Lumina Credintei 2/2019

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul IX – nr. 2/2019

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15,13)

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS: Editorial.................................................................................................................................. 1 Lumină lină...................................................................................................................... 2 - 4 Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare............................................... 5 - 7 Dimensiunea ecumenică a martiriului............................................................................ 8 Beatificare și canonizare în Biserica Catolică......................................................... 9 - 10 Viețile fericiților episcopi martiri........................................................................... 11 - 19 Reflexe în oglindă pentru destinul a doi martiri:................................................ 20 - 22 Fericirea mea depinde de „a fi” sau de „a avea”?.......................................................... 23 Jertfa de sine în viziunea tinerilor de azi.............................................................. 24 - 25 Puterea mărturiei....................................................................................................... 26 - 27 Biserica greco-catolică în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea............................ 28 - 30 Despre pasaje și trecători.......................................................................................... 31 - 32 Episcop Dr. Alexandru Rusu.................................................................................... 33 - 34 Ucenicul în fața prigoanei......................................................................................... 35 - 36 Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Diac. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Florin Orza

Colaboratori:

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember Pr. Laurențiu Costin Pr. dr. Florin Marușciac Pr. Vasile Daniel Pop Drd. Marian Susa Prof. univ. dr. Nicolae Felecan Dna. Antoaneta Turda

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

editorial

1

Papa Francisc – Blaj – 2 iunie 2019 „Învățătorule, cine a păcătuit, că s-a născut orb, el sau părinții lui?” (In 9,2). Această întrebare, pe care discipolii i-o adresează lui Isus, provoacă o serie de reacții și de acțiuni care vor însoți toată pagina evanghelică, dezvăluind și punând în evidență ceea ce cu adevărat orbește inima omului. [...] logica Domnului este diferită: departe de a se ascunde în lipsa de acțiune sau în abstracție ideologică, caută persoana, cu chipul său, cu rănile sale și cu istoria sa. Îi vine în întâmpinare și nu se lasă înșelat de discursuri ce nu sunt în măsură să dea întâietate și să pună în centru ceea ce este important cu adevărat.

Aceste ținuturi cunosc bine ceea ce înseamnă suferința oamenilor atunci când greutatea ideologiei sau a regimului este mai puternică decât viața și se pune deasupra a toate, ca normă a vieții înseși și a credinței persoanelor; când capacitatea de decizie, libertatea și spațiul pentru creativitate este redus și de-a dreptul eliminat (cf. Enciclica Laudato Sì, 108). Voi ați suferit din cauza discursurilor și acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea și distrugerea aceluia care nu putea să se apere și reduceau la tăcere vocile disonante. Îi avem în minte, în mod deosebit, pe cei șapte Episcopi greco-catolici pe care am avut bucuria să-i proclam Fericiți. În fața persecuției aprige din partea regimului, ei au dat dovadă de o credință și de o iubire exemplare pentru poporul lor. Cu mare curaj și tărie interioară, au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor Biserică. Acești Păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivire.

Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc faptul că celebrăm această Dumnezeiască Liturghie pe „Câmpia libertății”. Acest loc semnificativ evocă unirea Poporului dumneavoastră care s-a realizat în diversitatea exprimărilor religioase: acest lucru constituie un patrimoniu spiritual care îmbogățește și caracterizează cultura și identitatea națională română. Noii Fericiți au suferit și și-au sacrificat viața, opunându-se unui sistem ideologic tiran și coercitiv în ceea ce privește drepturile fundamentale ale persoanei umane. În acea perioadă de tristă amintire, viața comunității catolice era pusă la grea încercare de regimul dictatorial și ateu: toți Episcopii și mulți credincioși ai Bisericii GrecoCatolice și ai Bisericii Catolice de Rit Latin au fost prigoniți și condamnați la închisoare.

Un alt aspect al moștenirii spirituale a noilor Fericiți este milostivirea. Tenacitatea în a profesa fidelitatea la Hristos era însoțită în ei de o dispoziție la martiriu fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă. Este grăitor ceea ce a declarat în timpul închisorii Episcopul Iuliu Hossu: „Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea și a ne ruga pentru convertirea tuturor”. Aceste cuvinte sunt simbolul și sinteza atitudinii cu care acești Fericiți în perioada de încercare au sprijinit poporul lor în a continua să mărturisească credința, fără să cedeze și fără să se răzbune. Această atitudine de milostivire față de torționari este un mesaj profetic, deoarece se prezintă astăzi ca o invitație făcută tuturor să învingem ranchiuna prin caritate și iertare, trăind în mod coerent și curajos credința creștină.

Dragi frați și surori, chiar și astăzi reapar noi ideologii care, într-un mod subtil, încearcă să se impună și să-i dezrădăcineze pe oameni din cele mai bogate tradiții culturale și religioase. Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a căsătoriei și a familiei (cf. Exortației apostolice postsinodale Amoris laetitia, 40) și dăunează, prin propuneri distrugătoare, atee ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește (cf. Enciclica Laudato Sì, 123-124). Sunt voci care, semănând teamă și diviziune, vor să șteargă și să îngroape cea mai prețioasă moștenire pe care aceste ținuturi au văzut-o născându-se. Mă gândesc, de exemplu, la Edictul de la Turda, din 1586, care sancționa orice fel de radicalism, promovând un act de toleranță religioasă, fiind unul dintre primele cazuri din Europa de acest tip.

Aș dori să vă încurajez să duceți lumina Evangheliei la contemporanii noștri și să continuați să luptați, ca acești Fericiți, împotriva acestor noi ideologii care apar. Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea și dialogul asupra diviziunilor, incrementând fraternitatea de sânge, care își găsește originea în perioada de suferință în care creștinii, divizați în decursul istoriei, s-au descoperit a fi mai apropiați și mai solidari. Să vă însoțească pe drumul vostru ocrotirea maternă a Preacuratei Fecioare Maria și mijlocirea noilor Fericiți.

Din predica Sfântului Părinte, cu ocazia beatificării celor șapte Episcopi greco-catolici martiri Blaj – 2 iunie 2019

2

Lumina Credinței

fragmente liturgice

Lumină lină

Semnificația liturgică a Vecerniei Cu gândul și sufletele profund ancorate în Dumnezeu, creştinii Bisericii primare considerau apusul soarelui momentul de răscruce dintre zile când se simţeau datori să-i aducă Domnului ca jertfă de seară ofranda rugăciunii de mulţumire pentru ziua încheiată şi totodată să-i ceară ajutor pentru trecerea în pace a nopţii care se apropia: Vecernia sau Lauda de seară.

Originea Laudei de seară o identificăm în tradiția evreiască, esenţialul acesteia constând în ritul aprinderii sfeşnicului cu lumini, în faţa căruia arhiereul aprindea tămâia care trebuia să ardă toată noaptea înaintea Domnului, adică în faţa perdelei din Cortul mărturiei1. Acest rit a fost preluat şi în viaţa religioasă a primelor generaţii

creştine – ei provenind în mare parte din evrei – având însă o profundă semnificaţie creştină: lumina lină a sfeşnicului aprins la vreme de seară le aducea aminte creştinilor despre Cuvântul (care) era lumina cea adevărată şi Care, venind în lume, luminează pe tot omul2. Chiar dacă ritualul actual al Vecerniei s-a format treptat, pe parcursul unui timp îndelungat (până în secolul XV), chiar de la început în Biserica creștină a existat un oficiu în cadrul căruia rugăciunea principală – care însoţea ritul aprinderii sfeşnicului de seară – avea ca temă principală exprimarea mulţumirii pentru lumina zilei şi pentru lumina spirituală adusă de Mântuitorul.

Binecuvântarea de la începutul Vecerniei, Binecuvântat este Dumnezeul nostru..., se referă la epoca de început a istoriei mântuirii, când omenirea nu ştia despre Dumnezeu decât că El

Lumina Credinței există şi este Unic. La începutul slujbei se deschide numai perdeaua uşilor împărăteşti, semnificând cunoaşterea nedesluşită şi vagă pe care lumea o avea atunci despre Dumnezeu. Binecuvântarea inițială se dă din altar, deoarece altarul bisericii simbolizează paradisul, iar preotul se substituie acum primilor oameni, în rai, înainte de căderea în păcat.

Psalmul 103, Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul..., ne vorbeşte despre creaţia lumii, despre frumuseţea firii zidită de Domnul, precum și despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile sale. Acesta este motivul pentru care acest psalm a fost consacrat ca psalm specific al slujbei de seară, iar versetele 20-21, care se repetă, accentuează acest aspect pentru că ne vorbesc despre apusul soarelui: Soarele şi-a cunoscut apusul său; pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte.3 În timpul recitării psalmului de seară, preotul iese din altar în faţa uşilor împărăteşti închise, unde citeşte în taină rugăciunile luminilor şi rosteşte apoi ectenia mare, acest moment din oficiu amintind alungarea din rai a primilor oameni după căderea lor în păcat; preotul reprezintă acum omenirea înainte de venirea Mântuitorului, implorând mila dumnezeiască în faţa porţilor zăvorâte ale cerului. Rugăciunile pe care preotul le citeşte în faţa uşilor împărăteşti se numesc rugăciunile Vecerniei sau ale luminilor de seară, pentru că se citeau odinioară la vremea când se aprindeau în biserici luminile sfeşnicelor şi ale candelelor, menite să risipească întunericul nopţii. De aceea, cuprinsul lor se referă la lumina spirituală a cunoştinţei de Dumnezeu, care luminează cărările oamenilor în întunericul necunoştinţei şi al păcatului. Aceste rugăciuni păstrează expresii din rugăciunile serviciului divin zilnic al sinagogii iudaice, alcătuind una dintre cele mai vechi părți ale slujbei de seară.4 Catisma, adică psalmii care se citesc la Vecernie după ectenia mare5, reprezintă perioada de pregătire a omenirii pentru venirea Mântuitorului, cu ajutorul învăţăturilor din Legea Veche, date prin patriarhi şi prooroci.

Psalmul 140, Doamne, strigat-am către Tine..., care se cântă după catismă, exprimă starea de deznădejde a omului separat de Dumnezeu precum şi ideea de pocăinţă, intim legată de rugăciunea de seară încă din cultul iudaic.

Aceast psalm e menţionat în rânduiala rugăciunii

fragmente liturgice

3

de seară din cele mai vechi timpuri6 şi a fost întrebuinţat în această calitate în toate riturile liturgice creştine, împreună cu următorii psalmi citiţi în acest moment al Vecerniei încă din vechime (Ps 141, 129 şi 116) şi numiţi în general psalmi de seară sau psalmii luminilor pentru că se cântau odinioară în timp ce în biserici se aprindeau lumânările în sfeșnice.

Cădirea de la Doamne, strigat-am... este simbolul văzut al rugăciunii pe care o înălţăm spre Dumnezeu aşa cum se înalţă fumul de tămâie, cerând să fie bineprimită de El, ca o jertfă de seară, precum zice psalmistul.7 Cântările Legii Vechi, adică versetele din Psalmii 140, 141, 129 şi 116, cântate înainte de fiecare stihiră, se împletesc şi alternează cu cele ale Legii Noi, arătând astfel legătura indisolubilă dintre cele două mari perioade ale istoriei mântuirii.

Venirea Domnului în lume este simbolizată sugestiv de ritualul Vohodului de la Vecernia sărbătorilor, adică Ieşirea cu cădelniţa.

Deschiderea uşilor împărăteşti înainte de ieșire simbolizează redeschiderea raiului pentru om prin venirea lui Adam cel Nou, iar lumina purtată înaintea preotului semnifică lumina adusă în lume de Mântuitorul.

Imnul Lumină lină, care se cântă la vohod, este unul dintre cele mai vechi imne de inspiraţie creştină intrate în uzul liturgic. După unii istorici, imnul provine chiar din secolele al II-lea sau al IIIlea. Întrebuinţarea lui în cult ca imn specific al rugăciunii de seară, prin care creştinii aduceau lui Dumnezeu mulţumire pentru sfeşnic, este menţionată încă din secolul al IV-lea de sfântul Vasile cel Mare, care citează un fragment din el numindu-l cântare veche8. După cuprins, acest imn are un caracter hristologic şi trinitar, adică este adresat lui Hristos, dar totodată afirmă cu precizie, atât distincţia celor trei persoane ale Sfintei Treimi, cât şi unitatea lor în dumnezeire: […] lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Spirit, Dumnezeu [...].

Prochimenele9 şi stihurile care le însoţesc sunt versete din psalmi care vestesc citirile din Sfânta Scriptură și se cântă înainte de proclamarea lecturilor biblice de la Vecernie.

Paremiile10, care se citesc astăzi după prochimen la Vecernia sărbătorilor din perioada Octoihului şi a Penticostarului, dar şi la Vecernia zilelor de rând din perioada Triodului, sunt

4

Lumina Credinței

fragmente liturgice

lecturi alese din anumite cărţi ale Vechiului şi Noului Testament.

Urmează rugăciunea Învredniceşte-ne, Doamne..., care prin stilul ei aminteşte nota de smerenie şi evlavie caracteristică rugăciunilor Bisericii primare.

Cât priveşte ectenia cererilor, care se rosteşte îndată după această rugăciune, se recita la slujba de seară din cele mai vechi timpuri, fiind descrisă în secolele IV-V în Constituţiile apostolice unde găsim textul ei actual redat în rezumat.11 Aceeași venerabilă origine are și rugăciunea plecării capetelor, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai plecat cerurile..., pe care preotul o citeşte în taină după ectenia de mai sus; ea corespunde, ca idee şi funcţie, celor două rugăciuni citite odinioară de către episcop pentru binecuvântarea credincioşilor înainte de concedierea lor din biserică la sfârşitul rugăciunii de seară.

Stihoavna12, care urmează după ectenia cererilor, constă într-o serie de tropare speciale, precedate de câte un stih, asemenea stihurilor de la prochimen.

Rugăciunea dreptului Simeon, Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne..., care se citeşte imediat după Stihoavnă, are origine biblică, iar textul ei îl găsim în Evanghelia după Sfântul Luca13.

Această cântare de mulţumire a bătrânului Simeon exprimă foarte frumos liniştea împlinirii unui ţel şi împăcarea pe care o dă siguranţa venirii Răscumpărătorului făgăduit și așteptat.

Asemenea lui și noi putem închide ochii în pacea nopţii, rugând pe bunul Dumnezeu să ne dăruiască conștiință liniștită și inimă împăcată mai ales la sfârșitul vieții, când vom avea de parcurs noaptea morții.

Troparele, care se cântă la sfârşitul Vecerniei şi în care se proclamă pe scurt virtuţile de căpetenie ale sfinţilor zilei sau măreţia şi importanţa sărbătorii, se numesc la greci troparele apolisului sau de încheiere a slujbei. În acest moment îi amintim, printre alți sfinți, pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Născătoarei de Dumnezeu, ei reprezentând aici pe drepţii Vechiului Testament, care l-au aşteptat pe Mesia fără să fi avut bucuria de a-l vedea. Cu ei se încheie şirul sfinţilor pomeniţi în încheierea Vecerniei, deoarece cu ei s-a încheiat timpul Legii Vechi, pe care îl simbolizează Lauda de seară.14 A fost odată, acum sute de ani, într-un oraş din Orient, un om care în fiecare noapte mergea pe

străzile întunecoase purtând cu sine o lampă de ulei aprinsă. Într-o noapte fără lună, când oraşul era foarte întunecat, s-a întâlnit cu un prieten.

Prietenul îl priveşte şi, dintr-o dată, îl recunoaşte. Îşi dă seama că este Guno, orbul oraşului și îl întreabă: - Ce faci Guno cu o lampă în mână, dacă eşti orb?

Orbul i-a răspuns: - Eu nu port lampa pentru ca să văd drumul. Eu ştiu din memorie străzile. Port lumina pentru ca alţii să găsească drumul atunci când văd lumina purtată de mine…

Preţioasă ocupaţie: a face lumină, a lumina.

Astăzi există mult întuneric şi sunt oameni care profită de acest întuneric pentru a-l face şi mai dens. Pentru aceasta e nevoie de oameni cu lumină – doctrină clară – care să-i orienteze pe ceilalţi. Celebrarea Laudei de seară în comunități ar putea fi un bun început. Dar nu oricum, ci explicată pe înțelesul tuturor, dând posibilitatea credincioșilor să participle activ la oficiu prin recitarea psalmilor și folosind acest moment de lumină pentru cateheze, pentru a deschide inimile și pentru a le păstra așa, deschise, înaintea lui Hristos.

Pr. can. Emil Gîrboan

Ieş 30, 6-8; Lev 24, 14 In 1, 19 3 Ps 103 4 Braniște E., Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Ed. Oferta, București 2005, p. 50 5 Astăzi foarte rar și numai la Vecernia zilelor de rând (n.a.)

6 Amintit în Constituţiile apostolice, op.cit., p. 51 7 Ps 140, 2 8 op.cit., p. 52 9 Verset din psalm care se cântă înainte de citirea unui pasaj din Biblie, cf. https://dexonline.ro/definitie/ prochimen, accesat la 31.05.2019 10 Cuvântul grecesc παροιμία = proverb, parabolă, pildă şi se aplica Pildelor lui Solomon. Cu timpul, denumirea de paremie s-a generalizat pentru toate lecturile biblice folosite la Vecernie, cf. op.cit., p. 53 11 op.cit., p. 54 12 Cântare bisericească în versuri, care se cântă la sfârșitul vecerniei, cf. https://dexonline.ro/definitie/ stihoavn%C4%83, accesat la 31.05.2019 13 Lc 2, 29-32 14 A vorbi cu Isus, http://pastoratie.ro/index.php?sear chword=a+vorbi&ordering=&searchphrase=all&Item id=157& option=com_search, accesat la 31.05.2019 1 2

Lumina Credinței

cuvântul scripturii

5

Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși… (Ev 11,36) Omul în timpul petrecerii pe pământ se confruntă cu multe suferințe. Printre aceste suferințe, creștinul este supus uneori să sufere din pricina „cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii credinței în Hristos”.

pe care auziți că o duc și acum” (Fil 1,29).

Iată ce ne spune Pavel și nouă acum, că „suferința pentru Hristos din cauza credincioșiei față de El și de Cuvântul Lui” este o parte componentă a credinței creștine. Și adaugă îndemnându-ne „să ne bucurăm în necazurile ce vin peste noi” (Rm 5,3; Mt 5,11).

De ce să ne bucurăm?

Pentru că Pavel le-a privit în perspectiva veșniciei, le-a „socotit”, le-a pus în cântar și a

În suferință, Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu nu a venit și nu vine la noi să ne explice suferința, ci ca s-o umple cu prezența Sa. Dumnezeu nu îl ferește pe om de orice suferință, ci îl susține în orice suferință. Și când nu își mai poate purta povara, El își oferă umerii Săi. Suferința conferă demnitate. Suferința îl înnobilează pe om. În cele ce urmează vă propun să reflectăm împreună la suferința creștină legată de Cuvântul lui Dumnezeu și a mărturisirii credinței în Domnul Isus.

Suferința pentru credința în Hristos și în Cuvântul lui Dumnezeu a fost profețită (In 16,33; Mt 10,17-18; Mt 24,9). Mântuitorul, adresându-se ucenicilor, îi previne spunându-le: „Veți fi urâți de toți, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până în sfârșit acela se va mântui” (Mt 10,21).

Referindu-se personal la Pavel, Isus zice că: „îi voi arăta ce trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9,16). Profeție împlinită în 2Cor 11,23-33. Același apostol Pavel, scriindu-le celor din Filipi, le zice: „căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și suferiți pentru El, și să duceți, cum și faceți, aceeași luptă, pe care ați văzut-o la mine, și Michelangelo Merisi da Caravaggio, Crucificarea Sfântului Petru, Biserica Santa Maria del Popolo, Roma - Italia

6

cuvântul scripturii

constatat „că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de mărirea viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Rm 8,18). Cu alte cuvinte, întotdeauna când ne aflăm în mari dificultăți să ne folosim de „matematica” credinței și a harului și să „socotim” ca Pavel totul în perspectiva eternității.

Adresându-se celor din Corint, același apostol Pavel le zice: „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de mărire” (2Cor 4,17).

Apostolul Iacob ne recomandă ca exemple de suferință pe profeții Vechiului Testament, căci zice: „Frații mei, luați ca pildă de suferință și de răbdare pe prorocii care au vorbit în Numele Domnului” (Iac 5,10).

La fel, Domnul Isus în Predica de pe Munte ne dă exemplul profeților pentru a ilustra biruința asupra persecuțiilor (Mt 5,10-12). Desigur că ne punem întrebarea, ce folos putem avea noi din exemplul lor? Mai întâi de toate sesizăm că aceștia erau niște oameni care trăiau după voia lui Dumnezeu, cu toate acestea au avut de suferit.

De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos, vor fi prigoniți (2Tim 3,12). Profeții ne încurajează amintindu-ne că Dumnezeu ne poartă de grijă atunci când trecem prin suferințe pentru Numele Său.

Ilie a profețit seceta regelui Ahab și pentru acest lucru a avut de suferit. Dumnezeu i-a purtat de grijă și i-a dat biruință împotriva lui Ahab și împotriva preoților lui Baal. S-a întâmplat ca unii dintre profeți să treacă prin încercări nu numai din partea necredincioșilor, ci și din partea așazișilor credincioși. Ieremia, acuzat de trădare, a fost aruncat într-o fântână părăsită ca să moară acolo (Ier 38,9). Dumnezeu l-a izbăvit de situații și mai grele nu numai din fântână.

Ezechiel și Daniel au avut și ei parte de suferințe, însă Domnul i-a scăpat din ele.

Chiar și cei ce n-au fost scăpați, ci au murit pentru credință, au primit răsplata specială rezervată acelora care îi rămân loiali până la capăt (Apoc 14,13).

Desigur că ne punem întrebarea de ce este necesar ca aceia care „vorbesc în Numele Domnului” să treacă prin mari dificultăți?

Răspunsul nu poate fi decât acela că viața lor să confirme mesajul lor. O viață trăită prin evlavie și credincioșie are un impact deosebit de puternic.

De aceea nu trebuie să uităm că răbdarea noastră pe timpuri de suferință este remarcată de cei de lângă noi. Suntem tentați să ne punem și o altă

Lumina Credinței întrebare: Câți creștini adevărați au suferit și au murit fără a fi sesizat cineva suferința lor, unde-i răsplata lor? Acești „eroi necunoscuți” n-au fost uitați, vor fi răsplătiți când Domnul nostru va reveni (Apoc 22,12). În Noul testament vedem că drumul Bisericii în lume, așa cum îl prezintă evanghelistul Luca, n-a fost lipsit de greutăți, de persecuții, de arestări, de condamnări și de ucideri. În multe cazuri, Evanghelia Domnului a ajuns până la noi printre gratiile închisorilor. Pavel și Sila, aflându-se în Filipi, oraș din provincia romană Macedonia sunt arestați „pentru că tulbură cetatea și vestesc obiceiuri care sunt străine cetății și nu sunt îngăduite nici să le primească nici să le facă, pentru că sunt romani” (Fapte 16,20-21). Pentru astfel de lucruri, autoritățile romane dispun să fie bătuți cu nuiele, aruncați în închisoare și dați sub paza și responsabilitatea temnicerului. Acesta, ca să dovedească o supușenie totală față de autorități, i-a aruncat în adâncul temniței și le-a pus picioarele în butuci.

Mesagerii Evangheliei, Pavel și Sila, la miezul nopții plini de răni, cu picioarele în butuci și în întunericul cel mai gros al închisorii „...se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau” (Fapte 16,25).

Cititorul meu drag, iată în ce condiții se roagă și cântă cei doi. Și rugăciunea lor nu conține vreo cerere de eliberare și nici nu-i cuprinsă de îngrijorare pentru viața lor, ci e un imn de laudă adusă lui Dumnezeu. Ce tărie de caracter! Ce atitudine în suferință!

Datorită tăriei de caracter de care a dat dovadă în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu a fost persecutat și ucis și arhidiaconul Stefan (Fapte 7). Martiriul, la care a fost supus sfântul Ștefan, nu l-a distrus, ci l-a înveșmântat în frumusețe. Pe chipul lui nu s-a văzut frica, groaza de moarte; dimpotrivă, chipul lui reflectă o viață de mărire, o față de înger (Fapte 6,15). Strălucirea feței lui indica intrarea lui într-o altă realitate, în lumina divină a lui Dumnezeu. Rugăciunea lui: „Doamne Isuse, primește spiritul meu” (Fapte 7,59) ne arată noua realitate în care intră – de pace, de odihnă și de glorie a celui Înviat.

Petru este arestat pe timpul lui Irod Agripa, care plănuise să suprime copiii Bisericii. Îl ucide pe Iacob, fratele lui Ioan (Fapte 12,2), lucru apreciat de națiunea iudaică. Sesizând aceasta, Irod va amplifica lucrarea de pedepsire a copiilor Bisericii. Va socoti că timpul cel mai potrivit ar fi cu ocazia sărbătorilor pascale, atunci când la

Lumina Credinței Ierusalim vine multă lume. Îl arestează pe Petru cu ocazia praznicului Azimilor (Fapte 12,3), îl pune în temniță „sub paza a patru cete a câte patru ostași, legat de mâini cu două lanțuri”.

Irod avea de gând să-l scoată la judecată înaintea norodului, care era potrivnic noii „secte” și care amenința religia părinților lor. Aripa morții fâlfâia deasupra temniței și „Petru dormea” (Fapte 12,6).

Iată câtă încredere a celui care s-a abandonat în grija Domnului. Lui i-a profețit Isus „când vei îmbătrâni” (In 21,18). Petru n-a uitat cuvintele Domnului că va atinge vârsta bătrâneților și că nu-i acum sfârșitul lui. Din experiența trăită avea să scrie mai târziu îndemnul: „Încredințați asupra Domnului toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi” (1Pt 5,7). În timpul detenției, Biserica se ruga pentru eliberarea lui (Fapte 12,5); eliberarea lui Petru depinde în bună măsură de rugăciunea Comunității unite pentru el. Rugăciunea comunității obține intervenția divină. Petru este eliberat în chip miraculos (Fapte 12,7-19). Intră în casa unde comunitatea încă se ruga pentru el și a lăsat îndemn să povestească și lui Iacob și fraților despre eliberarea lui (Fapte 12,17). Între cei ce au avut de suferit pentru mărturisirea credinței în Isus amintim și pe vizionarul Ioan.

Apostolul și evanghelistul Ioan ne face cunoscut faptul că „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Hristos a fost exilat în insula Patmos” (Apoc 1,9). În viziunea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o, vede și starea celor uciși din pricina mărturisirii pe care a ținut-o. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare, și ziceau: «Până când, stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?»”.

Fiecăruia i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și a fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei (Apoc 6,9-11). În această pericopă se amintește că „Mielul a rupt pecetea”. Pecetea este folosită pe paginile Sfintei Scripturi în mai multe sensuri. Pecetea, în mod general, este folosită pentru ceea ce este păstrat în siguranță, este autentic și numai o anumită autoritate este autorizată de a închide, a deschide și de a se folosi de lucrul acela. De aceea, pentru a putea culege roade folositoare pentru mântuire, atunci când citim în Sfintele Scripturi,

cuvântul scripturii

7

trebuie să devenim miel. Deci nu vulpea, nu ursul sau câinele a rupt pecetea, ci mielul. În ideea aceasta, tocmai de aceea îl întreabă Isus pe tânărul ce veniseră la El: „cum citești în Sfintele Scripturi?” (Lc 10,26). Ca să arați cât ești de versat în ele? Ca să ofensezi pe cei puțin cunoscători în ele? Sau ca să beneficiezi de cunoștința folositoare pentru mântuirea personală? Totuși, cum citești?

Aflăm mai departe despre cei martirizați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, din pricina mărturisirii pe care o ținuseră, că „ei strigau cu glas mare”. Deci, aceștia sunt vii, sunt conștienți, mai mult, au noțiunea timpului pentru că zic: „Până când Stăpâne zăbovești?”. Ei se roagă ca toți persecutorii care i-au ucis pe acei ce-l urmau pe Dumnezeu să fie confruntați cu dreptatea divină. Aflăm apoi că fiecăruia i s-a dat o haină albă – simbolul trupului glorificat – albul este culoarea cerului. Cerul nu are culori politice sau religioase. Albul este simbolul luminii. Apoi li s-a spus: „să se odihnească puțină vreme”, cu alte cuvinte să aibă răbdare pentru că pe viitor mult mai mulți vor muri pentru credința lor în Hristos. Iată că timpul martirajului nu s-a închis.

Persecuțiile nu s-au stins încă. Dumnezeu le spune să aștepte. Iată bunătatea lui Dumnezeu: Coloana mântuiților, Răscumpărații Domnului din orice neam și din orice seminție, îmbrăcați în haine albe cu ramuri de finic în mâini sunt opriți în drum să nu intre la marea sărbătoare fără noi, care suntem încă departe pe cale mântuiți sau poate că unii nici n-au pornit (Apoc 7,9). Înțelegem din toate acestea că în Biserică trebuie să existe disponibilitate pentru suferință până la martiraj (Evr 12,2). Apostolul Pavel era disponibil pentru lucrul acesta, căci spune: „…Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să și mor pentru Numele Domnului Isus” (Fapte 21,13).

De asemenea, cei șapte episcopi grecocatolici ai Bisericii noastre ne-au lăsat exemplu de credință în suferință pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturisire „până la moarte”. De toți aceștia și de alții neștiuți numai de Dumnezeu, să urmăm îndemnul apostolului: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, uitați-vă cu luare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința” (Evr 13,7).

Pr. dr. Simion Voicu

8

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Dimensiunea ecumenică a martiriului Dragi cititori ai revistei noastre eparhiale, aceste rânduri sunt scrise cu câteva zile înaintea vizitei Papei Francisc în România și vor vedea lumina tiparului după acest eveniment mult așteptat de către noi toți. Prezența Sanctității Sale în țara noastră are o însemnătate cu totul deosebită pentru credincioșii greco-catolici, deoarece în cadrul celebrării Sfintei Liturghii de pe Câmpia Libertății din Blaj, va avea loc beatificarea a șapte episcopi greco-catolici morți în perioada regimului comunist.

Scopul acestui articol este acela de a sublinia caracterul ecumenic al martiriului.

Termenii martir și mărturie au aceeași rădăcină etimologică. Cuvântul grec martyria înseamnă mărturie, iar termenul martys semnifică martir.

Tocmai din acest motiv, martiriul este considerat cea mai înaltă formă a mărturiei creștine, deoarece aceste persoane au mers până la capăt, până la oferirea propriei vieți pentru Hristos și Biserica Sa. Martirii l-au imitat cel mai îndeaproape pe Isus, care a ales crucea, de bunăvoie, pentru mântuirea neamului omenesc.

Calea martiriului a fost aleasă și de către episcopii greco- catolici care vor fi beatificați. Cei care preferă acest mod radical de a fi fideli lui Hristos, își urmează crezul în mod blând și deopotrivă hotărât. În fața acestor persoane, indiferent de confesiunea lor, sentimentele de admirație, de respect și de prețuire sunt firești. În timpul Jubileului din anul 2000, la Roma, a avut loc o celebrare comună în amintirea martirilor secolului al XX-lea, evocându-se numele

unor martiri de diferite confesiuni creștine. Cu acea ocazie Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spunea că „ecumenismul martirilor și al mărturisitorilor credinței este cel mai convingător; acesta arată calea unității creștinilor în secolul al XXI-lea”1.

Cuvinte cu adevărat emoționante privitoare la aspectul ecumenic al martiriului au fost rostite și de către Papa Francisc. Într-un discurs ținut în 31 octombrie 2014, a precizat faptul că din punctul de vedere al asupritorilor, creștinii nu sunt împărțiți așa că „nu suntem luterani, ortodocși, evanghelici, catolici (…). Nu. Suntem una. Pentru persecutori suntem creștini. Nu-i interesează altceva”2. Un an mai târziu, în 3 iulie 2015, Episcopul Romei a rostit o frază demn de aprofundat și de ținut minte: „Dacă dușmanul ne unește în moarte, cine suntem noi pentru a ne despărți în timpul vieții?”3. În cartea Lanțuri și teroare, episcopul Ioan Ploscaru povestește că uneori se întâmpla ca, în aceeași celulă, să se afle clerici împreună cu laici.

Mulți laici se mirau de seninătatea și curajul cu care episcopii și preoții înfruntau persecuțiile, așa încât, unii dintre ei, chiar dacă nu erau catolici, au cerut să fie instruiți și catehizați, instaurându-se astfel, o armonie între membrii celulei respective. Exemplul martirilor, așadar, conduce la unitate și la depășirea granițelor confesionale! Și mai mare era mirarea unor anchetatori care au constatat că mulți clerici n-au renunțat la credința sau preoția lor în favoarea libertății exterioare. Martirii ne învață că urmarea conștiinței conferă o libertate interioară care este mult mai prețioasă decât libertatea exterioară.

Relatările evocate de episcopul Ioan Ploscaru ne ajută să înțelegem că martiriul are ceva atrăgător și măreț, care răscolește și atinge sufletele oamenilor.

Cei șapte episcopi greco-catolici, care urmează să fie ridicați la cinstea altarelor, sunt un patrimoniu al Bisericii Greco-Catolice din România, dar și un model al tuturor creștinilor și al oamenilor de bunăvoință care vor să le urmeze exemplul. Să nu uităm de mărturia lor!

Pr. Vasile Trifoi

Papa Ioan Paul al II-lea, Predica rostită cu ocazia comemorării mărturisitorilor credinței secolului al XX-lea, 7 mai 2000. Cf. http://www.osservatoreromano.va/it/news/pegno-di-unita.

Site-ul a fost accesat în 27.05.2019.

2 http://www.osservatoreromano.va/it/news/pegno-di-unita.

Site-ul a fost accesat în 27.05.2019.

3 http://www.osservatoreromano.va/it/news/pegno-di-unita.

Site-ul a fost accesat în 27.05.2019.

1

Lumina Credinței

legea bisericii

9

Beatificare și canonizare în Biserica Catolică

Procesul de beatificare al celor șapte Episcopi români greco-catolici „Beatificarea acestor episcopi care au murit ca martiri este o parte integrantă a acestui proces de recunoaștere a martiriului întregii Biserici Greco-Catolice. [...] Este un context în care trebuie să vedem martiriul episcopilor noștri: un context în care ei au fost doar simbolurile unei lupte pentru păstrarea credinței, o luptă în care însă au fost implicați sute de preoți, sute de călugări și călugărițe, mii și mii de credincioși. Prin această recunoaștere a martiriului celor șapte episcopi martiri este și o puternică recunoaștere a martiriului pe care Biserica Greco-Catolică l-a îndurat timp de 41 de ani”1. „Beatificarea” este procedura prin care Biserica recunoaște prezența în ceruri a unei persoane decedate, afirmând totodată că acea persoană poate interveni în favoarea credincioșilor care, prin rugăciune, îi cer mijlocirea. Titlul de „fericit, -ă”, pe care îl primește persoana în urma procedurii, autorizează cultul public al acesteia în cadrul Bisericii locale sau, cum se întâmplă adesea, în sânul unei organizații bisericești (un ordin religios, de exemplu).

Procesul de beatificare reprezintă o etapă obligatorie în cadrul procesului de „canonizare” prin care un credincios este recunoscut drept „sfânt”; canonizarea declară oficial sfințenia unei persoane, proclamă că acea persoană se găsește cu siguranță în ceruri și mai mult, spre deosebire de beatificare, se permite să fie venerată ca sfânt al Bisericii universale. Până prin secolul al XII-lea, episcopii puteau autoriza cultul unui creștin (mort în faimă de sfințenie) în propria eparhie; cu timpul, datorită în parte și unor abuzuri, Biserica a început să gândească și implementeze norme universale care trebuiau respectate în cadrul unui asemenea proces; papa Benedict al XIV-lea va emite documentul De servorum Dei beatificatione et beatorum canonizatione (în anul jubiliar 1750), punând bazele procedurilor moderne de beatificare și canonizare. În prezent, canonizarea și beatificarea sunt practicate în Biserica Catolică și în Bisericile ortodoxe; Biserica anglicană cunoaște un singur caz de canonizare – regele Carol I, pe când comunitățile protestante refuză însuși conceptul unei „recunoașteri a sfințeniei” proclamate de vreo autoritate bisericească. În Biserica Catolică, evenimentul canonizării este o ocazie de mare

bucurie, fiind considerată o manifestare specială și vizibilă a lucrării dumnezeiești în mijlocul credincioșilor; fiecare nou sfânt este un dar pe care Dumnezeu îl face Bisericii. Procesul care duce la declararea sfințeniei cuiva este, așadar, unul încărcat de răspundere, ce se va desfășura cu maximă atenție.

Actualul Cod de Drept Canonic pentru Bisericile Orientale face trimitere, la canonul 1057, la normele speciale prevăzute pentru desfășurarea proceselor de beatificare/canonizare: În cauzele servilor lui Dumnezeu, pentru a fi înscriși între Sfinți, se vor respecta normele speciale stabilite de Pontiful Roman2. Procesul de canonizare are durată variabilă, poate dura de la câțiva ani până la câteva secole; conform respectivelor norme speciale, se urmează una dintre cele două mari direcții de procedură posibile, în funcție de felul în care a murit persoana supusă canonizării: dacă a murit de moarte naturală ori ca martir. În acest al doilea caz, procedura poate fi mai simplă, în funcție de cum s-a manifestat moartea martirică – ucidere directă (martiriu propriu-zis), sau martiriu în care credinciosul este ucis din ură explicită față de credința în Hristos și Biserică, el alegând în mod liber și mod voit mărturisirea credinței și a iubirii față de Biserică, chiar cu prețul vieții. Sfinții se disting în sfinți martiri (mucenici) și mărturisitori (care nu și-au sacrificat viața), dar cu toții au trăit și aplicat în viața lor virtuțile teologale (credința, speranța, iubirea) și cardinale (prudența, dreptatea, tăria și cumpătarea). În conformitate cu procedurile stabilite și aplicate de Congregația pentru Cauzele Sfinților, procesul de beatificare presupune două faze: cea locală (sau eparhială) și cea romană. Procesul de beatificare se deschide cu o cerere adresată episcopului locului de către persoanele care au fost apropiate de defunctul supus canonizării (pot fi credincioși din parohia sa, călugări ai ordinului, colegi de muncă, etc.); episcopul poate proceda la aceasta și din inițiativă proprie, atunci când există indicii ferme privind posibila sfințenie. Cel care prezintă solicitarea se numește Postulatorul cauzei; este cel care cere cu insistență (lat.) și, pe parcursul procesului, adună probele destinate să demonstreze sfințenia persoanei candidate. Congregația pentru Cauzele Sfinților evaluează solicitarea episcopului locului și, dacă autorizează continuarea procesului, emite un nulla osta (nimic nu se opune); de acum înainte, candidatul capătă apelativul de „servul, -a

10

Lumina Credinței

legea bisericii

lui Dumnezeu”. Se continuă cu adunarea probelor scrise și a mărturiilor orale pentru a vedea dacă, în rândul celor care l-au cunoscut, există o așa-numită „faimă de sfințenie”. Dacă se cunoaște existența unor întâmplări de neexplicat, care pot fi considerate minuni, acestea sunt verificate și semnalate3. Astfel, la încheierea fazei locale, rezultă un întreg dosar cu documentație ce va fi trimis la Roma. Aici, Congregația verifică dacă întreaga procedură s-a desfășurat în mod corect și au fost respectate cerințele canonice, apoi numește un Relator al cauzei care va coordona organizarea materialului în așa-numita Positio super virtutibus4. Este organizată o comisie teologică formată din nouă teologi care examinează Positio și emit un vot (o părere); în cazul în care acesta este pozitiv, se întrunesc Cardinalii și Episcopii din cadrul Congregației, după care Papa autorizează publicarea Decretului oficial de recunoaștere a eroismului virtuților Servului lui Dumnezeu. La finalul întregului proces, Papa (sau un delegat al său, de obicei un Cardinal), îl proclamă pe candidat, în cadrul unei Liturghii solemne, ca „fericit”, stabilind data din calendarul liturgic al Bisericii locale când va fi pomenit.

Fericiții episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice

La 28 ianuarie 1997, Congregația a emis nulla osta pentru începerea cauzei de beatificare a celor șapte episcopi ai Bisericii noastre. Etapa eparhială (la nivelul local al Bisericii Greco-Catolice) a început la Blaj pe 16 ianuarie 1999 și s-a încheiat la data de 10 martie 2009. În această perioadă au fost culese informații detaliate privind viața și activitatea episcopilor, precum și moartea lor martirică; pe lângă documentele găsite în diverse arhive, au fost adunate și mărturii (verbale sau scrise) ale celor care i-au cunoscut ori au interacționat cu ei.

Din 7 noiembrie 2009, a început etapa romană; documentația trimisă către Congregație a fost studiată și evaluată, iar pe 18 februarie 2011, a fost emis Decretul de recunoaștere a validității juridice a procesului eparhial. În vederea studierii și sintetizării documentelor, a fost numit Relatorul cauzei, în persoana Pr. Zdzislaw Kijas; dosarul cauzei fiind completat între timp de Postulatură cu documente de arhivă nou descoperite, a fost redactată așa-numita Positio, în două volume care rezumau, în 1900 de pagini, toate cele 45.000 de pagini ale dosarului; Positio de argumentare a fost predată Congregației pe 5 aprilie 2018. Întrucât atât comisia formată din nouă teologi, cât și cea formată din cardinalii și episcopii Congregației au acordat în unanimitate vot afirmativ, pe 19 martie 2019, Sfântul Părinte a autorizat Congregația prin cardinalul Angelo

Becciu, Prefectul acesteia, să promulge Decretul de recunoaștere a martiriului5. Ceremonia de beatificare s-a desfășurat în ziua de duminică, 2 iunie, în cadrul Sfintei Liturghii prezidate de către Sfântul Părinte pe Câmpia Libertății din Blaj, fiind stabilită data de 2 iunie a fiecărui an pentru pomenirea în calendarul Bisericii noastre a celor șapte episcopi martiri.

Diferența între „beatificare” și „canonizare” privește atât felul, cât și importanța fiecăruia dintre aceste acte ale Bisericii. Ambele recunosc posibilitatea venerării publice, prin care sfântul este onorat prin rugăciune sau alte forme de cult, conform celor stabilite printr-un decret scris și public. Beatificarea este un act care recunoaște acest drept la nivel local: fericitul poate fi venerat în mod public, dar în locuri și circumstanțe de cult prestabilite prin decretul de beatificare. Canonizarea în schimb, este un act care afirmă o obligație, o îndatorire de credință, valabil pentru Biserica universală – la data stabilită pentru pomenire, sfântul este onorat peste tot, în toate comunitățile. Ambele acte, evident, nu pot fi anulate: odată proclamate, rămân valabile pentru totdeauna.

Pr. Ioan Balea

h t t p s : / / w w w. r a d i o m a r i a . r o / 2 0 1 9 / 0 3 / 2 0 / martiriul-episcopilor-greco-catolici-recunoscutpr-coriolan-muresan-este-o-parte-integranta-aprocesului-de-recunoastere-a-martiriului-intregii-biserici-greco-catolice/ accesat la data de 17.06.2019.

2 Pentru eventuale aprofundări, se poate vizita și pagina oficială a Vaticanului, secțiunea Congregației pentru Cauzele Sfinților http://www.vatican.va/roman_curia/ congregations/csaints/index_it.htm, precum și pagina http://www.causesanti.va.

3 Biserica atribuie cel mai adesea caracter miraculos neputrezirii trupului după moarte (există cazuri de trupuri ale sfinților neatinse de putrezire după sute de ani de la moarte), lichefierii sângelui în anumite situații, mirosului de sfințenie (care apare la unii sfinți în locul obișnuitului miros al morții), etc. Miracolul care se verifică cel mai adesea este o vindecare de o boală gravă, vindecare instantanee, fără nicio explicație medicală plauzibilă, definitivă și totală.

4 În trecut, în această fază a procesului era numit un „acuzator” (echivalent al procurorului din procesul civil de azi) al cărui rol era acela de a găsi probele contrare sfințeniei candidatului, fapt pentru care era numit în termeni populari avocatul diavolului; el căuta eventuale motive care se opuneau recunoașterii sfințeniei, cum ar fi greșeli doctrinare de credință, nesupunere față de Biserică, păcate grave și publice, vicii necontrolate, etc. Funcția de avocat al diavolului a fost eliminată de către sfântul Ioan Paul al II-lea, în 1983, pentru a ușura procesul de canonizare.

5 Cf. https://papafrancisclablaj.ro/despre-beatificare/ și http://www.santiebeati.it/dettaglio/95824 accesate la data de 17.06.2019.

1

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

11

Viețile fericiților episcopi martiri Dragi cititori, evenimentul care a polarizat și a însuflețit întreaga Biserică Greco-Catolică din România a fost beatificarea episcopilor martiri de către Sfântul Părinte, Papa Francisc, la Blaj, în Mica Romă a credinței noastre și a unui spirit românesc autentic. În ziua de duminică, 2 iunie 2019, am fost martorii unui eveniment unic, din perspectiva mai multor aspecte. Călătoria Apostolică a Papei Francisc în România timp de trei zile a fost pentru români și țara noastră o adevărată săptămână luminată, de cuvântările, gesturile și îmbrățișările sincere și fraterne. Clipe de comuniune, de bucurie, de chemare la un drum comun în Hristos, de recunoaștere reciprocă a valorilor care ne apropie. Însă momentul culminant pentru noi a fost celebrarea liturgică de pe Câmpia Libertății și beatificarea episcopilor martiri, o ceremonie înălțătoare de ,,plinire a credinței”. Pentru acest număr al revistei eparhiale, ne-am propus să vă prezentăm, pe scurt, biografiile ierarhilor martiri.

12

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

FERICITUL MARTIR VALERIU TRAIAN FRENȚIU

Născut la data de 25 aprilie 1875, la Reșița, din părinții Frențiu Ioachim, preot greco-catolic și Rozalia, a urmat studiile gimnaziale la Gimnaziul Superior din Blaj, iar studiile teologice la Budapesta, după care, la data de 28 septembrie 1898, a fost hirotonit preot celibatar. Fiind deprins de mic copil cu cele sacre și liturgice în preajma tatăl său, a nutrit o chemare permanentă spre sacerdoțiu și dăruire totală lui Hristos și Bisericii Sale.

După hirotonire, a continuat studiile teologice la Institutul Augustinaeum din Viena şi, concomitent cu studiile teologice, i-a fost încredinţată şi misiunea de confesor al militarilor români din garnizoana capitalei austriece. A obținut doctoratul în teologie în anul 1902, după care a lucrat ca bibliotecar, arhivar în cadrul Eparhiei de Lugoj, iar apoi timp de opt ani a fost protopop de Orăștie. La începutul anului 1912, a fost transferat ca paroh şi promovat vicar foraneu la Haţeg, judeţul Hunedoara, iar la 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, a fost numit episcop al Lugojului.

Consacrarea episcopală a avut loc la data de 14 ianuarie 1913, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de către episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla, toţi trei antecesori ai episcopului Valeriu Traian Frenţiu în scaunul eparhial al Lugojului. În calitate de ierarh, a îmbunătățit simțitor viața spirituală și misionară a eparhiei. A cerut preoților celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, predici regulate în duminici și sărbători, cateheze cu copiii și tinerii. Pentru viața spirituală a clerului, a introdus exercițiile spirituale regulate. După tragicul accident în urma căruia episcopul Demetriu Radu de la Oradea a decedat, la data de 3 mai 1922 a fost instalat episcop titular de Oradea. Aici a pus un accent deosebit pe formarea clerului tânăr, în cadrul Academiei de Teologie, unde era prezent la toate sesiunile de examene. Eparhia de Oradea avea o întindere vastă, astfel că vizitele erau o necesitate pentru a cunoaște realitățile pastorale, iar episcopul a căutat să viziteze cât mai multe comunități. Avea darul apropierii față de oameni, câștigându-i cu erudiția și bunătatea sa. Cu binecuvântarea sa, au fost introduse mai multe devoțiuni în popor pentru a crește și îmbogăți viața spirituală a mirenilor. Un sinod diecezan prezidat de către episcopul Frențiu a aprobat mai multe asociații de laici, care veneau în sprijinul Bisericii, militând pentru o viață spirituală înaltă. În anul 1941, după moartea mitropolitului Alexandru Nicolescu, a devenit administrator al

Mitropoliei de la Blaj, iar în anul 1946 a convocat și a prezidat Sinodul Electoral, care l-a ales în fruntea Mitropoliei pe episcopul Alexandru Rusu, confirmat de către Papa, dar nerecunoscut de către autoritățile comuniste de la București.

Anul 1948, de tristă amintire, l-a surprins pe episcopul Frențiu la Oradea, unde, în noaptea de 28 octombrie, a fost arestat de autorități și închis în mănăstirea Dragoslavele, transformată în lagăr de detenție, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici. Începea astfel drumul Calvarului și al martiriului pentru ierarhi și întreaga Biserică GrecoCatolică. Fericitul martir Valeriu Traian Frențiu avea să fie transferat, în anul 1950, la închisoarea din Sighetu Marmației, unde în urma tratamentului inuman, a vârstei înaintate, dar și a bolilor contactate în timpul detenției, s-a mutat la ceruri, în ziua de 11 iulie 1952, fără a trăda convingerile și Biserica, statornic în rugăciune și speranță, până la sfârșit.

Nu a fost judecat și condamnat. A fost înhumat în Cimitirul Săracilor de la marginea Sighetului, într-o noapte, fără preot, fără slujbă și sicriu, într-o groapă comună, care ulterior a fost nivelată pentru a se pierde urma. Astfel își încheia viața de slujire a Bisericii și a semenilor, Fericitul martir Valeriu Traian Frențiu, în faimă de martir, pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

13

FERICITUL MARTIR VASILE AFTENIE

Pentru Fericitul martir Vasile Aftenie, credința creștină și comuniunea cu Biserica Romei au fost principii definitorii ale vieții sale de păstor și ierarh. Născut la data de 14 iunie 1899, în satul Lodroman, comuna Valea Lungă din județul Alba, din părinţii Petru şi Agafia, a urmat cursurile liceale la Blaj, gustând și asimilând încă din gimnaziu din erudiția și moralitatea exemplară a dascălilor de aici. În anul 1919, este admis la teologie și trimis la Roma, în Colegiul Grec ,,Sfântul Atanasie”. După un parcurs de câțiva ani de studii, obține doctoratul în teologie și filosofie în anul 1915. Este hirotonit preot celibatar la data de 1 ianuarie 1916, de către mitropolitul Vasile Suciu, iar ulterior numit profesor la Academia Teologică din Blaj. Pentru erudiția și devotamentul său față de Biserică, este ales canonic, iar apoi protopop de București. Smerenia și erudiția sa își făceau simțite prezența în predicile de la amvon și în cuvântările rostite cu diferite ocazii. Mitropolitul Alexandru Nicolescu îl numește rector al Academiei din Blaj la data de 1 octombrie 1939, iar un an mai târziu aste ales episcop și consacrat în catedrala din Blaj, la data de 5 iunie 1940.

Noul arhiereu se reîntoarce la București, în calitate de episcop vicar al mitropolitului Nicolescu. Înalt, cu ochi albaștri, cu o fire deschisă, luminoasă, se apropie de credincioșii săi care îl iubesc, îl prețuiesc și-l urmează. Misiunea sa nu a fost ușoară având în vedere condițiile de război, climatul social și național încercat de lipsurile materiale, amputările teritoriale și o situație politică tulbure. În luna octombrie 1948, i-a mustrat aspru pe cei 36 de preoți greco-catolici semnatari ai trecerii la ortodoxie, sosiți de la Cluj pentru a aduce așazisul act de adeziune la Biserica Ortodoxă Română.

Delegații de la Cluj se aflau la restaurantul Capșa în momentul în care episcopul Vasile Aftenie i-a certat în public. A fost arestat la data de 28 octombrie 1948, împreună cu protopopul de București, Tit Liviu Chinezu, viitorul episcop martir, după diferite încercări eşuate ale comuniştilor de a-l compromite. A fost dus, împreună cu ceilalţi cinci episcopi, la mănăstirea Dragoslavele şi apoi la mănăstirea Căldăruşani, transformată de comuniști în lagăr. Aici i-a fost propus scaunul de mitropolit în schimbul semnării adeziunii sale la ortodoxie și renunțării la comuniunea de credință cu Roma, propunere refuzată cu tărie. Având o credință solidă și o dragoste sinceră față de Hristos,

hrănită de rugăciune și Cuvântul lui Dumnezeu a stat ferm în hotărârile sale, refuzând propunerea de negare a credinței. În luna mai din anul 1949, a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Aici a suportat torturi de neimaginat, suferințe fizice și umilințe, în numele lui Hristos și a comuniunii cu Sfântul Scaun al Romei. Agresivitatea regimului ateu și ura față de Biserică se revarsă asupra episcopului.

Aceste torturi i-au slăbit și îmbolnăvit trupul; ulterior a fost dus la închisoarea Văcărești, unde a decedat la data de 10 mai 1950. Nu a fost judecat și condamnat. A fost înhumat în cimitirul Bellu catolic, cu serviciul religios celebrat de către un preot romano-catolic. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste nu au permis să se scrie decât inițialele numelui și anul decesului. În scurt timp, mormântul său a devenit un loc de pelerinaj, unde mii de oameni au venit să se roage. La data de 13 mai 2010, moaștele Fericitului episcop Vasile Aftenie au fost exhumate din cimitirul Bellu și transferate în biserica greco-catolică Adormirea Maicii Domnului (Acvila) din București, unde așteaptă Învierea și răsplată credinței și martiriului său. A fost primul episcop care a murit în faimă de martir, dintre cei șapte martiri beatificați de către Papa Francisc.

14

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

FERICITUL MARTIR IOAN SUCIU

O caracterizare făcută de către contemporanii Fericitului martir Ioan Suciu arată caracterul său nobil, simplu, umil și iubitor de natură, asemenea sfântului Francisc de Assisi. Spiritul său jovial și antrenant îl asemăna cu don Bosco, iar sufletul său mistic, pătruns de iubirea lui Hristos, asemenea sfântului Pavel, sunt caracteristici definitorii ale sfințeniei și tăriei credinței. Născut la Blaj, la data de 4 decembrie 1907, în familia cu nouă copii ai preotului Vasile Suciu, prefectul Tipografiei și librăriei Seminarului, și ai Mariei, învățătoare, tânărul Ionel era modest și preocupat de lectură. Cursurile școlii primare le-a urmat la Blaj, la fel şi cele medii, la Liceul „Sfântul Vasile”. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat, iar apoi a fost trimis împreună cu bunul său prieten, Tit Liviu Chinezu, la Roma, unde au studiat amândoi teologia, la Colegiul Grec „Sfântul Atanasie”. A fost promovat doctor în Teologie, iar după şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, a fost hirotonit preot la data de 29 noiembrie 1931. După revenirea la Blaj, a fost numit profesor la Academia de Teologie. Aici s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii. Era inima şi sufletul tinerilor, căutând întotdeauna să-i atragă spre virtute, fiind mereu în mijlocul lor, lua parte la jocurile lor, după pilda sfântului don Bosco. În scurtă vreme a devenit un mare educator și predicator.

Discursurile la conferinţe, predicile, exerciţiile spirituale, până şi cursurile, îi erau solicitate de către mulţimi, care umpleau până la refuz spațiile în care erau organizate întâlnirile, unde se adunau oameni din toate straturile sociale, etniile şi confesiunile.

Consacrarea episcopală a avut loc la data de 6 mai 1940 în catedrala Sfântul Nicolae din Oradea, fiind numit auxiliar al episcopului Frențiu. În urma Dictatului de la Viena, din 1940, sub ocupația horthystă a rămas la Oradea, fiind persecutat și arestat pentru câteva zile. În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea recunoașterii și instalării noului mitropolit ales, în 1946, în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului.

La data de 15 mai 1948, guvernul comunist a organizat cu mare fast centenarul Adunării de la Blaj, din anul 1848. În cadrul acestei manifestații, mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a greco-catolicilor la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a dat voie să vorbească. La data de 3 septembrie 1948, episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continuat activitatea pastorală cu mai multă intensitate, prin vizitele canonice în parohii și predicile din catedrala Blajului.

La data de 28 octombrie 1948, episcopul Suciu se

afla în vizită canonică la parohia Ileni. De acolo a fost arestat și a început Vinerea Mare, așa cum el însuți a prezis cu puțin timp în urmă. După arestare, a fost dus la Securitatea de la Sibiu, la Ministerul de Interne de la București. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani. În luna mai 1950, a fost dus din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi. După eșecul în obținerea semnăturii de trecere la ortodoxie, autoritățile l-au transferat la închisorile Văcărești și Jilava.

Drumul Calvarului pentru Fericitul martir Ioan Suciu avea să se sfârșească la Sighet. În anul 1950, a fost adus împreună cu ceilalți episcopi în Închisoarea Elitelor și internați în celula cu numărul 44. Din cauza tratamentului inuman, a foametei și boli de stomac, în seara zilei de 26 iunie 1953, i s-a făcut rău. Au fost alertați ceilalți episcopi și preoți care, s-au apropiat de patul său rugându-se pentru el, i-au dat dezlegarea finală, iar după miezul nopții, în ziua de 27 iunie 1953, a trecut la Domnul, recitând rugăciunea Tatăl nostru.

Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună de la marginea Sighetului, fără sicriu, fără preot, fără ceremonie, iar apoi terenul a fost nivelat pentru a se pierde orice urmă. A trăit ca un ascet, a îmbrățișat crucea cu bucurie, a avut moarte de martir în sfințenie și umilință.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

15

FERICITUL MARTIR TIT LIVIU CHINEZU

Fiul preotului greco-catolic Ioan Paul și al Elenei, din localitatea Huduc, azi Maiorești, județul Mureș, Tit Liviu a văzut lumina zilei la data de 22 decembrie 1904, într-o familie cu patru copii. Încă din tinerețe a dat dovadă de multă istețime. După studiile medii absolvite la Blaj a urmat teologia împreună cu bunul său prieten Ioan Suciu, la ,,Angelicum”, în Roma.

După ce a luat doctoratul în filosofie, la data de 1 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. Întorcându-se acasă în anul 1931, a fost numit profesor de religie la Şcoala Normală de Învăţători din Blaj. În anul 1937, a fost transferat la Academia de Teologie „Preasfânta Treime” din Blaj, la Catedra de Apologetică şi apoi la cea de Filosofie. La început a fost profesor şi prefect de studii şi apoi rector al Academiei. A fost un bun organizator şi înnoitor al vechilor aşezăminte, dându-le un nou suflu, un nou ritm. Mereu preocupat de promovarea cât mai eficientă a binelui Bisericii, a organizat şi condus asociaţia preoţească „Sfântul Nichita de Remesiana” pentru ca, reuniţi în cadrul ei, preoţii celibatari să nu se simtă marginalizaţi, singuratici şi uitaţi în parohii îndepărtate. În cadrul Asociaţiei, a reformat statutul şi a aprobat în anul 1935, un program zilnic spiritual detaliat pentru membri, precum şi alte îndatoriri. Gânditor de elită, el a iniţiat un puternic curent de susţinere a filosofiei neotomiste, organizând cursuri de iniţiere în această filosofie, urmate de un mare număr de cursanţi, clerici şi mireni, mulţi profesori de la şcolile blăjene, dar şi intelectuali de alte profesii. În acest scop, a tradus din franceză Introducere în filosofie a lui Jacques Maritain, lucrare rămasă netipărită. A editat pe cheltuială proprie diverse cărți de meditaţii şi a publicat numeroase articole cu conţinut pedagogic în ziarele şi revistele blăjene: Unirea, Cultura creştină, Blajul. În anul 1947, a fost transferat ca protopop la Bucureşti, alături de episcopul Vasile Aftenie. Aici s-au strâns imediat în jurul său mulţi studenţi valoroşi, formând un grup de intelectuali, un fel de universitate liberă, în care rectorul şi profesorul de filosofie era Tit Liviu Chinezu, iar spiritualul era o altă somitate a culturii, gândirii şi sfinţeniei, monseniorul Vladimir Ghika. Preotul Tit Liviu era și el un om al trăirii interioare, al reculegerii calme, un analist ce diseca gândurile în profunzime, mai pătrunzător al marilor realităţi decât o investigaţie radiografică. În ziua de 28 octombrie 1948, a fost arestat şi dus la mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici, şi apoi la Căldăruşani, fără niciun mandat de arestare. Aici au fost aduși ulterior şi episcopii, ţinuţi până atunci la mănăstirea Dragoslavele. În timp ce era la Căldăruşani, la data de 3 decembrie 1949, la propunerea lui Ioan Ploscaru, a fost consacrat episcop de către ceilalţi episcopi veterani.

Cu toate precauţiile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat cele întâmplate. Fericitul martir Tit Liviu Chinezu a fost transferat mai târziu, în anul 1950, la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei.

Aici, un căpitan de securitate i-a repetat propunerea de a trece la ortodoxie. La categoricul refuz al tuturor, căpitanul de securitate a plecat furios. Însă directorul închisorii s-a reîntors nervos în celulă, iar episcopul Tit Liviu Chinezu a fost sancţionat cu izolare timp de două săptămâni. Chiar şi în astfel de situaţii, avea mereu în suflet bucuria, exprimată în fredonări de pricesne şi lumini în ochi, căci rugăciunea și melodia armoniza sufletul în interior. În primii ani, la Sighet, a luat şi el parte la corvezile din închisoare, până când boala nu i-a mai permis să părăsească celula. Datorită regimului de exterminare, prin corvezi, foame şi frig, s-a îmbolnăvit foarte grav. A fost anunţat sanitarul închisorii, iar acesta sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde după o agonie de cinci zile a decedat îngheţat. În după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1955, când se trăgea clopotul la biserica romano-catolică din Sighet, s-a stins ca un martir, unul dintre cei mai tineri și luminoşi arhierei. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în același cimitir de la marginea Sighetului, unde fusese înhumat şi prietenul său de o viaţă, episcopul Ioan Suciu, precum şi alţi episcopi, preoţi şi atâţia demnitari. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

16

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

FERICITUL MARTIR IOAN BĂLAN

Originar din Teiuș, județul Alba, Ioan Bălan s-a născut la data de 11 februarie 1880. După ce a urmat studiile liceale la Blaj, a fost trimis la studii teologice la Budapesta și Viena, unde a obținut doctoratul în teologie, în anul 1906. La data de 24 iunie 1903, este hirotonit preot și numit subprefect la Internatul Văncean din Blaj, an în care îşi începe o rodnică activitate de colaborator la gazeta blăjeană Unirea, cu studii şi articole din sfera problematicii Bisericii. Un moment de seamă în viaţa preotului Ioan Bălan este întâlnirea la Blaj, în anul 1908, cu preotul Vladimir Ghika, personalitate carismatică, care se convertise la catolicism. Împrietenindu-se, Ioan Bălan a fost invitat să viziteze Bucureştiul. Impresia pe care i-a făcut-o Bucureștiul tânărului preot a fost de bun augur. A fost primit de către episcopul romano-catolic Raimund Netzhammer și datorită calităţilor intelectuale şi, mai cu seamă, însuşirilor lui sufleteşti, a cucerit atenţia şi prietenia multora. După mai multe discuții cu episcopul romano-catolic şi cu alţi fruntaşi din Transilvania, domiciliaţi în Bucureşti, s-a ajuns la ideea de a construi o biserică greco-catolică în Capitala ţării, pe strada Polonă nr. 48. În anul 1909, în sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, preotul Ioan Bălan, cu participarea arhiepiscopului romano-catolic din Bucureşti, au sfinţit piatra de temelie a viitoarei biserici, iar din partea Mitropoliei din Blaj a fost prezent preotul Ioan Micu Moldovan. Pentru a-i uşura întreţinerea materială, episcopul romano-catolic l-a numit profesor de limba română şi limba latină la micul seminar al Arhiepiscopiei bucureştene, unde beneficia şi de locuinţă. După instalare, preotul Ioan Bălan a început recenzarea credincioşilor greco-catolici din Bucureşti, ţinând o evidenţă clară a lor. Dat fiind faptul că era cetăţean al statului austro-ungar, a fost arestat în anul 1916 şi dus la fortul Domneşti, împreună cu alţi clerici catolici şi laici. În anul 1919, a fost ridicat la rangul de protopop; în 1920 revine la Blaj, unde este ales canonic mitropolitan, iar în anul următor, rector al Academiei de Teologie.

La data de 18 octombrie 1936, a fost consacrat episcop la Blaj și numit în scaunul Lugojului, în urma alegerii episcopului Alexandru Nicolescu ca mitropolit la Blaj.

După instalarea la Lugoj, în data de 1 noiembrie 1936, se străduieşte să trimită în străinătate, la studii, cât mai mulţi clerici români şi, în acelaşi timp, sprijină ordinele călugăreşti. A fost un cărturar ales, un om cu o temeinică pregătire intelectuală și o strălucită cultură umanistă.

Vorbea curent mai multe limbi, franceza, germana precum și limbile clasice, latina, greaca şi ebraica, ceea ce i-a permis să se documenteze temeinic asupra problemelor capitale ale Bisericii Catolice şi ale celei răsăritene. Preocupându-se de problema limbii liturgice româneşti, a cercetat temeinic subiectul și a redactat prima lui carte, Limba Cărţilor Bisericeşti, un studiu istoric, filologic şi liturgic. Studiul se referea la cărţile de ritual bisericesc de rit bizantin, în limba lor veche românească, precum şi la modificările ulterioare aduse

acestor texte în spirit de modernizare grăbită, care, după opinia sa, a alterat puritatea originară a textului. În ziua de vineri, 28 octombrie 1948, a fost vizitat de către maiorul de securitate, Kling, care l-a invitat la sediul securității, unde îl așteptau două persoane necunoscute. Sub acest pretext este arestat și părăsește Lugojul pentru totdeauna. Este transportat la Ministerul de Interne, iar de aici împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, la Dragoslavele și apoi la Căldăruşani. Aici erau izolați singuri în cameră, cu mâncare puțină și în condiții de frig. În aceste condiții au fost vizitați de către patriarhul Justinian Marina, la data de 15 februarie 1949.

A fost pregătită o masă bogată, iar episcopii invitați să mănânce, desigur o demonstrație cum ar arăta viața lor dacă vor semna trecerea în ortodoxie. Episcopul Ioan Bălan i-a răspuns patriarhului că nu a adus argumente teologice în favoarea semnăturii de trecere, astfel că ei nu pot semna deoarece nu au fost convinși doar cu această masă, iar pentru că se află într-o mănăstire ortodoxă, se consideră prizonieri ai ortodoxiei. Patriarhul a plecat nedumerit și încurcat de acest refuz categoric, afirmând către un preot că ,,este o chestiune de convingere”. Între anii 1950-1955, s-a aflat în închisoarea de la Sighet, în aceleași condiții de detenție, foame și frig.

Aici a suferit o dublă hernie din cauza muncii fizice.

După Sighet, a fost mutat cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş, iar în anul 1956, a fost transferat la mănăstirea Ciorogârla, unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Era îmbătrânit şi adus de spate, dar spiritul îi era mereu viu şi curat. Fericitul martir Ioan Bălan a încetat din viaţă la vârsta de 79 de ani, într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959, după o boală grea. A fost înmormântat în cimitirul Bellu catolic, oficiul religios fiind condus de către preotul romano-catolic, Zudor, vicar al bisericii din Bărăția. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

17

FERICITUL MARTIR ALEXANDRU RUSU

A fost primul episcop al eparhiei nou înfiinţate a Maramureşului, în anul 1930. S-a născut la data de 22 noiembrie 1884, în satul Şăulia de Câmpie, azi comuna Șăulia din județul Mureș, fiind unul dintre cei 12 copii ai preotului Vasile Rusu și al Rozaliei. Doi dintre băieţi au urmat chemarea la preoție, Valer şi Alexandru, asemenea părintelui lor. Clasele primare şi primele două clase gimnaziale le-a urmat la Liceul german din Bistriţa, iar cele liceale la Blaj, între anii 1899-1903. După ce a fost primit în clerul tânăr al Arhidiecezei, în toamna anului 1903, a fost trimis la Seminarul Central din Budapesta, unde a urmat studiile teologice, iar în luna iunie anul 1910, a fost promovat doctor în teologie. Revenit la Blaj, la data de 20 iulie 1910, a fost hirotonit preot, iar la data de 17 august din acelaşi an, a fost numit profesor suplinitor la catedra de teologie dogmatică de la Academia din Blaj. După trei ani, a fost titularizat la catedra de teologie dogmatică, pe care a onorat-o până în anul 1918.

După Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Alexandru Rusu a fost numit Secretar General al Resortului Cultelor din Consiliul Dirigent, pentru Biserica Greco-Catolică. A fost eliberat din această funcţie la 10 aprilie 1920, odată cu desființarea acestui organism. S-a întors la Blaj, unde a reluat catedra de teologie dogmatică, iar la data de 11 ianuarie 1923, a fost promovat canonic al Capitulului mitropolitan şi, concomitent, curator al catedralei. Pe lângă activitatea didactică, a avut o contribuție foarte mare la dezvoltarea spirituală și culturală a Blajului în calitate de publicist și om de cultură.

A scris două manuale de cateheză, cu competența unui pedagog versat, iar în colaborare cu alți pedagogi au alcătuit manuale de religie, sprijinind formarea religioasă a tineretului. A colaborat și mai apoi a condus revista Cultura Creștină și a avut o contribuție majoră la răspândirea informației religioase, din poziția de director al ziarului Unirea, publicație blăjeană patronată de către Biserică.

După înființarea Eparhiei de Maramureș, la data de 5 iunie 1930, prin Bula papală Sollemni Conventione, a fost ales să păstorească noua turmă preotul dr. Alexandru Rusu. Consacrarea episcopală a avut loc în catedrala din Blaj, la data de 30 ianuarie 1931. A doua zi după consacrare, noul episcop, însoţit de episcopul Iuliu Hossu,

a părăsit Blajul îndreptându-se împreună spre Baia Mare, unde urma ca, luni, 2 februarie, să aibă loc instalarea în catedrala băimăreană. Noua eparhie era formată din parohii provenite din alte eparhii, care necesitau o nouă organizare.

De asemenea, trebuiau create structurile Curiei Eparhiale, care să-l ajute în conducerea eparhiei.

Pentru a cunoaşte Eparhia, a întreprins vizite canonice, însoţite uneori de sfinţiri de biserici şi hirotoniri de preoţi, iar la pelerinajele de la Mănăstirile Bixad şi Moisei aduna zeci de mii de credincioşi. În urma decesului mitropolitului Alexandru Nicolescu, Sinodul mitropolitan electoral a fost convocat la Blaj, în martie 1946, pentru alegerea noului mitropolit. Cu majoritate de voturi a fost ales episcopul Alexandru Rusu. Sfântul Scaun a confirmat opţiunea electoratului, însă guvernul comunist român a refuzat recunoaşterea noului mitropolit. Astfel noul mitropolit a rămas în continuare la Baia Mare, deoarece guvernul comunist nu va recunoaşte niciodată alegerea sa, tratativele purtate de Sfântul Scaun cu Guvernul României în legătură cu recunoaşterea n-au dus la niciun rezultat.

Anul 1948, a adus mai multe hotărâri

18

crâmpeie istorice

legislative din partea guvernului, menite să stopeze activitatea și legalitatea Bisericii GrecoCatolice. La data de 19 iulie 1948, Guvernul de la Bucureşti a denunţat Concordatul cu Sfântul Scaun, iar la data de 4 august 1948, a apărut noua Lege a Cultelor care interzice legăturile cu „alte culte religioase, instituţii sau persoane oficiale din afara ţării”, aluzie directă la legăturile Bisericilor Catolice de toate riturile din ţară cu Sfântul Scaun al Romei. Episcopul Alexandru Rusu a fost destituit din funcţie la data de 18 septembrie 1948, dar nu şi-a părăsit reşedinţa şi credincioşii. La data de 28 octombrie, a fost arestat odată cu ceilalţi ierarhi greco-catolici şi depuşi cu toţii la Dragoslavele. În luna februarie 1949, toţi cei şase episcopi au fost transferaţi la mănăstirea Căldărușani. În luna mai 1950, au fost transferaţi la închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Trei dintre episcopii supravieţuitori: Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, au fost duşi împreună, la începutul lunii ianuarie 1955, la Bucureşti şi trecuţi pe la sanatoriul Gerota, pentru refacere. De acolo, un timp, au fost fixaţi cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş. Datorită unui memoriu trimis Guvernului, episcopul Alexandru Rusu a fost adus de la mănăstirea Cocoş la Securitatea din Cluj, anchetat şi inclus şi el în lotul de acuzaţi, cunoscut sub numele de lotul Chindriş, format din participanţii la Liturghia din 12 august 1956. Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat la 25 ani de muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare, în anul 1957. După condamnare a fost depus la Penitenciarul din Gherla. Atât în timpul cercetărilor şi anchetelor, cât şi în timpul procesului, Fericitul martir Alexandru Rusu a dovedit o remarcabilă ţinută. În închisoare s-a comportat cu aceeaşi demnitate de ierarh. Însă anchetele dure, privaţiunile de tot felul, frigul şi foamea, i-au grăbit sfârşitul. Îmbolnăvindu-se grav, la data de 9 mai 1963, a trecut la Domnul, nu însă înainte de a-i binecuvânta pe toţi cei din jurul lui, părtaşi ai aceloraşi suferinţe, chiar în ultima zi a vieţii sale. A fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără niciun serviciu religios. Deși se credea că mormântul său este cunoscut, cercetările ulterioare au dovedit că mormântul nu conține rămășițele pământești ale sale. Astfel că, la Sfânta Liturghie de beatificare, în locul rămășițelor pământești fost prezentată o urnă cu pământ, luat din cimitirul în care a fost înmormântat.

Lumina Credinței FERICITUL MARTIR IULIU HOSSU

Primul cardinal al Bisericii Greco-Catolice din România, Iuliu Hossu, s-a născut la data de 30 ianuarie 1885, în satul Milaşul Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud, în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu şi a Victoriei. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar clasele liceale la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj. În primăvara anului 1904, a promovat examenul de maturitate şi a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului, atunci sub păstorirea episcopului Vasile Hossu, care, în toamna anului 1904, l-a trimis la studii teologice superioare la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Aici, după doi ani de studii, în 1906, a fost promovat doctor în filosofie, iar după alţi patru ani de studii a obţinut doctoratul în teologie. În ultimul an de studii, la data de 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de către episcopul Lugojului, Vasile Hossu. Revenit în ţară a fost integrat în oficiul eparhial al Lugojului, îndeplinind între anii 1910-1912 funcţiile de arhivar şi bibliotecar, iar după un timp a fost avansat vicar-notar consistorial şi secretar al episcopiei. În vara anului 1914, a întreprins o călătorie de studii în Germania şi Franţa şi a participat ca delegat al Episcopatului Român Unit la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes. După întoarcerea la Lugoj, a fost mobilizat şi repartizat ca preot militar pentru păstorirea bolnavilor, răniţilor, cu deosebire a celor români, din spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. Pe toţi bolnavii şi răniţii îi încuraja şi îi asigura de biruinţă, exprimându-şi cu tărie nădejdea că „va învinge dreptatea”.

Consacrarea întru episcopat a avut loc la data de 4 decembrie 1917, în catedrala din Blaj, prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa, pentru eparhia de Gherla. La data de 16 decembrie 1917, a avut loc instalarea festivă în catedrala din Gherla. A fost preocupat de păstorirea întinsei sale eparhii, dovedindu-se în acelaşi timp şi un bun gospodar şi un mare ctitor de aşezăminte. Între anii 1920-1926, a făcut vizitaţii canonice în peste 700 de comunităţi religioase. A fost supranumit episcopul vizitelor canonice. Organizează în fiecare vară exerciţii spirituale pentru preoți, dispune catehizarea elevilor din şcolile de toate gradele. La mai puţin de un an de la instalare, a luat sfârşit Primul Război Mondial. Urmările au fost prielnice întregirii teritoriului românesc și crearea Statului naţional unitar român. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia citește Declaraţia de Unire, însă înainte de a citi a rostit o cuvântare prin

Lumina Credinței

care şi-a exprimat bucuria personală ce i-a prilejuit-o acest mare eveniment din viaţa neamului. La data de 2 decembrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a fost ales de către Marele Sfat Naţional Român în delegația care urma să plece la București pentru a prezenta hotărârea de Unire în fața regelui Ferdinand. În anul 1930, Eparhia de la Gherla își mută sediul în orașul Cluj-Napoca, astfel episcopul Iuliu Hossu devine episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă, dintre anii 19401944, cu provocările și greutățile ei, precum şi începutul regimului comunist.

Instalarea comunismului a adus supliciul Bisericii și a slujitorilor care au ales să rămână statornici în credință. Fericitul martir Iuliu Hossu a ales crucea, alături de ceilalți episcopi martiri. Între 24 septembrie şi 4 octombrie 1948, a fost fixat în reşedinţa episcopală. Oricine intra sau ieşea din sediu era arestat. La data de 27 octombrie 1948, împreună cu episcopul romanocatolic Márton Aron de la Alba-Iulia, au prezentat Ministerului Cultelor Statutul Bisericii Catolice din România pentru toate riturile: latin, bizantin, armean şi rutean, în condițiile în care Concordatul cu Sfântul Scaun a fost abrogat. Statutul nu a fost acceptat, iar episcopul Iuliu Hossu a fost arestat la

crâmpeie istorice

19

28 octombrie 1948, de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu, unde era găzduit. A fost dus la Dragoslavele, împreună cu ceilalți episcopi arestați. În luna mai 1950, vor fi transferaţi cu toţii la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi supuşi unui regim de exterminare.

Aici a fost contactat de către Securitate şi i s-a oferit un scaun mitropolitan ortodox. A preferat zeghea de puşcăriaş în locul odăjdiilor de mitropolit. Tot aici a fost pălmuit, fiindcă i s-a găsit la percheziţie o lopăţică din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga. A fost supus unor corvezi extrem de extenuante. În anul 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan au fost transferaţi şi fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. De aici a fost adus la mănăstirea Căldăruşani, unde şi-a continuat viaţa în izolare până la sfârşitul vieţii.

Celebra zilnic Sfânta Liturghie şi primea vizite, însă nu putea părăsi mănăstirea. Aici a primit vizita emisarului papal Giuseppe Chelli, care i-a adus vestea promovării, cardinal „in pectore”, de către Papa Paul al VI-lea, numire care s-a făcut în Consistoriul Papal din data de 28 aprilie 1969.

A fost invitat să plece la Roma, dar a refuzat săşi părăsească ţara. Inima lui a încetat să mai bată la data de 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti, având la căpătâi pe episcopul Alexandru Todea, care l-a pregătit pentru ultimul drum şi căruia i-a încredinţat să comunice tuturor celor ce l-au prigonit că i-a iertat. A fost înhumat a doua zi în cimitirul Bellu catolic, într-un mormânt provizoriu. La data de 7 decembrie 1982, i-au fost exhumate osemintele din mormântul provizoriu şi înhumate într-un mormânt nou din acelaşi cimitir, mormânt care a devenit loc de pelerinaj.

La data de 19 martie 2019, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, episcopi care au fost „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizând astfel calea pentru beatificarea lor. Câteva luni mai târziu, la data de 2 iunie, același Papă Francisc, în cadrul Sfintei Liturghii, celebrată pe Câmpia Libertății din Blaj, a ridicat la treapta de Fericiți Episcopi Martiri pe toți cei șapte episcopi propuși pentru beatificare.

Data de 2 iunie urmează să fie trecută în calendar ca dată de comemorare a Fericiților Martiri.

Pr. dr. Vasile Iusco

20

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Reflexe în oglindă pentru destinul a doi martiri: sculptorul Anghel și Monseniorul Ghika Fără teama de a greși, s-ar putea spune că Gheorghe D. Anghel (19041966) a fost un sculptor ieșit din comun.

Contemporanii lui au înțeles aceasta când l-au caracterizat ca fiind atât de exigent cu sine încât „orice lucrare îi ia săptămâni întregi de precizări, de intrări în amănunte semnificative, de reveniri asupra acelorași părți, de armonizări între detaliile componente ale unui portret” (G. Oprescu). Lucrarea pe care o vom prezenta a vegheat ultimii ani din viața artistului dintrun ungher al atelierului, un spațiu minuscul în care viața se împletea cu meditația și activitatea artistică. Chipul Monseniorului Ghika l-a însoțit pe Anghel nu doar câteva luni, nici măcar câțiva ani, ci o viață întreagă, iar statuia pe care a realizat-o drept omagiu prelatului am putea-o numi pe drept cuvânt o lucrare a catacombelor. Neacceptată de comuniști, trecută în inventare sub o identitate falsă, statuia a rămas în așteptarea unor vremuri mai bune, acelea în care noi, cei de astăzi, să ne oprim măcar pentru o clipă în fața ei.

La originea statuii se află întâlnirea personală între sculptor și monseniorul Ghika la Paris, ocazie în care Anghel a fost sprijinit de către prelat nu numai financiar, cât mai ales sufletește. Copleșit de amintiri, imediat după revenirea în țară, în 1937, Anghel proiectează ipsosul și îl realizează cel mai probabil în 1939, an care coincide cu întoarcerea în țară a lui Vladimir Ghika. Sculptorul l-a reprezentat pe Monsenior așa cum l-a întâlnit suburbiile Parisului, cu o modestă reverendă preoțească, chipul însemnat de trecerea anilor, ținând în mâna stângă carnețelul în care obișnuia zilnic să însemneze pasaje din evanghelie: merindele sale pentru drum. Monseniorul însuși sugera un exercițiu particular celor îi vizitau pe săraci: „luați cartea sfântă în mână; citiți predica de pe munte,

parabolele, până la ultimele învățături ale Cinei.

Alegeți din fiecare dintre aceste fragmente textele care vi se vor părea mai potrivite – copiați-le în micul vostru carnețel ca să le aveți prezente în memorie, să le repetați pe drumul de la casa voastră până la aceea a săracilor, așa încât să le asimilați, să le faceți să vă devină proprii, ca să nu producă asupra auditoriului impresia unei transpuneri stângace și, prin urmare, ineficientă”. Vladimir Ghika era convins că roada propovăduirii nu depindea atât de calitatea argumentării, cât de un mod aparte de a rosti cuvintele Evangheliei. Cadența lor delicată în rostirea prelatului au făcut ca aceste cuvinte să vibreze în sufletul artistului, iar statura spirituală a Monseniorului s-a întipărit pentru totdeauna în mintea și în inima lui Anghel.

Statuia a avut un destin excepțional, a rămas întrun colț din atelier întărindu-l în anii în care, istovit de boală, Anghel a fost expus tot mai accentuat marginalizării. Sculptorul trăia în condiții foarte modeste, până și informatorul securității se declara „stupefiat de condițiunile în care locuiește acest artist. Stă într-o cameră de 5/5 m în care își are și atelierul. Are un divan cârpit cu scânduri, și în loc

Lumina Credinței

de picioare la acesta, are patru cărămizi. Peste el o pătură veche și roasă. În afară de o măsuță simplă de brad nevopsită și un scaun, n-are în cameră nici un mobilier. Peste tot sculpturi. Tronează (...) în alt colț, în ghips, statuia monseniorului Ghika” [sursa: Bogumil]. O altă notă informativă, scrisă tot de un contemporan, este probabil cea mai frumoasă mărturie despre vocația de artist a lui Anghel: „Privit sub anumite aspecte, se pare că a fost foarte cinstit cu arta pe care a făcut-o. A realizat întotdeauna numai lucruri pornite din el și nu făcute. Probabil de aceea arta lui impresionează atât. A fost omul care n-a făcut niciodată o lucrare pentru a câștiga mult.

Părerea mea este că e un om cinstit (...). Nu știu care va fi rezultatul la care veți ajunge, dar oricare ar fi el, Anghel va rămâne un mare artist. Și părerea tuturor cunoscătorilor în materie de artă este unanimă în a-l recunoaște ca unul de talie mondială.

Ar fi păcat să se ajungă la această concluzie când nu va mai trăi el” [sursa: Magdalena Ionescu]. Pentru a rămânea autentic și fără compromisuri, Anghel a refuzat orice comandă din partea partidului, ceea ce poate i-ar fi adus un oarecare prestigiu și mult râvnitul confort material. Anghel a preferat însă o viață de martir, trăită în neajunsuri și mereu în umbră pentru a putea crea în mod liber, departe de orice ideologie.

Statuia în ipsos a Monseniorului impresionează în primul rând prin monumentalitate, căci așa cum s-a subliniat, în interiorul creației lui Anghel există o diferență de factură între portretele de interior și figurile întregi, menite să fie expuse la exterior.

După părerea lui P. Comărnescu: „aici [pentru monumentele de exterior] însăși «asemănarea» este mult mai interpretată și poartă trăsături definitorii, înlăturându-se măruntele nuanțe cotidiene”, specifice portretului. Astfel, Anghel nu s-a limitat să ne prezinte o copie fidelă a chipului Monseniorului, ci a dorit să ni-l înfățișeze în esența sa, venind dinspre un orizont atemporal și îndreptându-se către veșnicie. Dacă privim cu atenție, chipul bătrânului slujitor are ceva din trăsăturile arhaice ale unui țăran dintr-un sat al Moldovei sau de altundeva, cu

evanghelia în artă

21

barba albă, cu ochii istoviți de buchisirea ceaslovului, cu fruntea însemnată de încercări. Marea operă se recunoaște întotdeauna prin deschiderea ei către universal. În același fel, statuia lui Eminescu din fața Ateneului (București), realizată de Anghel în 1965, deschide către grandios: poetul are statura unui colos aparținând Greciei Antice sau Egiptului.

Pentru a ajunge la efectul de universalitate, sculptorul s-a dovedit un experimentator desăvârșit al mai multor soluții compoziționale. Anghel s-a folosit în principal de o tehnică care corespundea cel mai bine intențiilor sale, aceea a modelajului în ipsos. Instrumentul său de lucru nu a fost așadar dalta, ci mâna și palmele cu care a modelat materia adăugând sau îndepărtând, utilizând esențialmente două degete arătătorul și degetul mare. Este o muncă în care artistul simte materia, o ascultă, urmează intuițiile și energiile care i se transmit dinspre interior. În acest proces sculptorul trebuie să fie atent să păstreze continuu umiditatea argilei, să vegheze la consistența ei. Încercările în ipsos servesc mai târziu transpunerii în bronz sau în marmură, dar aceste prime rezultate arată dacă sculptorul a reușit să-și coordoneze perfect mintea și mâna. Pentru creația lui Anghel, perfecțiunea tehnică este completată de un alt element definitoriu: experiența spirituală prin care desăvârșește lucrările, după cum vom vedea. După moartea artistului, ipsosul reprezentându-l pe Monsenior a ajuns în proprietatea familiei, care, în 1998, l-a donat bisericii Sacre Coeur din București, locul în care fericitul Vladimir Ghika a slujit ca preot. Bronzul, acela care este expus astăzi în curtea Galeriei Naționale de Artă, a fost realizat în conformitate cu ipsosul original, totuși, fără ca Anghel, bolnav sau chiar decedat la vremea turnării, să mai intervină direct în producerea sa. În mod miraculos, acest bronz a supraviețuit în depozitul Galeriei Naționale datorită titlului bizar care i-a fost dat: Cărturarul, fiind în acest fel salvat de la topire.

Privind mai îndeaproape calitățile artistice ale statuii în ipsos, o primă observație care se impune este legată de itinerariul său de formare ca sculptor. Gh. Anghel s-a aflat vreme de doisprezece ani la Paris, perioadă în care a putut cunoaște marea artă.

Aici l-a cunoscut pe Brâncuși, dar adevărata sa ucenicie a fost în preajma lui Rodin și Maillol. De la acesta din urmă a preluat, după părerea lui Comărnescu, „căutarea unei structuri elementare a volumelor”, căci, așa cum i-a confirmat într-o confidență, Anghel însuși afirma: „urăsc mișcarea ce schimbă liniile!”.

Din punct de vedere plastic, Anghel gândea în volume, într-o atenție maximă la potrivirea părților. În sculptura de exterior, pe artist nu l-a interesat neapărat finețea detaliului, cât mai ales angrenarea formelor într-un joc decisiv apt să sugereze senzația

22

evanghelia în artă

de grandiozitate. Astfel, monumentalitatea siluetei Monseniorului stă în contrast cu carnetul mic pe care îl ține în mână. De asemenea, aspectul compact, aproape monolitic al trupului, cu mâna dreaptă lipită de corp într-o prelungire în materie ne duc cu gândul la ceea ce P. Comărnescu numea contrapunctul specific lucrărilor sale. În al doilea rând, trebuie observat că, modelând formele, Anghel pornește de la o idee totalizantă despre personajul surprins, rodul unei îndelungate interiorizări. Sculptorul se situează, așadar, la antipodul lui Leonardo pentru care secretul desăvârșirii artistice consta în observația directă, în redarea conformității cu natura: pe măsură ce se înaintează progresiv de la efect către cauză, se obține o desăvârșire a formelor. Pe Anghel nu l-a interesat niciodată efectul, observația exterioară, el n-a iscodit materia ca să ne convingă că ceva palpabil s-ar afla în spatele ei. Drumul lui Anghel este unul impregnat de credință, el pornește de la o viziune primordială copleșită de sacralitate, iar lucrările sale nu fac altceva decât să ne dezvăluie conjunctura paradisiacă în care au apărut. Nu este o întâmplare faptul că multe dintre maternitățile sau victoriile sale sunt figuri îngenuncheate sau care binecuvântează, mame care își întind mantia

Lumina Credinței protectoare asupra propriilor fii, țărănci coborâte parcă din icoane, figuri de pictori care au fost asemuite de contemporani apostolilor. Mihai Ispir observa și el ritmul coborâtor, atracția spre teluric a statuilor sale, ca și cum ar exista un loc de unde își extrag energia premergătoare zborului, levitației.

La toate acestea se adaugă o pauperitate excesivă a figurilor, Mamele nu au altă bogăție decât propriul fiu, Monseniorul este bogat numai în cuvântul Evangheliei. Un detaliu interesant este ideea carnețelului din mâinile Monseniorului, care nu este ținut pe palme, ci între arătător și degetul mare, instrumentele de lucru ale sculptorului în faza de modelaj. În ochii lui Anghel, Monseniorul Ghika era la rândul său un modelator de suflete în Cuvânt. Întâlnirea dintre Ghika și Anghel a fost o definitorie pentru ținuta spirituală a sculptorului. El a primit prin gura Monseniorului hrana cuvântului, care i-a permis să treacă de la cuviința tăcerilor și a meditației la cuvioșia formelor. Peste ani, la umbra tăcerilor sale prelungi ̶ căci Anghel era întotdeauna perceput ca o persoană care vorbea foarte puțin, fărâma de har sădită în inima artistului a dat roadă. Contemporanii înșiși l-au văzut tot mai străin de preocupările acestei lumi: „Ai senzația că se pregătește de un drum lung, în altă lume” [notă informativă, sursa Magdalena Ionescu]. Spre sfârșitul vieții, la mănăstirea Pasărea de lângă București, unde și-a petrecut ultimii ani din viață, ascultarea cuvintelor pline de seva Evangheliei în rostirea Monseniorului s-au împletit cu versurile melodioase ale lui Eminescu, cu muzica celestă a lui Enescu, cu culorile calde ale lui Luchian, personaje pe care Anghel le-a și portretizat. Sculptorul a înțeles, într-un final, că adevăratul Pantheon al neamului românesc este mai curând un Calvar, în care cei care au urcat au fost în marea lor majoritate dezmoșteniții istoriei dar moștenitori ai Împărăției.

Chipul Monseniorului Ghika, ancorat într-o cuviință care astăzi nu mai este la modă, răscolește în vulcanul istoriei percepția noastră despre ceea ce considerăm adevărat și autentic. Moartea unui geniu, a poetului, a artistului, o temă de căpătâi în creația lui Gheorghe Anghel, ascunde nădejdea că orice coborâre într-un mormânt este de fapt o împărtășire cu forța de nezdruncinat a Învierii.

Pr. Lucian Lechintan, s.j.

* Pentru elaborarea articolului: P. Comărnescu, Gh. D. Anghel, București 1966; M. Mihalache, Gheorghe Anghel, București 1987; I. Vlasiu, „Cronica plastică: Gh. Anghel (1946)”, Arta 2 (1980); M. Ispir, „Privirea lui Anghel”, Arta 2 (1980); V. Ghika, La visite des pauvres: l’esprit de la maison, Bucarest 1909; documentarul TVR: R. Găină, Dosar de artist din est: Gheorghe Anghel, disponibil https://www.youtube.com/ watch?v=I3rd4G0cwTE; Foto: Arhiva, ARCB.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

23

Fericirea mea depinde de „a fi” sau de „a avea”?

Fericirea este să știi să îți dorești ceea ce ai deja (Sfântul Augustin)

La ce ne-am mai putea aștepta de la acest articol cu un titlu pretențios, captivant pentru o clipă în tumultul cotidian/informațional, superficial și contemporan? Să dezlege secretul fericirii? Să pună la dispoziție o rețetă perfectă pentru fericirea de durată? Să ne ofere un șiretlic pentru a o fura, dacă nu o putem avea într-un mod simplu?!

Când sunt sănătos, fericirea mea depinde de „a avea”, de „a poseda”... și mai mult și mai mult.... iar „a fi” a devenit prea puțin semnificativ. Când sunt bolnav, fericirea mea se fixează de „a fi”, iar „a avea” este în plan secundar, neglijabil...

Să fie chiar atât de influențabilă fericirea? Sau este vorba doar de punctul de vedere al egocentricului în diferitele situații de viață? În acest caz, unde mai este loc de Dumnezeu, de viziunea creștină?!

Fericirea mea este rudimentara stare de bine, plăcerea de moment sau de durată... Iar, în acest caz, Dumnezeu nu mai intră în discuție. Ce să caute o asemenea abordare pe buzele unui creștin în zilele noastre? L-am cataloga fără a sta pe gânduri ca fiind contaminat cu spiritul lumii, ca fiind un caz pierdut din punctul de vedere al moralei creștine...

Am trecut deja la verdicte și nici nu am început bine să vorbim despre fericire... „Fericirea nu constă în a avea mai mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”, scria Marguerite Blessington.

Iată secretul! Și cu asta am încheiat articolul de față, am dezlegat misterul? Nici pe departe! Cu siguranță s-au scris multe și se vor mai apărea lucrări despre fericire, iar cititorii sunt încă ahtiați de izul acestui subiect.

Fericirea se leagă de ceilalți, de valoarea pe care mi-o dau... de sensul de utilitate sau de cât de mulți sunt cei care țin la mine. Pe scurt, ceilalți îmi definesc fericirea? Și atunci ce rost mai are „a avea” sau „a fi”? În ce termeni ar putea ceilalți să-mi dăruiască fericirea, dacă nu axându-se pe „a avea” și puțin pe „a fi”?

Un lucru a devenit cert: valoarea pe care mi-o dau alții este definitorie pentru starea mea de bine. Cu alte cuvinte, fericirea a devenit sinonimă cu „starea de bine”. Cum să caracterizăm acest

aspect: rudimentar sau esențial? Ce îi determină pe ceilalți să mă valorizeze? Gradul de utilitate sau mai degrabă capitolul „a avea” este definitoriu în această chestiune? Ajungem să considerăm discursul căzut în derizoriu datorită stereotipurilor inerente... Și cu toate acestea, avem un nou argument pro „a avea” ca bază a fericirii. În altă ordine de idei, spre deosebire de noi, oamenii, Dumnezeu fundamentează fericirea pe „a fi”, fără niciun echivoc. Orice creștin este convins de acest adevăr.

Oamenii se străduiesc de-a lungul vieții să mizeze totul pe „a avea” pentru că este măsurabil și nu presupune neapărat conexiunea cu Dumnezeu.

La vremea bilanțului... sau poate mai devreme, noi conștientizăm că am pierdut pariul, că aveam/ avem nevoie de „a fi” pentru a fi cu adevărat fericit.

Totul pare să se rezume la un discurs filosofic, steril sau, paradoxal, și interesant și demotivant, deși este vorba de... fericire!

Care ar putea fi așteptările cititorului unui astfel de articol? Cum ar suna rețeta fericirii personale?

Poate ar căuta pe internet ceva mai bun sau măcar dovezi convingătoare că există un dram de adevăr în cele de mai sus...

Suntem disperați să fim fericiți, am încercat enorm de multe rețete, am investit singuri sau alături de cei pe care îi iubim și... am eșuat (de prea) multe ori... Mai ales, pentru că am stat departe de Dumnezeu, pentru că l-am scos din ecuație fără drept de apel pe Creatorul și Sursa veșnică a fericirii noastre!

Am devenit deja moralizator... prea devreme. Iar aceasta nu ajută acum la găsirea... fericirii!

Să cuantificăm fericirea? Chiar dacă nu am găsit-o, chiar dacă avem mai multe pretenții ca niciodată?! Doamne, aș vrea un dram de fericire! Sau mărește în noi fericirea, ca să parafrazăm rugăciunea Apostolilor. Dacă Dumnezeu ne-ar răspunde la această rugăciune, atunci am ști să o împărtășim?

Oare fericirea se poate dărui și în plan orizontal?

Sau trebuie să fie un bun care se păstrează doar pentru sine? Întrebări puerile... care, însă, nu sunt străine de sufletul care caută dezorientat fericirea în „a fi” sau mai mult în „a avea”...

Pr. Emil-Marian Ember

24

apostolatul tinerilor

Lumina Credinței

Jertfa de sine în viziunea tinerilor de azi Jertfa de sine este una dintre temele majore ale Noului Testament. Isus însuși ne-a oferit exemplul jertfei de sine prin modul său de viață. Chiar dacă El era Dumnezeu, nu a cerut pentru sine vreun drept sau privilegiu, ci s-a prezentat pe sine ca slujitor în tot ceea ce a împlinit.

Isus a învățat pe ucenici săi spunând: „cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, așa cum Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească și să își dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20, 27-28). Isus clarifică drumul dumnezeieștii jertfe de sine în evanghelia de la Luca, spunând: „dacă cineva dorește să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi să mă urmeze” (Lc 9,23). Tipul de jertfă de sine bineplăcut lui Dumnezeu este acela rezultat din asumarea Crucii în urmarea lui Hristos. Crucea este asociată cu moartea, în sensul de a fi doritori să murim sinelui nostru, agendei și drepturilor noastre. Atunci când răstignim dorințele noastre, care încetează să ne mai stăpânească, începem să luăm decizii fundamentate pe ceea ce Isus ar dori pentru noi (Gal 2,20; 5,24).

Cele mai importante fapte de credință implică sacrificiul de sine. Prima poruncă este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea și puterea noastră, urmând cea de-a doua, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine (Mt 22, 36-40).

Niciuna dintre acestea nu putem să o împlinim continuând să ne punem pe primul loc, ajungând mai devreme sau mai târziu să ne sacrificăm pentru binele celorlalți:

„voi însă, fraților, ați fost chemați la libertate; numai că această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului, ci slujiți-vă prin iubire, unii pe alții. Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal 5, 13-14).

Acest tip de învățătură biblică era adânc înrădăcinat în ființa episcopilor greco-catolici martiri, de curând beatificați în prezența Papei Francisc pe Câmpia Libertății de la Blaj. Acești părinți ai Bisericii știau că sunt chemați ca predicarea lor să fie însoțită de forța exemplului personal, urmând cuvintele Mântuitorului care ne invită să facem și noi lucrurile cele minunate ale Evangheliei. Într-adevăr gesturile de trăire a credinței înfăptuite de acești bărbați creștini ne duc cu gândul la cât din exemplul lor, noi, tinerii greco-catolici, mai punem astăzi în practică.

Desigur, tineretul greco-catolic trăiește astăzi într-un context internațional și spunem internațional, întrucât poate mai mult ca niciodată tinerii sunt astăzi interconectați prin mijloace electronice și platforme de social-media. Această interconectare ar putea crea și întreține idea unei generații mai unite ca niciodată și mai orientate spre a forma o comunitate, spre a aduce un serviciu comunității din care fac parte, spre acțiune, spre a schimba ceva în lume, față de limitatele în comunicare generații trecute.

Lumina Credinței

Ideea unei reale sensibilități a tinerilor de astăzi față de lume și problemele ei, susținută de platformele de socializare media, a ajuns să fie destul de răspândită și de populară, impunându-se oarecum ca și carte de vizită pentru generația Y sau „millennials”, născută în general după 1980. Această generație, cu a sa familiaritate a utilizării mijloacelor electronice de comunicare, are ca eșantion reprezentativ tinerii americani, țară care din zorii nașterii acestei generații/categorii sociologice impune ritmul și tendințele în materie de dezvoltare tehnologică. Abia relativ recent în Statele Unite s-au definitivat două studii sociologice realizate pe un număr mai extins de oameni, și anume: Jean M. Twenge, W. Keith Campbell și Elise C. Freeman, „Generational Differences in Young Adults’ Life Goals, Concern for Others and Civic Orientation, 1966-2009”, publicat în Journal of Personality and Social Psychology, (Martie 2012) și Christian Smith, et al., Lost in Translation: The Dark Side of Emerging Adulthood, (Oxford; Oxford University Press, 2011).

Ca o primă observație, cele două echipe de cercetători au specificat că la crearea mitului actual despre o generație tânără unită și sensibilă la problemele sociale ce îi înconjoară, au contribuit studii precedente care au fost realizate pe un eșantion mic de populație și a căror date nu fuseseră comparate cu datele generațiilor precedente.

Rezultatele studiilor sociologice precedente însă au fost preluate de o mulțime de publicații, de la jurnale la reviste de lifestyle, care au contribuit la zidirea mitului.

Studiul lui Twenge, care s-a desfășurat pe un eșantion de un milion de liceeni și nouă milioa-

apostolatul tinerilor

25

ne de studenți, arată că tinerii americani în comparație cu generațiile precedente au un interes mai scăzut față de probleme sociale, fac mai puține eforturi în a ocroti resursele naturale, votează mai puțin, evită mai mult contactul cu autoritățile statului, participă mai puțin la demonstrații și donează mai puțini bani pentru cauze sociale sau politice. Singura creștere a fost înregistrată la acțiunile de voluntariat, însă autorii studiului derivă această creștere datorită programelor de voluntariat realizate în școli, care în America au crescut din 1984 în 1999 de la 9% la 46%. În raportul echipei lui Smith, care analizează sute de interviuri cu tineri adulți, prezintă date foarte asemănătoare cu studiul precedent prezentat, adăugând că tinerii adulți „au o extrem de mică speranță legată de abilitatea oricărui astăzi de a mai realiza un impact pozitiv în lume… puțini dintre ei sunt activiști idealiști și nu se simt deranjați de lipsa de conexiune reală între persoane sau de așteptările scăzute față de generația pe care o reprezintă… Ideea potrivit căreia proaspeții adulți de azi ar fi o generație cu un reînnoit simț civic este o ficțiune, fără susținerea niciunei cercetări științifice”.

Privind la aceste date furnizate nouă de către sociologi, am putea să ne punem anumite semne de întrebare, făcând o legătură între slaba dispoziție a unei generații de a se implica pentru binele comun la nivel social și posibilitatea ca aceeași generație să nu fie activă nici în mediul Bisericii. O cale de vindecare privilegiată rămâne încercarea de a reînnoi mereu dialogul inter-generațional oferind încurajare, sprijin, înțelepciune și noi țeluri în atingerea cărora cei mai tineri să ajungă să-și manifeste pe deplin potențialul. În acest sens, episcopii greco-catolici martiri rămân lumini aprinse în candelabrul fericiților în Dumnezeu părinți, care prin exemplul lor ne îndrumă, ne întăresc și ne inspiră pentru a naviga cu îndrăzneală pe valurile acestei lumi.

Pr. Laurențiu Costin

26

spiritualitate

Lumina Credinței

Puterea mărturiei

Martirul nu este un super erou desprins din filmele americane, ci este cel care îl urmează pe Hristos, în fidelitatea mărturiei față de Evanghelie, până la moarte. Astfel, fără raportarea la Hristos și la Evanghelia Sa, martiriul este lipsit de sens. Martiriul pentru credință reprezintă strigătul victoriei vieții asupra morții, al victoriei iubirii față de ură, al iertării față de răzbunare.

A merge cu mărturia până la sânge este un semn al credinței desăvârșite în Dumnezeul cel viu, în Isus Hristos care este calea, adevărul și viața. Este un semn al iubirii față de Dumnezeu, care este pus mai presus decât însuși viața pierdută, al iubirii față de semeni pentru care se oferă viața. Este un semn al speranței în Dumnezeu care este judecătorul cel drept, care face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5,45).

Coordonatele spirituale ale martiriului, instituite de jertfa Mântuitorului, se regăsesc atât în primul martir creștin, sfântul Ștefan, cât și în nenumăratele exemple ale vieții martirilor de-a lungul veacurilor. Acestea pot fi întâlnite și în viața episcopilor martiri greco-catolici români, care au fost recent beatificați de către Sfântul Părinte Francisc, la solemna Liturghie de la Blaj din Câmpia Libertății.

Ștefan este primul creștin, umil diacon din cei șapte, care a urmat exemplul bobului de grâu căzut în pământ (In 12,24), Isus Hristos, primind coroana mărturiei de la Domnul, care în picioare (Fapte 7,55) a primit jertfa sa. Martiriul sfântului Ștefan, descris de către sfântul evanghelist Luca, ne arată cum martiriul acestuia prezintă aceleași coordonate spirituale cu martiriul Domnului Hristos. Ca și Isus, Ștefan este arestat violent (Lc 22; Fapte 6,12), acuzat de blasfemie și adus în fața Sinedriului (Lc 22,66; Fapte 6,12),

confruntat cu martori mincinoși (Mc 14,56-57; Fapte 6,13)1. În afară de câteva detalii istorice, coordonatele spirituale au rămas aceleași. Dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni (In 15,20), le-a spus Mântuitorul ucenicilor în testamentul spiritual pe care l-a lăsat.

Puterea mărturiei sfântului Ștefan nu stă în voința lui de nezdruncinat sau în puterea dată de ura față de persecutori, ci în taina prezenței Spiritului Sfânt. Ștefan era plin de Spirit Sfânt (Fapte 7,55), ne spune evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor. Tot prin taina prezenței Spiritului Sfânt, Ștefan devine martor direct al Împărăției cerurilor: Iată, văd cerurile deschizându-se și pe Fiul omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7,56). Ochii lui transformați de puterea lui Dumnezeu văd slava divină și pe Fiul lui Dumnezeu pentru care va fi lapidat. Așadar, în martiriul lui Ștefan, întâlnim elementele necesare pentru existența unui martiriu autentic: suferința pentru credință și viziunea Împărăției, însoțită de o mărturisire.

Prin această viziune, Dumnezeu încuviințează martiriul lui Ștefan. O ultimă mărturie a martiriului lui Ștefan, făcută cu glas mare este rugăciunea pentru persecutori: Doamne, nu le socoti păcatul acesta (Fapte 7,60)2.

Aceste coordonate spirituale ale martiriului sfântului Ștefan se regăsesc și în martiriul cetelor de creștini din primele două milenii, se regăsesc și în martiriul episcopilor noștri greco-

Lumina Credinței

catolici din perioada prigoanei comuniste. Și ei au urmat Domnului Hristos în pătimirile lor. Au fost arestați în mod violent de către autoritățile comuniste. În lagărul de la Căldărușani, Fericitul Valeriu Traian Frențiu scria: „În 29 octombrie 1948, noaptea, la ora 1, am fost sculat din somn de șefii Siguranței și poftit să plec la București la Ministerul Cultelor”. Le-a fost intentat un fals proces, au fost acuzați pe nedrept de diferite lucruri. În anul 1950, după patru luni și 20 de zile de anchetă, în care episcopul Alexandru Rusu a fost anchetat pe nedrept, se ajunge la concluzia că probele culese în timpul cercetării Episcopului Alexandru Rusu nu pot să constituie motive serioase pentru un proces public și o condamnare exemplară3.

Inima lor însă a fost plină de Spirit Sfânt și de iubirea față de semenii lor, îndeosebi față de Biserica lor dragă, pentru care au fost rânduiți păstori după inima lui Hristos, arhipăstorul.

Fericitul Episcop Alexandru Rusu, înainte de a-și da spiritul, a spus: „Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Ca(tolice)…”4. Nu a lipsit din mărturia lor nici strigătul către Dumnezeu de iertare a persecutorilor lor. În ajunul morții sale, Fericitul Iuliu Hossu spunea: „Eu iert din inimă pe toți care au contribuit la o astfel de desfigurare (a Bisericii), lucru pentru care și

spiritualitate

27

adresez Părintelui ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe cruce: Părinte iartă-le lor”5.

Cu siguranță și ei au contemplat cu profunzime puterea Împărăției lui Dumnezeu, pe care au mărturisit-o în mizerabilele închisori comuniste. Au mărturisit tuturor credința creștină cu viața. De aceea au putut glăsui spunând: credința noastră este viața noastră.

Pentru acestea Dumnezeu a încuviințat și primit martiriul lor, precum l-a primit și pe acela al sfântului Ștefan.

Nouă nu ne rămâne decât să imităm viața lor, căutând și mărturisind pe Dumnezeul cel viu, purtând în inimă faptele și cuvintele fericiților noștri episcopi martiri.

Pr. dr. Florin Marușciac

Cf. Bădiliță C., Reflecții despre martiriu creștin în antichitate, în Și cerul s-a umplut de sfinți…, Bădiliță C. și Conțac E. (edd.), Curtea Veche, București 2012, p. 29.

2 Cf. Bădiliță C., Reflecții despre martiriu creștin în antichitate, pp. 31-32.

3 Cf. Cosmovici E., Episcop Alexandru Rusu. Viața și martiriul, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2019, p. 37.

4 Cosmovici E., Episcop Alexandru Rusu. Viața și martiriul, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2019, p. 81.

5 Cosmovici E., Episcop Iuliu Hossu. Viața și martiriul, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2019, p. 58.

1

28

Lumina Credinței

cuvinte de taină

Biserica greco-catolică în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea Direcții de acțiune

Apariția Bisericii greco-catolice în Transilvania este nemijlocit legată de factori sociali și politici. Factorii sociali țin, în primul rând, de condițiile grele în care se afla populația românească lipsită de orice drepturi. Factorul politic s-a manifestat în dorința Casei Imperiale Austriece, catolică, de a-și atrage de partea sa o populație românească numeroasă, în condițiile presiunilor exercitate de confesiunile nou apărute, luterană, dar mai cu seamă calvină, care căutau să-și facă prozeliți printre români. Ca urmare, împăratul Leopold emite un decret, la 23 august 1692, „prin care preoții și credincioșii de rit grecesc, dacă vreau să se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot să se unească cu aceasta”.

Ca urmare, în anul 1697, episcopul Teofil, proaspăt instalat în Scaunul Episcopal, convoacă la Alba Iulia un sinod general, în care „arată situația grea, de asuprire a poporului român, fiind amenințată însăși existența națiunii. Lămuri asistența și asupra condițiilor de unire cu Roma, precum și marea asemănare de credință ce există, față de marile deosebiri ale calvinilor”. În final, „Sinodul fixează în scris mărturisirea de credință prin care promit să accepte cele patru puncte care despart Răsăritul de Apus și cer ca românii să primească drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania”.

Moartea subită a episcopului Teofil îl determină pe noul ales, Atanasie Anghel, să convoace, la 7 octombrie 1698, un nou sinod general la Alba Iulia, la care se întocmește un manifest în care se arăta că „… noi, vlădica, protopopii și popii Bisericii Române, dăm de știre tuturor, că de bunăvoia noastră ne unim cu Biserica Romei și voim să

trăim cum trăiesc mădulările și popii acestei Biserici sfinte…”. Urmează Diplomele Leopoldine, „secunda” în martie 1701, prin care se hotărăște „să se acorde Bisericii unite și clerului aceleași cădințe și imunități ca ecleziei romano-catolice”.

Uneltirile de tot felul, puse la cale de către Calvini – persecutarea preoților uniți și chiar întemnițarea unora, amenințarea familiilor, distrugerea bunurilor lor, a bisericilor, a clopotnițelor etc.

– a determinat pe Atanasie să convoace, la 4 septembrie 1700, un nou sinod, la care au luat parte nu numai protopopii și preoții, ci și câte trei deputați mireni din fiecare sat. Și aici s-a dat un nou manifest, în care se repetă mărturisirea celor patru puncte de credință: Primatul Papal, Filioque, Purgatoriul, Cuminecarea cu azimă.

Eforturile acestui episcop și realizările binefăcătoare care au urmat au fost abil surprinse de istoricul Nicolae Iorga: „Din umilința lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școlile mari din străinătate pentru ucenici români, aspri în ale învățăturii, nu era mai ales acea mare școală pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA însăși!”

Biserica unită, greco-catolică, a reînnodat firul cu biserica primară a românilor, a cărui parcurs, de aproape 1000 de ani, ne-a lăsat ca zestre lingvistică terminologia „primordial” creștină: ajuna, altar, biserică, boteza, câșlegi, crede, credință, creștin, cruce, cumineca, duminică, Dumnezeu, Florii, închina, înger, mormânt, pască, Paști, păcat, păgân, preot, ruga, rugăciune, sărbătoare, sânt (numai în compuse cu nume de sfinți: Sântilie, Sântio(a)n, Sângior(d)z, Sâmp(i)etru, Sâ(m)nicoară, Sânziene), suflet etc.

Semnificația acestor cuvinte moștenite, referitoare la credință, sărbători, viață religioasă, cultul morților, păcat, post etc., probează existența creștinismului încă din perioada de formare a limbii și a poporului

Lumina Credinței român, dovedind chiar o statornicie a sa.

Un argument al „existenței unei tradiții liturgice în limba română, arăta profesorul și preotul Anton Goția, cel puțin orale, în pofida faptului că limba română era interzisă ca limbă de cult” este faptul că diaconul Coresi, în traducerea Liturghierului, la anul 1570, folosește, de cele mai multe ori, termenul mărire (în varianta mărie, formă veche, menționată și în DEX), și doar sporadic pe cel de slavă, deși a avut la dispoziție doar ediții grecești și slavone: „Că cade-Ți-se toată măriia, cinste și închinăciune, Tatăl, Fiiul și Sfântul Duh, acum și pururi și în veacii de veac”.

Mărire este consacrat prin Liturghierul de la 1713 a lui Antim Ivireanu, care stă atât la baza tradiției ortodoxe, cât și a celei greco-catolice, începând cu ediția din 1756 a lui Petru Pavel Aron.

Biserica greco-catolică a dovedit, încă de la început, fără dezmințire, că și-a propus să realizeze, mai multe obiective majore, cum reiese din programul episcopului Ioan Inochențiu Micu Clain, a cărui primă realizare a fost Conscripția din 1733, Registrum universorum in Transylvania sacerdotum et incolarum Valachicorum, din care reieșea că „românii populează sate și districte întregi, că întrec numericește toate celelalte națiuni și varsă în vistieria statului foarte mult bănet”. Între acestea se aflau: o mai bună instruire a clerului, întărirea credinței și propășirea neamului românesc, iar pentru realizarea lor au preconizat introducerea alfabetului latin și folosirea limbii române în toate formele de cult și în scrierile de orice fel; înființarea de școli românești; dovedirea latinității limbii și a poporului român și înrudirea sa cu celelalte limbi și popoare romanice; înnoirea și îmbogățirea vocabularului în toate sferele vieții sociale, prin scrieri proprii și traduceri; practicarea unui ecumenism autentic; punerea la temelia oricărei acțiuni a ideii de adevăr și dreptate.

Materializarea acestor idei a necesitat efort, abnegație și chiar sacrificii. După câteva sute de ani în care limba de cult și a administrației a fost cea slavonă, Biserica unită a căutat să grăbească traducerea cărților sfinte în limba română, trecând peste edițiile bilingve, preconizate în Țara Românească încă din timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654) și a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Așa se explică apariția Liturghierului lui Petru Pavel Aron, de la 1756; Biblia lui Samuil Micu din 1795 și Carte de rogaciuni pentru evlavia homului chrestin, din 1779, prima lucrare românească cu alfabet latin.

Pentru reușita acestor acțiuni mai era nevoie

cuvinte de taină

29

de introducerea alfabetului latin în scriere și înființarea de școli românești. Așa că, la 21 octombrie 1754, episcopul Petru Pavel Aron înființează la Blaj un gimnaziu pentru românii din Transilvania, cu două clase, și Seminarul grecocatolic unit, care în deceniul al VIII-lea va trece la primele începuturi ale învățământului superior teologic. În anul următor, 1755, „școlarii din Blaj dau primul spectacol cult în limba română, la Blaj, Alba Iulia și Sebeș, (atestat documentar), spectacol compus din elemente folclorice și religioase.

Apogeul acestei activități se realizează între 1784 și 1794, când numărul școlilor românești se ridică la peste 300, perioadă în care Gheorghe Șincai era Director general al învățământului primar din Transilvania. În aceste școli, elevii iau contact cu alfabetul latin și originea latină a limbii române. În și prin alfabetul latin, limba română putea să-și regăsească ființa sa uitată sau chiar pierdută. „Drept că până vor scrie românii cu slove chirilicești, care le întrebuințează sârbii cu rușii, și care cu acea viclenie sunt băgate între români, ca cu totu să se stingă limba română, se preciza de către Petru Maior în Prefața Lexiconului de la Buda, nece odată nu vor fi vederoase cuvintele latine în limba română: cu atâta funingine au acoperit boiereasca lor față, și ca întru o neagră capsă fără speranță de scăpare amar le țin închise! De câte ori mi s-a întâmplat mie, de îndoindu-mă de vreun cuvânt, care latinesc este, cât l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui față, și părea că râde asupra mea de bucurie, că l-am scăpat de sclavie și de calicele chirilicești pecete”. În concordanță cu aceste afirmații, la 1866, Titu Maiorescu nota că „alfabetul slavon, care învălea mai mult decât releva limba română, îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă”, iar „Această înnoire este o urmare așa de naturală a latinității poporului nostru, încât nu noi trebuie să dovedim pentru ce acum scriem cu litere latine, ci adversarii ar trebui să dovedească pentru ce să împrumutăm de la străini literele lor, după ce știm că le avem pe ale noastre”.

Asemenea afirmații erau reprezentative pentru mentalitatea majorității intelectualilor români din acea perioadă, care, cum spunea Lazăr Săineanu, în 1895, „dezvăluiau unei lumi uimite, contrariate și neîncrezătoare, o limbă romanică necunoscută”.

Pe de altă parte, prin cărțile de cult, s-a avut în vedere și o înnoire a vocabularului acestora.

Profesorul și preotul Anton Goția, în cartea Continuitate și Modernizare, comparând mai multe

30

cuvinte de taină

ediții ale Liturghierului, începând cu cea a lui Petru Pavel Aron, din 1756, și până la cea din 1905, arată că Biserica a avut grijă să „modernizeze vocabularul, în conformitate cu realitatea limbii”, inclusiv în privința „folosirii variantelor fonetice noi: drept, pe, jertfă, poftă, în loc de dirept, pre, jărtfă, pohtă”, să înlocuiască unii termeni învechiți (majoritatea slavi), cu alții moderni: Aghios – Sfinte Dumnezeule, Agneț – Sfânta Pâine, blagoslovi – binecuvânta, blajeniile – fericirile, cliros – cler, duh – spirit, dveră – ușă, jărtăvnic – altar, lăcuiesc – viețuiesc, norod – popor, Prestol – Sfânta Masă, procoveț – acoperământ, slavă – mărire, zvezdă – stea etc. Cuvintele noi au creat, în timp, o sinonimie, prezentă și astăzi: duh – spirit, milă – îndurare, slavă – mărire, târnosi – sfinți etc., biserica ortodoxă folosind prima variantă.

Legat de aceste „înlocuiri” de cuvinte, considerăm interesantă, pentru perioada respectivă, părerea lui Samuil Clain, care arăta că „unde lipsește limba noastră cea românească și nu avem cuvinte cu care să putem spune unele lucruri, mai ales întru învățături și științe, atunci cu socoteală și numai cât este lipsa putem să ne întindem să luăm cuvinte ori din cea grecească, ca din cea mai învățată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică”. Ideea o întâlnim și la Petru Maior, care are o viziune mai amplă: „Precum grecilor le este slobod, în lipsele sale, a se împrumuta din limba elinească și sârbilor și rușilor din limba slavonească cea din cărți, toată cădința avem de a ne ajuta cu limba latinească cea corectă, ba și cu surorile limbii noastre, cu cea italienească, cea frâncească și cu cea spaniolească”, fapt vizibil și la Gheorghe Șincai, care, în Hronicul său, după cum rezultă din amplul studiu introductiv, făcut de filologul clasic Florea Fugariu, există sute de neologisme. În acest context, merită să subliniem aportul Bisericii greco-catolice și la îmbogățirea sistemului onomastic. Alături de prenumele majoritar religioase, calendaristice, de origine ebraică și grecească, din primele documente, apar, încă în secolul al XVIII-lea, după literatura latină sau calendarul catolic, primele prenume românești și romane: Crăciun, Inocențiu, Longin (Login), Maxim, Natu, Titiana, iar în secolul al XIX-lea numărul acestora sporește: Ancel, Anton, Augustin, Aurelian, Casian, Clement, Constantin, Cornilă, Cosma, Ignat, Iostin, Iuliu, Leon, Leonte, Luca, Marțian, Roman, Sebastian, Sever, Terente, Valer(iu), Victor (pentru bărbați), și Aghistina, Agripina, Anghelina, Iuvila, Matrona, Sânziana, Trifilia, Veronica (pentru femei).

Alături de aceste aspecte, nu trebuie să uităm

Lumina Credinței adevăratul ecumenism practicat de această Biserică, a cărui vizibilă și nedisimulată față ne-a oferit-o Cardinalul, pe atunci episcop, Iuliu Hossu, la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, prin îmbrățișarea episcopului ortodox, mai târziu Patriarh, Miron Cristea, însoțită și de cuvintele „Precum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți Frații Români”. În acest concept trebuie să includem și iubirea de străini manifestată de Biserica Unită. Un exemplu ni-l oferă vicarul Ioan Marian din ținutul Năsăudului, unde a funcționat și Regimentul de graniță între anii 1762 și 1851, care într-o predică, din 21 mai 1837, spunea: „… preotul să fie fără prihană, ca un ispravnic al lui Dumnezeu, nu sumeț, nu iute, nu mânios, nu băutor, nu sfădaș, nu profitor sau iubitor de dobândă necuvioasă, ci iubitor de străini (s.n.), treaz la minte, drept, curat, înfrânat, țiindu-se după cuvântul credinții și a învățăturii”.

Același vrednic vicar afirma mai departe, în aceeași predică: „poporul românesc a fost mai nenorocit decât ceilalți creștini; după suta a 11-a de la Cristos a căzut în neunire. Și ca să nu se poată apropia românii de sfânta unire, în care trăise mai 1000 de ani, s-a pus afurisenie pe creștinii bisericii Apusului și pe cărțile cele scrise cu litere romane sau italiene. Nesocotită pornire a adus peste poporul românesc acea neputință și sălbăticie, de care mulți, și străini și români, până astăzi o jelesc. Că afurisându-se și arzându-se toate cărțile românilor, pentru că erau scrise cu litere italiene, au băgat în biserici cărți rusești și grecești. Cu aceste cărți au urmat preoți de români, preoți și călugări de ruși și greci, care nu se îngrijeau de prefacerea oamenilor în credință, moralitate și învățătură, ci de a traiului lor îndemânătură, care cu atâta era mai mare, cu cât preoții căpătau dijmă din bucatele poporenilor. Acest fel de preoți se sileau în locul lor a-și așeza feciorii, ginerii și nepoții, de vreme până încă trăiau ei, ca nu cumva după moartea lor să poată încăpea alții” (AȘ 1928, nr. 9: 81).

Cu această sumară expunere a activității Bisericii Unite în primele două secole de la înființarea ei, încheiem cu precizarea făcută de Mircea Eliade cu prilejul bicentenarului școlilor de la Blaj, 1954, care spunea: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă și nici nu se va stinge vreodată. …

Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-a mai putut-o nimici; de generații, ea face parte din însăși conștiința noastră de Români”.

(Va urma).

Prof. univ. dr. Nicolae Felecan

Lumina Credinței

agora

31

Despre pasaje și trecători Apanajul omului atins de bucuria împărtășirii, de întâlnirea mereu nouă cu cel Înviat este faptul de a deveni un element de legătură, un pasaj pentru ceilalți. A fi și a tot deveni un coridor de umanitate înseamnă negreșit a deține arta dialogului, a deschiderii și a brațelor care coboară și urcă în concretul pâlpâitor al vieții, care se arată rodnică eminamente în împărtășire. Este una dintre provocările omului religios, a omului-împreună (citit într-una fiind cu ceilalți sau a fi una cu ceilalți), să răzbată printre piedicile zidurilor personale, a gardurilor care separă și hotărăsc.

Lecția evanghelică rupe ritmul rutinei.

Coborârea pe lumina Cuvântului îmbracă neîmplinirea și educabilul în splendoare și în continua prospețime a întâlnirii. „Zidurile au existat mereu…”, scria cardinalul francez Roger Etchegaray în cartea Omul, la ce preț? pentru a evidenția problema „zidurilor” care-l împiedică pe om să dialogheze cu sine și cu cei din jurul său. Dialogul are puterea să înlesnească spații și timpuri-de-trecere pentru a debloca și a face mai lămurite căile pelerinajului personal. În periplul său de sfințenie, omul dispune de o anumită forță, de un timp răbdător, care oscilează între a aștepta, a contempla și a acționa. Acest joc de predicat, de verbum (văzut ca acțiune) reprezintă una dintre cele mai importante provocări actuale: chemarea cotidiană a omului să se trăiască în concret și în imediat. Porțile care se deschid odată cu această provocare propun omului o succesiune de etape de cercetare utile pentru aprofundarea naturii sale.

Chemarea spre desăvârșirea umană și spirituală este cea care-l invită pe cel căutător de sine și de ceilalți să se vadă așa cum el este în integralitatea și complexitatea sa, cu abisuri de depășit și pasaje și trecători de creat. În sine, dincolo de necesitatea revederii personale între acceptarea omului a ceea ce este și a ceea ce este chemat să devină (între criteriul personal și decantarea în lumina

eclezială), apare condiționalul din Evanghelie („dacă voiești să fii desăvârșit), chemarea spre a deveni pasaj și trecătoarea spre un necunoscutcelălalt („du-te, vinde tot ce ai și dă săracilor...”), premiul („și vei avea comoară în cer”) și concluzia actuală („după aceea, vino și urmează-mi”).

Așadar, dubla invitație a Celui care a legat cerul și pământul – pentru ca omul să devină punct și punte de legătură – se concretizează în micimea și măreția fiecăruia.

Această chemare în a deveni punte pentru și între ceilalți arată cum efortul personal nu este suficient pentru a găsi calea potrivită, ci apare necesitatea unei Făclii spre o împreună-lucrare.

Intervenția Creatorului în istoria fiecărei persoane este tocmai acea invitație spre un dialog creativ dintre divinitatea și umanitate. În libertatea lui, omul are posibilitatea să răspundă în mod creativ la proiectul său de viață. Deschiderea ochilor – la fel cum s-au deschis și ochii apostolilor pe drumul spre Emaus – a devenit punte de legătură și trecătoare spre cei din Ierusalimul de atunci.

Mai sunt oare apostoli care să se ridice în miez de noapte din confortul Emausului personal pentru a deveni un pod al credinței, un pasaj al speranței și o trecătoare a dragostei în foamea de brațe întinse din Ierusalimul fără hotare?

Chemarea omului de a fi o punte de legătură în societate se bazează pe libertatea interioară care se sprijină pe disponibilitatea personală față de chemarea vocației sale de a fi un homo viator – om călător, în călătorie, un om al punților.

Altfel spus, disponibilitatea reală se cuantifică în

32

agora

acceptarea de sine și în acceptarea misiunii, în a accepta varianta cea mai bună a sinelui și a vieții personale puse în slujirea aproapelui.

Unul dintre titlurile Sfântului Părinte este și acela de pontifex maximus – „cel mai mare creator de punți, de legături, de pasaje”. Pe lângă aspectul religios și spiritual, apare valența legăturilor create și de creat între diferitele comunități sociale și etnice, pe care actualul Pontif le-a exercitat înspre reîndeplinire odată cu vizita în România în intervalul 31 mai – 2 iunie 2019. Succesorul sfântului Petru îndeamnă prin exemplul propriu la o redescoperire a importanței pe care le au – cu atât mai mult în actualitate – întâlnirea și dialogul. „Să mergem împreună” – motto-ul vizitei papale în România lui 2019 – nu este altceva decât re-simțirea unei familiarități umane în primul rând, și ulterior religioase, de care se bucură cei care împărtășesc valoarea respectului aproapelui și a împărtășirii. Întâlnirea cu celălalt este mereu o provocare desfășurată sub semnul diversității. A deveni punte pentru mesajul evanghelic în societatea de astăzi pretinde credință, curaj și deschidere. Pe aceste coordonate, omul ca pasaj pentru ceilalți se citește în sensul unui dăruiri necondiționate pentru ca învățătura carității și arta întâlnirii să se regăsească unite și asumate în trăirea cotidiană.

Depășirea obstacolelor din universul personal este prima etapă din șirul elementelor care pavează începutul unei construcții concrete de trecere peste abisurile istoriei. Este, în sine, chemarea împărtășirii și a disponibilității în fața denivelărilor puse uneori pe seama necunoașterii

Lumina Credinței

celuilalt. Omul nu este o insulă într-o mare de persoane, ci se află într-o formă mereu proaspătă de descoperit în celălalt. Acesta este felul privilegiat al celui care își dorește să înțeleagă tot mai bine mesajul trecerii de la personal la comunitar, păstrându-și fiecare trăsăturile specifice.

Actualitatea socială și religioasă pretinde trăire autentică; pare, de asemenea, însetată de oameni-punți văzuți ca modele, iar aceasta devine apanajul celui care se lasă inspirat de lucrarea harului. Modele autentice la nivel social și religios, cei șapte episcopi martiri beatificați de Sfântul Părinte la Blaj, au fost și devin tot mai mult punți între vremuri, arătând importanța dăruirii până la capăt, a crezului asumat exemplar, a credinței devenită viață. Acești șapte fericiți martiri au dat dovadă de un cult al prieteniei cu Cerul, care s-a tradus în tezaurul lăsat posterității. Mijlocitori de rugi, fericiții martiri ai Bisericii GrecoCatolice sunt negreșit punți de legătură înspre un salt calitativ pentru cei pe calea spre sfințenie.

Rămâne de asumat de comunitatea călătoare gestul suprem al episcopilor martiri recunoscut recent de Biserică Universală aflată într-un pelerinaj creator de punți, de pasaje, de trecători.

Se întrevede o misiune importantă pentru cel care dorește să-și întâlnească vocația de a deveni o punte de legătură în marea familie a umanității. Esența este trecerea de la închidere spre deschidere, de la zid la punte, de la distanțe la trecători.

Pr. dr. George Marius Nicoară

Lumina Credinței

prezentare de carte

33

Episcop Dr. Alexandru Rusu

Martir al Bisericii și erou al neamului românesc Învăluiți în bucuria vizitei Sanctității Sale Papa Francisc în România și a beatificării celor șapte episcopi ai Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică, simțim parcă mai intens tot ceea ce ne amintește de acești înalți prelați: credința, curajul și patriotismul lor impresionându-ne mereu.

A vorbi despre fiecare în parte înseamnă, dincolo de un exercițiu de evlavie, a încerca să deslușim destine pe fundalul istoriei ce a pus la încercare verticalitatea acelora care au trecut prin vâltoarea unor vremuri atât de sumbre.

Aducerea aminte, nu ca nostalgie ci ca obligație morală, ne stârnește aceea emoție care, în loc să copleșească, dă un imbold spre a merge și noi, fără

34

Lumina Credinței

prezentare de carte

ezitări, pe același drum drept, fără ocolișuri, spre idealurile sublime pe care ni le-a rânduit Bunul Dumnezeu. Neuitarea, care învinge timpul vorbește despre fiecare într-un anume fel, evocările aducând cu ele fărâme existențiale ce sunt adevărate verigi între trecut și prezent, continuitatea istorică fiind cea al cărei puls îl simțim fiecare trecător pe acest pământ. Pătrunzând în tainele trecutului, mintea noastră va înțelege că o lecție seacă de istorie nu valorează nimic dacă nu răzbate din ea o anume măreție a celor ce o scriu cu slova însângerată, depunând mărturie a celor trăite, așa cum au făcut-o episcopii noștri martiri, printre care s-a aflat și Episcop Dr. Alexandru Rusu, primul prelat al Eparhiei de Maramureș. Preasfinției Sale îi este dedicat un album comemorativ, acum, la împlinirea a 135 de ani de la venirea pe lume. Editat în condiții grafice de excepție la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare, volumul îngrijit de Pr. Dr. George Marius Nicoară și prefațat cu sensibilă evlavie de către actualul Păstor al Eparhiei, Preasfințitul Vasile Bizău, propune spre lectură repere esențiale ale biografiei și activității clericale ale venerabilului Alexandru Rusu precum și câteva documente edificatoare întru definirea personalității sale (o parte din corespondență, fotografii, prima și ultima Pastorală rostite în Catedrala Greco-Catolică Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare, strada Vasile Lucaciu).

Părintelui Lector Dr. Ioan Tîmbuș îi datorăm multele și exactele informații privitoare la traiectoria personală a celui născut în 22 noiembrie 1884 în Șăulia de Câmpie din județul Mureș (fostul județ Turda-Arieș) în familia Protopopului Onorific Vasile Rusu și a nepoatei canonicului Ioan Antonelli, Rozalia (născută Sabo). Crescut într-o disciplină iubitoare, este pătruns, chiar de la venirea pe lume, de spiritul profund creștin existent în casa părintească. Existența sa între ceilalți 11 frați s-a derulat într-un mod obișnuit. A început școala primară în satul natal pe care a continuat-o la Liceul German din Bistrița, unde a urmat și două clase gimnaziale, transferându-se apoi la Liceul RomanoCatolic maghiar din Târgu-Mureș. Între 1899-1903, frecventează Liceul din Blaj, obținând examenul de maturitate cu calificativul „excepțional”.

Strălucitele rezultate precum și vocația sacerdotală îl motivează a urma studii teologice la Budapesta pe care le încheie, în 25 iunie 1910, cu un doctorat având ca subiect problema căsătoriei preoților în Biserica Greco-Catolică din România. Energic și cu har pedagogic, a activat, pe perioada studiilor

în capitala Ungariei, ca profesor de Cateheză și s-a implicat în diverse activități culturale.

La 20 iulie în același an, a fost hirotonit preot celib, drumul său din acel moment fiind unul de apostolat cu toată ființa, până la moartea survenită la 9 mai 1963 în Penitenciarul din Gherla.

Simpla enumerare a câtorva repere ale activității sale până în 2 februarie 1931, când este intronizat ca Episcop al Maramureșului (profesor titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj și la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, secretar mitropolitan și apoi canonic al capitulului mitropolitan, rector al Academiei Teologice de la Blaj, redactor al revistei „Cultura Creștină” de la Blaj, redactor, apoi director al ziarului „Unirea”, din Blaj, secretar general în resortul Culte al Consiliului Dirigent și deputat, funcție la care va renunța repede din cauza dezamăgirilor) și apoi ca Păstor al celei mai tinere eparhii greco-catolice din România, nu face altceva decât să demonstreze că „întreaga sa activitate poate fi caracterizată ca fiind una fermă, dinamică, intransigentă, evlavioasă, caritabilă, cultă, încrezătoare, iertătoare și răbdătoare până la martiriu”1.

Rememorarea celor 78 de ani de viață ai celui ce a lăsat în urma sa articole și scrisori pastorale ce vorbesc despre lupta pentru propovăduirea cuvântuluiluiDumnezeușiiubireadețară,înseamnă, dincolo de fixarea unei cronologii, conturarea unei personalități ce s-a dovedit exemplară, ceea ce l-a făcut incomod atât pe perioada ocupației hortyste cât și după instalarea comunismului. Emoția creată în jurul său, mai ales după arestarea din 1948, a fost, din partea oamenilor verticali, o răsplată a abnegației apostolatului său, căci, până la sfârșit, a dat curaj credincioșilor, așa cum bine o dovedește ultima Pastorală de Paști a anului 1948.

Studiind acest album omagial cu măreția și durerea perioadelor prezentate, mărturisesc că el poate cuceri cititorul de diverse vârste și profesii uniți în iubirea întru Hristos, căci atmosfera creată de întregul corpus este oglinda activității și gândurilor unui bun ascultător al vocii divine, care nu s-a îndoit și nu s-a temut niciodată de ceea ce i-a fost hărăzit.

Antoaneta Turda *** Episcop Dr. Alexandru Rusu, Martir al Bisericii și erou al neamului românesc, Ed. Surorilor Lauretane, Baia Mare 2019, p.12.

1

Lumina Credinței

sfinții părinți

35

Ucenicul în fața prigoanei De-a lungul istoriei sale, poporul lui Dumnezeu cunoaște prigoana ca pe un dat intrinsec al propriului statut. Nici măcar Fiul lui Dumnezeu, cel care a venit să izbăvească lumea de puterea morții, nu a scăpat de prigoană: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In 1,11). Soarta Mântuitorului se răsfrânge asupra ucenicilor și ulterior asupra Bisericii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In 15,20). În credința creștină, suferința este parte structurală a tainei mântuirii. Cu toate acestea, prigoana se deosebește de suferință prin originea sa. Suferința e o problemă ce-i privește pe toți oamenii, drepți sau păcătoși1. Uneori Dumnezeu chiar o folosește ca instrument de purificare pentru păcătoși, alteori, sub forma încercării, îi întărește în credință și în dragoste pe cei drepți. Însă în cazul prigoanei, suferința își are originea într-o ființă rea, care încearcă să se împotrivească desfășurării planului divin, cu scopul de a

despărți pe om de Dumnezeu. Isus îi pune adesea în gardă pe ucenici despre perspectiva prigoanei: „Vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. [...] Iată, v-am spus de mai înainte” (Mt 24, 9-25). Deși siguri că vor fi prigoniți, „căci toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2Tim 3,12), ucenicii vedeau în prigoniri semnul că nu aparțin lumii care îi prigonea, ci își găseau bucuria în făgăduința fidelă a răsplătirii în împărăția escatologică: „Ele sunt o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi pătimiţi [...] Ca să se preaslăvească în voi numele Domnului nostru Isus şi voi întru El” (2Tes 1, 4-12).

Prigoana drepților, de la Abel și până la sfârșitul timpului, intră în spectrul unei rânduieli tainice, fiind adesea obiectul meditației autorilor scrituristici, prooroci, psalmiști și teologi până în zilele noastre. Cartea Înțelepciunii pare să exprime în modul cel mai clar motivul real al oricărei prigoane: cei nelegiuți urăsc pe cei

36

Lumina Credinței

sfinții părinți

drepți pentru că sunt pentru ei o osândă vie, și în același timp martori ai lui Dumnezeu pe care ei nu-l recunosc; prigonitorul, aparținând logicii satanice, îl vizează pe Dumnezeu în martorul lui: „Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte faptelor noastre şi ne scoate vină că stricăm rânduiala şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se numeşte: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el. Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt altfel. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o spurcăciune; el fericeşte sfârşitul celor drepţi şi se laudă că are pe Dumnezeu drept tată” (Înț 2, 12-16).

Prigonirea martorilor lui Dumnezeu nu este decât un aspect al războiului secular dintre puterile întunericului și Dumnezeu, război care se va încheia cu strivirea capului șarpelui, din bătălia finală pomenită în cartea Apocalipsului, sub imaginea Balaurului care urmărește să prindă Femeia și descendența ei.

Invitația lui Hristos și a întregii literaturi patristice privitor la atitudinea creștinilor în fața prigoanei este una de bucurie pentru că privirea e ațintită la răsplata din ceruri: „Fericiți sunteți când vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot

cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea!

Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri”. Tot despre bucuria martiriului scrie și Clement Alexandrinul: „Cu inimă liniștită se înfățișează martirul înaintea Domnului său pentru care cu bucurie și-a sacrificat viața trupească. Nici frica, nici răsplătirile pământești nu l-au făcut să se lepede de Hristos. Însă dragostea pentru Domnul l-a făcut să primească cu bucurie plecarea din această viață, poate chiar cu recunoștință pentru cel care i-a oferit o astfel de ocazie ca să plece sus la cer, pentru că cei ce i-au intins răul au fost pentru el ocazia ca să arate cine este cu adevărat. Așadar, plin de îngăduință față de prigonitor, plin de iubire față de Dumnezeu”2.

Pe scurt, ucenicul înfruntă prigoana cu o speranță care îl face credincios, statornic, liniștit și bucuros. El știe în cine și-a pus încrederea (cf.

2Tim 1,12). Înconjurat de atâta nor de mărturii, din Vechiul și din Noul Testament, cu ochii ațintiți la Hristos, aleargă spre țintă cu răbdare, fără săși piardă curajul (cf. Evr 11-12,3).

Pr. Florin Ştefan Fodoruţ

Cf. Bove G., în Dizionario teologico enciclopedico, Piemme, Casale Monferrato 2004, p. 787.

2 Clement Alexandrinul, Stromate, 4, 13-15.

1

Fericitul martir Alexandru Rusu, mijlocitorul nostru către Dumnezeu După un lung proces de beatificare, care a durat aproximativ 20 de ani, în data de 2 iunie 2019, prezent la Blaj, Papa Francisc i-a beatificat pe cei șapte episcopi greco-catolici uciși din ură față de credință, în odium fidei, în temnițele comuniste sau prin domicilii forțate. Printre cei șapte fericiți martiri români se numără și Preafințitul Alexandru Rusu, primul Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, mort în închisoarea din Gherla la data de 9 mai 1963, după 15 ani de pelegrinări prin diferite închisori comuniste.

Ce înseamnă acest lucru pentru noi?

Declararea de către Biserică a unui fericit sau sfânt este în primul rând o bucurie pentru întreaga comunitate creștină pentru că sfinții sunt cei care pururi văd Fața lui Dumnezeu și se bucură de comuniunea sfinților. Ei sunt cei care mijlocesc pentru toți oamenii, indiferent de confesiunea lor, deoarece sfinții sunt ai tuturor. Bucuria este cu atât mai deplină pentru Eparhia de Maramureș, cu cât, de acum înainte, Preasfințitul Alexandru se numără în rândul fericiților declarați de Biserică și este mijlocitorul nostru către Dumnezeu. Toți credincioșii Eparhiei de Maramureș îl pot avea pe Fericitul Alexandru ca mijlocitor, încredințați fiind că rugăciunile adresate lui sunt o mijlocire la Tronul lui Dumnezeu pentru toți oamenii.

Procedura de Beatificare și de Canonizare Beatificarea este definită în Instrucția Sanctorum Mater ca fiind un act prin care Suveranul Pontif îl acordă unui creştin catolic decedat, care, urmându-l pe Hristos, și-a sacrificat viața ca martir, primind titlul de „Fericit”, şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi (de pildă o ţară, o eparhie, un institut de viaţă consacrată). Beatificarea constituie prima etapă spre a deveni sfânt.

Urmează apoi un alt proces, cel de canonizare, în urma căruia persoana este declarată în mod solem sfântă și este trecută în lista oficială a tuturor sfinților. În urma procesului de canonizare, Papa declară în formă definitivă şi solemnă că un creştin catolic se află acum în slava cerească, mijloceşte pentru noi la Domnul şi este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică și nu doar de o eparhie sau de o țară.

În ce privește procesul de canonizare al episcopilor noștri martiri, acesta va fi unul personal pentru fiecare și nu va mai fi unul colectiv, asemenea celui de beatificare.

Pentru ca acesta să înceapă, este nevoie ca o persoană să mărturisescă un miracol făcut de unul dintre Episcopii martiri. În momentul în care un credincios observă o schimbare miraculoasă, o vindecare sau alt fapt miraculos care s-a petrecut prin mijlocirea unuia dintre cei șapte fericiți, poate să anunțe cu încredere Episcopia, deoarece se consideră a fi semnul că persoana căreia s-a rugat se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pământ.

Minunea se analizează cu mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Această anchetă asupra minunii - o nouă Positio - trebuie făcută de o comisie de cinci medici; dacă aceştia declară că nu cunosc nicio explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, acesta poate fi considerat ca fiind o posibilă minune. După aceasta, o comisie de șapte teologi examinează presupusa minune, urmând a primi verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor din partea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă minunea este recunoscută, după acelaşi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat „sfânt” într-o Liturghie publică solemnă de canonizare, iar cultul său este extins în întreaga Biserică; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt.

Biroul eparhial de presă

Concert Pascal, Biserica Sfânta Cruce, Baia Mare – 7 aprilie 2019

Preţ 5 RON

Întâlnirea Eparhială a copiilor și tinerilor, Dragomirești, Maramureș – 4 mai 2019

Pelerinaj la Cimitirul Săracilor, Sighetu Marmației – 11 mai 2019