Lumina credintei 3/2014

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„...ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.”

Anul IV, nr. 3/2014

(Mt. 19,6)

Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare din sumar: Cuvântul Păstorului 1-2 Fragmente liturgice 2-4 Cununi de pietre scumpe Cuvântul scripturii

5-7 Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie - zice Domnul Interferenţe biblice 7-8 Căsătoria în Evangheliile Sinoptice Spiritualitate 9 - 12 Icoana Nunţii din Cana Galileii Învăţătura bisericii 12-13 Dragostea conjugală la temelia unităţii şi indisolubilităţii căsătoriei Sfinţii părinţi 13-15 Despre rolul Căsătoriei în omiliile Sf. Ioan Gură de Aur legea bisericii 15-16 Piedici în calea Căsătoriei Preşedinte:

PSS Vasile Bizău

Redactor-şef:

Octavian Frinc

Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza

Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. BÉlla Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Florin Fodoruţ

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Ioan TÎmbuş

Pr. Daniel Pop Diacon Lucian Lechinţan s.j.

Drd. Marian Susa

Crâmpeie istorice 16-19 83 de ani de la prima vizită a episcopului Alexandru Rusu în Maramureşul istoric In Memoriam!

19-22 Centenarul naşterii părintelui Felician M. Soran Evanghelia în artă 22-25 Să ne lăsăm însoţiţi de firescul lui Dumnezeu Etica Creştină 25-27 Pe marginea teoriilor despre gen Prezentarea Parohiilor 27-29 Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cacica Prezentare Carte 29-31 Poporul primului Legământ Viața Consacrată 31-32 Ordinul Fraţilor Minori Capucini Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466

Cuvântul Păstorului Pornind de la constatarea simplă a faptului că nu doar timpul se schimbă, ci și realitățile cu care ne-am obișnuit sau crescut, observăm cum tot mai multe familii intră în impas și se destramă. De asemenea, întâlnim în comunitățile noastre până și în cele rurale, fenomene care până în urmă cu câțiva ani erau o raritate: conviețuirea și creșterea copiilor în afara căsătoriei, neasumarea căsătoriei celebrată în Biserică, ci doar cea civilă, iar atunci când Sfânta Taină a fost primită, durata căsătoriei este scurtată de flagelul divorțului. La toate acestea, părinții asistă adeseori neputincioși, rămânândule la îndemână doar rugăciunea pentru ei înșiși și inima lor, dar mai ales pentru sufletul fiilor și fiicelor lor. De unde această schimbare majoră și mai ales ce poate familia să ofere în acest context al schimbării tot mai accentuată pentru o educație creștinească a copiilor lor?

O familie creștină este legată de dragostea dintre soți pe durata întregii lor vieți, așa cum este legată de dragostea lui Dumnezeu care Între 5 și 19 octombrie s-au desfășurat s-a manifestat în Isus Hristos. Cine aderă la la Roma lucrările Sinodului episcopilor, învățătura lui Hristos, descoperă sensul verbului având ca temă: Provocările pastorale care a iubi din modul cum Isus însuși a trăit, s-a privesc familia în contextul evanghelizării. relaționat și a acționat. El Însuși a purificat și a Din inițiativa și la chemarea Papei luminat iubirea omenească care în starea omului Francisc, Biserica își îndreaptă atenția adamic tinde spre căutarea sinelui mai mult în contextul social, economic și cultural decât înspre dăruirea de sine celuilalt. Sensul în care trăim, către familie, în dorința de iubirii trăită de Isus s-a descoperit pe deplin în a o însoți și ajuta pe calea și în misiunea jertfa Sa, ca o iubire totală, permanentă și până pe care o are, de a fi imagine a iubirii la sfârșit. Astfel, familia creștină, sfințită prin Preasfintei Treimi. angajamentul trăirii iubirii lui Hristos, asumat Am fost invitați cu toții să participăm la acest în Sfânta Taină a Căsătoriei, nu se bazează doar eveniment din viața Bisericii prin susținerea cu pe sentimentul iubirii reciproce, care de altfel rugăciunea noastră a părinților sinodali pentru ca este semn și participare la iubirea divină, ci și pe Spiritul Sfânt să-i inspire în aflarea celor mai bune căutarea voinței lui Dumnezeu care îndreaptă soluții cu care Biserica să vină în întâmpinarea persoana dinspre sfera subiectivă și depășirea ei, familiei creștine, supusă provocărilor timpului înspre obiectivizarea vieții personale susținută de pe care îl trăim. În acest sens, voi aborda ca rațiune. În cuvinte mai simple, omul nu trebuie să introducere la acest număr al revistei noastre acționeze și să facă doar ceea ce simte că îi place, dedicate căsătoriei creștine, câteva aspecte ci și ceea ce trebuie să facă. În această dinamică privitoare la viața familiei întemeiată prin de trăire a credinței, viața de familie cunoaște un căsătorie, mai degrabă din perspectivă pastorală, progres continuu și soții pot recunoaște în relația decât academică. lor iubirea care se transformă odată cu vârsta în Printre bucuriile cele mai intense pe care omul moduri noi de manifestare ale ei prin susținere și le ar, se numără și cele trăite în sânul familiei, respect reciproc până la sfârșit. Viața de credință unde a gustat iubirea maternă și ocrotirea nu este separată de viața de fiecare zi, ci mai paternă în simțământul seninătății copilăriei, în degrabă se actualizează prin alegerile soților care însoțirea drumului spre tinerețe și a participării împreună conștientizează chemarea și destinul la evenimentele majore ale maturității. În tot lor. Credința se separă de viață și trece în sfera acest parcurs al omului spre împlinirea de sine teoriei odată cu faptele care o contrazic. Astfel, este însoțit de familia sa cu care împarte bucuriile pentru a evita această separare și pentru ca viața și speranțele, așteptările și necazurile. de familie să se alimenteze mereu din izvoarele 1

Fragmente liturgice care o pot hrăni, este nevoie în primul rând de credință, susținută de rugăciune și de meditarea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură.

Rămâne mereu un model pentru familia creștină, sfânta familie din Nazaret care în jurul lui Isus trăiește în unitate și pace, împlinind îndatoririle

ce îi revin. Să ne rugăm pe mai departe pentru toate familiile pentru ca ele să se lase conduse și însuflețite de iubirea lui Dumnezeu și să facă cunoscută această iubire lumii prin ceea ce ele trăiesc. †Vasile

Cununi de pietre scumpe

Semnificații liturgice ale Sfintei Căsătorii Pentru a ilustra frumusețea iubirii dintre Dumnezeu și om, misticii au folosit din cele mai vechi timpuri următoarea pildă care este valabilă şi în ceea ce privește iubirea conjugală.

- Nu este loc pentru doi.

Băiatul a plecat din nou şi după un timp, când a simțit că iubirea nu-l mai lasă să trăiască, s-a reîntors la casa iubitei. Bate la uşă. Aude aceeaşi întrebare: - Cine-i?

El, fără să se gândească la sine – deoarece nu mai putea să se gândească decât la ea – a răspuns: - Sunt TU!...

Şi uşa s-a deschis...».

Din acest exemplu deducem o concluzie tranșantă: în căsătorie nu există loc pentru doi și de aici definiția metaforică a vieții conjugale conform căreia căsătoria este drumul parcurs împreună de două persoane care doresc să fie unul. Aici este și Crucea și Frumusețea!

Pe această poartă ‒ Sfânta Căsătorie ‒ vă invit să pășim astăzi împreună pentru a ne bucura de semnificațiile liturgico-spirituale ale ritualului în tradiţia bizantină, o celebrare care deschide întotdeauna inimile celor prezenți – și nu numai ale mirilor – spre o veșnic nouă și minunată trăire a credinței...

« Un tânăr îndrăgostit a mers la casa iubitei În biserică1, înaintea Sfântului Altar, mirii sale și a bătut la uşă. sunt întâmpinați de preot pentru a li se cere consimțământul. Cartea de ritual – Euhologhionul - Cinei? a întrebat tânăra dinăuntru.

– care cuprinde și Slujba Cununiei amintește despre acest moment doar atât: „Apoi îi întreabă - Sunt eu, a răspuns el de afară. preotul, pe fiecare deosebit, dacă de bună voia lor - Îmi pare rău, a spus iubita. Casa este foarte vor să se căsătorească, neîndemnaţi, neînfricaţi, mică şi nu este loc pentru doi. şi nesiliţi de nimeni, din curată dragoste şi 2 El s-a retras în pustiu să-şi purifice iubirea, voinţa lor.” În Tipicul Bisericesc publicat la Blaj însă un „model” detaliat al dar după câteva zile s-a întors. Aceeaşi întrebare în 1931, remarcăm 3 dinăuntru, acelaşi răspuns de afară şi aceeaşi consimțământului ; îl redau integral, așa cum îl găsim scris în Tipic: „Spune-mi, onorate mire, ai replică a iubitei: 2

Fragmente liturgice voe neclătită a lua pe această onorată fecioară (sau văduvă) de soţie legiuită, după rândueala Sfintei Biserici? Te-ai hotărât la aceasta de bună voe şi din iubire curată față de dânsa? Nu faci aceasta pentru foloase şi câştiguri trecătoare?

Nu ai făcut promisiune de căsătorie alteia? Nuţi este cunoscută vreo piedecă de căsătorie?

Eşti hotărât în faţa lui Dumnezeu a trăi cu dânsa până la moarte? Eşti hotărit a o face părtaşă, ca pe o soţie legiuită, la tot binele tău, averile tale şi la onoarea ta? Eşti hotărât a-i păstra iubire nefățarnică, credinţă nepătată și a-i da ajutor în toate împrejurările vieţii? Eşti hotărât a nu face lucrări cari ar putea stârni ură, neînţelegere, mânie şi gâlceavă între voi? Eşti hotărât a purta grijă ca în casa ta să se păzească legile lui Dumnezeu şi să trăească toţi după învăţătura Sfintei Evanghelii, împlinind datorinţele lor creştineşti? Eşti hotărât a împlini datorinţele de bărbat şi de cap al familiei cu zel? Eşti hotărât a nu o părăsi din această zi şi mai cu samă după cununie, nici la bine, nici la rău? A o scuti, a o apăra, a-i rămânea credincios la toate năcazurile: în sărăcie şi boală, ca şi la avuţie şi sănătate, până la moarte? Aceleaşi întrebări se pun şi femeii.” Eu consider important acest text, deoarece exprimă în câteva cuvinte, foarte clar, poziția și învățătura Bisericii din cele mai vechi timpuri cu privire la unitatea și indisolubilitatea Căsătoriei. În ceea ce privește ritualul, vă invit să privim Slujba Cununiei din perspectiva Bisericii care inaugurează în această Sfântă Taină familia creștină, meditând semnificația liturgică și spirituală a celor mai importante momente din oficiu.

testamentară conform căreia inelul este simbolul legăturii dintre Dumnezeu și om, foarte frumos exprimată în Parabola fiului risipitor.5 În contextul Cununiei, inelul este semnul văzut al intenției de căsătorie, simbolism exprimat și de rugăciunea de binecuvântare a inelelor, în care ni se vorbește despre unitate: „Doamne Dumnezeul nostru, cel ce dintre neamuri mai înainte ţi-ai logodit Biserica ca pe o fecioară curată, binecuvântează Logodna aceasta, şi uneşte, şi păzeşte pe robii tăi aceştia în pace şi întru bună înţelegere.”6 Schimbarea inelelor între logodnici subliniază faptul că – pe drumul căsătoriei creștine – cele două persoane se vor completa reciproc, imperfecţiunea unuia fiind compensată de perfecţiunea celuilalt, și astfel, împreună, vor exprima unitatea dorită de Dumnezeu în Biserica domestică, care este familia.

Știm că fiecare din cele șapte Sfinte Taine este caracterizată de un anume moment central, solemn, în care se invocă prezența Spiritului Sfânt, pe care noi îl numim epicleză. În cadrul Sfintei Căsătorii, epicleza se săvârșește prin rostirea de către preot a celei de-a treia rugăciuni a Cununiei, însoțită de gestul unirii, sub epitrahil, a mâinii drepte a mirelui cu mâna dreaptă a miresei şi binecuvântarea lor. Acesta este de fapt ritul sacru al consacrării legăturii dintre bărbat şi femeie, exprimat și de rugăciune: „Dumnezeule cel sfânt, care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai zidit pe femeie şi ai dat-o lui ajutor asemenea lui, pentru că aşa a plăcut măririi tale, să nu fie omul singur pe pământ: însuţi Stăpâne, trimite şi acum mâna ta din sfânt lăcaşul tău, şi uneşte pe robul tău (N) cu roaba ta (N), pentru că de la tine este unirea bărbatului cu femeia. Leagă-i Înaintea mesei pregătită pentru oficiu, mirii se împreună întru bună înţelegere; încununează-i prezintă încadrați de nași, mireasa stând la stânga întru iubire; uneşte-i într-un trup; dăruieşte lor de prunci buni, şi viaţă mirelui, lângă inima lui, și pentru a înțelege mai rod pântecului, dobândire 7 bine semnificația spirituală vă îndemn să priviți, fără de prihană.” stând cu fața spre Altar, icoanele împărătești de Un alt ritual important – considerat sigiliul pe iconostas: mirele va sta înaintea Domnului săvârșirii Sfintei Taine – este punerea cununilor Hristos, iar mireasa înaintea Sfintei Fecioare, pe capetele mirilor, gest care constituie, din pentru că vor păși, așa cum scrie Apostolul punct de vedere spiritual, un elogiu adus tinerilor neamurilor, în Taina lui Hristos și a Bisericii.4 pentru castitatea păstrată până la căsătorie. Mai Așa cum apar cuprinse și în Euhologhion, mult, „Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună în rânduiala Sfintei Căsătorii identificăm două simbolul ascezei conjugale în vederea atingerii părți importante: Logodna și Slujba Cununiei. castităţii, a integrităţii fiinţei.”8 În cadrul Logodnei, Biserica binecuvântează Paharul „de obște”9 cu miere10 sau cu vin intenția mirilor de a se uni prin căsătorie, iar binecuvântat de preot și împărtășit mirilor, celebrarea reflectă foarte bine tradiția vetero- semnifică veselia nunții, dar în același timp și 3

Fragmente liturgice soarta pe care și-o vor asuma împreună cei doi soți: e un singur pahar, o singură Cruce a familiei nou întemeiate.

Gestul înconjurării de trei ori a mesei oficiului de către preot, miri și nași, formează un spaţiu sacru pentru noua familie, ca o protecție divină în jurul cuplului familial. Și pentru că scopul principal al nunții creștine este nașterea de fii, la prima înconjurare a mesei se cântă imnul „Isaia dănţuieşte“, prin care aduce laudă Pruncului divin născut de Sfânta Fecioară, iar celelalte două tropare, „Sfinților Mucenici” și „Mărire ție, Hristoase” îi invită pe miri ca – prin trăirea cu sfințenie a căsniciei – să se facă părtași, încă din timpul și pe calea vieții pământești, sfinților lui Dumnezeu.

Este esențial să amintesc aici și un rit care nu apare în cartea de cult, dar a fost practicat în Maramureș din totdeauna: mă refer la jurământul mirilor. Nu apare în Euhologhion, iar în Tipic autorii i-au rezervat doar o notă de subsol11, menționând: „În unele locuri, mirii fac jurământ de fidelitate.” După unii liturgiști acest obicei ar trebui abandonat; eu consider că ar trebui menținut, nu numai pentru faptul că Tipicul scria despre existența lui acum 83 de ani – prin urmare, după legea Bisericii poate fi considerat o datină legitimă – cât mai ales pentru înalta spiritualitate atribuită de către credincioși acestui moment solemn. Discutând cu preoți de vechime și experiență pastorală îndelungată, miau mărturisit că la noi sunt sate unde această tradiție e atât de înrădăcinată, încât și astăzi oamenii spun că merg „să jure” la preot, nu să se cunune. Având în vedere această situație, cea mai oportună intervenție a Bisericii ar consta în a oferi preoților un text oficial al acestui jurământ, pentru uniformizarea celebrării. În consimțământul de la începutul slujbei, ca și în jurământ, mirii își promit fidelitate până la sfârșit. Sună solemn, dar în același timp foarte responsabil, o responsabilitate care pe mulți îi copleșește. Sunt tot mai multe cupluri care vin – în momentele de criză ale vieții de familie – și întreabă: Totuși, în mod practic ce trebuie să facem pentru a fi împreună până când moartea ne va despărți? Fără a face multe speculații, eu m-am gândit să ofer aici cititorilor un exemplu de viață edificator în acest sens.

4

«Un om foarte harnic avea o mică firmă. După ce copiii s-au căsătorit şi şi-au făcut o situaţie – toţi patru lucrau la aceeaşi firmă cu dânsul – i-a spus soţiei: - Am lucrat destul. Ce-ar fi să ne mutăm la ţară, ca să ne odihnim şi să ne bucurăm de viaţă? De acum, să mai muncească şi copiii...

Zis și făcut. S-au mutat la țară... Însă, la doar câteva luni, căsnicia lor, vreme de mulţi ani foarte fericită, a devenit un chin, un purgatoriu. El a descoperit tot mai multe trăsături de caracter deranjante la soţie, iar ea a început să observe felul de a fi dezordonat al soţului. Din fericire, într-o bună zi el a luat poziţie şi i-a spus soţiei:

- Să mergem înapoi la oraş! Mă întorc la firmă.

Nu ne prieşte faptul că ne privim mereu unul pe celălalt. Avem nevoie să privim şi să iubim amândoi aceleaşi lucruri.

Au revenit la viaţa lor de dinainte şi au ieşit din „purgatoriu”». În realitate, atunci când cineva este privit cu atenție nu este uşor să se facă iubit. Este periculos pentru căsnicie ca soţii să privească mereu doar unul spre celălalt. Aici este secretul, aceasta este calea: soții creștini trebuie să privească în aceeaşi direcţie și să se îndrepte spre acelaşi țel, amintindu-și cuvintele Apostolului care ne îndeamnă ca, atât în Biserică, cât și în societate să ne străduim a fi „împreună-lucrători cu Dumnezeu.”12 Pr. can. Emil Gîrboan Protopop

1 Sau în fața bisericii, înainte de a intra (n.a.).

2 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 33.

3 V. BOJOR – Ş. ROŞIANU, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, pp. 184-185.

4 Efeseni 5, 32.

5 Luca 15, 22.

6 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 34.

7 Ibidem, p. 41.

8 http://basilica.ro/stiri/taina-sfintei-cununiiin-traditie-ortodoxa_6814.html, accesat la 31.08.2014.

9 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 44.

10 În Maramureș (n.a.).

11 V. BOJOR ‒ Ş. ROŞIANU, op.cit., p. 187.

12 1 Cor. 3, 9.

Cuvântul Scripturii Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie – zice Domnul… (Maleahi 2,16) Dintre toate instituțiile care există pe faţa pământului, Dumnezeu a înfiinţat numai două: familia şi Biserica. Sfânta Scriptură ne aminteşte faptul că primul cămin a fost instituit de Dumnezeu în atmosfera de fericire a Raiului. Aceeaşi minunată carte ne învaţă cum ar trebui să fie căminele noastre şi ce principii de viaţă trebuie să respectăm pentru ca ele să ajungă şi să păstreze starea de rai.

Giotto di Buoninsegna (încep. sec. XIV), Logodna Fecioarei cu Sf. Iosif. În cele ce urmează mi-am propus ca, sub călăuzirea lui Dumnezeu, să ofer un mic ajutor celor ce doresc să cunoască mai în profunzime voia lui Dumnezeu în viaţa de familie.

Sfântul Apostol Pavel li se adresează efesenilor: „Bărbatul este capul femeii, după cum Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului (Ef. 5,23). Iată că, după cuvântul Domnului, în viaţa de familie este stabilită o ordine sfântă, o anumită ierarhie. Familia nu este un maidan unde fiecare face ce vrea, ci un spaţiu sacru, un loc sfânt unde fiecare membru al familiei îşi are locul, rolul şi responsabilitatea sa.

Referindu-se la soţ, ceea ce accentuează apostolul Pavel, nu este autoritatea totală a soţului asupra soţiei, ci mai degrabă dragostea lui pentru ea. Daca a fi „cap” înseamnă într-un fel putere, atunci ea este puterea de a sluji, nu de a

domina, puterea de a facilita împlinirea de sine nu a nemulţumi şi distruge. În concluzie, poziţia de cap exprimă mai degrabă grija decât controlul, mai degrabă responsabilitate decât dăruire.

Această afirmaţie este sprijinită şi de cuvintele Sfintei Scripturi: „… El Salvatorul ei” (Ef 5,23).

Hristos nu-şi striveşte Biserica. Hristos salvează, El mântuie, El se sacrifică pentru ea ca s-o slujească, pentru ca ea însăşi să fie în lumină şi în glorie. Tot aşa un soţ nu trebuie să-şi folosească niciodată poziţia de cap ca să-şi strivească sau săşi sufoce soţia. Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre cum a iubit şi Hristos Biserica Sa şi S-a dat pe sine pentru ea”. Deci, ceea ce i se cere bărbatului este să-şi iubească soţia, dar această iubire nu poate fi oricum. Apostolul Pavel ne oferă modelul „… aşa cum şi Hristos şi-a iubit Biserica Sa” (Ef 5,25). Adică soţul să-şi modeleze atitudinea, comportamentul său faţă de soţie după felul cum s-a comportat Hristos faţă de Biserica Sa. Isus şi-a iubit Biserica Sa nu numai pe Tabor, în lumină şi glorie, ci şi în Ghetsimani şi pe Calvar.

Cu alte cuvinte, bărbatul trebuie să-şi iubească soţia cu „dragostea Calvarului”. După ce soţul a înţeles ce înseamnă să fie capul soţiei şi acceptă să urmeze modelul Domnului Isus, trebuie să răspundă chemării Lui pline de dragoste care spune: „… Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Lc. 9,23). Însă a lua crucea în fiecare zi înseamnă a renunţa la sine, a muri faţă de sine, a sluji până la jertfa celui cu care va moşteni harul vieţii (1 P 3,8).

Soţul prin căsătorie devine capul unei familii, faptul acesta adăugându-i şi alte responsabilităţi. „Dacă nu poartă cineva grijă de ai săi, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1 Tim. 5,8). Soţul devine susţinătorul material şi moral al familiei.

Toate forţele cu care l-a înzestrat Dumnezeu, fizice şi morale, trebuie să le pună în slujba familiei. Dacă capul familiei nu se preocupă de starea casei lui, de viitorul celor din casa lui, atitudinea aceasta de indiferenţă îl dovedeşte pe acel membru mai rău decât un necredincios.

5

Cuvântul Scripturii Bărbatul va trebui odată să dea socoteală despre toate lucrurile care s-au petrecut în căsnicie şi în familia lui. Dumnezeu a pregătit un timp când o să-l caute şi să-l strige pe nume, aşa cu l-a strigat pe Adam de pe colina paradisului: Adame unde eşti? La fel va fi întrebat soţul: Ce ai făcut cu căsnicia ta? Ce s-a ales din copii tăi? De ce-i totul ruină în casa ta? Dar pentru a realiza aceste datorii în familie, Dumnezeu nu l-a lăsat pe Adam singur, i-a creat un ajutor potrivit (Fac. 2,18).

Se ridică întrebarea în ce constă acest „ajutor potrivit”? Răspunsul îl putem afla dacă ne întoarcem la textele care se referă la faptul că Dumnezeu a aşezat pe om în grădina Edenului cu scopul „s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac. 2,15).

Deci Dumnezeu a creat femeia ca să-l ajute pe bărbat în cele două activităţi legate de munca lui din gradina Edenului, lucrul şi păzirea grădinii.

Socotim că dacă Dumnezeu ar fi intenţionat să-i facă lui Adam un ajutor pentru munca fizică necesar pentru grădină, i-ar fi făcut unul mult mai puternic decât femeia. În grădină se aflau animale puternice care i-ar fi putut servi lui Adam ca ajutor la lucratul grădinii. Ne punem acum întrebarea de ce lucruri trebuia păzită grădina?

De hoţi? Dar pe atunci nu se aflau în grădină alţi oameni decât Adam şi Eva. Grădina trebuia păzită de animalele sălbatice? Dar animalele trăiau într-o armonie desăvârşită. Toate acestea ne fac să înţelegem că Eva trebuia să-l ajute pe Adam să păzească altceva în grădină. Probabil că Eva trebuia să-i fie de ajutor lui Adam în legătura cu porunca dată de Dumnezeu „de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Adam se afla în pericol de moarte în orice moment, pentru că Dumnezeu îi spusese lui Adam că în ziua în care va mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului va muri negreşit (Fac. 2,17).

Ajutorul intenţionat de Dumnezeu prin Eva era justificat, deoarece nimeni nu poate fi atât de aproape de soţ decât soţia cu care este un singur trup, carne din carnea lui şi os din oasele lui.

Nimeni nu poate cunoaşte şi experimenta bucuria şi durerea soţului decât soţia. Iată raţiunea lui Dumnezeu, pe cine să folosească mai bine în viaţa soţului dacă nu pe soţia acestuia.

şi educatoare a generaţiilor ce vin. Nimeni şi nimic nu pot înlocui slujirea ei la altarul familiei. În familia creştină se învaţă şi se cinsteşte cu sfinţenie religia şi morala, obiceiurile strămoşeşti, datoriile faţă de Dumnezeu şi de Cezar. Mama este aceea ce participă la formarea caracterelor.

Caracterele sunt cele care hotărăsc soarta popoarelor. Decăderile morale atrag după sine prăbuşiri economice, sociale şi politice.

De câte ori citim în istoria împăraţilor din Vechiul Testament, atunci când se face pomenire despre un împărat bun sau rău, credincios sau nu, întotdeauna se adaugă cuvintele: „iar mama lui se chema…”(2 Regi 15.2-3; 2 Regi 8,26-27). De aici înţelegem că faptul de a fi al împăratului depindea în mare măsură de creşterea şi educaţia pe care a primit-o de la mama. De la creaţie Dumnezeu le-a conferit lui Adam şi Evei dreptul la posteritate căci le-a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi …” (Fac. 1,28).

Soţilor li s-a dat onoarea de participanţi la creaţie, li s-a dat şansa de a multiplica chipul lui Dumnezeu în lume, un privilegiu de care sunt privaţi îngerii. Dacă în familie iubirea constituie floarea, copiii sunt rodul acesteia. În viaţa de familie copilul trebuie dorit, aşteptat, crescut şi educat. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, copiii trebuie priviţi ca daruri de la Dumnezeu (Facere 30,20) care solicită din partea părinţilor înţelepciune, jertfă şi călăuzire în credinţă. În ei părinţii trebuie să vadă ogorul sufletesc în care ei sunt chemaţi să semene sămânţa virtuţilor creştine (Pilde 22,6), iar centrul de desfăşurare a instruirii spirituale îl constituie casa, familia.

Educaţia spirituală a copilului nu-i o opţiune, ci o poruncă pentru părinţi. Responsabilitatea aceasta e permanentă, nu există o etapă, un moment, o clipă care să-i scutească pe părinţi de această datorie: „Şi poruncile acestea… să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să le vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” (Dt 6,6-7).

Numai atâta vreme cât căile Domnului şi poruncile lui sunt învăţate, acceptate şi urmate de părinţi şi de copii, ei vor trăi din plin binecuvântarea lui Dumnezeu: „O! de ar rămâne Rolul femeii se extinde apoi în întreaga viaţă ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să de familie creştină. Nimeni pe lumea aceasta nu-i păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi acordă femeii o cinste mai mare şi o demnitate totdeauna ei şi copiii lor” (Dt 6,29). mai înaltă decât aceea pe care i-o dă creştinismul, Fericirea unui cămin este uneori condiţionată făcându-o inima vieţii de familie, apostolul ei 6

Interferenţe Biblice şi de fondul sufletesc şi de ideile cu care cei doi înţeleg să întemeieze o căsnicie. În căsătorie n-ai voie să porneşti cu ideea de provizorat, pentru un timp „să vedem dacă merge”. În Taina Sfintei Cununii când preotul aşează pe capetele mirilor cununile rosteşte cuvintele: „Se cunună servul lui Dumnezeu (N) cu serva lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, şi atenţie – acum şi pururea şi în vecii vecilor”, adică un legământ până la moarte. Deci şi Biserica o apreciază ca „pentru totdeauna” şi nu temporară sau provizorie, unirea celor doi.

Mai presus de toate noi trebuie să ne raportăm la ceea ce spun Cuvintele lui Dumnezeu în ceea ce priveşte indisolubilitatea căsătoriei „Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie…” (Maleahi 2,16; 1 Cor 7,10). Acelaşi înţeles de indisolubilitate reiese şi din cuvintele Mântuitorului: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,6). În zilele noastre constatăm că există un proces

galopant de dezintegrare a familiei. Diavolul e mai insistent ca niciodată în această lucrare. Pe plan general, se constată că latura vieţii de cămin e neglijată uneori chiar şi de cei ce ar trebui să o apere: când apare pe undeva o boală incurabilă (Ebola), ţările, statele se mobilizează imediat cu personal şi medicamente spre a combate molima respectivă. Plaga divorţurilor e mai cumplită decât „Ebola” şi totuşi e tratată de cei mai mulţi cu indiferenţă. Cei uniţi prin Taina Căsătoriei trebuie să rămână credincioşi sfintelor făgăduinţe de a rămâne împreună în cadrul căsătoriei, că sunt în mod exclusiv unul pentru altul. Şi, că orice relaţii sexuale în afara cadrului sacru al căsătoriei constituie păcat ce nu va rămâne nepedepsit şi judecat de Dumnezeu. (Ev. 13,4).

Să încredinţăm toate familiile noastre proniei divine, iar noi să ne facem partea noastră faţă de ele după Cuvântul Domnului.

Pr. dr. Simion VOICU

Căsătoria în Evangheliile Sinoptice

Căsătoria este definită de Catehismul Bisericii Catolice drept „legământul prin care un bărbat și o femeie formează împreună o comunitate pe viață, rânduit prin însăși natura sa spre binele soților, precum și spre nașterea și educarea copiilor”1.

Acest legământ a fost ridicat de Domnul printre cei botezați la demnitatea de Taină. Sfintele Taine, celebrate și recunoscute de Biserica creștină în număr de șapte, au fost instituite de Isus Hristos cu un singur scop: acela de a-i oferi omului drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. În acest număr al revistei noastre dedicat Căsătoriei, ne vom

ocupa de această mare Taină, așa cum o numește Apostolul Pavel cu referire la realitatea primei familii din istoria omenirii aflat în Grădina Raiului și prețuită de Isus Hristos prin Legea cea Nouă.

Importanța și totodată grija lui Isus Hristos pentru căsătorie se deduce încă din

primele pagini ale Noului Testament. Evangheliștii își încep descrierea misiunii publice a Mântuitorului, după botezul din râul Iordan, cu o minune săvârșită la o nuntă în Cana Galilei, unde a fost chemat împreună cu ucenicii Lui. Prezența Domnului la nunta din Cana denotă rolul ce îl are

7

Interferenţe Biblice familia în planul lui Dumnezeu.

Fiind creația lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa („După chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Creșteți și vă înmulțiți” Fac. 1,27-28), familia este chemată, alături de Biserică, să fie imaginea lui Dumnezeu Unic în trei Persoane. Însă virtutea care face din familie imagine autentică a Sfintei Treimi, imagine a lui Dumnezeu2, este acea a dragostei fără de care o familia nu există. În căsătorie raportul interpersonal dintre soț și soție nu se pune în termeni adiționali ‒ unul plus una ‒ , ci este un raport de adeziune al unuia faţă de celălalt, iar fiecare dintre cei doi parteneri își găseşte adevărata plinătate.

Se poate vedea în misiunea publică a lui Isus Hristos un interes direct al Lui pentru familie și pentru redobândirea stării dinainte de căderea în păcat. Hristos acceptă în primul rând să vină pe lume într-o familie și să fie îngrijit de aceasta, chiar dacă este o familie cu totul deosebită, dar o e familie trăitoare într-o anumită epocă istorică şi într-un spaţiu geografic bine conturat. După începutul misiunii Sale publice, când intră în casa lui Petru, iar soacra acestuia era cuprinsă de friguri, Isus o vindecă, redându-i sănătatea (Mc. 1, 29-31). Vrând să arate importanța și bucuria reîntoarcerii unui membru dintr-o familie din nou la casa și familia lui, Mântuitorul vorbește despre drama unui tată care se vede abandonat de fiul său pentru a urma calea desfrânării, prin parabola Fiului risipitor.

Subliniază totodată bucuria tatălui atunci când fiul său, cel pierdut și regăsit, se întoarce de unde a plecat (Lc. 15. 11-32).

8

Într-o comparație cu Împărăția lui Dumnezeu, Isus ia ca exemplu copiii care de fapt sunt rodul căsătoriei. Ființe pure și inocente ce nu știu să facă rău, ei devin punctul de referință pentru cei care vor să intre în Împărăția cerurilor. De aceea Isus îi iubește pe copii cu o sensibilitate mai mult decât maternă și îi ceartă pe discipolii Săi care vor să-i oprească să vină la El: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Mc. 10, 14). În conflict cu fariseii, care vor să-l pună la încercare asupra despărțirii soților: „Și s-au apropiat de el fariseii ispitindu-L și zicând: Se cuvine oare omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină?” (Mt. 19, 3) Isus face referință la cartea Facerii, la începutul creației, la starea primordială a căsătoriei: „El le-a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie (Mt. 19. 4); „ Dar de la începutul făpturii bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu” (Mc. 10,6).

Prin aceasta, Hristos propune din nou idealul original al Căsătoriei, definit de unitate și indisolubilitate3, așa cum este descrisă în Cartea Facerii: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă” (Mc. 10. 9). Aici căsătoria este considerată și văzută ca o realitate ce derivă din creație și este deci în raport cu acțiunea a lui Dumnezeu care a creat omul, bărbat și femeie. Perfecțiunea divină se regăsește tocmai în această pereche, pentru că realitatea umană se realizează în bărbat și femeie; în căsătorie nu există omul ca atare, ci există omul ca bărbat și femeie4. În concepția iudaică divorțul sau

separarea dintre soți nu vine din planul lui Dumnezeu, ci din învârtoșarea inimilor evreilor, așa cum însăși Mântuitorul le răspunde fariseilor: „Moise din învârtoșarea inimii voastre v-a scris porunca aceasta” (Mc. 10.

5).

Căsătoria și crearea familiei devine așadar pasul religios, moral și social prin care persoanele se consacră, nu egoismului, ci unui devotament reciproc învăluit în taină și încărcat de sensuri existenţiale profunde. Prin căsătorie, soții se leagă în mod liber și plin de iubire reciprocă, iar prin puterea lui Dumnezeu duc mai departe actul creației dăruind viață copiilor. Menirea soților în căsătorie este iubirea care conduce la unire, iar rodul unirii dintre soți este fecunditatea prin care Dumnezeu este preamărit pentru puterea Sa. Toate acestea fac parte din planul lui Dumnezeu, iar prin căsătorie, cei doi soți îl duc la îndeplinire și îl desăvârșesc în scopul dobândirii Împărăției Cerurilor.

Drd. Marian SUSA

1Cf. CBC. Prg. 1601.

2Cf. Omelia del Santo Padre Benedetto XVI, Parco di Bresso, Solennità della Santissima Trinità.

Domenica, 3 giugno 2012.

3Cf. Pr. M. MAN, Dumnezeu sfințește prin sacramente. Discurs dogmatic, vol. II, Târgu Lăpuş, 2008.

4Cf. „Matrimonio”, în „Dizionario di omiletica”, a cura di M., Sodi – A. Triacca, Bergamo, 1998, pp. 905-913.

Spiritualitate Icoana Nunţii din Cana Galileii

Tema căsătoriei, alianţa dintre bărbat şi femeie, este unul dintre fundamentele vieţii omeneşti şi exprimă relaţia deplină dintre Dumnezeu şi om, din primele momente ale creaţiei.

Icoana, ca o fereastră spre cele sfinte, întrunind elemente istorice, tradiţionale, învăţături teologice, îl ajută pe cel care o priveşte prin meditaţie şi rugăciune să înţeleagă şi să retrăiască voia lui Dumnezeu pentru a o îndeplini. Icoanele sfinte ne prezintă atât personaje, cât şi scene cu teme religioase din viaţa pământească a lui Isus, a Născătoarei de Dumnezeu sau a sfinţilor. Împreună cu Sfânta Scriptură şi cu operele Sfinţilor Părinţi, icoanele contribuie în mod substanţial la formarea noastră de creştini şi nu în ultimul rând la găsirea căii cele mai potrivite spre Dumnezeu, precum şi raportarea noastră la cele sfinte şi la icoana în cauză.

Cea mai cunoscută icoană cu privire la căsătorie este cea care ne prezintă nunta din Cana Galileii, când Hristos a binecuvântat legăturile umane ale căsătoriei oferindu-i acesteia un caracter sacramental.

Faptul că Sfântul Evanghelist Ioan plasează acest episod la începutul misiunii lui Isus, subliniază nu doar importanţa căsătoriei, ci realizează o introducere la ceea ce va urma:

Hristos îndumnezeieşte iubirea naturală. Aflându-se la început de drum, mirii primesc prin Taina Căsătoriei harul necesar pentru a creşte în iubirea conjugală şi în cea faţă de Dumnezeu, pentru ca Isus să schimbe iară şi iară Icoana cununiei se bazează „apa” în „vin”: tot ce este natural pe episodul evanghelic cunoscut sau chiar negativ (egoism, îndeobşte sub denumirea nerăbdare...), să fie transformat de nunta din Cana Galileii de El. (In 2,1-11), nefiind însă o simplă prezentare a unei Cea de-a doua icoană se referă sărbători populare din acea la interpretarea Tainei: Hristos vreme. Multiplele simboluri este cel care încununează mirele şi elemente iconografice ne şi mireasa, îi transformă în prezintă raportul căsătoriei cu împărat şi împărătesă în spiritul actul de creaţie, rolul Preasfintei slujirii ce izvoreşte din iubire, Fecioare Maria şi dimensiunea „că şi Fiul Omului n-a venit ca să euharistică.

Există diferite I se slujească, ci ca El să slujească reprezentări iconografice ale şi să-şi dea sufletul răscumpărare acestui episod biblic, însă pentru mulţi” (Mc 10,45). Pe predomină două dintre acestea. de altă parte coroanele sunt Cea dintâi se concentreză asupra simbolul demnităţii pierdute Tainei Căsătoriei: mirii se află prin păcatul ştrămoşesc. în fundalul icoanei purtând Slujba Cununiei, citând Cartea coroane pe cap. Minunea se Psalmilor, ne aminteşte că omul face numai şi numai pentru a fost încoronat din prima clipă miri şi nu pentru întreaga a creaţiei (Ps 8,5: „Cu mărire şi omenire. Binecuvântarea lui cu cinste l-ai încununat pe el”; 9 o invitaţie adresată întregii omeniri de a participa la nunta Mielului descrisă în Apocalipsă1.

Analiza icoanei tradiţionale ne oferă o înţelegere a rolului Bisericii în căsătorie.

Spiritualitate Ps 20,3: „Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe”).

Actul domniei asupra celuilalt trebuie să se realizeze doar prin umilinţă şi cu dragoste, altfel omul devine un tiran. Descrierea Cinei din Cana provine din tradiţia iconografică a Bisericii Copte unde venerarea Maicii lui Dumnezeu ajunge până la cele mai vechi timpuri, în Egipt, acolo unde apare prima dată termenul de „Născătoare de Dumnezeu” prin Sfântul Chiril, episcop de Alexandria, în cadrul celui de-al treilea sinod III ecumenic ţinut la Efes în anul 431.

dar mirii nu au în faţa lor vin şi sărbătoarea este lipsită de voioşie. Mireasa este simbol al naturii şi al înţelepciunii divine, al frumuseţii spirituale a creaţiei. Doar mireasa apare ca fiind încoronată. Chipul în unele icoane situat în stânga miresei, aparţine probabil mirelui care nu poartă nicio cunună, ilustrând relaţia dintre Hristos şi creaţia Sa (vezi Ef 5,24-32).

Hainele miresei şi ale mirelui sunt de obicei albe, reprezentând puritatea căsătoriei, a soţului şi soţiei, capacitatea de a alcătui o familie nouă2. Pe de altă parte coroana este şi simbolul tradiţional al Masa triumfului şi al victoriei asupra Primul element ce transpare trupului, păstrarea virginităţii din icoană este caracterul festiv până la ziua nunţii. al evenimentului: o masă situată Maria în centrul imaginii, împodobită cu băuturi şi alimente de o Chipul Fecioarei Maria mare varietate: carne, pasăre, este foarte important în peşte, pâine, fructe şi legume. ambele icoane, cea care prin Toate acestea sunt roade ale maternitate şi supunere face pământului, bunătăţi ale creației. astfel încât căsătoria să devină Avem de-a face aici cu o legătură o realitate orientată înspre profundă şi fundamentală între mântuirea sufletului, cea care căsătorie şi creaţie, dată fiind şi ne conduce întotdeauna spre poziţia centrală mesei.

Fiul său. Maria nu este prezentă pentru a porunci Fiului său. Ea a Privind mai cu atenţie icoana fost sigură că Fiul ei este Mesia observăm cum toate elementele cel promis de prooroci (vezi materiale şi personajele sunt Lc 1,31-35), însă nici ea şi nici pictate într-un cerc mare ucenicii nu ştiau exact cum se care cuprinde întreaga scenă. va îndeplini această misiune.

Privirea tuturor personajelor Când Maria îl atenţionează pe nu este orientată spre miri, Isus că „nu mai au vin” (In 2,3), după cum ar fi normal, ci mai dorea cu siguranţă ca Fiul său degrabă spre Isus şi Maria. Chiar să dea măcar un semn al gloriei şi privirea noastră este condusă dumnezeieşti şi să facă o minune spre realităţile importante. pentru a rezolva problema mirilor. Nu era o simplă cerinţă, Mireasa totuşi Isus a înţeles foarte bine În fruntea acestei mese acest semn. Prin răspunsul poziția centrală este ocupată său s-a ferit ca oricine ‒ chiar de către mireasă, cu fruntea mama Lui ‒ să conducă sau să ei încoronată precum în dea sfaturi în misiunea primită ceremonia de nuntă bizantină. de Tatăl: „Ce ne priveşte pe mine Masa este încărcată cu bunătăţi, şi pe tine, femeie? Încă n-a venit 10

ceasul Meu” (In 2,4). Termenul “femeie” nu este nicidecum o necinstire sau o respingere negativă.

Centrul icoanei se mută prin urmare la Maria care devine o întruchipare a Bisericii. Rolul Bisericii în căsătorie este de a aduce cuplul înaintea lui Hristos pentru a primi binecuvântare.

După cum Maria este esenţială pentru nunta din Cana, la fel Biserica este esenţială pentru fiecare căsătorie creştină.

Biserica renaşte prin noua familie numită de către învăţătura Bisericii ca „Biserica domestică”.

Ea stă în picioare de-o parte, adică în afară nunţii, dovedind că şi ea este oaspete. Este îmbrăcată în albastru, culoarea transcendenţei, purtând peste ea maphorionul de culoare roşie, bogat împodobit cu cele trei stele deja cunoscute, una pe frunte şi câte una pe fiecare umăr, simbolizând fecioria (înainte, în timpul sarcinii şi după naşterea lui Isus). „Mama lui Isus” (In 2,3) este mama credincioşilor, Mama Bisericii, imaginea unui popor credincios al legământului, devenind soţie şi mamă, o figură a Bisericii. Mireasa şi Maria au acelaşi chip. Cuvântul Maicii Domnului, de la Nunta din Cana Galileii, s-a dovedit a fi mijlocitor pentru nevoiaşi în faţa Domnului. Maria este cea care are grijă de noua familie de la început şi până la sfârştul vieţii, după cum a fost aproape de Fiul Domnului până sub Cruce (In 19, 26-27). Prezența sa în Cana simbolizează lucrarea pe care Maria o săvârşeşte în fiecare căsătorie celebrată şi trăită după modelul legământului conjugal dintre Hristos şi Biserica Sa. Mâinile Mariei sunt încrucişate şi anunță misterul Crucii, iar

Spiritualitate modul în care arată spre Fiul său exprimă o îndeplinire a planului divin: „Faceţi orice vă va spune” (In 2,5). Sunt cuvinte adresate oamenilor, care îndreaptă gândurile noastre către Domnul Hristos şi arată smerenia Maicii Domnului.

care este acoperit capul miresei, Sfântul Iacov de Sarug face o comparaţie cu vălul lui Moise afirmând: „Care dintre miri în afară de Domnul nostru şi-a dat viaţa pentru logodnica sa şi care mireasă s-a logodit cu unul răstignit?”3.

Fiecare nuntă este în sine un simbol şi pregustare a marii sărbători de nuntă în care Hristos va fi însoţit de mireasa Sa. Fiecare nunta este un apel la nunta veşnică a Mielului. În cuplu, fiecare se oferă celuilalt, este primit în Biserică şi binecuvântat de Dumnezeu cu harul unităţii izvorât din Euharistie. Hristos se dăruieşte total şi Biserica intră într-o uniune binecuvântată. Culorile hainelor lui Isus sunt inversate: roşu dedesubt şi albastru deasupra.

Veşmântul roşu simbolizează umanitatea şi sacrificiul, suferinţa şi sfinţenia, iar cea albastră ne amintește de cer, de pace şi de taina dumnezeirii Sale. Isus are mâna dreaptă întinsă, binecuvântând pâinea şi vinul. Se poate observa şi dialogul între mamă şi Fiu, o comunicare deplină spre binele omenirii.

Sfântul Simion apare frecvent în icoane cu Sfântul Apostol Andrei, deoarece au fost în lucrări misionare comune. Dar el apare şi împreună cu alţi Sfinţi Apostoli, precum Iuda Tadeu.

După o însemnare a lui Eusebiu, Iuda Tadeul ar fi mirele din Cana Galileii. Cel care a purtat acelaşi nume cu trădătorul lui Isus este chiar „fratele” Domnului şi al lui Iacob, în înţelesul de rudă foarte apropiată (Mc 3, 18; Mt 10, 3). La Cina cea de Taină el a întrebat pe Domnul, de ce numai apostolilor şi nu întregii lumi se arată (In 14,22).

Isus

Comuniunea între mamă şi Fiu se manifestă în noul legământ dintre Hristos şi Biserică. În spatele lor se vede o bucată de perdea de culoare roşie, culoare a fertilităţii şi a dragostei. Căsătoria este începutul unei vieţi noi.

Mirii sunt îmbrăcați în alb şi auriu, simbolizând puritatea.

Dar găsim şi reprezentări iconografice în care mireasa poartă pe cap un văl albastru deschis şi roşu pe dedesubt, iar mirele unu de culoare albastră şi verde. În legătură cu vălul cu

Apostolii

Apa şi vinul

Episodul din Evanghelia lui Ioan este începutul unei noi creaţii. Vorbind simbolic despre această nouă creaţie, apa (Legea şi Prorocii) se transformă în vin (Sfântul Spirit), ca la urmă prin Isus să găsim calea de la moarte spre viaţa veşnică. Vinul este un simbol al vieţii. Există şase vase şi sunt umplute cu apă (In 2,6). Apa aceasta a fost prefăcută în vin. Cuvântul care reprezintă vinul, înseamnă vin cu alcool, dar se poate înţelege şi un suc cu gust de struguri.

Cantitatea de apă transformată în vin ar fi fost ajuns pentru ca 500 de persoane să fie afectate de alcool. Se cunoaşte faptul că evreii beau vin cu alcool la nuntă, care nu este must, nu este suc de struguri şi nici o altă combinaţie a vinului cu apa. Căsătoria la

ei – în armonie perfectă cu exprimarea Cuvântului – este o instituţie dumnezeiască şi ce-şi are originea în porunca dumnezeiască din capitolele Lev 8-10. Hristos a făcut vin din apă, un vin unic la gust, nobil, care nimeni până acum nu a gustat deoarece nunul nu a băut aşa ceva niciodată (In. 2,910). În cadrul celebrării Sfintei Cununii creştinii primesc deja din secolul al XV-lea potirul de la preot, căci cuminecarea comună face căsătoria să devină plină şi pecetluită.

Aşezându-ne la masa acestui eveniment important din viaţa omului, observăm asemănarea cu masa din Cina cea de Taină.

Deseori auzim în parabolele Mântuitorului referinţe la nuntă: invitaţiile adresate omenirii de a participa la masa pregătită de împărat, o sărbătoare care seamănă cu Împărăţia cerurilor.

Avem pe masa pâinea şi vinul binecuvântat. Sunt prezenţi şi apostolii ca mărturitsitori a celor prezise de prooroci, fiind un început dar şi punctul culminant. Evanghelistul Ioan notează şi timpul întâmplării: “a treia zi…” (In 2,1). Comentariile vorbesc despre sfârşitul unei săptămâni. Suntem în faţa unei coincidenţe cu începutul Vechiului şi Noului Testament, cartea Facerii şi Evanghelia Sfântului Ioan. Isus îndeplineşte lucrarea creatoare a lui Dumnezeu în iubirea conjugală. ... Trei zile mai târziu, Dumnezeu nu abandonează creaţia, ba dimpotrivă, o duce la împlinire. ... Dumnezeu ştie că nu este bine ca omul şi femeia să fie singur.

Din acest motiv, se gândește să le ofer un ajutor (Gen 2,18).

Rămâne aproape de soţi și de familie, pentru ca de fiecare dată când văd mărirea Celui 11

Învăţătura Bisericii răstignit (In 19,37), să-L urmeze pe calea iubirii până la capăt (In 13,1). Legătura existentă între slujba Sfintei Liturghii şi slujba Căsătoriei ne apropie deja de pe pământ de cele din Împărăţia cerurilor. Casa soţilor trebuie să devină locaş al Trupului lui Hristos, templu al Spiritului Sfânt care coboară peste miri

pentru a le da toate harurile necesare în viaţa de căsătorie, pregătire a vieţii veşnice.

Pr. Bella PALLAI 1 Vezi H. J. LEACH, Analysis of an Icon: Marriage and the Wedding Feast at Cana, http:// makedonija.ucoz.com/load/ analysis_of_an_icon_marriage_

and_the_wedding_feast_at_ cana_28_anuari_2013/1-1-0-58, 05.08.2014.

2 G. M. PARANI, „Byzantine Bridal Costume,” in Δώρημα.

A Tribute to the A. G. Leventis Foundation on the Occasion of Its 20th Anniversary, Nicosia 2000, 188.

3 Redemptoris Mater 21.

Dragostea conjugală la temelia unităţii și indisolubilităţii căsătoriei Iubirea dintre un bărbat și o femeie se desăvârşeşte prin încheierea unei uniuni orânduită spre binele reciproc şi spre naşterea şi educarea fiilor.

Având drept model iubirea lui Hristos faţă de Biserică, cei doi îşi pun iubirea reciprocă drept chezăşie

pentru trăinicia vieţii nou începută. În cazul în care s-ar întâmpla să se încheie o căsătorie dintr-un alt motiv decât iubirea exprimată în mod liber, acesta ar fi invalidă. Tocmai de aceea preotul îi întreabă pe miri dacă de bună voie și nesiliți de nimeni decid să facă pasul spre încheierea căsătoriei. Mirii prin răspunsul lor afirmativ își dau consimţământul susținând că la baza unirii lor stă doar iubirea și nimic altceva.

Din dragostea reciprocă manifestată şi trăită de soţi, decurg două proprietăţi esenţiale ale căsătoriei: unitatea și indisolubilitatea. Însăși natura iubirii pretinde, determină unitatea și indisolubilitatea căsătoriei1. Nimeni nu dorește 12

ca cel sau cea cu care s-a căsătorit să aibă o relație cu o altă persoană, așa cum nu-și dorește să fie iubit(ă) doar pentru o perioadă de timp.

Tocmai de aceea iubirea adevărată este între un singur bărbat şi o singură femeie şi este pentru totdeauna, iar nu doar pentru o anumită perioadă de timp.

Iubirea sinceră, autentică dintre soț și soție conduce la unitatea soților astfel încât ei nu mai sunt doi, ci formează „un singur trup” ( cf. Mt 19, 6). Această expresie subliniază profunzimea unității căsătoriei. Soțul și soția sunt atât de strâns uniți între ei, încât formează un tot. În multe cazuri, de exemplu, când unul dintre soți participă singur la un eveniment, resimte lipsa celuilalt soț și regretă că nu se află împreună, deoarece singur se simte incomplet, neîmplinit.

Unul din cuvintele des folosite pentru soț sau soție este „jumătatea mea”. O persoană căsătorită, atunci când este singur(ă) se simte înjumătăţită, incomplet (ă), iar când se află în prezența celuilalt, se simte complet(ă). Soții pot vorbi despre aceste sentimente din propria lor experiență și simt cel mai bine importanța, însemnătatea și valoarea unității căsătoriei deoarece este înscrisă în însăși natura iubirii dintre ei.

Dacă prin căsătorie bărbatul şi femeia devin un singur trup, este logic ca Taina Sfintei Căsătorii să fie indisolubilă deoarece în cazul unei despărțiri s-ar produce o ruptură care ar provoca suferință. Tocmai din acest motiv ceea „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”

Sfinţii Părinţi (Mt 19, 6). Dumnezeu a voit ca dragostea umană să fie înălțată de către harul Său2, dând soților la celebrarea căsătoriei „o inimă nouă” pentru a rămâne fideli unul altuia, așa cum Hristos este fidel Bisericii3. Prin Taina Sfintei Căsătorii Dumnezeu binecuvântează unirea dintre cei doi soți, le dă harurile Sale drept ajutor pentru a învinge slăbiciunile umane şi pentru a putea rămâne împreună pe parcursul întregii vieţi.

Pr. Vasile TRIFOI

1 Catehismul Bisericii Catolice, 1644.

2 CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană („Gaudium et spes”), 49.

3 IOAN PAUL al II-lea, Exortaţia apostolică

„Familiaris consortio” despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi, 20.

Despre rolul Căsătoriei în omiliile Sf. Ioan Gură de Aur Sfintele Scripturi și Biserica privesc comuniunea de dragoste dintre un bărbat și o femeie, consfințită prin Taina Cununiei, nu doar ca pe un simplu fapt natural, ci ca o lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu - un sacrament. Această convingere o vedem deja exprimată cu claritate în exclamația plină de mirare a Sfântului Pavel din scrisoarea către Efeseni (5, 32): „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică”.

Apostolul,în scrisorile sale, va acorda de altfel o atenție sporită relațiilor dintre soții creștini, îndemnându-i să cultive respectul reciproc și o dragoste jerfelnică, precum cea a lui Hristos pentru Biserică. În peisajul patristic, tema căsătoriei își găsește numeroase ecouri în autori precum Tertulian (160-220), Sf. Augustin (354-430), Sf. Ambrozie (337-397) sau Sf. Clement din Alexandria (150215). Însă între toți aceștia Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) se demonstrează a fi, de departe, cel mai preocupat de tema căsătoriei și a relațiilor conjugale. Mai puțin speculativ decât alții, și mai degrabă un păstor atent la toate aspectele vieții credincioșilor, Sfântul Ioan Hrisostom, resușește să fie un punct de referință în ceea ce am putea numi ca fiind teologia patristică a familiei. De aceea, doctrina sa despre căsătorie o găsim exprimată în numeroasele sale predici. Articolul nostru se va rezuma la evidențierea câtorva observații privitoare la rolul căsătoriei în viziunea părintelui antiohian.

O primă preocupare a sa a fost aceea să arăte că originea dragostei conjugale trebuie căutată în Dumnezeu. Numai privind-o ca o lucrarea tainică a lui Dumnezeu, spune Sf. Ioan Gură de Aur, putem înțelege de ce omul este capabil să părăsească

cu ușurință universul părintesc și să se unească cu o persoană străină, dar pe care o percepe ca fiind a sa. Acesteia îi încredințează viața, bunurile, trupul și tainițele cele mai ascunse ale sufletului său; o preferă în fața tuturor persoanelor dragi și importante de până atunci: părinților, rudeniilor și prietenilor1. Același lucru mirabil se întâmplă și în inima părinților, continuă Sfântul Ioan: „Tot la fel și părinții, care dacă dintr-un motiv oarecar e ar fi privați de bunurile lor, s-ar plânge, ar suferi și ar cita în justiție pe cei care le-au făcut paguba, dar acum încredințează în mâinile unei persoane adesea necunoscute, atât progenitura lor cât și zestrea; mai mult, sunt chiar fericiți și nu se simt păgubiți în vreun fel [...]. Pavel, reflectând la toate acestea […] și văzând că nu este un lucru omenesc , ci că Dumnezeu a semănat o astfel de dragoste, exclamă: «Taina aceasta mare este»”. 2 Care este rostul căsătoriei?

Analiza teologică a Părintelui antiohian merge mai departe în identificarea rostului căsătoriei pentru om. „De ce a rânduit Dumnezeu căsăroria – se întreabă Sf. Ioan? – Ascultă-l pe Pavel ce spune: «din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său» (1Cor 7, 2). Căsătoria a fost dată mai presus de toate pentru a potoli aprinderea firii omenești […].

Pentru a scăpa de desfrâu, pentru a putea scăpa de pornirile dezordonate, pentru a trăi în castitate, pentru a plăcea lui Dumnezeu, mulțumiți fiind de soția noastră. Acesta este darul căsătoriei, acesta este rodul, acesta este câștigul”3.

Dar căsătoria, în sine, nu are rezultatul scontat, dacă nu este rezultatul bunei chibzuințe a celor ce aleg această cale. Cu alte cuvinte alegerea 13

Sfinţii Părinţi înțeleaptă a partenerului de viață este foarte importantă pentru ca într-adevăr căsătoria să împiedice desfrânarea soților: „Aceasta se va întâmplă în măsura în care vom ști să luăm de soții acele femei virtuase, care știu să ne conducă la o viață pioasă, onestă și modestă.

Dacă frumusețea trupului nu se unește cu cea a sufletului, vraja iubirii se va risipi după o lună de zile. Însă, femeile cu suflet frumos, pe zi ce trece vor înflăcăra de dragoste, tot mai mult, inimile soților lor.

Astfel, dacă afecțiunea reciprocă e călduroasă și conștientă, orice formă de necurăție bate în retragere […] și onestitatea lor atrage binecuvântarea și protecția divină”4.

Căsătoria devine cale de mântuire atunci când ne îngrijim de binele celor încredințați nouă

Sfântul Ioan se arată adesea nevoit să ofere criterii de discernământ auditoriului său vizavi de problema mântuirii pentru persoanele căsătorite.

Trebuie spus că în vremea sa (secolul al V-lea) exista o puternică tendință, venită dinspre 14

cercurile monastice, dar și dinspre anumite ambiente filosofice, de a considera viața de familie ca o stare inferioară în vederea cunoașterii lui Dumnezeu, sau, la extremă, chiar o piedică. Nu puține sunt scrierile din epoca patristică în care traspare sentimentul de superioritate al celor care au ales calea fecioriei sau a celibatului.

De aceea Sfântul Ioan intervine și încearcă o clarificare necesară:

„Dintre un om care postește îndelung, care trăiește în înfrânare și care în fine suferă martiriul, fiindu-i ars trupul și un altul care amînă martirul pentru zidirea aproapelui, și nu doar că amână martiriul, dar pleacă din această lume fără să-l sufere, evitându-l, care dintre acreștia doi va primi mai mare glorie în viața de apoi? Nu e nevoie să găsim explicații complicate pentru a decide, atâta timp cât Pavel dă un astfel de răspuns: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup (Fil. 1, 23-24). Vezi, deci, cum Apostolul pune zidirea aproapelui mai presus de moartea care unește cu Hristos? Pentru că nu este nici un mijloc mai folositor care să ne unească cu Hristos decât cel al împlinirii voii Sale; iar voia Sa este întotodeauna facerea de bine pentru aproapele nostru. Simone – spune Domnul – mă iubești tu pe mine? Paște oile mele (In 21, 15).

Prin întreita întrebare, Hristos arată vădit că grija față de oi este semn de dragoste. Iar acesta nu se adresează doar preoților, ci fiecăruia dintre noi, oricât de mică este turma încredințată nouă […].

Fiecare avem o oiță. Să ne îngrijim să o ducem la pășuni alese. Bărbatul de cum se trezește, prin cuvinte și fapte, să se îngrijească mai mult decât orice să facă mai credincioși pe cei ai casei lui. […]

Să fim convinși de faptul că nu ne putem mântui dacă nu ne preocuăm de binele celui de lângă noi, căci aceasta este calea ce duce la viața veșnică.”5

Așadar, pentru Sfântul Ioan căsătoria, în măsura în care fiecare membru se simte chemat la misiunea de slujire a celuilalt în efortul comun de asemenare cu modelul Hristos, devine cu adevărat instrument de mântuire, cale de sfințire,

Legea Bisericii sacrament. Numai astfel familia poate împlini cu adevărat rolul de Biserică domestică.

Pr. Florin FODORUȚ 1Giovanni Crisostomo, Omelie su chi si debba condurre sposa”, 3, în La teologia dei Padri, vol. 3, p. 361, Citta Nuova, 1984.

2 Ibidem p.p. 361 3 Idem, Sulla verginita, 9, edițiedigital la adresa: http://rosarioonline.altervista.org 4Giovanni Crisostomo, Omelie su chi si debba condurre sposa, 5, în Op. cit. p 364 5Ioan Gură de Aur, Scrieri - Partea a 3-a– „Omelii la Matei”, 77, VI, p.p. 882-883.

Piedicile în calea Căsătoriei

În perspectiva teologică orientală fiecare Sfântă Taină – acțiune a lui Hristos și a Bisericii – comportă o transformare tainică a semnului vizibil și a persoanei, săvârşită de puterea Spiritului Sfânt. În căsătoria creștină, iubirea conjugală dobândește prin harul sfințitor o nouă dimensiune: soțul și soția sunt în stare să trăiască iubirea pe care Hristos o are față de noi.

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO) tratează îndelung problematica căsătoriei.

Treisprezece canoane din acesta (800-812, inclusiv) cuprind piedicile ce stau în calea încheierii unei căsătorii valide , referindu-se la orice situaţie stabilită de legea Bisericii ce face persoana incapabilă să încheie o căsătorie. În canoanele amintite, vârsta este primul aspect tratat, can. 800 stabilind ca și vârstă minimă șaisprezece ani pentru băiat și paisprezece ani pentru fată: o căsătorie încheiată înainte de această vârstă nu este validă. Faptul că se stabilește o limită de vârstă inferioară celei a majoratului, necesar conform dreptului civil, se explică prin raportarea la criteriul biologic și aproximativ al pubertății, când în mod normal sunt dobândite calitățile fizice și psihologice necesare pentru încheierea căsătoriei; totuși, dreptul particular al fiecărei Biserici poate stabili o limită superioară de vârstă.

De asemenea, o persoană căsătorită nu se mai poate căsători, decât dacă precedenta căsătorie nu a fost declarată invalidă. Biserica permite căsătoria religioasă doar cu persoane botezate, întrucât Botezul este Taina care permite primirea tuturor celorlalte Taine și deoarece se dorește astfel tutelarea credinței părții creștine catolice și a posibilității educării copiilor în credința catolică. Canonul 804 interzice celor hirotoniți (în treapta diaconatului, preoției și episcopatului) să se căsătorească, dispensa de la această piedică fiind rezervată Sfântului Scaun (can. 795 §§ 1-2); pentru cei care, în ciuda acestei piedici, totuși se căsătoresc – chiar dacă numai civil – Codul prevede îndepărtarea din funcţia ocupată (cf. can. 976 §1, 3°) și îndepărtarea din Preoţie (cf. can. 1453 §2).

De asemenea, cei care au depus vot public de castitate în viaţa de călugărie nu se pot căsători, decât cu dispensă de la autoritatea competentă.

Întrucât libertatea și onestitatea sunt condiții necesare pentru încheierea oricărui pact, cu atât mai mult când este vorba despre căsătorie, can.

806 stabilește că nu se poate celebra căsătoria cu o persoană răpită și sechestrată împotriva proprii voințe, întrucât aceasta nu își poate manifesta în mod liber consimţământul. În perspectiva canonică, răpirea și lipsirea de libertate reprezintă o violență morală și un delict la adresa libertății umane. Este prevăzut (can. 807) și cazul în care cineva își ucide propriul soț/propria soție sau pe soțul/soția părții cu care dorește să se căsătorească În timp ce sterilitatea nu reprezintă o cauză precum și cazul celor care, printr-o implicare fizică de invaliditate pentru căsătorie (cu condiția să nu sau morală, au dus la decesul acestora, în vederea fie ascunsă și astfel să se obțină consimţământul celebrării unei căsătorii: respectiva căsătorie este celeilalte părți prin înșelăciune, caz în care invalidă. înșelăciunea reprezintă cauză de invaliditate), Ultimele canoane (808 – 812) reglementează impotența copulativă – indiferent dacă e afectat situația juridică a piedicilor care rezultă din bărbatul sau femeia – face căsătoria invalidă următoarele cazuri: din înrudirea de sânge – în întrucât aceasta nu permite consumarea linie dreaptă căsătoria este întotdeauna interzisă căsătoriei (întreținerea de raporturi sexuale, (între fraţi), în linie colaterală până la al patrulea orientate înspre naşterea de fii). grad inclusiv (între verişori primari); din afinitate 15

Crâmpeie Istorice (legătura apărută între unul dintre soți și rudele celuilalt), care interzice și face invalidă căsătoria; din piedica de onestitate publică (concubinaj public) – nu este permisă căsătoria în primul grad în linie dreaptă (practic între bărbat și mama sau fiica concubinei și între femeie și tatăl sau băiatul concubinului său); din înrudirea spirituală apărută între naș și cel botezat (finul său) precum și părinții acestuia, căsătoria fiind interzisă; din înrudirea legală, rezultată în urma adopției.

Chiar dacă uneori aspectele normative din CCEO pot părea „reci”, este deosebit de semnificativă raportarea la icoana nupțială Hristos – Biserica,

pe care Codul o subliniază în canoanele sale ce tratează căsătoria. Nu s-a insistat niciodată în teologia și normativa Bisericilor răsăritene asupra concepției de „contract” a căsătoriei, perspectiva orientală asupra acestei Taine bazându-se mereu pe concepția biblică și patristică de „pact”, „taină”. Sugestiv este can. 776 §2, reprodus în încheiere mai jos: „Instituită de Hristos, căsătoria validă între doi botezați este prin sine însăși un sacrament, prin care soții sunt uniți de Dumnezeu după imaginea uniunii perfecte dintre Hristos și Biserică, fiind ca și consacrați și întăriți de harul sacramental”.

Pr. Ioan BALEA

83 de ani de la prima vizită a episcopului Alexandru Rusu în Maramureşul istoric

Cea de a doua etapă a primei vizite a episcopului martir dr. Alexandru Rusu în Maramureşul istoric începe luni, 7 septembrie 1931, cu celebrarea Sfintei Liturghii în biserica din Sighet, la orele 630, după care porneşte spre Valea Izei.

Prima parohie în care poposeşte este Rozavlea.

Aici, episcopul este întâmpinat de o ceată de călăreţi, cuvântul de bun venit fiind rostit de învăţătorul Radu, iar reprezentanţii societăţii Cultul Inimii lui Isus îl însoţesc prin imnuri religioase până la biserică, unde este primit de preotul Vasile Cochina din Şieu întrucât parohia era vacantă. După această vizită, episcopul va numi în Rozavlea în calitate de administrator parohial pe preotul Lazăr Sângeorzan. După predica ţinută în biserică despre puterea rugăciunii, membrii societăţii Cultul Inimii lui Isus îi oferă ierarhului la plecare drept cadou un frumos covor maramureşean.

Din Rozavlea episcopul este condus de călăreţi până la Şieu unde este întâmpinat de săteni şi de cuvântul de bun venit rostit de directorul şi învăţătorul Alexandru Micle. La biserică este primit în mod deosebit de către preotul Vasile Cochina împreună cu cei 127 membri ai societăţii Cultul Inimii lui Isus care, în semn de recunoştinţă, presară cu flori drumul până la biserică. După discursul emoţionant de aici, episcopul îi binecuvântează pe preot şi pe credincioşi şi se îndreaptă însoţit de alaiul de călăreţi spre parohia Bogdan Vodă (pe atunci Cuhea).

16

La Bogdan Vodă este primit de un număr foarte mare de credincioşi în frunte cu preotul locului Vasile Dunca cel ce va şi rosti cuvântul de bun venit. După obişnuita rugăciune din biserică, arhiereul va ţine un cuvânt de învăţătură, după care va vizita şi casa parohială.

Urmează drumul cu o procesiune cu prapori până la Ieudişor, iar de aici, până la biserica din Ieud din şes, episcopul este condus de un grup de 34 de călăreţi. La intrarea în sat este întâmpinat de notarul comunei G. Dunca care adresează primul cuvânt de bun venit, iar convoiul de credincioşi îl vor însoţi pe episcop până la intrarea bisericii din şes, unde arhidiaconul şi protopopul districtului de Iza, Artemiu Anderco, asistat de doi lectori îşi exprimă bucuria sa şi a credincioşilor pentru prezenţa în mijlocul comunităţii a ierarhului.

Episcopul vizitează biserica, laudă credincioşia ieudenilor într-un emoţionant discurs după care vizitează şi casa parohială unde, reprezentantele Reuniunii mariane, îi oferă un dar de suflet, un covor mare în ţesut în stil maramureşean. Tot cu această ocazie, după masa de prânz, episcopul vizitează şi cea de-a doua biserică, cea din deal, efectuând şi vizita canonică la protopopiat. Aici mulţumeşte protopopului Anderco pentru buna îngrijire a documentelor şi a celor două biserici de lemn din localitate. După ce-i binecuvântează pe credincioşii din Ieud episcopul pleacă spre Dragomireşti, unde este aşteptat de întreg satul „fără deosebire de neam şi lege”, iar corul dirijat de Gizela Marcali îl întâmpină cu imnuri şi cântări religioase. Salutul din partea credincioşilor îl

Crâmpeie Istorice rosteşte preotul Gheorghe Cozma, iar răspunsul arhiereului rostit în biserică este centrat pe păstrarea credinţei şi împletirea acesteia cu fapte bune.

episcopul se aşează în genunchi în rugăciune după care rosteşte o frumoasă predică. De la biserică trece pe la casa preotului Ioan Găzdac, apoi îşi continuă drumul spre mănăstirea Moiseiului.

de părintele dr. Gheorghe Coman care rosteşte salutul credincioşilor după care urmează predica ierarhului care „mul­ţumind cere credincioşilor a-şi uni rugăciu­nile la Sfântul Altar pentru binele sufletesc”. După o scurtă vizită la casa parohială, porneşte spre Săcel unde, deşi ajunge noaptea, este aşteptat la poarta ridicată la intrarea în sat de credincioşi şi de „sutele de lumini”. Notarul comunei Tomoiagă rosteşte cuvântul de bun venit, iar procesiunea impresionantă de credincioşi cu făclii aprinse îl conduc pe episcop spre biserică în cântece mariane. La biserică preotul Ioan Găzdac îşi exprimă ataşamentul personal şi al credincioşilor faţă de „vrednicul urmaş al Aposto­ lilor”. În biserică, cuprins de emoţia momentului,

pentru „atenţiunea delegaţiei, care şi pe vremea târzie n-a pregetat de a veni” în întâmpinarea sa.

Drumul spre mănăstire este continuat cu trăsurile credincioşilor prezenţi pe valea Izvorului Negru, iar sus pe deal, în faţa mănăstirii, este aşteptat de miile de pelerini strânse în jurul preoţilor lor şi purtând făclii aprinse. Întâmpinarea arhiereului cu cuvinte de bun venit o face preotul mănăstirii Iuliu Ardelean în numele „miilor de credincioşi, cari şi din depărtări mari au alergat să facă rugă Maicei Domnului la acest locaş de în­chinare”.

Răspunsul episcopului Rusu este emoţionant, evocând întreg drumul parcurs şi faptul că: „a venit să-şi vadă turma cuvântătoare” şi „a găsit în toate satele credinţă tare, ceea ce îi umple inima de

După un scurt popas la casa parohială din Dragomireşti, episcopul pleacă spre Sălistea de Sus. Aici este întâmpinat la poarta ridicată la intrarea în sat de credincioşi şi de învăţătorul Ilie Vlad care rosteşte un discurs de bun venit căruia episcopul îi răspunde implorând „bine­ cuvântarea cerului peste aceasta comună nobilă”.

La biserică, împreună cu întregul alai, este primit

În plină noapte episcopul ajunge la Mănăstirea Moisei, punctul central al primei sale vizite în Maramureşul istoric, unde este aşteptat de credincioşi împreună cu primpretorul plasei dr.

Iuliu Coman, preotul local Andrei Coman şi de notarul comunei pe nume Arzberger. Cuvântul de întâmpinare este rostit de primpretorul dr. Iuliu Coman, iar răspunsul episcopului este o mulţumire

17

Crâmpeie Istorice Arhiereu cu cerească bucurie”. A urmat celebrarea oficiului Paraclisului Maicii Domnului.

răspunde cu o scurtă meditaţie despre virtutea iubirii aproa­pelui. La biserică parohul Ştefan Cherecheş îl pofteşte în lăcaşul frumos împodobit A doua zi, marţi 8 septembrie, sărbătoarea şi după rugăciune, Alexandru Rusu, mulţumeşte Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, episcopul pentru dragostea cu care este aşteptat. În predica Rusu celebrează Sfânta Liturghie afară, sub cerul sa expune învăţătura Bisericii despre cons­tanţa liber, în prezenţa miilor de pelerini, iar în predică, în credinţă. De la biserică se îndreaptă spre casa din care cu ajutorul câtorva însemnări din presa parohială unde rămâne un timp în dialog cu vremii ne permitem să spicuim câteva ideii, familia arătându-şi afecţiunea părintească şi faţă afirma: „Am găsit aici multă credinţă. Dragostea de copiii preotului Cherecheş. cu care m-aţi întâmpinat căldura inimii care miDe la Vişeul de Jos episcopul îşi ia rămas bun aţi arătat-o, porţile triumfale ce mi-aţi ridicat, de la primpretorul dr. Ioan Coman şi trecând în cântecele de laudă şi mărire a Maicii Sfinte cu care m-aţi primit arată, că în Maramureş, este o ţinutul Izei este întâmpinat de primpretorul A. credinţă vie. Rămâneţi dar tari în această credinţă, Man care îl conduce pe episcop înspre Bocicoel. păstrând-o curată, sfântă şi mare aşa cum v-au La Bocicoel este întâmpinat de un grup de călăreţi şi de bătrânul primar Ilie Cheşea ale cărui cuvinte lăsat-o strămoşii voştri”. de bun venit descriu cu o naturaleţe aparte După celebrarea liturgică şi masa de prânz, realitatea locală: „Preasfinţite Părinte, ai ajuns aici pe la orele 17, episcopul îşi ia rămas bun de la într-un sat, unde nici apă, nici sare, nici recoltă, nici pelerini şi pleacă spre Vişeul de Sus însoţit de pământ îndeajuns n-avem, numai dragoste, cu care primar şi un grup de călăreţi veniţi de la Vişeu. Vă aşteptăm”. Răspunsul episcopului trădează o La biserică este primit de numeroşi credincioşi emoţie aparte: „Simţesc cu voi, am însă nespusă în frunte cu preotul arhidiacon Şteţiu Victor, mângâiere, că am găsit la voi nu numai dragoste, protopopul districtului Vişeu. În răspunsul său, ci şi credinţă tare, care între toate necazurile episcopul Alexandru Rusu mulţumeşte părintelui lumii, ne dă tărie de a suporta aceste năca­zuri, şi credincioşilor pentru călduroasa primire şi cu răbdare paşnică, pentru că astfel vom putea să după obişnuita rugăciune din biserică rosteşte avem în mijlocul nostru pe Hristos cel răstignit, un cuvânt de învăţătură îndemnând credincioşii de viaţă veşnică dătător”. La biserică este primit la „rugăciune şi muncă”. Cina este luată la casa de părintele Eugen Vlad, iar după predică se părintelui Victor Şteţiu acolo unde episcopul îndreaptă spre casa parohială după urmează face şi o vizitaţie canonică şi unde va dormi peste drumul spre Strâmtura. noapte.

La Strâmtura episcopul este primit la vechea şi În ziua următoare, miercuri 9 septembrie, frumoasa biserică de protopopul onorific Vasile începe ultima etapă a vizitei în Maramureşul Ilniczky. După rugăciune aminteşte în predică istoric. De dimineaţa, de la orele 630, episcopul rolul împlinirii porunci­lor şi curăţenia sufletului celebrează Sfânta Liturghie în biserica din Vişeul urmând apoi vizita la casa pa­rohială. de Sus fiind asistat de mai mulţi preoţi din Din Strâmtura porneşte spre Bârsana, unde, protopopiat, după care pleacă spre următoarea la intrarea în localitate, este aşteptat de un parohie Vişeul de Mijloc. impresionant număr de credincioşi şi de călăreţi La Vişeul de Mijloc, întreaga comunitate îl în frunte cu primarul comunei Pop Alexandru primeşte pe episcop în frunte cu parohul locului care urează bun venit episcopului. Directorul preotul Mihai Iuga care rosteşte cuvântul de şcolii, Oroşan Vasile, în numele intelectualilor întâmpinare. După rugăciunea din biserică, din comună şi a corpului profesoral salută „pe episcopul îndeamnă prin predica sa comunitatea noul Arhiereu al Maramureşului”. Un dar simbolic la o meditaţie despre mântuirea sufletelor, este oferit de fetiţa Ştefanca Anuţă, constând după care face un scurt popas la casa parohială într-un frumos buchet de flori, iar preşedintele şi se îndreaptă spre Vişeul de Jos. Aici suita este comitetului AGRU Petru Lenghel Izanu, ţine un întâmpinată de credincioşi în frunte cu învăţătorul frumos şi concis discurs despre scopul AGRU şi Gavril Pop reprezentantul AG.RU-lui şi de despre regenerarea vieţii morale şi religioase. conducătorul comunităţii evreieşti din localitate Mişcat de emoţie pentru primire episcopul Iacob Gantz. Cuvintelor de bun venit episcopul le sărutând pe frunte copila de şcoală care i-a dăruit buchetul de flori adaugă: „Sărutul ce-1 pun pe 18

In Memoriam! fruntea acestei copile nevinovate este dragostea şi iubirea mea faţă de Dumneavoastră.” Până la biserică tot drumul este presărat cu flori de copilaşii de şcoală, iar aici protopopul onorific Mihai Hotea, folosindu-şi talentul oratoric ţine un impresionant discurs de bun venit căruia, după rugăciunea din biserică din faţa icoanei Preacuratei, episcopul îi răspunde pe măsură. De la biserică se opreşte şi la casa parohială unde este primit de tinerele Cecilia Hotea, fiica preotului şi Cecilia de Kovats care îi oferă episcopului în dar un set de acoperitoare pentru potir lucrate manual.

Aici episcopul rămâne, serveşte masa, după care se îndreaptă spre Năneşti.

La Năneşti este întâmpinat de la intrarea în sat de credincioşii grupaţi în jurul învăţătorului satului care îl conduce spre bisericuţa din lemn unde preotul Vasile Godja îl primeşte pe episcop cu uşile larg deschise şi biserica luminată de lumânări. Ruga din amurg şi predica rostită în bisericuţa din Năneşti au rolul de a aprinde făclia speranţei, credinţei şi iubirii în sufletele credincioşilor de care se desparte cu greu pentru a ajunge în noapte în ultimul punct al primei sale vizite arhiereşti în Maramureşul istoric şi a nume Onceşti.

În Onceşti comunitatea îl aştepta pe episcop încă de la orele 15 adunată în faţa bisericii de lemn împreună cu merituosul arhidiacon onorific şi protopop emerit Ştefan Anderco. În sunetul clopotelor bisericii urcă dealul, iar salutului bătrânului preot octogenar i se răspunde de arhiereu prin evocarea meritelor celui care în curs de 54 ani a purtat grija sufletească a credincioşilor, iar timp de 30 ani a condus şi districtul protopopesc spre deplina mulţumire a credincioşilor şi a ierarhiei. După rugăciune şi predica din biserică episcopul trece şi pe la casa bătrânului preot ce putea fi asemănat unui vrednic Simeon al legii vechi ai cărui ochi văzură mântuirea, iar târziu, în noapte, se întoarce la reşedinţa episcopală de la Baia Mare.

Au fost 5 zile de rodnică activitate pastorală a arhiereului care, în primul său drum misionar şi de rugăciune spre mănăstirea Moiseiului, s-a putut convinge personal, vizitând cele 25 de comunităţi, de ataşamentul faţă de credinţa în Dumnezeu, de fidelitatea faţă de Biserica Română Unită şi încrederea în primul păstor al acestei Episcopii. pr. dr. Ioan TÎMBUŞ

Centenarul naşterii părintelui Felician M. Soran

Acum 100 de ani, la 14 februarie 1914 vedea lumina zilei în sătucul sătmărean Racova (la acel moment component al comitatului Sălaj) cel care avea să devină preot greco-catolic, părintele Felician Maria Soran1.

Tatăl său, de asemenea preot greco-catolic, Ioan Soran, era capelan al parohului din Racova, Iuliu Tătar. Acest paroh era cumnatul său, căci amândoi se căsătoriseră cu fetele protopopului din Supuru de Jos, Ludovic Rezei2. Mama lui Felician se numea Cornelia-Terezia Rezei şi amândoi părinţii ei făceau parte din vechi familii preoţeşti sătmărene; mama ei era fiica protopopului Mihai Cinca.

Originea familiei Soran se pierde în negura istoriei. În tradiţia familiei s-a păstrat informaţia că primii Sorani ajunşi în părţile noastre au venit din Ţara Haţegului, avansată fiind înrudirea cu preotul cărturar paşoptist Moise Sora Noac (1806-1862), acesta fiind, într-adevăr născut în

19

In Memoriam! acea mirifică zonă. Vom vedea că o legătură a lui Felician M. Soran cu preotul-cărturar paşoptist cu siguranţă există. În orice caz, primul membru al familiei Soran de care avem ştire că a trăit în Sătmar este Demetriu. Absolvent al Preparandiei din Oradea, în 1840 era învăţător la Sânmiclăuş (jud.

Satu Mare), unde în acel an s-a născut fiul Andrei, viitor dascăl şi el. A mai predat în şcolile bihorene din Galoşpetreu, Sărsig, pentru ca apoi să-l găsim în funcţia de cantor-învăţător la Tătăreşti şi Viile Satu Mare. În această ultimă localitate şi-a şi dat de altfel obştescul sfârşit la 18753. Aidoma tatălui său, şi Andrei Soran sen. (1840-1885) a fost absolvent al cursului preparandial de la Oradea. A fost dascăl la Nojorid, Sanislău, Viile Satu Mare şi în final la Pişcari.

lui 1942 ajunge paroh la Hodişa (jud. Satu Mare), unde a funcţionat până în vara anului 1948. Îşi dorea revenirea în cadrul Episcopiei de Oradea, în 1942 episcopul auxiliar Ioan Suciu răspunzându-i negativ la cererea sa de a ocupa parohia Hotoan.

Anul 1942 a însemnat şi succesul traducerii unei lucrări de folos pentru creşterea spirituală a tinerilor, intitulată Curăţia biruitoare, scrisă de A. Lhermitte. Traducerea a apărut la Oradea şi autorul o închinase ,,Mariei neprihănite, ca omagiu din fiiască, profundă şi neîndoită afecţiune”.

La Hodişa a suferit prima întemniţare, în 13 ianuarie 1948, fără mandat de arestare, numai pentru cercetări la sediul Siguranţei din Satu Mare, al cărui şef era temutul căpitan de Securitate Ludovic Weis. A fost judecat abia la 17 Mai 1948 În 1883 s-a născut la Pişcari fiul care avea să pentru ,,instigare publică” şi condamnat la 5 luni ajungă preot greco-catolic, Ioan Soran (1883- închisoare corecţională cu sentinţa 631/1948 a 1973). Acesta, rămas orfan de tată de la vârsta de Tribunalului din Satu Mare. A fost eliberat la 30 doi ani, a urmat cursuri gimnaziale şi liceale la Satu Iulie 1948.

Mare şi Oradea4. A studiat apoi teologia la Oradea5 Arestarea s-a produs în realitate în urma unui şi Budapesta, aici frecventând şi Facultatea de denunţ că ar deţine materiale subversive şi un Drept şi Ştiinţe Politice, pe parcursul anului 1908. pistol. ,,Materialele subversive” erau buletine S-a căsătorit cu fiica protopopului Rezei, poate informative primite de la ambasadele sau şi pentru că faptul că, aidoma acestuia, a fost un consulatele unor ţări precum Spania, Anglia, Italia, student eminent la Budapesta.

C a n o n i c Franţa şi Slovacia. În procesul verbal dresat la 20 onorar, a funcţionat în mai multe parohii de pe Ianuarie 1948 în urma perchiziţiei din Hodişa sunt teritoriul judeţului Satu Mare: capelan la Supuru numărate 140 buletine informative, plus cărţi în de Jos şi Racova, apoi paroh la Istrău, Doba, Necopoi limba franceză şi materiale legate de războiul civil şi, în fine, Roşiori. A rămas în memoria satului din Spania. Toate documentele incriminatoare Roşiori ca „un preot foarte evlavios, care a căutat erau dinainte de 1940, înainte de Cedarea să altoiască în sufletele tuturor oamenilor evlavia Ardealului, deci nu aveau nici o valoare ca probe şi dragostea. El a ţinut foarte mult la catolicism”. A contra regimului comunist, decât că erau păstrate. ajuns la 1935 în Roşiori şi avea să rămână alături Nici legături cu ambasadele menţionate nu mai de credincioşii săi şi după sfârtecarea României puteau fi invocate în 1948! Ca urmare Parchetul Mari. Anul despărţirii a fost 1948, când Biserica Tribunalului Satu Mare a restituit la 3 Februarie Greco-Catolică a fost interzisă. Dar, aici destinul 1948 dosarul 468/1948 cu numărul de ieşire 882 său se întretaie cu al unicului său fiu, după cum Serviciului de Siguranţă a Judeţului Satu Mare vom vedea6. anunţând că ,,...afacerea s-a clasat de Parchetul Felician Soran a urmat clasa a IV-a primară la nostru, deoarece faptele imputate învinuitului Sătmărel, unde director-învăţător era unchiul său, nu se încadrează în nici un text al Codului Penal.

Augustin Soran. A urmat apoi studiile la Liceul Totodată vă restituim şi pe învinuitul Soran M. „Mihai Eminescu”, printre colegi avându-l pe Felician pentru a vedea dacă nu este cazul a viitorul profesor şi publicist Vasile Vartolomei7. A i se aplica dispoziţia Deciziei Ministeriale Nr. absolvit studiile liceale în 1932.

50.000/1946”. Semnează Procuror dr. A. Samuel A studiat teologia la Oradea, după absolvire şi Secretar Anton Riţiu. căsătorindu-se cu Maria Ziman, originară S-a mutat la Roşiori la sfârşitul verii anului din Doba, caracterizată de către cei care au 1948 pentru a prelua parohia tatălui său Ioan cunoscut-o drept o femeie profund creştină. A fost hirotonit în anul 1940, slujind pentru început Soran, ajuns la vârsta pensionării. Aici se va la Buteasa (jud. Maramureş), deci în Episcopia produce cea de a doua arestare. A fost întemniţat Maramureşului, cu sediul la Baia Mare. În toamna în 1948 împreună cu tatăl său, după ce iniţial a fost bătut la Securitatea din Satu Mare, pentru că a 20

In Memoriam! refuzat trecerea la ortodoxie şi pentru pastoraţie clandestină. Împreună cu tatăl său şi cu doi teologi foarte apropiaţi acestuia, Victor Dănuţ şi Gheorghe Ghiriti, a ignorat interdicţia de a folosi biserica ,,lor” (deoarece nu aderaseră la cultul ortodox) şi în zilele de 7 şi 8 Noiembrie 1948 au oficiat serviciul religios în ritul greco-catolic, după ce au resfinţit altarul, iar numele Papei Pius XII şi al episcopului Alexandru Rusu au fost pomenite conform mersului liturghiei.

Pe numele preotului Felician M. Soran se emite la 23 Noiembrie un mandat de arestare purtând Nr. 7332/1948. Motivul arestării îl constituie ,,conturbarea exerciţiului cultului şi injurie rasială”. Este transferat la Penitenciarul Tribunalului Militar din Cluj, iar în 15 Februarie 1949 se judecă procesul, fiind condamnat conform Codului Penal Art. 327 la şase luni închisoare corecţională cu sentinţa Nr. 496/15.II.1949 şi plata sumei de 2000 lei pentru cheltuielile de judecată. Cu toate acestea dosarul celor patru este adnotat cu ,,POLITIC”.

La 16 Februarie 1949 amândoi sunt transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Împreună cu tatăl său au fost eliberaţi în vara anului 1949.

Ultimii ani din viaţă şi i-au petrecut la Baia Mare, acolo unde îşi dorm somnul de veci. Un mare rol în menţinerea pe linia de plutire a corabiei familiei Soran a avut soţia părintelui Felician, Maria, o pricepută gospodină şi un suflet creştin cu largă înţelegere a suferinţelor care s-au abătut asupra lor şi asupra poporului român. Nevoia l-a făcut pe părintele Felician să îşi urmeze un talent căruia nu a putut să-i dedice studenţia: pictura, artă spre care ar fi dorit să se îndrepte încă la ieşirea de pe băncile liceului. Avea talent, astfel că a început să picteze icoane, pe care le vindea la un preţ modic, pentru a-şi putea întreţine cei doi băieţi, IoanFelician şi Antoniu Maria, cu care Dumnezeu a dăruit familia lor. De altfel, dosarul său de la CNSAS este intitulat „PICTORUL”. Din familie mai trăieşte azi fiul Ioan-Felician, inginer renumit, prof. univ. la Politehnica bucureşteană, un pilduitor păstrător al memoriei familiei Soran, cu ajutorul căruia am putut realiza acest material. Părintele Ioan Soran a decedat în anul 1973, la frumoasa vârstă de 90 de ani, iar părintele Felician Soran în vara anului 1989, cu câteva luni înainte de căderea regimului care a fracturat atâtea şi atâtea destine. Întâmplarea face că pe locul casei parohiale din Racova la 1848 s-a întâmplat un eveniment istoric. Românii din Hurezu Mare, în frunte cu Moise Sora Noac – „cu crucea-n mână” veniseră la vecinii lor răcoveni pentru a sărbători „libertatea comună”; s-a dovedit a fi o iluzie căci libertatea nu era chiar pentru toate popoarele din imperiu.

Peste o jumătate de secol, în anul 1902, în imediata apropiere a casei parohiale a văzut lumina zilei viitorul preot-filosof Ioan Miclea8, prigonit şi el, aidoma celor doi preoţi Soran, pentru credinţa în care se născuseră şi crescuseră. Şi, iată, acum un secol, la data de 9 februarie 1914 s-a născut viitorul preot greco-catolic Felician Soran.

Cei doi preoţi născuţi la intervale apropiate şi în acelaşi spaţiu al Racovei, au urmat destine asemănătoare, mai ales în ceea ce priveşte obstacolele pe care aveau să le întâlnească în trecerea lor pământească. Vor fi prieteni de-a lungul întregii vieţi – de privaţiuni – am putea spune, vizitele pe care şi le făceau, în pofida distanţei mari între domicilii, stând mărturie afirmaţiei noastre. În taină ei şi-au urmat menirea pentru care depuseseră sfântul legământ. Cultural însă, neîndoielnic, zborul lor a fost frânt de un sistem care a pricinuit multe nedreptăţi.

Intelectualii născuţi în familia Soran merită recunoştinţa credincioşilor din localităţile unde 21

Evanghelia în Artă au funcţionat ca preoţi ori învăţători. Cu atât mai necesară este şi readucerea numelor lor în memorie la unele momente aniversare, aşa cum anul acesta este cazul părintelui Felician M. Soran.

Fie-i memoria binecuvântată! dr. Viorel Câmpean 1 Am mai publicat un articol aniversar, intitulat Centenarul naşterii preotului greco-catolic Felician M. Soran, în „Citadela”, Satu Mare, an VIII, nr. 1-2-3 (61-62-63), ian.-martie 2014, pp.

10-12.

2 Ludovic Rezei (1852-1912), fiu al protopopului grecocatolic Avram Rezei. A urmat liceul la Oradea unde a fost unul dintre membrii de bază ai Societăţii de lectură. Şi-a desăvârşit studiile teologice la Budapesta, între 1874-1878, unde şi-a dovedit eminenţa. În anul 1878 se căsătoreşte cu Cornelia, fiica protopopului Mihai Ţinca (Czinka). Hirotonit la 11 iulie 1879.

A slujit în Sătmărel, Culciu Mare, iar apoi a fost protopop şi paroh la Supuru de Jos. În 1899 a fost ales preşedinte al cercului filial Supur a Reuniunii înv. greco-catolici din Archidiaconatul Sătmar.

3 Schematismus Venerabilis Cleri Dioecesis MagnoVaradinensis G.R.C. pro anno MDCCCLXI, Oradea, 1861, p.

58.

4 A Jászóvári Prémontrei Kanonokrend Nagyváradi Főgymnasiumjánok Értesitöje (Anuarul Liceului premostratens din Oradea), 1898/1899, Oradea, 1899, p. 81.

5 Schematismus historicus Venerabilis Cleri Dioecesis MagnoVaradinensis G.R.C. pro anno jubilari 1900 a restaurata autem sacra cum sancta romana ecclesia unione anno 200, Oradea, 1900, p. 278.

6 V. CÂMPEAN, Dictatul de la Viena pe plaiurile Roşiorului, în „Eroii neamului”, Satu Mare, serie nouă, an II, nr. 3 (4), septembrie 2010, pp. 19-21.

7 Anuarul al X-lea al Liceului de Stat „Mihail Eminescu” din Satu Mare pe anul 1928/1929, Satu Mare, 1929, p. 26; Anuarul al XII-lea al Liceului de Stat „Mihail Eminescu” din Satu Mare pe anul 1930/1931, Satu Mare, 1931, pp. 28-29.

8 Ioan Miclea (1905-1982), preot greco-catolic, cunoscut ca cel mai mare neotomist român. Pentru biografia sa vezi şi G. G VULTURESCU, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului.

Dicţionar 1700-2000, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2000, pp. 142-144.

Să ne lăsăm însoțiți de firescul lui Dumnezeu!

Înțelesuri teologice și spirituale în pictura Madonei Nașterii a lui Piero della Francesca.

O dimineață tomnatică, o biserică de provincie în penumbră, cu mai multe femei îngenunchiate și rugăciunea lor, iar pe fundal imaginea Madonei Nașterii a lui Piero della Francesca, apoi replica: „Femeia are menirea de a naște fii...de a-i crește....cu răbdare... și sacrificiu”, așa începe filmul Nostalgia al marelui Andrei Tarkovsky.

Cuvintele îi sunt adresate unei femei de oraș, venită acolo pentru un miracol sau pentru o simplă curiozitate, nu știm. Replica tăioasă a sacristanului pune punct discuției. Femeia examinează în liniște atitudinea rugătoare a femeilor, iar ploaia de invocații adresate Fecioarei chiar dacă nu pare să o miște o determină totuşi să rămână neclintită acolo: Fecioară, îndepărtează sterilitatea de la noi! Adesea, intrând într-o biserică, sentimentele

Andrei Tarkovsky, Nostalghia (1983), film.

22

Evanghelia în Artă acestei orășence sunt și ale noastre. Și noi ne-am înstrăinat de gesturile firești ale rugăciunii, de mâinile împreunate în mod deloc spontan ci în acel gest voit, specific liniștii și implorării, cu degetele îndreptate direct spre tronul îndurărilor.

Albrecht Dürer, Mâini în rugăciune (cca. 1508), Albertina, Viena.

Unele imagini își arogă un acces nemijlocit la trăirile noastre, aceasta este și cazul Madonei Nașterii a lui Piero della Francesca1, cunoscută în general cu numele Madonna del Parto. Prin

Piero della Francesca, Madona Nașterii (Madonna del Parto), cca. 1455-1465, Borgo San Sepolcro, Italia. simplitatea gesturilor și prin detalii, imaginea Fecioarei ne face să plonjăm într-o dimensiune profund umană, un spațiu îmbibat de sacralitate.

Reprezentarea a fost realizată într-o biserică de cimitir, pe un deal, la depărtare de sat și, așa cum o atestă documentele, aceasta devenise un loc de pelerinaj pentru femeile care nu puteau să nască. Și iată că nu mai este de ajuns să-l consideri pe pictorul italian ca pe un Ianus al picturii italiene având două fețe, una îndreptată spre pictură iar cealaltă către știință (Roberto Longhi), dar ești împins să descoperi și o a treia faţă, aceea care se revelează mai cu anevoie, fiind semnul maturității sale artistice, a unei căutări spirituale și teologice adânci.

Spre sfârșitul vieții Piero della Francesca nu mai pare atât de fascinat de puterea experimentului cât de nostalgia unei reîntoarceri la propria sa istorie personală. Zugravul se îndreaptă către spațiul încă viu în amintiri al locurilor natale unde a învățat buna cuviință împreună cu meșteșugul tonurilor blânde, să urmărească delicatețea și simplitatea în zugrăvirea trupurilor. Mai multe indicii, care pornesc de la concretețea istorică și până la elementele legate de psihologia umană, ne călăuzesc să vedem în pictura Madonei Nașterii o icoană-omagiu pentru mama sa care i-a dat naștere şi l-a crescut cu devotament. De altfel, chiar situarea picturii în biserica cimitirului din Borgo San Sepolcro sătucul de baștină al pictorului, loc în care, de bună seamă, erau îngropați și părinții săi, confirmă această intuiție2.

Madona Nașterii se distinge prin nobleţea trăsăturilor deși nu poartă nici o podoabă, se distinge prin căldura expresiei deși, categoric, ea este foarte reținută. Unind fărâma de omenie cu alura împărătească, pictorul transmite un mesaj de speranță femeilor îndurerate de sterilitatea lor: îndrăzniți, nu vă temeți ! Însăși amplasarea Fecioarei în afara unui cadru de personaje care ar fi putut distrage de la esențial este o alegere a pictorului. Cei doi îngeri care o încadrează sunt redați simetric și monoton, făcând aceleași gesturi, în oglindă. Ambiguitatea gestului îngerilor, care par să închidă sau să deschidă perdeaua cortului în care se află Preacurata, ambele interpretări fiind posibile, vor să ne introducă într-o dimensiune temporală unică, acel aici și acum al revelației lui Dumnezeu. Preacurata este un Chivot, un Tabernacol, adică un loc umil dar care este în stare să transmită intensitatea unei prezențe. Privirea aproape ștearsă a Fecioarei, care îl făcea pe H. Focillon să o adauge categoriei „somnoroșilor vioi” ai lui Piero della Francesca, este, în cele din urmă și ea o privire la hotarul între lucrarea lui Dumnezeu care se săvârșește sub ochii ei, în însuși 23

Evanghelia în Artă pântecele ei, și aceea care se va săvârși în curând în favoarea femeilor deznădăjduite. Vioiciunea Fecioarei este sugerată prin urechea ieşită de sub acoperământul capului, un detaliu cu totul neobișnuit pentru arta tradițională care menținea acoperită această parte a corpului. Piero della Francesca sugerează tocmai atenția Maicii Sfinte la rugile femeilor, ea nu este surdă la imprecațiile lor. Așa cum observa marele istoric al artei Viktor

Madona Nașterii, detaliu.

Lazarev, „oricât ar simplifica artistul figurile sale care se apropie deseori de un fel de cilindri sau cuburi, ele nu sunt niciodată mortificate, ci sunt totdeauna pline de viață. Lor le este propriu un profil etic deosebit” (Vechi Maeștri Europeni, vol I, p. 81).

Îndrăzneala pictorului renascentist nu se opreşte aici. Dacă în mod tradiţional Fecioara Maria era reprezentată cu pruncul în brațe, însoțită de sfinți sau mijlocind, adăpostind pe credincioși sub mantia ei, reprezentarea ei în postura de femeie însărcinată este extrem de rară. Puținele excepții, în scena vizitei la Elisabeta, rămân totuși pătrunse 24

de simţul unei pudori exagerate. Madona Naşterii are în schimb trupul răsucit la trei pătrimi, ceea ce, în loc de a estompa mărimea pântecelui, cum ar fi fost firesc şi după canoanele bisericești, pare să îl accentueze prin profil. În societatea închisă a acelor timpuri exista o reținere deosebită în a reprezenta orice aluzie la viața sexuală, cu atât mai mult referitor la perioada sarcinii. Fecioara din reprezentarea noastră cu mâna ei dreaptă deasupra pântecelui este profund simțitoare faţă de mișcările din interiorul ei în vreme ce mâna stângă sprijinită pe şold o arată îndrăzneaţă, orgolioasă. Poziţia în contraposto (uşorul pas spre înainte) presupunea de fapt o astfel de așezare a mâinii stângi, în sprijin, ceea ce face ca trupul gingaș să aibă dintr-o dată monumentalitatea unei figuri clasice. Maria este aşadar o figură absorbită de contemplaţie, dar suficient de trează pentru a asculta glasurile de rugăciune, iar faptul de a fi prezentată ca o umilă servitoare nu o lasă lipsită de îndrăzneală. Și pentru a duce această imagine mai aproape de concret să ne imaginăm cu ochii minții lungul pelerinaj al femeilor deznădăjduite către biserica unde se afla Madona Nașterii și, în paralel, cu ochii spiritului, să privim la drumul Fecioarei Maria după Bunavestire către verișoara sa, Elisabeta, un drum al eliberării de orice teamă. Preacurata a traversat probabil în acest pelerinaj o noapte adâncă deoarece venirea harului a coincis, întrun prim moment, cu scurt-circuitarea relațiilor ei în societate. Ea își asumă însă cu curaj riscul de a fi repudiată, de a fi desconsiderată de ceilalți oameni, deoarece ea nu cunoștea bărbat (Lc. 1, 34). O dată ajunsă însă la verișoara ei se petrece schimbarea, ea poate cânta cu inimă neînfricată cântarea de laudă Mărește sufletul meu pe Domnul.... Ce s-a putut întâmpla așadar pe acest drum? În calea lungă pe care a avut-o de străbătut Fecioara Maria s-a descoperit pe sine drept servitoarea Domnului, a înţeles că mâinile ei golite de orice siguranţă lumească, o făceau în sfârșit să se simtă copleșită de darurile Domnului, cel care a căutat la umilința sa (Lc. 1, 48).

Ivirea primelor semne ale maternității a coincis pentru Preacurata cu pătrunderea în liniștea adâncă a contemplaţiei. Există o legătura tainică între maternitate şi tăcere, iar France Quéré, o femeie teolog franceză și mamă la rândul ei, meditând asupra momentelor de după Bunavestire are în acest sens o remarcă semnificativă: „De ce a preferat să tacă Maria?

Etica Creştină Deoarece orice maternitate se împlinește într-o tăcere admirabilă. Pentru multă vreme nici nu ne dăm seama de stare. Apoi pruncul se anunță pe sine prin mișcări foarte blajine. Mama lui îi vorbește, îl visează, se neliniștește, se amuză și totul rămâne interiorizat, subtil ca și un gând” (în volumul Marie, Desclée de Brouwer, p.61).

Măiestria lui Piero della Francesca a fost așadar aceea deschide prin câteva detalii semnificative un tărâm de dincolo de frământări, tărâmul profundei liniști și a ascultării în care pulsează viața.

Revenind, în fine, la filmul lui Tarkovsky să privim încă o dată cu ochii minţii la imaginea cadru a Madonei Naşterii, iar apoi să privim către femeile înţelepte care, în chiar mijlocul furtunii, nu se lasă descurajate, ci continuă să invoce cu îndrăzneală darul maternităţii. Şi ce înseamnă acest dar? Darul maternității și, în aceeași măsură, al paternității, are consistenţa unui drum, a acelor umili, a acelor servitori care ştiu să însoțească și să se lase însoțiți în tăcere. Căsătoria însăși, tema acestui număr din revistă, este un astfel de drum în care însoțim și trebuie să învățăm să ne lăsăm însoțiți. Cu siguranță că într-o căsnicie dialogul este o componentă fundamentală, dar acesta nu se poate concepe fără prealabila învățare a tăcerii, adică a ascultării și a contemplării în liniște a celuilalt. Tăcerile glăsuiesc infinit mai mult decât vorbele. Cu cât se conștientizează într-o relație că

celălalt este mai mult decât mine, ne deschidem către un al treilea care ne poate aduce în viețile noastre liniștea contemplării, Dumnezeu însuși. Și când simțim că mâinile sunt goale și că genunchii devin tot mai grei, atunci, în liniștea contemplației, Dumnezeu copleșește cu binecuvântare viețile noastre.

Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j.

1 Piero della Francesca s-a născut între 1410-1420 în Italia, urmează lui Fra Angelico, este contemporan cu Ucello și precede generația de aur a Quattrocento-ului Renașterii italiene: Mantegna, Boticelli, Perugino. Născut într-o familie modestă (tatăl său era cizmar), maestrul său în ale picturii a fost un venețian: Domenico Veneziano. De la el pare să moșteneseacă Piero dragostea pentru culoare calde. Autor al ciclului Istoriile Venerabilei Cruci la Arezzo, lucrează intens și la Roma și ulterior la curtea ducelui de Montefeltro, la Urbino. Perioadei romane îi aparțin trei lucrări fundamentale: Învierea pentru sala de Judecăților din Palatul Comunal, enigmatica Biciuirea lui Hristos și Madona Nașterii (1455 – 1465) realizată tocmai în anii apropiați de decesul mamei lui. În ultima parte a vieții se dedică studiilor despre perspectivă publicând De prospectiva pingendi și tratatul Despre cele 5 corpuri regulare. Conform legendei, moare orb în sătucul nașterii sale în 1492.

2 A se vedea în acest sens cartea lui H. Damisch, Un souvenir d´enfance par Piero della Francesca, Editions du Seuil, 1997.

Pe marginea teoriilor despre gen Darul, datul și sarcina

Conform Bibliei, omul – „bărbat și femeie” – a fost creat de Dumnezeu „după chipul și asemănarea sa” (Fac 1,26-27). Actuala proliferare a „studiilor de gen” (gender studies) și a felurilor de a concepe și realiza sexualitatea umană ar trebui să producă imediata îngrijorare a credincioșilor. Vrem sau nu, acestea ajung să atingă foarte îndeaproape credința în Dumnezeu și cultura venită din credință.

Mai întâi Eva?

Dar e un aspect în povestirea biblică care, de obicei, nu este înțeles corect. Adam despre care se vorbește la început, de fapt, nu este pur și simplu tovarășul Evei (Adam) despre care se va vorbi mai departe: e vorba doar despre ființa umană făcută din lut (Adamah); așadar, e umanul în constituția sa biologică încă nediferențiată.

Astfel, mulți citesc încă Biblia cu convingerea că femeia a fost luată din bărbat, și nici măcar nu au vreo îndoială că lucrurile sunt povestite cu totul altfel: femeia a fost luată din acel Adam Din păcate, bogăția imensă păstrată în povestea nediferențiat (și, în plus, adormit); ea este, așadar, din cartea Facerii este, astăzi, conștientizată prima ființă care atinge plinătatea umană. Un foarte puțin chiar și în rândul creștinilor. Mulți „instantaneu” extraordinar al acestei „priorități” consideră scontat faptul că Dumnezeu a creat a Evei ne este oferit de o placă a lui Donatello, întâi bărbatul și apoi femeia, ca o completare păstrată la Muzeul Domului din Florența în care, (dacă nu chiar corectare) a proiectului inițial. de fapt, Eva este reprezentată chiar în momentul 25

Etica Creştină Dacă toate sunt îngăduite

în care este scoasă din Adam și se aruncă, ca o făptură fragilă, să-și îmbrățișeze Creatorul ce o susține. Dacă acestea sunt adevărate, bărbatul este „ceea ce mai rămâne” din primul Adam, și ajunge la împlinirea umană de îndată ce Dumnezeu îi dăruiește femeia pe care el o poate recunoaște «os din oasele sale și carne din carnea sa», și de care poate fi ajutat să aibă „o viziune echilibrată asupra lumii” (acesta este înțelesul original al fragmentului de la Fac 2,18). Să ne gândim, spre confirmarea acestui fapt, că textul ebraic tradus de obicei cu „un ajutor pe seama lui” sau „un ajutor alături de el” înseamnă, de fapt, „un ajutor ca să vadă împreună realitatea” (Cfr. J. Huet, Genèse du féminin et du masculin, de l’humain. Interroger les noms, in „Carmel” 145 (2012) 24-29).

Se poate aduce obiecția că aceasta e convingerea celor ce cred și nu poate fi impusă celor ce nu cred; dar argumentul este fals pluralist și fals dialogic căci, în acest caz, securea este pusă direct la rădăcinile umanului și ale lumii. Atunci când cel ce-l neagă pe Dumnezeu ajunge să nege chiar existența diferenței sexuale în favoarea unui gender infinit manipulabil, după combinațiile cele mai inedite, nu ajunge aici extrăgând consecințe evidente din propriul ateism. Ne putem chiar îndoi că itinerariul mental și decizional – cel puțin din partea acelor realități care lucrează pentru o „eliberare” din lumea religiilor – ar fi cel opus: se ajunge acolo pentru a produce maxima răspândire

Astfel, bărbatul și femeia ajung împreună la umanitatea deplină prin această privire extatică, ca persoane diferite și complementare; în această privire ei își dăruiesc reciproc lumea în vederea unei cunoașteri fecunde și a unei munci comune. Povestirea biblică transmite în mii de feluri sensul unicității fiecărei persoane, a complementarității între persoane identice și totuși diferite, a reciprocității lor senine, a „relației lor substanțiale”, a însărcinării comune pe care Dumnezeu o revarsă asupra omului făcut după chipul și asemănarea Sa. Părinții din vechime ai Bisericii au intuit bine sensul narațiunii explicând că Dumnezeu și-a imprimat chipul în fiecare ființă umană (și nu trebuie să uităm că unica sa natură divină se exprimă în comuniunea de iubire a celor trei Persoane!) în vederea unei asemănări pe care fiecare este dator să o afirme în istorie.

Termenii esențiali pe care povestirea biblică ni-i prezintă spre reflecție sunt, așadar, trei: darul, datul și sarcina; iar aceștia nu doar premerg și condiționează plinătatea umanului, ci evocă un Dătător și Harul lui. Darul este genul „uman” și tot dar este apartenența la acest gen; dar datele sunt cele ce aduc diversitatea, păstrează și protejează obiectiv calitatea darului (forma masculină și feminină); și tot date sunt cele ce conferă și ghidează sarcinile necesare pentru ca darurile să poată îmbogăți lumea și istoria. În chestiunea genului și a diferitei și complementarei naturi sexuale a ființelor umane, Dumnezeu Creatorul nu este implicat din exterior (ca și cum s-ar face apel la un legislator suprem), ci este implicat ca Artizan Suprem al frumuseții, al sensului și al scopului trupurilor omenești.

26

posibilă a unei conștiințe atee și a unei practici sociale tot atee. „Dacă Dumnezeu nu există, toate sunt îngăduite!” Aceasta a fost prima convingere (fals eliberatoare) a celor care au devenit atei.

Dar în scurt timp și-au dat seama că Dumnezeu nu se lasă lichidat așa de ușor. Acel „dacă” din fața afirmației că „Dumnezeu nu există” ascunde, oricum, un număr impresionant de necunoscute și poate fi pus, tot timpul, sub semnul întrebării.

Afirmația că Dumnezeu a murit se poate solda cu amărăciune și cu surpriza neplăcută că și omul, în consecință, de-acum, riscă să moară. Impresia noastră este că azi e activă o provocare mult mai subtilă, a celor ce par a gândi astfel: de ce să ne chinuim să demonstrăm nedemonstrabilul (că Dumnezeu a murit sau poate, pur și simplu, să nu existe)? De ce să luptăm împotriva credincioșilor născocind noi ideologii pentru a distruge diferitele

Doar în privirea reciprocă

Prezentarea Parohiilor credințe religioase? Dacă ne gândim bine, există un drum mai simplu și mai nedureros ca să-L smulgem lumii pe Dumnezeu și lui Dumnezeu lumea: e de-ajuns ca unii (doar unii, lăsându-i în pace pe credincioșii înverșunați) să afirme și să practice principiul „dacă toate sunt îngăduite” și Dumnezeu va înceta, în mod necesar, să existe.

Dar trebuie practicat radical: trebuie să devină cu putință totul, pornind de la deciziile fundamentale despre uman. E de ajuns ca unii (numai unii!) să aibă puterea și tăria de a hotărî ce înseamnă a se naște și a muri; a fi bărbat și a fi femeie; ce înseamnă familie și educație... Și este de-ajuns ca, în privința relațiilor umane, toți să aibă dreptul la toate: un drept documentat, desigur, asupra trupurilor, liberi cu toții să se dea și să se ia după toate combinațiile posibile! Dezbaterea actuală despre gender – și despre dreptul de a avea sexul dorit și de a activa viața sexuală dorită (cu

toate consecințele inevitabile pe plan legislativ, cultural și economic) – este bazată adesea pe pretinsa nevoie de a dezvolta, în sfârșit, în lume, o „conștiință sexuată” adevărată.

Dar, de fapt, nu este vorba doar despre intenția ascunsă în unele contexte culturale și economice – și mai ales în unele cluburi care rămân, grijulii, în umbră – ci despre convingerea de a fi găsit, în sfârșit, modalitatea de a-i smulge lui Dumnezeu creația și – în mod și mai subtil – de a realiza acest proiect, sub înfățișarea de binefăcători ai omenirii. Astăzi nu putem spune încotro poate duce acest „program”. În mod sigur, prin realizarea lui, realitatea va putea fi rănită și, din păcate, chiar în mod grav. Dar nimic nu va putea șterge în adâncime adevărul Creației care, chiar dacă este trădat, va rămâne scris pentru totdeauna în viața omului, în trupul și în inima lui.

Pr. Antonio Maria Sicari

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cacica

Primele familii de ucraineni sosesc la Cacica în 1785, provenind din Galiţia, pentru a munci în mina de sare din localitate1. În 1810 se organizează primul grup de credincioși greco-catolici, iar doi ani mai târziu se cumpără terenul și o casă pentru locul unde se va construi biserica. Începând din 1812, iau ființă parohii greco-catolice la Siret (1812), Cernăuți (1813), Cacica (1814), iar mai târziu au fost înființate parohii și la Rădăuți (1833), Câmpulung Moldovenesc oficiat liturghia alternativ pentru (1883) și în alte localități. romano-catolici (polonezi) și greco-catolici (ucraineni) până Parohia greco-catolică în 1865, când greco-catolicii ucraineană din Cacica a fost își vor ridica propriul lăcaș înființată în anul 1814, dar până la de cult. Primul preot pentru construirea unei biserici proprii, comunitatea ucraineană a fost credincioșii greco-catolici ruteni pr. Lejohubschei (1812-1813), au folosit biserica romano- urmat de pr. Ivan Voievidca catolică (construită din lemn în (1813-1818).

1810). În această biserică s-a

Biserica greco-catolică din Cacica a fost construită în anul 1865. Edificiul a fost ridicat cu sprijinul credincioșilor, în timpul păstoririi preotului paroh Kiril Hamorac (18611874). Biserica a fost sfințită la data de 8 noiembrie 1871 de către un sobor de preoți în frunte cu decanul Bucovinei, pr. Teodor Macsimovici, paroh 27

Prezentarea Parohiilor de Cernăuți. Hramul lăcașului de cult a fost stabilit „Sf. Arhanghel Mihail” (sărbătorit în fiecare an la 8 noiembrie), acesta fiind schimbat în 1940 în „Adormirea Maicii Domnului”. În anul 1867, „Directoriul Arhidiecezei de Lemberg” menționează că în Cacica trăiau 1.356 catolici de rit roman, 5.490 greco-catolici, 29 protestanți și 88 de rit mozaic.

Până la sfârșitul secolului al

XIX-lea, parohia greco-catolică a primit două vizite ale ierarhilor din Galiția: mitropolitul Iosif Sembratovici de Liov (la 5 mai 1880) și episcopul Andrei Șeptițki de Stanislavov, viitor mitropolit de Liov (la 20 mai 1890).

După Unirea Bucovinei cu România (1918), greco-catolicii ruteni s-au aflat pe teritoriul României. În anul 1922 a fost înființată o administratură apostolică cu sediul în orașul Siret (astăzi în județul Suceava), cu rol de a-și exercita jurisdicția asupra parohiilor greco-catolice rutene din Regatul României. În negocierile pentru încheierea Concordatului cu Vaticanul, Guvernul României a insistat asupra eliminării 28

Administraturii apostolice a greco-catolicilor ruteni. În anul 1930, după încheierea Concordatului cu Vaticanul și ratificarea sa de către Parlament, Papa Pius al XIlea a desființat administratura apostolică, dar a stabilit un vicariat greco-catolic rutean sub jurisdicția Eparhiei Române Unite a Maramureșului. În anul 1936 populația din Cacica era împărțită astfel după

în anul 1952, fiind transformat în protopopiat ortodox ucrainean de coordonare.

Majoritatea credincioșilor greco-catolici din Cacica a trecut la romano-catolici și doar o mică parte a trecut la ortodocși.

Biserica greco-catolică din Cacica a devenit în anul 1948 biserică ortodoxă.

Fiindu-i solicitată predarea bisericii către reprezentanții clerului ortodox, preotul Nicolae Maniu a pus cheia pe pragul bisericii și a spus: „Biserica nu este a mea, ci a lui Dumnezeu. Cine are nevoie de ea, s-o ia de acolo”.

Preoții greco-catolici ruteni din Bucovina au cerut protecția Episcopiei romanocatolice de Iași, dar, prin adresa nr. 4502 din 21 februarie 1955, aceasta a comunicat Guvernului României că „preoții Maniu Nicolae, Rogojinschi Emil, Toniuc Isidor și Vorobchievici Vladimir nu aparțin bisericii noastre catolice, nu-i avem în evidența preoților noștri și nu au legături confesiunea religioasă: 950 de jurisdicție cu noi”3. romano-catolici, 700 grecoDupă Revoluția din decembrie catolici, 500 ortodocși și 35 1989 a fost reînființat Vicariatul izraeliți. În anul 1940, după Rutean din cedarea Basarabiei și a nordului Greco-Catolic România, iar fosta biserică Bucovinei către URSS, mulți ucraineni din Cacica au emigrat ucraineană din Cacica a revenit în Germania, unde au fost la confesiunea greco-catolică. încorporați în armata germană După cum a declarat preotul paroh Nicolae Nicolaișen, și luați pe front2. preotul ortodox Ioan Ardelean Desființarea Bisericii Române nu a încercat să împiedice acest Unite cu Roma prin decretul proces de revenire, ci din contra nr. 358 din 1 decembrie 1948 l-a favorizat. În anul 1992, el a determinat și desființarea a predat cu proces verbal atât Vicariatului Ucrainean. Pentru biserica, cât și casa parohială, credincioșii ucraineni trecuți preotului greco-catolic Nicolae la ortodoxie, a fost înființat un Nicolaișen. În prezent, acesta Vicariat, cu sediul la Sighetu îndeplinește funcția de protopop Marmației (MM), care cuprindea greco-catolic ucrainean de parohii din Maramureș, Bucovina, îngrijindu-se de cele Transilvania, Crișana și Banat.

11 de parohii greco-catolice Vicariatul ortodox a fost desființat ucrainene din Bucovina.

Prezentare Carte După revenire, parohia grecocatolică a primit mai multe vizite ale ierarhilor greco-catolici: episcopul Lucian Mureșan de Maramureș (la 20 septembrie 1992), episcopul Sofron Dmîterko de Ivano-Frankivsk (la 6 decembrie 1992), episcopul Pavlo Vasîlîc de ColomeeaCernăuți (la 15 august 1994),

episcopul Ioan Șișeștean de Maramureș (la 5 august 1998), mitropolitul Jan Martyniak de Przemysl-Varșovia (la 28 iulie 2000), episcopul auxiliar Dionisii Liahovîci al Arhieparhiei de Kiev-Halici (la 24 iulie 2006) și episcopul Vasile Bizău de Maramureș (30 iulie 2012).

Pr. Daniel Pop

1 T. COSOVAN - „Manifestări la Cacica” , în Monitorul de Suceava, anul XV, nr.

123 (4414), 28 mai 2010.

2 h t t p : / / ro . w i k i p e d i a . o r g / w i k i / Biserica_greco-catolic%C4%83_din_ Cacica 3 Pr. D. VALENCIUC - „O lacrimă de frate…”, în Crai nou, nr. 5623, 15 aprilie 2011.

Poporul primului Legământ - Jean-Miguel Garrigues

Jean-Miguel Garrigues, călugăr și preot al Sfântului Dominic, născut în 1944, este un teolog francez de origine spaniolă.

După o teză despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, el a predat teologia în diferite centre de formare din Franța.

Membru al Academiei Pontificale de Teologie din Roma, profesor de teologie şi predicator (a ținut seria de predici pascale la Notre Dame de Paris între anii 1992 - 1994).

Este mai cunoscut probabil prin studiile sale ecumenice în raport cu Răsăritul creştin: în anii ’70 a coordonat şi editat în paginile revistei Istina (unul din primele centre ecumenice catolice din Franța) un dosar de studii pe tema teologiei palamite, iar, mai târziu, ca urmare a operei sale intitulate: Spiritul care zice: Tată!, apărută în 1981, a fost cooptat ca expert în elaborarea Catehismului Bisericii Catolice și la două colocvii din Vatican (despre antiiudaismul din mediul creștin și despre Inchiziție), care au pregătit actul de căință făcut de Ioan Paul al II-lea în anul jubiliar 2000. El a contribuit și la redactarea documentului roman de clarificare: Tradițiile greacă și latină privitoare la purcederea Spiritului Sfânt (Consiliul pentru unitatea creștinilor, septembrie 1995).

Tema relaţiilor cu iudaismul a intrat în mod neprevăzut în orizontul preocupărilor sale, după cum mărturiseşte în „Cuvântul înainte” al cărţii, după ce nişte evrei i s-au adresat ca să ceară botezul în Biserica Catolică; atunci a realizat că un evreu nu e pregătit pentru Botez la fel ca un alt necreștin, un evreu are o altă relație cu Scriptura, iar intrarea în comunitatea bisericii se face de pe un alt fundament. Cu această chestiune în minte, a recitit toată Biblia. Reflecţiile de atunci, alături de cele ale altor patru teologi, au alcătuit un volum intitulat L’Unique Israël de Dieu (=Unicul Israel al lui Dumnezeu, 1987). Contribuţia sa de atunci se regăseşte în prima din cele patru părţi ale volumului de faţă, sub titlul „Misterul lui Israel în planul lui Dumnezeu” (p. 21-189). O prezentare succintă şi sugestivă a conţinutului acestei cărţi este cea sugerată de motto-ul ei, două versete din parabola evanghelică a fiului risipitor (Lc 15, 31-32): „Fiule, tu eşti cu Mine totdeauna şi toate ale Mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era 29

Prezentare Carte pierdut şi a fost găsit!”. Parabola este reluată de autor în câteva din paginile cărţii sale, în care cei doi fii rezumă fiecare câte o identitate colectivă: fiul cel mic, pe creştinii proveniţi din păgânism, întorşi de la idolatrie (de la păscutul porcilor), iar cel mare, pe evreii rămaşi de veacuri fideli Legii, dar fără să adere la vestea cea bună care însoţeşte întoarcerea fiului mai mic şi implicit, fără să intre în odaia ospăţului pregătit de tată. Atenţia autorului în paginile acestei cărţi este îndreptată, putem spune, asupra imaginii tatălui care mai întâi aşteaptă întoarcerea fiului risipitor, ieşindu-i în întâmpinare, iar apoi acelaşi tată care lasă întredeschisă uşa în care se desfăşoară ospăţul, ba chiar iese pentru a încerca să-l convingă şi pe fratele mai mare să intre. Dacă parabola se încheie cu imaginea acestei scene, realitatea istorică este, însă, mai crudă: încăpăţânării fratelui mai mare îi corespunde îngâmfarea celui mai mic care ar dori, dacă nu chiar a şi încercat să o facă, să închidă acea uşă. Realitatea teologică a situaţiei este rezumată, însă, în cuvintele tatălui adresate fratelui mai mare, cărora, dacă le-a auzit, fratele mai mic nu le-a acordat atenţia cuvenită: „Toate ale Mele sunt ale tale…”. Sunt aceleaşi cuvinte, remarcă autorul, care se găsesc pe buzele lui Isus, în Evanghelia după Ioan, în rugăciunea Acestuia către Tatăl ceresc în seara Cinei de Taină. La această intimitate tainică continuă să fie părtaş fratele mai mare. Israelul, popor „eclezial” (în sens etimologic) dintru început, este unul singur. În unitatea acestui popor se regăsesc Ecclesia ex gentibus (Biserica celor dintre neamuri) şi Ecclesia ex circumcisione (Biserica celor circumciși), împreună formând adunarea mesianică a acestui popor. În această unitate rezidă catolicitatea fundamentală sau originară a Bisericii, Trupul lui Hristos, menită să devină universală prin predicarea apostolică „la toate neamurile”. Evreii care nu au primit Evanghelia continuă să fie membri ai aceluiaşi Israel al lui Dumnezeu. Biserica şi Sinagoga sunt două adunări distincte ale aceluiaşi Popor, însă nu în sensul a două căi de mântuire. Destinatarii cărții, după cum declară de fapt autorul în Introducere, sunt creştinii, însă cu speranţa că unii evrei vor da atenţie celor ce creştinii discută pe seama lor.

Astfel că înainte de a fi o carte dedicată dialogului iudeo-creştin, aceasta este în mod implicit o carte dedicată dialogului ecumenic: situarea faţă de identitatea lui Israel este în cele din urmă, sau în cele din început, un factor în definirea propriei identităţi ecleziale. În acest sens, cartea de faţă ne face să privim dialogul ecumenic ca pe o ecuaţie 30

complexă în care situarea faţă de „rădăcina-Israel” (cf. Rm cap. 9-11) este un factor fundamental.

Prima parte, „Misterul lui Israel în planul lui Dumnezeu”, s-ar putea descrie ca o reflecţie eclesiologică (şi eshatologică) în lumina acestui mister. Autorul prezintă pe parcursul a șase capitole legătura dintre Israel, un singur popor al Singurului Dumnezeu și Biserică, adunarea mesianică a lui Israel. Este vorba de fapt despre un popor al lui Dumnezeu în două adunări (Biserica și Sinagoga), iar schisma care persistă între acestea nu poate destrăma unitatea Poporului care se întemeiază pe unitatea lui Dumnezeu și pe fidelitatea Sa față de Numele său. J-M Garrigues nu se ferește să folosească expresii care, fără explicații, ar putea părea nepotrivite. El vorbește, spre exemplu, despre neîmplinirea mântuirii pentru a dezvolta pornind de aici tema Parusiei, venirea glorioasă a lui Hristos, care înseamnă de fapt realizarea deplină a mântuirii.

Cea de a doua parte a cărții – „Isus şi Israel” (p.

129-189) – ar reprezenta o reflecţie cristologică şi soteriologică din aceeaşi perspectivă a misterului lui Israel. Se afirmă de la începutul acestei părți: Mesia se află în centrul speranței lui Israel ca în centrul unei rozete de catedrală. Patriarhii, profeții și regii sunt îndreptați, ca razele unui cerc, spre semnul „femeii care naște” (Is 7, 14), în care se realizează făgăduința mesianică „pe care au văzut-o și au salutat-o de departe” (Evr 11, 13) (p.129). Isus este prezentat ca templul omenesc al numelui lui Dumnezeu, dar acest mister mesianic a ajuns să scandalizeze pe mulți evrei din epoca sa și până în zilele noastre. Drama se rezumă la observația: o parte din Israel a văzut în mesianitatea transcendentă a lui Isus pe Dumnezeu făcut om, o altă parte nu a văzut și încă nu vede decât un om care se face pe sine Dumnezeu (cf. p.139). Pe baza acestei observații pusă în legătură cu legământul de pe Sinai, Isus este speranța ridicării lui Israel.

Partea a treia – „Orbire şi iluminare a creştinilor dintre neamuri” (p. 193-241) – ar constitui partea istorică, însă nu atât în sensul relatării episoadelor în general dificile pentru raporturile creştinilor (catolici, mai precis, aici) cu iudeii, cât în descifrarea „mecanismelor” sociologice, psihologice colective care au dus la cronicizarea unui antiiudaism creştin, uneori cu momente de exacerbare. Actul de căință al Bisericii pentru omisiunile acelora dintre păstorii săi care nu au luminat suficient conștiințele credincioșilor este

Viaţa Consacrată un motiv de speranță în stabilirea unor relații de anul jubiliar 2000. Un loc important în această apropiere. ultimă parte îl are prezentarea concepției despre relațiile creștinilor cu evreii a Sfântului Toma Ultima parte, a patra – „În dialog cu evreii de Aquino în al său Comentariu la Epistola către catolici şi mesianici” (p. 245-310) – reprezintă Romani, concepție care constituie, din perspectiva partea „practică”, principiile practice care decurg autorului, bazele unui dialog constructiv și o în urma reflecţiei asupra propriei identităţi profundă înțelegere a misterului lui Israel. Sunt ecleziale în raport cu cea a Unicului Israel al interesante în această parte a cărții și paginile lui Dumnezeu. Această ultimă parte începe cu referitoare la unitatea neamului omenesc ce se mărturiile de viață și experiență personală a realizează prin legământul conjugal în alteritatea doi teologi și oameni ai Bisericii, care au înțeles bărbatului și a femeii (p. 267-273), à propos la împlinirea speranței mesianice în directă și lupta violentă împotriva familiei care, vedem, că nemijlocită legătură cu poporul evreu. Este vorba se duce astăzi mai ales în occident. despre Jean Marie Aron Lustiger, un evreu catolic devenit cardinal și Ioan Paul al II-lea, papa al În concluziile cărţii autorul conferă Scaunului cărui pontificat a dezvoltat învățătura Bisericii apostolic roman, Romei creștine, o semnificativă relativă la poporul ales, concentrată în Declarația pondere eclesiologică, plecând de la această Nostra Aetate a Conciliului Vatican al II-lea. existenţă a evreilor catolici, considerată de autor Autorul insistă asupra acțiunilor concrete ale drept structurală Bisericii şi nu doar un fapt istoric celor doi: Lustiger prin asumarea convertirii ca o de la începuturile ei. Roma constituie, dealtfel, împlinire a speranței mesianice și Ioan Paul al II- locul mărturiei supreme a celor a doi apostoli, lea prin pașii de apropiere care jalonează istoria unul – Petru – al celor din tăierea împrejur (ex modernă a Bisericii: vizita istorică la sinagoga circumcisione), celălalt – Pavel – al celor dintre din Roma (13 aprilie 1986) sau actul de părere neamuri (ex gentibus). de rău făcut în prima duminică a Postului mare, Pr. Cornel Dîrle / Pr. Adrian Lung

Ordinul Fraţilor Minori Capucini

Ordinul Fraţilor Minori, în angajarea sa de a rămâne fidel faţă de intenţiile fondatorului său, sfântul Francisc de Assisi, a trecut prin multe dificultăţi în decursul istoriei, care au condus la dezacorduri şi diviziuni. Cele trei ramuri

majore ale Primului Ordin, Fraţii Minori, Fraţii Minori Conventuali şi Fraţii Minori Capucini, au fiecare propria organizare şi structură legală, însă se raportează cu toţii la sfântul Francisc, numindu-l Părintele şi Fondatorul lor.

31

Viaţa Consacrată Capucinii reprezintă ramura cea mai recentă, care a apărut în anul 1525, în momentul în care câţiva Fraţi Minori din Provincia Marche au dorit să trăiască o viaţă mai strictă de rugăciune şi de sărăcie, pentru a fi mai aproape de intenţiile sfântului Francisc. Datorită sprijinului Curţii ponfiticale, noua reformă a obţinut destul de curând recunoaşterea oficială, şi s-a dezvoltat cu multă rapiditate, mai întâi în Italia, iar mai apoi, după anul 1574, în întreaga Europă.

Numele de „capucini” face referinţă la forma deosebit de lungă a capuciului; la început a fost un simplu apelativ, cu care oamenii îi defineau pe aceşti fraţi, pentru ca, mai apoi, să devină numele oficial al Ordinului, care este prezent, în momentul de faţă, în peste 100 de ţări din lumea întreagă, numărând circa 10.400 de fraţi, care trăiesc în mai bine de 1700 de fraternităţi.

Simplitatea, apropierea de oameni, spiritul fratern din casele noastre şi din apostolatul nostru, sunt semnele vizibile care caracterizează stilul nostru de viaţă, chiar dacă importanţa dată de primii capucini penitenţei şi vieţii de rugăciune trebuie să fie în mod continuu reînnoită şi mărită. În afară de Ordinul Capucin masculin există multe mănăstiri contemplative de clarise capucine şi numeroase congregaţii călugăreşti de femei, care se inspiră din carisma capucină, multe dintre ele fiind fondate cu asistenţa unui frate capucin.Ordinul Franciscan Secular pentru laici reprezintă o organizaţie independentă, care cuprinde întreaga gamă franciscană. Fraţii Minori, Conventuali şi Capucini, precum şi alţi membri ai Familiei franciscane, oferă asistenţă spirituală Ordinului Franciscan Secular. Toate aceste grupuri de persoane consacrate şi Franciscanii seculari formează împreună marea Familie Franciscană.

Fraţii capucini au ajuns pe teritoriul actual al României, conform ultimelor cercetări, din Austria şi Boemia (mai apoi şi din mănăstirile din Ungaria, în urma restructurării acestora), în urma eliminării ocupaţiei otomane a acestor teritorii În urma falimentului asediului din 1683 asupra Vienei de către armatele otomane, Imperiul habsburgic şi-a recuperat treptat teritoriile de influenţă, colonizând unele zone, recent recuperate, cu persoane de limbă germană provenind din alte zone ale imperiului. O parte din aceşti colonişti germani au ajuns şi pe teritoriul Bihorului actual, bogat în diverse zăcăminte minerale, unde aceştia erau necesari ca specialişti în minele de acolo, dar

32

şi în alte domenii. Astfel s-a ivit necesitatea de a li se asigura acestora asistenţa spirituală, întrucât în zonă confesiunea romano-catolică aproape că dispăruse sau era reprimată în urma diferitelor reforme din secolul al XVI-lea.

Astfel, în 1725, capucinii din provincia austriacă primesc în donaţie un teren în partea nouă a cetăţii Oradea, unde vor construi o biserică închinată Sfintei Fecioare, cu titlul „Vizita Fericitei Fecioare Maria” (hram la 31 mai) şi o mănăstire, care va fi focarul de răspândire a capucinilor în zona Bihorului, întrucât acolo au mai existat şi alte 4 prezenţe, una temporară şi altele 3 fixe, cel puţin până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea (Oradea, 1725-1948, respectiv 1974, cu moartea ultimului călugăr capucin; Săcuieni, 1729-1772; Diosig, 1729-1772; Băiţa, 1741-1793; Vascău, temporar, în absenţa unui paroh diecezan). Dintre toate aceste prezenţe, doar cele din Oradea şi Săcuieni s-au bucurat de statutul de convente, celelalte fiind doar simple capelanii ale celor de mai sus.

O altă prezenţă pe teritoriul actual al României de azi este cea de la Constanţa. În urma cuceririi Georgiei de către imperiul ţarist, capucinii au fost alungaţi din Georgia şi s-au stabilit iniţial la Trebizonda (Trapezuntul cronicarilor noştri din vechime, actualul Trabzon din Turcia).

Ulterior, aceştia s-au stabilit la Varna, la Burgas (ambele în Bulgaria de azi) şi la Constanţa, în 1860, unde, anul următor, 1861, se deschide şi o parohie catolică încredinţată acestora, ca urmare a prezenţei numeroşilor lucrători de origine italiană şi germană sosiţi acolo pentru reamenajarea şi modernizarea portului, decisă de autorităţile otomane. Capucinii îşi construiesc acolo o casă, care va funcţiona ca mănăstire şi biserică parohială până la construcţia primei biserici, ce va fi finalizată mai târziu, în 1885-86. În urma războiului de independenţă de la 187778, Dobrogea intră în componenţa Principatelor Unite, iar autorităţile competente ecleziastice decid să încredinţeze pastoraţia credincioşilor de acolo călugărilor pasionişti. Astfel, după o prezenţă de 18 ani, capucinii de la Constanţa se retrag şi se stabilesc pe la alte convente ale Ordinului din Bulgaria.

Beatificarea fratelui capucin Ieremia Valahul (1556-1625) la 30 oct. 1983 de către fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a oferit ocazia căutării de soluţii pentru aducerea confraţilor acestui prim sfânt catolic român pe meleagurile natale. Astfel, episcopul diecezei de Iaşi s-a adresat ministrului

general de atunci, fr. Flavio Roberto Carraro, cerându-i să trimită pentru iniţierea şi răspândirea spiritualităţii capucine un grup de fraţi. Ministrul General a adresat invitaţia Provinciei capucine din Napoli, unde şi-a trăit viaţa călugărească şi s-a sfinţit fratele Ieremia. Invitaţia a fost acceptată: doi confraţi, fr.Ubaldo Oliviero şi fr.Vittorio Clemente şiau asumat această misiune şi au sosit în România în toamna anului 1992, stabilindu-se la Oneşti, unde era prezent deja un alt confrate, fr. Mario Querini, din provincia romană şi unde un alt entuziast al confratelui nostru, pr. Eduard Sechel, începuse construcţia unui sanctuar închinat Fericitului Ieremia.

Ziua de 24 sept. 1992 este data oficială a începerii noii prezenţe capucine pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia Valahul. Imediat, noii sosiţi trec la treabă şi deschid un seminar liceal destinat pregătirii viitorilor fraţi capucini români, închiriind şi amenajând o parte dintr-un cămin de nefamilişti, seminar ce a fost inaugurat pe 30 octombrie acelaşi an, în ziua aniversării beatificării patronului spiritual. În 2005, alături de clădirea sanctuarului, s-a început construcţia conventului din Oneşti, o aripă a acestuia fiind destinată ca local pentru Seminarul liceal, transformat apoi în Liceu catolic pentru tinerii de pe Valea Trotuşului. Clădirea a fost terminată şi sfinţită în anul jubiliar 2000.

Cu trecerea timpului prezenţa capucină a prins contur prin deschiderea unor alte mănăstiri, destinate continuării formării culturale, spirituale şi teologice: la Borzeşti (postulandat), Nehoiu (noviciat) şi Roman (studii teologice), astfel că la 8 mai 2005, printr-un decret al ministrului general din acel timp, fr. John Corriveau, este declarată şi constituită Custodia „Fericitul Ieremia Valahul”, primul custode fiind numit fr. Ubaldo Oliviero, care şi-a făcut o misiune din a readuce în ţară moaştele patronului spiritual, lucru care i-a reuşit, moaştele sale sosind în România în mai 2008. După un pelerinaj triumfal prin mai multe localităţi răspândite pe tot teritoriul ţării, acestea au poposit la Oneşti în ziua de 31 mai 2008, fiind depuse în cripta sanctuarului, la eveniment fiind prezenţi mai mulţi episcopi, zeci de preoţi şi nenumăraţi credincioşi.

La capitolul electiv din vara aceluiaşi an 2008 a fost ales primul custode român, în persoana fr. Leon Budău (reales şi în 2011).

Ulterior datei de constituire a Custodiei, s-au deschis şi alte convente: la Sighetu Marmaţiei (MM), la Slobozia (CL) şi la Târgu Lăpuş (MM). De asemenea, Custodia „Fericitul Ieremia Valahul” din România este membră a CECOC (Conferinţa Capucinilor din Europa Centrală şi de Est), iar Curia Custodiei se află la Oneşti, în Conventul „Fericitul Ieremia Valahul”.

Prezenţa fraţilor capucini la Sighetu Marmaţiei îşi

află începutul odată cu sosirea pr. Filippo Aliani, un frate capucin din Provincia Emilia Romagna. Având ca scop principal activitatea socială, pe lângă convent s-a dezvoltat şi Oratoriul „Sfântul Francisc”, care îşi propune educarea tinerilor şi a copiilor din cadrul Grupului „Speranţa”, şi implicarea lor în diferitele activităţi socio-caritative. – Activitatea socială rămâne obiectivul principal al fraternităţii din Sighetu Marmaţiei, în colaborare cu Surorile Benedictine din localitate. O frecvenţă destul de amplă se înregistrează în privinţa activităţilor de voluntariat pe lângă casele de copii de tip familial şi orfelinate, pentru circa 20 de astfel de centre oferindu-se lunar un ajutor constând în alimente.

Oratoriul este frecventat zilnic de nenumăraţi copii şi tineri, fiind deschis tuturor celor care doresc să se destindă, să fraternizeze şi să se formeze în spirit franciscan, prin participarea la activităţile şi catehezele propuse.

Pe plan pastoral, fraternitatea colaborează cu Parohia Greco-Catolică din localitate, fiind implicată intim în animarea liturgică.

Demnă de amintit este şi activitatea de la Centrul de zi „Micul prinţ”, care cuprinde program „afterschool” în timpul anului şcolar şi un campus pentru copii în tot timpul verii. Centrul este frecventat de aproximativ 30 de copii care găsesc un spaţiu şi un ambient propice pentru afectuarea temelor dar şi pentru momente de socializare şi destindere.

De câţiva ani, din iniţiativa fraţilor, în oraş a fost amenajată şi o baie publică, destinată acelor persoane care nu au acasă posibilitatea unei igiene adecvate. Activitatea în acest spaţiu se desfăşoară după un program bine stabilit şi conform unor criterii sociale minime. În anul 2012 a fost inaugurată şi „Casa Speranţei”, un proiect care îşi propune să ofere o locuinţă persoanelor aflate în dificultate şi celor care, la împlinirea vîrstei de 18 ani, părăsind orfelinatul, caută un adăpost sigur.

Pe lângă acestea, în sânul acestei fraternităţi, o activitate rodnică o reprezintă aceea a voluntariatului estiv, prin organizarea de campusuri pe toată durata verii. Această activitate este pregătită prin organizarea „Zilei voluntariatului”, în luna iunie a fiecărui an, care are ca scop sensibilizarea tinerilor pentru a participa la aceste proiecte. În fiecare an sunt organizate patru campusuri de tip şcoală de vară, două în oraş şi două în satele din împrejurimi, la care participă nenumăraţi copii şi tineri; aceste campusuri reprezintă un prilej potrivit pentru a petrece timpul împreună, a învăţa lucruri noi, pentru cunoaştere reciprocă şi creştere umană şi spirituală.

Pr. Eugen Giurgică, OFM Cap.

Hirotonirea Părintelui Gabriel Beskid (Băseşti 10.08.2014)

Sfinţirea bisericii comunităţii greco-catolice ucrainene (Sighet 25.08.2014)

Sfinţirea bisericii comunităţii greco-catolice din Vama (Vama 28.09.2014)

Preţ 5 RON