Lumina credintei 3/2018

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VIII – nr. 3/2018

„Învățătorule, unde locuiești?”

(In 1,38)

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS: Rugăciune cu Semnul Sfintei Cruci................................................................................... 1 Timp de lumină - Prezentarea perioadei Penticostarului...................................... 2 - 5 Lasă… mai întâi......................................................................................................... 6 - 7 Controlul gândurilor negative după tehnica Părinţilor deşertului...................... 8 - 9 Zece minute pe zi pentru Sfânta Scriptură.......................................................... 10 - 11 Contracepția și revoluția sexuală Humanae Vitae după 50 de ani.................. 12 - 15 Atelierul lui Brâncuși, între perfecțiunea formei și forța emoției.................... 16 - 18 Tratamentul universal o himeră, de care ne mai agățăm................................... 19 - 20 Prietenia biblică.......................................................................................................... 21 - 22 Poezia tainei la George Marinescu......................................................................... 23 - 24 Lumina hrănitoare a artei......................................................................................... 25 - 26 Experiența conciliară în Biserica primară............................................................ 27 - 28 Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Tăuții de Sus..................................... 29 - 30 Viața eparhiei......................................................................................................... 31 - 33 Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Diac. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Florin Orza

Colaboratori: Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember Pr. Laurențiu Costin Pr. dr. Vasile Iusco Pr. dr. Florin Marușciac Pr. Vasile Daniel Pop Prof. univ. dr. Cornel Munteanu Drd. Marian Susa

IMAGINE COPERTĂ: M. I. Rupnik, Detaliu din mozaicul capelei Fraternității Sf. Carol, Roma.

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

editorial

1

Rugăciune cu Semnul Sfintei Cruci După ce mă opresc din toate cele, iau aminte la cele cinci degete ale mâinii drepte: primele trei simbolizează Sfânta Treime. ultimele două îl întruchipează pe Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. fără a teologhisi vrute şi nevrute, înţeleg din semnificaţia degetelor că ori de câte ori îmi fac semnul Sfintei Cruci sunt invitat la împărtăşire, şi mai precis să intru în... „Hora lui Dumnezeu” (în vechime Persoanele Sfintei Treimi erau închipuite prinse în horă, deoarece nu se putea imagina bucuria şi iubirea cea mai mare fără... dans)!

Deci înainte de a-mi aminti de durere şi de moarte, Semnul Crucii este Oda Bucuriei, a Învierii şi a Chemării: iar invitaţia noastră la comuniune este cea care întregeşte Crucea împărtăşirii; pare incredibil, dar vezi icoana şi cutremură-te în fiecare dimineaţă:

Abia după această conştientizare a tainei Sfintei Treimi ascunse în căuşul palmei mele, trec la întipărirea Semnului Crucii, şi nu doar în trupul meu, ci în tot ce trăiesc.

E vital să apăs, ori de câte ori mă las însemnat de Cruce: apropierea nu ajunge (e insuficientă) pentru că nu ajunge la mine... Eu cred că am fost mântuit nu de o idee, ci pentru că Cineva în carne şi oase a murit răstignit cu piroane de fier pe o cruce de lemn... Începând aşadar cu fruntea, spun în mine în timp ce mă las apăsat de degetele Crucii: „Doamne, prin puterea Crucii Tale, ajută-mă sămi rânduiesc gândurile răvășite, să-mi vindec gândurile rănite şi să-mi curăţesc gândurile murdare” – văd atunci care este starea „muştelor” din mintea mea în chiar acel moment fără să merg mai departe până când nu simt cum încep să se liniştească...

Trecând la plex-abdomen, repet gestul şi spun: „Doamne, prin puterea Crucii Tale, ajutămă să-mi recunosc simţirile şi nesimţirile mele, de la sentimente şi până la energiile vitale, toată afectivitatea mea” – din nou mă opresc şi iau aminte la ce mă mişcă sau dimpotrivă la ce mă lasă nepăsător în momentul respectiv...

Aşezând apoi mâna dreaptă peste umărul drept, mă opresc la Staţiunea a Treia din Rugăciunea Crucii spunând: „Doamne, prin puterea Crucii Tale, ajută-mă să fac faţă creştineşte tuturor încercărilor şi influenţelor nevăzute sau de care nu sunt constient”, de la condiţionări genetice şi aerul pe care-l respir până la acordurile politice cele mai secrete care au impact asupra mea încă înainte de a-mi da seama de existenţa lor... În fine, la ultima oprire a mâinii, de data asta pe umărul stâng, fac aceeaşi rugăciune cerând putere să rezist tuturor încercărilor şi influențelor de care-mi dau seama.

Aşez la sfârşit mâna Treimii şi a Crucii pe inimă, cerând o inimă de carne – adică simţitoare, deci vulnerabilă – pentru tot ce voi vedea, auzi şi trăi AZI. Închei spunând un Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit... cu conştiinţa că Mărirea lui Dumnezeu este viaţa mea, şi invers, amin.

Pr. dr. Marius Taloș

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Timp de lumină

Prezentarea perioadei Penticostarului În acest an am dedicat primele două articole din cadrul secțiunii liturgice a revistei eparhiale prezentării generale a timpului liturgic și explicării perioadei Triodului. Astăzi vă invit să continuăm pelerinajul nostru în timpul sacru, meditând asupra sensurilor liturgice și spirituale ale perioadei Penticostarului.

Termenul penticostar provine din grecescul pentikostarion, care înseamnă cincizeci de zile şi denumirea se referă la durata perioadei liturgice. Din punct de vedere liturgic, Penticostarul cuprinde acest timp delimitat de Biserică, în care se foloseşte cartea de cult proprie perioadei: sunt opt săptămâni, din Duminica Sfintelor Paşti până la Duminica Tuturor Sfinţilor, iar cartea liturgică utilizată în celebrare conține rânduielile şi cântările specifice acestui timp. De asemenea, remarcăm faptul că în această perioadă se încadrează trei mari sărbători: Învierea Domnului, Înălţarea Mântuitorului la cer şi Coborârea Sfântului Spirit.

Pentru a înţelege însă mai bine semnificaţiile liturgice şi spirituale ale acestui timp, este necesar să abordăm cronologic şi detaliat sărbătorile şi duminicile Penticostarului.

Sărbătoarea Învierii Domnului şi Săptămâna luminată Sfintele Paşti sau Învierea Domnului este sărbătoarea sărbătorilor, cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Cuvântul paşte provine din termenul ebraic pesah, care înseamnă trecere. Pentru evrei semnifică sărbătoarea eliberării din sclavia egipteană, realizată prin sacrificarea mielului pascal şi traversarea Mării Roşii. Pentru creştini, prin jertfa şi învierea Domnului Isus, Sfintele Paşti primesc o nouă semnificaţie: Hristos este Mielul pascal care ia asupra sa păcatele lumii1 şi ne eliberează din sclavia păcatului şi de frica morţii, este trecerea noastră spre înviere. Hristos Înviat este de fapt esenţa credinţei noastre.

Începutul Penticostarului îl constituie rânduiala Utreniei şi Liturghiei de Paşti, identică în fiecare zi a Săptămânii Luminate. Textele sacre ale Săptămânii Luminate semnifică bucuria Învierii în acţiune, pentru că în această săptămână Biserica exprimă bucuria izvorâtă din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului. La Paşti şi în toată Săptămâna Luminată, în timpul oficiilor nu se fac cereri de iertare şi nici nu se citesc psalmi, pentru că raiul a coborât pe pământ şi bucuria covârşeşte orice cuvânt2. Vecernia celebrată în Săptămâna Luminată diferă de la o zi la alta doar prin faptul că se cântă, pe rând, toate cele opt glasuri, care în mod obişnuit se schimbă săptămânal.

Duminica a doua după Paşti, a Sfântului Toma Evanghelia3 citită la Sfânta Liturghie descrie prima duminică creştină de după Înviere. Deoarece erau evrei, ucenicii Domnului participau la serviciile din sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca şi creştini. Fiind adunaţi în numele lui, Mântuitorul le-a apărut, după cum le-a promis: Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi Eu acolo în mijlocul lor4. Astfel duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Hristos vine să-i întâlnească pe oameni, ziua dedicată cultului creştin. Suntem invitaţi să medităm momentul istoric în care rănile lui Hristos Înviat au fost atinse de Sfântul Toma, care va fi martorul fizic al Învierii peste timp pentru toate generaţiile de creştini. Luminoasa sa mărturie de credinţă, Domnul meu şi Dumnezeul meu, încălzeşte şi întăreşte şi astăzi inimile noastre pe calea credinţei, Toma fiind primul dintre ucenici care îl numeşte pe Isus Dumnezeu. După acest moment, apostolul Toma nu va mai lipsi niciodată de la adunarea duminicală a comunităţii. Acest context este foarte potrivit să conștientizăm fiecare un adevăr profund: Hristos mă atinge şi pe mine cu har şi iertare în Sacramentul Spovezii şi se lasă atins în Sfânta Împărtăşanie.

Lumina Credinței

Duminica a treia după Paşti, a femeilor mironosiţe5 Denumirea duminica mironosițelor stârneşte de multe ori zâmbete ironice pe chipul omului modern... şi neinstruit. Cuvântul mironosiţe defineşte, de fapt, pe purtătoarele de mir, femeile care au mers la mormântul lui Isus dis-de-dimineaţă în Duminica Învierii, ducând un amestec preţios de miresme pentru a îmbălsăma trupul Domnului, aşa cum cerea tradiţia evreiască. Sunt două elemente care trebuie remarcate aici: curajul extraordinar al acestor femei care îndrăznesc să meargă la mormânt, în timp ce ucenicii speriaţi stăteau ascunşi de frica iudeilor, precum şi faptul că ele îi duc un dar preţios lui Isus. De aici înţelegem motivul pentru care această duminică constituie o sărbătoare prin excelenţă a femeilor care poartă mir, care sunt împodobite cu parfu-

fragmente liturgice

3

mul virtuţilor creştine şi au curajul de a-şi trăi şi manifesta credinţa în familie, în comunitate, în societate. Prin credinţă şi virtuţi, femeia creştină creşte şi formează sfinţi pentru Biserică şi pentru cer.

Duminica a patra după Paşti, a slăbănogului (a paraliticului)6 Experimentăm drama unui om singur, drama unei vieţi, 38 de ani, trăită departe de Dumnezeu şi de semeni chiar în mijlocul semenilor. Sunt mulţi oameni singuri în mijlocul celor mai prospere comunităţi. În momentul în care începe să se roage, atunci când se plânge lui Isus, paraliticul descoperă că are un om, pe Omul-Dumnezeu, pe Isus. De la omul vindecat să învăţăm să ne rugăm cu încredere, indiferent cât de disperată ni se pare situaţia în care ne aflăm. Intervenţia lui Isus trebuie să ne inspire să

4

fragmente liturgice

fim mereu atenţi la problemele semenilor noştri... ca să nu mai existe oameni singuri lângă noi...

Duminica a cincea după Paşti, a femeii samaritence7 Domnul ne cheamă la izvorul harului, pentru a primi în dar apa vieţii. În capitolul 17 din Cartea Ieşirii ne este prezentată o frumoasă prefigurare a apei vieţii. Acolo ni se istoriseşte cum – ieşind din Egipt – pe drumul spre Ţara Făgăduinţei, având de înfruntat deşertul, pe lângă multe alte lipsuri evreii au experimentat şi suferinţa cauzată de sete. Atunci s-au revoltat împotriva lui Moise şi i-au zis: Dă-ne apă să bem! Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori cu sete pe noi, pe copiii noştri şi turmele noastre?8 Atunci s-a întâmplat miracolul: la porunca Domnului, Moise a lovit stânca cu toiagul şi din piatră a izvorât apă, precum spune psalmistul: Despicat-a piatră şi au curs ape şi au curs râuri în pământ fără de apă9. Sfântul Chiril al Alexandriei ne-a lăsat – în scrierile sale – o interpretare a acestui miracol: stânca simbolizează pe Mântuitorul, iar toiagul semnifică lancea cu care a fost străpunsă coasta Domnului răstignit, din care a curs sânge şi apă. Unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta lui şi îndată a ieşit sânge şi apă10.

Sângele şi apa care au curs din coasta străpunsă a lui Isus răstignit sunt semnele Botezului şi Euharistiei, sacramente ale vieţii celei noi.

Duminica a şasea după Paşti, vindecarea orbului din naştere11 După vindecare, istorisind fariseilor intervenţia minunată a Domnului, omul le spune: Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Astăzi, având înainte întreaga istorie a mântuirii, venim să contrazicem această afirmaţie. Noi toţi ne-am născut orbi! Din punct de vedere spiritual ne-am născut orbi, pentru că toţi venim în lume purtând povara păcatului strămoşesc. Neam născut orbi, dar am fost vindecaţi! Dumnezeu, în marea sa îndurare, nu ne-a abandonat. Citim în Cartea Facerii12: Izgonind pe Adam, [Dumnezeu] l-a aşezat în preajma grădinii din Eden... În preajma grădinii raiului... Dumnezeu nu l-a abandonat pe omul păcătos. L-a aşezat aproape de rai, pentru ca la momentul potrivit să găsească poarta raiului şi această poartă este Taina Sfântului Botez, naşterea din apă şi din Spirit. Catehismul ne învaţă că prin Taina Botezului ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate celelalte păcate săvârşite înainte de Botez şi devenim fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor, iar la In 3, 3, citim: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia

Lumina Credinței lui Dumnezeu. Din cuvintele Domnului înţelegem că cel botezat va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu, este, aşadar, vindecat de orbirea dobândită prin păcat de primii oameni. Poate de aceea Biserica primelor veacuri a asociat Evanghelia acestei zile cu administrarea Sfântului Botez. Înălţarea Domnului La 40 de zile după Paşti, Isus s-a înălţat la cer pentru a fi preamărit la dreapta Tatălui. Este normal să ne întrebăm, în lumina credinţei, ce s-a întâmplat la Înălţare şi de ce e importantă această sărbătoare pentru noi? Înălţarea este parte a misterului pascal, este strâns legată de înviere. Învierea ne spune că Isus, care a murit răstignit, este viu, trăieşte acum. Înălţarea ne spune că Isus ca om a intrat pe deplin în gloria Tatălui său şi că, la sfârşitul timpurilor, vom participa şi noi la aceeaşi glorie.

Ceea ce s-a întâmplat la Înălţare este faptul că ucenicii nu l-au mai putut vedea. Când Isus era pe pământ, înainte de Înălţare şi Înviere, oamenii îl puteau vedea, îi puteau auzi vocea, îl puteau atinge şi percepe cu simţurile lor. Apostolii au avut această chemare specială de a fi martori ai tuturor faptelor şi învăţăturilor lui Isus. După Înălţare, această prezenţă fizică a lui Isus este înlocuită cu o prezenţă mai puternică: El este prezent, așa cum scrie apostolul Pavel galatenilor13, oriunde găsim iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea.

Duminica a şaptea după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul întâi ecumenic14 Pericopa Evangheliei ne prezintă un fragment din rugăciunea lui Isus pentru ucenici, o provocare pentru viaţa noastră spirituală pentru că ne aminteşte ce înseamnă viaţa în Hristos. Trei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: Lucrurile care ne tulbură sunt temporare. Deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: Lucrurile veşnice sunt cele importante. Instinctiv, ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit, dar viaţa veşnică aşa cum se arată în Evanghelia după Ioan nu se referă la durată, ci la calitate. Diavolul şi îngerii lui au viaţă fără de sfârşit, dar nu se bucură de viaţa veşnică, o viaţă de perfectă fericire şi pace în Dumnezeu. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţa fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu, care nu poate fi dimi-

Lumina Credinței nuată nici în durată, nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Isus: Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din belşug15. A avea viaţă veşnică înseamnă a fi pe deplin VIU.

Cincizecimea (Coborârea Sfântului Spirit, Rusaliile)16 Coborârea Sfântului Spirit constituie împlinirea misiunii Mântuitorului şi începutul timpului Împărăţiei lui Dumnezeu, care este inaugurată aici pe pământ prin Biserica Sa, dar se desăvârşeşte în cer. Isus a promis ucenicilor: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Spiritul adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!17. Această făgăduinţă se împlineşte la Rusalii, care poate fi numită şi Sărbătoarea Bisericii, deoarece prin coborârea şi lucrarea Spiritului Sfânt – Dumnezeu şi îndumnezeitor –, se manifestă în Biserică plinătatea darurilor lui Dumnezeu. Totodată, a cincizecea zi reprezintă începutul erei care depăşeşte limitele acestei lumi, cincizeci fiind numărul care înseamnă pentru evrei împlinire cerească, iar pentru creştini pietate mistică: şapte ori şapte plus unu.

Evenimentul sărbătorit este amintit de lectura din Faptele Apostolilor18, iar în Evanghelia zilei Mântuitorul ne vorbeşte despre Spiritul Sfânt ca despre apa vieţii, expresia râuri de apă vie făcândune să păşim la un nivel de înţelegere superior, chiar şi cu percepţia noastră materială limitată, spre Sfântul Spirit, a treia persoană Dumnezeiască.

Slujbele speciale – de mare încărcătură spirituală şi de o frumuseţe înălţătoare ale acestei sărbători – sunt procesiunea cu binecuvântarea ţarinilor, rânduială practicată din vechime în toate parohiile din Ardeal19 şi Vecernia cu rânduiala plecării genunchilor20.

Sfânta Treime A doua zi de Rusalii este dedicată cinstirii Sfintei Treimi, iar noi suntem chemaţi să medităm adevărul de credinţă prin care mărturisim că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt.

Despre sfântul Spiridon al Trimitundei citim că era atât de convingător atunci când vorbea despre sfânta Treime, încât a convertit mulţi păgâni la creştinism. În anul 325 a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea unde a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii, ţinând în

fragmente liturgice

5

mână o cărămidă şi spunând simplu că este formată din trei elemente esenţiale, şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins foc în partea de sus a cărămizii, a început să curgă apă din partea de jos, iar pământul din ea a rămas în mâna lui. Astfel, prin cele trei elemente distincte: pământ, foc şi apă, a descoperit diversitatea, iar prin totul unitar – cărămida, a descoperit unitatea Sfintei Treimi.21

Duminica tuturor sfinţilor22 Prima duminică după Sărbătoarea Rusaliilor este dedicată tuturor sfinţilor, deoarece sfinţii sunt ilustrarea acţiunii sfinţitoare a Sfântului Spirit în toate acele suflete care l-au primit cu iubire în viaţa lor, colaborând cu deplină generozitate cu harurile şi darurile lui. Şi atunci, în mod firesc, ne întrebăm: Ce este sfinţenia şi cine sunt sfinţii?

Eu cred că putem desprinde înţelesul sfinţeniei, dacă identificăm calea sfinților, pentru a avea o linie practică de urmat în viaţa spirituală. Pentru edificare, pentru identificarea drumului, mi se pare potrivit ca exemplu crezul sfântului Ignațiu de Loyola, exprimat în rugăciunea: Învaţă-mă, Bunule Domn, să te slujesc aşa cum meriţi; să dau şi să nu contabilizez costurile, să lupt şi să nu iau aminte la răni; să trudesc dar să nu caut odihnă; să lucrez şi să nu cer vreo recompensă pentru că ştiu că fac voia Ta, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Pr. prot. can. Emil Gîrboan Ioan 1,29 ttp://sfantulpangratie.blogspot .ro/2010/04/ h saptamana-luminata.html, accesat la 17.08.2018 3 Ioan 20,19-31 4 Matei 18,20 5 Marcu 15,43 - 16,8 6 Ioan 5,1-15 7 Ioan 4,5-42 8 Ieşire 17, 2, 3 9 Psalm 104,40 10 Ioan 19,34 11 Ioan 9,1-38 12 Facere 3,24 13 Galateni 5,22-23 14 Ioan 17,1-13 15 Ioan 10,10 16 Ioan 7,37-53; 8,12 17 Ioan 14,16-17 18 Fapte 2,1-11 19 Îndreptar Tipiconal pe anul 1941 pentru preoţi şi cantori, Editura Mănăstirii Bixad 1941, p. 51; Tit Bud, Tipic bisericesc, Gherla 1896, respectiv 1906 20 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj 1940, p. 219 21 h ttps://doxologia.ro/vietile-sfintilor/documentar/ sfantul-spiridon-al-trimitundei-la-sinodul-i-ecumenic, accesat la 28.08.2018 22 Matei 10,32 - 35.37-38; 19,27-30 1 2

6

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

Lasă… mai întâi (Lc. 9,59)

Modul cum să-l urmăm Isus și prețul uceniciei ne sunt prezentate de evanghelistul Luca în fragmentul următor: „Pe când erau pe drum, un om i-a zis: Doamne, Te voi urma oriunde vei merge. Isus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.

Altuia i-a zis: Vino după Mine! Doamne, i-a răspuns el, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu. Dar Isus i-a zis: Lasă morții să-și îngroape morții, și tu du-te de vestește Împărăția lui Dumnezeu.

Un altul a zis: Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămasbun de la ai mei. Isus i-a răspuns: Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”. „…pe când era pe drum” (Lc 9,57) Isus se afla pe drum spre Ierusalim, fapt despre care ne vorbește versetul 51: „Isus și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” ca să moară pentru răscumpărarea neamului omenesc. În acest context un om s-a ofertat de a fi ucenic al lui Isus: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge”. Iată că acest om se oferea pentru o ucenicie totală, necondiționată. Grozavă angajare, teribilă cutezanță. Oare a judecat omul acesta suficient?

S-a gândit el la faptul că această ucenicie finalizează la Ierusalim, la suferință (Lc 9,51), la cruce?

Isus dă un răspuns acestuia, un răspuns care la prima vedere s-ar părea că nu are nici o legătură cu oferta făcută: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul”. Animalele sălbatice au o locuință, au un loc unde să se ascundă de intemperiile iernii sau de fierbințeala verii. Păsările au cuiburile lor, au familiile lor, au bucuriile lor generate de existența familiei, dar Fiul Omului n-are unde săși plece capul. Prin acest răspuns Isus îi spune că prețul uceniciei e mare. Îl invită pe ofertant să cântărească bine lucrurile pentru că entuziasmul nu-i suficient. Ucenicia nu-i un drum spre bunăstare, ci un drum spre suferință: spre lipsuri; cu

alte cuvinte întrebarea era: Vrei să vii cu mine la cruce? Poți să faci lucrul acesta? Ai tăria aceasta?

Dar se pare că dragostea de Hristos și de ucenicie s-a topit în fața bucuriei de o viață comodă, lipsită de suferință și de alte lucruri generate de o viață de familie. Spun asta deoarece l-am căutat în paginile Sfintei Scripturi, m-am interesat de El în scrierile Sfinților Părinți, în Sfânta Tradiție și nu l-am găsit nicăieri. S-a stins, s-a pierdut în anonimat. Prețul uceniciei a fost prea mare pentru el.

Nu întâmplător cercetătorii biblici îi spun: „Domnul Repezitul”. În timp ce persoana anterioară s-a oferit în mod voluntar să devină discipol lui Isus (verset 57), în cazul al doilea inițiativa îi aparține lui Isus, zicând: „Urmează-mă”, la fel cum l-a chemat pe Levi (Lc 5,27). Această persoană dorea să accepte chemarea lui Isus. O fi auzit cuvintele spuse de Isus legate de starea de ucenic, care presupunea multe lipsuri și chiar suferințe. Mai mult, această persoană dorea să împartă cu Isus starea de sărăcie și lipsuri. Totuși, exista pentru acest personaj ceva ce voia să facă mai întâi, căci zice: „Doamne, lasă-mă să îngrop pe tatăl meu”. Iată că i se adresează lui Isus cu „Domnul”, recunoscându-i autoritatea. Desigur că înmormântarea era o datorie religioasă (Tobit 2,3-8) și mai cu seamă obligația fiilor față de părinți de a-i înmormânta.

(Tobit 4,3-4). Este incert ca tatăl acestui om să fi fost mort, asta deoarece el nu s-ar fi aflat în călătorie spre Ierusalim în ziua morții tatălui, când evreii își înmormântau morții în aceiași zi (Fap 5,5-6). Probabil că tatăl său era pe moarte și timpul privitor la moartea acestuia era incert, fapt ce presupunea o oarecare întârziere. Nu este exclus să se fi gândit și la o succesiune de avere. În concluzie, cuvintele omului par a fi: „lasă-mă mai întâi să merg acasă și să rămân cu tatăl meu până va muri, și apoi voi fi liber să te urmez”. El dorește să fie ucenicul lui Isus, dar după ce vor fi satisfăcut obligațiile familiale, deci o ucenicie condiționată.

Răspunsul lui Isus este dur: „Lasă morții să-și îngroape morții, și tu du-te de vestește împărăția lui Dumnezeu”.

Dacă pe prima persoană Isus o avertizează

Lumina Credinței

cuvântul scripturii

7

rămas bun de la ai săi”. Era o cerere, o dorință rezonabilă. Cu toate acestea, omul condiționează oferta de a fi ucenic: „Te voi urma… dar”.

Pe lista de priorități avea ceva de făcut.

Dacă omul acesta s-a adresat lui Isus cu „Doamne”, înseamnă că l-a recunoscut ca stăpân, ca „Domnul lui”, atunci trebuia ca răspunsul lui să fie necondiționat.

Probabil omul acesta se gândea la Elisei (1Re 19,20), care a cerut lui Ilie prorocul să-l lase să-și ia Duccio di Buoninsegna, Isus vorbind apostolilor, Siena (1249-1311) rămas bun de la tatăl său. Ceea ce a permis la prudență, pe acesta îl presează să-l urmeIlie, Isus nu permite un mai întâi. ze imediat, sugerându-i răspunsul la invitația Răspunsul lui Isus față de această atitudifăcută, de îndată. Cine sunt morții care trebune este legat de o imagine din domeniul agricol: ie îngropați? Sunt cei morți în păcatele lor (Col „Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi, nu 22,13). Isus spune o parabolă în care fiul care este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu”. respinge pe tatăl lui este declarat mort (Lc 15, Aratul unei holde pretinde o atenție deplină a fer24). Isus adună, strânge în jurul lui pe toți aceia mierului. Dacă fermierul își focalizează atenția care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlipe ceea ce este în urmă trage brazde strâmbe. nesc (Lc 8,21), întemeind o familie. Devenind La fel și aici, odată ce te-ai hotărât să-l urmezi pe parte a familiei lui Isus poți pretinde părăsirea Isus, nu trebuie să te uiți la ceea ce a rămas în familiei biologice (Lc 14,26). Obligațiile familiaurmă. Dacă te uiți în urmă la părinți, la rudenii, le, ca înmormântarea părinților, pot fi lăsate pe la profesie, nu ești destoinic pentru Împărăția lui seama acelor care rămân în urmă: „Lasă morții Dumnezeu. să îngroape morții lor”.

Vestirea Împărăției lui Dumnezeu are un caChemarea lui Isus, „urmează-mă”, este o cheracter de urgență, nu suferă amânare. Invitația mare de a lua parte la lucrarea lui Dumnezeu: trebuie onorată de îndată. Nu ai voie să-ți fixezi „Dar tu, du-te și vestește Împărăția lui Dumneși să stărui cu privirea spre ce ai lăsat în urmă, zeu”. Sublimă chemare, măreață invitație! trebuie să privești hotărât spre înainte. Așa devii Isus trimite pe cei doisprezece apostoli să destoinic pentru ucenicie. proclame împărăția lui Dumnezeu, apoi trimite Evanghelistul Luca ne invită pe noi, cititorii pe alți ucenici să anunțe că „împărăția lui lui, să ne punem în locul celor trei persoane și să Dumnezeu este aproape” (Lc 10,1). La fel și acest luăm cuvintele lui Isus ca fiind cuvinte adresate om îl putea urma pe Isus imediat, putând fi parte nouă. Am fi bucuroși să plătim prețul uceniciei? acestei nobile misiuni.

Am răspuns imediat și hotărât? Ori, la fel ca cei Asemenea omului anterior, și acesta cere sătrei oameni am răspuns: „lasă… mai întâi”. și îndeplinească mai întâi obligațiile familiale, Pr. dr. Simion Voicu în cazul de față cele legate de politețe: „să-și ia

8

sfinții părinți

Lumina Credinței

Controlul gândurilor negative după tehnica Părinţilor deşertului „Trăim o epocă formidabilă”, afirma un celebru jurnalist francez acum 25 de ani. Cred că nimeni nu ar mai afirma azi acest lucru cu suficientă convingere!

Trăim timpuri problematice şi agitate.

Economic, social, politic, ecologic, religios, crizele se multiplică. Ca şi ecou al acestor probleme, azi omul este mai mult decât oricând fascinat de problemele universului interior.

Cursuri de dezvoltare personală, spiritualitate orientală, religiozitate laică, meditaţie terapeutică, yoga, stagii de vindecare interioară, seminarii de valorizare a resurselor mentale, oferta de interioritate nu lipseşte.

Ea răspunde fascinaţiei noastre pentru tot ce atinge misterul propriei noastre persoane. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” de pe frontispiciul templului din Delphi este pe deplin actual. Acest apetit al omului post-modern spre tot ceea ce înseamnă interioritate, deşi adesea plin de ambiguităţi, indică în orice caz un adevăr: o căutare a esenţialului în viaţa noastră, a propriului loc, o conştientizare a importanţei alegerilor fundamentale, a ceea ce ne angajează personal, relaţional, social, convingerile morale, speranţele... tot ceea ce dă un plus de valoare vieţii noastre.

Omul de azi, mai mult decât cel de ieri, a înţeles că interioritatea trebuie căutată! Sau

Lumina Credinței mai exact căută în spiritualitate stabilitatea care lipseşte tot mai mult în jurul său.

Concomitent cu această sete pentru interioritate, suferințele psihice cresc exponențial. Mărturie stă numărul crescut de depresii, suiciduri, variate dependenţe, consum de substanţe psihotropice, burnout... Interioritatea noastră suferă. Şi cu aşa intensitate încât atinge cotele de alarmă ale echilibrului sănătăţii publice. Multă vreme prioritatea politicilor de sănătate publică a fost să trateze bolile psihice. Evoluţiile din societăţile noastre au dus la discutarea posibilităţii de a veni în întâmpinarea suferinţei sufleteşti, care devine „boala” secolului XXI. Tratamentul psihoterapeutic şi farmacologic nu a reușit să vindece această boală.

Care sunt cauzele acestei boli? Tot mai mulţi psihologi şi psihiatri preocupaţi de dinamica interioară a omului modern identifică drept cauza funciară a bolilor sufleteşti deficienţa în gestionarea gândurilor. Şi iată că nimic nu este nou sub soare, deoarece acest lucru l-au înţeles călugării din primele veacuri creştine, când fugeau de lume şi trăiau în deşertul Egiptului, al Palestinei sau al Siriei pentru a duce lupta cu gândurile.

Aşadar omul modern şi creştinul poate găsi în tradiţia spirituală creştină instrumentele necesare pentru vindecarea bolilor sufleteşti de azi.

Dar ce sunt aceste gânduri care îmbolnăvesc sufletul şi produc atâta durere?

Gândurile nu sunt în sine rele, dar unele devin rele dacă tind să devină obsesive sau pătimaşe. Cum să le controlăm? Părinţii deşertului au elaborat o tehnică numită: paza inimii, care se apropie în anumite aspecte de tehnica meditaţiei, atât de în vogă astăzi!

Convinşi de unitatea dintre corp, suflet şi spirit, Părinţii deşertului, pe care i-am putea numi „primii psihoterapeuţi”, au elaborat recomandări pentru vindecarea acestori boli ale omului interior. Între acestea un loc aparte îl ocupă discernământul gândurilor, ca rezultat al metodei de păzire a inimii.

De ce să ne controlăm propriile gânduri?

sfinții părinți

9

După părerea Părinţilor deşertului, gândurile nestăpânite sunt la originea unor boli sufleteşti. Au identificat opt boli cu impact psihic, de origine spirituală, clasificate de către Evagrie Ponticul: lăcomia de orice fel, relaţia patologică cu sexul, relaţia patologică cu banii, tristeţea, agresivitatea, acidia (lehamitea, descurajarea patologică, urâtul, plictisul), vanitatea şi orgoliul. Aceste opt boli generale au o unică patologie de fond: narcisismul, pe care părinţii îl numeau cu termenul grec de filautia sau iubirea de sine exagerată, egoismul.

Bolile sufleteşti enumerate mai sus se instalează în urma funcţionării deficitare a facultăţii numite imaginaţie. Imaginaţia necontrolată dă naştere unor scenarii şi emoţii care ocupă spiritul nostru până în punctul în care ne stăpânesc într-un mod impersonal. Omul ajunge sub patimă, adică „să fie trăit” (pathos = a fi sub, a suferi): omul este trăit de tristeţe dacă vine asupra lui, de entuziasm dacă vine sau de griji. Nemaifiind stăpân se nasc scenarii catastrofice, onoruri nemeritate, nedreptăţi imaginate etc. Imaginaţia naşte filme interioare nu întotdeauna adevărate şi nici împăciuitoare. Dar, afirmă Părinţii pustiei în cor, noi putem să controlăm aceste scenarii.

Faptul că vin gândurile să ne tulbure sau nu vin o vreme, acest lucru nu depinde de noi. Dar ca să rămână la noi sau nu, să ne stârnească sau nu, aceasta stă în puterea noastră şi depinde ne noi.

Astfel scrie sfântul Ioan Damaschinul: „Mereu vom fi teatrul senzaţiilor şi a gândurilor; problema stă în cum le gestionez? În faţa unui gând omul are două posibilităţi: să consimtă şi să-l alimenteze sau să-l respingă categoric”1. În numărul următor vom continua prezentarea terapiei gândurilor negative, după scrierile Părinţilor deşertului.

Pr. Florin Ştefan Fodoruţ

1

Discorso sull’anima, XXIV, 5, Roma 1995, p. 138.

10

învățătura bisericii

Lumina Credinței

Zece minute pe zi pentru Sfânta Scriptură

Tema anului pastoral în curs, la fel ca și cea a anului trecut, este Cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi. În acest timp, noi, toți fiii Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, am fost și suntem invitați să ne apropiem cu încredere și interes de Sfânta Scriptură. Acum, spre sfârșitul acestei perioade dedicate Bibliei, este indicat să ne facem anumite propuneri.

Hotărârea cea mai importantă pe care o putem lua este aceea de a citi Scriptura.

Această dorință se găsește și la sfârșitul Constituției Dei Verbum, în care se spune: „De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească «înalta cunoaștere a lui Isus» (Fil 3,8), căci «necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Hristos»” (DV, 25)1.

Conținutul citatului anterior este pătrunzător, intens, înflăcărat. Tocmai de aceea merită aprofundate câteva aspecte prezente în fraza conciliară.

Noțiunea de totalitate Termenul tot, atât la singular cât și la plural, are o prezență consistentă în cadrul lucrărilor ultimului conciliu ecumenic. De exemplu, toți oamenii sunt chemați să fie membri ai Bisericii, ca popor al lui Dumnezeu (cf. LG, 13)2. Una dintre cele mai sugestive imagini care exprimă ideea de totalitate este aceea a Bisericii, ca Trup al lui Hristos (cf. LG, 7). Așa cum toate mădularele omului au rostul și importanța lor în ansamblul trupului, la fel toți creștinii, din toată lumea, în Hristos (cf. LG, 7). Această normă de comportare este valabilă atât la nivelul vieții Bisericii universale, cât și la cel al funcționării unei comunități monastice sau al unei parohii.

Astfel toți credincioșii unei parohii for-

mează o singură familie. Într-o familie există prosperitate, bucurie și mulțumire atunci când există o implicare activă din partea tuturor membrilor ei. Așa cum ochiul nu poate să țină locul urechii sau al piciorului și nici viceversa, tot la fel preotul nu poate să îndeplinească misiunea specifică credincioșilor și nici credincioșii pe cea a preotului. Tot așa, consilierii parohiali nu pot înlocui slujirea proprie membrilor reuniunii mariane sau a corului și nici invers. Lucrurile merg bine atunci când toți membrii unei comunități devin responsabili față de misiunea care le este specifică. În cadrul aceluiași document se spune că toți credincioșii, indiferent de statutul lor, sunt chemați la sfințenie (cf. LG, 39-42). Aceste exemple sunt suficiente pentru a sublinia importanța conceptului de totalitate. Insistența asupra universalității ne amintește că într-o măsură mai mică sau mai mare toți creștinii sunt responsabili pentru ceea ce se întâmplă în Biserică.

Rostul acestei totalități este acela de a ne trezi, de a ne îndemna la acțiune. Tocmai de aceea, toți credincioșii sunt îndemnați să citească Sfânta Scriptură. Nu doar unii, ci toți!

Frecvența cu care trebuie citită Scriptura În zilele noastre Biblia este accesibilă tuturor celor care vor s-o citească. Probabil se găsește

Lumina Credinței aproape în fiecare familie. Dacă nu este așa, poate fi găsită cu ușurință pe internet sau și mai practic poate fi citită direct de pe telefon.

Nimeni nu se poate plânge că n-are acces la cuvântul Scripturii. Această realitate este o șansă și o binecuvântare a timpurilor noastre. Bunicii și străbunicii noștri n-au avut o asemenea posibilitate. Și atunci ne putem întreba: ce facem cu Bibliile pe care le avem? Citim? Des? Am citit-o toată vreodată?

Citatul inițial nu dă o regulă precisă privitor la frecvență, ci ne îndeamnă să citim cât mai des. Este evident, prin urmare, că nu trebuie citită din când în când sau doar atunci când avem chef și timp. Ideal ar fi ca toți credincioșii, indiferent de statutul lor, să se străduiască să citească zilnic Cuvântul inspirat. Este limpede faptul că persoanele consacrate trebuie să dedice mai mult timp lecturii Bibliei decât o fac mirenii. Un credincios laic ar putea dedica zece minute pe zi acestui scop.

Pentru a putea înțelege mai bine conținutul unui text, înainte de a începe citirea acestuia, se poate face o rugăciune către Spiritul Sfânt, sub inspirația căruia a fost scrisă Sfânta Scriptură.

Apoi, se poate citi de mai multe ori, în liniște și cu atenție, un text foarte scurt. După aceea se meditează puțin la pasajul respectiv cu scopul de a putea păstra și memora cuvintele care neau vorbit sau plăcut cel mai mult. Încet, încet acele cuvinte vor aduce roade. Pentru a avea continuitate în citirea Bibliei, se poate lectura și medita, de pildă, una dintre cele patru evanghelii de la început până la sfârșit, iar apoi se poate continua cu următoarea și tot așa.

Un alt lucru util din punct de vedere spiritual ar fi acela de a citi în timpul săptămânii sau cu o zi înainte, măcar una dintre cele două lecturi biblice duminicale (apostolul sau evanghelia).

Lectura acestor texte ar fi o pregătire pentru duminică, deoarece ne-ar ajuta să fim mai receptivi la citirea lor și mai atenți la rostirea predicilor în cadrul Sfintelor Liturghii.

Necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Hristos Ne putem întreba: de ce să citim Biblia? Poate fi citită din diverse motive. Se poate citi pentru a avea o cultură generală biblică. E util să cunoaștem multe informații legate de locuri sau de personaje biblice, de istoria, arheologia sau geografia biblică, de modul în care au fost redac-

învățătura bisericii

11

tate cărțile Sfintei Scripturi etc. Apoi, în Sfânta Scriptură se găsesc cele zece porunci, fericirile și multe alte învățături. Toate acestea au fost scrise pentru noi. Este necesar să le respectăm și să le urmăm, deoarece ne vor aduce multă bucurie atât în viața aceasta, cât și în cea de veci. Înainte de toate, însă, Scriptura trebuie citită pentru a-l cunoaște și a-l întâlni pe Hristos, pentru că, așa cum spunea sfântul Ieronim, „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Hristos”. Această afirmație poate fi formulată și în formă pozitivă, prin urmare, cunoașterea Scripturilor înseamnă cunoașterea lui Hristos. Într-un fel sau altul, tot conținutul Sfintei Scripturi face referire la Hristos: Legea, profeții, psalmii vorbesc despre Hristos. Când citim o carte sau o pagină biblică ne-am putea interoga: în ce fel face referire la Isus?

Menirea textului biblic este aceea de a ne conduce dincolo de literă, de a ne face cunoștință cu o Persoană, și anume cu Hristos. Doar cunoscându-l ne putem lăsa, în mod treptat și plăcut, formați și transformați de El. Pentru fiecare credincios, Isus este Calea, Adevărul și Viața (cf. In 14, 6)! Prin El, ajungem la Dumnezeu Tatăl.

Un proverb spune că pofta vine mâncând.

La fel, pofta de a citi vine citind, iar citirea Sfintei Scripturi poate să provoace în sufletele noastre foamea și setea de a-l cunoaște și urma pe Hristos. Suntem deschiși unei astfel de provocări?!

Pr. Vasile Trifoi DV: Constituția despre revelația divină, Dei Verbum.

LG: Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium.

1 2

12

etică creștină

Lumina Credinței

Contracepția și revoluția sexuală Humanae Vitae după 50 de ani

Fulton Sheen, celebrul episcop și apostol al televiziunii, relatează în memoriile sale o mărturisire făcută lui de către Fericitul Papă Paul al VI-lea. Povestea Sfântul Părinte: „În fiecare noapte, aproape de miezul nopții, îmi verific corespondența.

Aproape fiecare scrisoare are un spin în

ea. Când îmi pun capul pe pernă, cu adevărat simt că port o coroană de spini”.

Nu e dificil să ne imaginăm că mulți spini din această coroană au provenit și din reacțiile laicatului și clerului catolic față de enciclica Humanae Vitae, în care

Papa, contrar recomandărilor unei comisii pontificale și contrar așteptărilor populare ale revoluționarilor ani 1960, dar potrivit învățăturii perene a Bisericii, reafirma respingerea de către Biserică a mijloacelor artificiale de control al nașterii. Disidența masivă a unor zone largi din Biserică, inclusiv a întregi conferințe episcopale, și criticile din presa de largă circulație l-au șocat pe Papa în mod iremediabil, spun unii, el refuzând mai apoi să mai publice vreo enciclică și schimbându-și simțitor stilul prezenței sale publice. Nimic nu a mai fost la fel de atunci în Biserica Catolică: niciodată în istorie nu se mai înregistrase o asemenea opoziție față de o învățătură de credință sau morală; peste 90% din cuplurile catolice aveau să o ignore, iar clerul, după cum recunoștea recent Cardinalul Timothy Dolan, avea să evite acest subiect în predici și cateheză pentru următoarele decenii.

Enciclica conținea însă câteva avertismente sau „profeții” – o estimare privind efectele individuale și sociale ale acceptării pe scară largă a contracepției, legalizată în Occident abia în anii de după al doilea război mondial. Papa scria astfel despre creșterea ratei infidelității conjugale și o scădere generală a moralității; bărbatul, având acces la contracepție și eliberat

de responsabilitatea față de nașterea unui copil, avea să își piardă respectul față de femeie, transformând-o într-un simplu instrument de plăcere egoistă. Pe alt plan, textul avertizează cu privire la tentația statelor de a impune controlul nașterilor odată ce acesta din urmă avea să fie legalizat și acceptat ca normal. Profețiile acestea se încheiau cu un apel curajos, contra-cultural, adresat conducătorilor politici: nu permiteți legalizarea contracepției!

Aproape nimeni nu a luat în serios aceste avertismente. Revoluția sexuală avea să explodeze pe scena civilizației occidentale, un fenomen nemaiîntâlnit care, în teorie, trebuia să elibereze oamenii de constrângerile „moralei burgheze”, dar care, cincizeci de ani după, își arată deja din plin roadele otrăvite. Într-o ironie întunecată a istoriei, profețiile papei Paul al VI-lea aveau să se împlinească punct cu punct, ba chiar cu implicații mai adânci și mai sinistre chiar decât anticipase Sfântul Părinte. Numeroși specialiști din științele socio-umane, și nu doar cei care afirmă un crez creștin, au oferit o amplă documentație pentru a demonstra consecințele civilizaționale catastrofale ale revoluției sexuale, cea care a fost făcută posibilă în mod indiscutabil de contracepție. Economistul George Akerlof, de pildă, a arătat că contracepția a dus la creșterea dramatică a numărului de copii ilegitimi și a avortului. În paralel, a scăzut numărul de căsătorii – și aici nu e greu să deducem că, având la dispoziție aceste mijloace artificiale, căsătoria și-a pierdut sensul ca singura cale legitimă și responsabilă de folosire a sexualității – iar acest fapt a dus la creșterea sărăciei și a patologiilor sociale. Numeroase studii fac legătura între scăderea bunăstării publice și disfuncționalitatea familiei. Francis Fukuyama afirma că pilula contraceptivă, alături de economia bazată pe informație, este trăsătura definitorie a vremurilor noastre. Iar sociologul ateu Lionel Tiger crede despre contracepție că a dus

Lumina Credinței la ruperea familiilor, rate mai mari de sărăcie în special la femei, alterarea relațiilor dintre sexe, mame singure, dar și că a cauzat avortul.

Acest ultim punct merită dezvoltat și afirmat ca cea mai gravă dintre consecințele contracepției, o consecință măsurată în sute de milioane de copii uciși. În chiar motivarea deciziei Curții Supreme a Statelor Unite în cazul Roe vs Wade din 1973, prin care avortul la cerere avea să fie legalizat în prima putere a lumii, se invoca chiar dreptul la contracepție, stabilit cu doar câțiva ani înainte. Așadar, era însăși gândirea legală a vremii cea care deja reflecta o presiune populară care, odată ce primise pe tavă contracepția, cerea deja mai mult: avortul. De fapt, contracepția, făcând posibile relațiile sexuale în contexte diferite, deci și în afara sau în absența căsătoriei, făcea posibile și sarcinile la femei care nu se simțeau pregătite pentru o asemenea responsabilitate.

Cuvintele despre tentația statelor de a impune controlul nașterilor s-au împlinit și ele. Cazul chinez este cel mai frapant, cu zeci de milioane de avorturi și sterilizări forțate; dar și în Statele Unite administrația Obama a impus companiilor să ofere contraceptive în baza asigurării, fără o plată suplimentară. Starea femeilor moderne este o altă tragedie tăcută, desfășurată în mod ineluctabil, în ciuda unor tot mai timide voci , feministe care cântă victoria anilor 60. Atât în statistici și sondaje, cât și în comentariile feminine din cultura populară se constată o nefericire crescândă, neîncredere în căsătorie sau chiar frică față de instinctele dezlănțuite ale unor bărbați abrutizați, infantili, intoxicați de pornografie. Hărțuirea sexuală la scară largă, cultura hook-up, a „agățatului” și a unei nopți impersonale și mizerabile, înecate în alcool, devin fapte obișnuite din viața cotidiană a tineretului urban. Însă 19% dintre studentele americane au fost violate sau au fost supuse unei tentative de viol, semn că granița a ceea ce este permis se deplasează tot mai mult în abis. Însă cu cât nefericirea femeilor e mai mare, cu atât se deschide calea către opțiuni aparent contradictorii, schizoide. Sado-masochismul a pătruns decisiv în cultura populară, o realitate demonstrată de faptul că 50 shades of grey a depășit pe Amazon UK seria Harry Potter, devenind cea mai bine vândută carte din istoria acestei platforme. Romanul nu prezintă nimic altceva decât o femeie care se lasă maltratată și batjocorită sexual de către un bărbat. Oare acest succes, se întreabă

etică creștină

13

Mary Eberstadt (The Prophetic Power of Humanae Vitae) reflectă faptul că bărbații, având la dispoziție contracepția și numeroase „opțiuni”, sunt tot mai greu de cucerit, iar femeile, deși pretind că nu au mai fost niciodată atât de libere, sunt dispuse la degradări cumplite?

Continuă Eberstadt: contrar „științei suprapopulării”, astăzi subiect de glume între oameni de știință, fenomenul opus are loc în țările dezvoltate: criza demografică, îmbătrânirea populației, depopularea. Consecința este o „epidemie a singurătății”, suferința nebăgată în seamă a sute de mii de oameni. În Japonia, se relatează într-un reportaj din New York Times, 4000 de oameni pe săptămână mor singuri. Mor și nu află nimeni. Pur și simplu nu mai există oameni care să aibă grijă de ei. De pildă, un om a murit în apartamentul său și a rămas pe podea timp de trei ani. Utilitățile i-au fost plătite automat de pe card, iar când banii s-au terminat, autoritățile au trimis în sfârșit pe cineva la el acasă. A fost găsit scheletul său, după ce fusese mâncat de viermi și de insecte. La câțiva metri se afla ușa apartamentului vecin. Fenomenul e atât de larg răspândit încât au apărut firme care se ocupă de curățarea unui apartament în care sunt găsite rămășițe pământești ale unor persoane. În Franța e același lucru, iar cauza principală a singurătății este divorțul. În Suedia, o persoană din două trăiește singură. Un om a fost găsit în casa sa după trei săptămâni de la moarte. Nu avea rude sau prieteni. Nu făcuse altceva decât să își petreacă ultima parte a vieții la televizor și la calculator. În final se descoperă că avea o fiică, care era însă imposibil de găsit. În schimb, strânsese mulți bani. Și ar mai fi o ultimă consecință: toate bisericile care au cedat revoluției sexuale, acceptând contracepția, divorțul, homosexualitatea, coabitarea premaritală, au făcut implozie. Cazul emblematic este cel al Bisericii Anglicane, care a fost primă biserică care a acceptat contracepția în 1930, la celebra Conferință de la Lambeth.

14

etică creștină

Cutia Pandorei a fost deschisă și treptat au venit și alte cedări, până la punctul în care din comuniunea anglicană globală, aflată pe toate continentele, nu a mai rămas nimic. The Guardian proclama într-un articol sfârșitul acestei biserici. Cedarea discernământului conștiinței individuale, declinul credinței într-o ordine obiectivă de origine supranaturală au făcut imposibilă mărturia coerentă, demnă a acestei biserici. Iar oamenii au simțit că de acum ea este doar o voce a lumii, nu a lui Dumnezeu; dar ei caută ceea ce este diferit, puternic, provocator.

Exemplul acestei biserici, alături de cele „tradiționale” ale protestantismului – luterană și reformată – arată că nu este nimic de așteptat din partea lumii, că nu există o înțelepciune a acesteia, că Biserica nu are nimic de învățat din dialogul cu universul secular, iar pactul cu acesta te distruge. Cei care astăzi cochetează cu schimbarea poziției Bisericii Catolice în numele „milostivirii”, al „discernământului de la caz la caz”, al „însoțirii” au astfel în față consecințele ultime ale poziției lor.

Dar, după toate aceste date istorice, care să fie totuși explicația pentru acest eșec masiv, extins de la indivizi până la națiuni întregi, al revoluției sexuale făcute posibile de către contracepție? Ce se întâmplă, mai exact, într-un cuplu de la care începe totul, un prim cuplu ipotetic care începe să apeleze la aceste mijloace? Și ce se întâmplă, urmând firul argumentației și putând deja să facem conexiunile logice, cu un cuplu care trăiește împreună fără a fi căsătorit sau cu unul de persoane de același sex?

Explicația nu poate fi alta decât o misterioasă ordine obiectivă, imuabilă, indestructibilă, a cărei respectare duce la fericire și, în final, la viziunea beatifică, și a cărei ignorare sapă încet-încet la baza unei relații, până la punctul în care se rupe. Este vorba de ordinea naturală, rațională, ce reflectă mintea și iubirea lui Dumnezeu, care poate fi decriptată de către om folosindu-se de legea naturală. Aceasta din urmă este definită de sfântul Augustin ca amprenta lui Dumnezeu în sufletul omului sau de către sfântul Toma de Aquino ca participarea creaturii raționale la legea eternă a lui Dumnezeu. Ea este lumina inteligenței pusă de Dumnezeu în om, mulțumită căreia el cunoaște ce trebuie făcut și ce trebuie evitat. Ea vine de la Dumnezeu, dar se află în om, face parte din structura sa, este proprie omului.

Pe baza a două concepte – 1. legea naturală ca

Lumina Credinței abilitatea omului de a raționa și ca ansamblu al înclinațiilor sale naturale și 2. ius naturale, ordinea creației sau legile naturii care pot fi descoperite de către rațiunea umană – ar fi posibil în principiu să găsim explicația acestor eșecuri personale, familiale și sociale și să oferim argumente de înțeles și de către cei necredincioși. În acest sens, fraza cheie din enciclica Humanae Vitae spune că orice act sexual trebuie să rămână per se destinatus transmiterii vieții, adică să își păstreze relația sa intrinsecă cu procrearea vieții umane.

Esența problemei stă așadar în valoarea actului sexual, a fiecărui act sexual, nu a dispoziției subiective, a sentimentelor sau a unei generale deschideri a cuplului față de viață. Chiar dacă sentimentele sunt o parte importantă a unei căsnicii și chiar dacă un act sexual este bine să fie însoțit de o înțelegere cât mai profundă a semnificației sale, un cuplu care folosește planificarea naturală și care are ocazional act sexuale aflate sub semnul rutinei sau al unui „omenesc, prea omenesc” se află într-o situație substanțial diferită față de un cuplu cu relații pline de sentimente și de emoție, dar care folosește contracepția.

Diferența stă în respectarea calității obiective a actului, aceea de a fi în sine, în esența sa orientat către uniune și procreare.

Dacă Papa Pius al XI-lea, în Castii Conubii, numea contracepția un păcat nu doar împotriva vieții, ci și împotriva fidelității conjugale, Sfântul Ioan Paul al II-lea îl numea „o minciună”. Motivul stă în faptul că limbajul corpului, semnificația totală – de a-i uni pe soți și de a dărui viață – este contrazis, călcat în picioare de un limbaj alternativ, al reținerii, al egoismului. Ar fi o falsificare a adevărului intrinsec al iubirii conjugale. Ce trebuie să înțelegem este că, așa cum organele au niște scopuri precise – ochii sunt pentru vedere, aparatul digestiv pentru digestie – anumite acte ale corpului au un înțeles intrinsec ce nu poate fi viciat1. Astfel că orice act sexual, indiferent de contextul său, indiferent de sentimente sau absența lor, spune prin însăși natura sa următoarele: 1. „Îți mulțumesc pentru că mi te dăruiești. Vreau și eu să mă dăruiesc ție definitiv”; 2. „Vreau să devin una cu tine și să accept posibilitatea de a avea copii cu tine”. Măreția inefabilă, de neînțeles pentru cultura dominantă, a acestei semnificații este că pentru cei care folosesc contracepția, chiar dacă se iubesc și inimile lor au spus „Da” copiilor, acel act sexual singular spune de fapt „Nu”.

Lumina Credinței Tocmai de aceea Pius al XI-lea afirma că aici e vorba de un păcat și împotriva fidelității. Ce este în sine destinat uniunii și procreării este rupt de cea din urmă și de fapt nu reușește să atingă nici primul deziderat. În acel unic act sexual blocat de contracepție tu alegi să te dăruiești parțial, folosind pentru plăcere tot un dar parțial de sine. Un act este pervertit și înlocuit de ceva contrafăcut – oare așa ceva poate rămâne fără consecințe într-o familie și într-o societate?

Dacă, conform statisticilor, un milion de români trăiesc în concubinaj și cel mai probabil folosind masiv contracepția, oare nu ne îndreptăm spre un dezastru la scară largă? Întrebarea din final este însă: putem folosi aceste argumente ce pleacă de la legea naturală, așadar din rațiunea filosofică, pentru a face apologia vieții conjugale normale? E mai degrabă greu de crezut că un asemenea demers ar avea succes. Dacă în cultura populară legea naturală este asociată cu „ceea ce găsim la animale” (a se vedea argumentele prostești pentru homosexualitate plecând de la comportamentul deviant în anumite specii), în filosofia politică legea naturală a fost confiscată de gândirea liberală ce pleacă de la mutații radicale ale conceptului la Grotius, Hobbes, Locke sau Rousseau. De la „legea naturală” ca realitate cosmică obiectivă din gândirea lui Toma de Aquino s-a trecut astfel la „dreptul natural” al lui Grotius, întemeiat doar pe principii „evidente” rațiunii. Adică un construct minimal al rațiunii carteziene ce poate garanta doar libertatea individului, anumite drepturi înnăscute și inalienabile, fără niciun fel de obligație și fără o referință într-o ordine obiectivă. Iar pentru „Părinții liberalismului”, legea naturală este un concept total schimbat, referindu-se doar la o ipotetică „stare naturală” a omului, liber de orice autoritate, a cărui moralitate e dedusă strict din principii prime ale rațiunii, din propoziții clare, independente logic și ontologic.

Iar într-un sens mai larg, filosofia și apelul la bunul-simț pur și simplu nu funcționează într-o lume căzută. Însuși Toma de Aquino încercase într-un text din tinerețe să argumenteze împotriva poligamiei plecând de la rațiune și legea naturală, dar a fost forțat să admită că nu se poate, trecând rapid la argumente din teologia sacramentală. Exemplul lui Ioan Paul al II-lea este elocvent: în marile sale opere de teologie morală și a familiei – Teologia corpului, Veritatis Splendor și Evangelium Vitae, el pleacă mereu de la Scriptură. Argumentația sa, deși

etică creștină

15

masiv filosofică, este întotdeauna în interiorul Revelației, al exegezei biblice.

De aceea, argumentul meu este că pentru orice dezbatere publică, în acest caz, cea legată de contracepție, trebuie să facem apel la Revelație, repovestind mereu, complet, până la capăt o narațiune creștină, în spiritul cristocentric al Conciliului Vatican II și al Magisteriului recent.

Creștinismul, de fapt, nu are nicio miză în mitul rațiunii dezinteresate, spunea David Bentley Hart. Noi nu suntem interesați de stabilirea unor „punți”, prin intermediul filosofiei, cu lumea seculară, ci de dislocarea acesteia și supunerea ei domniei lui Hristos, iar dialogul nu are sens decât ca pretext pentru a-l converti, prin persuasiune, pe interlocutor. În final, cel mai puternic argument împotriva contracepției este că ea este simbolul unei culturi a morții care nici măcar nu permite ca anumite persoane să fie aduse în ființă pentru a se bucura pe veșnicie de iubirea Sfintei Treimi. Gloria lui Dumnezeu, scria Dante, „per l’universo penetra e risplende, in una parte più o meno altrove”, iar cardinalul Carlo Caffara comenta pe marginea acestui text că în actul conjugal fecund, gloria lui Dumnezeu strălucește în mod particular, iar „în acesta și prin acesta este deschis un spațiu în univers pentru un act creativ al lui Dumnezeu, un loc sfânt în care Dumnezeu își arată iubirea creativă”.

Iar o astfel de viziune trinitară nu poate fi posibilă fără rugăciune, sfințenie personală și jertfe oferite Domnului. Doar imitând chipul însângerat al lui Hristos, reflectat pe chipurile a nenumărați sfinți, vom putea pregăti victoria finală de la sfârșitul veacurilor, chiar dacă, ocazional, cuvintele și argumentele ne vor lipsi. Doar astfel, în interiorul acestei logici nebune, nebune de iubire, vom înțelege de ce Papa Paul al VI-lea încheia spusele către Fulton Sheen astfel: „Când îmi pun capul pe pernă, cu adevărat simt că port o coroană de spini. Cu toate acestea nu pot săți descriu ce bucurie inefabilă îmi aduce suferința pentru Biserică”.

Alin Vara 1 Este o înțelegere mai bogată decât un pur biologism – da, parte din argument stă în faptul că organele de reproducere au ca scop, evident, reproducerea. Un ochi e făcut pentru văz; chiar dacă din cauze obiective ar putea să nu funcționeze, el tot este în mod intrinsec orientat spre văz; dar dacă cineva își distruge văzul în mod deliberat, atunci putem vorbi de un lucru imoral.

La fel, digestia este făcută pentru nutriție. Însă cineva își poate folosi sistemul digestiv pentru a nu se hrăni (bulimia) sau pentru a ingera alimente dăunătoare. În cazul nostru, analogia e legată de posibilitatea de a folosi aparatul genital într-un scop care nu îi este specific. Dar argumentul depășește planul biologic, intrând în semnificația personală și supranaturală a actului sexual.

16

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Atelierul lui Brâncuși, între perfecțiunea formei și forța emoției Fiecare etapă mai importantă din creația lui Brâncuși a fost imortalizată în fotografie, iar la Paris, la Centre Pompidou se mai păstrează și astăzi 94 de fotografii de atelier, care numai în ultimii ani au atras atenția specialiștilor. Inițial acestea au fost considerate marginale în raport cu activitatea de sculptor a lui Brâncuși, iar aceia care s-au aplecat să le studieze în trecut le-au evaluat strict din punctul de vedere al relevanței documentare, pentru stabilirea unor cronologii cât mai precise. În plus, Brassaï considera că Brâncuși „nu fotografia foarte bine”, iar Man Ray era de părere că fotografiile sale erau „supra-expuse sau prea puțin expuse”. Cu toate acestea, de mai mulți ani a fost resimțită nevoia unei dezbateri cu privire la modul în care artistul și-a privit opera prin prisma obiectivului fotografic.

Pentru a înțelege noutatea pe care o aduce Brâncuși este nevoie să facem recurs la o problemă de căpătâi din cadrul istoriei artei: disputa dintre sculptori și pictori. Această controversă din Renaștere este deosebit de importantă, deoarece atunci s-au definit pentru prima oară după antichitate, principiile care stau la baza unui act creativ. Aceste considerații au condiționat secole de-a rândul reprezentările artistice până la revoluția impresionistă. În Renaștere, pictorii doreau să exprime sublimul, iar opera de artă trebuia să fie fără cusur și nu exista ideea unei complementarități între sculptură și pictură. De aceea, sculptorii și pictorii luptau cu înverșunare pentru a-și afirma superioritatea unora asupra celorlalți, fiecare tabără susținând cu argumente cât mai ingenioase prestigiul propriei bresle. Avantajul a fost că în urma aceste dezbateri cunoscute drept Paragone („Paralela”) s-au teoretizat toate conceptele mai importante care privesc opera de artă.

Leonardo da Vinci, de pildă, a încercat să impună modelul pictorului – om de știință care, prin observații atente și schițate în caietul de desene, ajunge să intuiască legile generale care conduc universul. Tehnica sfumato, atât de subtilă în pânzele lui Leonardo, încununează o strădanie care transformase atelierul său într-un adevărat observator astronomic, atunci când urmărea: străveziile, roșețele șterse și nedeslușite ale norilor cu margini întunecate, îndepărtările crescânde de lună care arată mijlocul norilor în luminozitatea lor cea mai mare (Leonardo, Tratat despre pictură, 73, 37). Pentru Leonardo superioritatea picturii asupra sculpturii constă tocmai în supremația compoziției în care se împletesc: lumini, întuneric, culoare, corp, figură, loc, mișcare, repaos, îndepărtare, apropiere. Geniul artistului cuprinde toate aspecte complexe și deseori divergente înmănunchindu-le într-o inspirație de moment. Spre deosebire de pictori, sculptorii văd totul în mod linear, deci mult mai simplu și nu au nevoie de o scară a proporțiilor pentru a micșora obiectele în depărtare. Sculptorul nu folosește culori pentru a sugera cu măiestrie adâncimea și nici acea tehnică sfumato prin care volumele se rarefiază treptat dizolvându-se într-o lumină străvezie. De aici și disprețul categoric al lui Leonardo pentru sculptură: ea implică efort trupesc, iar cei care i se dedică trăiesc în mizerie, acoperiți mereu de praful marmurei ca niște brutari. Pictorul însă, ca un adevărat nobil, având în fața ochilor doar netezimea pânzei și forța științei, a desenului, nicidecum forța brațelor, el se dedică artei în sunetele muzicii și a lecturilor alese.

Răspunsul sculptorilor nu s-a lăsat așteptat, iar Michelangelo a dat o replică taberei lui Leonardo justificând prin argumente raționale superioritatea sculpturii asupra picturii. Pentru el, sculptura reușea să rețină cu mai multă obiectivitate realitatea din natură, în vreme ce pictura propunea numai asemănarea palidă cu aceasta.

Dacă pictorul lucrează cu mai multe culori, sculp-

Lumina Credinței torul are nevoie de una singură: marmura sau piatra care trebuie dăltuită, iar dacă sculptorul se întâmplă să greșească nu poate corecta. G. Vasari, contemporanul lui Michelangelo, adăugă în acest sens argumentul decisiv: sculptorul se ridică deasupra calculelor și considerațiilor obișnuite ale pictorilor, fiind constrâns adesea la judecăți absolute și imediate cu privire la destinul unui bloc de marmură. Din momentul în care sculptorul se află în fața unui bloc inform, el trebuie să vadă deja produsul final și în consecință să facă, fără un model în prealabil, o sumedenie de forme perfecte pe care să le poată ulterior asambla cu cea mai mare repeziciune.

Disputa dintre sculptori și pictori nu face altceva decât să ilustreze complexitatea relației dintre intelect și natură. Artiștii Renașterii doreau să demonstreze că nu sunt doar simpli imitatori ai formelor naturii, ci în primul rând vizionari ai formelor perfecte, ocupația lor fiind una nobilă, demnă de a fi recunoscută între artele liberale.

Pasul înainte înfăptuit de Brâncuși a fost acela de a fi răsturnat chinuitoarea responsabilitate a artistului de a reproduce forme perfecte... și dacă stăm bine să ne gândim deja manieriștii au arătat în veacul al XVI-lea că perfecțiunea poate să cadă ușor sub imperiul artificialului. Mai mult decât o problemă a formei perfecte, perfecțiunea în viziunea lui Brâncuși devine o problemă a echilibrului. Într-unul din aforismele sale afirma: „Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine...

Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului”. Atelierul este în acest sens nu numai acoperișul sub care intuițiile găsesc un mediu propice pentru înmugurire, ci și un loc al emoției. V. Teodorescu, poetul care i-a vizitat atelierul a surprins coerența acestui univers intim remarcând: Aceste obiecte care se regăsesc în propria lor emoție. Paul Celan, marele poet evreu de origine română, găsindu-se și el în atelierul lui Brâncuși simte cum: „Dacă, dintre aceste două pietre, una/ ne-ar face să ştim/ ce o învăluie de fapt, în tăcere,/ aici, aproape,/ lângă toiagul acestui bătrân,/ ea s-ar deschide, ca şi o rană,/ în care tu ar trebui să te ascunzi,/ în tăcere/departe de urletul meu,/ în ceea ce-a fost deja/ schiţat, alb” (De la Brâncuși în două).

Fotografiindu-și operele din atelier, Brâncuși caută echilibrul volumelor și de aceea își prezintă

evanghelia în artă

17

adesea lucrările în ipostaze contrastante: în lumini și umbre, în ierarhii anunțate apoi contestate şi răsturnate. O metaforă foarte sugestivă pe care o folosește același V. Teodorescu pentru a vorbi despre atelierul său este aceea a mării: „Căci marea, clătinându-se într-un delirant echilibru,/ transformă orice obiect, oricât/ de infam și de deplorabil uzual,/ într-un voal nupțial, întrun/ sărut cataleptic” (Nostalgia ivoriului negru).

Formele lui Brâncuși cuprinse de vârtejul unui „delirant echilibru”, în însăși precaritatea lor, ne conduc dincolo de obiect, dincolo de ceea ce ar putea fi copia mecanică a naturii, către ideea de echilibru. Așa cum remarca Eugen Schileru: „stilizările, epurările, decantările, pe care le întâlnim în arta brâncuşiană ies dintr-o devoţiune pentru

Constantin Brâncuși, Imagine din atelier, 1923-1924 obiect şi din marea dorinţă de a reda acestuia posibilitatea unei paradigme, unui exemplu: din echilibrul maselor să înţelegem noi înşine nevoia de a ajunge la echilibru”. Fotografiile de atelier propun așadar o problemă deschisă: vezi opera dar intuiești ideea.

Pentru Brâncuși, fiecare lucrare înainte de a fi supusă judecății publicului larg avea nevoie să fie atestată de celelalte „surori” ale ei. În acest sens, în fotografiile de atelier se pot observa scenografii variate: lucrările în curs de finisare stau

18

evanghelia în artă

Constantin Brâncuși, Nocturnă din atelier, 1925 alături de cele atent polisate sau lângă acelea ce urmează a fi, peste puţin, demontate. Aşa de pildă, fotografia din 1923-1924 circa: Pasărea în spaţiu (1923-1924?), Vrăjitoarea (în lucru, 19161924), Platon (1919-1920, demontat 1923-1924), Socrate (1921-1922), Principesa X (1915-1916).

Lucrările sunt surprinse în diferite momente ale zilei, ziua sau noaptea, aşa este scena nocturnă de atelier din 1925, cu Dra. Pogany II (1920), Coloana fără sfârşit (distrusă), Coloana fără sfârşit I (circa 1925), Pasărea în spaţiu, bronz polisat (1924), Nou Născutul II (1923-1924). Nu doar operele finite ci şi proiectele: Proiect de arhitectură, stejar (1918), înainte de 1923.

Brâncuși se va împotrivi cu toată puterea factorilor externi care ar fi putut să dezarticuleze spaţiul vital al atelierului. Când în 1954 i se propune participarea la Bienala de la Veneţia, deşi se pare că iniţial ideea îl încântase, s-a răzgândit motivând: „Nu mă despart de lucrări, a zis el, apoi mai bine premiul dumneavoastră l-aţi da lui Arp. Are nevoie de el”. De asemenea, testamentul prin care sculptorul lăsa muzeului de artă modernă propriul atelier, prevedea următoare clauză: „În cazul în care una sau mai multe opere ar ieşi din

Lumina Credinței atelierele mele spre a figura în vreo expoziţie sau din alt motiv, înţeleg ca ele să fie reintegrate în prezentul legat”.

Filozoful Michel Foucault în eseul său Ce este un autor? consideră că rațiunile pentru care ne reîntoarcem și astăzi către un Leonardo, Michelangelo sau Brâncuși nu sunt neapărat legate de aspectele aventuroase care colorează viața lor, ci de o întrebare de fond: dacă ceea ce au creat ei poate avea un sens pentru noi astăzi? Fotografiile lui Brâncuşi mărturisesc despre o căutare de sens atunci când vedem strădania de a acorda fiecare operă în raport cu sinele și cu întregul creației. Pentru Brâncuşi fotografia devine martorul căutării unui drum către sine însuşi. Crâmpeiele de luciditate, acele momente „echilibrate” când artistul vede operele sale într-un dialog cu celelalte „surori” sau cu sine sunt de fapt o vedere a Lumii ca în clipa dintâi a Creaţiei. Așa cum a remarcat M. Eliade: „Găsise drumul către el însuşi, care era în acelaşi timp drumul către strămoşii lui din vârsta de piatră, dar şi drumul cioplitorilor şi meşterilor africani sau melanezieni, şi cel al unui Picasso. Descoperise astfel mijlocul miraculos de a smulge din timpul istoric şi de a reintegra începuturile. Ca orice mare artist, ştia să vadă Lumea ca în clipa dintâi a Creaţiei”. Pentru noi, astăzi, o vizită la Atelierul lui Brâncuși de la Centre Pompidou din Paris înseamnă nu numai o datorie împlinită față de un mare român, cât mai ales înțelegerea că în fragilitatea universului în care trăim echilibrul nu este doar o iluzie, ci o înfăptuire atunci când prin meditație aducem și noi în lume o scânteie din lumina primei zile a creației.

(Notă bibliografică: Citatele din Brâncuși au fost preluate din cartea lui P. Comărnescu, Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, Bucureşti 1972, pp. 246-247; citatul lui E. Schileru provine din eseul „Constantin Brâncuşi [sau Sculptura este gândire în imagini]” în Antologie de filosofie românească, Bucureşti 1988, p.

194; citatul din M. Eliade se găsește în cartea: A vedea lumea ca în ziua dintâi a creaţiei, Pagini despre Brâncuşi, ed. M. Dascăl Bucureşti 2001, p. 28; Fotografiile pe care le prezentăm și considerații mai ample despre Brâncușifotograf: P. Mola, ed., Brancusi, L`opera al bianco, Collezione Peggy Guggenheim, Venezia, 19 febbraio – 22 maggio, 2005, Skira, 2005, imag. 34, 36, 61.)

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

19

Tratamentul universal

o himeră, de care ne mai agățăm...

Care este tratamentul potrivit pentru situația actuală a Bisericii Greco-Catolice?

Dacă până acum, luând în considerare cele două articole anterioare, se mai putea acorda o notă de credibilitate autorului, titlul acestui articol îl lasă fără nicio șansă de scăpare în fața judecății. Toți căutăm soluții, dar să ajungi să proclami că deții sursa de vindecare pentru prezent, ca persoană fizică..., este mai degrabă un subiect de emisiune iubitoare de senzațional/ scandal, decât un titlu de articol pentru o revistă a Bisericii. Cu toate acestea, îmi asum abordarea pentru că avem ceva de împărțit pe marginea acestei tematici: să căutăm împreună un răspuns viabil.

Am văzut că se poate stabili un diagnostic, am cochetat cu ideea de tratament, optând încă pentru o soluție facilă, iar acum suntem captivați să vedem cum ar fi dacă am aplica un tratament universal, un leac valabil la scară mondială: un calmant, un cicatrizant universal... un restaurator organic cu inteligență artificială, care să se adapteze peste tot și pentru toți, să repare orice defecțiune organică (și nu numai!)... și iată-ne ajunși deja în sfera science fiction.

Este bine să ne amintim că în cazul de față nu este vorba de a trata o simplă boală trupească.

Chiar și în privința dezechilibrului trupesc, căci așa traducem boala în termeni simpli, dat fiind progresul tehnico-medical, mai dăm rateuri... căci nu suntem Creator, ci creaturi.

Situația de ansamblu nu este roz în niciun domeniu, ne uităm la știri și vedem scenarii apocaliptice, copiate parcă din filmele de groază. Privim în jurul nostru și vedem că relațiile nu mai funcționează... din motive variate... scuzabile, mai mult decât întemeiate.

Și am făcut cunoștință mult prea repede cu îndemnul Doctore, vindecă-te pe tine însuți..., dacă te crezi expert în domeniu, aplică tratamentul în ograda ta, ca să vedem roadele... Chiar mă întrebam cât va dura până când mi se va face această invitație, dat fiind faptul că statutul obligă.

Dacă în articolul precedent bâjbâiam între ideea de a accepta diagnosticul, de a tolera prognosticul și tratamentul din partea expertului moral, acum nu mai putem să ne axăm pe un plan pur teoretic, ideal, și asta deoarece trebuie să dovedim că titlul articolului ne menține conștienți de gravitatea și urgența subiectului.

O știm prea bine nu există tratament care să acționeze identic, la fel de eficient asupra tuturor celor care au nevoie de el. A ne erija în a oferi soluții la scară largă nu face decât să prelungească agonia, să amâne vindecarea sau schimbarea stării de sănătate (morală!). Aplicarea aceluiași canon la spovadă determină, uneori, subminarea respectului față de sacrament. Permisivitatea din partea mea, a creștinului de rând, în privința unor comportamente îndoielnice (și datorită ignoranței personale!) conduce la statornicirea stilului de viață păcătos, opus moralei creștine. A

20

Lumina Credinței

actualitatea creștină

încerca să te ascunzi în spatele unei fervori spirituale, care să îți tolereze păcatul favorit, este un mod sigur de a transforma rana sufletească în cangrenă...

Deci, să fugim de sacramente, să abandonăm rugăciunea? Sau să ne cufundăm în rugăciune, neglijând toate celelalte îndatoriri? Cam asta ar vrea dușmanul nostru sufletesc... Dacă Biserica ar renunța la aceste mijloace sigure de vindecare, ce ar mai putea oferi/pune la dispoziție pentru noi, creștinii de azi, și pentru a noastră mântuire?

Cui îi revine rolul de a vorbi în această chestiune vitală și spirituală? O întrebare care revine... o întrebare, la care s-a răspuns în mai multe locuri, în articolele precedente. De ce am repetato aici? Pentru a sublinia o evidență sau pentru a adânci prăpastia deja existentă între cel care vorbește și cei care sunt chemați să asculte?!

Cam asta ar vrea dușmanul nostru sufletesc... Însă ordinea nu se reface decât pornind de la fundament, de la principii puternice, stabile, care necesită un atașament fidel pentru ca reconstrucția să fie durabilă... statornică. Știm bine că nimeni nu se poate trata, dacă ignoră crearea contextului favorabil tratamentului. Ne amintim că am analizat destul de complicat și suficient atitudinea față de tratament în articolul precedent.

Pretenția că un tratament trebuie să se aplice universal pentru aceeași boală nu este deloc benefică pentru vindecarea personală, individuală.

Dumnezeu nu lucrează la grămadă, Biserica nu a fost fondată pentru a ordona la nivel macro, ci micro-social, chiar dacă recomandările magisteriale sunt proclamate mulțimilor. Și atunci? Fiecare pe limba lui?! Fiecare bisericuță cu propria-i rețetă?

Cam așa au stat și stau lucrurile... de aceea unii par să aibă succes, iar alții s-au rătăcit în monotonie, letargie... Toți ne știm cu bune și cu rele; toți suntem buni la a da sfaturi, dar nu am întâlnit încă pe cineva care să vină cu soluția miraculoasă, salvatoare în Biserica noastră. Sau suntem prea pretențioși? Am vrea mai mult: să se rezolve totul de la sine sau cu sacrificiul altuia. Dumnezeu făcut Om ne-a dovedit că o poate face, dar a ales să nu ne mântuiască fără acordul nostru, fără investiția noastră personală.

Tratamentul are recomandările benefice fie-

căruia dintre noi. Metoda sau/și medicamentul sunt adaptate la persoană, la istoricul bolii și la specificul personal al celui bolnav...

Dacă încerci să sugerezi unui credincios cu experiență spirituală să își schimbe atitudinea, să renunțe la un păcat mai mic într-un mod intransigent, riști să declanșezi un război mai mult sau mai puțin zgomotos. Dacă ești îngăduitor față de păcătosul public pentru că vezi omul dincolo de păcatul său, riști să stârnești o revoltă, scandalizezi pe cei care se consideră drepți sau, în orice caz, mai buni decât... Dacă ești ignorant în privința noutăților sociale, apar renegații care se exclud din Biserică și te exclud din viața lor. Nihil novi sub sole!1 Mișcările spirituale ale zilelor noastre mai dau naștere câte unui pui de geniu care se lansează în teorii vindecătoare. Iar acest eveniment mai animă monotonia parohială generalizată. Pentru un timp, rugăciunea pare să readucă viața printre cei care vin pe la biserică.

Cum îmi anim viața spirituală? Singur reușesc să o condimentez cel mai adesea cu indiferență, superficialitate sau... în cealaltă extremă, cu prea mult, cantitativ vorbind... Beneficiind de serviciile de ghid ale îndrumătorului/directorului spiritual, încep să îmi clădesc propriul parcurs spiritual, valorificând comorile Bisericii în viața de zi cu zi. Avem nevoie de această resursă a vieții spirituale, care este însoțitorul/îndrumătorul spiritual! Iată-ne ajunși la final cu o recomandare individuală, dar cum să o aplici la nivel de Biserică?! Propunem Bisericii să își caute un ghid pentru zilele noastre? Și atunci cum rămâne cu Capul ei? La ce ar mai fi bună ierarhia ei? Poate i-ar prinde bine un pic de detașare de metehnele trecutului, fără aș pierde identitatea, fără a se rătăci în iureșul superficialității mofturilor spirituale sau și mai și teologico-morale de azi...

Este un traseu periculos, și cine își mai asumă riscurile? Martirii de ieri ne-au dovedit că merită... Cu toate acestea, trebuie un discernământ moral pertinent la nivel eclezial pentru a purcede într-o asemenea călătorie, a cărei menire rămâne convertirea la timpul prezent, personal și comunitar.

Pr. Emil-Marian Ember 1

Nimic nou sub soare! (dicton în limba latină)

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

21

Prietenia biblică

Recent, la Satu Mare, am avut onoarea de a ne bucura împreună de manifestările Întâlnirii Naționale a Tineretului Catolic din România. Mulți tineri au venit însoțiți de conducătorii lor de grup și au luat parte cu multă bucurie la activitățile și evenimentele propuse, spiritul fiind unul al bunei înțelegeri, al întâlnirii și al noilor prietenii.

Această ultimă valoare, a prieteniei, a solicitat atenția unor tineri care se întrebau despre profunzimea legăturilor ce se nasc și se întrețin astăzi în societate în general și în biserică în particular. În ceea ce privește viața în Biserică, se poate pune problema de ce în așa-zisa „familie a lui Dumnezeu” pare atât de dificil să trăim prietenii deschise, oneste și veritabile? Oare Isus nu spunea că ucenicii vor fi recunoscuți după iubirea reciprocă? Dar această iubire cu ce anume seamănă sau oricum, de ce nu se manifestă în mod deschis? Uneori se întâmplă ca în

comunitatea bisericească unele persoane să rămână izolate și oarecum mulțumite cu izolarea lor; oare este normal? O astfel de persoană ar trebui să facă vreun efort pentru a se remarca oarecum în sânul comunității, în speranța că va câștiga vreo legătură de prietenie cu cineva?

După cum se poate observa, din aceste întrebări poate rezulta realitatea trăită a multor tineri care mărturisesc că dinamica prieteniei lor se naște și se dezvoltă de cele mai multe ori în afara bisericii, iar această constatare duce la căutarea de răspunsuri și de soluții în căutarea

22

apostolatul tinerilor

unei vieți trăită liber în Hristos.

Vom încerca în rândurile care urmează să creionăm câteva trăsături ale prieteniei, după cum rezultă din paginile Sfintei Scripturi.

Puține dintre comunitățile bisericești reușesc să creeze și să ocrotească în sânul lor o atmosferă prietenească, senină, deși se recunoaște faptul că o asemenea atitudine ajută la depășirea situațiilor de izolare în care se regăsesc unii credincioși. Se poate face totuși o distincție între fraternitatea creștină și prietenia biblică. Fraternitatea se poate descrie ca și acel sentiment special de comuniune și dragoste între credincioși, fondat pe structura comunei unități în Hristos. De la această practică a fraternității se poate apoi dezvolta prietenia biblică, care se trăiește la un nivel superior, unde în mod mai profund se trăiesc noi dimensiuni ale raporturilor interumane alimentate printr-o dăruire reciprocă.

Deși sună invitantă această idee a prieteniei biblice, deseori putem constata că lipsește din proclamarea și mai ales practica multor comunități religioase. Încă din al treilea capitol al Genezei se poate observa cum păcatul afectează capacitatea noastră de a cultiva relații sănătoase, chiar în situații în care ar trebui să existe unitate. Din acel moment evenimentele se precipită, iar înlănțuirea lor duce spre generarea unui abis al răutății. În capitolul patru al Genezei, Cain, fiul lui Adam și al Evei îl ucide pe Abel, fratele lui mai mic, din cauza geloziei. Chiar în acel loc în care legăturile afective ar fi trebuit să fie mai profunde și mai puternice, inima unei creaturi revoltate stinge o altă viață, existența acelui om care ar fi putut să-l acompanieze în mod fericit tot restul zilelor. În doar două capitole ale Bibliei se face trecerea de la o viziune idilică, caracterizată de sincere raporturi de dragoste și de prietenie intimă, la o imagine dezolantă

Lumina Credinței a unui fratricid laș, legat de motivații pe care nu le putem considera decât neserioase. În ceea ce privește Noul Testament, ne aflăm într-un context de raporturi distruse în care Bunul Dumnezeu trimite pe Fiul Său cel Unul născut să ofere din nou darul păcii, al reconcilierii și al mântuirii. Prin viața lui trăită exemplar și prin dreptatea pe care o împlinește, Mântuitorul Isus se solidarizează cu noi și este condamnat în locul nostru pentru păcatele noastre, deschizând Calea care conduce la Tatăl pentru toți cei care cred și mărturisesc numele lui. Omenirea care odată a fost în mod dureros înstrăinată și separată de Dumnezeu din cauza păcatului, poate să fie reunită cu Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos. Rămânem profund impresionați ascultând cuvintele pe care Isus le dăruiește ucenicilor, scrise în Evanghelia lui Ioan 15,13-15: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc.

De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute”.

Să lăsăm ca aceste cuvinte să coboare în adâncul inimii noastre, contemplând această realitate: Isus ne numește prieteni. Este mai mult decât suficient pentru a învia inima noastră, atunci când înțelegem că Cel în care sălășluiește plinătatea lui Dumnezeu, ne cheamă prieteni, că Cel care s-a făcut trup și a venit să locuiască în mijlocul nostru, trăind o viață desăvârșită pentru mântuirea noastră, ne numește prieteni.

Isus confirmă și reafirmă cele oferite ucenicilor săi, până la moartea pe Cruce, pentru ca noi la rândul nostru să putem deveni și trăi ca prieteni.

Isus este așadar centrul vieții noastre; El este cel care ne dăruiește forța de a-l urma atunci când devenim prietenii celorlalți. Această prietenie întrupată prin Isus se exprimă în orice zonă a vieții noastre și a ființei noastre, nefiind circumscrisă doar faptelor, ci este înrădăcinată în esența noastră de discipoli ai lui Hristos. Creștinul se împlică în consecință pentru ca prin prietenie să devină icoana lui Hristos, arătând astfel caracterul Său, prioritățile Sale și mărirea Sa. Pr. Laurențiu Costin

Lumina Credinței

cuvinte de taină

23

Poezia tainei la George Marinescu Orice gând și orice idee care îmbracă veșmântul cuvintelor și armonizează intenția primară cu rezultatul se naște dintr-o taină, pe care nici măcar cel care a provocat-o nu-i poate găsi sensul ori justificarea. Poate că nici nu ar trebui căutat acest sens al tainei, pentru a nu-i atinge inefabilul ori, mai degrabă, a-i păstra haloul tainei, ca, ea, taina să adulmece alte taine până la taina tainelor. Pe o cale, cuvântul se încarcă de sens adânc, răscolind sentimentele prețuite ale omului ales, pe o alta, el degajă energii creatoare de idei și filosofie a vieții. Coborâre în uman și închidere în cuvânt poetic, urcare în Agora și deschidere în atitudine și trăire. Acestei duble mișcări a eului îi corespunde, prin același joc al sintezei contrariilor, două efecte în planul imaginarului poetic și, inerent, al limbajului, tăinuire, ascundere, dezvăluire și arătare.

Rubrica ce o propunem aici, Cuvinte de taină, încearcă să acopere zonele tăinuite ale scrisului, între momentul tainic al facerii (poienin) și cel al efectului în cărți, poeme, gânduri, zămislite prin acest act tainic (poesis). În același timp își vor face loc aici și cuvintele de taină din așa-zisa literatură a aforismelor, drept cuvinte de înțelepciune, ori cuvintele care alimentează taina unor oameni care au rodit frumos în această grădină a sensurilor, precum și a evenimentelor care învăluie misterul implicării personalităților în viața și destinul identitar al neamului nostru.

Prin Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țara mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, într-o lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei.

Sete de mântuire de George Marinescu Din lut duc îngerilor mirul Ce uns-a rana din păcat.

Părinte, ia-mi din mâini potirul Cu lacrimi binecuvântat!

Cu ochii stinşi, cântând a rugă, Fac veacurilor legământ.

Sunt cerului plecată slugă, M-am rupt din viaţă şi pământ.

Pe drumuri, răni de umilinţă, Îmi cat nădejde şi popas.

Sunt platoşă grea de credinţă Şi şfâşii bezna pas cu pas.

În setea mea de mântuire Mi-am luat Golgota îndreptar.

Strivesc genuni în năruire Şi-nchin metanii pe altar.

Căci smuls din surghiunul humii Zvârlit-am trupul în noroi Şi-acum stau gol în poarta lumii Să mă ia raiul înapoi!

(Revista Bună Vestire, organ de zidire creştină, anul XII, nr. 2-3, Roma 1973, p. 43-44)

Cuvinte de lectură

A doua poezie din ciclul de poeme religioase scrise de George Marinescu, Sete de mântuire, continuă ideea şi viziunea poetică din cealaltă poezie (Tu eşti), legată de recunoaşterea condiţiei de fiinţă umană umilă în raport cu divinitatea creatoare. Este un poem-autoportret al eului liric, care leagă devenirea sa de destinul martiric al lui

24

cuvinte de taină

Isus, un destin prin care cele două momente majore ale existenţei, naşterea şi moartea, urmează calea spre mântuire, căutarea acesteia prin ridicarea lutului la dimensiunea sacră a cerului.

Jertfa lui Hristos a înscris în destinul omenesc povara şi durerea rănilor răstignirii pe crucea sfântă, încât eul poetic reface această înnobilare a crucificării prin încercarea omului de eliberare de sub umilinţa păcatului. Ca ieri parcă, momentul ungerii cu mir, azi poetul duce mirul purificator pentru închiderea rănilor păcatelor omeneşti, încât linia ascensională, de jos în sus („din lut duc îngerilor mirul”) echivalează cu un prim stadiu al eliberării şi deschiderii spre izbăvirea finală.

Inclusiv ruga Fiului către Tatăl, de a lua de la sine paharul suferinţelor, devine pentru omul urcător spre mântuire paharul „cu lacrimi b i n e c u v â n t a t ”, sublimă rugă a celui care a înnobilat suferinţa. De aceea, stingerea, moartea devine act de legământ cu cerul, căruia el, omul, slugă plecată are tăria să recunoască că naşterea sa s-a petrecut din „viaţă şi pământ”. Viaţa, ca suflu divin prin jertfa înaltă şi unică a lui Isus, pământ ca leagăn şi tezaur al tuturor suferinţelor pricinuite de el, omul călător. Poate de aceea, viaţa omului, repetând tot atâtea răni cristologice, devine o permanentă căutare a nădejdilor şi speranţelor de înaintare către eliberarea acestor păcate, dar şi prilej de îmbogăţire şi sporire a credinţei, prin care „platoşa”-pavăză de nezdruncinat a destinului cristic poate pătrunde în „bezna” vieţii şi omul deschide uşa mântuirii mai înarmat ca niciodată cu scutul credinţei. Reper fundamental al existenţei omeneşti în trecerea sa prin lume şi legitimaţie pentru călătoria umană spre mântuire, Golgota capătă valoarea emblematică de sfinţenie, prin care tot ce e posibil Fiului Dumnezeiesc e posibil şi la omul mântuit. Golgota creşte în putere („strivesc genuni în năruire”), Golgota trăieşte în altarul sfânt al omului. Iar dacă mântuirea începe cu recunoaşterea umilinţei şi a naşterii din nou, tot Golgota

Lumina Credinței îndeamnă omul să-şi lepede trupul născut din humă, să-l restituie noroiului din care a purces şi să se arate gol, nepătat, în curăţenia credinţei prin spiritul nou al naşterii eliberatoare. Abia atunci omul călător poate bate la uşa raiului ca să-şi recupereze paradisul pierdut prin păcatul originar. Întoarcerea sa la locul naşterii dintâi se face astfel prin neprihănire şi curăţire spirituală şi trupească, cu drept de locuire în raiul din care a fost izgonit de propriile fapte necugetate.

Poetul îşi face aici o radiografie a călătoriei sale prin lume, urcând şi coborând treptele Golgotei omeneşti, până la purificare şi despovărare de chingile păcatului. Cuvântul din titlul poemului „sete de mântuire” trimite la sensul apei celei vii, apa botezului cu Spirit Sfânt şi apa dată femeii samarinene.

Între aceste două sensuri, setea nepotolită a omului, ca aspiraţie la înălţare şi intrare în rai, capătă virtuţi înalte, o mântuire pe calea spre cer. Sesizăm la nivelul acestui text o recunoaştere a condiţiei pământeşti, a efemerei vieţi (de unde folosirea cuvintelor din câmpul semantic al organicului şi pământescului), dar şi o soluţie la îndemâna poetului, văzută ca soluţie de izbândă şi fericire deplină, (cuvinte din vocabularul ales al sacrului), găsită prin dezbrăcare de trup şi eliberare de chingile humei. George Marinescu este un poet care ştie şi simte să proiecteze în propriul text propriile drame, recunoscându-şi limitele şi omeneştile căderi. Cuvântul său poetic devine şi aici viză de intrare în paradis şi apă vie ce astâmpără setea spiritului şi-i purifică lutul trupului.

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

Lumina Credinței

agora

25

Lumina hrănitoare a artei

Flăcările frumosului interior se întrețin cu un special nutriment revărsat din cultură și din artă în toate formele sale. Una dintre cele mai bogate forme rămâne arta plastică, care are tăria de a interpreta realitatea și de a o prezenta căutătorilor de bine și de frumos. Acest soi de hrană a spiritului nu are înlocuitor și cine o gustă în această formă, cunoaște satisfacția și întărirea membranei care vibrează în momentele de cultivare.

George Marius Nicoară, Înțelepciune, 2018 Esteticul sub această formă se descoperă pe sine tot mai prezent și mai receptat, atât în manifestările sale clasice, cât și în cele moderne.

Frumosul din artele plastice – este plăcut să credem acest lucru –, nu are timp, nici loc și nu cunoaște moarte. De asemenea, creațiile întâlnite sub acest semn al artelor, care se

împărtășesc din istoria religiei creștine, sunt recunoscute ca stimuli și vehicule de înălțare spre întâlnirea cu vocația proprie de fiu și fiică în relație cu Creatorul. Acești vectori ascendenți, rod al artiștilor inspirați, sunt în sine simbol al căutărilor interioare, al răvășirii înspre ordinea dăruită de Spirit, în definitiv, o dezvăluire fără văl a năzuințelor interioare, devenind astfel unul dintre atelierele cele mai privilegiate de manifestare a divinului.

Găsesc importante aceste focare de hrănire a spiritului individual și comunitar. Făclia interioară a fiecărei persoane este parte integrantă din trăirea unei societăți, făclie care se întețește, se întreține și se lasă însuflată prin hrana spirituală și culturală a adevăratei înțelepciuni a frumosului.

Sub semnul Centenarului Marii Uniri, un anume prilej de hrănire a privirii și a spiritului s-a ivit în capitala istorică a Maramureșului, la Sighetu Marmației, când s-a prezentat expoziția „Izbânda Luminii”, creație de specială ținută a doamnei Miruna Budișteanu. Am avut prilejul de a gusta culoarea naturală de pe materialele textile, inventivitate născândă spre o adulmecare a artei contemporane din izvor adânc religios.

Din aceste lucrări izbucnește lumina coborândă ce se întrupează fie în mesager, într-un apostol al păcii, al unei bunei vestiri de urcare în armonie –, fie în lumini inspiratoare ce răvășesc piramidele personale ale siguranțelor, ale penumbrelor, un punct de start înspre momente de răgaz cu sinele.

De asemenea, părând aleatorii, elementele de intrare în universul acestor creații dețin cel puțin bogate înțelesuri.

Actualizând tematica unionistă, această expoziție s-a îmbogățit de tezaurul Unirii într-o lămurită cristalizare a luminii pătrunzătoare în adâncul fertil al sufletelor prezente. Rămân piste de meditație, rod al discernământului, și tot atâtea deschideri pentru fiecare de a se hrăni din această reușită a luminii, născătoare de frumos. Întru fraternitate cu cele menționate anterior, iată ce afirma doamna Budișteanu: „La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire și la 21 de ani distanță de la expoziția deschisă la Muzeul

26

agora

Etnografic din Sighetu Marmației și dedicată Memorialului, la inaugurarea acestuia, revin astăzi în același loc și în același spirit, cu lucrări dedicate de această dată Marii Uniri, celor care au contribuit la realizarea acesteia, mare parte dintre ei fiind ulterior sechestrați și exterminați în sistemul penitenciar al gulagului românesc, Sighet fiind unul din pilonii acestuia. Expoziția ne vorbește despre Lumină, despre victoria ei – Lumina Învierii, a izbânzii și a izbăvirii, dincolo de orice obstacole, lumina născândă a vieților noastre, a renașterii spirituale și morale a acestui neam”.

Arta, cu atât mai mult cea sacră, i se îngăduie a fi și a tot deveni hrană interioară și are intrin-

Lumina Credinței sec puterea de a întări universul sufletesc și cultural al căutătorului de frumos, de bine, de adevărată istorie, de veridică dreptate ce izvorăște din căutatea Împărăției celui Preaînalt. Privirea pentru artă se îmbăiază în devenire și, asemeni afirmației lui Hegel, aceasta se întoarce încărcată de ea însăși în ea însăși. Parcursul privirii înspre frumos, acel anume pelerinaj de ieșire din – înspre și întoarcerea dinspre – în este procesul îmbogățitor în raport cu arta.

Privitor la modalitățiile de lectură ale esteticului îndeosebi din arta sacră – înspre ridicarea vălului spațiului și al timpului –, acest periplu de degust întâlnește câteva îndemnuri.

Primul element din această listă se împletește între subiectivitatea ochiului și necesara obiectivitate față de tehnica abordată în creația artistică. Pentru a deveni hrană, creația din universul artei plastice este de dorit a fi revăzută întro deschidere a necesității conștient personale spre îmbogățire interioară, într-o simțire a poftei de frumos.

Al doilea element este concentrarea unei atenții purificate ce coboară asupra artei. Creația artistică pretinde o detașare de lume, o penitență, un adevărat post rugător înspre pocăință pentru o apropiere vrednică de atingere a frumosului din artă, rod al inspirației divine.

Ultimul element se definește în contemplație, într-o comuniune cu opera de artă, o unitate care dă naștere rodului devenind hrană, merinde în pelerinajul de înălțare spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, o articulare a ființei în vreme de răbdare, de răgaz oferit sieși întru devenire.

Ca semn de încheiere, cristalizările interioare rodite din lumina hrănitoare a artei – nădăjduite a se învrednici să fie luminate întru toate de înțelepciunea cea de Sus –, se cuvin statornicite de cel căutător întru descoperirea, întru așezarea și întru armonia hotarelor tot mai nehotărâte de poezia culorilor.

Pr. dr. George Marius Nicoară

Miruna Budișteanu, Apariție, 2018

Lumina Credinței

prezentare carte

27

Experiența conciliară în Biserica primară Cu puțin timp în urmă a fost publicată la editura Galaxia Gutenberg ultimul volum, dintr-o trilogie, despre conciliile ecumenice din primul mileniu creștin.

Acestea reprezintă o analiză ușor accesibilă, sub formă de monografii, pentru cei care nu sunt inițiați în teologie, a celor șapte concilii ecumenice, care s-au ținut între anii 325-787 în partea orientală a Imperiului: Niceea (325 și 787), Constantinopol (381, 553 și 680681), Efes (431) și Calcedon (451). Redăm în continuare o sinteză interesantă a cărții din partea autorului care ne va introduce în problematică și ne va trezi interesul pentru a lectura această carte.

Dintre aceste șapte concilii, primele patru au o însemnătate cu totul aparte, deoarece în cadrul lor s-au stabilit principalele dogme creștine și normele disciplinare după care Biserica se guvernează până astăzi. De aceea și Papa Grigore cel Mare, scriind unui ecleziastic referitor la primele patru concilii, se exprimă astfel: „Noi acceptăm și venerăm cele patru cărți ale Sfintei Evanghelii, tot la fel și cele patru concilii, adică cel de la Niceea, unde a fost condamnată învățătura perversă a lui Arie; cel de la Constantinopol, unde au fost condamnate erorile lui Eunomie și Macedonius, primul de la Efes, unde a fost judecată inepția lui Nestorius, și cel de la Calcedon, unde a fost condamnată perversitatea lui Eutihie și Dioscor. Pe aceste concilii le îmbrățișez cu deosebit respect, le aprob fără rezerve, deoarece pe ele, ca pe o piatră cvadriformă, se ridică structura sfintei credințe” (Scrisoare către Libanius).

Despre ce este vorba? Începând cu anul 318, un preot libian, Arie (260-336), ajunge paroh la Alexandria și începe să predice o învățătură, judecată a fi falsă de teologii vremii, pe care o sintetizează în câteva slogane: a fost un timp în care Fiul nu era; Fiul este o creatură; Dumnezeu nu este Tată dintotdeauna, ci el a devenit Tată după ce a dat naștere Fiului, etc. O asemenea învățătură punea la grea încercare Imperiul unificat de împăratul Constantin în 324. De aceea convoacă un conciliu ecumenic, primul din istoria Bisericii, la Niceea, în 325, unde această învăţătură este condamnată de cei circa 300 de Părinți prezenți și este proclama-

tă o formulă dogmatică în care se afirmă explicit că Fiul este Dumnezeu, deoființă cu Tatăl, prin El toate au fost create, iar la împlinirea timpurilor s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire. În 381, un alt teolog, episcopul Constantinopolului, Macedonius, după ce a acceptat cu greu dumnezeirea Fiului, refuză să accepte și dumnezeirea Spiritului Sfânt. Împăratul Teodosie I convoacă un nou conciliu, unde este formulată dogma dumnezeirii Spiritului Sfânt; astfel se întregește Crezul mărturisit în Bisericile noastre până astăzi și care poartă numele Crezul Niceno-Constantinopolitan. Dogma Sfintei Treimi fiind astfel mărturisită, dezbaterile teologilor se focalizează în secolul al V-lea pe persoana lui Isus Hristos: este ea compusă din două persoane, una divină, născută din Tatăl, și una umană, născută din Fecioara Maria, cum susținea Nestorius al Constantinopolului, sau cele două ființe sunt atât de strâns unite încât cea umană se pierde în cea divină, cum susținea Eutihie, starețul unei mănăstiri din vecinătatea Constantinopolului? Mai întâi, conciliul de la Efes, în 431, convocat de Teodosie al II-lea, îl condamnă pe Nestorius și învățătura lui și proclamă maternitatea divină a Fecioarei Maria, numind-o Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu: Isus Hristos este om și Dumnezeu în același timp, cele două firi nu pot fi separate. Apoi, la Calcedon, în 451, părinții conciliari, convocați

28

prezentare carte

de împăratul Marcian, îl condamnă pe Eutihie și afirmă, într-o formulă dogmatică, faptul că cele două firi, divină și umană, nu se confundă, nu sunt separate, nu sunt împărțite, în unica persoană a lui Isus Hristos.

Ultimele trei concilii ecumenice sunt axate în principal pe probleme mult mai nesemnificative teologic și dogmatic vorbind. La conciliul de la Constantinopol II, în 553, se revine asupra monofizismului, nestorianismului și a teoriei origeniste a apocatastazei, promovate de trei mari teologi ai vremii: Teodoret de Cyr, Teodor de Mopsuestia și Ibas de Edesa. Împăratul Iustinian publică un document imperial în care sunt condamnați cei trei teologi și cere tuturor episcopilor să ia măsurile ce se cuvin în asemenea situații cu privire la cei trei, trecuți la Domnul de mai multe decenii. Deoarece Papa Vigilius se opune, împăratul convoacă un conciliu pentru a-i convinge pe cei circa 160 de participanți să condamne explicit lucrările teologilor amintiți și să se exprime clar asupra învățăturii lui Origen cu privire la recapitularea creației în Hristos la sfârșitul veacurilor. Conciliul de la Constantinopol III, în 680-681, este stârnit de controversa dintre Sergiu al Constantinopolului și Sofronie al Ierusalimului privind monotelismul – duotelismul și monoenergismul – duoenergismul, adică referitor la voința și la făptuirea în Isus Hristos: putem vorbi de una sau două voințe și făptuiri?

Sergiu afirma că în Isus din Nazaret exista doar o voință divină și o energie divină, în timp ce Sofronie susținea că Isus făptuia și voia în calitate de Dumnezeu și om în același timp. Conciliul, convocat de împăratul Constantin Pogonat, va da câștig de cauză episcopului Ierusalimului. În sfârșit, conciliul de la Niceea II, în 787, este convocat de împărăteasa Irina pentru a pune capăt discuțiilor cu privire la cultul și cinstirea adusă icoanelor în Biserici. Iconoclaștii, în frunte cu împăratul Leon

Lumina Credinței al III-lea, susțineau, în virtutea poruncii divine: „să nu-ți faci chip cioplit să te închini lui”, că închinarea la icoane este un cult adus chipurilor cioplite, adică se cade în idolatrie. Conciliarii de la Niceea, formați la teologia sfântului Ioan Damaschinul, vor afirma că icoana este o „fereastră spre Dumnezeu”, deci îi ajută pe oameni să intre mai ușor în comuniune cu divinul prin folosirea, în liturgie, a icoanelor; de aceea se poate aduce cinstire icoanelor, iconodulia, însă nu și venerație/adorație, iconolatria, rezervată doar lui Dumnezeu.

Toate cele șapte concilii, după ce au rezolvat problemele dogmatice și teologice puse în discuție, au promulgat și canoane disciplinare astfel încât Biserica să fie guvernată după o rânduială comună. Încălcarea acestor canoane atrage după sine pedepse bisericești, de la cele mai ușoare, până la cele mai dure, excomunicarea greșitorilor din Biserică.

Odată cu al VII-lea conciliu ecumenic, experiența conciliară s-a sfârșit în Bisericile orientale, în timp ce, începând cu secolul al VIII-lea, Biserica occidentală a mai cunoscut încă 14 asemenea concilii menite să rezolve în continuare anumite puncte divergente cu privire la dogmatică și teologie, dar și să stabilească în continuare norme canonice pentru o mai bună guvernare a Bisericii. În continuare rolul Papei va deveni esențial. El este cel care convoacă cele 14 concilii, stabilește ordinea de zi și promulgă documentele spre a fi observate în toate diecezele din Occident. Ultimul conciliu este cel de la Vatican II, între 1962-1965, convocat de Papa Ioan al XXIII-lea și terminat de Papa Paul al VI-lea, în timpul căruia s-a dorit un „aggiornamento”, o aducere la zi a Bisericii Catolice în societatea în care trăiește și în care are de predicat Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.

Pr. Lucian Dîncă, augustinian asumpționist – București

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

29

Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Tăuții de Sus Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Isus vor fi prigoniţi (2Tim 3,12)

Localitatea Tăuții de Sus este așezată de-a lungul drumului ce leagă orașele Baia Mare și Baia Sprie. Atestată documentar din anul 1336, cu numele Totfalu, localitatea Tăuții de Sus de astăzi a existat cu siguranță cu mult înainte de această dată.

Datorită așezării sale, ea a căpătat de la început un rol însemnat în securizarea drumului pe care circulau importante valori ale coroanei crăiești și tot datorită acestui fapt a fost constrânsă să se dezvolte numai pe lângă drum, primind în schimb mai multe privilegii. În decursul timpului localitatea a fost sub stăpânirea mai multor familii de nobili maghiari, iar de la sfârșitul secolului al XVI-lea sub cea a călugărilor minoriți.

Din tradiție aflăm faptul că încă înainte de secolul al XVII-lea, în Tăuții de Sus ar fi existat o biserică de lemn, iar în anul 1779 s-a construit de cele 40 familii de iobagi greco-catolici actuala biserică din piatră, atestată de pisania de pe frontispiciul turnului, unde deasupra ușii de intrare găsim următoarea însemnare: „ACEASTA BISERICA NOA…(D) IN LOC A RUMINILOCRU(d) TEUTII DE SUSU, PUTERE…S(I) P(e) CHELTUIALA (1) SAU ZIDITU, SA FIE CASA DE RUGACIUNE. ANU D (omnului) 1779 iulie 15”.

Construcția prezintă două tipuri distincte de structuri: corpul propriu-zis al bisericii realizat din zidărie și turnul clopotniță realizat după tipicul structural al turnurilor clopotniță de la bisericile de lemn contemporane (1750-1800).

Coiful turnului cu cele patru turnulețe are învelitoare din tabla zincată. Paramentul interior al navei prezintă pictura, în mare parte degradată; cei mai cunoscuți zugravi care au realizat-o fiind: Ștefan Zugravu de la Fisești (1810), Deacu Vasile

de la Focșani în 1858 (stil bizantin) și Stiebert din Baia Mare (1923). În Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române de Maramureş pe anul 1932, la pagina 21 găsim faptul că parohia Tăuții de Sus era filie a parohiei Satu Nou de Sus, avându-l ca paroh pe pr. On. Alexandru Mihalca, care păstorea un număr de 889 credincioși greco-catolici. În anul 1936, îl găsim ca paroh pe pr. On. Gheorghe Ștrenc, care păstorea un număr de 910 credincioși. De menționat este faptul că în localitate mai erau: 70 de romano catolici, 8 calvini, 5 pocăiți și 26 de evrei. Încă de la construcția sa, biserica a aparținut cultului greco-catolic, până în anul 1948, când prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, Biserica Greco-Catolică din România este suprimată și toate bunurile sunt trecute în posesia Bisericii Ortodoxe. Cu biserica și casa parohială confiscate de statul comunist și date Bisericii Ortodoxe, comunitatea greco-catolică din Tăuții de Sus își continuă drumul de credință în catacombe prin celebrarea serviciilor religioase în diverse locuri improvizate.

După căderea regimului comunist, comunitatea greco-catolică din Tăuții de Sus încearcă să reintre în posesia propriei biserici, în ciuda ostilităților parohiei ortodoxe din localitate, care își construise o biserică nouă. În urma refuzului parohiei ortodoxe de a retroceda comunității greco-catolice biserica, aceasta din urmă s-a văzut nevoită să apeleze la instanțele civile, în speranța că i se va face dreptate.

Prin Decizia Civilă nr. 388/A/2015 a Curții de Apel Cluj din 6 martie 2015, Parohiei GrecoCatolice Tăuții de Sus i se recunoștea dreptul de proprietate asupra bisericii monument istoric

30

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

din localitate, și se dispunea restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul reînscrierii în favoarea Parohiei Greco-Catolice Tăuții de Sus a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult, decizia fiind definitivă și executorie. În data de 12 iunie 2018 credincioșii grecocatolici din Tăuții de Sus se văd puși în situația de a părăsi biserica construită de strămoșii lor la 1773, în urma altei decizii a aceleiași instanțe, Curtea de Apel Cluj, care anulează propria decizie din 6 martie 2015.

Această comunitate, păstorită de pr. Victor Pop se va ruga în continuare în spații improviza-

te și va privi cu întristare la locașul de cult, care va rămâne gol (întrucât parohia ortodoxă mai are o altă biserică mai mare) și care, probabil, va reveni la folosința pe care a avut-o înainte vreme, aceea de capelă mortuară1.

La recensământul din anul 2002, parohia avea un număr de 106 credincioși greco-catolici.

Pr. Vasile Daniel Pop

http://www.bru.ro/maramures/parohia-grecocatolica-din-tautii-de-sus-evacuata-din-propria-biserica 1

Lumina Credinței

viața eparhiei

31

CĂLINEȘTI OAȘ: Sfințirea noii biserici cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” Sărbătoare mare pentru credincioșii grecocatolici din localitatea Călinești Oaș, jud. Satu Mare, care, în data de 26 August 2018, au îmbrăcat haine de sărbătoare cu ocazia sfințirii noii biserici parohiale din localitate. Sărbătoarea a început duminică dimineața când mulțime mare de credincioși în frunte cu părintele paroh, Marian Rednic, părintele protopop de Țara Oașului, Pr. Iacob Feier, primarul localității, domnul Vasile Birtoc și un mare număr de preoți veniți la bucuria parohiei, l-au așteptat pe Preasfințitul Părinte Vasile Bizău la intrarea în curtea bisericii.

După urarea de bun venit rostită de părintele protopop și de primarul localității, Preasfințitul Părinte Vasile a fost întâmpinat cu pâine și sare de tinerii și copiii parohiei îmbrăcați în frumoasele straie oșenești urându-i bun venit în localitatea Călinești Oaș.

Oficiul sfințirii bisericii, care precedă Sfânta Liturghie, a început din sfântul altar, când, după rugăciunile începătoare s-a făcut înconjurul bisericii cu Sfintele Moaște, care urmează a fi puse în Sfânta Masă, și s-a uns biserica cu Sfântul și Marele Mir. După intrarea în biserică s-a dat citire documentului de însemnare, care cuprinde informații despre edificarea lăcașului de cult, după care Preasfințitul Vasile a consacrat Masa Sfântului Altar prin așezarea documentului și a Sfintelor Moaște în Sfânta Masă, pecetluirea lor cu ceară și spălarea Mesei cu apă de trandafir și cu Sfântul și Marele Mir. Înainte de îmbrăcarea Sfintei Mese s-au pus cei patru evangheliști în cele patru colțuri ale Mesei altarului.

Piatra de temelie a fost pusă de Preafericitul Părinte Lucian Card. Mureșan în anul 1992, fiind Episcop de Maramureș între anii 1990-1994, iar lucrările s-au desfăşurat între anii 1994-2005 în timpul păstoririi preotului Ioan Gavrilaș. Finisajele interioare și exterioare s-au desfășurat între anii 2007-2018 în timpul păstoririi preotului Marian Rednic. Iconostasul a fost realizat de către meșterul Nicolae Câmpean, iar pictura din iconostas a fost realizată de doamna Rodica Cârcu. În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte Vasile Bizău a subliniat importanța sfințirii unei biserici în viața de credință a comunității, o ofertă adusă lui Dumnezeu cu totul particulară deoarece zidurile unei biserici înmagazinează credința, munca și dăruirea comunității, care își manifestă străduința de a trăi pe mai departe viața creștină.

Sărbătoarea de astăzi stă sub acest semn al dăruirii interioare, a dăruirii sufletești pentru care îi aducem mulțumire lui Dumnezeu. În parohia Călinești Oaș a mai fost sfințită o biserică de un episcop grecocatolic, însă au venit vremurile de persecuție iar lăcașul de cult a fost înstrăinat. După anii 1990, credincioșii greco-catolici au fost nevoiți să-și construiască o altă biserică, mărturisind de fapt cuvintele Mântuitorului din Evanghelia care se citește la înconjurul bisericii din timpul oficiului sfințirii: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Mt 16, 18), pentru că stânca credinței este Mântuitorul și prin apostoli și în comuniune cu apostolul Petru, și Sfântul Părinte Papa de astăzi, Biserica merge mai departe pentru unitatea ei voită de Hristos.

Toate acestea sunt semne concrete ale lucrării lui Dumnezeu în viața de credință a unei comunități.

La sfârșitul celebrării, Preasfințitul Vasile i-a oferit părintelui paroh Marian Rednic o Diplomă de merit bisericesc „cu ocazia sfințirii bisericii, în semn de recunoștință pentru meritele deosebite în edificarea lăcașului de cult, prin dăruire, abnegație și devotament în slujirea preoțească”.

Biroul eparhial de presă

32

viața eparhiei

Lumina Credinței

Doi ierarhi au sfințit noua biserică de lemn din parohia Săpânța La împlinirea a 100 de ani de la marele ideal național – Marea Unire de la 1918 –, se împlineşte şi dezideratul credincioşilor din localitatea Săpânța, judeţul Maramureș, și anume acela de a avea un lăcaş de cult unde să îl poată preamări pe Dumnezeu. În acest sens, duminică 30 septembrie 2018, credincioșii din această parohie, asemenea mlădițelor pe care viticultorul le curăță ca să aducă și mai mult rod, au îmbrăcat haine de săr-bătoare pentru a-i primi cu multă căldură sufletească, după ani de trudă și multe încercări, pe Preasfințitul Părinte Vasile Bizău – Episcop de Maramureș și pe Preasfințitul Părinte Claudiu Pop, – Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore –, venit de la Blaj pentru a lua parte la bucuria credincioșilor din Săpânța. La intrarea în curtea bisericii, cei doi ierarhi au fost întâmpinați de domnul Gheorghe Stan – primar al localității Săpânța, de părintele dr. Vasile Iusco – protopop de Sighet, de părintele Mihai Grigor – parohul locului și de un mare număr de preoți și credincioși veniți la sărbătoarea parohiei Săpânța.

Ritualul sfințirii a început la ora 10:30 prin înconjurarea bisericii de trei ori, prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir și prin stropirea cu apă sfințită. După aceea s-a făcut sfințirea mesei Altarului prin spălarea cu apă de trandafir, prin ungerea lui cu Sfântul și Marele Mir și așezarea în masa Altarului a moaștelor sfântului Pius al X-lea și ale sfântului Iozafat, primul episcop martir greco-catolic.

După rânduiala sfințirii bisericii a urmat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie celebrată de cei doi ierarhi în fața bisericii, la care au luat parte 35 de preoți veniți la sărbătoare și o mulțime mare de credincioși din parohia Săpânța și din parohiile învecinate.

La momentul rânduit, după citirea Evangheliei, Preasfințitul Părinte Claudiu Pop a ținut cuvântul de învățătură în care a asemănat ceremonia de consacrare a unei biserici cu viața creștinului, care prin botez se consacră lui Dumnezeu și devine templul lui Dumnezeu. De aceea fiecare creștin privește moartea ca pe o trecere spre împărăția lui Dumnezeu. Iar ceea ce este specific locului Săpânța prin Cimitirul Vesel,

este tocmai acest fapt, de a privi moartea într-un mod creștin, într-un mod vesel. Cimitirul Vesel ne spune că moartea nu este un sfârșit, ci o trecere spre adevărata viață, spre viața în Hristos.

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Vasile Bizău – ierarhul locului, pomenindu-l pe sfântul apostol Pavel din a doua Scrisoare către Corinteni, a asemănat drumul de credință al comunității din Săpânța cu învățătura Apostolului: Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune (2Cor 12,9). Ceea ce s-a petrecut la Săpânța prin acest eveniment unic din istoria unei comunități, și anume sfințirea bisericii parohiale, este lucrarea lui Dumnezeu, este harul lui care se desăvârșește în sufletele celor care se încred în El. Suntem într-un an cu totul deosebit, un an festiv al Centenarului, și am dorit ca în acest an să ajungem la această sărbătoare, iar această biserică pe care am consacrat-o astăzi la Săpânța să i-o oferim lui Dumnezeu în acest an sărbătoresc. Oferim lui Dumnezeu această biserică cu acest altar din această frumoasă localitate istorică. În acest an în care sărbătorim Marea Unire ne aducem aminte

că aici la Săpânța, acum 100 de ani, paroh era părintele Simion Balea; un preot dedicat comunitățiii și implicat în a organiza comunitatea și pe cei care urmau să plece la Alba Iulia.

La rândul său, părintele Mihai Grigor a mulțumit lui Dumnezeu pentru toate harurile revărsate asupra comunității din Săpânța, Ierarhilor pentru prezență, tuturor preoților și credincioșilor, precum și celor care au contribuit și s-au implicat la ridicarea noului lăcaș de cult. În semn de prețuire pentru meritele deosebite în edificarea lăcașului de cult și punerea în valoare a artei tradiționale maramureșene, dar mai ales ca recunoștință pentru perseverența, răbdarea și tactul pastoral de care a dat dovadă în păstorirea comunității greco-catolice greu încercate, părintelui paroh Mihai Grigor i s-a acordat Crucea pectorală.

Vechea biserică din localitate a fost construită în anul 1886 de credincioșii greco-catolici din Săpânța. În anul 1948 a fost confiscată de statul comunist ateu și dăruită Bisericii Ortodoxe în posesia căreia se află și astăzi.

Noua biserică parohială este construită în stil maramureșean, fiind proiectată de preotul arhitect dr. Ioan Costin. Piatra de temelie a bisericii a fost așezată de părintele dr. Vasile Iusco în data de 16 noiembrie 2014. Lucrările

s-au desfășurat între anii 2014-2018, fiind executate în totalitate de preotul Teodor Bârsan, alături de echipa dânsului. Pictura iconostasului a fost realizată de domnul Marcel Pop din Bușag.

Localitatea Săpânța este cunoscută în întreaga lume prin Cimitirului Vesel aflat în imediata apropiere a fostei biserici greco-catolice; acest cimitir este renumit pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor care se odihnesc acolo întru speranța Învierii. Pe unele cruci există versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective.

Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca pe un eveniment trist. Promotorul acestui proiect a fost credinciosul greco-catolic Stan Ioan Pătraș, inspirat din cultura dacilor, care socoteau moartea ca pe un eveniment vesel, fiind încurajat și susținut de preotul greco-catolic Simon Balea, paroh în Săpânța și protop onorar. Primul epitaf datează din anul 1935, iar din anii ’60, întregul cimitir a fost populat cu aproximativ 800 de cruci sculptate din lemn de stejar, devenind astfel un muzeu în aer liber unicat în lume și de bună seamă o atracție turistică.

Biroul eparhial de presă

Întâlnirea Națională a tineretului, Satu Mare – 25-29 iulie 2018

Deschiderea noului an școlar, Baia Mare – 10 septembrie 2018

Preţ 5 RON

Sărbătoarea Nașterea Maicii Domnului, Șișești – 8 septembrie 2018