de educație sexuală promovată în școli se dovedește pe generație care trece a fi un eșec pentru societate. Iată încă un verdict dat fără drept de apel, în spiritul

actualitatea creștină

21

introducerii... Pentru a sublinia esențialul: dacă nu promovezi viața de la conceperea ei în sânul matern până la moartea naturală, nu ai cum să asiguri viitorul societății pe termen lung!

Iar informarea, cunoașterea propriei identități presupune desigur și domeniul sexual, care are un rost clar, esențial în viața persoanei umane.

Pentru a preveni boala transmisibilă pe cale sexuală, nu promovezi contextul care o favorizează, adică promiscuitatea, libertinajul sexual... Promisiunea sexului sigur, prin folosirea prezervativului, este un exemplu elocvent în acest sens.

Educația sexuală în școli trebuie să se bazeze pe niște valori solide, de la care să nu se facă rabat, în numele curiozității, a toleranței sau a unui obiectiv duplicitar al programului de planning familial național sau internațional. Respectul pentru sexualitatea proprie și a celui/celei de lângă tine își are rădăcina în demnitatea persoanei umane, în fidelitate, în dăruirea totală reciprocă în cadrul căsătoriei.

Pr. Emil-Marian Ember

A se vedea reacția la proiectul de strategie națională de educație parentală 2018-2025, lansat în dezbatere publică în iunie 2018.

2 Acest dispozitiv intra-uterin nu este contraceptiv, ci avortiv! A accepta această metodă în viața de cuplu, exceptând cazul medical, împiedică primirea sacramentului spovedaniei.

1

22

apostolatul tinerilor

Lumina Credinței

Papa Francisc și tinerii

Ecouri ale Zilei Mondiale a Tinerilor din Panama La sfârșitul lunii ianuarie s-a organizat în Panama Ziua Mondială a Tinerilor.

Tineri din toată lumea au avut ocazia să se întâlnească în această mică țară cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori, așezată ca punte de legătură între America de Nord și America de Sud. Papa Francisc s-a aflat în mijlocul tinerilor, exprimând multă bucurie, și anume aceea de a fi împreună cu ei și de a simți căldura primirii și admirației ce îl înconjoară. Într-adevăr atmosfera a fost una de sărbătoare, a bucuriei și a speranței pentru întreaga Biserică, o mare mărturisire de credință proclamată prin glasurile atâtor mii de suflete unite dincolo de proveniență culturală și etnică. Încă de la Cracovia, Papa a fost întrebat dacă va merge în Panama, iar el a răspuns: „Nu știu, dar sfântul Petru cu siguranță va fi. Petru va fi”. Încă de la aceste cuvinte, tinerii care îl ascultau pe Sfântul Părinte au înțeles că aici în Panama, Papa nu este prezent în nume personal, ci vine ca urmaș al sfântului Petru, ca semn vizibil al Bisericii, care de veacuri pășește împreună

cu oamenii înnoind și lucrând mereu opera cea sfântă și mântuitoare.

După cum Papa Francisc nu s-a prezentat tinerilor ca un protagonist distinct de Biserică, la fel Sfântul Părinte îi invita pe tineri să nu se izoleze în comunități separate de Biserică, deoarece întreaga familie a credincioșilor are nevoie de energia, de spiritul de libertate și de luciditate, de realismul și uneori idealismul lor.

Familia este familie dacă rămâne unită, iar același lucru se dorește și pentru Biserica lui Hristos: să nu fie împărțită între elite academice, grupuri mistice și carismatice, cluburi de vârstnici și grupurile de tineri alternative „cool”, toate fiind categorii care nu prea au de-a face unele cu altele. Să nu uităm că Spiritul este Unul, chiar dacă darurile sunt numeroase și felurite, reușind astfel să ne bucurăm de diversitate, reușind să admirăm frumusețea care este generată de asocierea multitudinilor de tonuri și de culori ale caracterelor, preferințelor, dorințelor, talentelor și căilor de realizare umană. În acest Spirit al unității, Papa dorește să-i invite pe tineri să fie deschiși față de harul cel dumnezeiesc, care în mod continuu pregătește în Biserică celebrarea unei noi sărbători a Rusalilor.

Această continuă celebrare a prezenței și a lucrării Spiritului în Biserică este posibilă atunci când reușim să pășim împreună ascultându-ne unii pe alții, iar prin ascultare, ne completăm reciproc, învățând să mărturisim pe Dom-

Lumina Credinței nul prin servirea aproapelui. Această mărturisire, prin susținere reciprocă, trebuie să fie una concretă – susține Papa –, evitând refugierea noastră doar pe tărâmul conceptelor și al ideilor.

Desigur că viața împreună în familia Bisericii nu este întotdeauna simplă și din acest motiv deseori putem considera că este mai simplu să ne refugiem fiecare în grupurile noastre, unde simțim că ne putem desfășura mai liber. Refugiul acesta, care generează și susține fragmentarea comunității pe un timp nedeterminat, este alimentat și de o ispită subtilă a fiecărui membru: dorința de a impune ideea noastră cât mai repede în sânul comunității și condiționarea bucuriei și a împlinirii noastre, de acest moment final, triumfător. Papa Francisc, însă, invită tinerii la a practica și a gusta bucuria de a păși împreună cu Biserica, împărtășindu-ne și dăruindu-ne mereu spre îmbogățirea și strălucirea comunității de credință. Ucenicul nu este doar cel ajuns la o anumită realizare, ci se devine ucenic în momentul în care se începe pășirea pe un anumit drum alături de Maestru, asumând toate posibilele riscuri și necunoscute. Bucuria de a ajunge la destinație va fi deplină dacă se urmează bucuriei de a fi împreună pe același drum, ca o încununare a fericirii de a fi fost împreună cu toate diferențele, surprizele și greutățile. Trebuie să avem curajul de a fi împreună și de a ne susține reciproc, îmbogățindune unii pe alții și muncind cu toții la reclădirea perpetuă a bunăstării și a fericirii familiei noastre comune.

Acest curaj de a fi împreună s-a putut trăi ca o bucurie la Întâlnirea Mondială a Tinerilor din Panama, acolo unde, după cum observa Papa Francisc, cu toții au cântat împreună, s-au distrat împreună și au celebrat liturghia împreună, dincolo de multitudinea de diferențele care i-ar fi putut separa. Cu adevărat în această lume în care trăim ni se induce uneori crezul că diferențele dintre noi, dintre popoare, dintre culturi și dintre generații sunt mai multe decât lucrurile care ne pot uni. Dar, după cum spunea Sfântul Părinte, nu avem nevoie de multe lucruri care să ne unească, ci doar de Unul care este Isus Hristos. El este dragostea care unește și transformă totul. Tinerii au trăit în mod natural și intuitiv afirmația papei Benedict al XVI-lea care spunea că „adevărata dragoste nu anulează diferențele legitime, ci le armonizează într-o

apostolatul tinerilor

23

unitate superioară”. Papa Francisc, citându-l pe predecesorul său, i-a invitat pe tineri să fie atenți la tipul de cultură în care își angajează viețile lor.

Dușmanul cel întunecat al omenirii de veacuri preferă un popor dezbinat și certăreț, deoarece lui, părintele minciunii, îi este frică de un popor care învață să lucreze împreună. În funcție de raportarea la lume, oamenii se pot determina ca și constructori de poduri sau constructori de ziduri. Constructorii de ziduri vor încerca întotdeauna să răspândească frica în încercările lor susținute de a-i separa pe oameni unii de alții.

Constructorii de poduri, în schimb, vor încerca să creeze împreună o cultură a bucuriei de a-l întâlni pe celălalt și de a se bucura împreună de viață. Întâlnirea celuilalt și conlucrarea nu trebuie să anuleze personalitatea și trăsăturile cuiva. Dimpotrivă, trăirea în unitate valorifică diferențele, transformându-le în bogății. Cel care unește este Isus, care nu este doar o idee sau un concept, ci este o persoană vie care trăiește în inima fiecărei persoane.

Isus strălucește în inima noastră atunci când trăim dragostea care unește, care nu se impune, care nu strivește, care nu marginalizează, nu sugrumă glasurile și nu umilește. Este dragostea Domnului, aceea de zi cu zi, discretă și respectuoasă, dragoste de libertate, dragoste care vindecă și ridică din mizerie. Este dragostea Domnului cea care ține minte mai mult reușitele decât eșecurile, care caută împăcarea mai mult decât interdicțiile, care creează mai multe oportunități în loc să condamne, care lăsând trecutul în urmă privește mai mult spre viitor. Privind surâzători spre această dragoste, putem și noi să ne rugăm împreună cu toți tinerii din lumea aceasta și împreună cu Papa Francisc: „Doamne, învață-mă să iubesc așa cum tu ne-ai iubit”.

Pr. Laurențiu Costin

24

spiritualitate

Lumina Credinței

Despre gândurile răutății

Peregrinarea pe acest pământ presupune o luptă spirituală, care nu este împotriva trupului și a sângelui (Ef 6,12), ci împotriva spiritelor răutății, care sunt în văzduh (Ef 6,12). Cel care dorește să se apropie de Dumnezeu trebuie să fie pregătit pentru felurite ispite (cf. Sir 2,12), care vin de la aceste spirite ale răului.

Ispitele se concretizează în interiorul nostru sub forma unor gânduri rele, ce ne îndeamnă și ne stimulează să facem anumite fapte care sunt împotriva naturii și a poruncilor lui Dumnezeu.

Datorită importanței acestui aspect pentru viața noastră spirituală, ne-am propus ca în acest număr al revistei noastre să așternem pe hârtie câteva cuvinte referitoare la gândurile răutății, pornind de la o definiție a unui cunoscut călugăr ascet din secolul al IV-lea.

Mântuitorul ne învață că păcatele pornesc din interiorul omului, din inima sa (cf. Mt 15,19).

Înlăuntrul omului se nasc gândurile răutății, care reprezintă rădăcina păcatului. De aceea în tradiția bizantină se vorbește mai mult despre gânduri decât despre vicii, tocmai pentru a pătrunde la rădăcina păcatelor. Cuvântul gând (gr. logismós) se referă de cele mai multe ori la tot ceea ce este produs de activitatea noastră intelectuală. Gândurile răutății, după definiția călugărului Evagrie Ponticul (sec. IV) sunt acelea care „asaltează (intelectul) pornind de la partea irascibilă sau poftitoare, și care sunt împotriva naturii”1. Să comentăm un pic această definiție. În vechea concepție filozofică platonică despre om, preluată și de către Părinții Bisericii, facultățile sau puterile sufletului erau împărțite în trei: partea irascibilă, poftitoare și rațională. Cele trei facultăți sunt intim legate între ele, iar în starea lor naturală trebuie să conducă omul spre fericire și armonie. Misiunea naturală a irascibilității este să lupte pentru obținerea plăcerii după care tânjește pofta. Acest imbold natural poate să fie denaturat și deviat spre pofte păcătoase, lumești, frustrante, rele. Gândurile apar după contactul

Lumina Credinței

spiritualitate

25

ta, în tradiția ascetică au rămas cunoscute opt gânduri generale ale răutății, care sunt cele mai întâlnite, dar și generatoare de alte gânduri. În acestea pot fi cuprinse toate gândurile răutății.

Ordinea și clasificarea acestora ne sunt oferite de către călugărul Evagrie Ponticul3, însă acestea fac parte dintr-o tradiție mai amplă, cu rădăcinile în Sfânta Scriptură4.

Clasificarea începe de la lupta patimilor trupești (lăcomie, desfrânare, avariție) legate de partea poftitoare, continuă cu gândurile sufletești (mânie, tristețe și akedia sau plictiseala) legate de irascibilitate și se termină cu patimile subtile legate de inteligență (slava deșartă și mândria). Despre aceste opt gânduri vom vorbi în articolele viitoare.

omului cu lucrurile materiale, cu impresiile provocate, însă pentru a deveni gândurile răutății, acestea trebuie să fie primite într-un mod pasional, suferind o înstrăinare egocentrică2.

Prin consimțire, gândurile răutății devin păcate, care prin repetare se transformă în patimi (vicii) sau boli spirituale, ce se înrădăcinează adânc în sufletul omului. De aceea se poate afirma că păcatul este o lucrare împotriva naturii. În tradiția patristică, există diferite clasificări ale acestor patimi sau gânduri. Patimile au o dublă origine, sufletească și/sau trupească. Gândurile răutății sunt legate de partea poftitoare, irascibilă sau de cea rațională sau pot proveni dintr-o împletire a acestora. În funcție de aceas-

Rugăciune: Doamne Isuse Hristoase, Tu ne-ai învățat că din inimă pornesc cugetările rele în viața noastră, care ne murdăresc și ne depărtează de Viața ce vine de la Tine. Te rugăm să ne trimiți harul Spiritului Sfânt care să ne ajute să avem o minte trează, care să vegheze asupra gândurilor noastre. Ajută-ne să cunoaștem gândurile rele care ne vin de la cel viclean, și cu puterea ta sfințitoare să nu cădem în mrejele celui rău.

Că tu ești ocrotitorul nostru și ție mărire și închinare înălțăm, Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pr. dr. Florin Marușciac Evagrie Ponticul, Kephalaia gnostica, VI, 83.

Cf. Bunge, G., Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, Sibiu 2007, pp. 79 urm.

3 Cf. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Sibiu 2006, pp. 17-18.

4 Cf. Spidlik, T., La espiritualidad del oriente cristiano, Monte Carmelo, Burgos 2004, p. 305.

1 2

26

din lumea creștină

Lumina Credinței

Martorii lui Iehova

o prezență cotidiană în viața societății românești La prima vedere, o prezentare a altor religii în revista noastră eparhială, Lumina Credinței, ar părea aproape inutilă, sau, de ce nu, puțin ieșită din tipare. Realitatea cotidiană ne îndeamnă să privim lucrurile puțin altfel. Zi de zi întâlnim pe stradă, sau de ce nu chiar la ușile noastre, diverse persoane care vin cu o nouă variantă de a-l cunoaște pe Dumnezeu, și noii apostoli ne invită la o nouă trezire... din ce?

Religiozitatea românilor este cunoscută, dacă nu la nivel mondial, cel puțin la nivel european.

Acest lucru reiese – și este un lucru pozitiv pentru poporul nostru – din ultimele sondaje pe care societate civilă le propune la nivel național. Și astfel, potrivit unui sondaj citat de cei de la Hotnews, care prezentând religiozitatea românilor la ora actuală, ce anume cred și ce anume practică, arată că deși bisericile par să domine, oamenii nu par să creadă efectiv în ceea ce bisericile propovăduiesc (eshatologie, articole de credință). De pildă, deși majoritatea românilor se declară creștini (ortodocși, catolici, neo-protestanți), numai 60% cred în Rai, 56% cred în Iad și 51% cred în viața de după moarte. Astfel, în România post-decembristă se pare că există un mare clivaj la nivel de mentalitate religioasă între religiozitate ca o formă de spiritualitate generală („cred în Dumnezeu ca o forță abstractă...”) și ideile religioase, specific creștine („cred într-Unul Dumnezeu...”).

Noi deținem adevărul! O sintagmă binecunoscută din partea multora. O sintagmă practicată de bine-cunoscuții și foarte prezenții...

Martori ai lui Iehova. La ora actuală, potrivit JW.org, 40.398 de români sunt practicanți ai acestui cult.

Aproape toți dintre noi ne-am confruntat cu prozelitismul lor, uneori chiar agresiv, din ușă-n ușă! Organizația pe care aceștia o reprezintă este renumită pentru accentul pe care-l pune asupra profețiilor vremii sfârșitului, profețit de foarte multe ori, și greșit întotdeauna. În același timp, Organizația Turnului de Veghere exercită un control

sever asupra Martorilor lui Iehova și le interzice acestora participarea la activități sociale cum ar fi sărbătorirea zilelor de naștere, a Crăciunului, a Paștelui, interzicându-le chiar și salutul drapelului național sau transfuziile de sânge, motiv pentru care foarte mulți pacienți, aparținători acestui cult, în urma unui accident sau a altor evenimente tragice, mor pe patul de spital deoarece familia nu își dă acceptul pentru transfuzia de sânge.

Să le prezentăm pe scurt doctrina Organizația Turnul de Veghere pretinde, cu îndrăzneală, ca fiind singura organizație pe care Dumnezeu o folosește în zilele noastre pentru a transmite adevărul Lui și a vorbi omenirii. În rândurile următoare aș dori să redau câteva lucruri legate de această organizație, pe care fiecare ar trebui să le cunoască: trecutul și crezul Martorilor lui Iehova.

Cel care a pus bazele acestei mișcări a fost Charles T. Russell (1852-1916). Fără a avea o pregătire biblică, el a împrumutat și a adaptat, după bunu-i plac, anumite învățături prezente în vremea lui.

Astfel de pildă, ideea negării Iadului a preluat-o de la adventiști. Faptul că mișcarea a crescut alarmant încă din primii ani de la înființare se datorează în mare parte modului în acesta prezicea sfârșitul lumii, prezis de șase ori și neîmplinite niciodată.

Senzaționalul a prins mereu la oameni, și încă mai prinde și azi. Să le trecem în revistă doctrina lor eronată, iar dacă spațiul ne va oferi disponibilitatea necesară, vom reveni cu diferite erori și contradicții ale acestei organizații religioase.

Lumina Credinței Crezuri doctrinare După cum aminteam mai sus, această organizație se revendică ca fiind singura religie care deține adevărul și care furnizează singura sursă de învățătură biblică corectă, motiv pentru care este nevoie de o analiză detaliată și obiectivă a acestei mișcări. În primul rând Martorii lui Iehova neagă sau deformează multe dintre învățăturile fundamentale ale Bibliei, crezurile lor intrând în contradicție cu întreaga tradiție creștină.

Natura lui Dumnezeu. Biblia ne învață că exista doar un singur Dumnezeu adevărat. „… să credeți și să pricepeți că Eu sunt: înainte de Mine nu fost Dumnezeu și nici după mine nu va mai fi! Eu sunt Domnul, și nu este izbăvitor afară de Mine!” (Isaia 43,10-11). Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt sunt identificați ca fiind Persoane distincte dintr-o Dumnezeire trinitară: „Iar botezându-se Isus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Spiritul lui Dumnezeu s-a văzut coborânduse ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: <<Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit>>” (Mt 3,16-17). În contrast cu tradiția creștină, Societatea Turnului de Veghere neagă natura trinitară a lui Dumnezeu si învață că un asemenea crez este inspirat de satana. În schimb, învață că Iehova, numele singurului Dumnezeu adevărat corespunde doar lui Dumnezeu-Tatăl. Totodată ei neagă faptul că Isus Hristos este Dumnezeu. Cât privește Dumnezeirea Spiritului Sfânt, și aceasta este negată, Spiritul Sfânt fiind doar o forță activă a lui Dumnezeu, asemenea electricității.

Isus Hristos. În Prologul Evangheliei Sfântului Ioan citim: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viața și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”. (In 1,1-7).

Societatea Turnului de Veghere neagă dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, susținând că Isus Hristos este o ființă creată. La început, El era arhanghelul Mihail, care mai târziu s-a născut ca om perfect. Martorii lui Iehova susțin că după ce Isus a fost îngropat, Dumnezeu a destrămat trupului lui fizic. Apoi, Isus a fost înviat asemenea unei creaturi spirituale si a fost materializat întrun trup de carne si oase pentru a se face vizibil. Întors acum în ceruri, El este din nou recunoscut ca fiind arhanghelul Mihail.

din lumea creștină

27

Mântuirea. Când Isus Hristos a fost răstignit pe cruce, El a luat asupra lui toate păcatele personale ale tuturor oamenilor, din trecut, prezent și viitor. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății, cu a Cărui rană v-ați vindecat” (1Pt 2,24) și ca Dumnezeu și Om, Isus a îndeplinit cu desăvârșire cerințele dreptății lui Dumnezeu: „Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei care cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toți am păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, îndreptânduse în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispășire, prin credința în sângele Lui, ca să-și arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor cele mai înainte făcute” (Rom 3, 22-25).

Din broșurile pe care le distribuie reiese faptul că Martorii lui Iehova susțin că doar un grup de elită, cunoscuți sub numele de cei 144.000, sau ca ,,cei unși”, posedă în prezent neprihănirea lui Hristos. Doar cei 144.000 sunt născuți din nou și se pot aștepta să domnească cu Hristos în ceruri.

Pentru restul numeros al Martorilor lui Iehova, cunoscuți sub numele de ,,celelalte oi”, sau de ,,marea mulțime”, jertfa de ispășire a lui Hristos oferă acestora doar șansa moștenirii vieții veșnice pe pământ. Martorii lui Iehova neagă și pedeapsa eternă și susțin că omul nu are un spirit care continuă să existe după moartea trupului. Ei susțin că moartea pune capăt oricărei existențe.

Prin cele amintite mai sus nu se intenționează nici să-i ridiculizăm și nici să-i jignim pe Martorii lui Iehova. În general, putem observa că sunt oameni sinceri, devotați crezului lor și foarte disponibili, umblând pe străzi și pe la casele oamenilor pentru a-și propovădui crezul religios, uneori în ciuda unor insulte venite din partea semenilor. Poate mai degrabă i-am putea privi ca pe niște oi rătăcite, care sunt amăgiți de o organizație cu un trecut de profeții si doctrine false. Membrilor li se insuflă și teamă că dacă părăsesc Societatea Turnului de Veghere vor fi nimiciți la Armaghedon. De aceea, poate au nevoie de dragostea și de compasiunea noastră și poate rămâne ca o datorie a noastră, pe cât e cu putință, să îi facem să conștientizeze că mântuirea este un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat!

Drd. Marian Susa

28

cuvinte de taină

Lumina Credinței

Să nu pleci din Roma...

„... și ne dă Doamne preoți, „păstori” adevărați, „de chemare” să nu se risipească turma”! Unul dintre ei, model pentru cei ce l-au cunoscut, model pentru cei ce nu l-au cunoscut, dar au auzit despre el, „model” pentru că a fost cu adevărat: „urmașul lui Hristos” părintele călugăr basilian, Marina GheorgheGavril (1908-1989), „egumenul cel tânăr” de la Mănăstirea greco-catolică Bixad/ Țara Oașului. Un preot „urmaș a lui Hristos”, în concepția noastră, nu poate fi decât un sfânt. El, preotul, care îl ține în mâini pe Domnul, Isus Hristos, întrupat, cu care parcurge la Sfânta Liturghie, Calea Golgotei, la altar și odată cu el credincioșii din biserică, el preotul este un sfânt, trebuie să fie un sfânt, pentru acest mare dar ce i se face de către însuși Domnul! Iar „părintele Gheorghe” a fost un sfânt, care`și trăia viața în comuniune cu Domnul „său”!

Dotat de la natură cu haruri spirituale și materiale, era un om frumos, deosebit de talentat pentru limbi străine, talentat la muzică, inteligent și plin de umor, harnic și foarte muncitor, mereu activ și creativ, de o vastă cultură, era și un om de... cultură, căci un preot nu poate fi decât „un om cult”! Cu doctoratul în filosofie și teologie luat la Roma, în limba latină, în 1933, revine acasă la Mănăstirea de la Bixad, unde devine „egumenul cel tânăr” de mare folos mănăstirii, acolo unde minunate lucruri a înfăptuit alături de „egumenul cel bătrân” părintele Atanasie Maxim, un alt adevărat sfânt „în toate cele” în vorba blândă și dulce, în barba albă și strălucitoare, în viața petrecută model, pentru Hristos, comunitate și credincioși. Dar care din preoții, chiar și frații de la Bixad, n`au fost sfinți? Dovadă le-a adus persecuția, când nici unul n`a trădat, din contră, au depus mărturie pentru Hristos prin închisoare, chiar moarte în închisoare, părintele Leon Manu.

Pentru că familia noastră a stat totdeauna sub aripa protectoare a mănăstirii: în Silvașul de Sus, a mănăstirii Prislop, proprietatea călugărilor

basilieni și oferită ca reședință de vară a episcopului de Lugoj, mănăstire pe care preotul din Silvașul de Sus o avea în custodie, în Țara Oașului, tata preot în Boinești și Trip, a rămas în continuare legat de basilieni servindu`i prin mânăstirea Bixad, la marile pelerinaje.

Era spre toamna lui 1984. Eram deja de opt ani „fugită” în Germania Federală. Aflasem „de acasă” că părintele Gheorghe este la Roma, dar ei, ai mei „din țară” nu`mi puteau trimite și adresa lui, deși gândul lor, când mi-au spus despre dânsul, acesta a fost să`l vizitez. Așa mi-a căzut și mie gândul când am auzit și de ce nu? Bani aveam, chiar și acte de liberă călătorie în tot Vestul, deci nimic nu mă putea opri să nu o fac, dar nu`i aveam adresa.

M-am adresat atunci PS Vasile Cristea, episcopul nostru de la Roma, cu care eram în corespondență.

Dânsul mi-a mijlocit adresa de la mănăstirea basiliană Sfântul Iosafat, unde era găzduit părintele Gheorghe, care primise aprobarea de la tovarăși pentru Roma spre a rezolva unele probleme ale Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, din România, desființat de comuniști odată cu Biserica Română Unită.

Ne-am bucurat reciproc de reluarea legăturii întrerupte de peste 20 de ani. Cu bucurie le-am perfectat toate prin corespondență și părintele Gheorghe a trimis după mine, la Gara Termini din Roma, pe un „frate” ucrainian din mănăstire.

Pentru cele două nopți cât am stat la Roma, părintele Gheorghe m`a cazat la măicuțele baziliene ucrainiene, nu departe de Sfântul Iosafat. Am discutat multe cu părintele Gheorghe în acel sfârșit de săptămână. O temă au fost pelerinajele de la Mănăstirea Bixad. Aici, părintele Gheorghe se mișca în largul lui și a început să-mi povestească despre... folclorul creștin românesc dezvoltat la Mănăstirea Bixad, concretizat prin „Brâul Maicii Domnului”. Mi-am înregistrat tot ce mi-a povestit și am reprodus textul în mai multe publicații, ultima, cu descriere amănunțită a modului în care se desfășura, în vol. II al lucrării noastre despre Catacombe: „O filă din Istoria Creștinismului Contemporan Catolic Românesc, Catacombele. Salvați Catacomba din Cluj”, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2017. Volumul al

Lumina Credinței

cuvinte de taină

29

Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, Moise Bazilica San Pietro in Vincoli – Roma II-lea se găsește în lucru la Editură.

Cum părintele Gheorghe era și un om de cultură, din una în alta, mă mai întreabă dacă am mai fost la Roma și ce am văzut din Cetatea Eternă?

- Dar pe Moise a lui Michelangelo, l-ai văzut?

- Nu, nu l-am văzut!

- Se poate? Să fi fost la Roma și să nu`l fi văzut pe „Moise”? Atunci trebuie să ți`l arăt! Hai, că nu e departe de aici! La San Pietro in Vincoli (Basilica Sfântul Petru în lanțuri)! – și deși era bolnav, suferind, încât își făcea griji, cum se va reîntoarce „acasă” singur, în starea asta? O deplasare, cât de mică, nu`i făcea bine, totuși s`a hotărât să mă ducă la... „Moise”! A făcut-o cu greu și din stația de autobus și până la biserică, doar câțiva metri a mers foarte cu mult efort. S`a oprit la picioarele scării basilicii, cu multe trepte ce ducea spre intrare, dânsul sprijinindu-se de un stâlp de zid, în patru muchii, al scării, și-a pus brațele încrucișate pe capitul lat al stâlpului pe care și-a lăsat capul, mie spunându`mi să urc scările, să merg să`l văd pe „Moise”. Așa l-am lăsat și așa l-am aflat, așteptându-mă. Eu m`am grăbit, pe scări în sus, să intru la Moise. Fascinant! Odată în fața lui, parcă nu`ți mai venea să pleci, dar nici pe părintele Gheorghe nu`l puteam lăsa să mă

aștepte prea mult, în starea în care era. Când m`am reîntors, tot dânsul m`a dojenit: - Numa atâta? – apoi a zâmbit. Te-ai uitat bine la locul de pe genunchi pe care maestrul l-a lovit cu ciocanul: „Vorbește”!

- Da, m`am uitat: avea dreptate, să`l lovească să`l oblige să... vorbească!

Cât voi trăi, pentru mine părintele Gheorghe Marina rămâne legat de multe, - inclusiv de o portocală pe care mi-a adus-o în timp de plin război, 1942-43, aveam vreo opt ani, spunându`mi zâmbind că e o ceapă italiană pe care să o încrestez să`i pun sare și să o storc, la care eu i-am răspuns cu reproș că nu`i adevărat, că nu`i o ceapă, ci o portocală... Rămâne legat prin Mănăstirea Bixad, prin „Patimile Domnului”, primul film, primul cinematograf din Oaș, 1946-47, „Brâul Maicii Domnului”, cântecul „Fii lacrimilor Tale” – 1948 și alte multe cântece de la pelerinaje, iar ca o încununare, după mulți ani risipiți, furați de comunism, actul de cultură, să nu pleci din Roma fără să`l fi văzut pe... „Moise”!

Teresia Bolchiș Tătaru

Augsburg – Germania Ianuarie 2019.

30

agora

Lumina Credinței

Despre lumină

A scrie despre lumină în vremuri mai puțin așezate și croșetate între lumină și întuneric, de asemenea în nuanțe pale, este în sine un test al răbdării, al decantării și al privirii în oglinda luminii din ochi. Privirea ochilor poate fi un pariu cu sinele de asumare a înseninării întru dreptate. Cine privește lumina, deslușește adevărul.

Citind despre lumină, este aproape mecanic gândul de raportare la întuneric, la întunecime, la nevăzut, la frici, la cămările obscure ale neștiutului pentru că, nu?, pare că acolo își găsește lumina puterea și sensul ei. Lumina, totuși, nu are nevoie, în sine însăși, de comparări, precum într-o enumerare de elemente pro și contra între două situații; este intrinsec o valoare și se manifestă pe terenul clarității și al transparenței. Are de-a face negreșit cu adevărul, cu dreptatea și cu știința cunoașterii.

Pentru o pătrundere a sensului luminii, a luminării și a ceea ce este lumina pentru viața unui căutător al celei mai bune versiuni a sinelui, sunt de analizat câteva verbe, substantive și forme de adjective ce se potrivesc temei abordate. „A scânteia”, „a sclipi”, „a străluci” – sunt verbe care arată acțiunea luminii și practicitatea ei.

Este de observat cum inteligența luminii se arată în dăruire, într-un acuzativ de „eu pe tine te (luminez)”, într-o direcție de sens unic spre un plus de luminare. Lumina în sine este acțiune, cu toate că se identifică, gramatical vorbind, cu substantivul, asupra căruia vom ajunge a discuta.

Să fie lumină grăiește Vocea creatoare în cartea Facerii. Este necesară, și astfel lumina este creată ca sursă de viață, condiție de bază a observării și gustării existenței și a vieții în sens de deslușire, descurcare și lămurire a palpabilului.

Substantivul „lumină” apare în mai multe limbi de sorgintă latină, și nu numai, la formă de feminin; de pildă italienescul „la luce” sau nemțescul „die Licht” arată astfel caracterul fertil și născător al luminii. Lumina creează, dă viață, dă naștere și are puterea de a renaște și a face să renască. Este în sine un factor de viață.

Referitor la formele adjectivale, există în limbajul curent expresii ca, de pildă, „mai luminos”, „mai puțin luminat”, „mai multă lumină”, „prea luminat”, forme care vorbesc despre o scară a luminii, ceea ce presupune și permite o umplere sau o dez-golire de lumină.

Limpezimea luminii pe această scară – a ceea ce ar părea cuantificarea ei cantitivă –, are în definitiv valențe calitative. Puterea pluriformă a luminii lucrează, conlucrează și operează. În Evanghelia după sfântul Ioan, în versetul cinci din primul capitol, se citesc următoarele: „Lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o”. Pare că această lumină are puterea de a rezista unei lupte încrâncenate, unei intenții de încătușare din partea întunericului.

Evident că lupta se dă pentru o miză mult mai mare decât ar părea; este însăși lumina harului care face ca istoria răscumpărată să prindă formă tot mai mult în ungherele umane și sociale însetate de lumină, de căldură și de înseninare. „Lumina lui Hristos luminează tuturor” sunt cuvinte din Liturghia Darurilor mai înainte sfințite celebrată în Postul Paștilor, atunci când preotul binecuvântează credincioșii cu Sfânta Evanghelie având deasupra ei o lumânare, în timp ce anterior se citise din Vechiul Testament.

Această binecuvântare cu Sfânta Evanghelie luminândă trimite cu gândul la împlinirea testamentului celui vechi în persoana lui Isus Hristos, care luminează întreaga lume. Cel atins de lumina lui Isus devine lumină în măsura în care se lasă descoperit și cuprins de tăria ei.

Este necesar procesul, în primul rând la nivel

Lumina Credinței personal, de a păși spre lumina armoniei ca model de conviețuire și de a urmări acele lumini care au puterea să deschidă orizonturi spre persoane care reprezintă lumina, care devin far pentru cei din jur.

Apare evident întrebarea bazată pe un concret uneori tulburat, pe palpabilul cotidian cuprins de învălmășeală, și anume: cum se manifestă vocea profetică a luminii în actualitate? Bucuria de a transmite și de a întâlni lumină în zonele penumbroase ale umanului este un boboc primăvăratic al speranței, este cât o rugăciune de mulțumire pentru prilejul de a vedea scânteierile razelor milostivirii prin intermediul recunoștinței, care ridică un anume văl de pe ochi și de pe suflet. Îmi amintesc cu multă plăcere de Întâlnirea Națională a Tineretului Catolic din anul 2009, acțiune organizată de Episcopia Greco-Catolică de Maramureș în municipiul Baia Mare. Tema evenimentului din acel an a fost „un foc ce aprinde alte focuri”. Focul la care se făcea referire în cadrul acelor zile de împărtășire era un foc care avea lumina și căldura lui Hristos, elemente ce i-au animat pe tinerii aflați pe Câmpul Tineretului din Baia Mare. Ceea ce m-a emoționat cu adevărat a fost manifestarea tinerilor de la finalul sfintei Liturghii de încheiere a Întâlnirii, atunci când toți într-un glas au strigat: „Baia Mare-ți mulțumim, Baia Mare te iubim”. Este dificil de redat în cuvinte, mai ales în cele scrise, sentimentele și stările trăite în acele momente. Ceea ce poate fi însă cu ușurință transmis în scris este mesajul

agora

31

trăit de sufletele celor prezenți: episcopi, preoți, tineri și mai puțin tineri, și anume că lumina din focul hristic are o mare și generoasă însușire – ea unește și reunește laolaltă inimi. A fost o lecție cât pentru o viață acea Întâlnire comunitară cu adevărat luminată de adevărata Lumină. În unele zile de iarnă, când mă întorceam de la școală mai spre seară, pe strada pe care locuiam era mai mereu întuneric. Stâlpii aveau o distanță mare între ei, iar unele lămpi nu funcționau, ceea ce mă ajuta să grăbesc pasul spre casă. Atunci când mă apropiam de un stâlp cu o lampă care funcționa, mă luminam și o oarecare bucurie mă împresura. Atunci când mă îndepărtam de sfera de lumină și intram din nou în patura de întuneric, îmi vedeam umbra care venea din urmă și se pierdea în fața mea. Ceea ce mi se părea fascinant era tocmai acest joc de lumină, umbră și întuneric. Deveneam parte din lumină atunci când mă aflam în raza ei de acțiune și parcă o parte din ea îmi rămânea cel puțin în memorie până la apariția următorului stâlp cu lampă aprinsă. Îmi vine a spune, căutând în albumul vieții mele, că cel care s-a îmbăiat cu lumină, se hrănește din ea și o va dărui mai departe, iar la un moment dat se va întoarce calitativ înzecit.

Pentru că lumina cheamă lumină.

Mă gândesc că ceea ce nu poate soarele să realizeze este iluminarea acelor zone periferice cu o lumină care are nevoie de anumiți pași pentru a străluci; însă acest lucru poate să-l îndeplinească, în locul și în timpul potrivit, o scânteie aparent neajutorată în fața multor vânturi sau chiar și numai în fața unor adieri de vremuri. Vestea bună este că această scânteie se poate deveni.

Pr. dr. George Marius Nicoară

32

prezentare de carte

Lumina Credinței

100 de personalități ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică Aflați încă sub magia sărbătoririi Centenarului Unirii de la 1918, mulți dintre noi încercăm să menținem acele clipe miraculoase în suflet. Facem toate eforturile necesare în acest sens deseori, din răsputeri, pentru a nu lăsa să se stingă bucuria de a trăi uniți „în cuget și simțiri”, în credință și iubire de patrie, căci ce poate fi mai liniștitor decât sentimentul că suntem acasă, că Dumnezeu veghează asupra noastră, că putem simți, aici, pășind pe pământul natal, vibrația, de dincolo de moarte a destoinicilor noștri strămoși?

Trăind în ritmul trepidant cotidian, ne bucurăm de fiecare clipă de liniște căci doar ea e capabilă a ne oferi acea pace sufletească de care avem atâta nevoie, fie pentru a relaționa cu semenii noștri, fie pentru a avea răgazul contemplării sau al rememorării unor fapte și chipuri din trecut, demne de admirație. Un asemenea moment de răgaz mi l-am permis pentru a parcurge, cu răbdare și sfială recentul dicționar 100 de personalități ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică editat de către Editura „Buna Vestire” din Blaj, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Cardinal Lucian, Arhiepiscop Major, care semnează și o foarte pertinentă prefață, încheiată în tonul său cald, atât de binecunoscut: „E bine că acest dicționar este o operă colectivă, cu autori din toate episcopiile noastre, pentru că așa cum spunea unul din bătrânii noștri cronicari, despre «oamenii locului» cel mai bine pot scrie tot oamenii locului, prezentând, cu temei documentar, dar și cu participare afectivă pe acești oameni aprinși de zelul neamului lor”.

A vorbi despre această carte nu înseamnă a recurge la o anume cronologie, așezarea în ordine alfabetică a personalităților prezentate, ajutându-ne să facem salturi în timp ce scot în evidență o permanență a pulsului acestei Biserici ce a cunoscut, din plin, vitregiile istoriei. Imaginea acestei Biserici ce a luptat mereu pentru a-și menține vitalitatea este limpede în pagini ce vorbesc despre mitropolitul Atanasie Anghel, cel care „a salvat la începutul secolului al XVIII-lea identitatea răsăriteană și românească a Bisericii transilvănene”, așa cum bine remarcă pr. dr. Cristian Barta, care

Lumina Credinței explică și mecanismele Unirii Bisericii noastre conform platformei legale, recunoscută de Diplomele Leopoldine. În efervescența perioadei de început a Bisericii Unite cu Roma se disting voci aprige, bine ancorate în necesitățile momentului, precum cea a episcopului Inochentie Micu Klein (1700-1768), despre care Pamfil Șeicaru spunea că „a fost destinat să dea adevărata interpretare a Unirii cu Roma: emanciparea politică a poporului român...”. Demn de amintit pentru această perioadă este și episcopul Grigorie Maior sub a cărui atentă supraveghere s-a format Seminarul Teologic din Blaj (devenind, ulterior, Academia de Teologie ce a funcționat până în 1948) și care a fost primul bibliotecar al Blajului. Neobosit, așa cum relatează părintele dr. Florin Gatea, episcopul Grigorie Maior s-a remarcat și prin numeroasele vizite canonice, bun prilej de a-i îndemna pe preoți și credincioși să lupte pentru drepturile lor naționale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, vocea lui Petru Maior se face auzită prin introducerea, în circuitul istoriografic european, a istoriei poporului român. Nu mai puțin sonor a fost glasul istoricului Gheorghe Șincai, vestit pentru perfecționismul său și legătura cu cercurile istoricilor vremii.

Ascultarea ritmului inimii Bisericii Greco-Catolice din România dincolo de evlavie, presupune o adâncă înțelegere a eforturilor (deseori duse până la sacrificiul suprem) făcute pe toate căile: rugăciune, propovăduire clericală și popularizare socio-culturală de către clerul său. Noi, zecile de generații care nu am făcut religie în școală, nu am putea înțelege pe deplin sacralitatea Bisericii dacă nu ar fi existat clerici care prin rigoare și fermitate au fost modele de conduită pe tot parcursul istoric al acestui cult religios. Mă gândesc la nume precum cel al episcopului Petru Pavel Aron (1709-1764), care a definitivat clădirea Mănăstirii Sfânta Treime din Blaj și despre care, în istoriografia vremii, se consemnează: „nu durmia niciodată mai mult de patru ceasuri și tot-de-una numai pe un sac de paie... a fost un om cu foarte sfântă viață și cu mare înfrânare a trăit...”. Nu mai prejos au fost Vasile Erdeli (1794-1862) de la Oradea, care, în prima Pastorală s-a adresat preoților pe care îi voia desăvârșiți, sau Episcopul Ioan Giurgiu Patachi (1682-1727), care s-a luptat mult pentru recuperarea creștinilor români din zona Făgăraș unde erau mulți calvini și pentru a imprima o moralitate exemplară clerului și credincioșilor.

Spirite înflăcărate, cu o vocație nemărgini-

prezentare de carte

33

tă întru slujirea lui Dumnezeu și a nației, cei din generația de la 1848 s-au remarcat printr-un zel apostolic poate greu de explicat în ziua de azi. Indiferent că au fost clerici sau laici, lupta lor pe tărâm ideologic s-a resimțit. Afirm aceasta cu gândul, în primul rând, la Timotei Cipariu, admirat în epocă pentru inteligența sa (vorbea în jur de 14 limbi străine) și pentru cercetările lingvistice (este primul mare lingvist român). Nu mai puțin important în epocă a fost rolul lui George Barițiu, întemeietorul presei românești din Transilvania. Născut lângă Cluj, într-o familie de preot, format la Blaj și Cluj, a fost o voce distinctă în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mărturia cea mai relevantă a luptei sale pentru emancipare și unitate fiind vasta sa corespondență. Complexa și emoționanta evocare este făcută de cunoscutul critic literar Ion Buzași.

A vorbi despre secolul al XIX-lea înseamnă a înțelege, în adevăratul sens al cuvântului, zelul apostolic care nu a fost exagerat, ci a pornit dintr-o convingere de nezdruncinat că acest popor poate și trebuie să se emancipeze. Această idee explică anumite gesturi cum au fost cele ale câtorva fețe bisericești orădene: preotul-canonic Ioan Corneli precum și episcopii Vasile Erdelyi, Samuil Vulcan, Mihai Pavel care și-au donat bibliotecile personale Episcopiei aparținătoare. Informațiile referitoare la personalități și aspecte ale vieții greco-catolice orădene sunt bine puse în lumină de către profesoara Otilia Bălaș. În acest context, al ideii de emancipare prin lectură, îl amintesc și pe Ion Bianu (1856-1935), cel care a pus bazele științifice ale biblioteconomiei românești, după serioasa pregătire intelectuală săvârșită la Blaj. Parcursul său intelectual este relevat de criticul literar clujean Mircea Popa.

Ducând mai departe țelurile pașoptiștilor, generația de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se afirmă la fel de glorios, Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești, fiind figuri emblematice ale Unirii din 1918. Tot o personalitate marcantă, nu doar ca preot, ci și ca senator de Maramureș (între 1927-1928) a fost preotul Ioan Artur Artemiu Anderco, a cărui personalitate este sugestiv conturată de pr. dr. lect. Ioan Tîmbuș.

Născuți la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea întreaga pleiadă de preoți și episcopi, dintre care mulți vor cunoaște martirajul, sunt o mărturie a ceea ce ar trebui să însemne statornicia în bine până la sfârșit,

34

prezentare de carte

rămânând, la instalarea comunismului, drepți, ca brazii, în fața tăvălugului istoriei. Sacrificiul suprem dat de cei șapte episcopi: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu precum și al întregului cler care a rezistat prigoanei și a avut curajul să facă apostolat în clandestinitate este o mărturie grăitoare a ceea ce înseamnă cu adevărat credință și dragoste de patrie. Emoționantele evocări, fie a urmașilor în scaunul episcopal (episcop de București, Mihai Frățilă despre episcopul Tit Liviu Chinezu, episcop de Cluj-Gherla, Florentin Crihălmeanu despre cardinalul Iuliu Hossu și despre arhiepiscopul George Guțiu), fie a altor persoane laice sau din rândurile clerului (Alexandru Petărlecean despre cardinalul Alexandru Todea, Alexis Dimcev despre episcopul Vasile Aftenie, pr. dr. Sergiu Soica despre episcopul Ioan Bălan, Ion Moldovan despre episcopul Ioan Ploscaru) sunt dovezi ale unei continuități incontestabile pe drumul miraculos al divinității.

O abordare pe marginea aportului personalităților greco-catolice la propășirea nației române nu este completă dacă ignorăm clerul din diaspora română care a știut să strângă, în jurul său, comunități de români care și-au părăsit țara în speranța unei vieți mai bune. „Întreaga istorie a Bisericii Greco-Catolice Române din Statele Unite stă sub semnul preotului Epaminonda Lucaciu, care a construit prima biserică românească și a înființat primele comunități greco-catolice din America” afirmă, în prezentarea sa, pr. dr. Petru Stânea, referindu-se la cei 16 ani de misionarism în America a preotului mai sus amintit. Tot părintele Stânea ne dezvăluie și destinul episcopului Vasile Cristea, care, în cei aproape 94 de ani de viață, s-a ocupat intens de românii din exil (în 1960 a fost consacrat la Roma ca episcop titular de Lebedus, pentru românii greco-catolici din exil), precum și cel al arhiepiscopului Traian Crișan. Roluri importante în cadrul diasporei române l-au avut și monseniorul Octavian Bârlea, atent evocat de pr. dr. Ioan-Irineu Fărcaș.

Volumul, coordonat de episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Claudiu Pop, propune, spre folosul spiritual al cititorilor, aproape 400 de pagini în care sunt înfățișate nu doar figuri de clerici, ci și intelectuali din alte domenii, uniți întru credință. Amintesc aici nume precum scriitorii: George Coșbuc, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan și Liviu Rebreanu. Din

Lumina Credinței sfera artelor plastice nu-l putem ignora pe sculptorul de inspirație biblică Niculae Agârbiceanu, cel care, prin lucrările sale a dus cu el, în Franța (unde a trecut la cele veșnice în 1991) o fărâmă din sufletul românesc. De numele pictorului Traian BilțiuDăncuș (născut în Ieud, Maramureș) se leagă multe picturi de biserici de pe tot cuprinsul țării printre care și cea a Bisericii greco-catolice „Adormirea Maicii Domnului” din București, prima biserică retrocedată, în capitală, după 1989. În domeniul muzical se remarcă Sigismund Toduță (1908-1991) cel care a compus, pe versurile poetului blăjean, Radu Brateș, Imnul Școlilor din Blaj. În acest context ideatic se cuvine a fi menționat medicul clujean Iuliu Hațieganu, care a activat atât pe plan medical, cât și socio-politic, fiind considerat unul dintre pionierii învățământului medical universitar. De numele psihologului clujean Nicolae Mărgineanu se leagă câteva noutăți în domeniu. Este autorul tratatului de Psihologia persoanei și este considerat unul dintre primii cercetători în domeniul psihologiei muncii, implicându-se în organizarea, pe baze psihologice, a centrelor de reeducare. A organizat prima rețea a școlilor de ucenici. De mare valoare documentară este volumul autobiografic, Amfiteatre și închisori.

O aplecare aparte spre deslușirea personalității lui Corneliu Coposu, se cere din partea cititorului, în clipa în care se oprește la paginile ce-i sunt dedicate, celui ce a fost șef de cabinet al lui Iuliu Maniu.

Fac această afirmație întrucât, așa cum spune Ion Moldovan în evocarea sa, destoinicul om politic a reușit să câștige încrederea poporului român în așa manieră încât moartea sa i-a unit pe români în lupta anticomunistă, determinându-i să aleagă Convenția Democratică în 1996.

Ne apropiem de aniversarea a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 și această carte ar trebui percepută, dincolo de valoarea sa documentară incontestabilă, ca un prinos de recunoștință adus celor care, prin curaj și dăruire necondiționată, au constituit modele demne de urmat atât din punct de vedere moral, cât și în domeniul în care au activat cu dăruire.

Făcând această succintă prezentare a unui volum despre care se poate vorbi la nesfârșit, am ajuns la concluzia că lectura sa se cere făcută nu doar cu mintea, ci și cu sufletul căci paginile sale ascund idealuri, realizări și uneori eșecuri, toate puse însă în slujirea lui Dumnezeu.

Antoaneta Turda

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

35

Parohia greco-catolică Călinești-Oaș Trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru că credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult (2 Tes 1,3) În pelerinajul de prezentare a parohiilor, ne oprim în parohia grecocatolică „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Călinești-Oaș, protopopiatul Țara Oașului.

Comuna Călineşti-Oaş este situată în partea vestică a Depresiunii Ţării Oaşului, la o distanţă de 40 de km de municipiul Satu Mare, reşedinţa judeţului, şi la 60 km faţă de municipiul Baia Mare. Aşezarea este una foarte veche.

Prima atestare documentară a Călineștiului provine din anul 1490. În urma unor cercetări arheologice, Vasile Pârvan aminteşte Călineştiul în lucrarea sa „Getica” (1926), stabilindu-i începuturile în neolitic (între anii 6600-5500 î.Hr.). Săpăturile arheologice întreprinse la Călinești de către domnul Aurel Socolan din cadrul Muzeului de Istorie din Baia Mare și de către doamna Maria Bitiri, în anul 1967, au dat muzeului o serie de obiecte descoperite în locul numit „Dâmbul Sfintei Mării” și care au fost atribuite locuitorilor din epoca paleoliticului.

Aceste obiecte prezintă o vechime cuprinsă între 10.000 și 35.000 de ani î.Hr. Prima biserică construită pe aceste meleaguri ale comunei Călinesti a fost în locul numit Josani. Biserica din lemn a fost construită în anul 1597 și a dăinuit până în anul 1758, anul năvălirii tătarilor, care i-au dat foc chiar în momentul în care preotul săvârșea Sfânta Liturghie în ziua Sfintelor Paști. De atunci se păstrează această

tristă amintire în sufletul călineștenilor, care, în fiecare an la Paști, după terminarea Sfintei Liturghii, fug cu paștile în mare grabă de la biserică spre casă.

A doua biserică de lemn a fost construită în anul 1790 și a dăinuit până în anul 1903, an în care a fost demolată.

A treia biserică a fost construită din piatră și a fost ridicată prin îngrijirea și contribuția benevolă a credincioșilor. Construcția ei a început în anul 1884 și a durat cinci ani, până în anul 1889. După numai trei decenii, biserica a trebuit să treacă prin ample reparații, deoarece în zidăria de piatră au apărut fisuri foarte pronunțate.

Pentru înlăturarea pericolului de surpare, s-au executat contraforturi din cărămidă în jurul bisericii, urmând ca din zece în zece ani să se efectueze lucrări de consolidare. În anul 1932, cele trei clopote ale bisericii au fost coborâte din turn și montate într-o clopotniță din lemn. În anul 1936, când se culeg date pentru publicarea „Șemantismului Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș”, s-au găsit la Călinești matricole datând din anul 1824; arhiva mai veche fiind distrusă prin ardere, iar unele izvoare pierdute din neglijență, ori confiscate.

Tot aici aflăm că în Călinești-Oaș erau 1930 de credincioși greco-catolici, 19 romanocatolici și șase ortodocși. În anul 1941, cu ocazia recensământului general al României, în Călinești se declară: 2154 de greco-catolici, 31 de romano-catolici și un ortodox.

36

prezentarea parohiilor

Din arhivele parohiei, găsim că în Călinești au slujit următorii preoți: Petru Oros 1839-1859; Pavel Oros 1859-1862; Toader Pop 1862-1868; Dumitru Pop 1880-1883; Ioan Goge 1884-1888 (preoții Ioan Goge, Pavel Oros și Petru Oros au fost ginerii preotului Dumitru Pop și toți trei au fost din Călinești), Ioan Doboși, Ioan Pop 18881891; Ambroziu Berinde 1892-1911; Alexandru Mirijan 1912-1924 și Iosif Demian 1924-1949.

Despre părintele Iosif Demian știm că îndruma exercițiile spirituale pentru preoți, sub îngrijirea episcopului dr. Alexandru Rusu.

Decretul 358/1948, prin care Biserica GrecoCatolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu a făcut ca atât biserica, cât și bunurile pe care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române. În această perioadă de încercare, mulți credincioși din Călinești mergeau pe jos în localităţile învecinate pentru a participa la Sfânta Liturghie. Astfel, pelerinajele de rugăciune

Lumina Credinței se îndreptau spre Seini la părintele Arsenie, în Moişeni la părintele Sever, în Satu Mare la egumenul Gheorghe Marina, la părintele Leon în Boineşti, la părintele Barna în Huta şi la părintele Fanea în Bixad, care celebra noaptea Sfânta Liturghie.

După Revoluția din decembrie 1989, Decretul-lege nr.

9/1989 a abrogat decretul 358/1948, astfel Biserica GrecoCatolică din România este recunoscută de către Statul Român după mai bine de 40 de ani de prigoană.

Primele liturghii în Călinești au început să se celebreze în şura lui Iacob Fanea, din anul 1989. Înainte de Sărbătoarea Rusaliilor din anul 1995, credincioșii s-au mutat din șură în centrala dezafectată a comunei, care a devenit capelă.

Piatra de temelie a noii biserici din CălineștiOaș a fost pusă de Preafericitul Părinte Lucian Mureșan în anul 1992, iar lucrările s-au desfăşurat între anii 1994-2005, în timpul păstoririi preotului Ioan Gavrilaș. Finisajele interioare și exterioare s-au efectuat între anii 2007-2018 în timpul păstoririi preotului Marian Rednic. Noua biserică din Călinești-Oaș cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost sfințită de Preasfințitul Părinte Vasile Bizău în data de 26 august 2018. Începând cu anul 1989 și până în prezent, parohia a fost păstorită de preoții: Vasile Gavriş, Ion Raţă, Ioan Jurja, Molnar, Nicolae Huzău, Romulus Pop, Ioan Gavrilaş și Marian Rednic.

Pr. Vasile Daniel Pop

Beatificarea celor șapte episcopi martiri la Blaj cu ocazia vizitei Papei Francisc În data de 19 martie 2019, Sfântul Părinte l-a primit în audienţă pe cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. În cadrul audienţei, papa Francisc a autorizat Congregaţia să promulge, printre alte decrete, şi decretul privind recunoaşterea martiriului slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, episcopi români greco-catolici ucişi din ură faţă de credinţă în diferite locuri din România, între 1950 şi 1970.

de transport care le vor prelua din parcări sau gară pentru a le duce cât mai aproape de sectorul care le-a fost atribuit.

Accesul în localitate este organizat pentru ca toți pelerinii să ajungă cât mai aproape de locul de desfășurare. Cei care vor veni cu trenul sau cu autocarul vor avea de parcurs pe jos maxim 25 de minute de la locul sosirii până pe Câmpia Libertății, iar cei care vor veni cu autorismul personal vor putea parca pe străzile Blajului. Pentru persoanele cu dificultăți de deplasare au fost prevăzute mijloace

Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis și Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcție (deși arestat cu zece zile înainte). La 1 decembrie 1948, Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis decretul 358/1948, care a stabilit încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia (…).

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

Pentru confortul pelerinilor pe Câmpia Libertății sunt prevăzute suficiente scaune, vor fi amenajate puncte de prim ajutor cu cadre medicale specializate, va fi distribuită apă, vor fi amplasate toalete ecologice. Cei care doresc pot aduce cu ei apă. Peste 500 de voluntari le vor sta la dispoziție pentru a-i informa și a le oferi sprijinul necesar în caz de nevoie.

Totul va fi organizat pentru ca fiecare să se simtă ca acasă, să se bucure din plin de întâlnirea cu Sfântul Părinte, precum şi de beatificarea celor şapte În data de 25 martie 2019, sărbătoarea Bunei episcopi care s-au jertfit pentru apărarea credinţei Vestiri, Sfântul Scaun a comunicat noi detalii şi a dreptului la existenţă a Bisericii Greco-Catolice privind vizita Suveranului Pontif în România. din România.

Conform comunicatului, duminică 2 iunie 2019, Sfântul Părinte Papa Francisc îi va beatifica pe Biroul Arhieparhial de Presă cei șapte episcopi români greco-catolici uciși din ură față de credință în diferite locuri din România între anii 1950 – 1970, ocazie cu care îi va întâlni Vă oferim câteva date privind martiriul episcopipe credincioșii greco-catolici și va celebra Sfânta lor greco-catolici preluate de pe situl e-communio.ro Liturghie pe Câmpia Libertății din Blaj. După «Calvarul a început pe 3 septembrie 1948, când celebrarea euharistică va avea loc prânzul cu suita papală, iar mai apoi Sanctitatea Sa va întâlni a fost publicat în Monitorul Oficial al României decretul prin care episcopul Ioan Suciu a fost depus comunitatea rromă din localitate. din funcție de Guvernul Petru Groza. La 18 septemCu acest prilej, Arhiepiscopia de Alba Iulia și brie 1948, au fost depuși din funcție ceilalți episcopi Făgăraș, gazda evenimentului de la Blaj, anunță uniți, cu excepția lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar preoții și pelerinii care vor participa la acest pentru București, și a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj. moment istoric din viața Bisericii Române Unite, În zilele de 28-29 octombrie 1948, au fost arestați Greco-Catolice că totul este organizat pentru o toți cei sașe episcopi greco-catolici din România, inprimire cât mai bună a tuturor celor care doresc să se roage împreună cu urmașul lui Petru și să clusiv Vasile Aftenie și Iuliu Hossu, și duși mai întâi aducă laudă lui Dumnezeu pentru cei șapte fericiți la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel, unde au episcopi, modele autentice de mărturie şi dăruire fost vizitați de mai multe ori de patriarhul Justinian, creştină. În acest sens, accesul pe Câmpia Libertății, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, locul de desfășurare a Sfintei Liturghii, se va face despărțiți, în arestul Ministerului de Interne și la înpe baza biletelor gratuite distribuite în parohii și a chisoarea Văcărești. documentului de identitate al fiecărei persoane. În data de 8 noiembrie 1948, a fost publicat în

Prezentarea trilogiei Instituțiuni filosofice de Pr. dr. Vasile Lucaciu, Baia Mare – 21 ianuarie 2019

Preţ 5 RON

Comemorare George Pop de Băsești, Băsești – 24 februarie 2019

Hramul bisericii Bunavestire, Baia Mare – 24 martie 2019