Lumina Credintei 1/2020

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul X – nr. 1/2020

Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

Ioan 11,25

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS: Editorial.................................................................................................................................. 1 Mulțumind pentru binecuvântări................................................................................ 2 - 3 Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în rai......................................................... 4 - 5 A rămâne........................................................................................................................... 6 - 7 Nevoia de pace................................................................................................................. 8 - 9 Ierarhi de seamă ai Bisericii Greco-Catolice......................................................... 10 - 12 Rafael, pictorul ale cărui pânze întineresc............................................................ 13 - 16 Faima locală și gloria cerească?!.............................................................................. 17 - 18 Credință și educație financiară în Cartea Proverbelor...................................... 19 - 21 Călătorind spre Înviere............................................................................................. 22 - 23 Poezia de taină din reviste din exil.......................................................................... 24 - 25 Despre plecări și veniri.............................................................................................. 26 - 27 Printre oamenii Blajului........................................................................................... 28 - 31 Parohia greco-catolică Nașterea Maicii Domnului Moișeni.............................. 31 - 32 Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor:

Pr. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor:

Dumitru Florin Orza Colaboratori:

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember

Pr. Laurențiu Costin

Pr. dr. Florin Marușciac

Pr. Vasile Daniel Pop

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

Dna. Antoaneta Turda

Drd. Marian Susa

Imagine copertă: Giotto, Învierea lui Lazăr, 13031305, frescă (detaliu), Capela Scrovegni, Padova.

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Nici un material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

editorial

1

Instituirea stării de urgență pe teritoriul țării noastre ne pune pe noi creștinii în calitate de fii ai Bisericii și cetățeni ai patriei, în situația înțelegerii și acceptării măsurilor legale care se iau de către autorități, în vederea prevenirii și combaterii pandemiei de coronavirus. Astfel, măsurile restrictive luate de autorități, vin în întâmpinarea prevenirii îmbolnăvirii și răspândirii virusului și a preîntâmpinării situației de suprasolicitare a sistemului public de sănătate.

Așa cum deja s-a comunicat de către autorități, au fost suspendate celebrările liturgice publice în interiorul bisericii, rămânând posibilitatea celebrării private și a rugăciunii comune prin unirea spirituală a membrilor comunității, în momentele orarului cunoscut al parohiei, din care fiecare credincios face parte. În aceste condiții, ne vedem în situația de a ne pregăti pentru următorul pas în cazul destul de previzibil al suspendării totale a oricărei forme de adunare publică. În astfel de condiții de necesitate, oficiile religioase vor fi celebrate în continuare de către preoți fără prezența fizică a credincioșilor, având comuniunea sufletească și de rugăciune cu fiecare dintre membrii comunității, precum și aportul rugăciunii fiecăruia.

Trăim altfel de vremuri de cum am fost obișnuiți până acum, când normalitatea și libertatea ni se păreau a fi presupuse ca un dat de fapt. Cu siguranță că atât disconfortul sufletesc al celor obișnuiți cu celebrarea comună, cât și îngrijorarea tuturor pentru situația actuală, ne pun și mai mult în mâinile Domnului pentru a uni starea noastră sufletească cu oferta de Sine a Mântuitorului pe Cruce: Părinte, în mâinile Tale încredințăm viețile noastre.

Creștinul are la îndemână o altă viziune asupra lumii decât aceea pe care o percepe fiecare cetățean în concretețea și imediatețea ei, și anume conștiința faptului de a fi fiu iubit de Dumnezeu. Providența părintească este cea care dă liniște și pace profundă în sufletul fiilor și nu generează nicidecum frica tulburătoare a haosului. De altfel, nevoia solidarității și a spiritului filial se fac mai necesare în vremuri dificile și informarea riguroasă din partea fiecăruia, cu ascultarea atentă de cei îndreptățiți, fie ele autorități civile sau religioase, sporesc șansele binelui comun și ale confortului și binelui pentru fiecare. Îngrijorarea este firească și pozitivă, ajutând sufletul să se responsabilizeze, însă panica și frica sunt apanajul preferat al spiritelor necurate care pot lucra eficient pentru sporirea răului în lume. De aceea, aș dori să vă invit să vedem oportunitățile spirituale care se ivesc în situația actuală, fără a minimaliza sau neglija situația concretă în care lumea întreagă se află. În mod obișnuit, Postul Mare presupune și cere rugăciune, pocăință și asceză. O schimbare de perspectivă în condiții restrictive favorizează o reînnoire a minții și a sufletului prin căutarea fundamentelor profunde ale credinței și conștientizarea lor mai clară.

Omul își dă lui însuși măsura și atitudinea concretă pe care dorește să o întrupeze, în alegerea conștientă pe care o face. A rămâne calmi, în pace și seninătate este o alegere, la fel cum din nefericire este opțiunea neliniștii exagerate și a fricii iraționale.

Sfânta Scriptură ne spune că în fața valurilor mari și a vântului puternic ce cuprinseseră barca, în care se aflau apostolii împreună cu Isus care dormea, nu panica și frica sunt opțiunea cea mai bună, ci credința și încrederea în prezența lui Dumnezeu. Isus se trezește și liniștește marea, spunându-ne că Dumnezeu are în mână creația Sa și este mai presus de furia ei.

Invităm preoții și credincioșii Eparhiei noastre să fie pe mai departe atenți la măsurile pe care autoritățile civile le iau și să procedeze în consecință pentru a evita un posibil rău mai mare al îmbolnăvirilor crescânde.

Vă asigurăm de rugăciunea și însoțirea noastră spirituală, cu încrederea că perioadele dificile pot fi depășite prin răbdare, înțelegere și solidaritate, în special cu cei care sunt vulnerabili sau singuri.

Sărbătorile pascale din acest an le vom trăi într-un mod cu totul neobișnuit, însă nu fără speranța care însuflețește credința și viața noastră că Hristos a Înviat.

Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, mama și ocrotitoarea noastră, ne încredințăm milostivirii Tatălui ceresc, continuând a ne ruga și a ne aduce aportul la strădania comună de a învinge pandemia de coronavirus. † Vasile episcop

fragmente liturgice

2

Lumina Credinței

Mulțumind pentru binecuvântări Prezentare generală a Sfintelor Ierurgii

Dacă stelele ar apărea numai pentru o singură noapte, la o mie de ani, ce ar crede oamenii, cum ar adora și păstra ei peste generații amintirea orașului Domnului?

(Ralph Waldo Emerson)

Pentru că ne este familiar peisajul celest, nu mai privim cu admirație spre stele. Tot astfel – în plan spiritual – pentru că ne-am obișnuit să fim beneficiarii binecuvântărilor divine, nu ne mai îndreptăm cu recunoștință spre Bunul Dumnezeu. Pentru a deveni oameni mai buni, pentru a crește în recunoștință, vă invit să ne amintim binecuvântările cuprinse în cultul divin, cunoscute sub denumirea de Ierurgii sau Sacramentale.1

Liturgica specială definește Ierurgiile ca fiind slujbe, rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea şi sfinţirea omului în diferite momente şi împrejurări din viaţă, precum şi pentru binecuvântarea şi sfinţirea naturii înconjurătoare şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului.2 Domnul Isus Hristos și-a petrecut viaţa pământească împreună cu oamenii și în natură: El a pășit pe pământ, a străbătut lanurile de grâu, a iubit florile câmpului şi păsările cerului, a mâncat din roadele pământului, a fost botezat în apa Iordanului, trupul său a fost uns cu mir înainte de înmormântare, de fapt nimic din opera creaţiei n-a rămas străin umanității sale precum nimic n-a rămas în afara harului Sfântului Spirit, care se purta pe deasupra apelor3 la facerea lumii. Datorită păcatului omenesc, natura a ajuns sub influenţa celui rău, dar prin Hristos a redobândit, odată cu omul, posibilitatea de a fi restabilită în puritatea şi armonia iniţială. Isus, sfințind firea omenească, a lăsat sfinților săi apostoli și puterea de a resfinți natura. De aceea, în cadrul Ierurgiilor, Biserica binecuvântează

atât materiile utilizate în serviciul religios (apa, pâinea, vinul, tămâia, uleiul, vasele şi veşmintele liturgice), cât şi toate elementele din natură folosite de om: ţarinile, livezile, lanurile, fructele pomilor, ramurile arborilor, turmele de animale, mâncărurile, apele, casele și obiectele din case, în sfârşit tot ce este necesar și de folos omului.

De asemenea, este binecuvântată munca omului, începutul şi sfârşitul oricărei acțiuni, momentele importante din viaţa noastră (de ex. rugăciunea pentru călători, ierurgiile în legătură cu naşterea şi cu moartea, etc.).

Din contexul acestei scurte prezentări generale putem foarte ușor identifica două mari grupe de Sacramentale, în funcție de obiectul sau destinaţia

Lumina Credinței

fragmente liturgice

3

lor, și anume: cele care se referă la persoane (de ex. rânduiala din ziua întâi după naşterea pruncului) și cele care se aplică lucrurilor (de ex. binecuvântarea țarinilor). Și pentru a sublinia importanța pastorală a Sacramentalelor, vă ofer aici un exemplu de binecuvântare de persoane, e drept o binecuvântare atipică, dar ne arată cum atinge Dumnezeu sufletele.

După o remarcabilă carieră universitară, părintele Henri Nouwen și-a petrecut ultimii ani de viaţă dăruindu-se cu totul slujirii unei comunități Arca, dedicată asistenţei persoanelor cu dizabilităţi fizice şi psihice, la Daybreak, în Canada. Într-o zi s-a prezentat înaintea părintelui o fată cu retard mintal din comunitate, care i-a spus4: - Henri, îmi dai o binecuvântare?

Părintele Nouwen a răspuns cu un gest reflex la această cerere, făcând cu degetul semnul crucii pe fruntea fetei. Fata a protestat atunci cu vehemenţă:

Janet și-a înălţat capul şi l-a privit; surâsul său deschis arăta clar faptul că a simţit și a primit cu adevărat binecuvântarea.

Atunci când Janet s-a întors la locul său, ceilalţi tineri cu dizabilități au cerut la rândul lor să primească binecuvântarea. Chiar și unul dintre asistenţi, un tânăr de 24 de ani, a ridicat mâna timid şi a zis: - Şi eu?

- Desigur, haide! a răspuns părintele.

- Nu, aşa nu-i bine! Eu vreau o binecuvântare adevărată!

Părintele și-a dat seama că i-a răspuns din obişnuinţă şi i-a spus atunci:

- Iartă-mă, am să-ţi dau o binecuvântare adevărată când o să fim adunaţi cu toţii la slujbă.

După Liturghie, când erau de faţă în jur de treizeci de persoane care şedeau pe jos în cerc, părintele Nouwen le-a spus tuturor: - Janet mi-a cerut să-i dau o binecuvântare specială. Ea simte că are nevoie acum de ea.

Fata s-a ridicat și a mers înspre preot, care purta un lung veşmânt alb cu mâneci largi care îi acopereau cu totul mâinile. Janet l-a îmbrăţişat şi și-a lipit capul de pieptul său. Părintele Nouwen a învăluit-o cu mânecile sale, aproape a ascuns-o în faldurile veşmântului său și pe când erau astfel îmbrăţişaţi, a spus: - Janet, aş vrea sa ştii că tu eşti fiica preaiubită a lui Dumnezeu! Tu eşti de mare preţ înaintea Domnului! Surâsul tău, drăgălăşenia ta faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii şi toate faptele bune pe care le faci ne arată ce fiinţă minunată eşti! Ştiu că în ultimele zile te-ai simţit puţin deprimată şi că inima ta este tristă, dar vreau să îţi amintesc cine eşti: eşti o persoană deosebită, iar Dumnezeu şi cei din jur te iubesc mult!

L-a îmbrăţişat, spunând:

- John, este aşa de bine că te afli aici! Tu eşti fiul preaiubit al lui Dumnezeu! Prezenţa ta ne aduce tuturor bucurie! Atunci când întâmpini dificultăţi şi viaţa îţi pare grea, aminteşte-ţi mereu că eşti învăluit într-o iubire nesfârşită!

Tânărul l-a privit cu lacrimi în ochi și i-a zis: - Mulţumesc, mulţumesc din inimă!

E important să redescoperim frumuseţea binecuvântării. Şi atunci când lucrurile merg rău şi viaţa ne pare grea, să ne amintim cine suntem: suntem persoane deosebite, iubite mult de Dumnezeu, care ne luminează cerul vieții cu luceferii binecuvântărilor.

Pr. prot. can. Emil Gîrboan Ierurgii, evhologii sau sacramentale: Ιερουργία = lucrare sfântă; euholosia (εύχή şi λόγος) = slujbă cu rugăciune; sacramentale, cf. Bojor Victor, Roșianu Ştefan, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, p. 100.

2 Braniște E., Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005, p. 355.

3 Facere 1,2.

4 Ferrero B., Doar vântul o știe, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.

1

4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

„Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc 23,43) Unul dintre tâlharii răstigniți îl batjocorea și zicea: „Nu ești tu Hristosul? Mântuiește-te pe tine însuți și mântuiește-ne și pe noi!”. Dar celălalt l-a înfruntat și i-a zis: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău!”. Și i-a zis lui Isus: „Doamne adu-ți aminte de mine, când vei veni în împărăția ta!”. Isus i-a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în Rai!” (Lc 23, 39-43).

Nenumărați oameni și de profesii diferite au zugrăvit în felul lor imaginea celor răstigniți pe culmea Golgotei: pe Isus Domnul cu cei doi tâlhari. Doi oameni la distanță egală față de Isus; doi oameni care se roagă Domnului Isus, unul cu o rugăciune batjocoritoare, altul cu una mântuitoare; unul care acuză și altul care apără nevinovăția lui Isus. Înainte erau uniți în fărădelegile lor, aici, în fața crucii s-au despărțit pentru vecii vecilor.

Nimeni în lumea aceasta nu unește și nu desparte atât de desăvârșit ca Domnul Isus, ca jertfa lui. Cât adevăr în profeția dreptului Simeon care a spus că Isus este pus spre „ridicarea sau prăbușirea multora” (Lc 2,34).

Acolo, pe cruce, la început, ambii tâlhari l-au batjocorit (Mc 15,32). Tâlharul din stânga a fost mai stăruitor decât celălalt în hulă. Tâlharul din stânga nu și-a micșorat suferințele în urma batjocoririi Domnului Isus, dimpotrivă și-a încărcat sufletul cu încă un păcat. În cazul acestuia, putem înțelege cât de tare l-a stăpânit păcatul încât nu vedem nicio dorință de eliberare, de curățire. Da, păcatul poartă în el un blestem, acela de a naște un alt păcat.

La un moment dat, ca o mantie neagră se așterne tăcerea peste culmea întunecată a Golgotei. Atmosferă ce provoacă la meditație și la decizie. Unul dintre tâlhari își vine în fire și

protestează împotriva păcatului celuilalt: „Nu ți-e frică de Dumnezeu?”. Face acest lucru pentru că celălalt continua să îl batjocorească pe Domnul Isus. Tâlharul pocăit condamna lipsa fricii de Dumnezeu. Cred că lumii în care trăim, noi cei de azi, nu-i lipsește nimic mai mult decât frica de Dumnezeu. Acest tâlhar pocăit recunoaște că a avut parte de o justiție dreaptă și de o condamnare corectă pentru faptele și pentru întreaga viață trăită. Recunoaște că a fost făptaș la rele cu celălalt tovarăș și pentru asta zice: „noi ne merităm pedeapsa!”. Față de Domnul Isus, tâlharul pocăit îi apără nevinovăția: „n-a făcut nici un rău!”. Acesta a realizat că pe cruce Isus se află pentru „altcineva”. Isus nu-i atârnat acolo pentru El; e acolo în locul altora.

Oare ce l-a determinat pe tâlharul din dreapta să se întoarcă la Dumnezeu pentru că el n-a fost de față când l-a vindecat pe Bartimeu de orbire, nu l-a văzut umblând pe spatele mării ca pe uscat, ținând de mână pe Petru să nu-l înghită sălbăticiunea valurilor mării, n-a fost de față când l-a înviat pe fiul văduvei din Nain sau pe fiica lui Iair și nici când l-a strigat pe Lazăr să se ridice din mormânt, n-a mâncat din pâinile înmulțite în pustie și nici n-a băut din vinul din Cana? Întoarcerea lui la Dumnezeu a fost determinată de mai mulți factori. În primul rând, l-a marcat profund văzând fața blândă, liniștită, senină a Domnului Isus și auzind rugăciunea făcută pentru iertarea celor ce au hotărât, cât și pentru cei ce au executat răstignirea lui.

Lumina Credinței

În al doilea rând, apropierea morții, a eternității și judecății l-a condus să-și pună viața lui plină de fărădelegi față-n față cu viața lui Isus: acest lucru i-a trezit simțământul vinovăției lui. Odată ce în ființa lui s-a trezit simțământul vinovăției, s-a trezit în el și dorința după curățire, atunci a realizat că Acela care este atârnat pe cruce alături de el este un împărat, de aceea s-a rugat: „Doamne, adu-ți aminte de mine când vei veni în împărăția ta!”.

Tâlharul pocăit era convins că Isus este un Împărat, că are o împărăție, că moartea nu are nici o însemnătate asupra lui, că va învia și își va aminti de el și îl va învia și pe el. Răspunsul Domnului Isus a venit îndată: „Adevărat îți zic, astăzi vei fi cu mine în rai!”. Iată cum Mântuitorul uită de chinurile și durerea crucii, arată că are har, are timp, are iertare, are dragoste pentru omul care se pocăiește.

Tâlharul pocăit a fost peste timp o mângâiere multora. Copernic, vestitul astronom, a lăsat ca

cuvântul scripturii

5

testament să i se graveze pe mormânt aceste cuvinte: „Nu har ca a lui Pavel, nu iertare ca a lui Petru, ci cum ai mântuit pe tâlharul de pe cruce, așa mântuiește-mă și pe mine, Doamne!”.

Ne este dat să vedem că acest tâlhar n-a fost mântuit fără condițiile necesare mântuirii: credință tare și pocăință sinceră. Să nu socotim ca model pe tâlhar privitor la amânarea întoarcerii până în clipa morții. Procedând în felul acesta cădem în cursa Satanei pe care o folosește el pentru câștigarea multor suflete.

Un teolog cu viață îmbunătățită spunea: „o adevărată întoarcere niciodată nu este prea târzie, dar o târzie întoarcere rareori este adevărată!”. Iată cum Golgota rămâne mărturie pentru pământ și pentru cer nu numai ca un loc al unei mari dureri, ci și ca dovadă a unei mari iubiri și a unei mari iertări.

Pr. dr. Simion Voicu

6

Lumina Credinței

sfinții părinți

A rămâne „Dacă trăiești în viața de obște nu schimba locul, căci îți vei face mult rău. Că precum pasărea sculându-se de pe ouă, le lasă reci și se strică, așa și călugărul sau fecioara își sărăcește și își omoară credința dacă umblă din loc în loc” (Amma Synglitichia).

„Du-te șezi în chilia ta, și chilia ta te va învăța pe tine toate!”

(Avva Moise)

Obișnuința de a rămâne acolo unde te afli a fost mereu una dintre cele mai dificile lecții pentru călugării retrași în pustiu, mai grea și decât cele mai aspre exerciții ascetice. Scopul spiritual al acestor îndemnuri era de a favoriza o întâlnire mai profundă a omului cu sine însuși și cu Dumnezeu în interioritatea propriului suflet.

Ori întâlnirea omului cu sinele și cu Dumnezeu nu e o experiență comodă, ba dimpotrivă! Căci a te suporta pe tine însuți și a accepta compania celor cu care trebuie să trăiești și pe care nu-i poți evita, necesită un har aparte, pe care se cuvine să îl ceară în mod constant nu doar călugării, care au ales ca mod de viață izolarea sau însingurarea, ci și oamenii obișnuiți, care sunt constrânși de diferitele dinamici ale vieții să rămână într-un determinat loc.

Până într-o vreme omul se acomodează necesității de a rămâne într-un singur loc, având la dispoziție mijloacele puse de civilizație (internet, televiziune, telefon etc). Apoi aceste refugii nu mai reușesc să evite întâlnirea cu

Lumina Credinței propria-i interioritate, iar dacă nu este deschis față de lucrarea harului lui Dumnezeu, întâmpină o problemă spirituală foarte serioasă, descrisă de către diagnosticienii primelor secole creștine cu termenul grecesc de akedia. Această stare sufletească e percepută ca fiind un simplu plictis, dar poate evolua într-una dintre cele opt patimi sau boli care consumă spiritul omului. Simptomele acestei boli sunt lehamitea, frustrarea, sentimentul abandonării, al inutilității, lipsa de motivare, urâtul, deplasarea tensiunilor și a dificultăților dinlăuntru spre lumea dinafară etc.

Problema aceasta e descrisă amănunțit de către Evagrie Ponticul și Ioan Casian, în texte deja consacrate.

Parafrazând cuvintele lui Evagrie Ponticul, care descriu experiența călugărilor din pustiu, omul stăpânit de akedia astăzi s-ar plânge astfel: „Dimineața se scurge greu, afară e vreme urâtă; n-am chef de muncă și mai este mult până la prânz și până la următoarea pauză. Sunt apatic și plictisit, munca nu îmi aduce nicio satisfacție; tot ce fac e inutil! Oare nu este viața aceasta searbădă și monotonă ca și betoanele și asfaltul ce mă înconjoară? Dacă aș fi în altă parte, m-aș simți altfel! În alt loc aș fi fost mai apreciat. Aici nici nu ai cu cine povesti, nimeni nu înțelege ceea ce simt cu adevărat. Cu siguranță în altă parte aș găsi persoane care să mă asculte și să mă accepte.

Oriunde altundeva, numai aici nu!”.

Această boală a sufletului poate fi trăită ca un moment de har, căci dezvăluie dimensiunea egoului nostru în toată goliciunea sa. Un ego care nu vrea nicidecum să slujească, ci să stea în centrul existenței și el să fie slujit. El este cel care strigă de fapt: schimbă ce poți – mută-te!

Sfinții Părinți știau bine ca această pornire e simptomul acestei boli sufletești numită akedia, care trebuie numaidecât vindecată. O știa și sfântul Benedict de Nursia, când scria mustrător despre „girovagi” (călugări vagabonzi): „oriunde altundeva e bine, dar nu aici; oricare alți tovarăși sunt buni, dar nu aceștia”. La fel se amăgește singur și cel care umblă prea mult în căutarea unui duhovnic pe măsura lui, când de fapt nu caută pe cineva care să-i spună ce trebuie să facă, ci a unuia care să-i spună ce dorește să audă el.

Cu mare ușurință ne lăsăm convinși de faptul că problema propășirii noastre interioare e legată de un loc anume, aflat în afara noastră. Dacă aș fi altundeva, aș putea fi mai bun, mai amabil, mai sfânt, mai echilibrat, mai detașat, mai puțin

sfinții părinți

7

critic, mai disciplinat etc. Într-un fel fantezia are un avantaj net în fața realității: nu se supune legii cauză-efect! „Ziceau părinții: de vei fi ispitit în locul în care locuiești, să nu lași acel loc în vremea ispitei.

Iar de nu, oriunde vei merge vei afla înaintea ta lucrul de care fugi. Rabdă până ce va trece ispita” (Avva Anon).

Sunt o mulțime de asemenea spuse ale părinților, care în esență ne invită într-o manieră foarte vie că trebuie să învățăm să trăim în primul rând cu noi înșine. Noi ne-am dori ceva mult mai tangibil, care să marcheze în mod vizibil schimbări în viața noastră, în evoluția noastră spirituală, în realizarea vieții noastre; în schimb tot ceea ce ni se recomandă este pur și simplu să mergem înainte, oricât de monoton ar fi totul.

Bătrânii din pustie ar fi înțeles bine ghicitoarea copilărească despre cum se mănâncă un elefant – câte o bucățică, de fiecare dată! Iar toată concepția lor despre realizarea omului și despre vindecarea lăuntrică presupune să nu te culci pe o ureche, să nu te comporți ca și cum problema va dispărea de la sine într-un mediu nou și stimulant, reprezintă cea mai dură încercare spirituală. Îndrumarea de care avem nevoie nu se referă la cum să evităm sentimentul de rutină, ci la cum anume să ne confruntăm cu această monotonie, fără a fi cuprinși de deznădejde; nu se referă la cum să primim totul cu bucurie și cu exaltare spirituală, ci la cum să ne menținem motivația tihnită de a ne ține ochii deschiși.

Situarea noastră în Biserică are de-a face cu acest tip de abordare pentru că Biserica nu este ceva magic, oricât de mult ne-ar plăcea nouă să fie astfel – un tărâm unde problemele noastre sunt rezolvate instantaneu, unde ne sunt revelate răspunsuri la toate întrebările și unde toate conflictele noastre se încheie numaidecât.

Ci este mai precis un loc unde sfințenia are nevoie de timp și unde mărunțișurile de zi cu zi și uneori, da, monotonia credinței de zi cu zi și uneori a plictisului de zi cu zi trebuie primite și binecuvântate, nu ocolite sau deghizate. Prezența lui Hristos în Euharistie, permanența sa fidelă în chivot sunt modul tangibil prin care suntem interpelați și noi constant la fidelitate față de Dumnezeu, de noi înșine, de locul în care ne aflăm a trăi, de aproapele nostru și de Biserica noastră.

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

8

învățătura bisericii

Lumina Credinței

Nevoia de pace

În diferite părți ale lumii există conflicte care amenință continuu pacea.

Biserica este interesată de promovarea păcii și nu obosește în a invita părțile opozante la dialog pentru rezolvarea situațiilor de criză. Din 1968 și până în prezent, în Biserica Catolică, se celebrează Ziua Mondială a Păcii în data de 1 ianuarie a fiecărui an. Această zi, și nu numai, este o dovadă concretă a preocupării Bisericii pentru pace.

Prezentul material este dedicat acestei prețioase teme, plecând de la mesajul Papei Francisc cu ocazia celei de a 53-a celebrare a Zilei Mondiale a Păcii, din 1 ianuarie 2020.

Pacea este înscrisă în inima omului

interiorul său pentru a putea asculta mai bine vocea care îl cheamă la bună înțelegere. Chiar dacă nevoia de pace este însemnată în sufletele oamenilor, totuși, au existat și există multe războaie. De ce sunt provocate acestea?

Diversitatea celuilalt

Copiii mici sunt afectați de certurile și conflictele părinților. Uneori se întâmplă ca aceștia să le mărturisească propriilor părinți sau altor apropiați deranjul pe care trebuie să-l suporte din cauza neînțelegerilor. Acest exemplu ilustrează bine faptul că „dorința de pace este profund înscrisă în inima omului” (MP, 1)1.

Nu este nevoie ca un adult să spună unui copil că dezacordurile puternice nu conduc la bine, deoarece copiii simt aceste lucruri.

La nivel mondial, gestionarea defectuoasă a situațiilor de neînțelegere provoacă războaie.

Printre efectele conflictelor armate se numără: frica, disperarea, lipsa de încredere în celălalt, fuga din locul de baștină, sărăcia, boli etc. Nimeni nu se simte bine în asemenea perioade. Probabil tocmai în aceste momente oamenii simt, în mod și mai acut, că dorința de pace este parte integrantă din împlinirea lor.

Lumea pentru a se dezvolta are nevoie de pace.

Armonia contribuie la creșterea creativității, a încrederii și a siguranței în lume. Dacă dorința de pace sălășluiește în inimile oamenilor, înseamnă că una dintre cele mai nobile acțiuni pe care le poate face omul este aceea de a călători spre

Nu există două persoane la fel. Sunt diferențe chiar și între frații care au crescut în aceeași familie și au primit aceeași educație. Apoi există o diversitate legată de zona geografică, de religie, de etnie, de limba vorbită etc. Se întâmplă adesea ca diversitatea să conducă la provocarea unor conflicte.

Sfântul Părinte Papa Francisc afirmă că una dintre cauzele războaielor este varietatea celorlalți: „Războiul, știm asta, începe adesea cu intoleranța față de diversitatea celuilalt, care mărește dorința de posesie și voința de dominare.

Se naște în inima omului din egoism și mândrie, din ura care induce la distrugerea, la închiderea celuilalt într-o imagine negativă, la excluderea lui și la eliminarea lui. Războiul se hrănește din pervertirea relațiilor, din ambiții hegemonice, din abuzuri de putere, din frica de celălalt și de diferența văzută ca obstacol” (MP, 1).

Aceste cuvinte ale Papei Francisc ne ajută să înțelegem că în inimile oamenilor, pe lângă nevoia de pace, se află și egoism, mândrie, dorința de posedare a celuilalt etc. Aceste înclinații conduc la dezacorduri și la perceperea negativă

Lumina Credinței a diversității. Societatea noastră a trăit această interpretare defectuoasă a varietății pe plan religios, cultural și politic. Să ne amintim că în timpul regimului comunist, cultul greco-catolic era interzis, că mulți intelectuali, politicieni și oameni de seamă care puteau lumina societatea n-au fost lăsați să gândească și să-și exprime opiniile în mod liber.

Diversitatea celuilalt poate fi acceptată sau chiar prețuită atunci când există dorința fermă de purificare a orgoliului și a voinței de controlare a celorlalți.

Pacea: un proces lung

Conflictele lasă urme adânci în amintirea și în comportamentul oamenilor, motiv pentru care instaurarea proceselor de pace durează mult timp. Episcopul Romei afirmă că redobândirea păcii presupune „o muncă răbdătoare de căutare a adevărului și a dreptății, care onorează amintirea victimelor și care deschide, pas după pas, la o speranță comună mai puternică decât răzbunarea” (MP, 2). Este nevoie de perseverență și răbdare în căutarea păcii. Însă, oricât de mari ar fi obstacolele, acest parcurs nu trebuie abandonat. Cuvintele lui Isus: „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5,9) să constituie un imbold pentru toți creștinii.

Calea păcii este luminoasă, chiar dacă nu e deloc ușoară pentru că uneori este o cale a crucii, iar cei care o urmează se simt fericiți și împliniți. Fiecare făcător de pace poate constata că, în mod misterios, primește pacea în suflet.

Promovarea păcii ajută la găsirea păcii sufletești și a echilibrului interior.

Un aspect important în stabilirea împăcării

învățătura bisericii

9

este iertarea. Fără iertare, nu există pace. Și în acest caz cuvintele Mântuitorului sunt clare, îndemnându-ne să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte pe zi (cf. Mt 18,22). Iertarea autentică contribuie la vindecarea rănilor trecutului și la depășirea dorinței de răzbunare, la trecerea peste ofensele aduse deoarece oferă o viziune mai largă asupra persoanelor, a situațiilor și a lucrurilor. Iertarea este o adevărată terapie deoarece conferă mulțumire sufletească și compasiune pentru aceia care sunt „orbiți” de ură și de dorința de a poseda. În schimb, răzbunarea îi ține pe oameni încătușați și apăsați sufletește, motiv pentru care primele victime ale acestor acțiuni sunt tocmai aceia care se comportă într-o asemenea manieră.

Din cele trei aspecte înainte amintite rezultă că în inima omului se duce o luptă continuă între lumină și întuneric. Când lumina este lăsată să lumineze, oamenii realizează în mod vădit că pacea este înscrisă în inimile lor, că dreptatea, binele comun, adevărul și libertatea trebuie să fie mereu promovate. Atunci când lumina este acoperită, adevărul, dreptatea și libertatea sunt umbrite, iar în interiorul omului încolțește dorința de posedare și controlare a aproapelui, care conduce la conflicte și războaie.

Datorită acestei realități, calea păcii este lungă și anevoioasă, însă Biserica ne îndeamnă mereu să nu ne descurajăm, ci să căutăm cu toate forțele acest deziderat. Tocmai de aceea, pacea ocupă un loc central în învățătura Bisericii și nu este o temă specifică numai timpurilor noastre. De exemplu, să ne amintim că în Biserica Catolică Ziua Mondială a Păcii se celebrează anual de 53 de ani, iar în 11 aprilie 1963, a apărut Enciclica Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea intitulată Pacem in terris (Pacea pe pământ).

Să nu uităm că de fiecare dată când neam mărturisit păcatele am primit iertarea lui Dumnezeu, că salutul lui Isus Hristos înviat a fost „pace vouă”! Participând la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, realizăm că pacea este oferită tuturor, deoarece lumea nevoie de ea. Fie ca iertarea și pacea primite de sus să fie pentru noi surse de inspirație în căutarea și promovarea păcii.

Pr. Vasile Trifoi 1 MP: Prescurtarea folosită pentru Mesajul cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii.

10

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

Ierarhi de seamă ai Bisericii Greco-Catolice Mitropolitul Dr. Vasile Suciu (1920-1935) Anul acesta Biserica noastră aniversează centenarul de la consacrarea mitropolitului Dr. Vasile Suciu (1873-1935), un ierarh care, prin erudiția și efortul spiritual, pastoral și administrativ, a contribuit substanțial la dezvoltarea vieții Bisericii, la ridicarea morală și intelectuală a clerului și credincioșilor, precum și a tineretului din România acelor vremuri. Este primul mitropolit greco-catolic consacrat în noul stat, România, constituit în urma actului istoric de la 1 decembrie 1918. Evocarea vieții sale, ca un model demn de urmat pentru sacerdoți și persoane consacrate, a avut loc în cadrul comunității surorilor Congregației Maicii Domnului. Reunite la Cluj-Napoca, în sediul Casei Generale, surorile au rememorat virtuțile și carisma vrednicului ierarh, întemeietorul acestei congregații, precum și semnificația și trăirea cuvintelor rostite cu ocazia hirotonirii sale: ,,Vrednic este?” Răspunsul în acest caz este dat numai de exemplul trăirii și al faptelor sale.

Vasile Suciu s-a născut la data de 13 ianuarie 1873, în satul Copăcel din comitatul Făgăraș, într-o familie de țărani fruntași. Astăzi satul face parte din comuna Hârseni, județul Brașov.

După școala primară din satul natal urmează liceul la Blaj, unde se distinge prin rezolvarea de ecuații matematice. La examenul de maturitate, președintele comisiei, profesor la un institut politehnic din Budapesta, văzând ușurința cu care se descurca în cele mai grele probleme de matematică, l-a invitat să urmeze o facultate la Budapesta, asigurându-i-se în acest scop o bursă. Însă chemarea spre slujirea preoțească a fost mai puternică, de aceea urmează studiile teologie la

Roma, în cadrul Colegiului ,,Sfântul Atanasie” timp de cinci ani, iar ultimul an în cadrul Colegiului ,,De Propaganda Fide”. După cei șase ani de studii obține două doctorate; în Filosofie, în anul 1894, iar doctoratul în Teologie, în anul 1898. Se întoarce în Transilvania și este numit profesor la Academia Teologică din Blaj și prefect de studii. În același timp este profesor de religie la liceul de băieți și bibliotecar al Bibliotecii Arhidiecezane. În această calitate s-a opus încercărilor guvernului maghiar de a introduce limba maghiară în școlile Blajului, renunțând la ajutorul oferit de guvern și strângând fonduri pentru susținerea elevilor în școli. În atmosfera supralicitării spiritului naționalist-maghiar și sub impulsul sentimentelor patriotice, Vasile Suciu se înscrie în politica militantă a acelor vremuri, ca membru al Partidului Naţional Român, unde obține rezultate notabile în circumscripția Vinţul de Jos din județul Alba. A luat parte la Conciliu provincial al Bisericii Române Unite, desfășurat la Blaj între 17-26 septembrie 1900, în calitate de canonic.

Anul 1912 a adus în viața Bisericii dezbaterea și nemulțumirea privind înființarea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdúdorog.

Situația a fost una nefavorabilă, în special episcopiei de la Oradea, deoarece o parte din parohiile lor urmau să facă parte din noua episcopie.

Reprezentanții laici ai românilor uniți au organizat un mare protest, la Alba Iulia, în data de 29 mai 1912, au ales un comitet permanent compus din 17 membri, sub președinția lui Gheorghe Pop de Băsești, și au redactat un memoriu alcătuit de Vasile Suciu, după indicațiile mitropolitului Mihalyi, pentru a demasca tendința de maghiarizare a noii episcopii. Vasile Suciu a fost trimis la Roma, timp de trei săptămâni a înaintat memoriul de protest şi a insistat pe lângă dicasteriile papale

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

11

pentru a împiedica realizarea înființării acestei episcopii. Memoriul a rămas fără rezultat, astfel ca la data de 8 iunie 1912 este înființată această episcopie. Către sfârșitul anului 1912, au fost trimiși la Roma profesorii de teologie Alexandru Nicolescu și Ioan Coltor, care au luat contact cu unele personalități bisericești influente. În ultima audiență avută cu cardinalul Rampolla, acesta le-a amintit despre judecata dreaptă a istoriei, care nu va întârzia să facă dreptate și să pună neamul românesc împreună. Poate a fost o profeție, deoarece după șase ani visul românilor de a fi împreună a fost realizat prin actul de la 1 decembrie 1918.

După problema spinoasă a noii episcopii maghiare, a urmat una și mai tragică la nivel mondial, primul război, cu implicațiile sale majore de ordin politic și social. În vara anului 1916, a fost silit să părăsească Blajul împreună cu întreaga conducere a mitropoliei, în frunte cu mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa, pentru a se refugia la Oradea, oraș socotit departe de pericolul războiului. Spre sfârșitul războiului, aici la Oradea în luna ianuarie 1918, a decedat mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa. Canonicul Vasile Suciu a fost ales vicar general capitular, pentru a conduce destinele curiei mitropolitane până la alegerea viitorului arhiereu. Câteva luni mai târziu sinodul electoral mitropolitan s-a întrunit pentru alegerea noului mitropolit. La data de 9 mai 1918, a fost ales vicarul Vasile Suciu, însă guvernul de la Budapesta s-a

opus acestei alegeri, cunoscându-se atitudinea sa patriotică. La data de 27 noiembrie 1918, a dat o circulară pastorală în care invită pe toți preoții și credincioșii să constituie la nivel local Sfaturile Naționale și gărzile naționale pentru a pune bazele organizării administrației românești, odată cu destrămarea dualismului austro-ungar. Este ales membru în Consiliul Național Român Central, iar în castelul mitropolitan de la Blaj s-au conturat pentru prima dată hotărârile Adunării Naționale de la Alba Iulia. Deși personalitatea sa nu era agreată de către guvernul maghiar, nu același lucru se poate spune despre autoritățile române. În cursul anul 1919, dr. Vasile Suciu este primit

12

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

ca membru al Academiei Române, recunoscânduse meritul său cultural și didactic. A publicat cele patru volume de teologie dogmatică fundamentală și specială despre care s-a spus că erau cele mai bune la vremea respectivă. După actul de la 1 decembrie 1918 și recunoașterea statului unitar român, alegerea sa a fost confirmată de către Roma, precum și de către Regele Ferdinand I al României.

La data de 1 ianuarie 1920, în catedrala Blajului, într-o atmosferă de bucurie și sărbătoare românească Vasile Suciu a fost consacrat mitropolit de către episcopul Demetriu Radu.

Era primul arhiereu greco-catolic al României Mari. Delegația sosită de la București, din partea Regelui Ferdinand, a fost condusă de către Prințul Carol. În cuvântul rostit, acesta a salutat noul mitropolit și pe credincioșii greco-catolici din partea regelui Ferdinand, amintind că reîntregirea neamului românesc nu ar fi fost posibilă fără aportul deosebit al vrednicilor arhierei de la Blaj, care prin efortul lor național au pus bazele unirii Transilvaniei cu Regatul României. A urat arhierie lungă și la fel de rodnică noului mitropolit care va ședea pe același scaun, consacrat de vrednicia și sfințenia înaintașilor săi. Activitatea noului arhiereu a fost pe măsura urărilor primite. Pentru întreținerea și sprijinul orfanilor de război și pentru ridicarea morală a tinerilor români, a înființat Congregația Surorilor Maicii Domnului, în data de 2 februarie 1921. Surorile au deschis un orfelinat pe care mitropolia l-a înzestrat cu toate atelierele necesare. Ulterior a obținut finanțare de la Roma și de la foști elevi pentru Institutul Recunoștinței, care cuprindea un liceu teoretic, o școală normală de învățătoare, o școală comercială superioară de

fete, o școală de menaj, aplicații, institut menit să dăruiască o educație multiplă tinerilor. Cu sprijinul material al Papei Pius al XI-lea, a reușit să ridice edificiul Școlii Normale de băieți, Liceul Comercial și să lărgească spațiile seminarului teologic din Blaj. În intervențiile sale pe lângă Sfântul Scaun, a obținut Biserica Minoriților din ClujNapoca, precum și terenul aferent construcției clădirilor Episcopiei de Cluj-Gherla. La data de 11 mai 1930, a sfințit piatra de temelie a Colegiului ,,Pio Romeno” din Roma, destinat formării viitorilor păstori de suflete.

După 15 ani de păstorire și progrese în toate domeniile de activitate: pastoral, administrativ, cultural și pedagogic, Mitropolitul Vasile Suciu se stinge din viață la data de 25 ianuarie 1935, după o lungă suferință cauzată de ateroscleroză și diabet. Lasă în urmă o prestigioasă moștenire spirituală și edilitară, fiind considerat al treilea fondator instituțional al Blajului, după episcopul Inochentie Micu Klein și mitropolitul Ioan Vancea.

Pr. dr. Vasile Iusco

Lumina Credinței

Rafael,

evanghelia în artă

13

pictorul ale cărui pânze întineresc În anul 1829, în timpul uneia dintre faimoasele sale promenade la Roma, Stendhal însemna în caietul său: «artele frumoase au avut trei mari neajunsuri, care, dacă aș avea timpul să le detaliez consecințele, s-ar putea să fi fost mult mai hotărâtoare. Este moartea lui Rafael la 34 de ani [în realitate 37, n.n.], aceea a lui Lorenzo Magnificul la 44 și, în sfârșit, moartea lui Leon al X-lea la 47 de ani, în vreme ce cei mai mulți papi ajung până la vârsta de 70 de ani». Dincolo de imprecizia care privește data morții celor trei personaje evocate, ideea de a-i pune pe cei trei giganți ai Renașterii sub un numitor comun, acela al marii arte, așa cum vom vedea, este una genială.

Anul acesta când se împlinesc 500 de ani de moartea lui Rafael (1483-1520), vom readuce în fața ochilor cititorului, chiar și în mod imperfect, tinerețea veșnică a pânzelor sale.

Rafael Sanzio a avut un simț extraordinar de a găsi frumosul acolo unde te aștepți mai puțin. În portretele sale, însușirile trupești, chiar și acelea care în ochii multora sunt categoric numai niște neajunsuri, sub vraja penelului iscusit al maestrului au devenit trăsăturile distinctive ale personajelor, noblețea care le caracterizează.

Universul formelor lui Rafael, rotundul care nu coboară niciodată în vulgar sau caricatural, lasă să transpară munca titanică a desenului după model în lumini și umbre, apoi modelarea în culori, în urma căreia suprafețele primesc tonalitatea cea mai perfectă, aceea care nu mai obosește ochiul, ci caută să îl odihnească. Spre deosebire de un Leonardo, care își plasează mereu personajele pe un fundal neutru, care nu interacționează niciodată la starea interioară a celui reprezentat, Rafael creează din peisaje sau

Autoportet cu un prieten (ca. 1518-1520), detaliu, Muzeul Luvru, Paris. din detaliile de recuzită, o cutie de rezonanță pentru trăirile lor. Starea de moment nu îl lasă indiferent, ea reverberează asemenea ecoului, iar artistul este atent „să etapizeze” fiecare secvență a acestui proces (cf. De Vecchi, 28).

Secretul desăvârșirii lui Rafael stă, așadar, în zecile sau în chiar sutele de desene pregătitoare după model, în elaborarea minuțioasă a cartoanelor pentru comenzile de fresce sau de tapiserii, adevăratul suport pentru așa numita inventio (cf. Shearman, 260). Scânteia de inspirație, aceea care îmbracă dintr-o dată o veche idee într-o haină nouă, are la bază o muncă istovitoare de concepție. Lucrând în echipă, artistul nu abandonează nicio etapă din complexa elaborare a unei lucrări, ci reușește să își impună ideile coordonând deopotrivă munca celorlalți colaboratori în direcția dorită (cf. Shearman, 262). Această perfecțiune impresionată apare evidentă în cea mai înfloritoare etapă de creație, și anume cea romană.

14

evanghelia în artă Măiestria artiștilor în slujba papalității

Artistul va ajunge la Roma la finele anului 1508 găsindu-i acolo pe Michelangelo care lucra la bolta Capelei Sixtine, pe Bramante ocupat cu construcția bazilicii San Pietro, dar și pe o serie de artiști însemnați, precum Sebastiano del Piombo, rivalul prin excelență al lui Rafael, sau pe Pinturicchio, cu care mai colaborase la pictarea Bibliotecii Piccolomini din Siena.

Deja din vremea papei Bonifaciu al VIII-lea (1295-1303), Roma devenise un important centru cultural și atrăgea ateliere însemnate de artiști.

Giotto, de pildă, îl portretizează pe Bonifaciu al VIII-lea în loja binecuvântărilor de la Lateran în timp ce inaugurează anul sfânt 1300. Pictorii erau chemați să asocieze talentul lor viziunii universale a papilor, care revendicau pentru ministerul la cârma bisericii acea plenitudo potestatis (plinătatea puterii), atât asupra celor cerești, cât și asupra celor pământești.

Realizările artistice aveau un rol fundamental în acest sens: urmau să prezinte pelerinilor veniți

Iuliu al II-lea (1511), Galeria Națională, Londra.

Lumina Credinței la Roma imaginea unui oraș triumfător, a unei adevărate capitale a creștinătății, mai ales după ce locurile sfinte din Orient ajunseseră în mâinile păgânilor. Artiști precum Masolino da Panicale, Fra Angelico, Melozzo da Forlì au avut un rol hotărâtor în aportul lor la creșterea prestigiului papalității nu numai pe plan spiritual, dar și cultural-artistic.

Un astfel de papă temperamental, între medieval și modern, a fost și Iuliu al II-lea, ales în fruntea Bisericii în 1503, cunoscut în istorie drept „pontiful războinic”, cel care în fața expansiunii francezilor a întreprins mai multe expediții militare cu scopul de a alunga trupele străine din teritoriile papale. Un portret al lui Rafael din 1511 îl arată îngândurat, cu ochii în pământ, barbă lungă, după ce pontiful și-a jurat că nu o va mai tăia până când francezii nu vor primi lovitura fatală. În partea superioară a jilțului se văd ghindele, însemnele familiei Della Rovere. Când la moartea papei, în anul 1513, tabloul a fost expus vreme de opt zile la biserica Santa Maria del Popolo, oamenii au alergat într-o suflare ca să-l privească, iar impresia întâlnirii cu capodopera a fost covârșitoare. Așa cum relatează Vasari, pontiful era „atât de viu și de adevărat încât vederea lui provoca teamă, ca și cum ar fi fost viu de-a dreptul” (p. 29). Exagerarea voită a lui Vasari ne ajută să înțelegem un concept de bază în creația lui Rafael, subliniat și de alți contemporani ai artistului (Federico Zuccari), acela al capacității deosebite a pictorului de a crea iluzia veridicității, așa numita illusione, care se adaugă imitației perfecte a formelor naturii: mimesis (cf. De Vecchi, 44).

Papa Iuliu II-lea a fost un om cu abilități extraordinare, iar artele l-au interesat în măsura în care îi puteau sluji pentru a da o nouă credibilitate papalității, mai ales după pontificatul lui Alexandru al VI-lea Borgia. Lui Iuliu al II-lea îi aparține ideea de a-l promova pe Michelangelo în calitate de pictor, sculptor și arhitect și, tot el, îi încredințează lui Rafael pictarea propriului apartament. Așa cum remarca Valerio Guazzoni, decorația faimoaselor Stanze ale lui Rafael din Vatican reprezintă pentru Iuliu al II-lea „cea mai hotărâtă intenție de proslăvire a papalității încercată până la acel moment” (p. 105).

Leon al X-lea și „fraternitatea umanistă”

După moartea lui Iuliu al II-lea, pe tronul lui

Lumina Credinței Petru s-a succedat un membru al faimoasei familii Medici, Papa Leon al X-lea (1513-1521), fiul lui Lorenzo Magnificul. Principala însemnătate a acestui fapt constă în transferul vieții culturale intense de la Florența la Roma, alături de întemeierea a ceea ce Giovanni Fallani numea: „fraternitatea umanistă romană” (p. 33). Numărul impresionant de artiști, arhitecți, aurari, alături de specialiști în literatură sau filozofie, în fizică și astronomie, în drept sau muzică, au creat o climă propice pentru sinteze noi și originale de anvergura acelora care aparțin lui Egidio din Viterbo, Pico della Mirandola, Francesco Guicciardini. Nu întâmplător, într-o scrisoare din 1515, Erasmus din Rotterdam și-a exprimat deschis admirația pentru Leon al X-lea, căruia i-a și dedicat cartea sa despre sfântul Ieronim.

Măsura talentului și a abilităților lui Rafael vor fi deplin recunoscute de către acest papă generos. Lui i se va cere să preia funcția de arhitect al Vaticanului înlocuindu-l pe Bramante, să se implice în decorarea lojelor din Palatul Apostolic, să pregătească cartoanele pentru realizarea tapiseriilor din Capela Sixtină și să aibă o contribuție directă la redactarea primei hărți arheologice a Romei. Răspunsul lui Rafael

Leon al X-lea și doi cardinali (1518), Galeria Uffizi, Florența.

evanghelia în artă

15

la aceste provocări a fost pe măsura așteptărilor, a desfășurat o activitate intensă și în niciuna dintre aceste circumstanțe nu s-a cruțat, ci a dat toată măsura propriului talent.

„Tremură carnea, se vede spiritul, simțurile zvâcnesc” (Vasari)

Una dintre cele mai însemnate lucrări din acești ani în care se oglindește nu doar măiestria deosebită a lui Rafael, dar și o frântură din atmosfera și din epoca în care a trăit, se găsește în portretul papei Leon al X-lea realizat de artist în anul 1518. Tabloul a devenit rapid o emblemă a acelei epoci, iar artiști precum Sebastiano del Piombo, Tiziano sau Guercino vor fi nevoiți să-l păstreze ca pe un etalon exigent în raport cu prestațiile lor. Ocazia care a prilejuit realizarea tabloului a fost nunta dintre nepotul papei, ducele Lorenzo de Urbino și o nobilă înrudită direct cu casa regală franceză, Madeleine de la Tour d’Auvergne. În acest sens, așa cum observă Valerio Guazzoni, tabloul avea și o valoare diplomatică deoarece, absent de la eveniment, Leon al X-lea prin cadoul tabloului devenea el însuși garantul alianței matrimoniale (cf. p. 110).

Ca tipologie, la prima vedere, tabloul pare unul de aparat, în sensul că aproape suntem spectatorii unei scene obișnuite de audiență în biroul pontifului, în prezența cardinalilor (cf. Guazzoni, p. 115). În concret, Leon al X-lea este însoțit de doi verișori primari cu care a copilărit: Giulio de Medici, viitorul papă Clement al VII-lea (în partea stângă, pentru cine privește), și Luigi de Rossi (în dreapta), mort un an mai târziu. Există însă temeiul serios de a crede că, inițial, intenția lui Rafael a fost aceea de a realiza un tablou privat, înrudit ca factură cu portretul lui Iuliu al II-lea.

Confirmarea acestui fapt a venit la restaurarea tabloului, când s-a descoperit un strat inițial de culoare verde, identic cu acela din portretul papei della Rovere.

Sursele din epocă îl descriu pe pontif prin prisma conformației sale greoaie la care, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, se mai adaugă și o miopie accentuată. Cu toate acestea, Rafael nu lasă ultimul cuvânt limitelor fizice, ele devin pretextul ca pictorul să-și arate mai cu prisosință talentul. Vasari exclama în acest sens: „este un lucru minunat să vezi dificultățile pe care el însuși le căuta într-o astfel de exercitare” (p. 12). Rafael îl așază pe Leon al X-lea deasupra neajunsurilor

16

evanghelia în artă

trupești, îl arată cuprins de un calm profund într-o „demnitate a echilibrului” (Guazzoni, p. 115). Cum reușește aceasta? Răspunsul lui Heinrich Wölfflin este poate cel mai elocvent: Rafael dă luminii un rol esențial, acela de a aluneca deasupra suprafețelor egale și gălbui pentru a revela fațetele spirituale ale chipului, rafinamentul trăsăturilor (cf. p. 129). În același fel, impresionează detaliile de costum: catifeaua purpurie din care este croită boneta – camauro și mozzetta așezată peste umeri „care păstrează încă perișorii”, de asemenea, acel rocchetto din damasc care „sună și lucește” oferind ochiului un moment deosebit de încântare (Vasari, p.

43). Mai mult, lupa din mâna stângă, inițial

Leon al X-lea, detaliul jilțului. sprijinul pentru o dizabilitate, plasată deasupra scripturilor devine dintr-o dată aliatul ochiului, ea face legătura între imensul lumii exterioare și profunzimea spațiului interior.

Dispunerea în diagonală a pontifului este o modalitate reușită de a-l menține într-o autonomie față de planul spectatorului. Pontiful nu interacționează nici cu cardinalii, dar nici cu planul spectatorului, ci impune o distanță sacră. Singurul element prin care suntem aduși în interiorul imaginii este privirea cardinalului Luigi di Rossi (dreapta) care interpelează privitorul cu privire la propria sa atitudine.

Globul auriu din partea superioară a jilțului în care se reflectă o fereastră inundată de lumină, în contrast cu arhitecturile sobre și întunecate din fundal, are menirea de a ancora și din punct

Lumina Credinței de vedere spațial compoziția, de a da trăirilor acel fundal larg, care merge de la întuneric până la iluminare. Spre deosebire de portretul lui Iuliu al II-lea menționat mai devreme, chipul lui Leon al X-lea nu își mai hipnotizează privitorul, ci îl inspiră, în locul temerii îi sugerează acea idee de „primire simplă și binevoitoare” (Guazzano, p. 121). Pontiful ne primește în propriul său studiolo, acolo unde își desfășoară activitățile cotidiene. Din acest punct de vedere, clopoțelul rămâne singurul indiciu pentru trecerea timpului, faptul că această contemplație ar putea să se întrerupă la un moment dat. Pe cartea cu miniaturi, identificată cu exemplarul unei Biblii napolitane din anul 1450 aproximativ, se observă începutul Evangheliei lui Ioan, cel mai meditativ dintre textele Scripturii, fundamentul sacru al imaginii.

Portretul cardinalului Tommaso Inghirami în fața unei pagini imaculate cu nimic însemnat pe ea (ca. 1515-16), imaginea lui Leon al X-lea cu începutul evangheliei lui Ioan, arată cum Rafael avea simțul esențialului, își purta personajele la izvoarele inspirației. Înainte ca totul să se îndrepte pe făgașul unei direcții clare, ochiul contemplativ al artistului este singurul care surprinde personajele în acea unitate divină dintre trup și spirit. Shearman avea dreptate când afirma: „probabil că ideile lui Rafael n-au fost niciodată complet rezolvate” (p. 260). Vasari observa și el că „în anumite dificultăți nu l-a putut întrece pe Leonardo” (p. 60). Cu toate acestea, poate tocmai datorită faptului că soluțiile sale n-au fost definitive, ideile sale au rămas în istorie proaspete, menite să inspire generații de artiști până în zilele noastre.

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Notă: A. Del Serra, P. De Vecchi, V. Guazzoni, et alii, Raffaello e il ritratto di Papa Leone, La tradizione della ritrattistica papale nel Rinascimento e il „Leone X” di Raffaello, Milano 1996; = P. De Vecchi, «Raffaello e il ritratto „di naturale”», 9-49; = A. Natali, «Leone come Giulio? Tracce per un’indagine sull’invenzione del ritratto di „Leone X con due cardinali”», 51-66; = V. Guazzoni, «La tradizione della ritrattistica papale nel Rinascimento e il „Leone X”», 89-133. G. Muratore, ed., Raffaello in Vaticano, Catalog de expoziție, Milano 1985; = G. Fallani, «La cultura in Vaticano al tempo di Giulio II e Leone X» 30-34; = J. Shearman, «Raffaello e la bottega», 258-263.

G. Vasari, «Vita di Raffaello da Urbino», în Le vite de’ più eccellenti pittori, scultori e architetti, vol. IV, Firenze 1930, 7-70. H. Wölfflin, L’arte classica: introduzione al Rinascimento italiano, Firenze 1978.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

17

Faima locală și gloria cerească?!

Motto: „... de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!”

(D-l Goe... de Ion Luca Caragiale)

Pare un slogan tras de păr... un afiș demodat și care nu mai interesează, nu-i așa? Sau, în fine, un discurs al cărui verdict s-a dat în Evul Mediu... Atunci să schimbăm titlul?

Cum tema este pecetluită și alegerea personală făcută... uzura constantă ne arată că nu avem cu ce ne lăuda la acest capitol. Deci ne repugnă, fără drept de apel, orice discurs pe marginea acestui subiect. În sensul titlului, pueril ne mai întrebăm: oare pot fi puse împreună cele două? Răspunsul lui Isus a fost destul de tranșant: „cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții” (Mc 10,23). Să se reducă oare faima locală la averea personală? În ziua de azi, se face ușor această

confuzie, însă acesta ar fi un alt discurs, demn de a fi tratat, mai ales pentru ziua de azi, când totul este coordonat de a avea...

Ar fi indicat să tratăm fiecare faimă în parte?

Cu întrebări de genul: de ce încă mai atrage stihia faimei locale? De ce mai alergăm și ne jertfim pentru a deține măcar o firmitură de faimă... locală?

Poate nu ar strica să ne uităm la prima ispită...

Dorința de a fi remarcat... presupune costuri, o știm, însă nu întotdeauna vizibile sau rentabile...

Uneori prețul este mai mare decât se anunțase inițial și atentează sau lezează chiar și demnitate sau viața însăși... Și atunci merită faima locală acest preț?

Faima locală ocupă prima pagină în massmedia pentru o clipă... iar noi investim zile, luni și ani... pentru o clipă efemeră... și dată uitării,

18

Lumina Credinței

actualitatea creștină

iremediabil. Aceasta este concluzia de și la final, dacă este să fim sinceri, la capitolul contabil. Dar, pentru viața noastră, lecția am învățat-o până acum sau ne amăgim repetând istoria, că poate data viitoare va dura mai mult?!

De ce să cauți faima locală, în ciuda oricărui argument rezonabil, de genul celui de mai sus?

Chiar și după ce te-ai convins că nu merită!?

Tentația este mare... ego-ul se hrănește cu așa ceva... generând mândrie sau orgoliu, ca și cum acestea ar fi străine de sursă (sic!).

Până acum, această cuvântare pare o luptă înverșunată împotriva faimei locale, care nu este un rău în sine, la urma urmei. Înainte de a aminti măcar celălalt termen al ecuației... astfel, riscul este să se piardă esența, lecția de viață pe care o putem împărtăși.

Am plictisit, am purtat cititorul din clișeu în clișeu, până în acest moment... l-am provocat să devină curios vizavi de himera faimei locale.

Nu pot să deveni nici lup moralist, pentru că în acest moment nu mai interesează pe nimeni, nici dacă aș fi pe toate afișele din oraș. Totuși ar trebui să rămânem cu ceva de la faima locală sau/ spre cea cerească.

Puțini sunt cei care caută de la început gloria cerească pentru că aceasta nu se măsoară și nu are aceleași standarde publicitare. Nu este cazul să coborâm în Evul Mediu pentru a elogia gloria cerească... nu mai este captivant de câteva decenii... Deși sfințenia, alias gloria cerească, nu se demodează.

Prețul sfințeniei nu este neglijabil, nici privit din exterior, nici asumat din interior. Cert este că întotdeauna rentează investiția. Rețeta este simplă: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mt 6,33). Atât de convingător și atât de puțin convins... Cu alte cuvinte, teoria sună bine, practica rămâne problema de toate zilele.

Când vorbim de gloria cerească avem Modelul nealterat de timp sau de vremuri, care cheamă: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mt 16,24). Fără a aluneca pe panta omiletică, cum am putea înțelege această invitație? Urmarea modelului nu se poate decât prin asumarea crucii, adică jertfa personală. Jertfa personală este suferința prin excelență?!

Le poate cineva pune alături, în cele din urmă: faima locală și gloria cerească? Ca punct de pornire, am putea accepta ca să fim credibili în asumarea unui răspuns pozitiv? Revenim la gândul copilăresc inițial sau am descoperit că spusele lui Isus: „mai ușor este să treacă o cămilă prin urechile acului...” (Mt 19,24) nu pecetluiesc imposibilul?!

La final, ne rămâne conjuncția din titlu, pe care nu am uitat-o... pe care o considerăm legitimă și nicidecum abuzivă. Chiar dacă este greu de înțeles cum ar putea fi conciliate faima locală cu jertfa de sine și gloria cerească. Mass-media oferă o cale, riscantă fără doar și poate, atunci când ajunge la cel preocupat de gloria cerească. Și în perioadele de post caută să transmită mesajul spiritual adaptându-l pentru a scoate profitul aferent... Poate, de aceea, creștinii simpli, orientați spre gloria cerească, evită orice contact mediatic, individual.

Dacă ar fi să catalogăm creștinii în funcție de opțiunea lor, în care tabără s-ar găsi cei mai mulți adepți? La această întrebare mulți știu să răspundă, arătând cu degetul... Și atunci faima locală crește, nu-i așa?!

Pr. Emil-Marian Ember

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

Credință și educație financiară în Cartea Proverbelor

Se pare că una dintre grijile majore ale tinerilor care se pregătesc să înfrunte viața pe propriile picioare este legată de siguranța sau stabilitatea financiară. Lumea în care trăim pare diferită de cea în care au trăit părinții noștri, iar ritmul și logica în care se mișcă societatea de cele mai multe ori favorizează un sentiment de nesiguranță, un stres de adaptare ce pare a nu cunoaște limite sau sfârșit. Biserica se găsește alături de membrii ei mai tineri, nu

19

doar cu rugăciunile și celebrările liturgice, ci și prin împărtășirea de cunoștințe ale credincioșilor care poate au mai multă experiență în acest domeniu, persoane care au încercat și reușit să își conducă viața privind la transformările din domeniul economic și financiar pe de-o parte, iar pe de altă parte descoperind că însăși Sfântă Scriptură poate fi primită ca un ghid pentru construirea unei vieți liniștite din punct de vedere material, în lumina lui Dumnezeu.

20

apostolatul tinerilor

În timp ce căutăm lumina în Biblie pentru a afla o călăuzire în raportarea noastră la grijile financiare, găsim o concentrație majoră de sfaturi în această privință, în Cartea Proverbelor unde ne sunt oferite peste 200 de versete cu referință la finanțe și bunuri materiale. Sfaturile din cartea Proverbelor sau a Înțelepciunii lui Solomon se pot înscrie în șapte categorii sau linii de conduită după cum semnalează Prov 9,1: „Înțelepciunea și-a zidit casa, și-a cioplit șapte coloane”. Este de dorit așezarea celor șapte coloane în viața noastră, având conștiința că în lipsa a doar uneia dintre ele, sau în cazul șubrezirii alteia, întreg edificiul bunăstării și împlinirii noastre devine fragil.

Iată cele șapte coloane:

1. Onorează pe Dumnezeu cu bunurile tale.

Prov 3, 9-10 spune: „Cinstește-l pe Domnul mai mult decât averile tale, mai mult decât primiția tuturor veniturilor tale! Atunci, hambarele tale vor fi pline peste măsură și teascurile vor da pe dinafară mustul”. Rezultă că nu este o problemă în a avea bani, ci problema derivă din punerea încrederii în acele sume de bani. Cinstirea sau oferirea lui Dumnezeu a unei părți din ceea ce se posedă are rolul de a înfrânge puterea dragostei față de bani.

Atunci când omul își deschide degetele pentru a oferi din proprietățile sale, Dumnezeu va revărsa în schimb binecuvântări peste viața lui. Puținul pe care îl oferă nu îi va aduce ruina financiară, ci binecuvântările primite îl vor ajuta să se bucure deplin de averea rămasă.

Lumina Credinței 2. Fii sârguincios și adoptă o bună atitudine față de muncă. Prov 10,4 îndeamnă: „Cel care lucrează cu o mână leneșă devine sărac, dar mâna celor harnici îmbogățește”. Lenea și trândăvia întotdeauna conduc lumea spre sărăcie. Se cere de la noi să facem totul cu sârguință și excelență.

Aceasta înseamnă că ar trebui să muncim asiduu, cu o atitudine bună, făcând tot posibilul cu mijloacele pe care le avem. Indiferent de vârstă, există lucruri pe care le putem îndeplini.

Dacă însă țelul nostru este să ne îmbogățim, să ne pensionăm și să nu facem nimic, este foarte probabil să nu atingem prosperitatea. Dar dacă efortul nostru este cel de a preamări pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, vom alege ca El să fie forța transformatoare a vieții noastre și vom fi încununați de succes în toate dimensiunile vieții, inclusiv cea financiară.

3. Fii atent la datorii, și nu te pune chezaș.

Prov 22,7 revelează un important adevăr: „Bogatul stăpânește peste cei necăjiți, iar cel care împrumută devine sclavul celui care dă cu împrumut”. Pasajul biblic este destul de clar, dar cum rămâne cu cardurile de credit? El nu sunt malefice în sine, doar trebuie atenție în a le folosi ca pe o comoditate, nu ca pe o alternativă la economisire. Asigurați-vă că plătiți rata în fiecare lună pentru a nu ajunge să plătiți dobânzi usturătoare. O mentalitate comună invită oamenii să se împrumute pentru a cumpăra electronice sau pentru vacanțe sau ieșit în oraș. În acest caz există o regulă simplă: dacă un bun se depreciază în minutul în care se iese cu el din magazin, se evită împrumutul pentru achiziție. Există unele excepții – precum un împrumut pentru a cumpăra o mașină, dacă nu există altă modalitate de a

Lumina Credinței ajunge la serviciu. Altfel, întotdeauna este mai bine să se îmbine economisirea cu așteptarea.

Prov 22, 26-27 spune: „Nu fi printre aceia care dau mâna, care se pun chezași pentru datorii. Dacă nu ai cu ce plăti, pentru ce te învoiești ca să ți se ia și patul de sub tine?”. Aici, principiul spiritual implicat este acela de a nu se asuma niciodată responsabilitatea pentru ceva asupra căruia nu se exercită niciun control.

4. Fii generos; oferă săracilor. Prov 11, 24-25 învață: „Unuia care împarte i se mai adaugă, iar cel care economisește peste măsură sărăcește. Sufletul binecuvântat se îndestulează, iar cel care udă va fi udat și el”. Binecuvântarea lui Dumnezeu se va așeza peste persoana care iubește oamenii și este generoasă cu cei aflați în lipsă.

5. Caută sfat la cei care s-au dovedit a fi înțelepți. Se găsește în Prov 13,18: „Calicie și ocară sunt pentru cel care neglijează disciplina, dar cel care observă mustrarea va fi onorat”. Cei mai prosperi oameni – care au produs bunăstare și au păstrat-o – pot fi consultați în probleme financiare. Unii oameni nu vor accepta sfaturi fie deoarece cred că le știu pe toate sau pentru că le este frică să nu apară ca fiind prostuți, preferând să ajungă în faliment decât să ceară ajutor. Este bine să se solicite consultanță înainte de acumularea prea multor greșeli costisitoare.

6. Fii constant în strategia ta financiară și evită schemele de îmbogățire rapidă. Prov 28,20 declară că „omul fidel va avea parte de multe binecuvântări, iar cel grăbit să se îmbogățească nu va fi considerat curat”. Promisiunile de

apostolatul tinerilor

21

îmbogățire rapidă uneori par prea frumoase ca să fie adevărate, poate pentru că într-adevăr nu sunt. Apoi este recomandată evitarea jocurilor de noroc și a pariurilor. „Investirea” banilor în loterii apare ca o ofensă, întrucât de fapt se folosesc sume care ar putea fi folosite pentru bunăstarea aproapelui, în loc de a fi oferite unui miraj al mândrei îmbogățiri peste noapte.

7. Trăiește onest și cu integritate. În final găsim în cartea Proverbelor o ultimă recomandare la versetul 15,6: „În casa celui drept sunt multe comori, dar în venitul celui vinovat este tulburare”.

Se cere evitarea compromiterii unor principii cunoscute ca fiind drepte în schimbul avansării față de ceilalți. Toată averea din lume nu va putea acoperi pierderea onoarei în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor. Din această derivă se nasc apoi alte pierderi precum cea a soției, a copiilor și a sănătății.

Privind la cele șapte principii enumerate mai sus, putem încerca să ne evaluăm aspirațiile și sensul în care ne trăim viața noastră cotidiană.

Putem cere în rugăciunile noastre orice, precum bani, viață lungă sau o poziție privilegiată în societate, dar paginile Bibliei ne oferă imaginea întâlnirii dintre Solomon și Dumnezeu.

Solomon, în fața invitației de a cere orice, alege înțelepciunea. În semn de apreciere, regele va primi nu doar înțelepciunea, care a devenit proverbială, ci și multe averi. Această succesiune a evenimentelor ne poate ajuta să înțelegem un detaliu important al vieții noastre și anume: înțelepciunea precede bogăția.

Pr. Laurențiu Costin

22

spiritualitate

Lumina Credinței

Călătorind spre Înviere De puțin timp am început călătoria noastră spirituală spre sărbătoarea Învierii Domnului Isus Hristos. Este timpul Postului Mare, un timp de mântuire, un timp pregătitor, care ne poate aduce multă bucurie spirituală, dacă știm cu adevărat cum să-l trăim. În general, când rostim cuvântul post, ne gândim la renunțarea la anumite alimente, îndeosebi la cele de origine animală, cum este carnea. Timpul postului, care cuprinde și această parte ascetică, de renunțare la alimente sau la alte lucruri și obiceiuri care nu sunt neapărat păcătoase, dar care trebuie să fie făcute cu moderație, are o semnificație mai cuprinzătoare.

Duminicile premergătoare Postului Mare, prin lecturile care se citesc ne dezvăluie semnificația postului.

Prima dintre aceste duminici cu tâlc spiritual, legat de post și postire, este duminica lui Zaheu (Lc 19, 1-10). Zaheu este unul dintre exemplele de oameni păcătoși și nedrepți din Scriptură, prin natura meseriei ce o avea, fiind vameș, un fel de interlop al vremurilor. Totuși, în inima lui se naște dorința de a-l întâlni pe Isus, ceea ce îi va schimba viața. De aceea această duminică ar putea fi intitulată duminica dorinței, a tânjirii spre Hristos, spre Dumnezeu. Calea postului, așadar, înseamnă dorința de a ajunge la Hristos.

Această dorință trebuie să fie pururi vie în sufletul nostru, să ardă precum un foc viu.

Astăzi un mare păcat, generalizat între oameni, este uitarea de Dumnezeu. Chiar dacă nu facem lucruri rele, sau deosebit de rele, totuși am uitat sau uităm din ce în ce mai mult de Creatorul nostru. De aceea dorința de Dumnezeu pâlpâie sau se stinge. Menirea noastră a creștinilor, preoți și laici deopotrivă, este să-l predicăm și să-l mărturisim cu ardoare pe Hristos. Postul ar trebui să fie pentru noi calea în care dorința de Hristos, tânjirea spre Domnul, să se transforme într-un foc viu ca, după aceea, să poată aprinde flacăra credinței în alte inimi.

Următoarea duminică cu tâlc spiritual este duminica vameșului și fariseului, duminica smereniei (Lc 18, 9-14). În lectura evangheliei, care se citește, pe de o parte, este vorba despre exemplul mândriei fariseului, care prin aceasta zădărnicește faptele sale bune, iar pe de alta, despre smerenia care înalță spre Dumnezeu, prezentă în inima unui vameș păcătos. De aici învățăm despre post că este calea smereniei care înalță spre Dumnezeu. Smerenia este virtutea care ne face să vedem limpede, mândria fiind calea spre orbire. Smerenia ne ajută să vedem starea noastră interioară, așa cum este, să vedem sărăcia noastră cu spiritul în fața lui Dumnezeu.

Ne ajută să vedem cu adevărat cine este omul și cine este Dumnezeu, diferența dintre lut și olar, dintre creatură și Creator. Tot de aici învățăm că faptele noastre bune și virtuoase, pe care putem să le facem în timpul Postului Mare, pot fi zădărnicite dacă nu sunt acoperite cu virtutea smereniei. Tot smerenia ne conduce și spre următoarea duminică, duminica pocăinței, a întoarcerii omului din exilul păcatului. În această duminică, cunoscută ca fiind duminica fiului risipitor (Lc 15, 11-32), învățăm că Postul este calea unei pocăințe sincere, a întoarcerii din exilul îndepărtării de Dumnezeu.

Pilda fiului risipitor sau a Tatălui iubitor ne pune în față exemplul unui fiu tânăr, care, după ce și-a cerut partea de avere de la tatăl său, a plecat într-o țară îndepărtată, unde și-a tocat averea trăind în desfrânare. După ce a început să simtă lipsurile și-a venit în sine și s-a întors la casa tatălui său, care l-a primit cu bucurie și l-a repus în drepturi ca fiu și moștenitor. Pilda aceasta ne transpune în viața noastră de creștini,

Lumina Credinței care de multe ori devenim risipitori cu harul primit de la Dumnezeu, pierzând averea harului sfințitor și dreptul la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. De aceea Postul Mare este timpul oportun al venirii în sine, al întoarcerii spre Dumnezeu printr-o căință profundă, care trebuie să fie încoronată cu o spovadă sinceră.

Datoria păcatului față de Dumnezeu este imensă, neputând fi niciodată înapoiată, așa cum știm din pilda datornicului nemilostiv (Mt 18, 2335), iar plata meritată pentru om este moartea, care înseamnă despărțirea sufletului de trup, dar și separarea omului de Dumnezeu. Însă iubirea lui Dumnezeu, mila și compătimirea față de creatura sa au adus cu sine și mântuirea.

Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a luat asupra sa consecințele păcatului nostru și ne-a adus iertarea și mântuirea. Singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu pentru a putea primi această mântuire este credința în Fiul său și căința sinceră și profundă față de relele săvârșite. Prețul nostru pentru păcatele săvârșite sunt lacrimile mântuitoare de pocăință. Așadar, Postul mare este o cale a întoarcerii omului spre Dumnezeu, printr-o căință izvorâtă din adâncul sufletului.

Unii dintre noi am putea spune într-o primă fază că nu ne mustră conștiința cu nimic. Chiar dacă ar fi adevărat, nu înseamnă că am ajuns la desăvârșire. Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât devine mai conștient de propria sărăcie, de starea naturii sale căzute, dar se bucură și de măreția darului lui Dumnezeu primit. Calea postului este, așadar, calea convertirii sincere spre Dumnezeu, care trebuie să privească și spre final, spre judecata lui Dumnezeu.

Duminica cutremurătoarei judecăți ne aduce aminte de realitățile ultime, care în realitate ar trebui să fie așteptate de creștini. Creștinul care trăiește cu frica lui Dumnezeu este cel care este cutremurat de pierderea lui Dumnezeu, așteptând cu speranță venirea lui Hristos în slavă, rugându-se: vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20).

Isus ne-a spus iată, eu vin curând (Ap 22,12) și ne-a lăsat îndemnul vegheați, așadar, căci nu știți ziua, nici ceasul când vine fiul omului! (Mt 25,13). În capitolul 24-25 după Matei, Isus învață toate categoriile de ucenici ce înseamnă a veghea.

Apostolilor, preoților le spune pilda servitorului credincios (Mt 24, 45-51); ucenicilor asceți, călugărilor le spune pilda fecioarelor înțelepte (Mt 25, 1-13); celorlalți ucenici, creștinilor ne spune pilda talanților (Mt 25, 14-30). În final,

spiritualitate

23

neamurilor, popoarelor păgâne, dar și nouă tuturor rostește această pildă a judecății ultime (Mt 25, 31-46). Această ultimă pildă a Domnului ne învață că faptele simple, a hrăni pe cel înfometat, a adăpa pe cel însetat, a primi pe cel străin, a îmbrăca pe cel gol, a vizita pe cel bolnav și lipsit de libertate înseamnă a-i face bine lui Hristos, care se identifică cu cei mici (Mt 25,45).

Calea postului, așadar, este o cale a faptelor bune, care trebuie să le facem semenilor noștri, toate făcându-le în numele Domnului, ca și cum Domnului însuși le-am face. Însă nu trebuie să uităm că aceste practici cer în prealabil o lucrare lăuntrică, rod al credinței și al relației noastre cu Dumnezeu. De aceea, învățătura acestei duminici se completează cu cele anterioare, dar este completată și de învățătura ultimei duminici, înainte de Postul mare, duminica iertării sau a izgonirii lui Adam din Rai. Această duminică ne aduce aminte de cutremurătoarea izgonire a lui Adam din Rai, exilul omului din comuniunea și prietenia lui Dumnezeu. În inima învățăturii acestei duminici dospește îndemnul Domnului: Căci dacă voi iertaţi oamenilor greșelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta (Mt 6,14). Tot în acest capitol și context, Domnul ne învață cum să ne rugăm, să postim și să facem milostenie cu adevărat. Rugăciunea să fie acoperită de discreție, să nu existe dorința de manifestare a evlaviei noastre către cei din jur. Tot rugăciunea trebuie să izvorască din sinceritatea inimii, să nu fie poliloghie sau trăncăneală.

Faptele milosteniei și postul să fie făcute cu multă discreție, lipsind judecata față de aproapele.

Centrul de greutate al învățăturii spirituale a acestei duminici, însă, îl reprezintă chemarea Domnului de a ierta greșiților noștri. Lipsa de iertare față de semeni poate să zădărnicească lucrarea noastră spirituală. De aceea este bine să începem postul cerând iertare și iertându-i pe cei care ne-au greșit, așa cum se face în mod ritual la Vecernia intrării în Post.

Văzând și contemplând în ansamblu învățăturile acestor duminici, numite ale Triodului, privirea noastră spirituală asupra Postului Mare devine mai cuprinzătoare, iar asumându-le în viața de zi cu zi ne vor face să trăim o viață spirituală mai profundă. Astfel, calea Postului va deveni pentru noi o călătorie, nu spre sine, ci din sine spre Dumnezeu, o călătorie spre Înviere.

Pr. dr. Florin Marusciac

24

cuvinte de taină

Lumina Credinței

Poezia de taină din reviste din exil Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țară mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, întro lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei.

Fugar

de Vasile Posteuca

Gonit din veacul dat lui Anticrist, Mi-am ridicat bordeiul lângă stele, Să nu mai afle gândul că exist, Nici spini să vină-n pragul clipei mele.

Când nu pot da cât jăcmănesc călăii, Să nu mă frâng sub ură şi prigoană; Luceferi să-mi vegheze, ca dulăii, La stâna strămoșească din icoană.

Ferestrele să-mi dea-n singurătate Şi să mă tacă inima cu dor.

Spre raiuri şi spre bucurii uitate, Măiastră să mă ispitească-n zbor.

Numai la Dumnezeu m-am scris pe nume, Legat de-o rază-n preamăritu-i soare; Să nu-mi pierd drumul înapoi, din lume, Să mai doinesc din fluier, la mioare. În inimă-i tot cerul! La bordei, Când vin cei morți, spre zori, în ospeție Şi stelele-şi beau liniștea din ei, Mă simt uitat pe-un clin de veşnicie... (în Buna Vestire, Anul XI, nr. 1, 1972, p. 65)

Cuvinte de lectură Un destin tragic, care și-a asumat exilul ca dat ontologic, până la trăirea extremelor existențiale, Vasile Posteucă (1912-1972) rămâne un condei emblematic pentru poezia mesianică, pe linia unui Aron Cotruș sau Octavian Goga. Refractar la schimbările de regim de după 1944, care au dus la peregrinările lui prin lumea de dincolo (Polonia, Germania, Austria, apoi Canada), dar și un protestatar în fața regimurilor de represiune comunistă, Vasile Posteucă are însă calibrul unui intelectual de rară finețe a spiritului creator onest în manifestările scrisului și constant în viziune și concepție. Îl aflăm printre fondatorii cunoscutei mișcări bucovinene Iconar, pe care o vrea reactivată la revista scoasă la Mexico City alături de Nicolae Petra. Volumele sale de poeme îl recomandă în spiritul acestei grupări, o conștiință românească ultragiată de forțe ostile, alimentată de sentimentul acut al dezrădăcinării cu nimbul unei nostalgii a patriei originare, dar

Lumina Credinței și o iluminare prin trăiri spirituale cu puternice accente religioase, ca formă de regăsire a identității frustrate. O profundă simțire românească din volumul „Icoane de dor” (1954) este dublată de darul de închinăciune și sublimul monadei spirituale din volumul „Catapeteasma bucovineană” (1963). Într-o întoarcere nostalgică la anii și atmosfera de la Iconar, poetul exilat mărturisea emblematic întâlnirea fericită dintre poezia morții inevitabile și cântecul originar al pământului îngemănat cu chemarea cerului alternând solemnitatea rugăciunii cu jubilația imnică: „Aceeași aromă a morții, a vieții îndulcite cu dor de moarte ne inunda sufletul. O chemare a pământului strămoșesc, a mănăstirilor și căminelor, un destin mai bun pentru acești regi ai datinilor și omeniei: țăranii. Și peste toate, o smerită îngenunchere în lumina lui Dumnezeu”. Între această asumare tragică a exilului și detașarea ironic-șugubeață poemul de aici Fugar are ceva din suflul liturgic al confesiunilor unui Fericit Augustin modern pentru care viața este și o minune și o „Cântare a Cântărilor”, cum afirmă Ovidiu Vuia, un alt confrate exilat. Poemul se organizează topografic între două lumi, lumea frustă a bordeiului și condiția de lut a omului, pe de o parte, și lumea celestă, a luminii, sub dumnezeiască veșnicire și condiția spirituală a înălțării, pe de altă parte.

Timpul însuși măsoară un „veac al lui Anticrist” pentru prima figurație și „un clin de veșnicie” pentru darul primit de sus. Exilul provocat de veacul răului, sugerat la început prin „gonire”, este dublat de înălțarea „bordeiului lângă stele”, acolo unde dispar atât temerile existenței trecătoare, cât și amenințările violenței, prin metafora „spinilor” cristici. Această retragere-înălțare să devină semnul eliberării de orice trăire a nefirescului din om „ura și prigoana”, și veghea luceferică la stâna-casă originară proiectată în icoană. Exilul e și semnul unei singurătăți fertile, în care dorul e aleanul inimii, dar și pasăremăiastră legănându-l prin zborul ei lin.

Centrul metaforic al poemului este această sublimă revelație a însemnelor sub care eul

cuvinte de taină

25

poetic se raportează la Dumnezeu, numele ca semn heraldic, e parte din razele de lumină a soarelui vieții, el îngână doina din fluier mioritic ca nevoia de a nu rătăci pe cale și care îl duce mereu spre înainte și înalt. Echivalența inimii cu cerul, până la identificare, răscumpără moartea printr-un festin recuperator, un ospăț celest, a cărui liniște interioară deposedează omul de sentimentul trecerii prin lume și viață și îl înscrie pe firmamentul bogatei veșnicii. Zorile deschid poarta spre acest „clin de veșnicie”, în care bordeiul, ca topos teluric, își pierde limitele spațiale în inima-cer. Jocul acesta al alternanțelor aici-acolo, jos-sus, clipă-veșnicie, preferat de poezia lui Posteucă, anulează antiteza în favoarea unei sinteze a contrariilor, până la topirea unei alternative în cealaltă. Chiar titlul „fugar” indică acest semn al neîncetatei și neînfricatei căutări a căilor de înălțare și iluminare. Complementare acestui poem îndurerate cuvinte iconare rostesc și poemele Exil sau Biserica în exil, în aceeași linie melodică psalmodică, ce-și are muzica ei de tăcere interioară creatoare.

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

26

agora

Lumina Credinței

Despre plecări și veniri Cel care pleacă dintr-un loc nu este același om cu cel care se întoarce. Și este adevărat, pentru că plecarea, mai mult decât a fi numai una geografică, implică deseori aspecte identitare, și anume renunțarea la unele elemente din bagajul personal și îmbrățișarea unor realități construite paralel cu formarea inițială.

Implică principial lepădarea de un loc, de un acasă, și construirea unui alt loc, care cu timpul devine spațiul și timpul specific personal, familiar și firesc prin rătăcirea unor elemente definitorii.

economică și socială înspre una mai capabilă să-i pună în valoare aptitudinile și calitățile, talanții, în limbaj teologic. Și se întâmplă și se observă astfel de plecări și renunțări la o stare pentru a atinge, într-un alt loc, așadar prin emigrare, o altă poziție și un alt statut. România, de pildă, este campioană la emigrare voită, mai ales după anul 2007, anul în care granițele cu Europa s-au deschis și de atunci se poate călători neîngrădit de vreo viză. Lucru apreciabil în contextul actual în care distanțele s-au micșorat prin tot mai facile mijloace de călătorie. Progres, am spune. Și așa este. Într-un fel. Disiparea în direcții străine de legătura energetică a pământului tinde să golească ființa peregrinată de sens și direcție, risipind-o într-o continuă răscruce de drumuri.

Al doilea element este ușoara neîmplinire cu privire la un loc anume printr-o atitudine de nemulțumire, de regulă față de tărâmul natal.

Aceste plecări privesc – așa cum pomenisem anterior – analizarea și revederea aspectului identitar al fiecărei persoane, nucleul de bază ce animă prezența și atitudinea socială, culturală și religioasă cu specificitatea sa.

Atunci când globalizarea devine modă și se impune tot mai mult în spațiile comunitare prin tot soiul de uniuni, coalizări transnaționale și chiar mondiale, aspectul care scapă de sub control și pe cale de consecință începe să se uniformizeze este tocmai identitatea specifică fiecărui popor și fiecărei comunități în parte. Se desface treptat și își pierde mireasma de unitate.

Sunt de observat două elemente care stau la baza analizei migrației voite, așadar se exclude migrația nevoită în caz de conflict militar sau din alte motive umanitare. Prin urmare, în ceea ce privește migrația voită, primul element vizează o mai rodnică bunăstare în toate formele sale, iar al doilea neîmplinirea față de un loc și astfel căutarea unui altul.

Primul element, și anume dorința de o mai îmbelșugată bunăstare este de la sine o dorință firească a omului.

Este uneori chiar lăudabilă atunci că Jacob Peter Gowy, Căderea lui Icar (1635-1637), ulei pe pânză, Muzeul Prado, Madrid. omul își dorește ieșirea dintr-o stare

Lumina Credinței Este cât se poate de firească dorința omului de a se așeza armonios în contextul în care viețuiește, însă, de regulă, numai timpul are puterea să operează înspre schimbare și creștere. Timpul presărat de gesturi concrete ale omului. Apare astfel necesitatea abordării unei arte a răbdării – creșterile au nevoie de timp pentru a deveni și pentru a fi înțelese și astfel gustate. Aerul dintrun anumit context se schimbă în măsura în care se îndeplinesc anumite condiții prin care se îndepărtează sau se purifică elemente definitorii ale locului de respirat. Iar soluția principală se prea poate să nu fie importarea de aer aparent nou. „Întreaga lume e un sat universal”, spune un proverb italian. Înțelepciunea acestei zicale constă tocmai în capacitatea de a înțelege că fiecare popor și națiune au lipsurile lor, care fac parte din natura umană, motiv pentru care este de prisos nemulțumirea pentru lucruri concrete ale vieții de natură socială, politică, economică, sanitară, religioasă, deoarece aceste lucruri apar în oricare parte a lumii din simplul motiv că sunt parte a naturii umane înclinate spre dezordine cu semne clare de bine.

De la Avram la Isus, de la poporul purificat prin deșert la parcursul sufletului prin tainicele și învolburatele valuri ale trăirii, Biblia abundă în exemple de plecări înspre întoarcere, arătând fundamental rostul și rolul începerii unui pelerinaj cu valențe interioare. E de revăzut aspectul care stă la baza emigrației, și anume triada plecare – îmbogățire – revenire.

Plecarea denotă voință de altceva, de altundeva, îmbogățirea înseamnă găsirea de sine în acest periplu al formării, care este viața și, în fine, revenirea după găsirea comorii pâlpâinde tocmai în locul plecării. Un cerc ce închide spre a deschide o axă de iluminare. Este, în definitiv, parcursul întortocheat al Fiului Risipitor din evanghelistul Luca, fiu cu dor de plecare, de emigrare, cu avânt de libertate, cu dorință de autonomie, de mai bine, de acumulare social-economică. Se cunoaște proverbiala risipire, în special de sine, a Fiului, întoarcerea și găsirea comorii în împărtășirea cu rădăcinile sale, în contact cu sursa și izvorul, care sunt predecesorii. Comoara se afla tocmai în locul din care a plecat, în brațele deschise ale tatălui, în haina de sărbătoare, în inelul pus pe deget, în sandalele din picioare și în învăluirea de mirosul vițelului ce îmbie la voie bună. Pildă ce vorbește mai ales astăzi milioanelor de oameni

agora

27

care emigrează înspre-un-mereu-altceva. Știut fapt, tihna cu sinele nu o dă exteriorul, ci, iată, pilduind Luca, interiorul.

O scriere ușor contemporană, poate zugrăvită în tâlc mai la îndemână, este cea a scriitorului brazilian Paulo Coehlo din Alchimistul. Santiago, personajul principal al romanului, într-un vis în două nopți la rând, visează că va găsi o comoară lângă piramidele din deșertul egiptean. Oier la bază, își vinde avuția și pornește în căutarea comorii întrezărite în vis, cu dorință de căpătuire și de mai mare îmbogățire. Emigrează, se poate spune, lăsându-și o parte din avut în grija altora, iar o alta o vinde pentru cele necesare călătoriei.

Lasă imediatul și liniștea colibei sale și se duce spre deșertul vieții sale. Înainte de a face analize majore și judecăți asupra faptului, e de precizat că fiecare etapă a călătoriei lui Santiago are importanța ei fundamentală: decizia plecării cu toate neajunsurile și temerile sale, călătoria în sine cu peripețiile sale și conștientizarea comorii – prin întoarcerea în locul de origine –, găsită tocmai sub casa lui părăsită, toate întâmplate și înfăptuite înspre devenirea sa. Așa cum intuiește autorul: „Când avem în faţa ochilor nişte mari comori, nu ne dăm seama niciodată. Fiindcă oamenii nu cred în comori”. Întocmai, nu se prea crede în comori de aproape, ci mai abitir în vise de departe.

Comoara e tocmai timpul actual trăit în pământul în care cineva a fost așezat să viețuiască, în istoria în care a fost chemat să o continue, în limba și cultura proprie de îmbogățit printr-o respirație universală. Or după spusa unui poet contemporan, nimic nu poate înlocui privirea unei ființe de aceeași trăire și istorie comună, acea respirație a ochilor în simțire comunitară: „Dimineața înghite o noapte/ și se trezește/ mai dârză/ cu dor de lumină/ cu dor de grinda aburindă/ de la pâinea cea de toate zilele/ ce adie pe chipuri/ ca prima respirație/ de pe buzele unui nou-născut//.

Plecările, prin urmare, au inteligența lor și sunt practicate deseori înspre o creștere și o îmbogățire. Miza rămâne în principal cea intelectuală și spirituală. În schimb, revenirile au înțelepciunea lor, deoarece chemarea este tocmai de a face saltul înspre o prefacere a spiritului din care s-a plecat, înspre o emigrare în interior pentru a găsi comoara adevărată de împărtășit.

Pr. dr. George Marius Nicoară

28

prezentare de carte

Lumina Credinței

Printre oamenii Blajului Se împlinesc anul acesta 310 ani de când Biserica Română Unită cu Roma GrecoCatolică, prinde viață cu adevărat, după multe frământări și căutări spirituale, fapt care m-a determinat să mă opresc la cartea lui Ion Brad, Printre oamenii Blajului, apărută în 2006 la Editura Buna Vestire din Blaj.

Voluminoasa lucrare (de aproape 600 de pagini în care este inserată o mică cronică în imaginii) își propune o reînviere a micului orășel, deosebit prin aerul său aristocrat și liniștit, care fascinează prin istoria sa și a oamenilor locului.

Cartea cunoscutului prozator pornit din satul Pănade (în care s-a născut Timotei Cipariu) aduce în fața cititorului portrete din negura timpului sau mai apropiate de zilele noastre, menite a releva dârzenia și credința. Găsim aici nume precum cel al lui Corneliu Coposu, fost elev al Blajului, scrisoarea de felicitare a Preafericitului Lucian Mureșan adresată regretatului Episcop al Maramureșului, Ioan Șișeștean, pentru inițiativa de a organiza „Pelerinajul la Cimitirul Săracilor din Sighet”.

Preafericirii Sale îi dedică, de altfel, multe rânduri ce conțin date autobiografice cu reală valoare documentară ce definesc parcursul unui cleric greco-catolic în comunism și apoi greaua muncă de reorganizare a Bisericii.

Printre multele file ce alcătuiesc un puzzle fascinant, găsim informații prețioase precum cele care se referă la faptul că Preasfințitul Episcop Greco-Catolic de Oradea Virgil Bercea a sprijinit retipărirea primei Biblii de la Blaj, tradusă din latină de Petru Pavel Aron, în jurul anului 1760 și a însoțit personal sicriul de stejar învelit în tricolorul național în care se aflau osemintele lui Inocențiu Micu-Klein (mort la 22 septembrie 1768 la Roma) pentru a fi reînhumat, la 19 octombrie 1997, la Blaj, în catedrala Sfânta Treime pe care a ctitorit-o.

Elev al Blajului și al Cardinalului Alexandru Todea, ambasador în Grecia și director al Teatrului „Constantin Nottara”, Ion Brad reînvie spiritul Blajului disecând, cu scrupulozitate, atmosfera generală din comunism remarcând efortul unor exponenți ai Blajului de a nu capitula în fața tăvălugului istoriei. Găsim astfel schimbul de scrisori dintre autor și Cardinalul Alexandru Todea privind starea Bisericii noastre în acei

ani de dictatură. Emoționante sunt și rândurile dedicate lui Ștefan Manciulea evocat de scriitor și în romanul său Proces în recurs. „Preot cu fire aspră de călugăr” nu a capitulat niciodată, meritoriu fiind efortul de a reorganiza Biblioteca Documentară Timotei Cipariu, de unde, din păcate a fost eliminat, la un moment dat (totuși Biblioteca a intrat pe mâini bune, fiind bine cârmuită, la un moment dat, de Monica Anton). Autor al cărții Aici e pământul sfânt al Blajului, renumitul geograf și-a susținut teza de doctorat în 1936 cu titlul Câmpia Tisei, avându-l conducător științific pe Simion Mehedinți. A obținut titlul de doctor în geografie cu mențiunea „Summa cum laude”. În cei 90 de ani de viață, a îndurat cu stoicism persecuția până în anii `70 ai secolului trecut, când s-a produs o mică deschidere ideologică și culturală. Ion Brad redă o scrisoare din 27 mai 1971, primită de la Ștefan Manciulea, care dezvăluie abnegația de a duce mai departe spiritul Blajului: „Iubite domnule Brad, Mă gândesc de atâtea ori cât n-aș da să ne putem întâlni să schimbăm măcar câteva ceasuri-idei și planuri cari pe amândoi ne leagă și frământă în legătură cu reactualizarea trecutului istoric, cultural, național și economic al Blajului... Dar... bătrânețile și atâtea alte metehne și mizerii, pe mine mă țin aici legat cu zece funii, iar pe d-ta atâtea alte probleme de un alt ordin statal te opresc să faci răgazul de drum măcar de o zi, abătându-te pe la Pănade...

Nu-mi rămâne alt mod deci de a te vesti din când în când printr-un răvaș despre visurile care mă frământă izvorâte din dorința de a vedea cât mai în grabă organizată și inaugurată viitoarea „Bibliotecă documentară”. Multe aș vrea săți împărtășesc, dar ele nu pot fi în întregime așternute pe hârtie, mă mărginesc a le înșira doar în câteva linii mari”1.

Poetului Radu Brateș, născut în 1912 (pe numele său real Gheorghe I. Biriș) îi este, de asemenea, dedicat un capitol scris cu considerația adecvată a unui discipol față de mentorul său (fusese profesorul de română al autorului, la Blaj). Pe lângă activitatea de poet, a avut un rol meritoriu în cultura locului și în cea națională prin lucrările: Aspecte din viața Blajului apărută la tipografia Seminarului, în 1942 și Oameni din Ardeal publicată în 1972 la Editura Minerva din București. Iată, în câteva rânduri, mărturisirea lui

Lumina Credinței Ion Brad privitoare la atmosfera socio-politică și culturală a acelor vremuri: „... Aurel Martin, critic și istoric literar pe atunci notoriu și activ, conducea și editura Minerva dedicată mai ales scriitorilor clasici și „reconsiderării” acestora. Se afla și ea, ca toate editurile și revistele culturale, sub unda de șoc a nefericitelor „teze din aprilie”, 1971, care îngustau câmpul de înțelegere și interpretare a scriitorilor, mai ales a celor din trecut și mai cu seamă a celor la care colaborase cândva, ca și Radu Brateș, la revista ortodoxistă „Gândirea” a lui Nichifor Crainic și la alte reviste sever criticate de către chiar unii redactori ai editurii Minerva. Așa că intervenția mea pe lângă Aurel Martin, Teodor Vârgolici și Zigu Ornea era mai întâi pentru apariția volumului Oameni din Ardeal, pe foaia de titlu a căreia aveam să primesc următoarea dedicație: „Poetului și prietenului Ion Brad căruia îi datorez apariția acestei cărți-omagiu pentru dragostea pe care o poartă Ardealului și oamenilor lui, 29 mai 1973, Radu Brateș”2. În corespondența celor doi găsim deseori momente de amărăciune vizavi de situația României din acei ani. Capitolul mai conține și câteva comentarii acide ale blândului Ion Brad la adresa câtorva nume din viața noastră politică postdecembristă, divagații aflate, de altfel, pe tot parcursul volumului, ele fiind o mărturie a unei judecăți clare și nepărtinitoare al unui status quo românesc.

Pagini sensibile și evlavioase mai sunt dedicate și celorlalți foști dascăli: profesorii de istorie dr. Coriolan Suciu, Semproniu Mihali, Teodor Seiceanu, precum și profesorului de sport Victor Crețu, căruia i-a datorat prima excursie în Munții Apuseni.

Referirile despre filosoful și preotul grecocatolic Ioan Miclea, ale cărui lucrări sunt enumerate chiar la începutul evocării sale, scot la iveală un spirit profund evlavios și cu o înclinație specială de a pătrunde în sufletele oamenilor. Personalitate puternică și cu har pedagogic, a lăsat o puternică amprentă în inima discipolului său, care îl evocă cu multă căldură pentru multiplele sale calități intelectuale, despre felul în care și-a educat copiii: „Hirotonit preot în 1929, anul nașterii mele, Ioan Miclea a sosit la Blaj de la Târgu-Mureș, unde predase religia, româna și latina, în toamna lui 1940, după Dictatul de la Viena, împreună cu soția și cu cei trei copii: Dorin, Felician (care a fost, la un moment dat, șeful Grădinii Botanice din ClujNapoca) și Adela. Așa l-am văzut mai întâi, printre dascălii mei încă necunoscuți de la liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, un bărbat înalt, subțire, cu fața bălană și ochii vioi, un preot tânăr cu părul cărunt și început de calviție, care anunța larga lui frunte socratică de mai târziu. În anul școlar 1941/1942, a trecut la liceul de fete „Sfânta Ecaterina” de

prezentare de carte

29

la „Institutul Recunoștinței”, umăr la umăr cu părintele Alexandru Todea, amândoi iubiți și adorați de lumea noastră școlară... îl întâlneam zilnic în curtea liceului pe fiul său Dorin, cu un an mai mic decât mine, un băiat vesel, inteligent, cu medie mare la sfârșitul anului școlar, simpatic și prin faptul că nouă, copiilor de țărani, nu ne arăta acele aere de domnișor, pe care le mai afișau unele odrasle de profesori și feluriți funcționari ai orașelor și satelor ardelenești”3. Bun prieten cu Jacques Maritain, filozof catolic francez, discipolul lui Lucian Blaga, părintele Ioan Miclea (1902-1982) a rămas nu doar în istoria Blajului, ci și a țării, prin articolele și cărțile publicate, credința și tăria de caracter fiindu-i de un real folos în zbuciumata perioadă postbelică.

Cel care s-a ocupat temeinic de restituirea filozofului este preotul profesor Ioan Mitrofan (născut în 12 martie 1949 în satul Oiejdea, Alba). Preot greco-catolic hirotonit în secret în anii persecuției comuniste (la 10 iunie 1979 de către IPS Alexandru Todea), după ce, în 1971, obținuse licenţa la Academia de Studii Economice, până în 1989, a dus, ca mulţi alţi preoţi, o viaţă religioasă clandestină, paralelă cu obligațiile de serviciu ce îi asigurau traiul zilnic necesar. După schimbările politice din România a fost trimis la Roma, unde a obţinut, în 1995, un doctorat strălucit. Pragmatismul economistului, precum și înclinația spre munca de cercetare, au făcut ca vrednicul părinte să poată restitui mari valori din istoria Blajului. Îngrijind, printre altele, împreună cu criticul literar Ion Buzași, volumul semnat de Ștefan Manciulea Aici e pământul sfânt al Blajului, mărturisea: „Reconstituim, rememorăm, ne încălzim la gloria Blajului de altădată nu întotdeauna ca vrednici moștenitori a ceea ce a zămislit acesta. Podul peste timp pretinde o ingenioasă inginerie istorică, loială spiritului Blajului. Storcând prea mult din trunchiul falnic al arborelui, vâscul riscă la un moment dat să nu mai primească seva arborelui falnic secătuit atâta vreme. Redarea chipului de odinioară a Blajului impune o lucrare migăloasă de restaurator, pe care nu poate să o facă oricine. Poate doar omul plin de har şi de nețărmurită dragoste de adevăr”4.

Ghidat după aceleași principii călăuzitoare, Ion Brad adună între filele cărţii sale nume alese cu grijă, precum cel al pictorului Iuliu Moga, preot greco-catolic care, după desființarea Bisericii Greco-Catolice, a trăit prin pictură, fără însă a frecventa mult zgomotoasele vernisaje şi cercuri artistice. Autorul, în periplul său blăjean, se opreşte cu delicateţe şi asupra a două nume de rapsozi populari, care, în ciuda bolilor de care erau acaparați, au strălucit în arta lor: Nicodim Ganea şi Ion Blăjan.

30

Lumina Credinței

prezentare de carte

Îmbinând viaţa sacerdotală cu cea de veritabil dascăl şi scriitor, părintele călugăr asumpţionist Bernard Ştef s-a născut în 22 octombrie 1922, în Lăscud, judeţul Mureş. A urmat ciclul gimnazial şi liceal la Târnăveni, după care a decis să se dedice vieţii călugărești din 1934. Din 1938 până în 1941 a stat în Franța, după care s-a întors în Bucureşti şi de acolo la Beiuş. Urgia abătută asupra Bisericii noastre l-a târât în temnițele comuniste, dar nu a capitulat nici fizic, nici moral, retrăgându-se, după eliberare, în satul natal unde şi-a urmat vocaţia pedagogică pe lângă cea de catehizare clandestină a copiilor. În 1978, a devenit responsabil regional al Fraților Asumpţionişti din România, ocupându-se de consacrarea călugărilor. După 1990, vremurile îl împing spre Blaj, unde viaţa călugărilor asumpţionişti de la „Casa Domnului” palpită din nou în libertate. Până la moartea sa, în 2010, a lucrat cu abnegaţie nu doar cu semenii săi, ci a făcut și o intensă muncă de cercetare concretizată în lucrări definitorii pentru istoria Bisericii Greco-Catolice dintre care amintesc monografia despre sfântul Augustin, Vie împărăţia Ta (o istorie a călugărilor asumpţionişti din România) şi Pelerinajul la Fecioara Săracilor din Cărbunari – Blaj.

Vădind o mare dragoste de oameni, Ion Brad și-a așternut gândurile în grandioasa-i carte cu meticulozitate și cu grija de a nu lăsa niciun nume important pe dinafară. Găsim, așadar, detalii despre activitatea unor nume contemporane sonore care duc mai departe spiritul Blajului: profesoara și romanciera Elena Moldovan, scriitorul și editorul Ion Moldovan (n.1957) și profesorul și criticul literar Ion Buzași (n.1943). Acestuia din urmă îi dedică unele pagini ce reflectă abnegația (să nu uităm că acest vajnic fiu de învățători dintr-un sat ardelean, a scos la lumină, chiar în comunism, cât s-a putut, valoarea lui Timotei Cipariu și Andrei Mureșanu) și curajul de a restitui date despre exponenții unui cult vitregit de soartă.

Pline de căldură și avânt patriotic sunt paginile dedicate ASTREI blăjene. Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român a fost înființată la Sibiu în 1861, avându-i în frunte ca președinte pe prelatul ortodox Andrei Șaguna, vicepreședinte Timotei Cipariu și secretarul George Bariț, greco-catolici. Având rolul vital în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania, asociația a luptat pentru propășirea națională, cât a fost posibil până în 1948, când a fost desființată cu furia caracteristică neaveniților în domeniul cultural.

De abia după 1960, a reînceput să prindă viață, timid, ca după 1990 să recunoască avântul de odinioară. Despre acest ultim moment din viața ASTREI, autorul declară cu sinceră emoție: „Da! Simt și eu nevoia să declar și să repet mereu

că trebuie să iubim, să admirăm și să susținem ASTRA noastră, cu credința nestrămutată a celor de la începuturile ei. Prin asemenea sentimente ne confirmăm atașamentul firesc față de limbă, de neam, de unitatea națională. Dacă ne uităm bine pe harta spirituală a țării, putem observa că toate drumurile ASTREI, pornind de la Sibiu au trecut întotdeauna și mai trec prin Blaj, ca să ajungă la Alba Iulia, cea reală, cea simbolică”5.

Urmărind pas cu pas multe destine, autorul se oprește și asupra propriei familii, paginile respective fiind o adevărată frescă socială ce cuprinde falii mari de timp pornite de la începutul secolului al XIX-lea și care ajung până la România postdecembristă. În ele palpită spiritul Blajului, pe care autorul l-a iubit din toată inima, încercând, atât în perioada comunistă, cât și după, atât cât i s-a permis, să lupte împotriva degradării unor clădiri importante și să fie puse adecvat plăci memoriale.

Iubind locurile natale cu nesaț, autorul elaborează un capitolul în care sunt evocate câteva destine al căror nume de familii sunt derivate de la denumirea orașului.

Scrisă cu curaj de un fost nomenclaturist (cum l-au perceput mulți după 1990), care se pare că a știut să se balanseze cu grație între ceea ce îi dicta funcția și sufletul, cartea este impresionantă prin obiectivitatea abordărilor și prin punerea, unul lângă altul, a multor nume din sfere diferite, dar care au avut tangență cu Blajul sau lumea cărților. Odată parcurs volumul (ce se deschide cu evocarea cardinalului Alexandru Todea și se închide cu evocarea cardinalului Lucian Mureșan) și înțelegând spiritul justițiar al autorului, nu ne miră că politicianul Ștefan Andrei, cunoscut bibliofil, este amintit, precum poeții Nicolae Labiș și Ion Horea, romancierul Dinu Săraru, profesorul Vasile Frățilă, care a obținut o teză de doctorat cu lucrarea Graiul de pe valea inferioară a Târnavelor sau bibliotecarii și bibliofilii Ion Bianu și nepotul său Nicolae Comșa.

Lectura cărții, poate greoaie la prima vedere din cauza aglomerării informațiilor la care se face referire, este totuși agreabilă datorită fluxului narativ simplu și detaliat, diversele pasaje de corespondență întregind un tot unitar despre un loc fascinant al României, care se cere a fi redescoperit mereu cu evlavie și unde putem observa o adevărată rezistență prin credință și cultură.

Antoaneta Turda Brad, I., Printre oamenii Blajului, Editura Buna Vestire, Blaj, 2006, p. 76.

2 Idem, p. 97.

3 Idem, p. 131.

4 Idem., p. 544-545.

5 Idem., p. 412.

1

Lumina Credinței

prezentare de carte

31

Parohia greco-catolică „Nașterea Maicii Domnului” Moișeni Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos, Dumnezeul nostru. Și dezlegând blestemul a dat binecuvântare și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.

Peregrinajul nostru prin parohii se îndreaptă azi spre localitatea Moișeni, comuna Certeze din județul Satu Mare, localitate atestată documentar în secolul al XVIII-lea. Din Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române de Maramureș pe anul 1932 aflăm că biserica din localitate cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” a fost construită în anul 1858. Pentru construirea ei, sătenii au transportat din valea „râului Rău” bolovanii de piatră, ducându-i aproape doi kilometri până pe „Dâmbul bisericii”.

Edificiul poartă caracteristicile stilului baroc, atât de frecvent întâlnit în Ţara Oaşului.

Iniţial biserica a avut numai naos şi altar, fără pronaos, iconostas şi turn. Între anii 1934–1937, sub păstorirea părintelui Andreiu Berinde a fost ridicat turnul şi montat iconostasul.

Tâmpla iconostasului este sculptată în lemn de stejar, cu motive decorative inspirate din arta populară a meşterilor locali. În anul 1941, cu ocazia recensământului general al României, în Moișeni se declarau 873 greco-catolici, cinci romano-catolici, un ortodox și șase evrei.

Decretul 358/1948, prin care Biserica Greco-Catolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu, a făcut ca atât Biserica, cât și bunurile, pe care parohia le avea, să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române.

La data de 20 octombrie 1948, Serviciul de Securitate al județului Satu Mare, trimite un

(Troparul Nașterii Maicii Domnului)

raport cu preoții care au refuzat semnarea trecerii la Biserica Ortodoxă. Printre preoții menționați în acest raport îl întâlnim și pe părintele Sever Paul, paroh în Moișeni1. În luna decembrie a aceluiași an, miliția și securitatea au întreprins arestarea călugărilor de la mănăstirea din Bixad. Cu ajutorul credincioșilor din Bixad și din satele învecinate, o parte a călugărilor au reușit să scape și au fost duși

32

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

în pădurea Hutei, în locul numit Tripșor, unde timp de doi ani au fost ajutați cu hrană și cele necesare de credincioșii greco-catolici din zona Oaș, în special de cei din Moișeni.

La plecarea lor din mănăstire, călugării au luat cu ei Icoana Făcătoare de Minuni, precum și multe cărți de rugăciune, pe care le-au așezat în lăzi de lemn, iar mai apoi le-au îngropat în pământ în șura lui Oros Dumitru, din localitatea Moișeni. Acolo a stat icoana până ce apele s-au mai liniştit. Când vitregia vremurilor a permis, pentru a feri icoana de deteriorare, părintele Gheorghe Marina a dezgropat icoana şi a trimis-o la Cluj, în comunitatea călugărilor basilieni. Deoarece ordinul Sfântului Vasile era în clandestinitate în acea perioadă, la fel ca întreaga Biserică Greco-Catolică, de teamă ca icoana să nu le fie confiscată, părintele ieromonah Silviu Prunduş, a încredinţat icoana spre păstrare, în bună credinţă, arhiepiscopului ortodox al Clujului, Teofil Herineanu, care a promis că o va restaura. Acesta, însă, a păstrat icoana într-o cameră încălzită cu gaz metan în sobă de teracotă peste iarnă, fapt care a accentuat deteriorarea icoanei. Văzând acestea, părintele Prunduş a luat icoana de acolo şi au păstrat-o la sine împreună cu călugării basilieni. În anii de după 1989, icoana a fost conservată şi restaurată la Bucureşti. Această icoană originală a istoricei mănăstiri a Bixadului a fost adusă la mănăstirea călugărilor basilieni din Prilog și expusă spre venerare din nou, după 67 de ani, începând din 29 iunie 2015, în sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel2 .

Deoarece mănăstirea din Bixad era închisă, credincioşii greco-catolici din zona Oaș veneau la biserică în satul Moişeni, unde până în anul 1950, părintele Sever celebra sfinte liturghii și întărea poporul în credință prin predicile sale. În anul 1950, părintele Sever Paul a fost arestat, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare.

Este eliberat din închisoare în anul 1954 și trimis în domiciliu obligatoriu la Fundulea, până în 19643. După anul 1965, superiorul mănăstirii din Bixad, părintele basilian Gheorghe Marina venea în satul Moişeni, unde în locuința lui Oros Dumitru, oficia sfinte liturghii, boteze şi cununii. După moartea părintelui Gheorghe Marina, ca superior al călugărilor a rămas părintele Leon Bob.

După revoluția din 1989, părintele Leon Bob şi părintele Sever Paul au sprijinit credincioşii din Moişeni în acţiunea de reînfiinţare a parohiei greco-catolice. La început slujbele se ţineau în locuinţele cetăţenilor Moiş Grigore, văd. Moiş Maria și Ciorbă Petre.

Fiindcă părintele Leon Bob a fost solicitat să înfiinţeze parohia din Prilog, în Moişeni a venit părintele Ioan Zbona. Nevoia unui lăcaș de cult pentru comunitatea greco-catolică din Moișeni era una mare, astfel că familiile Oros Dumitru, împreună cu Ana și Vasile Moiș, au donat o parte din terenul grădinilor lor în vederea construirii unei capele. Lucrările de construcție a capelei au început în data de 15 noiembrie 1994. Capela a fost sfințită în data de 18 decembrie 1994, prilej cu care a fost instalat primul paroh al acestei comunități, în persoana părintelui Romulus Pop. În anul 2004, s-a obținut locul pentru construirea bisericii parohiale, teren ce a fost donat de primul curator Mare Dumitru. Tot în acest an vor începe lucrările la noua biserica din Moișeni. Temelia bisericii a fost pusă de către părintele Romulus Pop. În data de 1 august 2008, comunitatea greco-catolică din Moișeni îl va primi ca paroh pe părintele Vasile Mândruț, care va continua și finaliza lucrările la biserică.

Noua biserică parohială a fost sfințită în data de 5 august 2012. Rânduiala sfinţirii a fost săvârşită de către Preasfinţia Sa Vasile, Episcop de Maramureş, alături de protopopul de Ţara Oaşului, părintele Iacob Feier, şi de protopopul de Sighet, părintele Vasile Iusco, împreună cu un sobor de preoţi din protopopiat. Ridicată în cinstea Naşterii Maicii Domnului, biserica adăposteşte în sfânta masă a altarului moaştele Sfântului Francisc de Sales (+ 1622) şi a Sfintei Ioana Francisca de Chantal (+ 1661).

Pr. Vasile Daniel Pop

ACNSAS, Dosar 001222, Vol. 2, Adrese – Rapoarte cu privire la Greco-Catolici din 1943–1945–1946–1947– 1948, fila 185.

2 http://www.e-communio.ro/stire3014-icoanaadevarata-a-maicii-domnului-de-la-bixad-va-fi-adoratala-la-prilog 3

http://inst-idst.ro/ro/idst/mecanisme-represive/ partea-ii-literele-m-p/p/pagina22 1

Album omagial „Episcop Dr. Alexandru Rusu” Martir al Bisericii și erou al neamului românesc, Fericitul Alexandru Rusu a fost beatificat, alături de ceilalți șase episcopi martiri ai Bisericii Române Unite – pe data de 2 iunie 2019, la Blaj, de către Papa Francisc.

În amintirea primului episcop al Eparhiei de Maramureș, Episcopia Greco-Catolică de Maramureș a publicat un album ce îi prezintă viața, activitatea pastorală și perioada martiriului. Albumul poate fi achiziționat de la contabilitatea Episcopiei, str. Vasile Lucaciu 50, Baia Mare.

Fericite Alexandru Rusu, roagă-te pentru noi!

Episcopia Română Unit ă cu Roma, Greco-Cat olică de Maramureș

Episcopia Română t ăt ă cucu Roma, Episcopia RomânăUni Uni Roma, Greco-Ca t olică t olicădedeMaramureș Maramureș Greco-Ca

Episcop Dr. Alexandru Rusu

Episcop Dr. Alexandru Rusu Martir al Bisericii și Erou al Neamului Românesc

Ziua vieții consacrate, Baia Mare – 2 februarie 2020

Preţ 5 RON

Ziua bolnavului, Baia Mare – 11 februarie 2020

Binecuvântarea Urbi et Orbi, Piața Sfântul Petru, Roma – 27 martie 2020