Lumina credintei 2/2017

Preţ 5 RON

Lumina credinței Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VII, nr. 2/2017

„Sfânta tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii”

(Conciliul Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină DEI VERBUM, 10)

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma,

SUMAR:

Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare

Editorial.................................................................................................................................. 1 Să ne rugăm pentru înmulțirea roadelor – rânduiala ieșirii la țarină................. 2 - 3 V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă păcălească.................... 4 - 5 Biblia, o carte a Bisericii................................................................................................ 6 - 7 Caravaggio și ieșirea din „naufragiul existenței”................................................... 8 - 11 Simbolurile Sfântului Petru și Pavel în icoanele bizantine................................ 11 - 14 Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Magisteriul Bisericii................................... 15 - 16 Predicarea cuvântului lui Dumnezeu în sinoadele provinciale........................ 17 - 19 Alternative și doleanțe privind viața conjugală.................................................... 20 - 21 Fatima - între istorie și apariție............................................................................... 22 - 24 Religiile Orientale II - Hinduismul...................................................................... 25 - 26 Două lumini spre aceeași Lumină................................................................................... 27 Parohia ucrainiană „Adormirea Maicii Domnului” din Coștiui..................... 28 - 29 Textul biblic este întotdeauna viu, dinamic, proaspăt..., tânăr................................. 30 Fiicele Sfântului Paul (Surorile Pauline)............................................................... 31 - 32 Simpozion și expoziție de documente pe tema Comuniune Eclezială Știri din Eparhia de Maramureș...................................................................................... 33 Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Diac. Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. Florin Fodoruț

Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Bela Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Ioan Balea

Pr. Emil-Marian Ember

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. dr. George Nicoară

Pr. Vasile Daniel Pop

Drd. Marian Susa

IMAGINE COPERTĂ: Cathedra Petri, Bazilica Sfântu Petru, Vatican Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

Anul pastoral dedicat Sfintei Scripturi, pe care eparhia noastră îl parcurge, a ajuns la jumătatea timpului calendaristic dedicat reamintirii precedenței esențialului în viața noastră de credință: Cuvântul lui Dumnezeu.

Timpul pe care îl parcurgem ne conduce nu doar cronologic înainte, ci și existențial, înspre interiorizare, aprofundare, înțelegere. Cine se apropie cu credință de Sfânta Scriptură prin lectură, meditație și rugăciune, descoperă în inima sa puterea revelatoare a Cuvântului veșnic și pururea Viu, în dialogul continuu al sufletului cu Dumnezeu. Timpul dedicat lecturii personale a textului sacru rămâne la alegerea fiecăruia, bine știind că ritmul alert al vieții cotidiene nu favorizează momentele de liniște atât de necesare interiorizării și dialogului intim cu Domnul. Tocmai dedicarea unui timp anume lecturii și rugăciunii favorizează dispoziția interiorizării și creează ambientul liniștii sufletești, predispunând la simțirea gustului suav al vieții și a darului ei.

Pentru o confirmare pozitivă a parcursului vieții noastre, avem întotdeauna nevoie să pornim de la esențial și să ne întoarcem mereu la centrul valorilor care ne călăuzesc și ne hrănesc. Asemenea cercurilor concentrice care au tendința de a se extinde, fără a pierde legătura cu punctul central care le-a generat, tot astfel poate fi asemănată viața creștinului care trăiește în lume cu tot ceea ce ea cuprinde: valori diferite, grade diferențiate de înțelegere, exercitarea variată a libertății personale, nevoi reale sau închipuite, etc. În centrul vieții creștinului stă legătura vie cu Hristos, Calea, Adevărul și Viața. Această legătură profundă mereu conștientizată, devine sursa întregului sistem de valori a persoanei și se constituie în izvor de acțiune morală care dă valoare ființei umane.

Aș exemplifica cele spuse până acum, pentru a le scoate din sfera teoreticului și a le aduce mai aproape de exercițiul practic al meditării Scripturii, cu textul Evangheliei

editorial

1

de la Marcu 3,13-19, unde ne este relatată chemarea și misiunea apostolilor. Isus s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei pe care i-a voit, a rânduit doisprezece apostoli: ca să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască și să aibă putere să vindece bolile și să alunge demonii. Cei chemați de Isus, începând de la primii apostoli după numărul celor 12 triburi ale vechiului Israel și până la toți cei botezați care răspund chemării lor, au ca prioritate constitutivă a ființei lor de a sta, sau de a fi cu Isus, apoi de a fi trimiși să vestească, având putere asupra răului. Avem așadar trei dimensiuni constitutive ale statutului nostru creștin: prima și prioritară: de a fi cu Isus, sau a sta cu El; a două și consecutivă: de a merge înspre semeni ca vestitori de bine și a treia concluzivă: de a combate răul cu puterea primită de Sus, grație discernământului sănătos izvorât din comuniunea harică.

Această chemare, vocație, nevoie de a fi cu El necesită o ulterioară aprofundare din partea fiecăruia, pentru ca persoana să devină ea însăși, bine știind că omul se descoperă și se cunoaște tot mai mult pe sine în măsura apropierii și unirii sale cu Hristos. Tendința firii omenești prin materialitatea trupului merge înspre exteriorizare, îndepărtare, multiplicitate și risipire, iar prin nevoia sufletului, înspre interiorizare, armonizare și unitate. Fără comuniune personală cu Domnul, fără acel timp privilegiat și constant acordat rugăciunii și conștientizării prezenței Lui, cu anevoie dacă nu imposibil este pentru om să rămână statornic valorilor sale și în același timp pozitivității devenirii sale. În această prioritate de a fi cu Isus, își găsește loc timpul acordat lecturării și meditării Scripturii, ca întâlnire și dialog viu cu Cel pururea Viu, Cuvântul vieții prin care am venit la ființă din neființă, pentru că în El trăim și ne mișcăm și suntem (...) căci al Lui neam suntem (Fapte 17,28). †Vasile

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Să ne rugăm pentru înmulțirea roadelor – rânduiala ieșirii la țarină În Sărbătoarea Rusaliilor, prin coborârea şi lucrarea Spiritului Sfânt – „Dumnezeu şi îndumnezeitor”1, în Biserică se manifestă plinătatea darurilor lui Dumnezeu, credință exprimată în comunitățile parohiale prin ceremonialul ieșirii la țarină, ritual care ne provoacă, atât la nivel comunitar cât și personal, să medităm asupra rodniciei noastre spirituale și să-L privim în toate pe Bunul Dumnezeu ca izvor desăvârșit al darului…

Într-un lan de grâu, aproape toate spicele stăteau aplecate spre pământ. Doar câteva aveau tulpina foarte dreaptă şi fixau cu trufie cerul, trecătorii şi pe suratele lor. „- Noi suntem cele mai bune“, spuneau ele. „Nu trăim cu capul plecat ca niște sclave. Se poate spune, pe drept cuvânt, că dominăm evenimentele şi situaţia!”

Dar vântul, care cunoaşte viaţa mai bine ca oricine, a şuierat atunci zeflemitor: „- Staţi drepte, sigur... Pentru că sunteţi goale!”...2 Împreună cu rodnicia în virtuți, Biserica

ne cheamă, cu această ocazie, să invocăm binecuvântarea Domnului și asupra roadelor pământului, cerând pâinea cea de toate zilele prin săvârșirea procesiunii la țarină și binecuvântarea lanurilor de grâu. Această rânduială, deşi se practică din cele mai vechi timpuri în toate parohiile din Ardeal – lipseşte din cărţile de cult, fiind amintită însă de părinţii bazilieni în îndreptarele tipiconale dinainte de 19483 și explicată de părintele Tit Bud în cele două cărți de Tipic bisericesc4 ce îi sunt atribuite.

Oficiul debutează la finalul Sfintei Liturghii

din Duminica Rusaliilor când, în biserică, înaintea Ușilor Împărătești, preotul binecuvântează, se cântă Împărate ceresc şi se rostesc rugăciunile începătoare. Cantorii continuă să intoneze, pe parcursul procesiunii, cântările de la Sfinţirea mică a apei şi mulțimea credincioșilor se îndreaptă spre țarină, purtând Sfânta Cruce şi praporii de sărbătoare: „Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge şi ziua şi noaptea.”5 Cuvântul Scripturii îmbinat cu frumoasa tradiție ne prezintă aici icoana vie a

Lumina Credinței Bisericii din toate timpurile, noul popor ales al lui Dumnezeu care parcurge drumul vieţii condus de mâna protectoare a Domnului, aşa cum a fost călăuzit şi apărat poporul evreu călător spre Ţara Făgăduinţei.

Lângă crucea de la capătul holdelor, locul unde este pregătită masa pentru oficiu, procesiunea se opreşte şi se continuă ritualul Sfinţirii apei de la lectura Apostolului. Urmează citirea evangheliilor, preotul şi credincioşii orientându-se în acest timp, pe rând, spre cele patru puncte cardinale, gest care simbolizează răspândirea seminței Cuvântului lui Dumnezeu în lumea întreagă, precum scrie psalmistul: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor.”6 Din Sfânta Evanghelie se citesc patru pericope – de la fiecare evanghelist câte un fragment în care ni se vorbește despre seceriş şi recoltă – lecturi în care identificăm îndemnul insistent de a colabora cu darurile Spiritului Sfânt pentru a avea „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”7, iar secerişul universal să nu ne surprindă nepregătiţi.

Astfel, cu faţa spre răsărit, preotul citeşte prima Evanghelie, de la Ioan8, din Duminica a 5-a după Paşti, începând cu versetul „oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni”, până la „voi aţi intrat în munca lor”. Apoi recită o ectenie pentru credincioşii comunității parohiale. Orientat spre miazăzi, preotul citeşte a doua Evanghelie, de la Matei9, de vineri în Săptămâna a 5-a după Rusalii. După rostirea ecteniei, se îndreaptă spre apus şi citeşte a treia Evanghelie, de la Luca10, din Duminica a 21-a după Rusalii. Apoi rosteşte ectenia și întorcându-se spre miazănoapte citeşte a patra Evanghelie, de la Marcu11, de marţi în Săptămâna a 14-a după Rusalii. După rostirea ultimei ectenii, părintele revine înaintea mesei şi spune rugăciunile pentru binecuvântarea ţarinii12 şi a grâului13 (care este de fapt o adaptare a rugăciunii de la binecuvântarea colivei, cuprinsă în Euhologhion). Apoi sfinţeşte grâul şi binecuvântează ţarina cu apă sfinţită, stropind, în cruce, spre cele patru puncte cardinale, încheind ceremonia cu sărutarea Crucii.

Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru rodnicia ogoarelor, nu trebuie să pierdem din vedere țelul spiritual al acestor binecuvântări, rodnicia sufletească la care suntem chemați, și în care putem crește doar practicând IUBIREA...

Un tată le-a lăsat moştenire celor doi fii ai săi

fragmente liturgice

3

un ogor cu grâu. Cei doi frați au împărţit în mod egal ogorul. Unul era bogat şi necăsătorit, celălalt sărac şi cu mulţi copii.

Odată, în timpul secerişului, fratele bogat se frământa în pat noaptea și-și zicea: „Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc acei snopi? Fratele meu este sărac şi are nevoie de mult grâu pentru familia sa.”

S-a ridicat, s-a dus la câmp şi, din partea sa, a luat o mulţime de spice şi le-a dus pe bucata de ogor a fratelui. În aceeaşi noapte, fratele său gândea şi el: „Fratele meu nu are nici soţie, nici copii. Singura sa bucurie este bogăţia şi eu vreau să văd că bucuria lui creşte.” A plecat la câmp şi a dus o parte din ceea ce secerase în partea de ogor ce aparţinea fratelui său.

Când s-au dus amândoi dimineața pe propriul ogor, s-au mirat când au văzut că grâul nu scăzuse. În nopţile următoare au procedat la fel. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Şi, în fiecare dimineaţă descopereau că grâul nu scădea. Însă într-o noapte cei doi fraţi s-au întâlnit la mijlocul ogorului, amândoi având braţele pline de snopi de grâu. Și-au dat seama de cele întâmplate şi, râzând, s-au îmbrăţişat.

Atunci au auzit un glas din cer: „- Acest loc, pe care s-a manifestat atâta iubire fraternă, merită să fie ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre fraţi!” Şi, într-adevăr, regele Solomon a ales acel loc pentru construirea templului.

Astăzi, regele Solomon ar reuși să găsească un loc pentru templu?...14 Pr. can. Emil GÎRBOAN Slujba plecării genunchilor, http://www.myriobiblos. gr/texts/romanian/slujba.html, accesat la 1 iunie 2017 2 După B. FERRERO, 365 de povestioare pentru suflet, Iași, 2013, p. 187 3 Îndreptar Tipiconal pe anul 1941 pentru preoţi şi cantori, Bixad, 1941, p. 51 4 T. BUD, Tipic bisericesc, Gherla, 1896, respectiv 1906 5 Ieşire 13, 21 6 Psalm 18, 4 7 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Roma-Blaj, 1996, p.

37 8 T. BUD, Tipic bisericesc, Gherla, 1906, p. 76 9 Ibidem 10 Ibidem 11 Ibidem, p. 77 12 Rugăciunea la arie, Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 217 13 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 299 14 După B. FERRERO, op.cit., p. 219 1

4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

„V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă păcălească” (1 In. 2,26) Credința are la temelie cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi (Rm. 10,17). Sfintele Scripturi sunt inspirate de Spiritul Sfânt. Noi primim Scriptura ca pe cuvântul lui Dumnezeu. După felul cum noi primim interpretările Sfintei Scripturi și de la cine le primim, se nasc crezurile noastre.

Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel își manifestă grija față de învățăturile străine care încep să fie răspândite în Biserică de falși învățători. Spune despre aceștia că nu țin seama de cuvintele sănătoase ale Domnului Hristos pe care le-a rostit pe când era pe pământ și cum se găsesc în evanghelii.

Folosindu-se de analogia cu medicina (2 Tm. 2,17), Pavel zice despre învățători falși că au boala cercetărilor fără rost, a certurilor de cuvinte, din care se naște pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele și ciocnirile de vorbe ale oamenilor stricați la minte, lipsiți de adevăr (1 Tm 6,3-5).

Adresându-se celor din Corint, apostolul Pavel îi avertizează pe creștinii de acolo în legătură cu pericolul privind cuvântul lui Dumnezeu care poate fi „stricat” sau comercializat de către falșii învățători din Biserică care veneau cu o oratorie abilă și înșelătoare ca să aducă un mesaj denaturat, care cătau profitul personal și prestigiul lor pe socoteala adevărului Evangheliei și ale sufletelor oamenilor.

Apostolul își apără calitatea lucrării de evanghelizare: Căci noi nu stricăm cuvântul lui Dumnezeu cum fac cei mai mulți; ci vorbim cu inima curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos(2 Cor. 2,17).

Din cele spuse de apostolul Pavel înțelegem că în vremea lui nu lipseau apostolii falși (cf. 2 Pt. 2,1), care stricau cuvântul lui Dumnezeu, adică făceau o lucrare ce se caracteriza prin urmărirea înțelesului propriu. Spre deosebire de aceștia, care comercializau cuvântul lui Dumnezeu el își descrie lucrarea sa prin patru sintagme semnificative.

Prima este cu „inima curată”, adică cu sinceritate și cu transparență. Lucrarea și

misiunea lui era vădită și marcată de onestitate, toate lucrurile făcându-se „la vedere”. În al doilea rând, el își prezintă slujba sa ca venind de la Dumnezeu. Apostolul Pavel Îl slujea pe Domnul conștient că ochiul neadormit a lui Dumnezeu supraveghează lucrarea lui.

Apoi adaugă spre final cuvintele „noi vorbim în Hristos”, adică el vorbea în numele lui Hristos cu autoritatea lui Hristos și ca purtător de cuvânt a lui Hristos.

Apostolul Pavel anticipează o vreme când oamenii nu vor „suferi învățătura sănătoasă” și se vor îndepărta nu numai de adevăr ci și de cei rânduiți de Dumnezeu prin Biserică să vestească adevărul cuvântului Său (2 Tim. 4,3). Adică, mulți se vor declara creștini de nume din Biserică, vor face impresia că-L venerează pe Dumnezeu, dar nu vor tolera predicarea confruntătoare și provocatoare a cuvântului lui Dumnezeu.

Apostolul spune că își vor întoarce „urechea de la adevăr”. Adică, cei ce se vor întoarce de la adevăr vor dori să aducă predicarea să le pretindă exigențe mai puține decât Evanghelia adevărată. Aceștia nu vor accepta cuvântul lui Dumnezeu care vorbește despre nevoia de pocăință, sfințenie, despre păcat și răsplată pentru păcat s.a.m.d. Își vor da învățători după poftele lor (2 Tim. 4,3). Adică, unii ca cei amintiți nu vor căuta păstori rânduiți de Dumnezeu prin Biserică și care predică exigențele cuvântului lui Dumnezeu ci predicatori și predici ușoare însoțite de un mesaj care să-i asigure că pot rămâne creștini, chiar dacă duc o viață conform firii pământești (2 Pt 2).

Dorința după predicatori inofensiv, care să le spună ce le place să audă și nu ce trebuie să li se spună, îi va face pe oameni să-și întoarcă urechea de la adevăr spre mituri (2 Tim. 4,4). Iată cât poate fi de trist ca cineva să dea adevărul pe basme, dar aceasta este consecința nenorocită a tuturor acelora care resping învățătura sănătoasă (Rm. 12,24-25).

Nu oricine are suficientă pricepere să înțeleagă și să explice Sfânta Scriptură. Faptul acesta reiese din cuvintele Sfântului Apostol Petru referindu-se la epistolele scrise de Sfântul

Lumina Credinței Pavel: … în ele sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici, le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzare lor (2 Pt 3,16).

Din cuprinsul acestor cuvinte înțelegem că încă de pe timpul apostolilor apar oameni care pretindeau că știu tâlcui Sfânta Scriptură, dar se face o precizare de către apostolul Petru că n-o știau și că n-o puteau ști deoarece în ea sunt anumite lucruri cu anevoie de înțeles. Cu alte cuvinte, tocmai pentru faptul că sunt în conținutul Sfintei Scripturi „lucruri cu anevoie de înțeles” nu orice „neștiutor” are priceperea s-o ticluiască. Mai mult, proasta tălmăcire din care rezultă învățături false duce la „pierzare”.

Evanghelistul Luca ne relatează în Fap. 8, 2639 cazul famenului Etiopian care întorcându-se de la Ierusalim citea în Scriptură și nu înțelegea ce citește. Când Diaconul Filip l-a întrebat dacă

știe ce citește i-a răspuns: Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva (Fap. 8,31).

A fost necesar ca un reprezentant a lui Dumnezeu să-l ajute și să-i ofere lămuririle necesare cu privire la cele citite. În caz contrar cine știe în ce rătăcire ar fi căzut, dacă ar fi avut pretenția că poate înțelege și explica singur textul citit. Deci nu oricine are dreptul și chemarea de a interpreta Sfânta Scriptură, ci numai Biserica, prin persoanele cărora li s-a încredințat de Dumnezeu această chemare (Mt. 13,11).

cuvântul scripturii

5

Sfântul Apostol Pavel afirmă că în Biserică nu toți au aceeași chemare și același dar. Fiecare are un anumit dar, o anumită chemare pe care alții nu-l pot avea căci zice: Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică mai întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători. Oare toți sunt apostoli, oare toți sunt învățători… (1 Cor. 12,28-30; Ef. 4,11) Cu alte cuvinte apostolul vrea să spună ca fiecare să-și vadă de darul și de chemarea pe care o are și să nu-și revendice chemări și daruri pe care nu le-au primit. Fiecare, fraților, întru ce a fost chemat, întru aceasta să rămână înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 7,20-24). Înțelegem că tainele împărăției lui Dumnezeu constituie un dar special care a fost acordat numai apostolilor, pe când altora nu (Mt. 13,11).

Prin statutul apostoliei lor, ei aveau priceperea necesară atât explicării cât și răspândirii învățăturii Domnului. Prin urmare cei ce n-au darul și chemarea apostoliei, n-au nici darul și nici dreptul de a interpreta și explica altora adevărurile de credință nepricepute de ei, căci zice apostolul Pavel cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși (Rm. 10,15).

Numai Apostolii au fost trimiși de Mântuitorul să predice Sfânta Evanghelie la toate popoarele (Mt. 28,19), iar acum sarcina aceasta o au episcopii și preoții, urmași celor 12 și a celor 70 de apostoli, care sunt chemați de Dumnezeu la lucrarea Sa. (Ev. 5,4; Amos 7,15; Fap. 9,15; Rm. 1,1,8; Gal. 1,15; Ier 1,5; Col 1,25; Ef. 3,7-8. S.a.m.d.)

Să urmăm îndemnul pe care apostolul Pavel l-a dat celor din Tesalonic: Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră (2 Tes. 2,15).

Pr. Dr. Simion VOICU

6

Lumina Credinței

sfinții părinți

Biblia, o carte a Bisericii Una dintre cele mai răspândite şi greu de dezrădăcinat concepţii este aceea că Sfânta Scriptură este o carte independentă de Biserică, cu o aură misterioasă şi cu izvoare întru totul tainice. Această concepţie duce la ideea că Biblia poate fi interpretată şi înţeleasă independent de Biserică, în afara Bisericii şi de către oricine o lecturează. În acest scurt articol vom încerca să schiţăm o imagine a felului în care era înţeles rolul Bibliei sau al Sfintei Scripturi în vremurile Bisericii primare.

Una dintre principalele cauze ale perceperii actuale a Bibliei ca pe o carte independetă şi desprinsă de Biserică, poate fi găsită în Reforma protestantă. Aceasta, prin susţinerea principiului sola Scriptura, care însemna că revelaţia divină e cuprinsă în mod exlusiv între coperţile Bibliei, a condus cu timpul la scoaterea Bibliei din cadrul Tradiţiei. S-a ajuns astfel să se vorbească despre Tradiţie şi Scriptură ca despre două lucruri separate.

Nu astfel erau înţelese lucrurile în epoca Părinţilor Bisericii, când, aşa cum susţinea în Sfântul Augustin în disputa antindonatistă1 Biblia era văzută ca un element al Tradiţiei, o codificare scrisă a predicării apostolice. Biserica fiind cea care, în baza tradiţiei sale liturgice, a recunoscut ca inspirate de Dumnezeu anumite cărţi (canonul biblic). Biserica s-a pronunţat asupra Sfintei Scripturi în baza Tradiţiei.

Ce era Tradiţia? Tradiţia (trasmitere, predare) era înţeleasă ca şi totalitatea formelor prin care Dumnezeu comunică omului mântuirea Sa. Dumnezeu dintotdeauna şi mereu se face cunoscut omului. Dumnezeu se împărtăşeşte pe Sine omului de-alungul istoriei prin anumite evenimente şi persoane, fapte şi cuvinte.

Credinţa creştină recunoaşte în Isus Hristos revelaţia divină desăvârşită. În El are loc deplina comunicare istorică a lui Dumnezeu pentru om.

Creştinismul, susţine W.J. Abraham2, a fost iniţial o mişcare iudaică de tip mesianic având în centrul predicării ei persoana lui Isus ca

Mântuitor şiDomn şi pe puterea Spirtului Sfânt. În misiunea Sa, Biserica creştină a transmis experienţa participării ei la viaţa divină ca un set de practici necesare: predicare, Taine, Liturghie, preoţie şi slujiri specifice, sinoade şi alte practici. Cu vremea s-a codificat un Corpus biblic acceptat ca dar al lui Dumnezeu pentru cultul şi edificarea Bisericii. Aşa cum Sf. Irineu de Lyon (sec.II) mărturiseşte: Matei a scris evanghelia sa evreilor, în limba lor; Petru şi Pavel au predicat la Roma şi au fondat acea Biserica.

După plecarea lor, Marcu, ucenic şi traducător al lui Petru, ne-a transmis în scris predicarea lui Petru; Luca, în schimb, fiind ucenicul lui Pavel, a scris într-o carte evanghelia predicată de Pavel.

Apoi şi Ioan, ucenicul Domnului, cel care şi odihnit capul pe pieptul Său, a scris evanghelia sa, pe când era la Efes, în Asia3.

Ulterior scrierilor evanghelice a apărut o regulă de credinţă, apoi un Crez, ca rezumat sau simbol al nucleului central al catehizării. Din cauza controverselor s-a ajuns la o precizare a identităţii persoanei lui Hristos. S-au stabilit rugăciuni liturgice canonice, iconografie canonică, liste canonice de Sfinţi Părinţi, dar şi reglementări disciplinare privitoare la ordinea şi viaţa comunităţilor ecleziale.

Toată această reţea complexă de materiale, practici, rânduieli şi persoane erau primite în credinţă – adesea fără decizii formale – ca daruri ale Spiritului Sfânt menite să iniţieze pe toţi cei din Biserică în taina vieţii divine revelate.

Aceasta era, într-un cuvânt, Tradiţia, expresie şi loc privilegiat de revelare al vieţii lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să comparăm Tradiţia cu o „mare simfonie” prin care se exprimă „muzica mântuitoare”, „instrumentele” ar fi: apa, pâinea, vinul, untdelemnul, tămâia etc; „interpreţii” ar fi: episcopii, clericii, Sfinţii Părinţi, teologii etc; „partiturile” ar fi : Scripturile, textele liturgice, Crezurile, dogmele, canoanele etc; „cheia” execuţiei ar fi cea a smereniei, iubirii, dar şi a inteligenţei; totul dirijat de către Spiritul Sfânt4.

Deci, dacă există această interdependeţă dintre Tradiţie, Scriptură şi Biserică, atunci se înţelege de ce interpretarea Bibliei va ţine cont de felul în care acel text pe care îl lecturăm a fost

Lumina Credinței

interpretat de-alungul timpului de către Biserică. De aceea contextul cel mai potrivit de lecturare şi interpretare a Scripturilor este acela în care Acestea s-au constituit, adică cel liturgic.

Dintotdeauna cărţile Bibliei au fost citite în cadrul slujbelor comunitare şi tot aici au fost interpretate de ministrul Cuvântului, de episcop, preot sau diacon. În acest fel cuvântul Scripturii devine, în chip desăvârşit, ziditor de suflet, aşa cum subliniază Origen: Să ne grăbim să culegem mana cerească; aceasta are gust diferit în gura fiecărui om care o doreşte. Ascultă ceea ce Domnul spune celor ce se apropie de El: ‚Fie ţie după credinţa ta! (Mt 8, 13). Dacă tu primeşti cuvântul lui

sfinții părinți

7

Dumnezeu care este predicat în Biserică cu toată credinţa şi cu toată dragostea ta, acel cuvânt va deveni pentru tine ceea ce tu cauţi. De pildă, dacă eşti necăjit, te mângâie: Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va dispreţui (Ps. 50, 19). De că eşti cuprins de bucurie şi speranţă, îţi înmulţeşte veselia zicându-ţi: Veseliţivă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor (Ps 31, 12). Dacă eşti mânios, te îmbunează zicându-ţi: ‚Părăseşte mânia şi lasă iuţimea’ (Ps 36, 9). Când ai parte de durere, te vindecă cu următoarele cuvinte: ‚Domnul curăţeşte toate fărădelegile tale, El vindecă toate bolile tale’ (Ps 102, 3). Eşti cuprins de sărăcie şi nevoi, te mângâie zicându-ţi: ‚Domnul scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman’ (Ps 112,7). Astfel mana cuvântului dumnezeiesc capătă în gura ta gustul pe care îl doreşti. 5 Pr. Florin Ștefan FODORUŢ Cf. „De Baptismo contra donatistas”, în A Carpin, Batezzati nell’unica vera Chiesa, 2007, pp. 203-204.

2 Canon and criterion in Christian Theology from Fathers to Feminism, Oxford, 1998, pp. 25-56.

3 Contro le eresie, 3, 1.

4 Ibid., p. 55.

5 Omilii la Exod 1

8

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Caravaggio și ieșirea din „naufragiul existenței” „Frânt de trudă și de supărări”, după cum ne spune G. Bellori, nu departe de Roma, în 18 iulie 1610, se stingea din viață Michelangelo Merisi da Caravaggio.

Ceea ce mai dădea vigoare ultimilor săi pași era putinţa de a-şi recupera cele trei pânze pe care le abandonase în momentul în care a fost luat şi închis pentru o scurtă perioadă. Două dintre tablouri îl reprezentau pe Ioan Botezătorul iar un altul pe Sfânta Magdalena penitentă, toate trei erau destinate protectorului său, cardinalul Scipione Borghese, cel care obținuse din partea papei semnul îngăduinței pentru întoarcerea la Roma. În aceste trei pânze era adunată toată căința pictorului pentru viața sa dezordonată presărată cu scandaluri, încăierări și fapte din cele mai odioase.

Caravaggio, Madonna Rozariului (cca. 1607), Viena, Kunsthistorisches Museum (3,64 x 2,49m)

În ultima etapă din viaţă, începând cu 1606, Caravaggio îşi alege temele cu atenţie iar șapte din ultimele sale pânze au ales să reprezinte episoade din viața lui Ioan Botezătorul, este vorba de trei portrete și patru scene legate de Tăierea Capului. Probabil, privind retrospectiv Caravaggio era pe de o parte conștient că Ioan îl îndemna și pe el la pocăință iar pe de altă parte, în mod sigur, era convins că prin creația sa a devenit și el un Înaintemergător. Alegerea sa de a reprezenta în creație viaţa aşa cum este, tonul său sincer fără recurs la artificii, îl apropie de Ioan Botezătorul care nu a înfăptuit nici o minune, nu a înviat morți, nici măcar nu l-a urmat îndeaproape pe Hristos, precum apostolii, dar cuvântul său a devenit o Evanghelie înaintea Evangheliei.

Pentru Caravaggio cei care nu erau considerați demni de a fi reprezentați, săracii, pelerinii îngenuncheați înaintea Preacuratei, zdrențuroși, cu tălpile înnegrite de noroiul de pe drum, dau pânzelor sale o aură nemaintâlnită în pictură până la el. În ultima fază a creației sale artistul a renunțat pâna și la folosirea modelelor pentru compoziții pictând totul din memorie, iată cât de arzătoare erau în inimă chipurile care îi însufleţeau pânzele. Dacă pictorii manierişti de mai înainte: Pontormo, Beccafumi, El Greco, ultimele lucrări ale lui Michelangelo, practicau ceea ce s-ar putea numi un stil lăudabil, extravagant dar mecanic, accentuînd imaginația mai mult decât conformitatea cu natura, operele lui Caravaggio vor readuce în centru importanța imitației, deoarece, după cum ne spune acelaşi Bellori: „nu-și îngăduia de la el nici o trăsătură de penel zicând că nu este a sa, ci a naturii”. Fără a fi avut un maestru de școală care să-l fi învăţat un stil, pentru Caravaggio, numai modelul pe care îl avea sub ochi atunci când picta era singura autoritate pe care o respecta. Tonurile închise care dau relief gesticii personajelor,opţiunea sa pentru un colorit aspru din care lipseşte de cele mai multe ori albastrul sau roșul, împreună cu realismul scenelor, au făcut să dăinuie în istorie tablourile sale.

Tăierea Capului Sfântului Ioan, din anul 1608, a fost considerată de Roberto Longhi, istoricul de artă care la jumătatea veacului trecut l-a scos din uitare pe Caravaggio, drept „cel mai mare tablou

Lumina Credinței

Caravaggio, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (1607), La Valletta, Co-catedrala Sfântului Ioan, (3,61 x 5,20m) al secolului”, iar Bellori era de părere că, aici, el „a pus toată forța penelului său”. Ca o remarcă generală, să observăm că ultimele sale lucrări au dimensiuni considerabile și, aproape toate,

evanghelia în artă

9

Caravaggio, Tăierea Capului, detaliul închisorii sunt impregnate de o forță a pământescului care concentrează atenţia privitorului în partea joasă a imaginii. Unind de-a dreptul personajele sale cu pământul Caravaggio pare să fie fascinat

Caravaggio Tăierea capului, detaliul cu grupul de personaje

10

evanghelia în artă

nu atât de misterul îngerilor din înălţime cât de acela al adâncimilor materiei. Este de ajuns să privm la martiriului lui Ioan Botezătorul, dar și al alte două tablouri de mari dimensiuni reprezentând martiriul sfintei Lucia și Învierea lui Lazăr, ambele din 1609. În Tăierea Capului, Caravaggio ne întâmpină cu o perspectivă frontală, simplă, chiar banală, care încadrează personajele în extrema stângă a compoziției. Se remarcă, în primul rând unitatea cromatică, vaporosul nocturnei care potenţează dramatismul scenei conferind martiriului impactul așteptat de spectator.

Ioan Botezătorul este aici în postura unui miel înjunghiat și întins pe pământ iar blănița care apare de sub pânza roşie încingându-i trupul, arată că jertifirea este nevinovată. De asemenea, dacă n-ar fi fost sângele care țâșnește din trupul sfântului, am fi putut crede că avem de-a face cu o adormire, atât reușește de bine artistul să aducă sugestia liniștii în momentul cel mai dramatic. Caravaggio reuşeşte să pondereze extremele trăirilor cu multă iscusinţă. David M. Stone, în eseul său Fra Michelangelo... din 2006, nu putea să nu admire genialitatea cu care artistul reușea să controleze în lucrările sale violența. Dacă privim cu atenție la reacțiile personajelor ele sunt filtrate de conştiinţă, cea care face ca drama să nu devină aici un simplu carnagiu ci o ocazie de trezire a conștiințelor.

Martorii care privesc curioși de după gratii scena execuției, sunt singurii comentatori mondani ai episodului, dacă n-ar fi ei totul s-ar fi petrecut într-o liniște absolută. Prin intermediul lor, pictorul ne interogheză asupra ferestrei dinspre care privim la scenă, dincolo de gratiile noastre, de distanța în timp, de prezentul în care trăim, Caravaggio este curios să audă comentariul nostru la cele întâmplate.

Execuția lui Ioan Botezătorul se prezintă ca o înşiruire de secvențe coordonate cu iscusinţă: călăul își răsucește trupul pregătindu-se să curme ultima suflare de viață şi în acest scop se ajută cu cuțitașul misericordia pe care vrea să-l apuce. Paznicul închisorii indică vasul în care trebuie pus capul celui ucis, iar gestul său, unul de rutină, suplineşte blocajul lipsei de cuvinte.

Salomeea, după alți comentatori o simplă servitoare, se apleacă să ia pe o tipsie „trofeul”, dar totul se petrece mult prea devreme, rămânând câteva secunde în așteptare în această poziție incomodă. Acesta e momentul

Lumina Credinței

Salomeea ducând capul Sfântului Ioan pe tipsie, lucrare atribuită lui Caravaggio, cca. 1608 – 1609 în care euforia se risipește, fața ei începe să se întunece, numai urechea mai rămâne în lumină.

Omul, oricât s-ar îndepărta de Dumnezeu, mai are posibilitatea de a-I auzi glasul. Următoarele tablouri cu Salomeea purtând capul lui Ioan pe o tipsie, o vor prezenta adâncită în meditație ca şi cum ar fi realizat greutatea păcatului. În Tăierea Capului, mâinile ei lungi și groase contrastează cu trupul firav și elegant, graba ei trădează ceva din agitația banchetului de mai înainte. Geniul lui Caravaggio constă tocmai în reuşita de a prezenta desincronizările şi contrastele într-o aură de naturalitate. Salomeea este aici singura figură a metamorfozei, ipostază a lui Caravaggio însuşi, în vreme ce personajul îmbătrânit care se cutremură în fața celor întâmplate, cel mai probabil o însoțitoare a Salomeei sau soția paznicului, este o figură a compasiunii. Bâtrâna își cuprinde capul cu ambele mâini într-o încleștare brațelor ca și cum trăiește laolaltă cu Ioan Botezătorul această sfâșiere, gestul ei premerge Urletul lui E. Munch (1893).

Tabloul lui Caravaggio corespunde unei

Lumina Credinței etape importante din viața pictorului, perioadă pe care am putea-o pune sub semnul unui naufragiu al existenței. Artistul a creat acest tablou pe când era fugar pe insula Maltei, condamnat la moarte pentru vina de a-l fi ucis la Roma pe Rannuccio Tomassoni, în vara lui 1606, „după un joc cu mingea” (Bellori). Ajuns pe insulă în 1607, datorită faimei sale de artist înzestrat, primește imediat protecția lui Alof de Wignacourt, Marele Maestru al ordinului Cavalerilor Sfântului Ioan, cunoscuți drept cavalerii maltezi. Acesta, nu numai că cere Papei să-i acorde iertarea pentru crima comisă dar îl și primește în rândul cavalerilor. Dispensele primite vor pune creația lui Caravaggio sub aripa unui nou început, meditația creatoare va deschide ochilor săi orizonturi încă nesondate.

Semnul încrederii redobândite se deslușește, cel mai evident, în acel gest prin care și-a semnat pentru prima dată un tablou, tocmai cu sângele curgând din trupul lui Ioan Botezătorul: f[ra] michelAn[gelo]. Pentru Ioan Botezătorul sângele pecetluiește tăria un legământ cu Dumnezeu dus până la capăt, pentru artist, semnătura cu

evanghelia în artă

11

acest sânge este tot un legământ, cu creația sa artistică de care nu voiește să se dezică în chiar situaţia limită în care se afla. Când totul părea să se scufunde, Caravaggio a înțeles că arta este singurul mod prin care îl mai putea sluji pe Domnul rămânând el însuşi și mărturisind propriul său păcat.

Puțin după presupusa terminare a tabloului, în chiar ajunul sărbătorii Tăierii Capului, mai precis pe 27 august 1608, o altă încăierare se va termina cu încarcerarea artistului pe insula Maltei. De aici, trecute deja paisprezece luni de la sosire, va evada îndreptându-se către Sicilia, apoi către Napoli și de acolo către Roma fără a mai ajunge niciodată la destinaţie. După moartea artistului, pânzele sale au fost scoase din biserici iar unele chiar distruse, așa cum este cazul versiunii reprezentând pe Îngerul și Sfântul Matei. Acest tablou, spre exemplu, a fost dat jos de preoți deoarece: „figura lui nu avea demnitatea și nici aspectul cuvenit pentru un sfânt, așa cum ședea picior peste picior și cu tălpile expuse grosolan către privitor” (Bellori).

Excesul de luciditate al lui Caravaggio, modul său realist de a vedea lumea a avut un preț: răul s-a transformat într-o cale în viața artistului pentru o vreme. Nelegiurile din viaţa lui, faptul de a se fi înălțat pe sine deasupra condiției umane, a coincis cu așteptarea pedepsei ca un sfârșit pentru chinurile sale dar, acolo, pe acea insulă a înțeles că Domnul vroia altceva de la el, că trebuia să sincronizeze creaţia sa în vederea unui alt început, și să aleagă să-și semneze ultimele pânze cu „propriul său sânge”. Deşi i s-a reproșat că era sărac în idei și în desen, Tăierea Capului mărturisește emoția unei regăsiri de sine în lumina lui Dumnezeu, în cel din urmă ceas al vieții sale.

Caravaggio Tăierea capului, detaliul cu semnătura

Pr. Lucian LECHINŢAN, s.j.

12

în lumina icoanei

Lumina Credinței

Simbolurile Sfântului Petru și Pavel în icoanele bizantine Sfinții Petru și Pavel sunt reprezentați împreună în icoane și sunt pictați de obicei pe peretele de la intrarea în biserică. În timpul vieții lor n-au stat prea aproape unul de celălalt. Petru a fost chemat direct de Isus dăruindu-i „cheile Împărăției cerurilor” (Mt 16,16-19). Cele mai cunoscute simboluri al sfântului sunt deci cheile. Probabil Pavel nici nu s-a întâlnit față-n față cu Isus.

Mai întâi a fost persecutor al Bisericii, dar s-a convertit în urma unei viziuni. Entuziasmul și stilul său de viață cu care a vestit Sfânta Evanghelie izvorește din această viziune și din experiența carismatică. Ține în mâini o sabie și o carte (sau un sul - simbol al numărului mare de epistole scrise de el, cuprinse în mare parte de Noul Testament).

Icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel se află în biserică de-o parte și de alta a iconostasului, deasupra porților împărătești lângă icoana Hristos Împăratul. Ce caută Sfântul Pavel în registrul apostolilor de pe iconostas? Sfântul Petru este înfățișat ca un om batrân, cu barba rotundă. Are fața ovală, părul capului alb, scurt, în bucle mici, unite pe lateral cu barba cârlionțată, iar ochii îi sunt adânciți. Cartea din mâinile sale, în care sunt scrise cuvinte din una dintre epistolele sale, fac trimitere la faptul că predicile sale au convertit mii de oameni (Fapte 2,41). Sfântul Pavel este prezentat întotdeauna pleșuv, cu părul șaten sau cu puțin păr castaniu, barbă rară cu fire subțiri și cenușii, cu fruntea largă, înaltă – simbol al înțelepciunii. Mic de statură, picioarele încovoiate înlăuntru, nasul relativ pronunțat, sprâncene unite și o fizionomie atrăgătoare, frunte mare brăzdată de trei cute orizontale, nas relativ pronunțat și curmat la legatura cu fruntea.

Ochii sunt mari deschiși, în orbite adâncite.

Biserica Dacă viața lor a decurs în mod diferit, moartea a fost în schimb asemănătoare. Ambii au suferit moarte de martiri, în acelaș oraș, în aceeași perioadă (între anii 64-67). Sunt stâlpi principali ai Bisericii lui Hristos. Această imagine apare și

în icoane: Petru stă în dreapta, iar Pavel în stânga amândoi întinzând mîinile unul spre celălalt.

Uneori țin în mâini o bisericuță, alteori aceasta se vede în spatele sau la picioarele lor și reprezintă Biserica întregă. Deseori această bisericuță adăpostește un potir, un altar sau chiar chipul lui Hristos. Astfel este simbolizată grija comună pentru Biserică. Fii Bisericii se îngrijesc unul de celălalt și împreună construiesc aceeași Biserică.

De la început însă, Biserica nu a fost ferită de tendințe de rupere a unității când diferite comunități se declarau urmașii unuia sau a celuilalt apostol. Aceasta a fost una dintre cauzele redactării de către Sf. Pavel a scrisorii sale către Corinteni. Pavel le amintește acestora că Hristos trebuie să fie în centrul atenției, iar nu conducătorii comunității (1 Cor 3,21-23). Pericolul dezbinării pândește mereu o comunitate. Azi găsim deopotrivă în Biserică credincioși cu viziuni conservatoare, tradiționaliste după cum găsim și credincioși cu viziuni liberale. Biserica are nevoie de stânca lui Petru dar și de puterea vieții carismatice ale lui Pavel pentru a păstra unitatea.

Lumina Credinței

Icoana îmbrățișării În această icoană, fiecare îi așează celuilalt o mână peste umăr, iar cealaltă peste braț. Obrajii acestora sunt atât de apropiați încât nu doar ochii intră în contact, ci uneori chiar și buzele întrun adevărat sărut al păcii. Privirea, gândurile le sunt atât de asemănătoare simbolizând unitatea cea mai strânsă (Vezi sigla Anului Milostivirii) din care se naște unitatea creștinilor în slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. După părerea unora, această îmbrățișare exprimă legătura între Biserica răsăriteană și cea apuseană, semn al ecumenismului. Această interpretare se apropie de expresia folosită frecvent de către Papa Ioan Paul al II-lea în mai multe dintre discursurile sale prin care invita Biserica din Europa să respire cu ambii plămâni – tradiţia orientală şi tradiţia occidentală. Europa cu doi plămâni este o unitate care, adâncindu-şi rădăcinile în inspiraţia comună creştină, ştie să alcătuiască diferite tradiţii culturale şi care cere, atât la nivel social, cât şi la nivel eclezial, un drum continuu de recunoaştere reciprocă deschis spre o mai mare împărtăşire a valorilor fiecăruia (Ecclesia de Europa, 4). Unitatea dintre Sfinții Apostoli Petru și Pavel însă are semnificație mult mai profundă.

în lumina icoanei

13

Coșul Din Saul persecutorul, a devenit Pavel Apostolul. Total schimbat, orbit și uimit este dus la Damasc, unde este și botezat. El intră în sânul Bisericii chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Isus Hristos și prin Dumnezeu Tatăl (Gal 1,1). Evreii vroiau să-l omoare însă, ajutat de creștini, părăsește orașul, fiind coborât noaptea peste zidurile cetății ascuns într-un coș de nuiele, apoi se retrage și studiază Sfânta Scriptură (Fapte 9,1-26; 22,3-21). Coșul apare frecvent în istoria mântuirii, în situațiile în care Domnul îl ocrotește pe cel ales despre modul în care Dumnezeu îl ocrotește omul ales. Moise nu este coborât de pe un zid, dar coșul îi salvează viața.

Cheile Dupa obiceiul popoarelor vechi precum și al evreilor înmânarea cheilor înseamnă încredințarea stăpâniei asupra casei sau asupra averii (Is 22,22; Apoc 3,7). Sfântului Apostol Petru i s-a dat puterea de a închide și a deschide intrarea în Împărăția cerurilor, de a primi în sânul Bisericii sau de îndepărta de la ea. Isus l-a împuternicit să lege și să dezlege păcatele oamenilor (Mt 16,19).

Doar după învierea Sa a dat această putere atât Sfinților Apostoli cât și urmașilor lor, episcopi și preoți. Arătându-se ucenicilor săi după înviere (Io 22,22-23). În al doilea rând, cheile sunt simbolul puterii Bisericii, care are împuternicire de la Isus să lege și să dezlege, să ierte și să nu ierte, să deschidă și să închidă intrarea în Biserică (Mt 18, 17).

Sabia Cine nu cunoaște istoria creștinismului și observă trupul înalt și robust al Sfântului Pavel în vreo frescă, icoană sau statuie, ajunge cu ușurință la ideea că apostolul neamurilor a fost

14

în lumina icoanei

un mare conducător care a făcut istorie cu sabie și a subjugat popoare. Creștinul însă știe că spada dinn mâinile apostolului înseamnă mult mai mult decât mărire și îmbogățire prin sângele altora.

Sabia ne amintește de moartea sa de martir. Întrucât era cetățean roman, pedeapsa cu moarte nu putea fi aplicată prin răstignire, ci prin tăierea capului, o pedeapsă de cinste la romani.

Totuși iconografii sau sculptorii folosesc o sabie mult mai lungă decâtcea folosită în mod normal de către soldații romani. Se dorește astfel o scoatere în relief a acestui simbol.

Lumina Credinței Sabia exprimă pe deplin și viața apostolului: M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința (2 Tim 4,7), spune cu puțin timp înainte de a muri. Astfel, această armă simbolizează mai degrabă curajul și devotamentul, nicidecum violența. Lupta dusă de Apostol nu a fost una de propășire pe scara socială sau profesională, ci o luptă de martir.

Singura lui armă a fost vestea cea bună a lui Isus Hristos. Sabia în Sfânta Scriptură este simbolul propovăduii sârguitoare a Cuvântului lui Dumnezeu care este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu doua tăișuri ... judecă simțirile și gândurile inimii (Evr 4,12). Cu această sabie a luptat, cu aceasta a cucerit oamenii. Această sabie este simbolul puterii dreptății, căci dreptatea poate cauza durere, răni, dar aduce și victorie. Nu sabia cuceritorilor apără lumea, ci numai a celor care suferă. De aceea îl vedem câteodată și cu două săbii.

B i s e r i c a , îmbrățișărea, coșul, cheile și sabia nu sunt doar simple elemente decorative sau puncte de reper ale unor meditații. Învățătura icoanelor exprimată prin mici simboluri vorbitoare ne îndrumă întotdeauna spre a cunoaște mult mai mult despre persoanele alese de către Dumnezeu. Icoanele sunt mereu ferestre spre cer – vezi rama icoanelor de pe iconostas – imagi alcătuite pentru suflet şi inimă.

Pr. Bela PALLAI

Lumina Credinței

învățătura bisericii

15

Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Magisteriul Bisericii Acest scurt material își propune să ofere câteva informații despre transmiterea revelației dumnezeiești. Principala sursă de inspirație este Constituția Dogmatică ”Dei verbum” (Despre Revelația divină)1.

Din al doilea capitol al documentului amintit reiese că există trei componente care contribuie la transmiterea fidelă a revelației dumnezeiești. Acestea sunt: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Magisteriul Bisericii.

Sfânta Scriptură Este cuvântul lui Dumnezeu scris de către diferiți oameni care se aflau sub inspirația Spiritului Sfânt. Cărțile sfinte ale Bibliei ne arată că Dumnezeu se revelă pe El însuși și face primul pas în relația cu oamenii. Înainte de toate, se descoperă prin intermediul creației. Apoi și-a ales un popor și a vorbit acestuia folosindu-se de diferiți oameni începând cu Moise și continuând cu judecătorii, regii, profeții etc. Venirea lui Isus în lume este momentul de vârf al revelației biblice, deoarece El împlinește revelația Vechiului Testament, adică cea a legii și a profeților. Hristos a spus și a făcut tot ceea ce a auzit și a văzut la Dumnezeu Tatăl. El ne arată chipul Tatălui Său și al nostru.

Sfânta Scriptură, însă, nu conține toată

revelația dumnezeiască. Evanghelistul Ioan spune că Isus a făcut atât de multe lucruri încât n-ar încăpea în evanghelia sa (Cf Io, 21, 25) iar în alt loc a precizat că ucenicii săi nu erau încă pregătiți să poarte povara anumitor cuvinte (Cf Io, 16, 12). Astfel, „Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură” (DV, 9).

Sfânta Tradiție Al doilea element responsabil de transmiterea revelației divine este Tradiția. Menirea Tradiției este aceea de a transmite „integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Hristos Domnul și de Spiritul Sfânt pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Spiritului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l propovăduiască prin propovăduire” (DV, 9).

Tradiția are istoria ei. Astfel se vorbește despre Tradiția apostolică, despre cea a sfinților părinți ai Bisericii, despre cea a doctorilor Bisericii, ai maeștrilor în teologie etc. Această Tradiție „se dezvoltă în Biserică sub inspirația Spiritului Sfânt” (DV, 8) și datorită ei Biserica a cunoscut „întregul Canon al Cărților Sfinte” (DV, 8). Rolul ei este foarte important în transmiterea revelației dumnezeiești. Este suficient să ne amintim că Biserica primară a trăit o perioadă de timp fără

16

Lumina Credinței

învățătura bisericii

scrierile Noului Testament. Acestea s-au născut în sânul comunității apostolice2.

Scrierile Părinților Bisericii din secolele IV-V lămuresc anumite chestiuni referitoare la Dumnezeu unul și întreit sau la persoana lui Hristos care nu sunt prezentate în mod explicit în Sfânta Scriptură. Astfel trebuie să fim recunoscători conciliilor de la Niceea (325) și Constantinopol (381) care au declarat „consubstanțialitatea, adică egalitatea perfectă a celor trei Persoane divine”2. Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură contribuie la transmiterea revelației, iar împreună curg „din același izvor dumnezeiesc” (DV, 9) constituind „tezaurul unic al Cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii” (DV, 10).

Magisteriul Bisericii Al treilea element în transmiterea revelației divine este Magisteriul Bisericii. Papa împreună cu toții episcopii catolici din toată lumea formează Magisteriul Bisericii. Sarcina Magisteriului Bisericii este aceea „de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis”, dar „acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Spiritului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din

acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu” (DV, 10). Rolul Magisteriului Bisericii este important deoarece ne prezintă conținutul revelației divine în mod organizat și adaptat timpului prezent.

Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Magisteriul Bisericii „sunt atât de strâns legate și asociate încât nu pot exista separat și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Spirit Sfânt” (DV, 10). Se poate spune că cele trei căi de transmitere a revelației divine formează una singură.

Pr. Vasile TRIFOI Pentru Dei Verbum se va folosi prescurtarea DV. Cf. M. ZUNDEL, Uimire și sărăcie, Iași 2014, p. 65.

3 Ibidem, 40.

1 2

Lumina Credinței

legea bisericii

17

Predicarea cuvântului lui Dumnezeu în sinoadele provinciale „Va fi, apoi, foarte util să considerați situația actuală în lumina istoriei voastre. În fapt, devine necesară o examinare aprofundată a contextului, a spiritului și deciziilor sinoadelor provinciale desfășurate în anii 1872, 1882 și 1900.

Aceeași rememorare istorică ar trebui să privească și alte importante evenimente care au marcat istoria Bisericii GrecoCatolice Române”. Astfel îndemna, în anul 2000, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea apostolică la al III-lea centenar al Unirii Bisericii GrecoCatolice din România cu Biserica Romei1.

Acest îndemn îl adresa în contextul în care – spune tot el în aceeași scrisoare – „dificultățile actuale pe care Biserica voastră le întâmpină în încercarea de a-și reveni după suprimarea ei, precum și resursele umane și materiale limitate care îi înfrânează avântul, ar putea demoraliza sufletele. Însă creștinul știe că, cu cât sunt mai mari obstacolele pe care le are de depășit, cu atât mai încrezător poate conta pe ajutorul lui Dumnezeu, care îi este aproape și pășește împreună cu el.

Acest lucru este amintit și în frumoasa voastră cântare Cu noi este Dumnezeu, atât de bogată în semnificații și atât de profund întipărită în sufletele credincioșilor voștri”. Chiar dacă de la Jubileul tricentenar al Unirii au trecut 17 ani, îndemnul rămâne de actualitate, mai ales dacă ținem cont de bogăția tezaurului canonic, dar și liturgic sau dogmatic, pe care deciziile sinoadelor amintite le conțin și le expun cu o claritate și o viziune surprinzătoare. Așadar vă propun ca în acest număr al revistei noastre să analizăm, pe scurt, modul în care respectivele sinoade provinciale ale Bisericii noastre se refereau la cuvântul lui Dumnezeu, tema din Eparhia noastră pentru anul pastoral în curs.

Atât primul, cât și al doilea sinod provincial, au fost convocate de către Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa. Primul s-a desfășurat în anul 1872 „de la Duminica Sfântului Toma până marți după Duminica a doua după Paști (5 - 14 mai)”, iar al doilea în anul 1882, „de la a treia zi a sărbătorii Rusaliilor până marți după Duminica întâi după

Rusalii (30 mai - 6 iunie)”2 .

Mitropolitul Ioan Vancea participase, alături de Episcopul Iosif Pop Silaghi de la Oradea, la Conciliul Vatican I (1869 - 1870), unde a apărat limba liturgică română, autonomia și ritul Bisericii sale, luptând pentru guvernarea ei în baza legislației canonice, fără intromisiuni externe. Aceste idei se vor regăsi și în deciziile primelor două sinoade; în vederea îndrumării eficiente a vieții spirituale și în scopul progresului Bisericii, hotărârile sinodale au vizat organizarea bisericească, viața clerului, educația tineretului (căreia i s-a acordat o enormă importanță), ordinul călugăresc basilitan, etc. Primul sinod a tratat mai multe teme decât cel de-al doilea, care s-a ocupat în principal de organizarea capitlului mitropolitan, de căsătorie și procesele de nulitate matrimonială, de procesele bisericești penale precum și de averile bisericești și administrarea lor.

Sinodul provincial întâi, în Titlul II (Despre Biserică), conturează o imagine a puterii ierarhice în Biserică; plecând de la aceasta, amintește

18

legea bisericii

dogma infailibității papale: „Ponficiele roman, când vorbește din catedră, adecă atunci, când împlinindu-și dregătoria de păstor și învățător al tuturor creștinilor definește cu suprema lui autoritate apostolică o învățătură de credință și morală, pe care e datoare să o țină toată biserica, prin azistența divină promisă lui în fericitul Petru, se bucură de acceaș infailibitate, cu care dumnezeescul Răscumpărător a voit să fie înzestrată biserica sa în definirea învățăturei de credință și morală; și pentru aceea astfel de definițiuni ale pontificelui roman din ele înseși sunt ireformabile, și din consensul bisericii”.

Ajungând apoi la episcopi, sinodul învață că „în ce privește puterea magisterului, episcopii au dreptul de a predica cuvântul lui Dumnezeu, și a se îngriji să se predice credincioșilor supuși grijei lor, în consecință sunt obligați a se îngriji de creșterea solidă a clerului în institute corespunzătoare, a purta grijă de creșterea creștină a tinerimei, a cenzura cărțile de cuprins religios și a opri pe cele periculoase credinței și moravurilor bune”.

Această îngrijire de a li se predica credincioșilor

Lumina Credinței

se poate realiza: „Membrii capitulari (canonicii catedralei) sunt obligați a asista la toate funcțiunile sacre episcopești, a face în toate zilele orele canonice, a celebra sfânta liturghie, și celealalte oficii sacre în ordine la biserica catedrală, a predica la porunca episcopului, a asculta mărturisirile credincioșilor în orice lipsă, a nu absenta dela reședință fără știrea episcopului, și a lucra cu toate puterile la cultivarea științelor, înflorirea bisericii și la sporirea sfintei uniri”. Iar pentru protopopi sinodul prevede, printre altele: „Cu ocazia vizitațiunilor canonice sunt îndatorați să țină credincioșilor învățături dogmatice și morale, îndemnând pe părinți să-și dea pruncii la școală, obligând pe învățători și pe curatori să-și împlinească cu conștiențiositate chemarea, îndemnând poporul să viețuiască în armonie, și să umble în calea Domnului, combatând tot de odată cu înțelepciune și rigoare păcatele, ce ar fi experiat că domnesc în popor, cum sunt: beția, concubinajul și altele de acestea”; „Mai încolo sunt datori să vegheze, ca serviciul dumnezeesc, administrarea sf. Sacramente și a

Lumina Credinței altor funcțiuni, precum și predicarea cuvântului divin și catehizarea tinerimii să se împlinească după prescrisele diecezane”. Tot protopopilor le revine sarcina de „a azista în persoană ori prin delegat la examenele semestrale dela școalele districtuale ..., a fi cu atențiune la metoda de propunere a învățătorilor, a îndrepta defectele observate ...”. Sinodul nu uită nici de parohi, care „sunt îndreptățiți și îndatorați a predica cuvântul lui Dumnezeu, dumineca și în sărbători, a catehiza tinerimea adultă, precum și pruncii de școală, amăsurat prescriselor diecezane, și ca directori școlari a inspecționa și a purta grije de învățământul elementar; a examina pe moașe dacă au cunoștințele religioase, cu cari trebuie să fie înzestrate...”. Conștienți că fiecare eparhie se confruntă cu realități specifice, canoanele lasă la latitudinea „sinoadelor diecezane” (la care participă membrii capitlului, protopopii, superiorii mănăstirilor și deputații instituțiilor de învățământ și ai clerului rural) răspunderea de „a se consulta referitor la instrucția religioasă a tinerimei și a poporului, precum și la observarea sf. canoane și a disciplinei în cler și popor”.

Titlul VI tratează despre cultul divin: necesitatea acestuia, promovarea cultului public și sfințirea sărbătorilor, cultul privat și promovarea evlaviei în familie, promovarea cântului bisericesc și a cunoașterii tipicului bisericesc. Canoanele sinodului nu amintesc despre predicare (dar se amintise în precedență, cum am văzut anterior), totuși se acordă o importanță deosebită difuzării de cunoștințe religioase în popor; se vorbește atât despre necesitatea editării (sau reeditării) cărților de cult, a Sf. Scripturi, a cărților de rugăciuni și de devoțiuni, cât și despre importanța apariției unor publicații periodice („foi bisericești”), stabilind ca la nivel de Provincie mitropolitană să apară cel puțin două astfel de publicații, una săptămânală și una lunară, la care să fie abonate, prin Episcopii, toate parohiile. Tot din aceeași sferă, a educării credincioșilor, fac parte normele din Titlul IX, Despre institutiunea junimei; se tratează despre educarea „clerului tânăr” în seminarii dar și despre înființarea și funcționarea școlilor gimnaziale confesionale, a institutelor pedagogice eparhiale și a școlilor normale și elementare; parohii sunt invitați ca „prin cuvântări bisericești să deștepte poporul cu privire la necesitatea și folosul învățăturii și a creșterii școlare ... să-i arate strânsa datorință ce o are de a-și crește pruncii în frica de Dumnezeu”, astfel încât să se

legea bisericii

19

atingă „dublul scop al instruirii populare: de a crește cetățeni buni pentru societatea civilă, iar bisericii poporeni credincioși”. O importanță considerabilă este acordată catehizării în cadrul școlilor de duminică: în sărbători și în duminici în parohii să se organizeze aceste cursuri, pentru băieți imediat după Sf. Liturghie, iar pentru fete înainte de Vecernie. Se insistă mult pe necesitatea organizării acestora chiar și în mediul urban, în condițiile în care tinerii care își făceau ucenicia în cadrul diferitelor bresle, pentru a avansa la statutul de „calfă” trebuiau să obțină de la paroh o adeverință că au participat la aceste cursuri duminicale.

Spațiul nu ne permite să intrăm mai în profunzime în canoanele sinoadelor noastre provinciale. Ca și idee generală însă, observăm că primele două sinoade provinciale nu vorbesc despre predicarea cuvântului divin fără a insista cu deosebită tărie pe necesitatea educației, atât religioase cât și laice, astfel încât cele transmise să fie înțelese (în primul rând de cei care predică, apoi de cei cărora le este destinată predicarea), să fie asumate și trăite. Canoanele sinoadelor oferă o frescă extraordinară atât a epocii în care s-au desfășurat cât și a Bisericii noastre de atunci, dar mai ales surprind prin viziunea și perspectiva elaborată și prin dorința de progres și de creștere (intelectuală și de credință) pe care o emană.

Mitropolitul Vancea, și împreună cu el întreaga noastră Biserică, a înțeles că fără educație nu pot exista nici cetățeni, nici credincioși buni; astfel, s-a străduit să pună în practică ceea ce el afirma, într-o circulară din anul 1876: „Știința luminează, ea deșteaptă, întărește și înavuțește pe popoare”.

Pr. Ioan BALEA

Scrisoarea este disponibilă online la adresa http://www. magisteriu.ro/tricentenarul-bru-2000/, accesată la data de 31.05.2017.

2 Am ales să folosesc în redactarea materialului ediția (a treia) din 1927 a primelor două sinoade: Decretele Conciliului prim și al doilea ale Provinciei bisericești greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș, Blaj 1927, Tipografia Seminarului Greco-Catolic.

Limbajul acestei ediții este mai adus la zi și mai apropiat de cel al zilelor noastre decât cel al edițiilor precedente. Ediția a doua în schimb redă mult mai fidel spiritul epocii primelor două sinoade atât prin prisma limbii folosite cât și prin faptul că reproduce și varianta latină a deciziilor; se poate vedea Conciliulu Provincialu Primu alu Provinciei bisericesci grecocatolice Alba-Julia si Fagarasiu tienutu la anulu 1872, Blasiu 1886 precum și Conciliulu Provincialu alu Doilé alu Provinciei bisericesci greco-catolice Alba-Julia si Fagarasiu tienutu la anulu 1882, Blasiu 1886.

1

20

etica creștină

Lumina Credinței

Alternative și doleanțe privind viața conjugală Am ajuns, din nou, in fața unui subiect sensibil, deranjant și „nu prea” recent...

De obicei, autorul sau cei care îndrăznesc să vorbească pe această temă sunt foarte repede etichetați sau se văd constrânși de litera legii, greu de înțeles mai ales în timpurile noastre. Din fericire, titlul camuflează puțin subiectul... în aparență.

De ce este nevoie ca Biserica să se implice sau să vorbească despre norme, repere și interdicții legate de viața conjugală? Este o întrebare pertinentă și… o acuză uneori, care merită răspuns. În primul rând, Dumnezeu a ținut să protejeze și să promoveze viața de familie prin binecuvântarea adresată primului cuplu, lui Adam și Evei. În al doilea rând, în Decalog, sunt două porunci, care se referă la viața intimă: a șasea și a noua; iar porunca a patra reglementează legătura dintre părinți și copii. Viața conjugală nu se reduce la dimensiunea sexuală, dar dezordinea din viața intimă afectează direct întreaga viață familială. De aceea, Biserica fiind păstrătoarea și garantul Cuvântului lui Dumnezeu, trebuia să ia atitudine când apare dezordinea. Dumnezeu a luat atitudine radicală, pedepsind păcatul lui Onan, cu moartea1!

Un lucru este cert: Dumnezeu nu a impus nici când și nici câți copii să aibă fiecare familie. Biserica nici pe atât! Dar, oamenii au exploatat limitele și au abuzat de această libertate, conștientizând mai mult sau mai puțin puterea de manifestare a

instinctului sexual. Diavolul le-a propus lui Adam și Evei să încerce și alternativa fără Dumnezeu, iar aceasta fascinează omul din toate timpurile, inclusiv în viața sexuală... Plăcerea sexuală a devenit un deziderat pentru care omul, bărbat sau femeie, este dispus să sacrifice... din ce în ce mai mult. Dezordinea instaurată în viața conjugală a determinat Biserica să reafirme lucruri evidente și simple: pentru a beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie să respectăm Legea Lui. Contracepția nu este o practică nouă. Ba mai mult, industria contraceptivă câștigă teren de ani de zile este cea mai profitabilă, la nivel mondial...

Metodele s-au diversificat de-a lungul timpului, dar mai ales în secolul trecut. După apariția pilulei, se aștepta poziția Bisericii, care… să o încuviințeze.

Prima luare de poziție a fost expusă în Casti conubii, enciclica papei Pius al XI-lea, în 1930. O surpriză imensă, ba mai mult un adevărat șoc a fost enciclica Humanae vitae, în 1968, tocmai în timpul revoluției sexuale... Autorul ei, Fericitul Paul al VI-lea, a fost și rămâne un adevărat profet. Papa subliniază, în acest document magisterial, că nu este permis ca relațiile intime, dintre soți, să se opună deschiderii spre viață, procreării. Cu alte cuvinte, porunca a șasea a rămas în vigoare și nu trebuie ignorată!

Anticoncepționalele, prezervativul, cele mai cunoscute metode contraceptive, au tocmai acest scop, de a separa actul sexual de scopul său procreativ, având menirea de a oferi plăcere „sigură” și singură.

Atenție! Steriletul, vasectomia, legarea trompelor nu sunt metode contraceptive, ci reprezintă un păcat mai grav! Acestea contravin poruncii a cincea.

Apariția unei noi vieți, darul lui Dumnezeu, a devenit un pericol, „o teamă de evitat” cu orice preț... în sânul familiei. Incredibil, dar adevărat!!!

Astăzi mai mult decât ieri, cuplul dorește să planifice apariția, caracterul și destinul propriilor copii. Pentru că pregătirea pentru căsătorie, oferită de stat, prin cursul de planificare familială îi predispune la această vâltoare a „culturii morții”...

Asemenea vise probabil mai erau nutrite și în mintea unora, de pe vremea bunicilor noștri, dar astăzi nu se mai dorește altceva decât controlul complet asupra a ceea ce, în fond, îi aparține doar lui Dumnezeu, „partenerul superior” în actul procreativ al soților.

Lumina Credinței

A fost evitată din start situația dureroasă a infertilității sau a problemelor de fertilitate, din ce în ce mai frecvente, în viața tinerelor familii. Iată un alt paradox al zilelor noastre: atât de mult se feresc unele familii să aibă copii și merg până la avort, iar alături de acestea, atâtea cupluri tinere își doresc copii și nu îi pot avea...Iar aceasta se întâmplă și pentru că unul dintre efectele pilulei este infertilitatea, o arată unele studii medicale.

Putem închide paranteza și să revenim la poziția Bisericii vizavi de contracepție. Promovarea prezervativului are două cuvinte-cheie: protecția „100%” de bolile transmisibile pe cale sexuală și de o eventuală sarcină; plăcere „100%” fără complicații. Prezervativul instrumentalizează atât bărbatul cât și femeia, reducându-i la sursă de procurare a plăcerii... Poate mai trebuie evidențiat detaliul că mă refer exclusiv la cuplul căsătorit pe întreg parcursul acestui articol. Deși dezordinea provocată de contracepție a depășit de mult viața soților, azi nu mai există dorința de angajament sau de fidelitate, ci a rămas doar nevoia… absolut naturală!

Să nu mai amân întrebarea: există alternative sau titlul articolului este o minciună? Până acum am subliniat poziția Bisericii față de contracepție, perspectiva morală. Magisteriul Bisericii nu rămâne surd la problemele soților și nu se mulțumește să reconfirme interdicții, ci propune și soluții, încurajând știința medicală să continue cercetările și să propună rezultatele, în totalul respect al demnității și valorii persoanei umane. În

etica creștină

21

acest caz concret, fericitul Paul al VI-lea și, pe urma lui, sfântul Ioan Paul al II-lea (în Familiaris Consortio etc.) susțin ex cathedra practicarea metodei naturale de reglementare a nașterilor. Metoda naturală respectă ordinea lăsată de Dumnezeu și permite soților să își păstreze echilibrul conjugal.

Pentru mai multe detalii, puteți contacta Fundația Familia Sfântă cu Centrul Iubire și Adevăr2, unde se organizează cursuri de pregătire pentru căsătorie.

Dacă Biserica este împotrivă, de ce are un asemenea succes prezervativul? Poate, motivul este tocmai poziția intransigentă a Bisericii, care refuză să trăiască în prezent… Ultimii papi au fost interpelați, adesea provocativ, să ofere un răspuns pentru situațiile excepționale vizavi de contracepție. Iar atitudinea lor a fost foarte repede minuțios analizată.

Există cazuri în care este permisă pilula? Da, când există un temei medical solid. Dar prezervativul este vreodată acceptabil din punct de vedere moral? În cazul în care există un rău mai mare care trebuie evitat (de genul, transmiterea HIV), atunci prezervativul este alternativa de practicat.

Prezervativul, însă, nu este soluția pentru viața intimă a soților, care vor să amâne momentul când să (re)devină părinți! Aceasta rămâne poziția fermă a învățăturii morale a Bisericii.

Pr. Emil-Marian EMBER Vezi Geneză 38 Calea Moţilor, nr. 32, Cluj-Napoca, 400001; fundatia@ familia-sfanta.ro; 0264-599.345; 0744-470.493; 0752283.520 1 2

22

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

Fatima - între istorie și apariție Anul acesta, la data de 13 mai, s-au împlinit o sută de ani de la prima apariţie a Fecioarei Maria la Fatima, în Portugalia. Programul centenarului a cuprins concerte, expoziţii şi spectacole, dar punctul culminant a fost atins în zilele de 12 şi 13 mai, când slujbele religioase au fost celebrate de către Sfântul Părinte Papa Francisc. În cadrul celebrării principale din ziua de 13 mai, pe esplanada sanctuarului marian, Papa Francisc a canonizat pe cei doi frații vizionari: Francisc Marto (1908-1919) și Iacinta Marto (1910-1920). Francisc şi Iacinta au fost beatificaţi la data de 13 mai 2000, de către Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul unei procesiuni la care au luat parte peste o jumătate de milion de credincioşi, ziua lor în calendar fiind 20 februarie, data morţii Iacintei.

În acest articol ne dorim să parcurgem puțin istoricul localității și al evenimentelor care au premers aparițiile, precum și evenimentele legate de mesajul transmis de către Fecioara Maria celor trei vizionari. Situată în inima Portugaliei la 130 de km distanță de Lisabona, Fatima a fost un sătuc mic așezat pe colinele munților Sierra d`Aire, care acoperă încet vederea oceanului. Aici în cursul istoriei s-au împletit, la fel ca în majoritatea cazurilor, legende cu realități istorice, derulate fie sub dominație

maură musulmană, fie sub cea creștină catolică. În anul 711, trupele arabe musulmane conduse de către generalul Tarik ibn-Ziyad traversează strâmtoarea Gibraltar, cucerind treptat Peninsula Iberică. Aici a fost întemeiat un califat prosper al cărui declin a început de abia în secolul al XI-lea. În lucrarea intitulată „Cronica de Cister”, ce aparține unui călugăr cistercin și istoric portughez din secolul al XVI-lea, pe nume Bernardo de Brito (1569–1617), se povestește că în anul 1158, Don Gonçalo Hermingues, supranumit și Mâncătorul de Mauri, capturează în urma unei lupte un grup de tineri arabi.

Printre cei capturați se afla și o tânără nobilă cu numele Fatima. Don Gonçalo Hermingues se îndrăgostește de tânăra nobilă, o dragoste împărtașită reciproc, în urma căreia are loc cererea în căsătorie. Fatima acceptă cererea și se convertește la creștinism, primind numele de Oureana. După o perioadă de cateheză este

botezată, iar din încuviințarea regelui Alphonse Henri, cei doi tineri se căsătoresc. După câțiva ani Fatima moare subit iar principele Gonçalo Hermingues nemângâiat, se călugărește.

Rămășite pământești ale tinerei nobile au fost mutate într-o biserică din mica așezare, care în amintirea ei a primit numele Fatima. Numele provine din limba arabă, Fatimah, care înseamna «să se abțină».

Timpul a trecut, iar în secolul al XIV-lea luptele duse de populație împotriva pretențiilor la tron

Lumina Credinței

a celor din Castilia, au asigurat independența Portugaliei. În amintirea biruințelor purtate, regele Ioan I al Portugaliei (1357-1433) a zidit la Fatima un sanctuar măreț al ,,Sfintei Fecioare biruitoare”. Noul sanctuar, împreună cu mănăstirea au fost încredințate călugărilor dominicani. Vrednicii călugări au predicat și catehizat populația din cătunele aflate în văile regiunii Leiria. Evlavia mariană a prins rădăcini adânci astfel că rugăciunea rozariul a devenit treptat un obicei sfânt în familiile țăranilor, fiind recitat de către bărbați și copii. Evlavia sădită aici a intrat în sufletele oamenilor și a rezistat mai mult decât zidurile mănăstirii, care spre sfârșitul secolului al XVI-lea își pierde viața monahală, iar chiliile se macină în negura vremurilor. Apoi așezarea, prea mică pentru a figura pe vreo hartă importantă, trece în uitare și cronicile nu mai pomenesc nimic despre ea. Înțelegem oarecum de ce Preacurata Fecioara Maria a ales acest loc pentru mesajul său.

La începutul secolului al XX-lea, satul număra aproape 2.000 de suflete, principala ocupație a locuitorilor săi fiind creșterea oilor. Izolat,

crâmpeie istorice

23

satul depindea economic în mare parte de volumul de oi vândute sau produsele obținute din lapte, astfel că nu a fost afectat prea mult nici de primul război mondial, nici de politica puternic anticlericală a guvernului de atunci, care iși propusese să elimine religia catolică în mai puțin de două generații. Totuși Portugalia în ansamblu avea de suferit, trecea prin una din cele mai crunte perioade din istoria ei: monarhia fusese abolită în anul 1910, era o situaţie de anarhie şi instabilitate, plus o teribilă teroare împotriva Bisericii, care va merge până la ruperea relaţiilor cu Vaticanul. În aceste împrejurări, are loc în anul 1917 unul din cele mai importante evenimente religioase ale secolului trecut - aparițiile Sfintei Fecioare Maria. Evenimentul este cu totul unic, deoarece nu este vorba de unul sau câțiva martori, ci de apariția Sfintei Fecioare în fața unei mulțimi impresionante. Presa guvernamentală de la Lisabona, îndeosebi publicaţia anticlericală O secolo şi mai-marii statului îi acuzau pe copii de şarlatanie. Lucia, Iacinta şi Francisc vor fi arestaţi şi anchetaţi timp de trei zile. Însă vor

24

crâmpeie istorice

rezista, inclusiv deselor ameninţări cu moartea, cu o încrâncenare care-i va impresiona inclusiv pe torţionarii guvernamentali. Copiii vor fi eliberaţi de teamă că arestarea lor ar putea provoaca revolte în rândul mulţimilor de credincioşi care luau cu asalt localitatea Fatima. În ziua de 13 septembrie au fost prezenți 30 000 de oameni și peste 70 000 de oameni în 13 octombrie. „Dansul soarelui”, cum ulterior aveau să-i spună oamenii, un fenomen niciodată întâlnit sau atestat în istoria cunoscută a omenirii şi nici explicat plauzibil de către oamenii de ştiinţă prin mijloacele logicii sau raţiunii, a durat 10 minute şi a putut fi urmărit de pe o rază de circa 40 de kilometri.

Vestea evenimentelor de la Fatima s-a răspândit cu repeziciune, mulţi corespondenţi ai unor prestigioase agenţii internaţionale de presă, reporteri, fotografi şi nu în ultimul reprezentanţi ai oficialităţilor guvernamentale au venit la Fatima și aşteptau un fiasco răsunător prin care nu doar să dovedească impostura ciobănaşilor, ci să dea o lovitură grea Bisericii şi credincioşilor din întreaga lume. Însă fenomenul straniu al rotirii soarelui și ploaia abundentă care s-a oprit brusc a marcat profund pe cei prezenți. Oameni de toate soiurile, credincioşi sau atei, sceptici, autorități oficiale şi militari, erau convinşi că sunt martorii sfârşitului lumii şi cădeau în genunchi, rugându-se și cerând iertare.

Reacția autorităților a fost disperată. Pentru a bloca pelerinajele care au urmat, au fost mobilizate nu numai forțele de poliție, ci și armata.

Chiar președintele Republicii Portugheze, generalul Carmona, vizitează locul aparițiilor la data de 12 ianuarie 1919. Evenimentele au avut un răsunet puternic, astfel că pietatea și dorința de a marca aparițiile s-au concretizat în anul 1919, prin construcția unei capele la Cova da Iria (Grota Sfintei Irina). Începută în luna martie, capela va fi terminată în luna septembrie. Aici este adusă un an mai târziu o statuie a Fecioarei.

La data de 14 septembrie 1921, episcopul de Leiria, Alves Correira da Silva vizitează pentru prima oară capela și autorizează celebrarea Sfintei Liturghii. La data de 13 octombrie 1921 este celebrată prima Sfântă Liturghie în capela din Cova da Iria. Mulțimea de pelerini a atras din nou atenția autorităților, care la data de 6 martie 1922 au plasat mai multe bombe și au aruncat în aer capela. Câteva luni mai târziu a

Lumina Credinței început construcția unei noi biserici. Construcția actualei biserici a început în anul 1928 și a fost sfințită la data de 7 octombrie 1953.

Față de evenimentele de la Fatima, Biserica s-a manifestat oficial abia la data de 13 octombrie 1930, după ani de investigații oficiale. Într-o scrisoare pastorală, episcopul de Leiria a declarat evenimentele din anul 1917 demne de încredere și a autorizat oficial cultul Fecioare de la Fatima.

Papa Pius al XII-lea recunoaște autenticitatea aparițiilor la data de 13.05.1940, citându-le în Enciclica Saeculo Exeunte Octavo. În anul 1967, la a cincizecea aniversare a aparițiilor, a avut loc prima vizită a unui papă la Fatima, în persoana Papei Paul al VI-lea. Apoi Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Fatima, prima dată în prezența a peste un milion de pelerini, la data de 13 mai 1982, la un an după atentatul unui teorist fanatic asupra sa. A doua vizită a avut loc la data de 13 mai 1991, la împlinirea a zece ani de la atentat, iar a treia vizită în anul jubiliar 2000. În ziua de 13 mai 2000, la ceremonia de beatificare a lui Francisco şi a Jacintei, el a vorbit de apelul la convertire şi la rugăciune adresat păstorilor şi lumii ca de un lucru actual și necesar pentru omenire. Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Fatima joi 13 mai 2010, când a declarat că ,,a venit ca pelerin la Fatima, la această „casă” pe care Maria a ales-o pentru a ne vorbi nouă în timpurile moderne”.

Papa Francisc în călătoria apostolică din luna mai, a avut un moment de reculegere în Capela Apariţiilor, binecuvântarea lumânărilor şi recitarea Rozariului în aceeaşi capelă, o scurtă vizită la bazilica “Doamna noastră a Rozariului” şi celebrarea Sfintei Liturghii pe esplanada sanctuarului, unde au fost canonizaţi copiii Francisc şi Iacinta, care au primit împreună cu Lucia mesajul Fecioarei. În predica din ziua de 13 mai, papa Francisc a spus; ,,Sub ocrotirea Mariei, să fim în lume santinele ale dimineții care știu să contemple adevăratul chip al lui Isus Mântuitorul, ce strălucește în Ziua Învierii… Iar mulțimea de pelerini continuă să vină, pentru a se închina și a parcurge în genunchi, în semn de pocăință, drumul spre bazilică, pentru a confirma pentru generațiile viitoare că ziua de 13 a fost pentru omenire un moment al ,,Doamnei din Lumină”, care dorește ca oamenii să se întoarcă la Tatăl, prin Fiul Său, care suferă în continuare din cauza păcatelor oamenilor.

Pr. Dr. Vasile IUSCO

Lumina Credinței

religiile lumii

25

Religiile Orientale II - Hinduismul Hinduismul este una dintre cele mai vechi religii din lume cu leagănul în India și rădăcinile anterioare mileniului al II-lea înainte de Hristos. Este cea de-a treia confesiune religioasă împărtăşită de cei mai mulţi oameni după creştinism şi islamism. Deși nu se bazează pe o anumită carte sfântă sau pe învățăturile unui fondator, la nivel global are aproximativ 1 miliard de adepți.

Origini Originile Hinduismului se pierd în negura timpului iar până în secolul al XIX-lea era denumit ca fiind sanatana dharma adică religia eternă. Originile lui par a merge în jurul anului 1.500 înainte de Hristos fiind fondat de către Casta Brahmanilor1. Potrivit tradiției hinduse această castă a brahmanilor reprezintă un atribut înnăscut fără de care omul nu-și găsește locul în societate. Spre deosebire de celelalte religii, Hinduismul nu are un întemeietor unic sau cunoscut fiind alcătuit din mai multe practici religioase. Hindușii consideră că religia lor a existat dintotdeauna și va exista mereu.

Cât privește termenul în sine, acesta a apărut relativ recent, fiind folosit începând cu secolul

al XIX-lea. Hindus (cum se numesc astăzi cei care aparțin acestei religii păgâne) provine de la fluviul Indus care este unul dintre cele mai mari fluvii din India și care desemnează locuitorii teritoriului indian. Cel mai maret număr de adepţi ai Hinduismului se află în India unde peste 83% dintr-o populaţie de 700 milioane aparțin acestei religii, însă și în țările de cultură indiană sau influențate de această cultură cum ar fi Sri-Lanka, Indonezia – mai exact insula Bali,

Malaesia, Singapore, insulele Fiji şi Mauritius sunt adepți ai Hinduismului. Hinduşi mai sunt și în insula Reunion, în Madagascar, Africa de Sud, Caraibe, Surinam şi Trinidad.

Împărțirea Hinduismului După învățătura pe care o susține, Hinduismul poate fi împărțit în cinci etape istorice și anume: Hinduismul vedic 1500 – 450 î. Hr. Hinduismul brahmanic 450 î. Hr. – 600 d. Hr. Hinduismul medieval 600 – 1000 d. Hr. Hinduismul modern după anul 1000 Hinduismul contemporan

Panteonul hindus Cât privește panteonulul hindus, politeismul

26

Lumina Credinței

religiile lumii

caracterizează această religie existând ideea că fiecare parte a cosmosului este coordonată de un anumit zeu. Un înțelept hindus afirma că: ,,Pot fi atâtea căi spirituale câți aspiranți, și la fel de mulți zei câți adepți.” Hinduismul se caracterizează printr-o mare diversitate de zei, poate chiar câteva milioane. Fiecare adept se poate închina cărui zeu vrea, nefiind obligat să se închine unuia anume. Totuși în marea diversitate de zei, în Hinduism există totuși o ierarhizare clară a zeilor și al statutului lor. Vom aminti câțiva zei mai importanți din această religie care sunt adesea invocați și cărora li se aduc ofrande. În fruntea tuturor zeilor se află triada hindusă formată din Brahma – Creatorul; Vishnu – Susținătorul și Shiva – Distrugătorul. Cel mai venerat zeu în tradiția hindusă este cel de-al doilea, Vishnu, și este considerat ca fiind Susținătorul Universului.

Chiar dacă Brahma este cel ce l-a creat, se consideră că, o dată cu crearea universului el și-a încheiat misiunea. De aceea pe teritoriul Indiei sunt foarte puține sau chiar lipsesc templele închinate lui Brahma. Misiunea lui Brahma a fost preluată de Vishnu și el este cel îi susține creația. Al treilea dintre cei mai populari zei din Hinduism este Shiva sau Distrugătorul. El este și cel mai temut dintre zei fiind reprezentat printr-o ființă umană, jumătate bărbat și jumătate femeie având trei ochi. În cinstea acestui zeu există numeroase practici de asceză, cum ar fi yoga și renunțarea la viața lumească. Printre aceste zeități masculine, există o sumedenie de zeități feminine adorate de către hinduși și care sunt fie soțiile zeilor principali fie fiicele lor.

Cultul În general hindușii practică două feluri de cult, fie domestic fie public, în temple. În cadrul cultului domestic, mulți dintre hinduși au în casă un spațiu amenajat pentru propriul zeu căruia îi este dedicat un altar decorat cu imagini. Cât privește cultul din temple, ritualul de rugăciune este săvârși de către brahmani (preoți). Ei conduc rugăciunea citind din textele sacre și recitând mentre. Cei care efectuează ritualuri acasă aprind câte o lampă și aduc ofrande în cinstea zeului pe care îl adoră. Se recită din cărți religioase, se cântă imnuri devoționale, și se meditează. Ritaulurile Vedice de sacrificiu prin foc și cântarea imnurilor vedice sunt practicate la ocazii speciale, cum ar fi nunta hindusă.

Templele hinduse sunt construcții magnifice

care reprezintă nu doar casa zeului căruia îi este dedicat templul respectiv, ci reprezentarea zeului însuși. Templele hinduse sunt împodobite cu sculpturi exterioare ce înfățișează diferite zeități.

Hindușii practică ritualul de rugăciune cu diferite ocazii și anume: pentru femeia însărcinată în timpul celei de-a 4-a și a 7-a lună de sarcină, la nașterea copilului, în copilărie, la căsătorie, la funeralii și a 13-a zi după moarte când cel decedat primește eliberarea și își poate lua rămas bun de la familie. Religia hindusă conține o varietate de ritualuri pe care oricine le poate desfășura zilnic, în special la răsăritul soarelui sau la apus. Totuși ritualurile variază în funcție de regiuni, sate sau preferințele persoanei.

Deși este o expunere foarte concisă a Hinduismului cu doar câteva aspecte ce caracterizează această religie, putem conclude câteva particularități specifice doar acestei religii păgâne: nu are un întemeietor unic ci este mai degrabă o colecție de concepte religioase.

Hindușii consideră că religia lor a existat și va exista întotdeauna. Un loc important în Hinduism, după cum aminteam mai sus, îl ocupă credința in reîncarnare (transmigrație), marcată de faptele bune sau rele, făcute într-o viața anterioară.

Scopul final al fiecărui hindus este acela de a avea karma care cântărește toate faptele în decursul vieții și care determină calitatea vieții următoare iar în cele din urmă karma eliberează spiritul pentru a-l putea renaște.

Drd. Marian SUSA

Casta Brahmanilor este casta preoților hinduși și erau cei care dețineau puterea sacră legată de perpetuarea tradițiilor religioase 1

Lumina Credinței

În

agora

27

Două lumini spre aceeași Lumină

fond, cultura este sau ar trebui să fie o formă de a iubi lumea și de a spera.

(Octavian Paler)

În ultimul număr al acestei Reviste am observat unele aspecte generale ce se întâlnesc în relația dintre Biserică și Cultură și felul în care aceste două realități sunt adânc legate și își îndeplinesc funcția într-o îmbinare istorică și faptică. Am observat, de asemenea, modalitatea prin care Cultura devine un „imn de viață adus vieții”, așa cum afirma marele monah de la Rohia, însă numai atunci când este așezată în slujba omenirii și când se îmbracă în lumina credinței, al acelui Total-Altul.

Pentru acest număr se vor identifica unele culoare prin care lumina credinței se întrepătrunde cu lumina culturii și astfel se va cuprinde cu mintea felul în care ambele lumini se lasă inspirate de aceeași lumină de Sus. În istoria Bisericii Române-Unite cu Roma, Greco-Catolică, se întâlnește un curent de o mare importanță pentru reînnoirea spirituală și emanciparea educativă și culturală din Transilvania, curent cunoscut sub numele de Școala Ardeleană. Se cunoaște faptul că începutul acestui curent își găsește originile în mișcarea iluministă europeană de la începutul secolului al XVIII-lea, mișcare ce s-a manifestat în Transilvania la nivel social (străduința pentru drepturile românilor transilvăneni), la nivel educativ (deschiderea la Blaj a primei școli cu predare în limba română în data de 11 octombrie 1754 de către Episcopul Petru Pavel Aron), la nivel cultural (mișcarea corifeilor și a ucenicilor acestora) și la nivel spiritual (un răspuns tot mai autentic oferit chemării evanghelice). În acest sens, lumina credinței (și anume trăirea cât mai conformă cu învățătura sfintei Scripturi și a Bisericii) și lumina culturii (prin toate dimensiunile ce întregesc această lume a dezvoltării frumosului imediat) s-au întrepătruns în curentul binecunoscut sub numele de Școala Ardeleană. Descrifrarea unei rememorări prin actualizare a celor două lumini amintite anterior este datoria de taină ce se cuvine a fi revăzută în misiunea principală a oricărui creștin, cu atât mai

mult a unui creștin ce dorește a avea perspectiva cât mai largă a istoriei și a cunoașterii ei.

Este, astfel, de la sine-înțeles că tot patrimoniul teologic și spiritual al Bisericii se întâlnește în fapta faptuind a manifestării credinței și prin cultură, prin educarea minții și a spiritului. Toate acestea, de bună seamă, revăzute în lumina frumosului și a binelui, elemente ce se traduc în comuniunea împărtășită în comunitatea eclezială.

Gândirea (res cogitans al lui Spinoza), în acea întindere (res extensa) a sentimentului, se regăsește ca atribut al căutării umanului în divin, în pelerinajul spre beatitudine și mântuire (beatitudo et salus). „Doamne! Un minut întreg de fericire. Este oare puțin chiar și într-o viață întreagă de om?”, se întreabă scriitorul rus Feodor Dostoievski. În adevăr, întrebarea se regăsește în binomul beatitudo et salus, surprins în opera Etica de același Spinoza, prin care se observă culoarul de întrepătrundere dintre lumina credinței și cea a culturii.

Pe de-o parte avem beatitudinea, starea de fericire în fața frumosului temporar, în fața operelor ce trezesc exaltare și gust pentru artele frumoase, ce place și trezește admirație la nivel interior, așadar o estetică a simțurilor. Pe de altă parte întâlnim acel salus, aspectul salvării și al mântuirii prin gustarea în faptă a patrimoniului teologic al Bisericii, ce se trăiește în mod privilegiat în comuniunea de credință și de iubire.

Ambele direcții sunt necesare, în consecință, pentru a completa invitația din partea desăvârșirii evanghelice, ce vizează tocmai această manifestare a frumosului și a binelui spre dezvoltarea omului, trup și suflet, înspre universul comuniunii perfecte.

Pr. Dr. George Marius NICOARĂ

28

prezentarea parohiilor

Lumina Credinței

Parohia greco-catolică ucrainiană „Adormirea Maicii Domnului” din Coștiui Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele și înaintea îngerilor Îți voi cânta! (Ps. 138:1)

Vom prezenta în acest număr al revistei parohia greco-catolică din localitatea Coștiui, o localitate veche, atestată documentar în anul 1353, aflată în județul Maramureș lângă

granița cu Ucraina, pe drumul ce leagă Sighetu Marmaţiei de staţiunea montană Borșa.

Din Șematisul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș pe anul 1936, aflăm că Parohia greco-catolică Coștiui era o parohie veche înființată în anul 1771, cu biserică din piatră cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului ”, sfințită în anul 1780. În Maramureş romanii au construit drumuri, au reparat cetăţile şi au pus în exploatare minele de sare de pe Ronişoara, pentru apărarea cărora au construit o fortăreaţă, numită Castellum, după care îşi luă numele satul Coştiui1. Astfel numele localității s-ar traduce prin castel sau scaun de reședință.

Ca denumire a localității mai găsim și „Ronaszek”, adică scaun de reședință a Ronelor.

Diverși „castelani” de Ronaszek (denumirea în limba maghiară a localității) sunt pomeniți în Diplomele Maramureșene: Paulus Magnus (1475), Valentin Nagy (1479), Ambrosius (1488), ca administratori ai castelului de la care derivă atât numele românesc cât și cel ucrainean al localității Coștiui- Коштіль-Koșteli (în transcriere fonetică).

Satul Coștiui a luat naștere prin aducerea de mineri, care să extragă sare pentru imperiul

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

29

austro-ungar. Salina, deschisă încă din secolele XIV-XV, a fost definitiv închisă în anul 1933, din cauza nerentabilității pe de o parte, dar și din cauza prăbușirii unor galerii. În anul 1550 se produce prima grevă minieră cunoscută în Europa, eveniment ce a implicat și muncitorii de la mina de sare din Coștiui.

Arendaşii, în pofta lor de câştig, s-au atins şi de drepturile minerilor. Din această cauză minerii şi-au părăsit posturile şi s-au mutat la Baia Mare, de unde nu s-au reîntors decât numai după ce li s-au asigurat vechile privilegii. 2În 1773 împăratul Iosif al II-lea fiind într-o vizită la Sighet a vizitat localitatea Coștiui.

credincioșii greco-catolici ucraineni din Coștiui, deoarece pr. Vasile Udriciuc s-a reîntors cu întreaga comunitate la Giserica Greco-Catolică. În prezent Coștiui-ul are o populație de 630 locuitori, din care 209 sunt credincioși grecocatolici.

Din arhiva bisericii aflăm că în această parohie au slujit următorii preoți: pr. Balogh Szilárd 1907-1910; pr. Bacsinszki Ernȍ 19101912; pr. Medveczki Andri 1912-1914; pr. Marina Elemér 1914-1925; pr. Popp Vasile 1925-1939; pentru o perioadă scurtă, după anul 1932, îl găsim ca slujitor în parohia Coștiui pe pr. Ioan Dragomir, episcop auxiliar de Maramureș3, pr.

Istoria parohiei din Coștiui este parte integrantă a istoriei acestor oameni legați de secole de minerit și de exploatarea pădurilor.

Construcția bisericii de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului a început în anul 1775.

După tradiție, construcția bisericii a fost voită de însăși împărăteasa Maria Tereza, la cererea muncitorilor mineri.

Din cele mai vechi timpuri, Coștiui-ul a fost un loc de pelerinaj pentru atât pentru credincioșii ucrainieni cât și pentru cei din satele vecine românești, locul fiind legat prin tradiție de arătări ale Preacuratei Fecioare Maria, biserica fiind considerată și numită mănăstire.

După interzicerea cultului greco-catolic în România, parohia greco-catolică din Coștiui a fost desființată și anexată Bisericii Ortodoxe.

Anul 1990 reprezintă un nou început pentru

Chortec Alexandru; pr. Ruszinkó Mihaly; pr.

Pițura Vasile; pr. Țifrac Mihai; pr. Prot. Udriciuc Vasile; pr. Prot. Colopelnic Vasile. În fiecare an, pe data de 28 august, credincioșii greco-catolici ucrainieni din Coștiui sărbătoresc hramul Bisericii, sărbătoarea fiind ținută după calendarul iulian ( în stil vechi). În cea de a treia zi de Pasti a anului 2016, credincioșii greco-catolici din Coștiui s-au bucurat de prezența Preasfințitului Vasile Bizău în sânul comunității.

Pr. Vasile Daniel POP Prof. dr. Alexandru Filipaşcu de Dolha și de Petrova, Istoria Maramureșului, ed. Gutinul, Baia Mare, 1997, P.21 2 Idem, p. 103 3 http://www.bru.ro/maramures/lista-episcopilor/psioan-dragomir 1

30

prezentare carte

Lumina Credinței

Textul biblic este întotdeauna viu, dinamic, proaspăt..., tânăr De la această convingere se conturează organizarea lucrării de față, „Sfintele Evanghelii și Faptele Apostolilor”, apărută la Editura Pauline, tipărită color în condiții grafice deosebite, care pe lângă textul biblic, include diferite rubrici pentru aprofundare și rugăciune, îmbogățite cu numeroase imagini și hărți.

Această carte este o cheie prețioasă pentru a intra în lumea Scripturii, interaționând cu istoria sa, arheologia, geografia, mesajul său spiritual, și dialogând cu cei care au scris paginile Noului Testament.Cartea oferă o parte introductivă amplă ce ajută cititorul să se orienteze în lumea Noului Testament. În partea centrală se află cele patru Evanghelii și Faptele Apostolilor, îmbogățite cu următoarele rubrici:

note, care ne ajută să înțelegem mai profund textul biblic; trimiteri la alte texte biblice, care luminează textul de față; Îi dăm cuvântul lui..., rubrica în care ne vorbește însuși autorul sacru, ajutându-ne să înțelegem mai bine ceea ce el a scris; Archeo și Geo, spațiu în care descoperim pământul biblic, geografia și itinerariul personajelor biblice, descoperiri arheologice etc; Tabor, o invitație pentru a ne opri din lectură și a urca împreună cu Isus pe muntele „Schimbării la Față”, pentru a face un popas de rugăciune și a permite astfel textului să coboare de la minte la inimă; Împreună pentru..., spațiu dedicat activității în grup: confruntare, împărtășire, creștere împreună; Forum, locul în care sunt invitați înaintea noastră martori ai Evangheliei, de la Părinții Bisericii până la oameni ai timpului nostru.

Cea de a treia parte cuprinde o serie de indicații care favorizează căutarea pe diferite tematici și facilitează găsirea de răspunsuri la întrebări ce se nasc de-a lungul drumului.

Autorii notelor și rubricilor care însoțesc textul biblic sunt patru membrii ai Familiei Pauline pregătiți în domeniul biblic și pastoral: preoții paulini Giacomo Perego și Eustacchio Imperato și surorile apostoline Tosca Ferrante și Anna Maria Pudelko.

Această carte este un instrument minunat pentru aprofundarea textului biblic și rugăciunea personală. Poate fi folosit și pentru Lectio Divina în grup, pentru cateheză etc. Este destinată tuturor creștinilor, tineri și adulți, familii și comunități religioase.

Fie ca prin citirea, aprofundarea și meditarea Sfintelor Evanghelii și Faptelor Apostolilor, să creștem în comuniune cu Cristos viu în Cuvântul său și să devenim mai mult apostoli ai Isus Cristos, „evanghelii” vii în lumea de azi!

Sr. Ana Maria BULAI, fsp

Lumina Credinței

viața consacrată

31

Fiicele Sfântului Paul (Surorile Pauline) Suntem o congregaţie misionară prezentă în 51 de ţări, care are în Biserică misiunea de a vesti Evanghelia, pe Isus Cristos, utilizând toate mijloacele de comunicare socială. Răspunzând chemării lui Dumnezeu şi fiind animate de spiritul Evangheliei, trăim în comunitate, într-un ambient simplu şi familial, reunite de aceeaşi credinţă, vocaţie şi idealuri: să trăim în Isus Cristos Calea, Adevărul şi Viaţa şi să-l comunicăm lumii. Primim lumină şi tărie pentru apostolatul nostru din cuvântul lui Dumnezeu, din Sfânta Euharistie şi din comuniunea fraternă.

misionare în afara Italiei, în ţări din Europa dar şi din alte continente, dorind, după exemplul sfântului apostol Paul, să vestească Evanghelia în orice parte a pământului. Părintele Alberione a voit să creeze, pentru Fiicele Sfântului Paul, orizonturi universale, deschidere către toate popoarele, cutezanţă pentru a lua iniţiative în situaţii tot mai noi, proprii comunicării. El spunea: „Graniţele voastre sunt graniţele lumii”.

Paulinele în România În urma realizării unui proiect misionar care a lărgit graniţele slujirii pauline am ajuns în România în 1993, împărtăşind drumul acestui popor.În 1997, am deschis o librărie în Bucureşti care, treptat, a devenit un centru de spiritualitate, cultură şi dialog ecumenic. De asemenea, ne-am desfăşurat misiunea publicând la editura noastră (Pauline) cărţi, cd-uri şi dvd-uri ce au ca scop creşterea umană şi spirituală a copiilor, tinerilor şi adulţilor. De-a lungul timpului, am realizat animaţii biblice în diverse parohii şi cursuri de formare pentru persoanele consacrate.

Fondatorul nostru, fericitul Giacomo Alberione, a intuit că femeia consacrată lui Dumnezeu poate deveni un apostol al Evangheliei. El a fondat congregaţia Fiicele Sfântului Paul, contând pe colaborarea plină de credinţă a tinerei de 21 de ani, Teresa Merlo, mai târziu sora Tecla, care va deveni superioara congregaţiei. Ne-am născut la Alba, un mic oraş din nordul Italiei, la data de 15 iunie 1915. Părintele Alberione a pregătit-o pe Teresa şi pe alte tinere adunate în jurul ei pentru a lucra în apostolatul publicaţiilor. Primii paşi au fost umili.

Am început prin a tipări şi a distribui Biblii şi catehisme în Italia, într-o perioadă în care Biblia nu era cunoscută, iar credincioşii nu erau încurajaţi să o citească şi să o studieze. Aspectul editorial al misiunii noastre s-a dezvoltat repede. Conţinutul cărţilor şi al revistelor are ca scop promovarea creşterii persoanei din punct de vedere uman şi spiritual. Cu trecerea anilor, Paulinele şi-au lărgit câmpul de apostolat, folosindu-se de noile canale de comunicare: radioul, televiziunea, cinematograful.

Din 1931, surorile au început să meargă ca

Isus Învăţătorul, Calea, Adevărul şi Viaţa În centrul spiritualităţii pauline se află Isus Cristos care este pentru noi Învăţătorul, Calea, Adevărul şi Viaţa. Rugăciunea zilnică paulină este caracterizată de meditarea cuvântului lui Dumnezeu, participarea la Sfânta Liturghie şi ora de adoraţie euharistică (pe care noi o numim şi vizita la Isus euharistic), prin care Isus Învăţătorul ne conformează la sine: ne transformă viaţa aşa încât gândurile, dorinţele şi alegerile sale devin ale noastre, pentru ca astfel să trăim şi să iubim aşa cum El a trăit şi i-a iubit pe toţi oamenii.

32

viața consacrată

Aşadar, pentru noi, drumul de sfinţenie este un drum de „cristificare”: Până când Cristos se va forma în voi (Gal 4,19). Trăim sfinţenia în măsura în care trăim viaţa lui Isus Cristos, sau mai bine-zis, în funcţie de gradul în care Isus Cristos trăieşte în noi.

Lumina Credinței

comunicare pentru a vesti Evanghelia, mesajul lor pătrunzând acolo unde nu se poate ajunge în persoană. Ne folosim de cărţi, reviste, cd-uri, dvduri şi alte materiale pentru a forma, din punct de vedere uman şi creştin, persoanele de orice vârstă, cultură, clasă socială. Acestea pot fi găsite în multele librării Pauline răspândite în marile

Maria, Regina Apostolilor oraşe din cele 5 continente ale pământului şi, mai Sfânta Fecioară Maria este cinstită de noi ca nou, pe noul „continent digital” - internetul. prima apostolă, modelul apostolilor, pentru că ea, În Italia şi în alte ţări, unde este posibil, Paulinii fiind Mama lui Isus Cristos, l-a dăruit umanităţii şi Paulinele produc programe radio şi TV, au site-uri într-un mod unic şi continuă să-l dăruiască. Maria cu multe materiale biblice, catehetice, de educare este pentru noi Mamă, Învăţătoare şi Regină pentru o folosire constructivă a mijloacelor de pentru că ne ajută să ne „îmbrăcăm” mintea, inima comunicare socială (media education). Toate şi voinţa în Cristos, ne formează pentru a trăi şi acestea sunt o expresie a spiritului şi misiunii sluji ca adevăraţi apostoli, pentru a-l comunica pe surorilor Pauline şi fraţilor Paulini: de a vesti Cristos lumii.

Evanghelia prin mijloacele de comunicare socială pentru ca aceasta să pătrundă în fiecare casă, în

Sfântul Apostol Paul fiecare inimă.

Spiritualitatea paulină este înrădăcinată în Alberione repeta deseori: Ne-am născut din viaţa şi învăţătura sfântului apostol Paul care Cuvânt, pentru Cuvânt şi în Cuvânt. De aceea, ne este părintele, inspiratorul misiunii şi modelul străduim ca toate cărţile, revistele, emisiunile, nostru în trăirea relaţiei cu Cristos. El, din filmele, dvd-urile şi celelalte instrumente să fie momentul în care a experimentat iubirea lui o prelungire, un ecou, o iradiere a Bibliei, şi în Cristos pe drumul Damascului, a trăit într-o special a Evangheliei. În primul rând, încercăm intimitate atât de profundă cu Isus, încât a putut să dăm omului de azi învăţătura lui Cristos care spune: Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mântuieşte, dorim să facem ca Evanghelia să mine (Gal 2,20) şi şi-a dedicat cu pasiune întreaga pătrundă în toată gândirea şi cunoaşterea umană. viaţă pentru a-l face cunoscut pe Cristos tuturor.

Fondatorul nostru ne îndemna: Nu vorbiţi numai Asemenea apostolului Paul, ţelul vieţii noastre de religie. Dar vorbiţi creştineşte despre toate. este acela de a ne lăsa total transformate de De aceea, abordăm şi tematici precum familia, Cristos pentru a putea să-l dăruim oamenilor, psihologia, sociologia, educaţia, comunicarea etc., pentru a deveni o comunicare vie a iubirii sale. din dorinţa de a-i ajuta pe oameni să crească la Dacăpâineamaterialăesteimportantăpentruaavea nivel uman, psihologic şi social. o viaţă demnă, este la fel de urgent să dăm pâinea Isus Cristos ne-a învăţat să nu-i aşteptăm Evangheliei pentru a răspunde la foamea de Adevăr pe oameni să vină la noi, ci să mergem noi să-i şi de Dumnezeu care se află în inima fiecărui om. căutăm. Asemenea lui Isus, şi apostolul trebuie În centrul misiunii pauline se află nevoia urgentă să răspândească Cuvântul divin în oraşe, în sate, de a-l comunica pe Isus Cristos celorlalţi. Cristos chiar şi în casele cele mai îndepărtate. Trebuie a fost consacrat şi trimis de Tatăl; la fel, Paulinii să escaladeze munţi, să traverseze oceane, să şi Paulinele sunt consacraţi şi trimişi prin meargă la toţi oamenii ca să ducă tuturor lumina intermediul Bisericii. Suntem chemaţi să aducem Evangheliei. în această cultură a comunicării „inefabila bogăţie a lui Cristos”, mesajul său de iubire şi de mântuire.

Radioul, televiziunea, cinematograful, internetul Şi facem aceasta, înainte de toate, cu mărturia sunt amvonul vostru de astăzi. noastră, „vestind” Evanghelia cu propria viaţă, Tipografiile, studiourile de înregistrare, librăriile prin modul nostru de a trăi şi de a acţiona, şi sunt biserici de unde Paulinii şi Paulinele ajutându-i pe oameni să recunoască prezenţa lui vestesc Evanghelia.

Dumnezeu în existenţa personală. În misiunea voastră de evanghelizare – spunea Redacția Fondatorul - folosiţi mijloacele cele mai rapide şi eficiente pe care progresul le pune la dispoziţie. Astfel, Preluare și prelucrare după http://pauline.ro/ Paulinii şi Paulinele folosesc toate mijloacele de index.php/fsp

Simpozion și expoziție de documente pe tema Comuniune Eclezială Eparhia de Maramureș și Sfântul Scaun În data de 12 mai 2017 Eparhia Greco-Catolică de Maramureș prin Departamentul de cultură a organizat simpozionul cu titlul Comuniune Eclezială – Eparhia de Maramureș și Sfântul Scaun, care a avut loc la Centrul Millennium din Baia Mare. În cadrul evenimentului a avut loc și expoziția de documente (preluate atât din atât din Arhivele Secrete Vaticane și din Arhivele Congregației pentru Bisericile Orientale din Roma, precum și documente din Arhivele Naționale ale României) care atestă începuturile Eparhiei de Maramureș și numirea primului titular al Scaunului Episcopal din Baia Mare – Episcopul Dr. Alexandru Rusu. Au conferențiat oaspeți de seamă precum: E. Sa Jean-Louis Bruguès - Arhivist și Bibliotecar al Sfintei Biserici Romane, precum și prof. dr.

Ovidiu Augustin Ghitta - Decan al Facultății de Istorie și Filozofie din Cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca.

Excelența Sa Miguel Maury Buendía – Nunțiu Apostolic în România și Excelența Sa Jean-Louis Bruguès - Arhivist și Bibliotecar al Sfintei Biserici Romane prezenți la pelerinajul anual de la Cimitirul săracilor din Sighetu Marmației Sâmbătă 13 mai, a avut loc pelerinajul anual de la Cimitirul săracilor din Sighetu Marmației. S-au unit în rugăciune mii de credincioși, sute de preoți din întreaga Românie, și ierarhi ai Bisericii Catolice de ambele rituri: ÎPS Ioan Robu, PS Petru Gherghel (prezent anual la acest pelerinaj), PS Virgil Bergea, PS Florentin Crihălmeanu, PS Claudiu Pop, și PS Vasile Bizău – Eparhul locului. În acest an Eparhia Greco-Catolică de Maramureș s-a bucurat de prezența la pelerinaj a Nunțiului Apostolic în România, Excelența Sa Miguel Maury Buendía, precum și a Excelenței Sale Sa Jean-Louis Bruguès - Arhivist și Bibliotecar al Sfintei Biserici Romane. Evenimentul a început la ora 9:20, cu procesiunea de la Memorialul Durerii (din centrul orașului) până în periferia orașului unde este așezat cimitirul. Aici s-a celebrat Sfânta Liturghie începând cu ora 10:30.

Sfințire de Biserică În data de 5 Iunie – Sărbătoarea Sfintei Treimi a avut loc sfințirea noii biserici cu hramul Sfânta Treime din localitatea Bogdan Vodă.

Numiri de preoți

În data de 23 Aprilie – Sărbătoarea Marelui Mucenic Gheorghe, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh pentru parohia Ferneziu pe On. Părinte Trifoi Vasile. În data 13 Iunie – Sărbătoarea Sfântului Anton de Padova, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh pentru parohia ,,Sfântul Anton” din Baia Mare pe On. Părinte Dr. Marusciac Florin.

Întâlnirea Eparhială a copiilor și tinerilor greco-catolici, Seini 22 aprilie 2017

Sfințirea noii bisericii greco-catolice din Bogdan Vodă, 05 iunie 2017

Preţ 5 RON

Pelerinaj în cinstea episcopilor martiri, Sighetu Marmației 13 mai 2017