Lumina credintei 3/2016

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21) Anul VI, nr. 3/2016

Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR:

Editorial 1 Fragmente Liturgice 2-3 Pentru o pașnică domnie...

Rugăciunea liturgică pentru autoritățile civile Cuvântul Scripturii 4-6 Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu Sfinţii Părinţi 6-8 Dumnezeu şi Cezarul Evanghelia în Artă 8 - 11 „Oamenii noi” făuritori de cultură materială și spirituală din Marmureșul Voievodal În Lumina Icoanei 12-13 Icoana Sfinților Împărați Constantin si Elena Învăţătura bisericii 13-14 Creștinii și societatea Legea Bisericii 14-16 Legislația Bisericii Greco-Catolice Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Diac. Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. Florin Fodoruț

Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Bela Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Ioan Balea

Pr. Emil-Marian Ember

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. Daniel Pop

Pr. dr. Florin Marușciac

Drd. Marian Susa

Române: evoluția de la Unire până în prezent Etica Creştină 17-18 Ce Îi revine lui Dumnezeu și ce merită Cezarul?

Crâmpeie Istorice 19-21 Anul 1946, Consolidarea comunismului în România și reacțiile împotriva Vaticanului Religiile Lumii 22-23 Rugăciunea credinciosului musulman Agora 23-25 De ce eu?

Prezentarea Parohiilor 25-26 Parohia ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Cicârlău Prezentare Carte 26-27 Gastrimargia sau nebunia pântecelui Viața Consacrată 28-30 Sfântul Maximilian Maria Kolbe Viața Eparhiei 30-32 NOTA: Redactorul-șef își asumă pe deplin întârzierea cu care apare acest număr al revistei. Își cere totodată scuze față de cititorii și abonații fideli pentru această întârziere, având speranța că o asemenea situație nu se va mai repeta.

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Editorial

Anul sfânt al Milostivirii se încheie în 20 noiembrie a.c. și roadele lui le culegem fiecare în parte, personal și comunitar. Atenția pastorală a Bisericii s-a îndreptat înspre esențial și permanent, prin introducerea noastră în dimensiunea unei înțelegeri mai profunde a iubirii lui Dumnezeu.

Semnele vizibile ale milostivirii dumnezeiești pot fi identificate în viețile sfinților, care au răspuns fiecare în felul lor propriu la iubirea lui Dumnezeu percepută profund în inimă și mediată de conștiința proprie. Pelerinajele la bisericile jubiliare, trecerea prin Poarta Sfântă a Milostivirii, conferințele, zilele de reculegere, acțiunile caritative, toate se înscriu în suflul spiritual al dorinței de a întrupa îndemnul lui Isus: fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv (Lc 6,36).

Roadele spirituale ale acestui an sunt multe și nenumărate, neputând fi sintetizate în grafice și coeficienți, însă ele zidesc omul în interioritatea sa, conștientizându-l de parcursul pe care l-a făcut deja, dar mai ales asupra celui care urmează să-l parcurgă.

Luna octombrie a fiecărui an, ne aduce spre sfârșitul ei amintirea arestării episcopilor noștri morți în faimă de martiri. Evenimentul evocator este marcat de un simpozion comemorativ, organizat de Asociația Generală a Românilor Uniți Maramureș, care își propune să țină trează memoria, pentru a citi în semnele timpului, puterea harului care îi însoțește pe cei fideli misiunii și slujirii lor. Arestați în noaptea de 28 spre 29 a anului 1948, episcopii titulari ai celor cinci eparhii de atunci, împreună cu episcopul auxiliar de la București, și-au urmat drumul lor de mărturisire a adevărului evanghelic, în privațiunile și umilințele vieții de închisoare. Nu s-au mai întors niciodată în sediile lor, ci și-au continuat slujirea până la ultima suflare. Astăzi culegem în parte roadele acestei mărturisiri și ale acestor slujiri, amintindu-ne cu smerenie că bobul de grâu care cade în pământ aduce roadă multă. Biserica noastră nu a putut fi distrusă. Cum ne raportăm la ei și la crezul lor, rămâne o datorie a fiecăruia de a înțelege puterea credinței și lumina ei. Ne întrebăm adesea cu reverență în dorința de a înțelege puterea fidelității

în credință, cum este posibil, uman vorbind, ca o persoană să înfrunte moartea, fără a ceda în fața întunecimii ei. În credința însăși și în lumina ei găsim și răspunsul căutat. Perseveranța cotidiană în urmarea Mântuitorului atât în cele considerate mici și neînsemnate, cât și în cele importante ale vieții, îl deprind pe om la fidelitate. Iar fidelitatea este un atribut divin al promisiunilor Sale și semn al iubirii și milostivirii. În fidelitatea față de Dumnezeu, manifestată în statornicia credinței în unitatea Bisericii, găsim un reper luminos al interiorității vieții episcopilor. Această lumină percepută de ei înșiși este lumina harului care luminează conștiința, însoțindu-o în toate clipele manifestării ei, mai ales în momentele de cumpănă când presiunea durerii și a neputinței trupului ar determina-o să găsească subterfugii și motivații pentru a ceda. Cât de mic și fragil este acest prag, însă cât de mare și nemăsurată este milostivirea lui Dumnezeu. Putem citi cu convingere în aceste mărturii de viață manifestarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii Sale care în moartea lui Isus pe cruce leagă aceste două lumi: fidelitatea omului de cea a lui Dumnezeu. Fidelitatea omului în căutarea și urmarea voinței divine și răspunsul lui Dumnezeu care se face cunoscut la timpul oportun. În exterioritatea cursului istoriei vedem doar fenomenele și mai puțin stările sufletești și motivațiile interioare ale oamenilor. Noi nu îi uităm pe mai marii noștri care ne-au lăsat o așa mare moștenire spirituală, necesară pentru a percepe lucrarea harului lui Dumnezeu. De unii dintre contemporanii noștri sunt uitați, de alții disprețuiți și de cei mai mulți ignorați. Însă ei continuă să slujească în lumea iubirii lui Dumnezeu din cer.

Concludem Anul Sfânt al Milostivirii cu sentimentul recunoștinței față de Dumnezeu care ne însoțește cu iubirea Sa și cu datoria exprimării și manifestării acesteia în ceea ce este imperios necesar: comuniunea dintre oameni. Rămânem pe mai departe recunoscători Papei Francisc care a propus acest an jubiliar, însoțindu-l cu rugăciunea noastră! †Vasile

1

Fragmente liturgice Pentru o pașnică domnie...

Rugăciunea liturgică pentru autoritățile civile Folosind ca reper inițial cuvântul Sfintei Scripturi, vă invit să identificăm, chiar să argumentăm rugăciunea Bisericii pentru autorități, așa cum ne este prezentată de cărțile liturgice.

Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu este unicul izvor al autorității. În acest sens, citim la In 19, 10-11, în prezentarea procesului lui Isus: Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Isus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. În profunda Sa înțelepciune, de sus, Bunul Dumnezeu a rânduit și supunerea față de autoritatea politică, Mântuitorul îndemnându-i pe apostoli și prin ei toate generațiile de creștini să se supună autorității pământești, pentru că ea este dată sau permisă de Dumnezeu: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Mc 12, 17).

Cezarul și Dumnezeu... O primă interpretare a acestui verset ne sugerează existența a două împărății aparent incompatibile, dacă considerăm rănile trecutului lăsate în sufletele credincioșilor grecocatolici de regimul comunist.

Totuși cele două împărății există, fiind amândouă orânduite de Dumnezeu, dar independente și diferite în ceea ce privește mijloacele și scopul 2

Împăratul Iustinian (527 - 565) cu colaboratorii săi, detaliu mozaic, Basilica „San Vitale”, Ravenna (Italia) lor. În concepția creștină, cei ce dețin autoritate nu sunt dumnezei și nu au funcții divine: ei au misiunea de a menține ordinea juridică și socială a lumii, manifestând astfel o parte din acțiunea providenței pentru realizarea împărăției lui Dumnezeu, care pornește de pe pământ ‒ Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21) ‒, dar se desăvârșește în cer, în împărăția harului. În Sfânta Scriptură, considerate ca fiind reprezentative pentru formarea atitudinii creștine față de autorități, sunt primele versete din capitolul 13 al Epistolei către Romani: Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite [...] Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea,

cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea (Rom 13, 1-7).

Pe lângă indicaţiile practice, cuvântul Sfântului Apostol Pavel ne amintește încă o dată evidența celor două realităţi distincte: Biserica şi Statul.

Prima, Biserica, se ocupă în mod direct de mântuirea credincioşilor, în timp ce Statul se ocupă de problemele ridicate de viaţa cotidiană, finalitatea sa reducându-se la acest veac. Și pentru că scopul şi puterea Bisericii sunt net superioare în planul lui Dumnezeu – atingând treapta înaltă a spiritualităţii şi veşniciei – este firesc ca ea să însoţească cu rugăciune stăpânirea lumească şi astfel să exprime grija Domnului pentru ca autoritatea civilă să corespundă voinței lui Dumnezeu.

Fragmente liturgice Invariabil, în rânduiala sacramentelor, a laudelor și a ierurgiilor1, după pomenirea ierarhiei bisericești sunt amintite autoritățile, folosinduse de regulă două formulări. În cadrul ecteniei mari spunem Pentru autorităţile şi oştirea ţării noastre, Domnului să ne rugăm, iar în celelalte ectenii din oficiu: Încă ne rugăm pentru autoritățile și oștirea țării, pentru pacea, sănătatea și mântuirea lor. De remarcat faptul că nu întâmplător a compus Biserica această cerere. În primul rând este vorba de pacea care vine de la Dumnezeu, nu precum o dă lumea (In. 14, 27) singura capabilă să dăruiască liniște interioară persoanei și să instaureze relații armonioase în popor și între popoare. Cerem apoi darul sănătății și aici ne referim în principal la sănătatea morală, care, lucrând în conștiința personală a celui ce este pus să conducă, elimină corupția din viața personală a liderilor și implicit din administrația civilă.

Cerem de asemenea mântuirea, aceasta însemnând că cel ce are autoritate civilă va acționa cu reponsabilitate, știind că la un moment dat va da seama înaintea autorității divine.

Rugăciunea Bisericii dedică stâpânirii lumești două momente speciale și în anaforalele liturgice, cuprinzând în principiu aceleași sfinte intenții, dar exprimate într-o formă mai profundă, mai elaborată teologic. De pildă, în anaforaua liturgică a Sfântului Ioan Gură de Aur ne rugăm astfel: Îţi mai aducem această slujbă spirituală pentru [...] dreptcredincioșii guvernanți şi

pentru oştirea ţării. Dăruieştele, Doamne, paşnică domnie, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă lină şi fără tulburare să vieţuim, întru toată frica de Dumnezeu şi cuviinţă.

Rugăciunea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare răsună mai solemn și mai complex, cerându-se pentru autorități biruința care aduce pacea lui Dumnezeu și bunătatea care convertește: Pomeneşte-i, Doamne, pe conducătorii ţării noastre şi pe toţi cucernicii şi credincioşii guvernanţi, pe care i-ai judecat vrednici să cârmuiască pe pământ; cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei încununează-i; umbreşte deasupra capului lor în zi de război; dă putere braţului lor; înalţă-le dreapta; întăreşte stăpânirea lor; dăruieştele adâncă şi statornică pace; grăieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta şi pentru tot poporul Tău: ca întru liniştea lor viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, întru toată evlavia şi întru bună cuviinţă. Pomeneşte, Doamne, toată domnia şi stăpânirea, şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni, întru bunătatea Ta îi păzeşte; pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Un loc important al autorității civile în rugăciunea și în inima Bisericii îl observăm la celebrarea slujbei de Te Deum, care se săvârșește în ocazii solemne (de ex. Ziua Națională, Anul Nou, începerea noului an școlar, etc.). Partea finală a oficiului, numită Polihroniu2, cuprinde trei formule de urare: pentru ierarhia Bisericii, pentru stăpânirea civilă și pentru întregul popor, iar în

rugăciunea pentru autorități se spune: Dă-le, Doamne, zile bune și îndelungate, cu viață pașnică, sănătate, mântuire și în toate spor bun, iar asupra vrășmașilor biruință, și îi păzește întru mulți ani.

Creştinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume, ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt superiori legilor, se afirmă în Scrisoarea către Diognet, una dintre primele scrieri care prezintă Biserica primară3. Aceste câteva exemple de rugăciune pentru autorități păstrate și celebrate în cultul public al Bisericii, aș vrea să ne amintească tuturor un aspect esențial: de-a lungul istoriei, ca locuitori în lume, creștinii au căutat mereu să împlinească îndemnul scripturistic de a se supune înaltelor stăpâniri (Rom. 13, 1), iar Biserica nu face altceva decât să își împlinească misiunea de rugătoare (ecclesia orans), pentru a face compatibile cele două împărății pentru binele și desăvârșirea lumii și a oamenilor.

Pr. can. Emil GÎRBOAN Protopop

1 Slujbă bisericească de binecuvântare și de sfințire a oamenilor și a lucrurilor, care se săvârșește în diferite împrejurări (sfințirea apei, binecuvântarea caselor, etc.), din gr. ierurgia, cf. https://dexonline.ro/ definitie/ierurgie https://dexonline. ro/definitie/ierurgie 2 gr. poli - mult şi hronos - timp, mult timp, mulţi ani, cf. http:// ziarullumina.ro/dictionar-liturgicpolihroniu-76939.html, accesat la 30.08.2016 3 http://www.e-communio.ro/ stire490-crestinii-in-lume, accesat la 30.08.2016

3

Cuvântul Scripturii Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt. 22, 21) Printre multele învățături pe care un bun creștin este de folos să le cunoască, se numără și atitudinea pe care trebuie să o arate față de Stăpânirea civilă. Puterea și autoritatea tuturor guvernelor își au originea în Dumnezeu:„ …Și stăpânirile care sunt, au fost rânduite pe Dumnezeu” (Pr. 8,15; Dan. 2,21; Rm. 13,1).

Deci, este voința lui Dumnezeu să fie guvernarea printre oameni, altfel s-ar instala haosul și anarhia. Aceasta din urmă nu e de la Dumnezeu și este contra voinței Lui. Anarhia este de la SATANA. Căderea omului în păcat a deteriorat nu numai relația omului cu Dumnezeu, ci și relația omului cu semenii săi, așa cum ne arată istoria lui Cain și Abel (Gen. 4).

Forma de guvernare este determinată de oameni. Israel a avut o formă teocratică de guvernare până în zilele lui Samuel, dar când poporul a cerut să aibă un rege, Dumnezeu i-a îndeplinit cererea (1 Sam. 8).

Prin intermediul guvernului civil, Dumnezeu urmărește să facă pentru oameni posibilitatea de a trăi într-o atmosferă de pace și securitate. Conducătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea, ei sunt angajații lui Dumnezeu pentru binele nostru (Rm. 13,4), ca să 4

Icoană reprezentându-i pe cei trei tineri evrei nesocotind porunca împăratului Nabucodonosor putem duce astfel, o viață pașnică ascuns, ci totul este descoperit, și liniștită, cu toată evlavia și cu le-a cunoscut vicleșugul și ni-l toată cinstea (1 Tim 2,2). cunoaște și pe al nostru, dacă-l Domnul nostru Isus dă avem (In. 2,25). Dacă Isus ar fi lămuriri în privința atitudinii pe răspuns „nu”, i-ar fi antagonizat care trebuie să o aibă un creștin pe irodieni, care l-ar fi acuzat față de Stăpânire. Într-o anumită de trădare contra Romei și de ocazie, fariseii și irodienii și- rebeliune. Dacă ar fi răspuns au trimis ucenicii la Isus cu „da”, isca să intre în scandal dorința ascunsă de a-L prinde în cu naționalismul iudaic și să cuvânt cu privire la obligația de piardă sprijinul popular, care a plăti sau nu bir Cezarului. Cum i-a împiedicat pe liderii religioși pentru Isus nimic nu poate fi să scape de Isus. Isus le-a cerut:

Cuvântul Scripturii Arătați-mi banul birului. Și ei i-au adus un ban. El i-a întrebat: Chipul acesta și slovele scrise pe el ale cui sunt?. Ale Cezarului, i-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt. 22, 19-21). În toate acestea se pune în mod serios problema cunoașterii, să poți deosebi chipul veacului acestuia de chipul Împărăției lui Dumnezeu, slovele minciunii de slovele adevărului, iar pentru asta e nevoie de o minte nouă, de o inimă curățită de Cuvântul vieții și sfințită de prezența lui Isus în ea (1 Pt 1,22; Ef. 3,17).

La fel se pune problema cunoașterii care sunt lucrurile Cezarului și care sunt lucrurile lui Dumnezeu, ca să le poți da fiecăruia și să nu rămâi dator față de niciunul. Apostolul Pavel, în epistola către Romani (Rm. 6,13; 12,1), ne arată o parte din lucrurile pe care le datorăm clipă de clipă lui Dumnezeu și lucrurile pe care le datorăm Cezarului. Iată câteva: Cui datorați birul, dați-i birul, cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea .

(Rm. 13,7) Redăm mai jos în sinteză, cu suport biblic, atât atitudinea pe care trebuie să o aibă creștinul față de autoritățile civile, cât și a guvernelor față de Biserică.

Atitudinea creștină față de autoritățile civile

- Să dea oficialităților Până la ce limită trebuie rânduite cinstea cuvenită (Rm. creștinul să manifeste 13,7; 1 P 2,17). supunere față de Stăpânire?

- Să nu blesteme pe Creștinul trebuie să-și arate conducătorul suprem (Eclz. ascultarea și supunerea până 10,20; Ex 22,28). când poruncile stăpânirii vin - Să se roage pentru în contradicție cu poruncile stăpânirea civilă (Ezra. 6,10; 1 sau Cuvântul lui Dumnezeu.

Exemple: Tim 2,1-2).

- Împăratul Egiptului a - Să manifeste o atitudine poruncit moașelor evreice să de supunere din îndemnul cugetului (Rm. 13,5; Tit 3,1; 1P. ucidă toți pruncii evreilor de parte bărbătească. Moașele 2, 13-14). Șifra și Pua nu au ascultat de - Să plătească dările, porunca împăratului (Ex. 1,17). impozitele, taxele stabilite de - Lui Daniel i s-a cerut să nu se stăpânire (Rm. 13,7). roage adevăratului Dumnezeu, - Isus a dat exemplu în acest dar aceste n-a dat ascultare sens (Mt. 17,24-27). poruncii stăpânirii (Dan. 1,16- Să nu aibă o atitudine de 18; 6, 7, 10). dispreț față de autorități (2 P. 2, - Când Stăpânirea are 10-11; Iuda 8). ceva potrivnic Cuvântului lui - David a înțeles că Saul a Dumnezeu și a poporului Său, fost uns ca rege de Samuel și că creștinul trebuie să asculte mai el este unsul Domnului (1 Sam. mult de Dumnezeu (F. Ap. 5,29).

26,9).

- Procedând în felul acesta, creștinul să fie pregătit să - David a regretat și s-a simțit vinovat pentru că a tăiat un colț plătească prețul ascultării de din haina Regelui Saul, care este Dumnezeu (Fil. 1, 29-30; 2 Tim. un uns al Domnului (1 Sam. 3,12; Apoc. 6,9-11).

24,5-6).

- Creștinul nu păcătuiește - Creștinul este îndreptățit atunci când i se cere să depună să-și apere drepturile civile jurământ de către magistrați și libertățile religioase și de (Ev. 6,16). conștiință în fața autorităților Limitele jurisdicției civile. Așa a procedat Isus când Stăpânirii civile a fost bătut pe nedrept de către Guvernele civile sau autorități (In 18,23). Așa a făcut arhidiaconul Ștefan (F. Ap. 7,51). persoanele fizice care le Așa a făcut apostolul Pavel în reprezintă trebuie să înțeleagă fața lui: Felix (F. Ap.24,25), a lui și să accepte că: Festus (F. Ap. 25,8) a lui Agripa - Cel Preaînalt stăpânește (F. Ap. 26,3). peste toate împărățiile oamenilor (Dan. 4,25) - Pavel s-a folosit de rolul

- Să o recunoască și să o accepte ca rânduită de guvernelor pentru a uza de - Dumnezeu dă putere cui Dumnezeu (Rm. 13,1). drepturile privind cetățenia vrea (Dan. 4,17) - Să înțeleagă că dregătorul romană (F. Ap. 16,37; 22,25; - Cel Preaînalt ia puterea civil este în slujba Domnului 25,11). când vrea (Dan. 4,31; Lc. 1,52; (Rm. 13,4; 13,6).

5

Sfinţii Părinţi Is. 40,23-24)

ca Dumnezeu, a fost pedepsit diaconi sau profesori de religie.

Puterea de conducere e printr-un înger al Domnului, Guvernele civile n-au încât a ajuns mâncat de viermi primită : jurisdicție să examineze ereziile, (F. Ap. 12, 22-23) să ierte și să excomunice pe - Isus îl avertizează pe Irod Un exemplu pozitiv îl vedem păcătoși, pentru că această că are o putere primită (In. la Pavel și Barnaba, care refuză lucrare de mântuire a sufletelor 19,10-11) să li se aducă jertfe ca unor zei a fost dată Bisericii. „Cheile” i-au - Conducătorii civili nu (F. Ap. 14,14) fost date Bisericii (Mt. 16,19). trebuie să pretindă și să accepte - Judecătoriile au dreptul să Numai cine se achită de adorația care i se cuvine doar ceară jurământul în cazul unor datoriile față de Dumnezeu lui Dumnezeu. procese (Ev 6,16) cum și Isus a poate să se achite cu adevărat - Nabucodonosor, nesocotind admis să fie pus sub jurământ și de datoriile față de stăpânire, această stare de lucruri a fost (Mt. 26,63). iar adevăratul creștin este cel pedepsit de Dumnezeu, încât a Guvernele civile sau care-și achită datoriile clipă de ajuns să pască cu animalele, iar clipă. Să veghem la aceasta! în loc de păr i-au crescut pene și persoanele fizice ce le reprezintă n-au jurisdicție să dicteze unghii ca la păsări (Dan. 4,33) Pr. Dr. Simion VOICU relația omului cu Dumnezeu, - Irod, prin atitudinea felul de slujire, n-au dreptul afișată înaintea auditorului, să numească episcopi, preoți,

Dumnezeu şi Cezarul

E important să înţelegem faptul că creştinii primelor secole, cu puţine excepţii, se simţeau în largul lor în contextul social, cultural şi politic al Imperiului Roman. Ipoteza după care aceştia se aflau într-un conflict deschis cu autorităţile imperiale, mereu urmăriţi pentru a fi martirizaţi, este una falsă. Conflictul dintre Imperiu şi creştini, atunci când acesta s-a manifestat, nu a fost unul de natură politică.

Chiar şi în timpul persecuţiilor, creştinii au continuat să-şi afirme loialitatea faţă de ordinea romană şi să se proclame cetăţeni loiali ai statului. Această loialitate, în mod paradoxal, nu a slăbit nici măcar în perioadele celor mai crunte persecuţii. Sfântul Pavel se proclama cu mândrie cetăţean roman, conştient de avantajele pe care aceasta i le aducea, dar şi nerăzvrătinduse împotriva legii romane, aspect verificabil în scrierile sale din închisoare. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu.

Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci 6

pentru cea rea. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul (Romani, 1, 1-8).

Sfinţii Părinţi În Actele Maritirice se pot întâlni adesea declaraţii spontane de fidelitate ale martirilor faţă de orânduirea romană. Unii scriitori bisericeşti, precum Iustin Martirul şi Filosoful sau chiar Ioan Hrisostomul, exaltau rolul providenţial al imperiului, pentru că scăzând frica de Dumnezeu din oameni odată cu fratricidul lui Cain, o autoritate pământeană era indispensabilă pentru a ţine în frâu pornirile dezordonate ale firii omeneşti. În ceea ce priveşte dimensiunea fiscală, creştinii se ţineau cu scrupulozitate de principiul evanghelic: Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, precum şi de exemplul lui Isus care a plătit personal dajdia, pentru el şi pentru Simon Petru (cf. Mt. 17, 27). Singurele plângeri proveneau de pe urma unor abuzuri ale funcţionarilor imperiali şi a faptului că anumite venituri ale statului îşi aveau originea din activităţi condamnabile moral.

aceştia doi din urma s-a declanşat şi persecuţia creştinilor, dar şi a stoicilor. În aceste perioade, dar prin inerţie şi slugarnicia multor funţionari imperiali, creştinii au fost acuzaţi de crimen majestatis. Marile persecuţii din secolele III şi IV au fost de natură religioasă şi nu politică. Teofil din Antiohia descrie astfel părerea comună a creştinilor: Voi onora pe împărat, nu-l voi adora, ci pentru el măvoi ruga. Doar pe Dumnezeul cel viu, Adevăratul Dumnezeu îl voi adora, ştiind că împăratul a fost creat de el. Mă vei întreba: de ce nu adori pe împărat? Pentru că nu a fost făcut pentru a fi adorat, ci pentru a fi onorat cu cinstea cea după lege; el nu este un dumnezeu, ci un om făcut de Dumnezeu ca să fie un bun administrator al celor pământeşti. Căci aşa învaţă legea divină:‚Fiul meu, teme-te de Domnul şi de rege şi cu cei ce se răzvrătesc nu lega prietenie (Ad Autolico, 1, 11). În ceea ce priveşte funţiile publice, dată fiind expunerea, creştinii refuzau să le adopte, cel puţin până în anul 180, când Celsus, portavocea împăratului Marc-Aureliu, invita pe creştini „să accepte funcţii publice”. Aceasta a fost ocazia pentru Origen să scrie lucrarea intitulată Contra lui Celsus, ca răspuns la această invitaţie. În rândurile ei vedem neîncrederea, reţinerea şi totodată o concepţie suficient de grăitoare despre felul în care creştinii îşi înţelegeau rolul în societate: Celsus ar vrea ca noi să asumăm funcţii în armată, pentru a ne apăra patria. Afle că noi ţara ne-o apărăm, dar nu pentru a fi văzuţi de oameni şi pentru a primi onoruri trecătoare. În ascuns, în intimitatea sufletului nostru, noi înălţăm rugăciuni către Dumnezeu pentru concetăţenii noştri. Afle şi că creştinii sunt de folos patriei mai mult decât alţi oameni, pentru că ei învaţă pe concetăţenii lor dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de toată creaţia Sa, şi fac să se înalţe la cer la dumnezeiasca cetate pe cei ce trăiesc cuviincios în micile cetăţi pământeşti; adeverindu-se astfel cuvântul Domnului: cel ce este credincios peste puţin, peste multe va fi pus (cf. Mt 25,21).

Autorului Scrisorii către Diognet (sec. al II-lea), îi aparţine una dintre cele mai surpinzătoare mărturii despre raportul creştinilor cu orânduirea statală. Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească.

Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină.

Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup.

Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de Odată depăşită neîncrederea, tot mai mulţi viaţă, biruiesc legile. creştini ajungeau în funcţii publice şi odată cu Rămânea însă problema cultului împăratului, aceasta apărea şi problema unui ethos creştin al pe care creştinii refuzau să îl aducă, şi care a fost celui însărcinat cu putere publică. Cum se cuvenea cauza celor mai multe persecuţii. Ştim că Roma a să se comporte un creştin într-o funcţie statală? adoptat treptat concepţia teocratica a monarhiei, Cum te relaţionezi cu oamenii din subordine, dar care la împăraţii Caligula, Nero sau Domiţian a şi cu cei cu care lucrezi? Cum aplici legile statului capătat expresii dintre cele mai exagerate. Sub care contravin Evangheliei? Nu de puţine ori 7

Evanghelia în Artă episcopii interveneau pentru a oferi coordonate în astfel de situaţii. Grigore Teologul vorbeşte într-o omilie guvernatorilor şi magistraţilor creştini, oferind consideraţii ce suprind prin actualitatea lor: Cu îndrăzneală mă voi adresa şi vouă, guvernatori şi magistraţi, pentru a nu da impresia că funcţiile voastre vă scutesc de grija noastră părintească. Dimpotrivă, grija mea faţă de voi corespunde importanţei pe care le au deciziile pe care le luaţi, prin însărcinăreavoastră. Pentru că sunteţi oi ale turmei mele şi urmaşi ai Marelui Păstor, veţi accepta francheţea mea. Împreună cu Hristos stăpâneşti, împreună cu el să guvernezi: de la el ai primit sabia, nu pentru a o folosi, ci pentru a ameninţa: păzeşte-o curată ca un sfânt odor pentru cine ţi-a încredinţat-o. Eşti chipul lui Dumnezeu şi comanzi asupra celor ce sunt şi ei chipuri, care locuiesc aici, pe pământ, dar care se îndreaptă spre o altă viaţă, către care cu toţii ne îndreptăm după ce vom interpreta, pentru puţină vreme, piesa vieţii, precum o repetiţie sau o anteprimă. Cinsteşte pe cei ce sunt la fel ca tine, ai grijă de cel ce poartă acelaşi chip ca şi tine: stai împreună cu Dumnezeu, nu împreună cu stăpânitorul acestei lumi; stai cu blândul tău stăpân, cu cu tiranul cel neomenos. Acela a fost ucigaş de oameni dintru început [...]. Tu, omul lui Dumnezeu, adu-ţi aminte cine te-a plăsmuit, care ţi-e numele, ce ai, care-ţi sunt îndatoririle, de la cine ai primit înţelegerea, legea, proorocii, cunoaşterea lui Dumnezeu şi nădejdea celor făgăduite. Arată, de aceea, milostivirea divină. Iată ce are omul mai dumnezeiesc în el: binefacerea... Uneşte blândeţea

cu duritatea, adaugă ameninţărilor speranţa.

Multe se pot obţine cu bunătatea, care aduce după sine recunoştinţa; fiind uneori îndreptăţiţi să folosim asprimea, dar fiind indulgenţi, milostenia îi va constrânge pe oameni pe calea cea dreaptă.

Nimic să nu te împingă la ceea ce nu e demn de funcţia pe care o ai; nimic să nu te facă să renunţi la milostivire şi la bunătate: nicio circumstanţă, nicio frică, nici o ambiţie pentru funcţii mai mari, nici o părere de sine. Câştigă-ţi bunăvoinţa de sus pentru vremuri grele! Fă un împrumut de milostivire lui Dumnezeu. Nimeni nu a regretat că l-a împrumutat pe Dumnezeu, pentru că e generos la răsplătire . 1

Din această scurtă incursiune istorică în primele veacuri creştine, înţelegem că a fi creştin înseamnă a fi a cetăţeni deplini ai pământului, dar, în acelaşi timp a fi martori ai împărăţiei cereşti. Şi aceasta nu pentru că cineva s-a urcat la cer, ci pentru că în Hristos, coborându-se pe pământ, noi l-am cunoscut pe Tatăl. Creştinii sunt martorii acestei întâlniri şi de aceea, cu puterea Spiritului, duc la desăvârşire împărăţia iubirii şi a dreptăţii până în ziua, când ea va fi deplină pe pământ.

Pr. Florin FODORUȚ 1 Gregorio di Nazianz, Tutte le Orazioni, Milano, 2000, p.

1029.

„Oamenii noi” făuritori de cultură materială și spirituală din Marmureșul Voievodal

8

Vestigiile bisericii de piatră din Cuhea (astăzi comuna Bogdan-Vodă), descoperite împreună cu ruinele reședinței cneziale, nu pot să nu stârnească, la 50 de ani de la publicarea rezultatelor cercetării, admirația și recunoștința.

Drumul deschis de regretatul arheolog Radu Popa (1933 – 1993) prin cercetarea desfășurată în colaborare cu Mircea Zdroba, a însemnat restituirea și punerea în discuție a celei mai vechi mărturii de viață românească din Maramureș, un cap de serie pentru începuturile civilizației medievale românești.

Rezultatele cercetării de teren au fost întregite, la scurt timp după încheierea lor, de publicarea de către Radu Popa a monografiei: Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea (1970), un studiu impresionant prin anvergura sintetică și volumul de informație pe care îl cuprinde.

Un motiv în plus pentru noi, greco-catolicii, de a nu trece cu vederea această aniversare, se datorează faptului că însăși nașterea Bisericii noastre se împletește cu o primă, conștientă și argumentată reflecție asupra problemei originii poporului român. Înaintași de seamă precum Gheorghe Șincai, în a sa Hronica Românilor a

Evanghelia în Artă marcat, așa cum subliniază și Ioan Drăgan, începutul cercetării problemei cnejilor români din Maramureș. Lui i se adaugă mai târziu Nicolae Densușianu, sigheteanul Ioan Mihaly de Apșa, Zenovie Pâclișeanu, membri corespondenți ai Academiei Române și cercetători ai istoriei Maramureșului. Rândurile de față, doresc însă să aducă în prim plan cercetările de excepție ale lui Radu Popa1 avându-i în centru pe aceia pe care îi vom numi, prin extensie: „oamenii noi”, ctitorii de biserici și de reședințe feudale. Trecerea de la o civilizație bazată exclusiv pe cultura lemnului la construcțiile de zid de la Cuhea, de la Giulești sau de la Sarasău, este o etapă ce indică și prefaceri la nivelul mentalității. Existența acestei elite, în veacul al XIV-lea explică crearea unei realități înfloritoare nu doar la nivel social și economic, ci și spiritual, după cum vom vedea.

de la Cuhea, între care vestigii numismatice datând din 1343 în incinta vechii biserici de zid și a unui cimitir anterior aceleiași biserici, atestă că așezarea era deja înfloritoare în prima jumătate a veacului al XIV-lea. Cu toate acestea, survine firesc întrebarea: ce-a fost când n-au fost încă construcțiile în piatră de la Cuhea? Este important să menționăm aici, chiar și în treacăt, problema formării cnezatelor maramureșene, punctul cheie al argumentației lui Radu Popa.

Realitatea curților cneziale a fost precedată de un nucleu de viață spirituală, socială și economică.

La Cuhea, ca de altfel în tot Maramureșul, au existat dintru început obștile țărănești libere, cu gospodării înfloritoare și loturi de pământ.

Așezările erau creștine atinse de focul misionar al predicării lui Chiril și Metodiu care nu s-a stins în zonele limitrofe, în special ale Moraviei, nici după moartea încreștinătorilor catolici.

La nivel de societate, schimbările importante survin înainte de 1300 când obștile libere vor fi aservite cnezilor de sate, conducători cu rol militar și de dregătorie. Importanța acestei noi clase sociale de stăpânitori a fost subliniată suficient de convingător: Categoria principală a feudalității românești din Maramureș a fost reprezentată de cnejii de sat, stăpânind de regulă un singur sat și în unele cazuri două sate (Țara Maramureșului, p.141). În paralel, există și cazul în care mai multe obști libere s-au unit și au format un cnezat de vale: pe valea Vișeului și pe cursul superior al Izei - Cnezatul de vale al Bogdăneștilor, pe valea Marei - Cnezatul Marei, aparținând familiei Giuleștenilor, pe valea Tisei și a Tarasului – Cnezatul Câmpulungului, al familiei Codrenilor, etc. Acolo unde stăpânea un cneaz de vale, cnejii de sate sunt aproape inexistenți sau o reminiscență, fapt care a justificat supoziția unei coexistențe și a evoluției paralele a cnezatului de sat cu acela de vale. Teoria aservirii cnejilor de sate de către cnejii de vale a fost astfel infirmată.

Pătrunderea târzie a administrației regale maghiare în veacul al XIV-lea în Maramureș, Radu Popa, panou din expoziția aniversară de deopotrivă cu așezarea rutenilor între aceste hotare iar mai târziu a ungurilor și a sașilor în la Muzeul de Istorie din Satu Mare (2013) mici nuclee de viață orășenească cum este cel de Săpăturile lui Radu Popa au demonstrat, la Hust (Ucraina), va avea un impact considerabil așadar, și pe temei arheologic, ceea ce cunoșteam asupra societății românești. Pentru o relație mai din documente: dăinuirea civilizației românești ușoară cu administrația centrală, cnejii de vale pe aceste meleaguri. Descoperirile materiale români devin cneji regali (voievozi), dăruiți cu 9

Evanghelia în Artă posesiuni, deși împroprietările erau, aproape fără excepție, întăriri de la stăpânire pentru proprietățile deja moștenite.

Cuhea, reperul de civilizație românească maramureșană cel mai îndepărtat în timp, este atestată documentar în 1353, ca posesiune a lui Ioan și Ștefan, fiii lui Iuga, nepoții de frate ai lui Bogdan. Cu toate acestea, atestarea nu se referă la localitate ci la o parte a cnezatului care în întregul său purta numele de Cuhea iar la un moment dat, la o dată anterioară lui 1353, fusese împărțit în două jumătăți aproximativ egale: una revenindu-i lui Bogdan și cealaltă fratelui lui, tatăl lui Ștefan și Ioan menționați în documentul de mai sus. Partea lui Bogdan, atestat la 1343 ca voievod al Maramureșului, cuprindea așa cum se poate stabili pe baza unui document din 1365, localitatea Cuhea cu moșiile aparținătoare: Ieud, Bocicoel, cele două Vișee, Moisei, Borșa și cele două Săliște (Biserica de piatră..., p. 513). Cronicarul moldovean Miron Costin atestă și el la 1674 că Bogdan era originar din Cuhea. Același cneaz va descăleca în Moldova în 1359 cu o ceată de oșteni care nu putea fi mai mare de 100 – 200 de familii, infirmânduse astfel ipoteza unui exod maramureșean spre Moldova (Țara Maramureșului, p.116). Gestul sfidător a lui Bogdan va stârni nemulțumirea puterii regale care îi trimiseseră pe Drăgoșești ca să ia în stăpânire acele teritorii. Izgonirea drăgoșeștilor din Moldova de către oamenii lui Bogdan va aduce cu sine și căderea în dizgrație a voievodului, care de acum încolo va fi numit de puterea regală: „infidel notoriu” și „fost voievod”.

Drept consecință, moșia sa de la Cuhea va fi dată în 1365 Drăgoșeștilor, mai exact fiilor lui Sas și abia în 1447 ea va reveni localnicilor, mai exact unui cneazu pământean, Simion din Cuhea.

Așezarea de la Cuhea era, încă în prima jumătate a veacului al XIV-lea, centrul cnezatului de vale al Bogdăneștilor, dispunând de o reședință cnezială, aceea de pe „dealul lui Cârlig”, de dimensiuni considerabile pentru acele vremuri (12x9m). Construită în piatră, reședința se găsea pe o înălțime, înconjurată cel mai probabil de o incintă cu ziduri pe toate laturile ei. Un incendiu produs în cursul aceluiași veac a determinat reconstrucția ei din temelie, etapă care a coincis și cu lărgirea locuinței prin îngroșarea temeliei pereților ca să suporte la înălțime o construcție 10

Publicația de acum 50 de ani cu rezultatele cercetării de la Cuhea.’ în lemn, probabil cu etaj, și tot în această etapă s-a pavat întreaga curte.

Biserica, din aceleași vremuri cu reședința, este descoperirea cea mai uimitoare datorită arhitecturii ei aparținând fazei timpurii a goticului. De dimensiuni medii (conturul exterior este de 23x11,50m), biserica a avut pictură în interior fiind alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară terminată la vest cu un turn, iar la est cu un altar poligonal sprijinit la exterior de contraforți și având o sacristie pe partea de nord.

Planimetric, edificiul este asemănător bisericilor foste catolice, azi reformate, din Câmpulung la Tisa sau Hust (Ucraina). Atestarea documentară a bisericii are loc la mai bine de un secol distanță de la construirea ei, în 1471 când se specifică și hramul acesteia: Sfântul Ștefan al Ungariei.

Chiar dacă, la prima vedere, această realitate este surprinzătoare, prin analogie cu alte biserici cneziale românești din Țara Hațegului în interiorul cărora regii arpadieni apăreau pictați, înțelegem mai lesne că prin inițiativele ctitoricești românii din Maramureș voiau să se afirme integrați în

Evanghelia în Artă Regat alături de ruteni, de maghiari și de sași. Din contră, faptul că sacristia fusese folosită în mod surprinzător ca o gropniță, lucru rar întâlnit în lumea catolică, dovedește adaptarea la nivel local a structurii prin care, aceeași ctitori, își afirmau

biserici planimetrii occidentale, dar prin aceasta nu au fost mai puțin români, din contră, au arătat soliditatea unei culturi care, la un moment dat, și-a asumat conștient, în chiar negura începuturilor ei, dialogul curajos cu un spațiu diferit de simțire,

Fragment din fundația de piatră a bisericii, datând din cca. 1343 ante quem. autonomia lor față de cultul latin, adaptând convinși că făcând aceasta nu vor sărăci. Chiar biserica cerințelor bizantine. dacă pisaniile de informare din acele vremuri și Studiile lui Radu Popa nu și-au pierdut portretele votive din vremea bogdăneștilor nu actualitatea. Ele, așa cum am văzut, lasă să se au mai ajuns până la noi, în mod neîndoielnic, în întrevadă crâmpeiul de simțire românească din acest caz pietrele sunt ultimii martori și primii în evul mediu maramureșean, acea elită făuritoare ordinea importanței pentru identificarea firului de cultură materială și spirituală. Astăzi, tocmai neîntrerupt de trăire românească din Maramureș, ea este ignorată preferându-se, în locul studierii indicându-ne și nouă o datorie de conștiință și un temeinice a componentelor ei, confecționarea și îndemn sfânt pentru prețuire. creditarea legendelor despre călugări venetici care ar fi întemeiat la noi realități bisericești de anvergură, ignorând că orice realitate bisericească solidă nu se explică în afara acelui grup de „oameni noi” care o solicită și o justifică într-un cadru precis. În Bogdan de la Cuhea sau în Drăgoșești vedem deja preînchipuiți pe acei dârji luptători pentru afirmarea românilor în fața Regalității, să-i amintim aici numai pe Inochentie Micu Klein, la rândul său întemeietor de catedrală, sau pe Vasile Lucaciu, ctitorul bisericii din Șișești.

Ctitorii de la Cuhea, de la Giulești sau din Sarasău au adoptat aceasta pentru primele lor

Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j.

1 R. POPA, M. ZDROBA, Șantierul Arheologic de la Cuhea, Un centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare 1966; R. POPA, „Biserica de piatră din Cuhea și unele probleme privind istoria Maramureșului în secolul al XIV -lea”, in SCIV, tomul 17, nr. 3, București 1966, pp. 511 – 528; R. POPA, Țara Marmureșului în veacul al XIV –lea, Editura Enciclopedică, București 1997 (reproducere integrală a ediției din 1970); R. POPA, « Recherches d`archéologie médiévale au Maramureş. Résultats et perspectives », Rev. Roum. d`Hist., V, 5, pp. 759 – 780.

11

În Lumina Icoanei Icoana Sfinților Împărați Constantin si Elena Pomeniți deopotrivă în Biserica occidentală și orientală, Sfinții Împărați Constantin și Elena „cei întocmai cu Apostolii” apar în general în icoane împreună cu Sfânta Cruce între ei, îmbrăcați în straie împărătești împodobite cu cruci (după moda vremii). Iar când chipurile lor sunt prezentate separat, Sf. Constantin are în mână Sfânta Cruce și lângă el sau în spate se află „cetatea Bizanțului”.

Sf. Elena, mama Sfântului Constantin, care nu a fost o figură publică marcantă, apare întotdeauna cu crucea, căci ea a fost cea care a descoperit la Ierusalim crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. În Biserica romano-catolică se prăznuiește în data de 18 august, anglicanii sărbătoresc ziua împăraților pe 21 mai, iar Biserica coptă pe 15 septembrie.

Cei doi sfinți sunt de asemenea patronii arheologilor și ai minerilor, dar sunt considerați și ocrotitori ai persoanelor cu probleme de căsnicie, inclusiv ai celor divorțați.

Icoanele cele mai grăitoare, pentru cei care nu doar admiră icoanele dar și citesc în ele, sau pentru cei ce se roagă la sfinții mijlocitori, sunt acelea care au în centrul lor o imagine mai mare cu personajele principale, iar în jurul lor mai multe secvențe din viața acestora, și nu în ultimul rând momente când crucea este în centrul vieții creștinului.

12

Aceste momente din viețile sfinților ne ajută foarte mult să identificăm biografia sfinților, modul cum aceștia au trăit într-un anumit moment și loc al istoriei, obligându-ne astfel a le cunoaște viața prin ochelarii vremii.

că mântuirea nu vine ca un fel de „victorie pământească”, ci se bazează pe singura și veșnica victorie a lui Hristos și când aceasta se scoate în a treia duminică din Postul mare în mijlocul bisericii pentru a fi venerată, mărturisim că vrem să fim părtași Împărăției care „nu este din lumea aceasta”, să aparținem și noi împreună cu sfinții de comunitatea cea dreaptă și dăinuitoare a „Cetății lui Dumnezeu” (Ef 2,19; Evrei 11,10; Apocalipsa 21-22).

Praznicul „Înălțării Sfintei Cruci”, deși are unele antecedente „politice”, are în continuare o mare importanță în Biserică. Continuă să fie o zi de post și rugăciune pentru noi, amintindu-ne că Sfânta Cruce este singurul semn care merită Trebuie menționat, că nu o supunere totală. Ne amintește doar pe pereții bisericilor

Învăţătura Bisericii apare imaginea icoanei Sfinților Constantin și Elena, ci și în comentarii ale liturghierului în imagini, la pomenirea sfinților celor vii și morți, în ultima parte a anaforalei, după Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Gheorghe.

Apar în mod indirect în ectenia „...pentru orașul acesta în care trăim” ca ctitori ai noii Rome.

De altfel apar de nenumărate ori ca ocrotitori ai localităților.

Occidentul latin cunoaște o istorie lungă și complexă în privința iconografiei împăraților Constantin și Elena. În afară de portretele imperiale în marmură și de cele numismatice, reflectate ulterior în sculptura medievala, chipurile celor doi sfinți

împărați apar destul de rar și în mod izolat. În Orientul creștin figura lor și-a asumat dimensiuni sacre. Rolul lui Constantin în cultura creștină orientală este strâns legat de cruce. Viziunea semnului crucii (In hoc signo vinces) și găsirea crucii de către mama sa, îl face împărat sfânt „egal cu apostolii”, obținând un loc privilegiat în hagiografia creștină, precum și în istoria bizantină.

picioare, de-o parte și de alta a crucii, care se află în centrul compoziției. Constantin și Elena poartă haine regale bizantine.

Amândoi poartă pe cap coroane împodobite cu pietre prețioase. În multe cazuri, și crucea este împodobită cu pietre prețioase și perle. Mâinile celor doi sunt îndreptate spre cruce într-un gest care, subliniind în același timp importanța capitală a prețioasei relicve, precum În Bizanț, cei doi sfinți și îndemnul la venerație. împărați apar în iconografie Iconografia parcurge în timp doar în jurul secolului X, fiind o evoluție în cadrul Bisericii înfățișate mai degrabă variante Orientale, dar rămâne nucleul ale aflării, înălțării și glorificării compoziției: sfinții Împărați cu crucii în fresce, mozaicuri capetele îndreptate spre cruce. bisericești. De obicei, sfinții Pr. Bela PALLAI împărați sunt reprezentați în

Creștinii și societatea

Prezenta expunere va aborda rolul creștinilor în societate. Sursa de inspirație este capitolul „Comunitatea umană” din partea a treia a Catehismului Bisericii Catolice1 , intitulată „Viața în Hristos”.

Practicarea poruncii iubirii în societate se poate face în multe feluri. Iată două dintre ele: binele comun și dreptatea socială.

Binele comun

„Binele fiecăruia se află în mod necesar în relație cu binele comun” (CBC 1905). Fraza Magisteriul Bisericii afirmă că vocația aceasta ne trimite la porunca iubirii aproapelui omenirii este aceea de a manifesta în lume chipul care se află în relație cu iubirea propriei persoane lui Dumnezeu deoarece El este scopul omului (Cf Lc 10, 27). Așa cum ni se cere să-l iubim pe (Cf. CBC, 1877-1978). Relația omului cu Domnul aproapele ca pe noi înșine la fel la fel ni se cere să trebuie să aibă efecte vizibile în societate. căutăm binele comun ca și pe cel personal.

Din Sfintele Evanghelii rezultă că cea mai mare poruncă din lege este cea a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele (Cf Mt 22, 34-40; Mc 12, 28-34; Lc 10, 25-28). Respectarea acestei porunci este garanția vieții veșnice (Cf Lc 10, 28). Fără iubire nu suntem nimic, spunea Sfântul apostol Pavel.

Pentru creștini, cea mai mare poruncă din lege este și cea mai mare poruncă socială (Cf CBC, 1889). Aceasta nu se rezumă la cuvinte ci trebuie să se regăsească, în mod concret, în societatea zilelor noastre. Cartea de identitate a creștinilor este iubirea. Aceasta va rămâne mereu ghidul comportamentului creștinilor în societate.

13

Legea Bisericii Binele comun conține trei elemente esențiale: respectul față de persoană, bunăstarea socială și pacea (Cf CBC, 1907-1909). Cele trei componente, luate împreună, dăruiesc demnitate persoanelor, favorizează libera lor exprimare și formare ajutând la îndeplinirea vocației fiecăruia. Punerea în practică a elementelor componente binelui comun are în vedere și condițiile de viață ale omenirii pentru asigurarea unui trai decent din care să nu lipsească mâncarea, apa, îmbrăcămintea etc. Toate acestea trebuie realizate păstrând pacea. Oamenii se bucură de viață și au încredere în viitor atunci când există pace.

Ea dă stabilitate, bunăstare și armonie persoanei și societății.

Dreptatea socială

Dreptatea socială se află în legătură cu binele comun și cu exercitarea autorității (CBC, 1928). Toți oamenii sunt invitați să țină cont de aceste aspecte dar cu precădere autoritățile care trebuie să promoveze o singură umanitate deoarece „orice formă de discriminare în privința drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferența de sex, rasă, culoare, condiție socială, limbă sau religie, trebuie să fie depășită și eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu” (GS 29 în CBC 1935)2.

și umane pentru toți deoarece inegalitățile sunt contrare evangheliei (Cf CBC, 1938).

Solidaritatea umană este o trăsătură a dreptății sociale și se practică prin repartizarea bunurilor, ajutorarea săracilor, remunerarea muncii etc.

Toți creștinii sunt invitați la acțiune și implicare în viața socială având un comportament fidel Evangheliei și în special poruncii iubirii.

Biserica, prin învățătura sa, afirmă că participarea creștinilor la viața cetății este o datorie (Cf CBC 1913). Să n-o neglijăm!

Dreptatea promovează Pr. Vasile TRIFOI egalitatea socială și economică între oameni. Este fundamental 1 Pentru Catehismul Bisericii Catolice ca autoritățile să urmărească se va folosi prescurtarea CBC. dreptatea socială astfel încât să 2 GS: Constituția Pastorală Gaudium et existe condiții de viață decente Spes.

Legislația Bisericii Greco-Catolice Române: evoluția de la Unire până în prezent Este cunoscut faptul că, din punct de vedere istoric, Bisericile Orientale Catolice provin din Biserici Orientale care, într-un anumit moment istoric, au rupt comuniunea cu Biserica Romei. „Bisericile Orientale Catolice, chiar dacă inițial erau parte integrantă a diverselor Biserici Ortodoxe și au fost ulterior recunoscute ca Biserici autentice din partea Bisericii Catolice cu care acestea au realizat, în diferite epoci, unitatea în credință, sacramente și ierarhie, își datorează întreg patrimoniul liturgic, teologic, disciplinar și spiritual acelei Biserici originare din care s-au format. Acest patrimoniu este 14

identic în ceea ce privește împărtășirea din aceeași tradiție, respectiv tradiția constantinopolitană pentru Biserica Greco-Catolică Română și Biserica Ortodoxă Română, și trebuie în mod absolut evitată confuzia dintre termenii tradiție constantinopolitană și rit ortodox”1.

După Unirea cu Roma, proaspăt născuta Biserică Greco-Catolică din Transilvania a continuat să urmeze, cel puțin până la primul sinod provincial (1872), aceeași legislație de dinainte de Unire, și anume colecția de legi Pravila, completată cu deciziile sinoadelor eparhiale. „Pravilă” este un termen bisericesc vechi,

care ar putea fi echivalat cu „lege, rânduială”; prin extensie, a desemnat un corpus de legi, seculare și bisericești în același timp, putând fi considerat sinonim cu „nomocanonul” (în greacă νοµοκανων: de la νοµος – lege; și κανων - rânduială, îndreptare bisericească): o colecție de canoane bisericești, conținând și legi civile, la care se adaugă (adesea) și comentarii la aceste legi și canoane. Ca și ediții ale Pravilei, amintim Pravila împărătească, corpus de legi și dispoziții juridice întocmit în timpul împăratului bizantin Iustinian cel Mare (sec.

VI); în Țările Române, avem Pravila de la Govora (sau Pravila

Legea Bisericii bisericească), cea mai veche culegere de legi atât bisericești cât și laice în Țara Românească, cu un caracter preponderent bisericesc, apărută în 1640; Pravila lui Vasile Lupu, culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în timpul domniei lui Vasile Lupu, în 1646; Pravila lui Matei Basarab sau Îndreptarea legii, culegere de legi tipărită la Târgoviște în 1652, în timpul domniei lui Matei Basarab, conținând și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu2. În ce

privește izvoarele canoanelor, corpusul canonic oriental poate fi împărțit în patru mari surse: canoanele apostolice (în număr de 85), canoanele sinoadelor ecumenice (190), cele provenite de la zece sinoade locale (321) și canoane (174 la număr) extrase din scrisori canonice aparținând unui număr de treisprezece Sfinți Părinți3 .

sunt două sinoade ținute la Făgăraș, iar din 1738, sinoadele se vor ține la Blaj. Acestora li se vor adăuga sinoadele celorlalte eparhii greco-catolice înființate (în 1777 Oradea Mare, în 1853 Gherla și Lugoj): în 1882, 1920 și 1921 la Oradea; 1882, 1919, 1921 la Gherla; 1882, 1883 și 1921 la Lugoj. Toate aceste sinoade au emis decizii și norme Sinoadele eparhiale ale necesare organizării vieții Bisericii Greco-Catolice din Bisericii noastre, prin măsuri Transilvania s-au desfășurat, care răspundeau situațiilor inițial, la Alba Iulia: între 1700 concrete de timp și spațiu. și 1714 avem aici opt sinoade.

Dacă la sinoadele eparhiale Apoi, din 1725 până în 1732 participau protopopii și episcopul unei eparhii, iar normele stabilite erau obligatorii (doar) pentru acea eparhie, la Sinoadele Provinciale se reunesc toți episcopii Provinciei, atunci când situațiile concrete cer legiferarea unor norme cu caracter judiciar, disciplinar, liturgic, sacramental sau doctrinar; aceste norme sunt obligatorii pentru întreaga Biserică Greco-Catolică Română. S-au desfășurat trei Sinoade Provinciale: în 1872, 1882 și 1900. Intrată deja în perioada modernă, Biserica Greco-Catolică simte nevoia aducerii la zi a legislației sale, lăsând în urmă normele Pravilei (depășită și înlocuită de mai multe ori, la nivel civil); era nevoie, în plus, de o armonizare a legilor cu doctrina catolică și de o clarificare a multor situații și exprimări confuze prezente în legislația anterioară.

Mitropolitul Ioan Vancea (1820-1892)

Materia Conciliului Provincial I a fost organizată de către părinții conciliari în zece titluri, după cum urmează: Titlul I Despre credință (credința catolică și sfânta 15

Legea Bisericii unire, neprihănita zămislire a Preacuratei Fecioare Maria, mărturisirea credinței, indiferentismul religios); Titlul II - Despre Biserică (despre puterea ierarhică a Bisericii, despre Sf. Părinte Papa, despre mitropoliți, episcopi, despre capitlurile bisericilor catedrale, despre vicarii generali, vicarii foranei, despre protopopi, parohi, administratori parohiali și capelani); Titlul III - Despre sinoade (despre sinoade în general, despre sinoadele ecumenice, sinoadele provinciale, sinoadele eparhiale); Titlul IV - Despre beneficiile bisericești (beneficiile bisericești în general, beneficiile parohiale, organizarea parohiilor și înzestrarea lor, acordarea beneficiilor parohiale); Titlul V - Despre sacramente; Titlul VI - Despre cultul divin (cult divin public și privat, sărbătorile, cărțile bisericești și de rugăciuni, posturile, promovarea cunoașterii ritului, a tipicului și a cântărilor bisericești, stârpirea blestemurilor, înjurăturilor și a superstițiilor, rugăciunile pentru cei morți); Titlul VII - Despre viața clerului (pregătirea intelectuală și moralitatea clerului, preoții celibatari și cei căsătoriți, a doua căsătorie a preoților, îmbrăcămintea clericilor); Titlul VIII - Despre ordinul Sf. Vasile cel Mare (organizarea mănăstirilor ordinului din teritoriul Provinciei, acceptarea călugărilor din ordin ca profesori, etc); Titlul IX - Despre tineret (diferitele tipuri de școli și organizarea lor, catehizarea și școlile duminicale); Titlul X - Despre judecățile bisericești (consistoriile eparhiale, 16

tribunalele matrimoniale, diversele foruri de judecată).

Acest sinod a adus remarcabile îmbunătățiri legislației și a clarificat în mare măsură multe din aspectele dogmatice, liturgice, disciplinare și organizatorice ale Bisericii noastre.

Cel de-al doilea Sinod Provincial (1882) a fost convocat, la fel ca și primul, de către Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa. În cadrul acestui sinod, s-au explicat anumite aspecte din hotărârile primului Sinod (care după circa nouă ani primiseră aprobarea din partea Romei, cu anumite modificări, și puteau fi așadar aplicate) și s-au tratat mai ales cauzele și judecățile bisericești în general, iar în particular, mai ales aspectele care vizează căsătoria, (impedimente în calea căsătoriei, căsătorii mixte, dispense, procesele matrimoniale, etc). Foarte detaliată și precisă este materia care vizează organizarea tribunalelor și a proceselor matrimoniale.

Pius al XII-lea (1939-1958) a emis o legislație comună, pentru toate Bisericile Catolice Orientale, conținută în patru motu proprio: Crebrae allatae sunt (1949, despre căsătorie); Sollicitudinem nostram (1950, despre procese); Postquam apostolicis litteris (1952, despre călugări și bunuri temporare); Cleri sanctitati (1957, despre riturile răsăritene și persoane).

Biserica noastră fiind în afara legii în acea perioadă, nu a putut recepta această nouă legislație canonică (parțială); în 1990 a fost promulgat Codul Canoanelor Bisericilor Orientale care reia și actualizează legislația milenară tipică Bisericilor Orientale, lăsând loc pentru reflectarea situației proprii, specifice fiecărei Biserici, în norme de drept particular. În acest context, a fost înființată Comisia Sinodală pentru Redactarea Dreptului Particular, cu scopul de a completa legislația comună cu norme particulare, recuperând tezaurul liturgic, sacramental, teologic și disciplinar prezent în actele Sinoadelor Provinciale, care mărturisesc un fapt extraordinar: existența unei Biserici vii, puternice, ancorată în credința strămoșilor și orientată spre viitorul pe care este conștientă că trebuie să îl construiască.

Pr. Ioan BALEA Vicar Judecătoresc

Sinodul al treilea Provincial, desfășurat în anul 1900, în timpul păstoririi Mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa, tratează printre altele drepturile și integritatea Provinciei mitropolitane române și prescrie norme foarte detaliate privind construirea bisericilor și celebrarea Sfintei Liturghii de 1 BLEIZIFFER A. William, Dreptul către preoți. particular al Bisericii Române Unite Normele Sinoadelor Provinciale trebuiau aprobate de către Sfântul Scaun, înainte de a deveni aplicabile, și vizau doar Biserica Greco-Catolică din Transilvania. La jumătatea secolului trecut, Sfântul Părinte

cu Roma, Greco-Catolică: actualitate și perspective, Ed. Argonaut 2016, p. 23.

2 Cf. https://ro.orthodoxwiki.org accesat la 2.09.2016 3 ICĂ JR. I. Ioan, Dreptul canonic ortodox și izvoarele lui în lumina istoriei – câteva contribuții esențiale, în Revista teologică, 4/2013.

Etica Creștină Ce Îi revine lui Dumnezeu și ce merită Cezarul?

Ce are de-a face Dumnezeu cu cele lumești?

De ce creștinul trebuie să își facă auzit punctul de vedere și în viața politică? De ce Biserica și Statul sunt în tabere opuse? Cine sau ce îl mai motivează pe creștinul român să voteze la alegeri? Este nevoie de un imbold sau de o prezență? Sau se reduce totul la manipulare?

De ce corupția dictează direcția în care merge societatea? Șiragul de întrebări mai mult sau mai puțin retorice ar putea continua… și atunci ce ar aduce nou acest articol?

Propaganda pentru implicarea în viața politică pare răsuflată sau o invitație la a te mânji în mocirlă… și atunci cine să aibă grijă sau interes pentru familie sau Biserică?!

Îndemnul la pasivitate are din ce în ce mai mulți adepți, formați și con-formați de istoria recentă. Vrem mai mult, dar așteptăm să facă alții pentru noi… un mod de viață care se dovedește haotic și care periclitează siguranța și chiar viața proprie.

Nu am scris prea multe; cu siguranță sunt lucruri știute, mai mult sau mai puțin conștientizate sau acceptate.

Am reușit însă să dezvălui o parte din discursul pe care îl susțin cu diferite ocazii și la care țin pentru că este o datorie să știi că ai de dat un răspuns la

întrebarea din titlu, în fiecare Dumnezeu nu se pierde în detalii zi. Mai ales, în ziua când trebuie când este vorba de viața omului, să îți exprim public opinia/ când vrea binele omului. alegerea privind Cezarul!

Pentru binele social, Cum să conciliezi azi ceea Dumnezeu a oferit omului de-a ce vrea Dumnezeu și ceea ce lungul timpului sfaturi concrete. așteaptă Statul? Constantin cel Până și responsabilitatea Mare a realizat o uniune între celui/celor care reprezintă Biserică și Stat, de care de-a societatea în plan uman este cu lungul secolelor am încercat să binecuvântarea de Sus și sub ne dezicem, fie că reprezentam atenta observația a aceluiași Biserica fie că eram din partea Dumnezeu.

Statului. Astăzi cele două sunt Pentru a complica lucrurile, privite ca realități complet paralele, conciliabile ocazional… Isus în Evanghelie ne spune să mai ales în perioada campaniilor căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte le electorale. vom primi pe deasupra (cf. Mt 6, Abordând direct întrebarea 33). Or, atunci ce contează: să ne din titlu, răspund fără nici un preocupăm pentru cele efemere dubiu că Dumnezeu vrea totul, sau nu? Să ne mai intereseze vrea să facă parte din fiecare ceea ce merită Cezarul? dimensiune a vieții omului. De Nu am fost creați să trăim aceea, s-a întrupat. De aceea, a răspuns provocării privind rupți de lume. Fiind constituiți relația dintre El și Cezarul. în societate, fiind uniți în familie, 17

Etica Creștină ne revine datoria izvorâtă din demnitatea de persoană ca să fim responsabili și de ceea ce se întâmplă în lumea profană, în spațiul laic. Iar în ultima vreme, se petrec foarte multe și majoritatea nu au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce ține de Dumnezeu. Nu este nevoie nici să construim state teocrate, nici să ne transformăm în supermănăstiri și cu atât mai puțin să ne organizăm fanatic în cine știe ce regim religios-absolutist. Nu trebuie nici să dărâmăm școlile sau spitalele pentru a construi biserici…

Avem nevoie de repere, avem nevoie de mâini puternice pentru a conduce ordonat societatea spre Dumnezeu, Binele suprem.

Dumnezeu merită respectul și devotamentul nostru, iar noi prin ignoranța sau indiferența noastră Îl lăsăm deoparte. Când vine vorba de apărarea vieții, creștinul trebuie să se opună oricărei măsuri legislative sau sociale care să pericliteze acest drept primordial. Dacă progresul ne-a adus legalizarea păcatului, nu înseamnă că păcatul nu mai este păcat! Și ce trebuie să facă un creștin în țara noastră în mod concret în această situație? Legea avortului nu se poate abroga instant și dacă s-ar face aceasta nu ar estompa numărul de întreruperi voluntare de sarcină… Creștinul trebuie să găsească și să încurajeze alternative, precum un regim socio-economic privilegiat pentru femeile în criză de sarcină. Creștinul ar fi bine să trăiască și să vorbească mai des și deschis despre realitatea și responsabilitatea paternității și maternității în societatea contemporană.

18

Iar când atacurile la adresa valorilor familiei se întețesc, soluția nu este de a adopta metoda struțului.

Alegerea reprezentanților la nivel de conducere locală sau parlament ori președinție trebuie să fie condiționată fundamental de atitudinea față de valorile familiei și implicit ale vieții. Cezarul merită respect și ascultare în măsura în care se supune Legii lui Dumnezeu.

Pe cine să alegi între două rele? Cum Îi putem da lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine în acest caz? Iar Cezarul ni se pare a fi doar cel care profită și este marcat de nesinceritate? Sunt două probleme în acest caz: prima – ne dezarmează de orice entuziasm – lumea politică este coruptă și nu mai ai de unde să alegi și a doua – părerea că Dumnezeu a abandonat lupta, că nu mai veghează la binele sociopolitic al omului sau al societății.

Haosul instituit prin legi Un compromis provizoriu sau imorale, chiar dacă induce ideea răul cel mai mic este acceptabil… că se poate și fără Dumnezeu, În situația dată, lui Dumnezeu de fapt, determină distrugerea Îi revine ceea ce I se cuvine, omului, treptat și sigur. Și în pentru că El nu abandonează acest caz, creștinului îi revine lupta și grija pentru om. Biserica responsabilitatea de a spune menționează acest amănunt lucrurilor pe nume, de a lua în mai toate documentele atitudine, mai întâi în propria Magisteriului care privesc viața familie, printre prieteni și socială și politică. apoi în sfere mai largi. Nu trebuie să fim mulți pentru Și, în final, un subiect sensibil a face diferența, ci trebuie legat de tema acestui articol să fim determinați, hotărâți. merită atenția noastră. Este Schimbarea în rău a societății corect ca preotul să vorbească a fost generată de două surse: despre aceste lucruri în biserică? instrumentele dușmanului de Preotul este cel care ne oferă moarte al omului și indiferența/ reperele necesare pentru viața pasivitatea creștinilor. Prima noastră de zi cu zi. Misiunea sursă nu a avut componente lui nu este de a face politică sau numeroase, însă a fost și este propagandă pentru un partid perseverentă! sau altul! Dar preotul este dator să atragă atenția asupra Soluția să fie că nu se poate pericolelor și deraierilor care fără creștinul implicat în se ivesc în viața socio-politică. politică?! Și atunci când îi mai Iar această luare de poziție nu rămâne timp pentru a-I da îl transformă în politician sau ce I se cuvine lui Dumnezeu? în lider social peste noapte! Ar Poate suntem de părere că cele fi bine să renunțăm la aceste două domenii nu ar trebui să idei preconcepute, izvorâte se amestece din principiu. Însă din lipsa noastră de implicare aceasta este o prejudecată, de sau preocupare. Poate ne-am care cei care vor să facă ceva săturat să ni se tot spună… vrem pentru oameni și implicit pentru fapte, vrem exemplul lui!

Dumnezeu se dezic din start.

Oare au dreptate?

Pr. Emil-Marian EMBER

Crâmpeie Istorice Anul 1946, Consolidarea comunismului în România și reacțiile împotriva Vaticanului După terminarea celui de al doilea război mondial, a început sovietizarea Europei Răsăritene după modelul Uniunii Sovietice. Stalin, ieșit învingător, a făcut trecerea de la ,,socialismul într-o singură țară” la ,,socialismul într-o singură regiune”, dezvoltând și revoluționând ideologic și politic întreaga zonă a Europei de est. România se afla în imediata apropiere a Uniunii Sovietice, întrând și ea în calculele geostrategice și politice a Kremlinului de impunere a securității.

România a intrat în vara anului 1945 într-un impas politic extern, deoarece guvernele țărilor aliate refuzau tratativele cu România, din cauza guvernului Petru Groza, socotit nedemocratic.

Impasul politic extern a durat patru luni, ieșirea din situație fiind conferința de la Moscova a miniștrilor de externe ale celor trei țări: S.U.A. Marea Britanie și Uniunea Sovietică. De fapt, acordul de la Moscova a constituit pasul final al sovieticilor în recunoașterea guvernului comunist de la București de către puterile occidentale și implicit a dominației sovietice în România.

Climatul religios la începutul anului 1946, s-a caracterizat printr-o campanie de denigrare dusă pe toate fronturile de către comuniști, împotriva Vaticanului și a întregii Biserici Catolice. Scopul direct era eliminarea influenței Vaticanului în rândul românilor și aducerea greco-catolicilor în sânul ortodoxiei. În anul 1946 factorii decizionali de la Kremlin au formulat în cadrul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse programul de luptă împotriva Vaticanului, care cuprindea lichidarea Bisericii Greco - Catolice din Uniunea Sovietică, precum și din țările satelit ale Moscovei. Strategia adoptată de către guvernul Groza după instalare în martie 1945, în privința subordonării și controlului activității Bisericii Catolice, a căutat să fructifice experiența sovietică. În acest sens un plan de acțiune prevedea compromiterea nunților apostolici din aceste țări. Securitatea din Republica Populară Română era convinsă de faptul că trimişii Vaticanului în România recurg la acţiuni de subminare a păcii, iar organizaţiile sale execută misiuni primite de la organele

Nunțiul apostolic Andrea Cassulo americane de spionaj. Securitatea le reproşa episcopilor şi clerului reacţionar catolic faptul că, la chemarea Vaticanului, s-au opus deschis împotriva confiscării pământurilor de la moşieri, împotriva naţionalizării băncilor sau altor măsuri luate de guvern, încă de la începutul instaurării în ţară a regimului de democraţie populară. A fost acuzat în acest sens episcopul greco-catolic de Blaj, Ioan Suciu, dar şi alţi episcopi, care din amvon sau în mesajele lor pastorale ameninţau clerul şi credincioşii cu excomunicarea din Biserică, dacă aceştia se vor înscrie în sindicate sau alte organizaţii de masă din Republica Populară Română. Însă, Securitatea acuza că în spatele tuturor manevrelor se află Vaticanul, care încearcă să îndepărteze masele de la o participare activă la transformarea democratică a ţării. În România, nunțiul apostolic Andrea Cassulo, prezent în fruntea corpului diplomatic încă din anul 1936, avea relații excelente cu mediile religioase și politice ale țării. A urmărit îndeaproape evoluția politică românească și implicarea sovieticilor în toate domeniile de activitate. În discuțiile avute cu înalți funcționari 19

Crâmpeie Istorice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, era preocupat de eventuale consecințe ale prezenței sovietice în relațiile interconfesionale, precum și de evoluția relațiilor dintre Bisericile ortodoxe română și rusă. După ocuparea Transilvaniei de către Armata Roșie, unele clădiri aparținând comunităților romano-catolice din vestul țării, au fost ocupate în mod abuziv. Nunțiul a intervenit pentru soluționarea litigiilor de natură patrimonială și pentru cazul exproprierilor averilor Bisericii, astfel încât intervențiile sale au atras atenția comuniștilor. Un alt demers al nunțiului a fost legat de promulgarea Decretului nr. 864 din anul 1944 privind epurarea. Guvernul Groza a sancționat prin noul decret preoții care exprimau opinii sau atitudini ostile noului regim. Unii dintre preoți au fost închiși în ”lagăre speciale”. Sesizând miza reală a noii abordării juridice propusă de guvern, nunțiul și-a exprimat speranța că măsurile luate nu încalcă unele dispoziții ale Concordatului, potrivit cărora, numirea sau încetarea activității preoților precum și demiterea din funcțiile ocupate este de competența exclusivă a episcopilor.

Anul 1946 a înregistrat pentru cultele din România o agresiune crescândă, venită din partea regimului politicului supravegheat de emisarii Moscovei. Noua lege a cultelor pe care guvernul dorea să o aducă în dezbatere a produs reacții la nivelul întregii Biserici Catolice.

Ierarhia greco-catolică s-a întrunit la Blaj într-o conferință, în care au formulat unele observații, care au fost trimise Ministerului Cultelor prin episcopul auxiliar Vasile Aftenie. Anteproiectul pentru legea cultelor a fost examinat și de nunțiul Andrea Cassulo, care a semnalat în cursul lunii august 1946, unele dispoziții dăunătoare Bisericii Catolice, în articolul 36 care reglementa activitatea ordinelor și congregațiilor religioase pe teritoriul României. Un alt articol (58), care reglementa soarta proprietăților ecleziastice în cazul trecerii de la un cult la altul, a fost semnalat ca fiind nefavorabil. În acest caz, era preluat modelul aplicat de Moscova pentru Biserica Ucraineană din Galiția, care în urma unui astfel de decret a trecut lăcașele de cult greco-catolice în seama majorității ortodoxe, încă înainte de desființarea comunităților unite cu Roma. Executivul de la București a înmulțit în vara anului 1946 apelurile la încadrarea bisericilor în noul regim, insistențele datorându-se apropierii momentului 20

alegerilor parlamentare. Preoții erau pilonii principali ai comunităților, iar instrumentarea lor de către guvern urmărea asigurarea reușitei în favoarea comuniștilor și descurajarea atitudinilor opoziționiste. Consolidarea regimului comunist în urma succesului electoral din luna noiembrie, obținut prin fraudă, a avut consecințe nefaste pentru relația dintre stat și Biserică, precum și în raporturile cu Sfântul Scaun.

Demersurile repetate către Ministerul Afacerilor Externe, luările de cuvânt sau solicitarea de informații din partea nunțiului Andrea Cassulo, au condus spre o altă abordare venită din partea comuniștilor. Într-un referat întocmit de către preotul Ioan Vâscă, secretar general al Ministerului Cultelor, poziția nunțiului a fost catalogată ,învinuire gratuită, acuză și incriminare neîntemeiată. De asemenea preotul Vâscă mai susținea în raport că este specific diplomaților pontificali să întrebuințeze astfel de metode de acuzare, intimidare și amenințare, pentru a-și impune punctul de vedere. În anul 1946, nunțiul a fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului și declarat persona non grata. A fost nevoit să părăsească țara în anul 1947, nu înainte de a ajunge aici episcopul Gerald Patrick O`Hara,

Monseniorul Gerald Patrick O`Hara

Crâmpeie Istorice însărcinat cu afaceri din partea Vaticanului.

Nunțiatura Apostolică de la București a fost condusă începând cu data de 19 februarie 1947, de către episcopul Gerald Patrick O`Hara, american de origine. Alegerea unui prelat american avea desigur logica simplă a evitării din partea guvernului sau sovieticilor a unui (posibil) asasinat. O’ Hara ajungea în România într-o perioadă în care Biserica Catolică de ambele rituri era atacată virulent, în presă sau în luările de cuvânt ale comuniștilor. Guvernul căuta să fixeze limite restrânse cultelor, prin elaborarea unui proiect de lege privind pensionarea clericilor.

Reticența Bisericii Catolice a amânat promovarea acestui proiect. Monseniorul Patrick O`Hara a adresat o notă verbală Ministerului de Externe, în care preciza că articolele din proiectul de lege privind pensionarea clerului erau în contradicție cu Concordatul și tradiția Bisericii Catolice. În răspunsul primit, Cultele informează nunțiatura că demersul este doar administrativ, nu are implicații negative și nu constituie o violare a Concordatului. Realitățile erau însă altele, mai ales în ce privește Biserica Greco-Catolică.

Deși mediul în care monseniorul își desfășura activitatea era unul ostil, a utilizat la maxim puțina libertate și toleranță politică manifestată de guvern. Fără a se angaja într-o dispută cu consecințe nefaste pentru Biserica Catolică, O`Hara a căutat să ducă mai departe misiunea sa și să folosească intens prerogativele de trimis al Vaticanului. Într-o notă verbală adresată Ministerului de Externe, monseniorul a mijlocit efectiv pentru eliberarea celor 22 de preoți, de ambele rituri, arestați de securitate pentru activități politice ostile regimului. Unii preoți au fost arestați abuziv, alții au fost închiși fără proces iar alții au fost supuși torturilor. Un astfel de memoriu a adresat guvernului și episcopul de la Blaj, Ioan Suciu, care a solicitat o audiență la Petru Groza, în care a propus trierea preoților după vârstă, astfel încât cei bătrâni să fie transferați din închisoare într-o mănăstire. Petru Groza nu a comentat propunerea însă a criticat atitudinea Bisericii Greco-Catolice, acuzând o anumită ostilitate față de regimul democratic și lansând ideea posibilității denunțării Concordatului în cazul în care nu își revizuiește atitudinea față de guvern.

Monseniorul O’ Hara primise din partea Sfântului Părinte puterea de a consacra și numi

episcopi noi, în cazul în care ar fi fost arestaţi unii dintre ei, pentru a acoperi astfel posturile vacante. Securitatea din România era convinsă că era spion american, venit în țară cu scopul de a crea eparhii ilegale, că avea misiunea de a sădi în suflete dușmănia față de regimul din România.

Ba mai mult, era prezent pentru a pune la cale o organizație contrarevoluționară de spionaj, creată de Vatican care urma să se folosească de preoții greco-catolici.

Deteriorarea relațiilor politice dintre URSS și foștii aliați occidentali a condus treptat la înlocuirea colaborării cu confruntarea. În spațiul controlat de sovietici fidelitatea față de URSS devine rațiune fundamentală pentru toți liderii țărilor satelit. Rapoartele întocmite de serviciile secrete românești scoteau în evidență ,,răceala relațiilor cu Sfântul Scaun”, întrucât era aservit americanilor, care utilizează Vaticanul și Biserica Catolică drept instrument de propagandă antisovietică. Acest context explică agravarea ostilităților guvernului Groza față de Biserica Catolică și reprezentantul ei în România. În urma dublului eveniment politic de la sfârșitul anului 1947, abdicarea forțată a Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române, comunismul era consolidat în România.

Nu va trece mult timp până când se vor rupe relațiile diplomatice cu Vaticanul. Prin Decretul 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România, iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie”. Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare. Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din anul 1700. Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat. În ziua de 5 iulie 1950 monseniorul O’ Hara este expulzat din țară pentru consacrările ilegale săvârșite fără acordul guvernului.

Preot Dr. Vasile IUSCO 21

Religiile Lumii Rugăciunea credinciosului musulman Religia Islamică, fondată de Profetul Mahomed în secolul VII în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, este religia monoteistă care, alături de Creștinism și Iudaism, a cunoscut încă de la începuturile ei cea mai rapidă expansiune dintre toate religiile lumii. Fundamentul acestei religii se structurează pe două mărturii care trebuie recitate și crezute de fiecare credincios: ,,Nu există dumnezeu în afară de Allah; iar Mahomed este trimisul Lui”.

rugăciunii islamice sunt: în zori, la amiază, spre sfârșitul amiezii, la apusul soarelui și după apusul soarelui. Bolnavii sunt scutiți de la îndeplinirea acestei practici. În unul din articolele trecute, Să amintim câteva aspecte ale într-o prezentare generală a rugăciunii islamice: cum se face religiei Islamului, am amintit pregătirea pentru rugăciune, cei cinci stâlpi sau pilaștri ai cum se desfășoară ea și mai ales acestei religii, care nu doar că ce înseamnă rugăciunea pentru stau la baza credinței islamice ci musulmani. trebuie mai cu seamă practicați, Pregătirea pentru unii chiar zilnic. Dacă pelerinajul rugăciune la Mecca se face o singură dată Înainte de începerea în viață (fiecare musulman este rugăciunii, musulmanul obligat a-l face), rugăciunea este obligatorie de cinci ori trebuie să îndeplinească un pe zi. Rugăciunea este mereu ritual simbolic de purificare. precedată de profesiunea de Astfel cel care urmează să se credință făcută de către muezin roage trebuie mai întâi să-și (cel care cheamă la rugăciune) spele mâinile până la cot, fața, din vârful minaretului (turnul urechile și picioarele până la înalt care se poate vedea lângă glezne, iar în caz de impuritate fiecare moschee, construit majoră este nevoie de o pentru a chema lumea la îmbăiere totală. Spațiul în care rugăciune). Vârsta de la care se desfășoară rugăciunea este este obligatorie rugăciunea sacralizat și de aceea trebuie să variază. În unele zone ale fie strict delimitat, motiv pentru Islamului, ea este de șapte care atunci când rugăciunea nu ani, în altele de la nouă ani sau se face în moschee se folosește chiar după adolescență. În linii covorașul de rugăciune (sajjada). mari, cele cinci momente ale De menționat este faptul că musulmanul se poate ruga 22

oriunde, acasă sau indiferent unde se află. Când rugăciunea se face la moschee, ea este condusă de imam – liderul religios al moscheii.

Cum se desfășoară rugăciunea musulmanului

Formula introductivă a rugăciunii o reprezintă însăși chemarea la rugăciune din partea muezinului, adresată tuturor musulmanilor de cinci ori pe zi. Din vârful minaretului, acesta adresează musulmanilor următoarele cuvinte: ,,Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu!

Mare este Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că Mahomed e profetul lui Dumnezeu!

Mărturisesc că Mahomed e profetul lui Dumnezeu! Veniți la rugăciune!

Veniți la rugăciune! Veniți la izbândă! Veniți la izbândă!

Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Nu sunt alți dumnezei decât Dumnezeu!”.

Rugăciunea corectă începe

Agora stând în picioare, după care urmează o serie de plecăciuni de la mijlocul trupului, continuându-se cu mai multe prosternări până când se atinge pământul cu fruntea. Fiecare etapă a rugăciunii este însoțită de un citat din Coran rostit în tăcere de către cel care se roagă. Rugăciunea începe cu invocarea formulei: Dumnezeu este mare (Allah akbar). Apoi se recită formula din Coran „Ție ne închinăm, ție îți cerem ajutorul (Sura 1.7). De remarcat însă faptul că fiecare musulman trebuie să-și facă rugăciunea cu fața către Mecca, cel mai important și sfânt loc de pe pământ pentru toți musulmanii.

Până în anul 622 direcția pentru rugăciunii era înspre Ierusalim, însă din momentul în care hegira (fuga de la Mecca la Medina) a luat sfârșit, Profetul Mahomed a dat dispoziție ca rugăciunea să fie făcută înspre Mecca.

Iudaism, rugăciunea are aici un rol fundamental în a-l apropia pe om de Dumnezeu, creatorul său. Însă ce este deosebit în Islam este faptul că rugăciunea este anunțată public, cum s-a amintit și mai sus. Musulmanul trebuie să îndeplinească cu regularitate ritualul zilnic de rugăciune indiferent de locul unde se află. Rugăciunea de vineri este obligatorie doar pentru bărbați.

Ea a fost introdusă pentru prima dată de către Mahomed când încă se găsea la Medina.

Profetul a ales această zi de rugăciune ca fiind obligatorie pentru bărbați dintr-un motiv foarte practic. Vinerea era pentru ei ziua de negustorie în Medina, iar Mahomed a văzut o bună oportunitate de a profita de această adunare și a introdus astfel rugăciunea de vineri ca fiind obligatorie. Rugăciunea de vineri este echivalentul rugăciunii de la amiază pentru Importanța rugăciunii în fiecare musulman. religia Islamică Cât privește necesitatea rugăciunii pentru musulmani, La fel ca în celelalte două religii monoteiste, Creștinism și într-una din sure, Profetul

Mahomed îi îndemna pe locuitorii orașului Meccca zicând: „Primul lucru despre care va fi întrebat omul în Ziua Judecății va fi Rugăciunea. Dacă omul a îndeplinit-o și i se va accepta va fi dintre cei care au izbândit iar dacă nu, va fi dintre cei pierduți”. El însuși a fost un om al rugăciunii, acesta fiind și motivul pentru care se retrage departe de Khadija, prima lui soție, într-o peșteră unde este vizitat de Arhanghelul Gabriel.

La fel ca în toate religiile, nici în Islam nu toți adepții sunt practicanți ai rugăciunii, de aceea aceasta este mijlocul prin care se deosebesc credincioșii de necredincioși. Se spune că ultimele cuvinte ale Profetului au fost ,,Allah! Allah! Allah!

Rugăciunea!” cerându-le astfel urmașilor săi să împlinească această obligativitate a rugăciunii zilnice. Rugăciunea devine astfel prima și ultima cerință a religiei Islamice fiind „primul lucru despre care va fi întrebat omul în Ziua Judecății”.

Drd. Marian SUSA

De ce eu?

Prezența moralității în viața politică a unei societăți revine în mod ciclic în dezbaterea publică din țara noastră îndeosebi într-un an electoral ca cel pe care-l traversăm. De la vlădică la opincă, din studiourile de televiziune sau de webtv, din sediile diferitelor ONG-uri sau aule universitare și până la băncuța din fața porții, se ridică în mod legitim

întrebarea: cum putem face ca spațiul public să fie mai curat din punct de vedere moral?

În opinia majorității, progresul unei societăți trebuie pus în mișcare și înfăptuit de o elită, în speță de cea politică.

23

Agora Poate însă deveni acesta mai morală sau e din capul locului o luptă cu morile de vânt? În încercarea de a creiona un răspuns la această întrebare, să vedem mai întâi care este disponibilitatea fiecăruia de a se implica în mod concret, fie și pentru o scurtă perioadă de timp în realizarea binelui comun și nu doar al celui propriu sau al familiei. Lăsăm de obicei în grija celorlalți făurirea binelui comun, atât la nivel național cât și local. O asemenea atitudine învecinată cu nepăsarea are efecte nocive: ocuparea unei funcții publice având drept unic scop propășirea economică imediată și ușoară. Din păcate sunt puțini cei care aspiră la o demnitate publică fără a-și dori funcții, privilegii etc. Pentru marea majoritate a românilor, e de neconceput o funcție publică sau politică dezinteresată („De undeva, cândva, tot îi intră ceva în traistă”).

O asemenea viziune distorsionată asupra politicii este prezentă din păcate și în rândul credincioșilor care sunt mai dispuși a da bănuțul văduvei pentru înfăptuirea unor opere de caritate, decât a contribui în mod concret și efectiv la îmbunătățirea pe cale administrativă și publică a vieții unei comunități locale. Se pare că a apus vremea când oameni de stat, administratori pricepuți la nivel național și local, se alegeau tocmai din rândul celor convinși că o societate fără repere morale solide e sortită decadenței. A apus oare mitul părinților fondatori ai Uniunii Europene? O simplă incursiune în biografia unui Konrad Adenauer, a unui Robert Schuman sau a unui Alcide 24

de Gasperi ne dovedește cum persoane puternic marcate de tragediile istorice ale propriei națiuni, dar adânc înrădăcinate în valorile umane universal valabile sunt capabile la a construi lumea de mâine mai bună ca cea de ieri.

Asistăm mai degrabă în zilele noastre la o drastică diminuare a încrederii în omul politic ca atare. De altfel, neîncrederea în activitatea politică ca mijloc de participare a tuturor cetățenilor la viața publică a crescut în mod alarmant în întreg spațiul euroatlantic în ultimii 10-15 ani. O stafie bântuie bătrâna Europă: naționalismul pudrat cu o puternică doză de populism.

Astăzi în schimb contează tot mai mult realizarea personală, iar nu cea a binelui comun. În mare parte este vina politicii care nu oferă nimic încurajator, ba dimpotrivă. Presimțind parcă această criză identitară și de valori, părinții participanți la Conciliul Vatican al II-lea au invitat credincioșii prin documentul Gaudium et spes să-și însușească „bucuriile și speranțele” unei omeniri aflată azi mai mut ca oricând în căutarea rostului ei. Bucuriile și speranțele pe care mulți, prea mulți creștini le caută au de-a face cu locul de muncă și cu liniștea familiei, cu cercul de prieteni, neîndrăznind a lărgi acest orizont. Dincolo de aceste realități este tărâmul nimănui și deci teritoriul unde se împlinește zicala homo homini lupus. Cu alte cuvinte, pentru a avea mâinile curate, trebuie să stăm departe de orice acțiune, de orice implicare în sfera lui res pubblica și deci să ne ferim de administrarea chibzuita a acestuia prin politica.

În scrierea sa numită, Rusia și Biserica Universală, filozoful rus, Vladimir Soloviev, reproduce chiar la începutul primului capitol al scrierii sale o legendă rusă care-i are ca personaje principale pe Sfântul Nicolae și Sfântul Casian pe care o reproducem în încheierea acestui articol. „Într-o legendă populară rusă se spune că Sfântul Nicolae și Sfântul Casian , trimiși de Rai ca să viziteze Pământul, zăriră într-o zi pe drum un biet țăran a cărui căruță, încărcată cu fân era toată încovoiată; omul încerca zadarnic să o urnească din loc.

- Hai să dăm o mână de ajutor acestui om de treabă, spuse Sfântul Nicolae.

- Eu m-aș feri, răspunse Sfântul Casian; mi-e teamă să nu-mi murdăresc hlamida.

- Atunci așteaptă-mă sau continuă-ți drumul fără mine, spuse Sfântul Nicolae - și, afundându-se fără teamă în noroi, îl ajută din răsputeri pe țăran să-și scoată căruța de pe făgaș.

Odată treaba terminată, când Sfântul Nicolae își ajunse din urmă tovarășul, era plin de tină, iar hlamida murdară și zdrențuită semăna cu haina unui sărac. Mare fu surpriza Sfântului Petru când îi văzu sosind astfel la poarta Raiului.

- Ei, cine ți-a făcut una ca asta? îl întrebă el.

Sfântul Nicolae povesti întâmplarea.

- Dar tu, îl întrebă Sfântul Petru pe Sfântul Casian, n-ai fost și tu de față?

- Ba da, însă n-am obiceiul să mă amestec unde nu-mi fierbe oala, și-nainte de asta m-am gândit să nu-mi murdăresc albul

Prezentarea Parohiilor imaculat al hlamidei mele.

- Ei bine, spuse Sfântul Petru, tu Sfinte Nicolae, pentru că nu ți-a fost teamă că te murdărești venind în ajutorul aproapelui tău, ai să fii sărbătorit de acum

încolo de două ori pe an și ai să fii o hlamidă imaculată: n-o să fii considerat de către toți țăranii sărbătorit decât în anii bisecți – din Rusia – alături de mine – o dată la patru ani”. drept mai mare între sfinți. Iar tu, Sfinte Casian, mulțumeșteDiac. Octavian FRINC te numai cu plăcerea de a avea

Parohia ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Cicârlău

Prima menționare scrisă a Cicârlăului apare într-o scrisoare adresată regelui Ungariei, din anul 1407, în care Cicârlăul apare sub numele O Sikarlo (Cicârlaul Vechi)1. În această scrisoare este menționat faptul că satul a fost jefuit și incendiat, astfel că sătenii au fost obligați să-și reconstruiască satul puțin mai jos față de locația inițială. În anul 1911, în locul vechii biserici cu hramul ”Sfânta Cuvioasă Paraschiva” a fost ridicată o biserică din piatră, construită de constructori italieni. În timpul primului război mondial biserica a avut mult de suferit. În anul 1918 soldații maghiari au dus din Cicârlau 5 clopote, două mari, fiecare cântărind aproximativ 1600 kg și trei mici. În anul 1919 turnul bisericii a fost deteriorat de armata maghiară care se afla în Ilba. Au început reparațiile și renovarea, s-a zugrăvit și pictat interiorul și s-au cumpărat alte clopote, în locul celor luate. În data de 8 septembrie 1936 se termină repararea bisericii, iar în data de 11 octombrie 1936 a fost sfințită de către Prea Sfinția Sa Alexandru Rusu, episcopul greco-catolic de Maramureș, paroh la acea vreme fiind pr. Lazăr Gherghel.

Din Șematismul Veneratului

Cler al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș pe anul 1936, aflăm că la acea dată în Cicârlău erau 1569 credincioși grecocatolici, 6 credincioși romanocatolici, 3 credincioși ortodocși, 4 calvini și 38 de evrei2 . În anul 1948 atât biserica cât și proprietățile parohiei grecocatolice Cicârlău au fost luate abuziv de Regimul Comunist și date în folosința Bisericii Ortodoxe Române.

Perioada de clandestinitate, pentru credincioșii grecocatolici din Cicârlău, a fost o perioadă de așteptare și rugăciune. Începând cu anul 1978, în casa părintelui Ilie Bondre, au început să se țină exerciții spirituale, exerciții la care au participat mai mulți preoți greco-catolici: pr.

Augustin Silvestru Prundus, pr.

Sabin Dăncuș, pr. Iustin Sabău,

pr. Ioan Lazar, pr. Nicolae Tira, pr. Pintea Astilean, pr. Eugen Popa, pr. Tertulian Langa, pr.

Ioan Botiza Sabau-franciscan, pr. Bernard Ștef, pr. Pius Chiș si pr. Chișu din Mădăraș. După anul 1990 exercițiile spirituale au continuat să fie ținute de către pr. Paden și pr. Olivo Bossa, preoți iezuiți.

Credința în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică, a fost menținută vie în perioada comunistă în sufletele credincioșilor prin activitatea celor cinci călugărițe din Cicârlău: sora Zelia, sora Octavia, sora Antonina, sora Rozalina și sora Vincenția, precum și a părintelui Andreica Ioan Gheorghe. În anul 1993, părintele Ilie Bondre redeschide parohia, celebrând Sfintele Taine și Liturghii în locuința dânsului 25

Prezentare Carte până în anul 1995 când a fost numit paroh pr.

Călin Mogea, iar oficiile religioase au început să se celebreze în casa părintelui Gheorghe Lazăr.

Dat fiind faptul că preotul și curatorii parohiei ortodoxe din Cicârlău nu au fost de acord cu propunerea credincioșilor greco-catolici de a folosi biserica alternativ, Primăria comunei Cicârlău a donat în anul 1999 un teren parohiei în vederea construirii unui nou lăcaș de cult.

Prin implicarea activă a domnului Gheorghe Zoicaș, construcția bisericii a început în anul 2005, iar din noaptea de Înviere a anului 2008 în biserică au început să se celebreze oficiile religioase. În anul 2012, administrator parohial este

numit pr. Anton Dobrican, care pe lângă zidirea sufletelor credincioșilor s-a ocupat de finalizarea lucrărilor la biserică și de construirea unei case parohiale. În data de 28 iunie 2016, într-o atmosferă de mare sărbătoare, are loc sfințirea noului lăcaș de cult de către Preasfinția Sa Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureș.

Pr. Daniel POP 1 C. SUCIU, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I-II, București, p. 966.

2 Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1936, Baia Mare, 1936, pp. 71-72.

Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul

Continuăm și în acest număr al revistei noastre să propunem cititorilor interesați de o viață spirituală cât mai profundă cartea Gastrimargia sau nebunia pântecelui scrisă de ieromonahul Gabriel Bunge. Gastrimargia sau nebunia/ lăcomia pântecelui, primul din catalogul celor opt gânduri care sintetizează rădăcinile tuturor păcatelor, nu se referă în mod evident la actul natural al mâncatului, ci la devierile acestuia. În primul capitol (pp. 11-22) autorul se întreabă dacă această deviere patologică, care poate fi asemănată fenomenului numit astăzi overeating, este un viciu modern. „Posibil, dar ciudat”, răspunde autorul, pentru că pe tărâmul viciilor, de la Adam încoace oamenii nu au inventat nimic, ceea ce s-a schimbat cu trecerea timpului este modul de a trăi aceste vicii (cfr. p.

12). În acest prim capitol se face o introducere despre experiența Părinților pustiei, foarte buni cunoscători ai patimilor sau viciilor, luptânduse în mod exemplar împotriva acestora, putând fi considerați probabil ca fiind primii psihologi, psihanaliști și terapeuți (p. 13).

Capitolul succesiv (pp. 23-54) ne descriere formele de manifestare ale acestei patimi precum 26

Prezentare Carte și obstacolele cu care se poate întâlni ascetul în lupta contra acesteia. Aici se vorbește despre monotonia hranei (p. 26), lupta împotriva gândului care în rândul vieții monastice din pustiu „plânge peste mâncărurile umile și peste pâinea uscată” (p. 27). Așadar este vorba de nemulțumirea generată de o poftă nesățioasă, care nu este altceva decât un strigăt al ispititorului ce vrea să ne ducă în rătăcire (p. 27). Acestui gând îi poate urma dorința de diversificare (p. 28) și îmbogățirea hranei. Amintirile (p. 29) fac mai seducătoare recăderea în vechile obișnuințe, iar gândul că este prea greu (p. 31), că este dăunător și pe deasupra inutil (p. 32), sau închipuirea că vom suferi de boli (p. 34; p. 35) poate îngreuna asceza monahului sau a persoanei care își propune să biruiască această patimă. Concluzia rațională a acestor îngrijorări pentru sănătatea noastră este îndulcirea regulii propuse (p. 37), care poate găsi ca pretext și sărbătorile bisericești ( Excepțiile confirmă regula, p. 40). Absența regulii (p. 43) și grija pentru viitor (p. 44) sunt alte obstacole în calea ascetului. O consecință nemijlocită a spaimei în fața unui viitor nesigur duce la zgârcenie (p.

47), la acumularea de bunuri materiale. Ispitele pot veni și cu fundamente scripturistice (p. 49), de aceea trebuie să fim pregătiți și pentru aceasta.

Toate aceste sugestii au ca scop să-l convingă pe ascet să renunțe la înfrânare sau să aleagă forme de extravaganță în asceză (Exagerări p. 50). Iar dacă omul nu cedează încă, atunci demonului slavei deșarte, care voise să-l conducă spre cele mai iraționale exagerări în cele ale ascezei, îi șoptește celui statornic: Ai ajuns la țintă (p. 54), nu mai e nevoie să ții post!

pentru că omul-imagine a lui Dumnezeu, este persoană prin deschiderea față de un TU, Tu-ul lui Dumnezeu, și tu-ul omului de lângă noi. Atât mândria cât și nebunia pântecelui ne repliază în sinele propriu. Așadar gastrimargia sau lăcomia pântecelui este o deviere a dorinței, care perturbă relația cu Dumnezeu, cu aproapele și cu sinele propriu. Următoarele capitole Arta postitului (pp.

85 urm.) și Acestea vor fi hrana voastră(pp. 113 și urm.) ne indică atât remediul, care este postul, cât și sensul profund al acestei forme de vindecare a patimii lăcomiei pântecelui. Postul ne ajută să ne întărim voința, ne ajută să ne deschidem spre celălalt și să avem stăpânire de sine. Postitul care nu se face înaintea Domnului, nu va putea vindeca răul fundamental care l-a alungat pe om de la fața lui Dumnezeu. De aceea postitul înseamnă întoarcere la Dumnezeu. Postitul ne face să simțim pe pielea proprie dreptatea socială, prin renunțarea proprie și foarte personală la o parte a bunăstării mele. Finalitatea postului, ne învață autorul la lumina scrierilor acestor mari asceți, este echilibrul, excesul în postire poate duce chiar și la slavă deșartă și mândrie. Idealul ascezei este stabilirea unei reguli raționale în postire, în care accentul să cadă atât pe rațiune cât și pe regulă.

Dacă până acum autorul a vorbit despre devierile ce țin de mâncat, adică despre blestemul mâncatului, epilogul acestei frumoase cărți este intitulat Binecuvântarea mâncatului (pp. 129 și urm.). Așadar mâncatul, chiar dacă în sine e un act indiferent, la oameni el este capabil însă atât de sublimare, purificare, cât și de alienare, înstrăinare. Îi poate lega pe oameni într-o iubire reconciliatoare și să le deschidă astfel calea spre Capitolul al III-lea al acestei cărți, care se Dumnezeu sau, din contră, îi poate separa unii pe intitulează Blestemul mâncatului (pp. 53 și urm.), alții printr-o însingurare egoistă și prin aceasta ne explică în cel fel această patimă se poate și de Dumnezeu. Dacă nenorocirea a început cu înțelege la lumina istorisirii căderii omului din mâncatul neîngăduit în rai, sub imaginea Cinei cartea Genezei (pp. 56 și urm.). Chiar dacă păcatul celei de Taină, Hristos ne prezintă ultima împăcare protopărinților nu a constat în mâncat, prin acesta dintre Dumnezeu și om, anticipată haric printr-o a ieșit la iveală un alt păcat, cel al neascultării. Cină, un mâncat. Blestemul mâncatului astfel Mâncatul, chiar dacă nu este un păcat în sine, se transformă într-o binecuvântare. Încheiem devine așadar declanșatorul material de care are așadar această scurtă prezentare, sperând că nevoie o patimă să fie activă. Mâncarea este prima prin aceasta am trezit nu doar curiozitatea realitate fundamentală a existenței, de aceea cititorului ci și dorința de a cunoaște cât mai și gastrimargia este și prima patimă. În ultimă multe despre viața spirituală, pentru a putea instanță, autorul ne învață că prin îmbuibarea spori în cunoașterea vie a lui Dumnezeu. dezordonată omul se depărtează de Dumnezeu și de aproapele său. Lăcomia pântecelui este o criză Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC a existenței personale în realitatea ei originară, 27

Viaţa Consacrată Sfântul Maximilian Maria Kolbe (1894-1941) Sfântul Maximilian Maria Kolbe s-a născut la Zdunska-Wola (Lodz) în Polonia centrală, pe data de 8 ianuarie 1894, fiind botezat în aceeași zi cu numele de Raimond. La puțin timp după naștere, familia se mută la Pabianice unde începe școala primară. Aici simte primele semne ale vocației sale călugărești și preoțești.

Drept urmare, intră în Seminarul Fraților Minori Conventuali din Liov pentru a-și continua școala gimnazială și liceul. În acești ani conștientizează tot mai mult faptul că pentru a răspunde cum se cuvine vocației dumnezeiești trebuie să se consacre pe deplin lui Dumnezeu intrând în Ordinul franciscan. Pe data de 4 septembrie 1910 începe noviciatul luând numele de Maximilian, iar în 5 septembrie 1911 intră în Ordinul franciscan.

Pentru a-și continua formarea călugărească și preoțească, este trimis la Roma unde locuiește între anii 19121919 în colegiul internațional al Ordinului franciscan. Aici își însușește acele virtuți care încă de pe atunci îl înfățișau drept un fiu demn al Sfântului Francisc și-l pregăteau să devină un adevărat preot al lui Hristos. Pe data de 1 noiembrie 1914 intră pe viață în Ordinul franciscan, luând numele de Maximilian Maria. În anul 1915 28

își desăvârșește studiile de filosofie, iar în 1919 pe cele de teologie. Este hirotonit preot pe data de 28 aprilie 1918 având drept motto al slujirii sale: „Reînnoirea fiecărui lucru în Hristos prin Maria Neprihănită”. Înființase de altfel deja în 1917

„Oastea Mariei Neprihănite”, o mișcare mariană care include laici, preoți și călugări. Acest mottou va constitui nucleul vieții spirituale și de apostolat a părintelui Maximilian până la jertfa supremă a vieții sale.

După încheierea studiilor la

Viaţa Consacrată Roma, se întoarce în Polonia, unde în pofida greutăților cauzate de o boală gravă care-l constrânge să petreacă perioade îndelungate în sanatoriul din Zakopane, se dedică cu sârguință slujirii preoțești și organizării „Oastei Neprihănitei”. În 1919 obține din partea arhiepiscopului de Cracovia aprobarea de a tipări „Foia de înscriere” și de a primi pe cei dintâi ostași ai Neprihănitei.

mărturiei de viață evangelică și eficacității muncii apostolice.

Călugării, formați și conduși de părintele Maximilian trăiau în conformitate cu Regula Sfântului Francisc în spiritul consacrării la Neprihănita colaborând toți la activitatea editorială și la folosirea altor mijloace de comunicare pentru răspândirea Împărăției lui Hristos și pentru difuzarea devoțiunii față de Sfânta Fecioară. Destul de repede Niepokalanów devine În 1922 începe publicarea un centru vocațional important revistei „Cavalerul și rodnic care primește tot mai Neprihănitei”, revista mișcării, mulți doritori de a îmbrățișa în timp ce Cardinalul Vicar al viața franciscană și un centru Romei aprobă mișcarea din editorial care publică întrpunct de vedere canonic. Cu un tiraj tot mai mare revista timpul, i se vor alătura tot mișcării, alte reviste pentru mai mulți preoți, călugări și copii și tineri și alte opere de credincioși din mai multe țări, formare creștină. atrași de ceea ce-și propunea De la Niepokalanów, privirea noua mișcare mariană și de părintelui Kolbe scrutează faima de sfințenie a fondatorului. întreaga lumea îndemnat fiind Reușește să fondeze în de iubirea către Hristos și mănăstirea din Grodno un Maria. În 1930 părintele Kolbe, centru editorial autonom care-i plecă către Orientul Îndepărtat permite să publice și să difuzeze ca misionar al lui Hristos și al și mai mult revista Mișcării Mariei. În luna aprilie se oprește pentru „a o duce pe Neprihănita în Japonia , la Nagasaki, unde în case pentru ca sufletele este primit cu bunăvoință de ce se apropie de Maria să Episcop, iar la mai puțin de o lună primească harul convertirii și al publică deja în limba japoneză sfințeniei”. Este o experiență de revista mișcării. Construiește viață spirituală și apostolică ce ulterior la periferia orașului durează cinci ani și pregătește o nouă mănăstire-oraș cu planificarea unei alte realități numele de Grădina Neprihănitei.

Rezultatele sunt uimitoare: apostolice. înmulțirea convertirilor și a În 1927 părintele Kolbe botezurilor, mulți dintre tinerii începe construirea, în botezați luând calea călugăriei apropierea Varșoviei, a unei și a preoției. În scurt timp se mănăstiri-oraș pe care o va constitui un centru vocațional chema NIEPOKALANÓW foarte rodnic constând dintr-un („Orașul Neprihănitei”). Încă noviciat și un seminar de studii de la început, Niepokalanów filosofice și teologice. este o „frăție franciscană Părintele Kolbe, un adevărat autentică” datorită importanței majore dată rugăciunii, apostol al Mariei, dorește

să fondeze alte „Orașe ale Neprihănitei” în diferite părți ale lumii, dar trebuie să se întoarcă în 1936 în Polonia pentru a prelua conducerea la Niepokalanów și pentru a deveni, după planurile lui Dumnezeu, mărturisitor al iubirii lui Hristos și a Mariei în fața lumii și a epocii istorice ce avea să vină.

Între anii 1936-1939 Niepokalanów atinge gradul cel mai înalt de dezvoltare al activității sale vocaționale și editoriale. Îmbogățit cu noile experiențe trăite în Japonia, se dedică atât formării spirituale a nenumăratelor vocații ce continuă să înflorească, cât și organizării eficiente a activității publicistice. Se dedică între timp și organizării mișcării răspândită deja în toată lumea.

În septembrie 1939 începe seria tragică a încercărilor pe care părintele Kolbe le-a întrevăzut într-un oarecare fel.

O ideologie îndreptată împotriva omului și a creștinismului provoacă invadarea Poloniei și un lung șir de tragedii și opresiuni nemaiîntâlnite vreodată în istoria omenirii.

Persecuția se abate și asupra mănăstirii-oraș Niepokalanów unde a rămas doar un mic număr de frați. Părintele Kolbe nu se dă bătut și primește între zidurile mănăstirii refugiați, răniți, înfometați, deznădăjduiți, creștini și evrei, cărora le oferă sprijin material și spiritual.

Pe data de 19 septembrie, poliția nazistă trece la deportarea micului grup de călugări în lagărul de detenție de la Amitz din Germania, unde părintele Maximilian îi încuraja pe confrații săi să

29

Viaţa Eparhiei transforme închisoarea întrun centru de propovăduire a Evangheliei. După câteva luni de detenție primesc dreptul de a reveni la Niepokalanów unde își reiau activitatea în pofida distrugerilor materiale survenite între timp.

diferite sectoare ale lagărului vorbește despre mărturia de credință a preotului catolic gata a-și da viața pentru ceilalți, despre călugărul franciscan mărturisitor al iubirii și purtător al păcii și al binelui printre frații de suferință.

Noua conducere a statului Trăind aceleași suferințe cu impusă de naziști cunoaște atâtea victime nevinovate, el foarte bine puterea spirituală pe se roagă și-i ajută pe alții să se care Niepokalanów o reprezintă roage, suferă în tăcere și iartă, în Polonia împotriva oricărei aduce lumină și întărire în forme de nedreptăți. Era bine credință, îi dezleagă pe păcătoși cunoscut de către autoritățile și le transmite speranță. naziste și spiritul care dăinuia Era pregătit pentru jertfa la Niepokalanów, părintele supremă, iar când aceasta îi Kolbe exprimându-se odată: este cerută se oferă în mod „Suntem gata a ne da viața liber a lua locul unui prizonier pentru idealurile noastre”. condamnat împreună cu Arestat pe data de 17 februarie alți nouă a muri de foame ca 1941, părintele Maximilian este pedeapsa pentru evadarea din dus la închisoarea din Pawiak lagăr a unui deținut. În bunkerunde ia contact cu primele ul foamei părintele Maximilan torturi naziste. De aici este face să se audă prin rugăciune transferat pe data de 28 mai cântecul vieții care nu moare, a aceluiași an în lagărul de cel al iubirii ca unica forță tristă amintire de la Oswipcim. dătătoare de viață, cântecul Prezența părintelui Kolbe în victoriei promise de credința în Hristos.

Douăzeci de ani de la instalarea în parohie a părintelui Vasile Codrea

Pe data de 14 august 1941, în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, sălbăticia inumană și anticreștină pune capăt existenței sale pământești printr-o injecție. Neprihănita Fecioară care i-a oferit coroana sfințeniei în timpul vieții, îl aștepta în cer pentru a-i oferi cununa măririi.

Faima de sfințenie și moartea sa eroică s-au răspândit în lumea întreagă. La capătul procedurilor canonice de examinare a virtuților eroice ale slujitorului lui Dumnezeu Maximilian Maria și a miracolelor atribuite mijlocirii sale, Sfântul Părinte Paul al VIlea îl proclamă Fericit pe data de 17 octombrie 1971. Conaționalul său, Papa Ioan Paul al II-lea îl proclamă Sfânt și martir pe data de 10 octombrie 1982.

Diac. Octavian FRINC

(Traducere și prelucrare după http:// www.vatican.va/news_services/ liturgy/saints/ns_lit_doc_19821010_ massimiliano_kolbe_it.html)

A fost sărbătoare mare duminică, 7 august a.c., la Strâmtura, parohie păstorită de douăzeci de ani de părintele Vasile Codrea. Aici s-au adunat sute de credincioși și preoți pentru a se uni în rugăciune și cântări cu Eparhul de Maramureș, PS Vasile Bizău, în cinstea aniversării a douăzeci de ani de la instalarea în parohie a părintelui paroh.

„Se cuvine ca în această sărbătoare să aducem lauda noastră lui Dumnezeu cu toată inima.

Pentru că în această zi se cuvine să privim și noi cu ochii inimii tot ceea ce s-a întâmplat în viața acestei comunități, în viața Bisericii noastre, în viața fiecăruia dintre noi. Atunci când avem un eveniment, se cuvine să avem ochii deschiși și să vedem lucrurile cele frumoase și importante pe care le-am parcurs”, a afirmat Preasfințitul Vasile 30

la începutul cuvântului de învățătură, rostit în cadrul Sfintei Liturghii. „Este foarte important pentru noi, credincioșii, să îi cerem lui Dumnezeu harul de a vedea cu ochii Lui… În ochii lui Dumnezeu, realitățile sunt mult mai mari, mult mai profunde și mult mai frumoase”, a spus Ierarhul. Și a continuat făcând un excurs în istoricul parohiei

Viaţa Eparhiei și îndemnând comunitatea parohială de aici să păstreze vii în memorie pe toate acele persoane și momente care au marcat-o de-a lungul timpului și i-au dat încredere, au întărit-o în credință.

După primii ani de libertate (începutul anilor `90) în care s-a celebrat Sfânta Liturghie prin case și la care credincioșii participau cu mult zel, în anul 1996 a fost numit paroh părintele Codrea.

De atunci, „O perioadă deosebit de rodnică! Aici, în parohia dumneavoastră, s-au construit atât de multe lucruri frumoase: biserica, casa parohială, centru pentru tineret; s-a închegat și mai bine comunitatea, care să rămână ca o familie, o familie în Hristos… Pentru toate acestea se cuvine să-i mulțumim lui Dumnezeu, se cuvine să fim bucuroși, se cuvine să creștem și mai mult în speranță pentru ceea ce urmează pentru că, urmându-L îndeaproape pe Mântuitorul Hristos, de fiecare dată vom avea acelaș răspuns: După credința voastră fie vouă!”, a spus Preasfințitul. „Diplomă aniversară – Se acordă părintelui Codrea Vasile, la 20 de ani de la instalarea în parohia Adormirea Maicii Domnului, Strâmtura, pentru rodnica activitate în slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii”, putem citi pe diploma semnată †Vasile, Episcop de Maramureș, pe care Ierarhul i-a oferit-o părintelui la sfârșitul celebrării.

Părintele Vasile Codrea s-a născut la 26 septembrie 1972, în localitatea Sighetu Marmaţiei (MM). A fost hirotonit diacon la 4 decembrie 1995, în localitatea Baia Mare (MM), de către PS Ioan Şişeştean. Pe data de 6 decembrie 1995, a fost hirotonit preot în localitatea Bârsana (MM) de către PS Ioan Şişeştean. Este paroh al parohiei Strâmtura din anul 1996 și protopop de Iza-Vișeu din anul 2012.

Vasile, au concelebrat pr. Ioan Codrea (paroh de Bârsana – localitatea natală a noului diacon), pr.

Tibil Viorel, pr. Iacob Talpoș, pr. Florin Marușciac, pr. Vasile Trifoi și pr. Ghiulai Florin (Eparhia de Oradea).

În cuvântul său de învățătură, Preasfințitul a subliniat responsabilitatea pe care un diacon o are în slujirea Bisericii. Vorbind despre evanghelia Duminicii (a 8-a după Rusalii), în care Isus le poruncește apostolilor să intre în corabie și să plece pe celălalt țărm, Ierarhul a afirmat: „În viața personală, Dumnezeu ne cheamă sau ne trimite în direcții în care nu neaparat am vrea să mergem, înspre zone, locuri pe care nu am vrea să le atingem, în care nu avem siguranță.

Dar, cu toate acestea, Dumnezeu ne trimite spre semenii noștri… și ne asigură cu prezența Sa. Isus îi asigură pe Apostolii săi: Eu sunt, nu vă temeți!. Și în slujirea preoțească, în slujirea diaconală, avem doar această siguranță: a Celui care este cu

Absolventul de Teologie Octavian Frinc a fost hirotonit diacon Luni, 22 august a.c., Preasfințitul Vasile Bizău a oferit treapta ipodiaconatului, precum și cea a diaconatului absolventului de Teologie Frinc Octavian Dumitru. Celebrarea a avut loc în biserica Sfânta Maria din Baia Mare la ora 18:00.

Sfânta Liturghie a fost prezidată de către PS

noi, a Celui care ne-a făcut promisiunea că va fi cu noi până la sfârșitul vieții… și că nimic nu este imposibil celor care cred. Viața preoțească trebuie

31

Viaţa Eparhiei să se hrănească din acest Cuvânt al Domnului și necunoscutul să îl vadă ca și pe o binecuvântare și provocările să le trăiască cu credință”, a spus Arhiereul.

Parcurs academic

Tânărul Octavian a urmat Școala gimnazială cu clasele I-VIII în localitatea natală, Bîrsana (MM) între anii 1985-1993. Între anii 1993-1997 a urmat Seminarul Teologic Liceal „I.M Klein” – ClujNapoca. A studiat la Institutul Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” – Baia Mare în perioada 19972000. A fost trimis la Roma în anul 2000, unde a studiat Filosofia la Universitatea Pontificală Gregoriană (2000-2002), urmând apoi anul integrativ pentru studenții orientali – Institutul Pontifical Oriental (2002-2003). Ulterior a urmat studiile de Licență în Teologie la Universitatea Pontificală Gregoriană și cele de Masterat în Drept Canonic la Universitatea Pontificală din Lateran (2003-2009). După întoarcerea în țară, în anul 2009 a ocupat funcții precum: Consilier relații publice în cadrul Curiei Arhiepiscopiei Majore și Episcopiei Române Unite cu Roma, greco-catolică, de Maramureş; Judecător în cadrul Tribunalului Ordinar al BRU (2010 – 2015) Judecător în cadrul Tribunalului Intereparhial de Primă Instanță al BRU.

rugăciunea noastră din seara aceasta este o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vocației, pentru faptul că trezește în sufletele tinerilor dorința de a-L urma pe Isus, de a sluji Biserica și de a se face servitori ai credincioșilor, ai creștinilor. Și împreună cu mulțumirea noastră aducem cererea de invocare a Spiritului Sfânt să îl abiliteze pe cel care se pune în slujba lui Dumnezeu să fie perseverent, să își ducă misiunea înspre drumul preoției și apoi înspre slujirea cu fidelitate până la moarte”, a spus Preasfințitul Vasile în deschiderea cuvântului de învățătură.

Momentan este doctorand în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (din anul 2010) și profesor de Religie la Modena, Italia.

Absolventul de Teologie Ursuleac Ionuț a primit treapta diaconatului Marți, 23 august 2016, Preasfințitul Vasile a oferit treapta diaconatului tânărului Ursuleac Ionuț. Sfânta Liturghie Arhierească a fost celebrată la biserica „Sfânta Maria”, începând cu ora 18:00. Au concelebrat, pr. Nicolae Nicolaișen (paroh al noului diacon), pr. Florin Marușciac, pr.

Emil Ember, pr. Mihai Marina, pr. Olivian Filip. „Este un moment festiv ori de câte ori invocăm lucrarea Spiritului Sfânt peste cei care își asumă slujirea în Biserică și trăirea în Hristos. De aceea, 32

Parcurs academic

Tânărul Ursuleac Ionuț s-a născut pe 31 ianuarie 1989 în localitatea Cacica (Suceava). A urmat Școala primară și gimnazială din localitatea natală între anii 1996-2004 și în perioada 20042008 a urmat Liceul Teologic Greco-Catolic din Oradea. Între anii 2008-2012, a studiat Teologie Greco-Catolică – Pastorală la Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, departamentul Oradea. A urmat apoi cursurile de Masterat la Institutul Pontifical Oriental din Roma (2012-2015).

Diaconul George Nicoară a fost hirotonit preot Miercuri, 14 septembrie, sărbătoarea „Înălțarea Sfintei Cruci”, absolventul de Teologie George Nicoară a primit treapta preoției, prin punerea mâinilor Preasfinției Sale Vasile Bizău. Oficiul a avut loc în biserica „Sfânta Cruce” din Baia Mare, în cadrul Sfintei Liturghii Arhierești, celebrată cu ocazia hramului bisericii. Astfel, peste 1000 de credincioși din parohiile din oraș și împrejurimi, precum și 30 de preoți s-au adunat aici pentru a se ruga împreună în sărbătoarea dedicată cinstirii la sărbătoarea parohiei, iar noul hirotonit a Sfintei Cruci, pentru cel care de acum înainte se mulțumit, la rândul său, tuturor celor care i-au alătură cetei păstorilor din Eparhie. fost aproape și l-au susținut în parcursul său de viață și de studiu până în acest moment: părinți, profesori (de la Cluj Napoca, Baia Mare și Roma), rectorul Colegiului „Pio Romeno”, colegiu în care a locuit pe parcursul studiilor la Roma.

Programul hramului de la biserica „Sfânta Cruce” a început cu zi înainte, marți, 13 septembrie, cu o seară de rugăciune, care a cuprins Rozarul de durere, Sfânta Liturghie, o meditație, Vecernia, Calea Crucii, Adorație și Binecuvântarea Euharistică.

„În fiecare an, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci ne propune tuturor să punem în centrul vieții noastre contemplarea crucii, a misterului care s-a săvârșit prin cruce și a ne reorienta viața în funcție de acest mister, care este misterul iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Suntem într-un an special, anul Sfânt al Milostivirii și în acest an, contemplăm iubirea lui Dumnezeu, iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Și împreună cu contemplarea acestei iubiri, încercăm să o întrupăm, încercăm să fim semne ale acestei iubiri milostive a lui Dumnezeu”, a afirmat PS Vasile în cuvântul său de învățătură. „Cerem, de asemenea, în seara aceasta, ca harul lui Dumnezeu să coboare peste diaconul George Nicoară, care va primi taina preoției. Să fie un slujitor vrednic al iubirii lui Dumnezeu, un slujitor vrednic al Bisericii noastre și un mărturisitor al prezenței lui Dumnezeu în viață și-n lume!”, a spus Ierarhul.

La sfârșitul celebrării, părintele paroh Simion Ilieș a mulțumit tuturor pentru prezența

Parcurs academic

Pr. George M. Nicoară s-a născut la Baia Mare pe data de 11 Martie 1988. După anii de școală generală finalizați în orașul natal, a urmat cursurile liceale la Liceul Teologic Român Unit „Inochentie Micu” din Cluj Napoca (2002-2006). Între 2006 și 2010 a urmat cursurile de Teologie în cadrul Universității de Nord din Baia Mare, fiind alumn al Seminarului „Ep. Dr. Alexandru Rusu”. În paralel a urmat cursurile Facultății de Litere, Specializarea „Limba și Literatura Română-Engleză”, Univ. de Nord Baia Mare (2007-2010). În perioada 20102011 a frecventat cursuri de teologie în cadrul Ateneului Pontifical „Sant’Anselmo” din Roma. Între anii 2011 și 2013 a urmat studiile masterale în Teologie Spirituală, Universitatea Gregoriană din Roma. Pe data de 26 mai 2016 și-a susținut lucrarea de Doctorat în cadrul aceluiaș institut, de Spiritualitate, din Roma.

Tineri greco-catolici din Eparhia Maramureșului la Cracovia, 26-31 iulie 2016

120 de ani de la construirea bisericii greco-catolice din Hrip (SM) 28 august 2016

Preţ 5 RON

Sfințirea bisericii greco-catolice ucrainene din Poienile de Sub Munte (MM) 21 august 2016