Lumina Credintei 3/2019

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul IX – nr. 3/2019

Episcopii catolici din România cu ocazia Conferinței Episcopale Române (25-27 septembrie 2019) Biserica Sfânta Maria – Baia Mare

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS: Editorial.................................................................................................................................. 1 Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață................................................ 2 - 4 Iată-mă, trimite-mă!....................................................................................................... 5 - 6 Creştinism şi noua spiritualitate.................................................................................. 7 - 8 Relația dintre tineri și bătrâni.................................................................................... 9 - 10 Cenaclul lui Leonardo: o masă prea mică pentru un ospăț așa de mare......... 11 - 14 Ce descoperim în viața celui/celei care merge la biserică?................................. 15 - 16 Crimă în Biblie?.......................................................................................................... 17 - 18 Precum și noi iertăm datornicilor noștri…......................................................... 19 - 20 Poezia de taină din reviste din exil......................................................................... 21 - 22 Despre înălțimi........................................................................................................... 23 - 24 O carte eveniment!..................................................................................................... 25 - 28 Geniul Greco-Catolic Românesc trebuia să includă și Cimitirul vesel .......... 29 - 30 Parohia greco-catolică Boinești............................................................................... 31 - 32 Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor:

Pr. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor:

Dumitru Florin Orza

Colaboratori:

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember

Pr. Laurențiu Costin

Pr. dr. Florin Marușciac

Pr. Vasile Daniel Pop

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

Prof. univ. dr. Oliviu Felecan Dna. Teresia Bolchiș Tătaru Drd. Marian Susa

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

Dragi frați Episcopi, dragi frați și surori, Sunt foarte încântat să fiu astăzi la Baia Mare, la deschiderea lucrărilor sesiunii plenare a Conferinței Episcopale Române.

Mulțumesc Excelenței Sale, Mons. Vasile Bizău, Episcop Eparhial al Maramureșului pentru amabila invitație de prezida această Liturghie. Salut pe Excelențele lor, Episcopii aici de față și pe toți cei care participă la această Sfântă Liturghie. În calitate de

Nunțiu Apostolic, transmit tuturor salutul binecuvântat al Sfântului Părinte Papa Francisc, a cărei amintire a vizitei sale Apostolice în România este încă vie printre noi.

Prima lectură, luată din scrisoarea sfântului apostol Pavel către Filipeni ne vorbește despre experiențele potrivnice îndurate de apostolul neamurilor: el, prizonier pentru Hristos, acceptă închisoarea ca un mod de a vesti evanghelia și de a-i încuraja pe ceilalți să facă la fel. Ceea ce contează cu adevărat pentru Pavel este ca și Hristos să fie propovăduit. Știe că poate conta pe rugăciunile credincioșilor și pe ajutorul Domnului.

editorial

1

Fragmentul de astăzi al Evangheliei Sfântului Luca ne prezintă o controversă între Isus, cărturari și farisei. Aceștia sunt uimiți de faptul că ucenicii lui Ioan postesc și se roagă în timp ce ucenicii ai lui Isus mănâncă și beau. Isus, folosind imaginea nuntașilor, arată că nu se poate ca fiii nunții să postească cât timp mirele este cu ei. Dimpotrivă, trebuie să sărbătorim și să ne bucurăm în prezența mirelui. Continuând, El explică faptul că vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, dar că cei care îl apreciază pe cel vechi, nu doresc să îl guste pe cel nou.

Alaltăieri am avut o întâlnire de reflecție asupra recentei vizite a Sfântului Părinte Papa Francisc în România, cu diverse persoane religioase și laici implicați în serviciul celor săraci.

Unii au semnalat cum simpla prezență a Papei, cu aerul de sărbătoare și bucurie care îi cuprinde pe credincioși, a evanghelizat mai mult decât multele predici de rutină și plictisitoare. Și pe noi trebuie să ne intereseze doar atât: Hristos să fie propovăduit, cum a fost și în cazul celor șapte Episcopi martiri greco-catolici. După cum bine știm, la nunta din Cana Galileii, s-a terminat vinul și pentru a salva imaginea mirilor, mama lui Isus le-a spus servitorilor: Faceți tot ce vă va spune El! Să încredințăm acum mijlocirii materne a Sfintei Fecioare lucrările din aceste zile ale Conferinței Episcopale pentru ca Episcopii, dar și noi, să ne dispunem să primim și să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, care mereu ne reînnoiește și ne umple de adevărata bucurie. Amin!

Mons. Miguel Maury Buendia, Nunțiu Apostolic în România și Republica Moldova

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață Semnificația liturgică a Utreniei

Utrenia sau Lauda de dimineață este serviciul divin prin care comunitatea credincioşilor, Biserica, își înalță în zorii zilei primul gând către Dumnezeu, aducându-i mulţumire pentru pacea și odihna nopții ce a trecut şi cerându-i ajutor pentru trăirea creştinească a zilei care începe.

Oficiul îşi are originea şi modelul în rugăciunea de dimineaţă specifică cultul iudaic numită şema, prescrisă în Legea Veche şi practicată chiar de Mântuitorul2.

Din punct de vedere istoric, remarcăm faptul că cea mai veche descriere completă a Utreniei se găsește în Constituţiile apostolice3 și prezintă practica de atunci din regiunea Antiohiei. În ceea ce privește simbolistica liturgică, rugăciunea de dimineaţă a Bisericii ne duce cu gândul la patimile îndurate de Mântuitorul de la miezul nopţii până la ziuă, adică ducerea lui de la Ana la Caiafa, scuipările, loviturile şi batjocurile îndurate de Domnul. Ne amintim, totodată, cele două mari evenimente din viaţa lui Isus care s-au desfășurat spre ziuă, adică naşterea şi învierea lui.

Partea de început a Utreniei4, prologul, cuprinde rugăciuni pentru autoritatea supremă a statului, concretizată odinioară în persoana împăratului.

De aceea elementele care alcătuiesc această parte a slujbei sunt specifice, referindu-se la împărat: psalmii împărătești 19 și 20, troparele Crucii și acestea numite uneori, datorită cuprinsului lor, tropare împărătești și ectenia întreit-scurtă, care de asemenea cuprinde rugăciuni pentru conducătorii statului.

Urmează Binecuvântarea propriu-zisă a Laudei de dimineață (Mărire Sfintei [...] Treimi...), prin care – în loc să-l preamărim pe Dumnezeu în unitatea esenţei sale ca la începutul Vecerniei – îl preamărim pe Domnul în Sfânta Treime.

Observăm așadar că Utrenia ne poziționează într-o nouă etapă a revelației, iar această Binecuvântare, prin caracterul său trinitar,

ne situează într-o perioadă avansată a istoriei mântuirii.

Se recită Hexapsalmul, adică cei şase psalmi ai dimineţii: 3, 37, 62, 87, 102 şi 142. Citirea lor semnifică perioada de întuneric de după căderea în păcat a protopărinților; de aceea în mănăstiri, când Utrenia se face seara în cadrul Privegherii, în acest timp se sting toate luminile din biserică, afară de cea de la analog, practică îndeplinită odinioară în toate bisericile.

Cât priveşte cuprinsul celor 12 Rugăciuni citite în taină de către preot în timpul celor şase psalmi, ele exprimă mulţumirea de la sfârşitul nopţii şi cererea de la începutul zilei, adresate Domnului în numele comunității. Ultimele şase rugăciuni se citesc afară din altar, în fața uşilor împărăteşti închise, ca Rugăciunile luminilor de la începutul Vecerniei, preotul reprezentând acum pe omul izgonit din rai.

Ectenia mare, care se rostește după citirea celor şase psalmi – aceeaşi de la începutul Vecerniei şi Liturghiei – reprezintă rugăciunea comună a credincioşilor şi constituie tranziţia de la lecturile biblice la cântările care anunţă zorile Noului Testament.

Se cântă Dumnezeu este Domnul..., cântare extrasă din psalmul 117, cu stihuri formate din versetele aceluiași psalm. Pentru a se accentua faptul că aici este vorba despre o epifanie, o manifestare a Domnului, odinioară în acest moment se aprindeau toate luminile în biserică.

Lumina Credinței Troparele inaugurează şirul cântărilor de origine nouă, pur creştină, în rânduiala Utreniei, fiind primele creații ale poeziei imnografice încadrate în această slujbă. De aici înainte, cântările şi citirile din Vechiul Testament se împletesc cu cele ale Noului Testament.

Troparele Treimice, care se cântă după Aliluia…5 în zilele de rând din Paresimi, exprimă foarte frumos participarea Bisericii la cântarea îngerilor; de aceea aceste strofe se încheie invariabil cu imnul întreit-sfânt al îngerilor, din viziunea lui Isaia și din Cartea Apocalipsei6.

O nouă și distinctă subdiviziune din cadrul Utreniei sunt Catismele de rând, adică grupele de psalmi care se numesc aşa de la cuvântul grecesc κάθισμα, adică şedere, pentru că în timpul citirii lor se poate sta jos, în strane. Se stă jos și în timpul cântării stihirilor care alternează cu citirea catismelor şi care din acest motiv sunt numite sedelne sau catismale7. Catismele şi sedelnele reflectă antagonismul dintre elementele Legii Vechi şi cele ale Legii Noi în evoluţia cultului creştin. De aici a apărut tendința de comprimare a elementului vechi precreştin în favoarea celui de origine pur creştină, efectul – în bisericile parohiale – constând în suprimarea citirii catismelor (se cântă numai sedelnele).

Acest proces de comprimare îl observăm și în cazul Binecuvântărilor învierii: din Psalmul 1188 s-a păstrat doar versetul 12, Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale!, care se repetă înaintea fiecărui tropar. Cădirea din timpul Binecuvântărilor învierii simbolizează miresmele aduse de femeile mironosiţe la mormântul Domnului în dimineaţa învierii pentru a completa ungerea rituală a trupului lui Isus.

Polieleul9 este cântarea care în anumite sărbători înlocuieşte Binecuvântările învierii. La sărbătorile Mântuitorului şi ale sfinţilor, Polieleul este alcătuit din versete alese din psalmii 134 și 135, care laudă milostivirea lui Dumnezeu; după fiecare verset al psalmului 135 se repetă refrenul Că în veac e mila lui, ceea ce a determinat de altfel și denumirea de Polieleu (mult-milostiv).

După Polieleu urmează Mărimurile cu stihurile lor, o particularitate a ritului românesc şi slav10 care accentuează măreţia praznicului, stihurile Mărimurilor fiind de fapt diferite versete din psalmi potrivite cu evenimentul sărbătorit.

fragmente liturgice

3

Ideea exprimată în textul lor era concretizată în ritualul scoaterii şi închinării icoanei praznicului chiar în timpul cântării Mărimurilor, ritual care se mai practică în unele mănăstiri când se face Priveghere. În rânduiala Utreniei duminicale, înainte de Antifoane se cântă, de la glasul de rând, stihira numită Ipacoi (însemnând ascultare, răspuns, ecou, răsunet)11. Această stihiră proclamă solemn învierea Domnului, iar denumirea de ascultare se referă la faptul că trebuie ascultată cu deosebită atenție.

Antifoanele sau Treptele antifoanelor sunt cântări scurte, care se intonează alternativ de către cele două strane de cântăreţi. Ele au fost compuse de sfântul Ioan Damaschinul12 pe baza psalmilor 119-133 care formează Catisma a 18a, numită şi cântarea treptelor pentru că se cânta antifonic de către două coruri de cântăreţi, care stăteau faţă în faţă pe treptele de la intrarea templului din Ierusalim.

Citirea Evangheliei este partea principală a Utreniei sărbătorilor și simbolizează, în cazul sărbătorilor din cursul săptămânii, venirea Domnului Hristos în lume şi învăţătura sa mântuitoare, iar duminica, învierea lui. Duminica la Utrenie se citeşte una din cele 11 Evanghelii ale învierii, deoarece duminica este dedicată învierii Domnului. Numărul acestor Evanghelii este 11 pentru că în toate aceste pericope se vorbește despre arătările Mântuitorului înviat sfinţilor săi apostoli, când aceştia rămăseseră numai 11, din pricina căderii lui Iuda.

Duminica, Evanghelia învierii se citește în latura dinspre miazănoapte a Sfintei Mese, pentru că în această parte este situat capul Mântuitorului în scena iconografică a punerii în mormânt zugrăvită pe sfântul antimis, iar preotul care citeşte Evanghelia simbolizează acum pe îngerul care a vestit femeilor mironosiţe învierea, şezând în partea dreaptă, pe piatra răsturnată a mormântului13. La sărbătorile din cursul săptămânii, Evanghelia se citește dintre uşile împărăteşti, preotul reprezentând acum pe Mântuitorul vorbind mulţimilor, înainte de patima şi învierea sa.

Expunerea Sfintei Evanghelii în mijlocul bisericii în cadrul Utreniei duminicale închipuie arătarea Domnului după învierea sa şi vestirea învierii în toată lumea, aspect subliniat de

4

Lumina Credinței

fragmente liturgice

imnul Învierea lui Hristos văzând […] veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei învierii lui Hristos...

Psalmul 50 este apare în rânduiala Utreniei în toate riturile liturgice răsăritene, exprimând sentimentele de umilinţă cu care credincioşii îl întâmpină pe Hristos, cel ce ni s-a arătat prin citirea Evangheliei și prin cântările care ne vorbesc despre El. Venerabila Stihiră a învierii14 Înviind Isus din mormânt... încheie ciclul cântărilor care însoțesc Evanghelia și care alcătuiesc partea cea mai importantă a Utreniei duminicilor.

Urmează citirea Canoanelor sau cântarea Catavasiilor, canoanele fiind cântări caracteristice serviciului Utreniei și după cei mai mulți liturgiști reprezentând cea mai strălucită expresie poetică a legăturii strânse dintre Vechiul şi Noul Testament15.

Denumirea Luminătoarelor, care se cântă înainte de Laude, vine fie din textul lor – având ca temă lumina cea adevărată și veșnică adusă în lume de Mântuitorul, fie din practica veche de a se cânta în momentul când începea să se lumineze de ziuă.

Stihul Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru... şi celelalte care se cântă duminica înaintea luminătoarelor, sunt versete din psalmul 98, care probabil se cânta odinioară în întregime, înainte de Laude.

Laudele sunt cântări importante, caracteristice Utreniei. Ele sunt alcătuite din o serie de stihiri cu număr variabil, care alternează cu versete din psalmii 148, 149 şi 150, numiţi şi psalmi de laudă, fiindcă se termină cu refrenul ebraic Aliluia, care înseamnă Lăudaţi pe Domnul.

Doxologia sau Imnul îngeresc16 constituie una dintre cele mai vechi părţi ale serviciului Utreniei, în forma sa de azi fiind un imn cu caracter trinitar.

Odinioară, se cânta în momentul când se ivea pe cer prima rază de soare, de aceea era introdusă ca şi astăzi prin ecfonisul rostit de diacon: Mărire Ție, celui ce ne-ai arătat nouă lumina!, fiind de fapt apogeul laudei aduse de Biserică lui Dumnezeu, ca izvor al luminii naturale şi totodată ale celei spirituale.

Cele două tropare care se cântă după doxologie la Utrenia de duminică, aduc laudă Învierii, de aceea în greceşte se numesc tropare ale învierii.

Find opera sfântului Ioan Damaschin, ele au fost întrebuinţate la început în slujba învierii şi încadrau Evanghelia, care la Constantinopol se citea în acest moment al Utreniei duminicale17.

Rugăciunea Doamne Sfinte, care întru cele de sus locuieşti..., rostită de preot în taină la sfârşitul Utreniei este de fapt rugăciunea de binecuvântare şi de final a oficiului Utreniei, similară cu rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie.

Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru lumina revărsată în sufletele noastre prin mijlocirea Laudei de dimineață, dar și pentru răbdarea și dorința de cunoaștere a cititorilor noștri, care, împreună cu păstorii lor sufletești, se străduie să aprofundeze frumusețea ritului nostru și să se roage cu rugăciunile Bisericii.

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Antologhion, vol. IV, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare 2018, p. 826 2 Mc 1,35; Lc 6,12 3 Sfârşitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea (n.a.)

4 Până la Mărire Sfintei [...] Treimi... (n.a.)

5 Înlocuiește cântarea Dumnezeu este Domnul... în zilele de rând din Paresimi (n.a.)

6 Is 6,3; Ap 4,8 7 Cântări ale catismelor (n.a.)

8 Ps 118 este de fapt Catisma a 17-a, adică a treia catismă din rânduiala Utreniei de duminica (n.a.)

9 De la gr. πολυέλεος = mult-milostiv (n.a.)

10 Grecii nu le au (n.a.)

11 În cazul celorlaltor sărbători este rostit după a treia Cântare a Canoanelor (n.a.)

12 După unii liturgiști de Sfântul Teodor Studitul, Braniște, E., Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Editura Oferta, București 2005, p. 106 13 Mc 16,5 14 De origine egipteană, cf. Braniște, E., op.cit., p. 107 15 ibidem, p. 107 16 Lc 2,14 17 Braniște, E., op.cit., p. 110 1

Lumina Credinței

cuvântul scripturii

5

Iată-mă, trimite-mă! (Is 6, 1-8)

Noe a fost un om evlavios și drept, care și-a făcut o arcă și și-a salvat viața, familia și rasa umană de la dispariție. Și patriarhul Avram a fost trimis de Dumnezeu. El provenea din regiunea Ur, din Haldeea. Moise și el a fost trimis de Dumnezeu să scape națiunea evreilor, pe când era în captivitate în Egipt, în întuneric în căluș și lanțuri, ca s-o conducă dincolo de Marea Roșie până în deșert. Moise le-a purtat de grijă, i-a călăuzit, hrănit și prețuit vreme de 40 de ani. La moartea lui, Dumnezeu l-a trimis pe Iosua, i-a adunat pe evrei și i-a condus până dincolo de Iordan în țara promisă. Și David a fost un om trimis de Dumnezeu, care a învățat lumea să cânte și de la el lumea cântă și azi Psalmii lui. Șirul celor trimiși de Dumnezeu poate continua cu Isus, Ioan Botezătorul, Petru, Pavel și mulți alții. Oriunde s-au realizat lucruri mărețe pentru Dumnezeu, întotdeauna se afla la mijloc un om trimis de El. Aceștia erau oameni care lucrau cu oamenii, dar care întotdeauna lucrau mai presus de oameni pentru că erau trimiși de Dumnezeu.

Unul dintre cele mai grele lucruri din univers este să fii trimisul lui Dumnezeu între oameni. Să fii om și să vorbești pentru Dumnezeu, iată partea dificilă și grea. Misiunea aceasta presupune să alegi, să rabzi, să suferi totul și toate, să te jertfești și să arzi ca o lumânare lucrând pentru Dumnezeu.

Cu toate că această misiune este așa de grea, totuși mulți oameni întrun devotament sacru, s-au dedicat și au acceptat să poarte această sarcină. Între cei care se numără printre aceștia se află și profetul Isaia, așa cum ne

arată textul din Sfânta Scriptură: „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei lui umpleau Templul.

Serafimii stăteau deasupra lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea lui și se zguduiau ușorii ușii de glasul care răsuna și casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!”. Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar.

Mi-a atins gura cu el și a zis: „Iată, atingânduse cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!”.

Am auzit glasul Domnului întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?”. Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (Is 6,1-8).

Isaia a trăit pe timpul regelui Ozia (anul 785 î.Hr.), era cronicarul care consemna toate evenimentele de la curtea regală. Avea familie, soție și copii. Isaia este supranumit „evanghelistul Vechiului Testament”, deoarece viziunea sa

6

cuvântul scripturii

cu privire la moartea lui Isus de pe cruce din capitolul 53, la întruparea sa, la înălțarea sa, la a doua venire conține cea mai deplină și mai clară proclamare a evangheliei lui Isus Hristos.

Dumnezeu își pusese ochii pe Isaia, plănuise pentru el o sarcină măreață. Avea pentru el un plan divin – să-l cheme la profeție. La curtea lui Ozia, a unui rege de succes, Isaia era satisfăcut de felul cum mergeau treburile. Putem spune că toată atenția și tot timpul erau puternic concentrate asupra regelui Ozia. Dacă Isaia era de interes pentru Domnul, ne întrebăm cum va lucra Dumnezeu cu Isaia pentru a-i arăta importanța lumii viitoare? În același fel în care El o face atât de des cu cei pe care dorește să-i pună în slujba lui. Isaia a îndepărtat obiectul interesului de care era atât de legat.

Deodată Ozia, marele împărat de succes a fost luat de moarte. Desigur că Isaia a fost profund marcat de acest eveniment. S-a gândit la cariera lui, la viața lui, dar și la ce avea să însemne moartea lui Ozia pentru poporul lui Israel. Un anume teolog, Tozer, descrie sentimentele pe care le va fi trăit Isaia în fața trupului fără suflare a regelui Ozia: „Ne putem imagina cum Isaia stătea într-o durere fără lacrimi și privea în jos fața împăratului Ozia, acum fără viață. Ochii regelui nu mai inspirau groază supușilor săi. Gura tăcută nu mai avea să mai dea decrete. Mâna regală și sceptrul puterii nu aveau să se mai ridice și că bată în podea în semn de poruncă. Capul regal, rece, palid și tăcut nu mai purta nici o coroană”. În acele momente, regele Ozia era un om fără viață, iar trupul o bucată de lut pe cale să se întoarcă în pământ.

Desigur, pentru Isaia moartea lui Ozia l-a răvășit. Erau momente cruciale pentru el, momente ce îl uimesc. Dumnezeu este preocupat de Isaia. Dumnezeu i-a dat lui Isaia privilegiu neobișnuit, acela de a privi după perdeaua ce ascunde lumea cerească încă nevăzută tuturor celor din jurul său.

Textul propus spre meditație ne arată cel puțin trei lucruri care produc și transformă omul într-un trimis al Domnului. Mai întâi ca cineva să poată lucra pentru Domul trebuie „să-l fi văzut pe Domnul”. Observați ce spune Isaia – „am văzut pe Domnul”. Lucrul acesta l-a făcut pe Isaia un proroc și un trimis al Domnului. Oricine încearcă să facă ceva pentru Domnul înainte ca să-l fi cunoscut, să-l fi văzut, face o muncă zadarnică. Cine a văzut pe Domnul a văzut și splendoarea cerului.

Lumina Credinței Să urmărim ce spune Isaia despre atmosfera cerului: „Serafimii stăteau deasupra lui și fiecare avea câte șase aripi… strigau unul către altul și ziceau: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oștirilor!

Tot pământul este plin de măreția lui”. Ce măreție este cerul! Ce a văzut Isaia acolo nu putea să redea și să împărtășească și altora. Era ceva dincolo de hotarul cuvintelor, de puterea de a spune sau scrie.

Cel care vede pe Domnul se vede și pe el.

Priviți la Isaia, el se vede acum că este păcătos, că are buze necurate și că trăiește în mijlocul unor oameni păcătoși. Acest lucru este unul dintre cele mai izbitoare adevăruri… Și el se repetă cu fiecare om. Când îl vezi pe Dumnezeu, te vezi și pe tine. Și omul care l-a văzut pe Dumnezeu a văzut și cel mai minunat exemplu de închinare. Isaia zice că Serafimii își acopereau fața și picioarele. Închinarea Serafimilor purta mantia umilinței.

Cu alte cuvinte cine se închină Domnului, trebuie să facă lucrul acesta în umilință.

Un al doilea lucru de mare semnificație este acela că trimisul Domnului trebuie să fie un om Sfânt. Isaia scrie, ne face cunoscut: „mi-a atins gura cu cărbunele și mi-a zis: Iată atingânduse cărbunele de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!”. Cu alte cuvinte, acum Isaia este diferit, restaurat, fără păcat și fără vină. Lucrul acesta este ceva natural.

Numai un om cu o viață îmbunătățită poate chema pe oameni la sfințenie. Un trimis a lui Dumnezeu trebuie să fie așa cum este El. Oamenii vor să-l vadă pe Dumnezeu în trimișii lui, în glasul lui, în răbdarea lui, în dragostea lui. Trimisul care cheamă către Împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie văzut că este pe drum înspre acolo. În al treilea rând, un trimis al Domnului trebuie să aibă o hotărâre personală, o disponibilitate totală. Să fim cu luare aminte la Isaia. Când Domnul întreabă pe cine să trimită în numele lui, Isaia răspunde imediat: „iată-mă, trimite-mă”.

Isaia dă dovadă de o disponibilitate și o hotărâre de nestrămutat. Nu pune condiții. Trimite-mă oriunde în orice colț al pământului, cu orice însărcinare, sunt la dispoziția Ta. Acela care a parcurs traseul făcut de profetul Isaia în relația cu Dumnezeu și își manifestă o disponibilitate totală pentru El, e sigur că va lucra pentru Domnul.

Pr. dr. Simion Voicu

Lumina Credinței

sfinții părinți

7

Creştinism şi noua spiritualitate În vremea lui Ilie Proorocul, marea masa a poporului evreu se închina la zeităţi străine aduse în Israel de puternicii zilei. Împotriva perspectivei descurajante pentru Ilie, care se credea că a rămas singur râvnitor pentru Domnul (cf. 3Rg 19,14), Dumnezeu îi revelează semnul de speranţă pe care El însuşi la pregătit: „Eu însă mi-am pus deoparte dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat” (3Rg 19,18). Aşadar în Israelul idolatru, unui număr de persoane li se descoperă o religiozitate a interiorităţii. De aceste persoane se va folosi Dumnezeu pentru a duce mai departe planul de mântuire al lumii.

Ceva asemănător se întâmpla şi la apariţia creştinismului în Imperiul Roman. Religia exterioară a Imperiului, bazată pe formalism şi legalism şi care nu mai reuşea să transmită ceva semnificativ inimii omului, a fost terenul propice propovăduirii credinţei creştine. Aceasta, spre deosebire de religia greco-romană, susţinea primatul interiorităţii (metanoia), propunând un nou stil de viaţă, o nouă conduită, o nouă viziune asupra lucrurilor. Origen, autor creştin din secolul II, sintetizează noutatea creştină astfel: „Se cuvine a ne întreba cât mai des care sunt luptele la care să ne așteptăm după primirea botezului?… Credeți oare că trebuie să le căutăm în afara noastră, pe un drum anume sau întrun determinat loc? Poate cuvintele mele te vor surprinde, dar sunt adevărate: Caută-le în propria ta persoană! Nu eu spun aceasta, ci Hristos: Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Mt 15,19)” (Origen, Omilii la Iosua, 5, 2).

Biserica, devenind instituţie a Imperiului sub Constantin cel Mare, se va confrunta cu o nouă mişcare spirituală care va contesta formalismul în care aceasta a decăzut, dând

naştere monahismului. În cei două mii de ani de creştinism, istoria ne învaţă că la diferite intervale de timp omul refuză formele de religiozitate care nu mai reuşesc să ajungă la inima lui, căutând noi izvoare de hrană interioară, înăuntrul sau în afara paradigmei religioase dominante.

După o perioadă de contestare a credinţei creştine sau a instituţiei Bisericii urmată de o constantă părăsire a ei, uneori asumată alteori doar implicită, de către mulţi dintre cei botezaţi, în zilele noastre asistăm la un astfel de moment de căutare a spiritualităţii. Chiar dacă trăim încă sub dictatura relativismului etic și al imperativului cultural de tip „et-et” – („și-și”), care oferă iluzia unui stil de viață lipsit de riscul și povara alegerii, făcând din necesitatea căutării interioare un subiect „depășit” și „nepotrivit”, o componentă tot mai largă de semeni, neasimilaţi unei religii sau confesiuni, ci mai degrabă areligioşi, pare a nu mai fi sedusă într-atât de mirajul materialismului consumerist şi nici de promisiunile progresului tehnologic. Aceştia simt tot mai acut o nevoie profundă de spiritualitate, de autocunoaștere, de gestionare a propriilor pulsiuni, de a se construi interior, reiterând în secolul nostru acel vince te ipsum („învinge-te pe tine însuţi”) al oamenilor din antichitatea greco-romană.

Mulţi dintre contemporanii noştri, redescoperindu-şi interioritatea, experimentează nevoia unei revizuiri a concepţiei tradiţionale despre lume, a unui nou limbaj, a unei nou tip de interiorizare, o nouă paradigma, o nouă conştiinţă

8

Lumina Credinței

sfinții părinți

spirituală. Această nouă mişcare spirituală poartă numele de New Age sau Noua Eră.

Cu alte cuvinte, o bună parte a semenilor noştri areligioşi par a-şi fi regăsit interioritatea pierdută; sau cum observa un cunoscut sociolog italian, Francesco Alberoni: „din străfundurile societăţilor noastre apare nevoia unui nou contact cu divinul”1. Dovadă în acest sens stau nenumăratele cărți, ateliere și cursuri de dezvoltarea personală, care promit prin tehnici complicate câștigarea autonomiei persoanei. Se vorbeşte de naşterea unei noi conştiinţe, a unei noi ere, totul sub semnul unei noutăţi imprevizibile la nivelul incidenţei asupra sufletului uman. „Omenirea se află la o răscruce grea; se trece de la naţional la mondial; de la mondial la cosmic; de la macro la micro (miniaturizarea aparatelor); de la vizibil la invizibil (energia nucleară, laser); de la exteriorizare la o crescândă interiorizare; de la materialism la un spiritualism holistic. Acest Paşte (trecere, pasaj) e însoţit de neînţelegeri şi conflicte între ceea ce este vechi şi care se încăpăţânează să rămână astfel şi noutatea ce stă să se nască, însă nu fără mari dureri”, observă un cunoscut teolog brazilian2.

Din persepectivă creştină toate acestea nu par a fi altceva decât simpla încercare a omului areligios, care şi-a regăsit interioritatea de a transpune necesitatea profund umană a luptei spirituale în coordonatele unui limbaj secular. În sprijinul acestei afirmaţii stă un document al Bisericii, emis de Consiliul Pontifical pentru Cultură în anul 2003, intitulat Isus Hristos, apa cea vie. O reflecţie creştină asupra <New Age>.

Acest document ne spune „să luăm în serios fenomenul Noii Ere (New Age) pentru a-l cunoaşte şi înţelege adecvat” (nr. 1) pentru că el nu este altceva decât „un martor al revoluţiei culturale pe care o traversăm” (nr. 2.1). Suntem invitaţi să facem „o atentă lectură a semnelor timpului”, pe care Conciliul Vatican II o consideră a fi „în grija specială a preoţilor precum şi a întregii Biserici”3. „Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poate răspunde, întrun mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele. Așadar, lumea în care trăim, precum și așteptările, aspirațiile și caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute și înțelese4”.

Documentul recunoaşte cu toată onestitatea

că noua spiritualitate satisface „aspiraţii profunde ale omului pe care instituţiile religioase tradiţionale nu le-a onorat” (nr. 1.1) şi că „Biserica s-a confruntat cu o mare problemă în a transmite credinţa noilor generaţii” (2.3.1).

Această tristă realitate ar trebui „să inducă pe membrii Bisericii, preoţi şi credincioşi deopotrivă, în a asculta strigătul, adesea tăcut, care se ridică din inimile persoanelor, care dacă nu sunt ascultate de Biserică, vor merge în altă parte” (1.5). Documentul observă că la baza atractivităţii pe care noua religiozitate o exercită chiar şi asupra multora dintre creştini stă ignorarea de către responsabilii bisericilor a acelor teme şi problematici care fac parte, de fapt, din patrimoniul catolic (cf. Premisă).

Documentul pontifical cere să se intre „într-un dialog critic” (2) cu noua spiritualitate, iar asta implică întâi de toate aflarea punctelor comune pentru a putea evalua ulterior divergenţele.

Punctul de întâlnire e dat de aspiraţiile spirituale ale oamenilor din toate timpurile şi toate locurile, precum şi de instanţele modernităţii comune atât persoanelor religioase, cât şi areligioase.

Provocările noii spiritualităţi, exprimate prin New Age, şi-au făcut loc şi în ambientul creştin, aşa cum recunoaşte documentul: „unele centre catolice de spiritualitate sunt implicate în mod activ în difuzarea religiozităţii New Age în Biserică”, iar alteori în Seminarii şi în Institutele de formare a persoanelor consacrate (cf. 6.2). În consecinţă, e nevoie de mult discernământ cu scopul de a ne reapropia de învăţăturile şi practicile care aparţin tradiţiei creştine bimilenare. De fapt aşa-zisa nouă spiritualitate are rădăcini de netăgăduit în tradiţia creştină şi de aceea e nevoie doar de a le readuce în matricea originară, valorificând aspectele pozitive şi asumându-ne acele critici justificate ce ni se aduc. Numai astfel omul secolului XXI va reuşi să redescopere enormele posibilităţi ale propriului patrimoniu spiritual şi să le integreze prin dialog diverselor culturi sapienţiale şi religioase.

Pr. Florin Fodoruţ

F. Alberoni, în „Corriere della sera”, Milano, 27 martie 1995.

2 L. Boff, La Nuova era, Cittadella, Asisi 1994, p. 96.

3 Cf. Conciliul Vatican II, Decretul Presbyterorum Ordinis, nr. 9, Vatican 1965.

4 Idem, Gaudium et spes, 4.

1

Lumina Credinței

învățătura bisericii

9

Relația dintre tineri și bătrâni Auzim vorbindu-se uneori despre problemele raportului între generații.

Aceste provocări sunt resimțite în multe familii, datorită diferenței de mentalitate între generații. În unele situații, aceste deosebiri sunt discutate și într-o anumită măsură acceptate sau depășite. În alte cazuri, nepotrivirile cauzează neînțelegeri și rupturi între generații. Aceste diferențe, care conduc la anumite blocaje între tineri și vârstnici, sunt percepute și la nivel social. Pe de o parte, unele persoane în vârstă afirmă că tinerii de azi sunt mai puțin educați și respectuoși decât înaintașii lor. Pe de altă parte, unii tineri tind să-i desconsidere pe cei bătrâni, crezând că a trecut timpul lor, reproșându-le că trăiesc în trecut și nu sunt deschiși la schimbare. În cele ce urmează, vor fi oferite câteva gânduri despre sarcinile cuvenite celor tineri față de cei ce sunt în vârstă, plecând de la capitolul al VI-lea al Exortației apostolice postsinodale adresată tinerilor, intitulată Christus vivit1. Capitolul amintit este numit „Tineri cu rădăcini”.

Papa Francisc îi invită pe tineri să se lase ghidați de Cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi, deoarece vor găsi sfaturi prețioase, privitoare la atitudinea potrivită față de cei înaintați în vârstă (cf. CV 187-191)2. De exemplu, tinerii pot învăța

multe lucruri bune de la cei bătrâni pentru că au mai multă experiență de viață. Tocmai din această cauză, le-ar prinde bine să stea în preajma lor: „Stai în mulțimea celor bătrâni! Dacă este cineva înțelept, aderă la el!” (Sir 6,34).

Probabil fiecare persoană a fost mișcată de anumite experiențe sau virtuți ale bunicilor sau ale vârstnicilor care le-au fost apropiați, motiv pentru care trebuie priviți cu respect: „Să te ridici în fața părului cărunt și să-l cinstești pe bătrân!”

(Lev 6,32). Să ne amintim și de cea de-a patra poruncă dumnezeiască care vorbește despre cinstirea părinților. Este o poruncă însoțită de promisiunea unei vieți bune și îndelungate!

Cărțile Bibliei îi îndeamnă pe tineri să păstreze legătura cu cei bătrâni, să-i respecte și să-i cinstească. Totuși, asta nu înseamnă că tinerii trebuie să aprobe, fără niciun fel de discernământ, toate acțiunile celor bătrâni (cf. CV 190).

Episcopul Romei îi sfătuiește pe tineri să aprecieze istoria. Nimeni nu-și poate dărui viața!

Să ne amintim că viața am primit-o de la înaintașii noștri. Lumea nu începe cu generația actuală, iar rădăcinile tinerilor sunt tocmai bătrânii. Natura ne învață că fără rădăcini viața nu se dezvoltă,

ci moare. Generațiile trecute și cele în vârstă au contribuit, cu plusuri și cu minusuri, la ceea ce este în prezent. Nu se poate construi o lume mai bună fără să se țină cont de moștenirea și valorile înaintașilor.

Sfântul Părinte îi invită pe tineri să se gândească la următorul lucru: „Dacă o persoană

10

Lumina Credinței

învățătura bisericii

vă face o propunere și vă spune să ignorați istoria, să nu prețuiți experiența bătrânilor, să disprețuiți tot ceea ce este trecut și să priviți numai spre viitorul pe care vi-l oferă, oare nu este acesta un mod ușor de a vă atrage cu propunerea sa pentru a vă determina să faceți numai ceea ce vă spune el? Acea persoană are nevoie să fiți goi, dezrădăcinați, neîncrezători față de toate, pentru ca să vă puteți încrede numai în promisiunile sale și să vă supuneți planurilor sale. Așa funcționează ideologiile de diferite culori, care distrug (sau deconstruiesc) tot ceea ce este diferit și în acest mod pot să domine fără opoziții. În acest scop au nevoie de tineri care să disprețuiască istoria, care să refuze bogăția spirituală și umană care a fost transmisă prin generații, care să ignore tot ceea ce i-a precedat” (CV 181).

Sfântul Părinte recomandă tinerilor să meargă împreună cu bătrânii.

Ruptura între generații nu folosește nimănui (cf. CV 191), deoarece vârstnicii se simt singuri și izolați, iar tinerii au o identitate dezrădăcinată, nesigură și fragilă. Păstrarea comuniunii intergeneraționale contribuie la fortificarea comunităților umane pentru că fiecare persoană, indiferent de vârstă, se simte importantă și poate fi o resursă pentru comunitate.

Tocmai din acest motiv trebuie să mergem împreună pentru că doar așa „vom putea fi bine înrădăcinați în prezent și, din această

poziție, să frecventăm trecutul și viitorul: să frecventăm trecutul pentru a învăța de la istorie și pentru a vindeca rănile care uneori ne condiționează; să frecventăm viitorul pentru a alimenta entuziasmul, pentru a face să răsară visurile, pentru a provoca profeții, pentru a face să înflorească speranțele. În acest mod, uniți, vom putea să învățăm unii de la alții, să încălzim inimile, să inspirăm mințile noastre cu lumina evangheliei și să dăm forță nouă mâinilor noastre” (CV 199).

La prima vedere, poate părea surprinzător faptul că această Exortație apostolică – parte a învățăturii oficiale a Bisericii –, dedicată tinerilor abordează și relația acestora cu cei vârstnici.

Totuși, în viziunea Papei Francisc, acest aspect este important (cf. CV 180). Să plecăm urechile inimilor noastre pentru a putea fi receptivi la propunerile de unitate și armonie între generații pentru că în acest fel vom avea cu toții de câștigat. Tinerii vor fi mai încrezători, mai creativi, mai stabili și mai bogați din punct de vedere emoțional, spiritual și uman, iar bătrânii se vor simți mai tineri și mai utili. Cu toții, într-un singur glas, „tinerii și tinerele, bătrânii cu copiii” (Ps 148,12) să lăudăm „numele Domnului” (Ps 148,13)!

Pr. Vasile Trifoi

Christus vivit este o Exortație apostolică postsinodală dedicată tinerilor semnată de Papa Francisc în data de 25 martie 2019.

2 Pentru Exortația Christus vivit se va folosi prescurtarea CV. 1

Lumina Credinței

evanghelia în artă

11

Cenaclul lui Leonardo:

o masă prea mică pentru un ospăț așa de mare

Viața este un proces care la anumite intervale de timp răstoarnă ceea ce se dorea statornicit pe făgașul „normalității”, ducând iluziile sau certitudinile către un punct zero de unde totul trebuie reinventat. Aceste prefaceri surprinzătoare, care afectează atât viața cât și natura, au constituit centrul observațiilor lui Leonardo da Vinci, de la moartea căruia s-au împlinit anul acesta 500 de ani. Așa cum vom vedea, Cina cea de taină davinciană este o lucrare cu valențe tămăduitoare care conduce dincolo de chipurile covârșite de îndoială ale apostolilor, către acea figură centrală a Mântuitorului care este aici răspunsul în gesturi răscumpărătoare.

Nu este deloc o întâmplare că o astfel de capodoperă a artei din toate timpurile a pătruns atât de adânc în tiparele noastre încât aproape că nu există o biserică fără o Cină de taină inspirată de Leonardo, sau o casă fără un peretar sau măcar o imagine care să o evoce.

Leonardo, asemenea lui Michelangelo, a văzut lumina zilei în Toscana, în sătucul Vinci, la 15 aprilie 1452, în vremurile în care la Roma era încoronat de către papă ultimul Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Frederic al III-lea. Pe când era încă adolescent, părăsește casa părintească și se îndreaptă spre Florența guvernată de familia Medici, oraș prosper cu o populație semnificativă pentru acele vremuri numărând peste o sută de mii de locuitori, cu bănci înfloritoare și o dezvoltare excepțională a comerțului cu lână și țesături. Tânărul adolescent a intrat ca ucenic în atelierul lui Andrea del Verrocchio (ca. 14351488) unde l-a întâlnit pe Ghirlandaio și tot acolo, la Florența, i-a întâlnit pe Boticelli și pe Filippino Lippi. Leonardo a respirat din plin aerul cărturăresc al cetății, iar primul pas care atestă interesul său pentru știință a fost ilustrarea tratatului despre proporții al matematicianului Luca Pacioli. În aceeași perioadă a adunat și o bibliotecă personală care depășea 175 de volume, o cantitate deloc neglijabilă pentru acele vremuri. Între cărțile de căpătâi se găsea și o Biblie.

Leonardo da Vinci, Cina cea de taină, conventul Santa Maria delle Grazie, Milano

12

evanghelia în artă Drama lui Isus într-o cutie de rezonanță

Lumina Credinței în Cenaclul lui Leonardo masa însăși este prea mică ca toți apostolii să poată să stea așezați iar farfuriile sunt prea puține pentru numărul comesenilor. Artistul a evitat astfel o compoziție dezlânată, în care apostolii să stea răsfirați la masă, concentrând și din punct de vedere spațial zbuciumul apostolilor prin împărțirea lor în grupuri de câte trei. Între aceștia, Hristos cu brațele deschise formează un triunghi fiind încadrat la rândul său de trei ferestre în plan secundar.

Deși Leonardo ar fi putut alege un fond apocaliptic și sumbru care să sporească intensitatea dramei, pictorul s-a folosit de lumină pentru a absorbi tensiunea și a da o subtilă notă de seninătate imaginii. Principala sursă de lumină se răspândește din partea stângă. Ea lasă în penumbră chipul lui Iuda și se oprește în partea dreaptă unde este reprezentat apostolul Toma cu degetul ridicat în sus, anticipând deja scena necredinței de după înviere: până ce nu voi pune degetul, nu voi crede.

O altă sursă de lumină provine din peisajul zugrăvit în spatele ferestrelor, care îl învăluie pe Isus într-o lumină diafană, departe de ideea crepusculară, a amurgului. Toate aceste detalii au fost cel mai probabil intens discutate de Leonardo cu priorul conventului dominican Vincenzo

Oglinda cea mai fidelă pentru temperamentul artistic leonardesc se găsește în Cina cea de taină sau Cenaclul, cum mai este cunoscută, din reflectoriul călugărilor dominicani de la Santa Maria delle Grazie, din Milano. Artistul a răspuns aici unei cereri din anul 1495, venită din partea lui Ludovico Sforza, ducele orașului Milano. Biserica călugărilor adăpostea mormintele familiei Sforza, iar după celebrările în onoarea înaintașilor, la agapa care se desfășura în reflectoriul alăturat bisericii, participanții puteau zăbovi câteva clipe în fața picturii. Prânzul care urma celebrării din biserică trebuie să fi fost un moment special în care, privind Cina, dramatismul întipărit pe chipurile apostolilor se transfera pentru o clipă și în sufletul comesenilor invitându-i la meditație. Probabil cea mai importantă caracteristică a acestei lucrări este aceea de a fi o cutie de rezonanță a dramei lui Hristos nu doar în spațiul restrâns al imaginii ci și la exterior, acaparând atenția celui care o privește. Pentru a-și ajunge scopul și a reda subtilitatea trăirilor, Leonardo s-a folosit de o tehnică specifică picturii de șevalet, utilzând uleiuri pe zid, motiv pentru care foarte rapid compoziția s-a deteriorat și deja în 1556 Vasari o considera „ruinată”.

Astăzi, după ultima restaurare care a durat 21 de ani, putem considera că din compoziția originală se păstrează doar 42%.

Spre deosebire de alte reprezentări ale Cinei de taină, de pildă acelea ale venețienilor, care foloseau prilejul dramei pentru a evoca prin detalii legăturile Republicii cu Orientul etalând atmosfere, veșminte și mâncăruri exotice, în compoziția lui Leonardo astfel de accente lipsesc întru totul, acțiunea desf ășurându-se într-o atmosferă Detaliu cu Hristos esențializată. Așa cum din partea centrală a compoziției a observat H. Wölfflin,

Lumina Credinței Bandello, care a contribuit și el la precizarea unor detalii iconografice, după cum sugerează și Leo Steinberg.

Nevoia recompunerii: de la anatomii la caractere

evanghelia în artă

13

deschidere spre viitor. Spre exemplu, întreg grupul de la dreapta lui Hristos (stânga pentru cel care privește) alcătuit din Ioan, Petru (al doilea personaj în picioare) și Iuda (al treilea personaj așezat la masă) este cel mai plin de contraste.

Petru ține în mâna stângă un cuțit, acela cu care

Impresia pe care ne-o produce Cina cea de taină este așadar rezultatul înlănțuirii geniale a fluxului trăirilor provocat de răsunetul în urechile fiecărui apostol a vocii lui Isus: Unul dintre voi mă va trăda.

Dacă privim cu atenție, în Cenacol atenția cea mai mare a lui Leonardo a fost la ochii și urechile apostolilor, totul părând că se rezolvă între aceste două părți ale corpului.

Așa cum observa deja în 1730 P.-J. Mariette: „îmi pare că văd mai ales o știință deosebită în ceea ce privește modul în care sunt prelucrate urechile și ochii”.

Examinând portretele apostolilor putem conDetaliu cu grupul apostolilor Iuda, Petru și Ioan chide împreună cu R. Schneider că Leonardo a creat: „un fel de estetică specială a mușchiului va tăia urechea lui Malhus în Grădina Măslinilor, gol, recompus după analiza elasticității sale vii, în timp ce Iuda are în dreapta punga cu cei printr-un desen care dorește să evidențieze ca- treizeci de arginți, iar cu stânga varsă sarea pe racterul său suplu. Aceste ecorșeuri în carne vie masă, indiciul discordiei întrucât sarea era un neagă în felul lor moartea și urâțenia ei”. În Cina aliment foarte prețios în acele vremuri. În mod cea de taină nu există așadar nimic înmărmurit în similar, Leonardo îl substrage pe apostolul Ioan artificiu, ci totul este într-o mișcare suplă, într-o momentului, iar fața sa luminoasă și ochii închiși elasticitate care lasă deja să se întrevadă pe chi- anticipă prin liniștea profundă rezolvarea dramei, purile apostolilor momentul așteptat al liniștii de mâinile sale împreunate în rugăciune constituie după furtună. modul tradițional de a-l reprezenta sub cruce.

Pentru Leonardo studiile de fiziognomie Prin contrast, așa cum remarca Leo Steinberg, (acelea care privesc trăsăturile personajelor) dacă Ioan reprezintă viața contemplativă, Petru, nu au fost doar exerciții pentru a reda cât mai care-i stă alături, reprezintă viața activă. perfect alcătuirea anatomică a unui trup, dar Desenele lui Leonardo și mărturiile întotdeauna au avut un scop precis: evitarea contemporanului Vasari arată marea dilemă a caricaturalului, a artificialului. Așa cum se poate lui Leonardo cu privire la zugrăvirea lui Iuda. observa, măiestria desenatorului depășește Artistul a ignorat aici iconografia medievală care convenționalul și totul pare să se închege într- aproape fără excepție îl izola pe Iuda de restul un prezent trăit cu maximă intensitate, în grupului așezându-l de cealaltă parte a mesei.

14

evanghelia în artă

Lumina Credinței

credință a propriilor discipoli, el continuă să fie o predică vie dincolo de cuvinte dezvăluind prin patimă marea sa dragoste și frumusețea creatului. În gestul mâinilor sale care coboară și înalță, Hristos ne revelă acele mâini veșnice ale providenței care nu lasă să se piardă nimic în lumea materiei de la ultima picătură de apă până la ultima suflare a unui organism viu. Întruna din însemnările sale Leonardo exprima această convingere: «sufletul nu se poate destrăma niciodată, dar față de trup e asemenea vântului care Studiu pentru mâinile apostolului Ioan, face să răsune o orgă, și Windsor, Royal Collection, nr. 12543 dacă un tub se strică, din În plus, așa cum observa același Leo Steinberg, acest motiv, efectul bun al vântului nu este comexistă o intersectare între mâna dreaptă a lui promis». La puțin timp după ce împlinise 67 de Hristos și stânga lui Iuda, ele fiind aproape ani, Leonardo a înfruntat și el ultima provocare: identice și simetrice (fig.2). Dacă mâna stângă a moartea însăși. Unele indicii ne vorbesc despre lui Isus este deschisă și orientată în sus, mâna o pregătire anticipată a momentului într-o perdreaptă, aceea care se întinde spre Iuda este spectivă aproape evanghelică, prevăzând în tesîntoarsă în jos. Mesajul transmis este acela al tament ca plecarea sa să treacă neobservată, cu o răscumpărării, prin moarte și înviere, o mână slujbă de înmormântare sobră la care să fie însoțit întinsă de Isus până la ultima suflare a lui Iuda. numai de câțiva călugări și, în mod neașteptat, În sfârșit, mâna stângă a lui Isus indică și ea calea de 60 de săraci. Pentru Leonardo da Vinci eterspre mântuire prin apropierea de pâinea care a nitatea n-a fost așadar o proiecție în necunosfost binecuvântată, aluzie la Euharistie, cheia cut, ci un drum pregătit prin efortul continuu al accesului în Împărăție. observației, către viziunea a ceea ce ce este cu adevărat esențial, a ceea ce rămâne neschimbat „Jesus, Jesus, Jesus, Jesus” atunci când toate sunt supuse schimbării.

[Leonardo, Codul Altantic, fol.17] Notate pe o filă de manuscris cuvintele de mai sus reflectă cum pentru Leonardo Isus a devenit punctul final al unei viziuni. Artistul a înțeles că exercițiul observației atente, aceea pe care o consilia oricărui artist, conduce în cele din urmă la viziunea a ceea ce este esențial. Într-una din însemnările sale Leonardo nota: «ochiul omenesc neagă numai mincinoșilor și celor confuzi adevărata viziune, în vreme ce acelora care sunt autentici, odată cu dezvăluirea frumuseții creatului îi conduce către o mai mare dragoste». În Cina cea de taină, deși Hristos pare doborât de slaba

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Notă: Între studiile de bază cu privire la Cenaclul lui Leonardo de care ne-am folosit, menționăm: L. Steinberg, Leonardo’s Incessant Last Supper, New York 2001; P. Brambilla Barcilon – P.C. Marani, Leonardo, the Last Supper, Milano 2001; H. Wölfflin, L’arte classica: introduzione all’Rinascimento italiano, Firenze 1978.

Citatele din: P.-J. Mariette, Recueil de testes de caractère et de charges dessinées par Lèonard de Vinci florentin, Paris 1730; și din R. Schneider, „Le réalisme de Léonard de Vinci”, Gazette de Beaux Arts 7 (1923); au fost preluate din cartea lui F. Caroli, Leonardo. Studi di fisiognomica, p. 22, 28.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

15

Ce descoperim în viața celui/celei care merge la biserică?

Un titlu care nu spune nimic bun, dacă ar fi să ne luăm după cum tratează mass media lumea Bisericii. Pentru orice eventualitate, te simți pregătit indiferent de scenariu, cu toate că ai vrea ceva siropos sau măcar cu final fericit... Începutul acestui articol prevestește un dialog colocvial, care va umple o nouă pagină reciclată, Iar de această derulare, de acest proces superficial și poate anost, ne-am săturat. Avem parte suficient în lumea politică, în ziarele și emisiunile care analizează la sânge viața unora [dintre aleșii noștri], de la modul cum gândesc la felul de a se exprima... catalogând, bagatelizând și, în cele din urmă, distrăgând atenția de la ceea ce contează.

De aceea, nu am individualizat mai mult ținta de atac a acestui articol. Grupul, cu toate acestea, este destul de restrâns, în ziua de azi. Deși la tv dă bine să spui în unele contexte, că mai mergi la biserică, mai ales când este vorba de capital electoral, nu-i așa?

Ce ar trebui să facem în continuare? Nu ne pregătim nici de campanie electorală, nu avem niciun motor, care să ne împingă de la spate. Ne-am ales cu un titlu, riscant, supărător poate la final de articol, dar care merită totuși o atenție din partea noastră. Nu pentru a scoate paiul din ochiul vecinului, desigur!

Rutina de a merge la biserică nu mai schimbă creștinul instant.

Acesta caută un pic de liniște, un pic de confort, venind să se roage, scăpând din vacarmul care îi

umple viața. Deci un refugiu de o oră, din cotidian, oare schimbă ceva? Transformă omul sau îl lasă în aceeași stare? Sunt întrebări la care toți știm răspunsul sau îl ascundem, pentru că încă nu vrem să știe și celălalt, de lângă noi. Și îl uităm ascuns, pentru că revenind acasă nu schimbăm nimic, suntem sau rămânem tot cu capsa pusă, pentru că noi știm mai bine și celălalt, care nu merge la biserică, trebuie să se schimbe, să facă ceva. Până când mai hrănim această pretenție absurdă?

Acest scenariu, atât de comun, este cu final dezolant, toată lumea pierde... cei care nu merg, pentru că obțin o imagine rudimentară, incorectă, asupra celui/celei care merge la biserică, iar cei care merg, pentru că lasă să treacă oportunitatea harului din nou și din nou. În viața celui/celei care merge la biserică,

16

actualitatea creștină

descoperim uneori durerea, suferința, de feluri diferite... Un alt scenariu, atât de comun, încât nu mai impresionează. Unii se vindecă, alții se adâncesc în durerea lor... deși rețeta și modul de administrare sunt aceleași. Miracole se întâmplă, e mâna hazardului? Ce întrebare.... tocmai aici!?

Am încercat de atâtea ori să căutăm răspunsul de ce nu se vindecă toți cei care merg la biserică...

Am căutat justificări, cauze și vinovați...

Toți cei care caută vindecarea, o merită și ne întrebăm de ce? cum de încă nu!?, pentru fiecare, care nu găsește cine să-l ajute să coboare în scăldătoare, care încă este pe lista de așteptare.

Căutăm și în viața celui care așteaptă un motiv, o cauză ce determină întârzierea. E vorba de un mare păcătos, de cineva care nu merită? Imediat căutăm ceva putred în viața celui/celei care merge la biserică. Iar cealaltă tabără, care militează pentru cazul celui care pătimește, indiferent de păcatul lui/ei, luptă pentru a-l justifica.

Cel/Cea care merge la biserică nu iese în evidență prin calități neobișnuite, ci este unul în mulțimea mare de oameni, care caută... Și nu caută publicitate, decât cu mici excepții, pentru că, în fond, relația cu Dumnezeu este una privată. Nu ne interesează relația, ci creștinul, pe care vrem să vedem cum își prezintă palmaresul vieții sale, vrem să-i găsim punctul slab, negativul, pentru a ne simți confortabil, stând departe de biserică, căci suntem siguri că toți, care merg la biserică, pot fi arătați cu degetul, acuzați că sunt mai puțin buni decât noi. Și astfel nu ne preocupă persoana, ci doar defectul, ceea ce nu funcționează în viața sau familia ei.

Cine să mai îndrăznească într-un asemenea climat să mai spună că merge la biserică?! Atunci ne specializăm să îi urmărim pe cei care intră sau ies din biserică, pentru a-i identifica ulterior, pe lista potențialilor acuzați pentru tot ce nu funcționează în viața celor care stau pe margine.

Ne-am propus să fim obiectivi, distanți și până acum, am demonstrat doar că ceva ne deranjează... pentru că ne împotmolim, pentru că nu îl/o înghițim pe cel/cea care merge la biserică.

Deci ne-am așezat într-o tabără distinctă, chiar dacă și noi mai mergem la biserică.

Schimbare celui/celei care merge la biserică se vede cu ochii sufletului și în timp... Dar aceasta poate fi ușor alterată de circumstanțe și de limite... Și la suprafață să se vadă doar ceea ce nu merge iar și iar.

Cert este că toți avem așteptări, toți ne dorim să ne lăsăm transformați, dar după voința noastră, pentru a nu ne tulbura starea de bine.

Lumina Credinței Ca o concluzie pertinentă, îndrăznesc să spun că în viața celui/celei care merge la biserică, găsim adesea dezechilibre, generate de așteptări prea mari, de circumstanțe nefericite... de suferințe, de care rămâne atașat(ă). Aceste dezechilibre nu sunt întotdeauna conștientizate sau mai degrabă acceptate. Ceea ce este trist, însă, este faptul că aceste dezechilibre se întrețin și sub perdeaua ignoranței sau a dorinței las` că eu știu mai bine...

Așteptările prea mari nu se întâlnesc niciodată cu putința de a le împlini... ritmul personal devine o necunoscută, întreținută prin dulcea ignoranță, că totul trebuie să fie instant, cum ne învață spiritul lumii. Și astfel trebuie să devii cel puțin perfect, să transformi în lumină totul în jurul tău, cu alte cuvinte, să muți munții din loc, simplist spus... Dar timpul trece și nimic din toate acestea nu se rezolvă, ba mai mult se agravează și starea se deteriorează, fără niciun motiv aparent.

Am văzut un pic de ceea ce ne doare, să căutăm soluția? Vrem doar să îi vindecăm pe toți, nu-i așa?! Dar noi nu suntem făcători de miracole și adesea cedăm după prima încercare eșuată de a schimba ceva. Așteptăm atunci rețeta-minune? Și dacă nu ne-o dă nimeni?! În viața celui/celei care merge la biserică, găsim, însă, și speranță, din plin. Aceasta este menținută vie de credință și de multe ori, peste așteptări. Toți se așteaptă ca acesta să clacheze, să renunțe... vezi ultima ispită a lui Isus!

Rutina, din nefericire, are impact și asupra speranței, ba chiar poate altera și [trăinicia] credinței.

O indicație pertinentă ar fi încercarea de a omogeniza așteptările cu realitatea personală sau, mai simplu, voința cu putința, la care se adaugă o doză suficientă de credință, care poate face diferența. În viața celui/celei care merge la biserică, găsim bucurie sinceră, suferință mai mult sau mai puțin înăbușită și toate celelalte ingrediente, care alcătuiesc viața de zi cu zi... nu este omul perfect, nu este fără de păcat... are slăbiciunile lui/ei. Și cu toate acestea continuă să meargă la biserică, continuă să creadă, să spere și... să iubească, să trăiască viața, așa cum știe. Să parcurgă la pas calea convertirii... Aici nu este vorba de evidența inteligenței, nici de de evidențierea vreunei calități excepționale, ci despre creștinul de rând, omul obișnuit. Care azi, în lumea complexă, se mântuiește prin simplitatea trăirii credinței personale...

Pr. Emil Marian Ember

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

17

Crimă în Biblie?

Scriem acest articol cu gândul la o întrebare legată de coerența învățăturii biblice în ceea ce privește fapta uciderii. În Cartea Ieșirii capitolul 20, Dumnezeu oferă Decalogul și printre alte porunci, spune: să nu ucizi. Apoi în capitolul 21, întâlnim o serie de fapte omenești, despre care tot Dumnezeu, se pare, spune „să fie dat la moarte”. Observând aceste neconcordanțe, un credincios simplu, care citește Sfânta Scriptură, se poate găsi în dificultate.

Ca și primă reacție, persoana în cauză ar putea fi tentată să cadă în ispita Marcionismului, refuzând să creadă că într-adevăr Dumnezeu ar putea avea un astfel de comportament și ar putea să ofere, în marea lui dragoste, astfel de sfaturi.

Apoi ne-am putea gândi că oamenii în Israel au amestecat poruncile lui Dumnezeu cu alte tradiții legislative locale, atribuindu-le origine divină. Ne gândim că practica de a ucide prizonieri de război, străini în general, era o practică răspândită în acele vremuri ca măsură preventivă pentru eventualele răzbunări ulterioare sau alte reglări de conturi. Dar această atribuire cu caracter divin a unor practici omenești nu ne introduce într-o atmosferă de confuzie în ceea ce privește discernământul a ceea ce este dumnezeiesc și nu în cadrul Sfintei Scripturi? Începem prin a lămuri puțin lucrurile spunând încă de la început că potrivit Sfintei Scripturi viața aparține lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19) și este a lui Dumnezeu (Rm 14,8). De aceea nimănui nu-i este îngăduit să-și ia propria viață sau a altcuiva. Doar Dumnezeu este Domnul care are „stăpânirea asupra vieții și a morții” (Înț 16,3). În acest sens, Domnul își rezervă acest drept al lui prin porunca de a nu ucide.

Dorim să arătăm faptul că termenul a ucide în Decalog este exprimat prin verbul evreiesc razas, care efectiv se referă la a ucide, la a asasina. În general, acest verb nu este folosit atunci când se vorbește despre a ucide un dușman sau despre a executa pedeapsa capitală pentru un vinovat.

Acest verb se referă cu precădere la cel inocent,

după cum se poate observa în cazul lui Ahab și al Izabelei, care sunt certați de către Ilie pentru asasinarea lui Nabot și distrugerea viei sale (1Rg 21,19). La fel și în Dt 27,24 se poate citi: „Blestemat este cel care lovește pe aproapele său în ascuns”.

Dar în ceea ce privește pedeapsa cu moartea în Vechiul Testament, în conformitate cu alte legislații contemporane, rămâne prescrisă pentru mai multe rațiuni, inclusiv de caracter religios, întrucât motivele religioase făceau ca făptașul să fie exclus din rândul poporului alianței.

De aceea nu are rost să se emită ipoteza unei versiuni pacifiste a Vechiului Testament, modificată apoi de către oameni. Condamnarea la moarte rămâne clar specificată în mai multe locuri în Biblie pentru diferite motive: idolatrie (Ieș 22,19), blestem (Lev 24,15), profanarea sabatului (Ieș 31,14), păcatele împotriva părinților (Ieș 21,15), adulterul și alte dezordini relaționale (Lev 20,10), pentru alte reacții împotriva aproapelui: „Dacă cineva va lovi pe altul și acela va muri, acesta să fie dat la moarte” (Ieș 21,12). După abundența de exemple enumerate în parte aici, putem exclude vreo intenție de a schimba textul de către un eventual grup de oameni, ținând cont și de grija obsesivă cu care evreii s-au îngrijit să transmită cuvintele Bibliei de-a lungul secolelor, cu acea conștiință că fiecare literă și semn al Bibliei sunt inspirate sau chiar rostite de către Dumnezeu.

Dar știind toate aceste lucruri nu înseamnă că noi astăzi susținem pedeapsa cu moartea. Întrucât în interiorul Vechiului Testament există afirmații pe care noi astăzi le citim la lumina Noului Testament și a Tradiției vii a Bisericii,

18

apostolatul tinerilor

ceea ce ne ajută să înțelegem că această practică trebuie depășită.

Deja pentru Cain, care se pătase cu urâta faptă asupra fratelui său, Dumnezeu a spus: „Dacă cineva îl va ucide pe Cain, de șapte ori va fi răzbunat” (Gen 4,15). Iar în cartea Leviticului se citește: „Să nu te răzbuni și să nu ții ură pe fii poporului tău. Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul” (Lev 19,18). Isus apoi va continua prezentând noua justiție care privește aproapele cu o inimă nouă: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată.

Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! Va fi condamnat la focul Gheenei” (Mt 5, 21-22).

Desigur rămân dificil de admis unele pasaje din Vechiul Testament unde se ordonă exterminarea dușmanilor, femei și copii incluși. Considerăm mentalitatea epocii în care era în vigoare legea talionului atât pentru indivizi, cât și pentru colectivități.

Războaiele din Vechiul Testament sunt interpretate ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu anumitor popoare din cauza gravelor greșeli în care trăiau. În acest sens, emblematice sunt cuvintele din cartea Înțelepciunii 12, 1-7:

Lumina Credinței

„Căci Spiritul tău incoruptibil este în toți. De aceea îi mustri câte puțin pe cei care cad și îi dojenești amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca abandonând răutatea să creadă în tine Doamne. Pe locuitorii din vechime ai țării tale sfinte, îi urai pentru că făceau lucruri detestabile: vrăjitorii și rituri sacrilege, ucideri nemiloase de copii, ospăț cu măruntaie, carne de om și sânge, în mijlocul ospețelor celor inițiați, părinți ucigași de suflete fără apărare; tu ai voit să îi pierzi prin mâinile părinților noștri, pentru ca acest pământ, cel mai vrednic de cinste la tine dintre toate, să primească colonia sfântă a fiilor lui Dumnezeu”.

De la această dinamică se ajunge apoi la un fel de Talion divin, după cum se afirmă în cartea Înțelepciunii 12,23: „De aceea, pe cei care au trăit nedrept în nebunia vieții, i-ai chinuit prin propriile lor fapte abominabile”.

Prin interpretarea spirituală a acestor cuvinte aparent dificile din Sfânta Scriptură, putem spune sintetizând, că din viața noastră trebuie înlăturat tot ceea ce nu este conform lui Dumnezeu, până în cele mai fine detalii, întrucât în Ierusalimul ceresc „nu va intra nimic impur” (Ap 21,27).

Iar dacă nu ne vom sili să ne purificăm aici, cu siguranță va trebui să fim purificați dincolo.

Pr. Laurențiu Costin

Lumina Credinței

spiritualitate

19

Precum și noi iertăm datornicilor noștri…

Domnul nostru Isus Hristos vorbește de multe ori despre iertare și îndeamnă la iertare. Însăși jertfa lui pe cruce este o jertfă pătrunsă de iertare dumnezeiască și umană. Acest lucru reiese și din acele ultime cuvinte ale Domnului pe cruce, atunci când a exclamat, referinduse îndeosebi la călăii săi, spunând: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac (Lc 23,34). Așadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptății, dar și al iertării. În Sfânta Scriptură păcătosul este un prezentat ca un datornic pe care Dumnezeu îl iartă, în așa fel încât Dumnezeu nu mai vede păcatul, care este ca și aruncat în spate (Is 38,7), ispășit, nimicit (Is 6,7). Singurul lucru așteptat de Dumnezeu față de datornic este căința.

Dacă Dumnezeu este milostiv cu noi, care îi suntem datornici, ce se întâmplă cu cei care ne sunt nouă datornici sau, altfel spus, cei care greșesc față de noi. Asemănătoare a fost și întrebarea sfântului apostol Petru, atunci când i-a spus Domnului: De câte ori va greși împotriva mea fratele meu și eu îl voi ierta: până la șapte? Această întrebare reflectă probabil și unele speculații rabinice referitoare la porunca iertării. Răspunsul Domnului a fost nu de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte, adică nelimitat, tot timpul. Întrebarea lui Petru a oferit prilejul ca Domnul să mai rostească o parabolă importantă, care cu siguranță a rămas imprimată în inimile discipolilor lui Isus. Este vorba de parabola datornicului nemilostiv (Mt 18, 23-35). Această parabolă ne oferă răspunsul decisiv la întrebarea de ce trebuie să iertăm datoriile fraților noștri.

Împărăția lui Dumnezeu se aseamănă cu ceea ce se istorisește în această parabolă, ne spune Mântuitorul. Despre ce este vorba? Un rege a vrut să facă socoteală cu robii săi. Acest rege îl reprezintă de fapt pe Isus Hristos judecătorul cel drept, care poate cere socoteală robilor săi pentru datoriile păcatelor. Când a început acesta să facă socotelile, i-a fost adus în față un rob care îi datora zece mii de talanți. Această sumă de bani este o sumă colosală. Un talant este echivalentul a 26 kg de argint. Așadar robul îi datora stăpânului nici mai mult nici mai puțin de 26 tone de argint.

O datorie care, de altfel, nici nu putea fi înapoiată.

De aceea stăpânul, urmând logica dreptei socoteli, poruncește ca robul să fie vândut împreună cu familia sa și cu tot ceea ce avea. Însă robul, căzând la pământ, se ruga de stăpân să fie mărinimos, promițând înapoierea datoriei. În această postură se regăsește fiecare om născut pe pământul acesta, plin de datoria păcatelor în fața lui Dumnezeu. Regele străpuns de milă până la viscere i-a dat drumul, adică l-a iertat de datorii și l-a eliberat. Astfel este și Dumnezeu față de om, iartă datoriile celor care cer iertare și îi face liberi din nou. Totdeauna când există sinceritate, căință sinceră și dorință de înapoiere a datoriei,

20

spiritualitate

adică de îndreptare, Dumnezeu se milostivește și iartă până la ultimul talant.

Cea de-a doua parte a pildei ne prezintă un aspect mai puțin pozitiv, referitor la robul proaspăt iertat și eliberat de datorii. Acesta găsește pe unul dintre tovarășii săi de robie, co-slujitor împreună cu el, care îi datora o sumă derizorie, o sută de dinari. Cum l-a văzut îndată la înșfăcat, l-a strâns de gât cerându-i înapoierea datoriei. Robul proaspăt iertat devine necruțător fața de tovarășului său de robie, chiar dacă acesta îi cere să fie mărinimos cu el. La auzul acestor cuvinte inima lui rămâne rece, de piatră, chiar dacă și el a fost înainte în aceeași situație.

De aceea îl aruncă în închisoare pe datornic, ceea ce provoacă indignarea tovarășilor săi care povestesc toate cele întâmplate stăpânului.

Aflând cele întâmplate, stăpânul îi cere din nou socoteală robului său. Îl numește rob ticălos (Mt 18,32) și îl pedepsește. De data aceasta nu doar că este aruncat în închisoare, ci este dat pe mâna călăilor. Aici, desigur, se face referință la judecata finală a lui Dumnezeu, care va cere socoteală pentru faptele noastre, pentru neiertarea noastră. La final Domnul va spune cuvintele cu care noi trebuie să rămânem în inimă, cât timp vom pribegi pe acest pământ: La fel și Tatăl Meu din ceruri va face cu voi, dacă nu-l veți ierta, fiecare pe fratele său, din inimile voastre.

Această pildă este o dezvoltare a cererii din rugăciunea Tatăl nostru, care spune și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri, revelând multe semnificații spirituale. Un lucru inițial de subliniat, care rezultă din această parabolă, este că există niște cerințe sau condiții pentru iertare. Așa precum în fața lui Dumnezeu trebuie să existe sinceritate, căința și dorință de îndreptare, astfel trebuie să fie și cerința de iertare față de aproapele.

Dacă analizăm cu atenție parabola, cererile amândurora datornici este identică, diferența stă doar în datorie. Datoria față de aproapele este infinit mai mică față de datoria către Dumnezeu.

Un alt aspect spiritual important ce reiese din parabolă este cerința Domnului de a ierta din inimă. Patima mâniei aduce cu sine ținerea de minte a răului, care este o rugină și un vierme pentru sufletul omului. Aceasta din urmă aduce mult rău în viața spirituală, nimicește spiritul rugăciunii și înăbușă virtuțile. De aceea Domnul îndeamnă: „când stați și vă rugați, iertați de aveți ceva împotriva cuiva” (Mc 11,25); „când te duci la

Lumina Credinței altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți acolo darul… du-te mai întâi și împacă-te cu fratele tău” (Mt 5, 23-24). Memoria răului aduce cu sine o sumedenie de alte păcate, de la gânduri și frământări mintale se trece la cuvânt, clevetire, iar după aceea la fapte de răzbunare. Acestea distrug dragostea frățească și aduc multă vrajbă, care este purtătoare de tristețe și tulburare.

Gândindu-ne la tot acest rău, ne-am putea întreba cum am putea scăpa de o astfel de patimă. În primul rând, iertarea este un proces mintal. Trebuie să mergem la rădăcină și să înlăturăm orice gânduri care ne duc spre mânie, orice urmă de ranchiună, răutate. Trebuie să ajungem prin reflecție să descoperim nimicnicia datoriei fraților noștri față de datoria pe care o avem noi față de Dumnezeu. Din gânduri se nasc vorbele și faptele. În caz de strâmtorare, Domnul ne îndeamnă la răbdare, la îndelungă răbdare. Domnul ne cere să luptăm împotriva răului cu binele (cf. Mt 5,39). Putem cu siguranță să vorbim cu Domnul, în rugăciune, cerând ajutor neputinței noastre de a ierta din inimă, cerând iertare pentru cei care ne fac rău. Domnul este judecătorul drept, care întru final îi iartă pe cei care se căiesc și îi pedepsește pe cei care fac răul fără să se căiască. Isus Hristos a biruit răul făcând binele și iertând și astfel a biruit spiritul acestei lumi. Într-o lume în care există multă răutate, multă patimă și păcat, unde puțini sunt cei care cer iertare și tot mai puțini sunt cei care iartă din inimă, creștinii suntem chemați să trăim după evanghelia Domnului Hristos cerând iertare și iertându-ne aproapele prin puterea harului lui Dumnezeu.

Rugăciune: Stăpâne Doamne Isuse, îți mulțumim pentru această pildă ce ne-ai dat-o ca să ne aducem aminte că trebuie să iertăm din inimă pe datornicii noștri. Îți mulțumim pentru pilda jertfei tale, prin care ne-ai iertat pe toți și ne-ai reconciliat cu Tatăl ceresc. Știm că tot ceea ce ne ceri nu este cu neputință, pentru că Tu ne dai puterea să împlinim ceea ce ne ceri. Te rugăm însă să privești și spre neputințele noastre, să aduci vindecare în inima noastră și să fii în noi pururea prin puterea ta, ca să putem ierta datornicilor noștri. Că ție se cuvine laudă, mărire și cinste în vecii vecilor. Amin.

Pr. dr. Florin Marușciac

Lumina Credinței

cuvinte de taină

21

Poezia de taină din reviste din exil Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țara mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, într-o lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei.

George Marinescu – Citește-n ochii mei părinte Citește-n ochii mei Părinte, Nu vei găsi decât suspin.

Sunt sluga ta fără de minte Și vin la tine să mă-nchin.

Mă-ntorc să îți aduc aminte, Ascultă-mă o clipa doar!

De-mi mai vine bine-n minte, Tu mi-ai fost meșter și tipar.

M-ai modelat cândva în mână Din praf, lumină și scuipat Și la sfârșit de săptămână Viața din tine tu mi-ai dat.

Și cum erai tu de-mpăcat Când m-ai văzut că mă ridic, Că pot să merg, că-n ochi îți cat Şi-ţi îngân vorbele peltic.

De-o vreme, în ograda vastă Văzând cum cat în jur stingher, Mi-ai zămislit tainic din coastă, Pe când dormeam, și-altoi sub cer.

Cum îți lucii atunci privirea Când ne-ai văzut că suntem doi, De-ai pus deoparte psaltirea Ca să te prinzi la joc cu noi!

Sburdălnicia noastră – arar Ți-a prins și ție de urât și ne-ai pus flori de chihlimbar Şi salbe, stelele, la gât.

Nu era psalm, nici liturghie Să n-o spui pe de rost și nouă Când nu aveai, nici bucurie Să n-o faci cu noi pe din două...

Şi-acum mă lași să mă destram De-mi strivesc pieptul greu de stânci Şi ca să-mi strâng un bob, să am, Îmi târăsc beznele pe brânci!

De ce-ți reverși cu-atâta ciudă Blestem și-urgie peste mine?

Mi-i fruntea de sudoare udă De când mă sbat s-ajung la tine.

De ți-am călcat cândva porunca Şi sfatul nu ți-am ascultat, Părinte, prețuiește-mi munca Şi-altarul ce ți-am ridicat.

Nimic nu-i, Doamne, la-ntâmplare Din toate câte zămislesc!

Atâtea câte vezi pe zare Pe tine te mărturisesc!

Buna Vestire, Anul XII, nr. 2-3/1973, p. 46-48 2. Cuvinte de lectură

Poezia lui George Marinescu, Citește-n ochii mei Părinte, se constituie, ca și celelalte poeme recuperate în primele numere ale acestei rubrici, într-o confesiune-mărturie a credinței, pe muchia de cuțit a vieții-povară. Această așezare deschide poemul pe cele două stări complementare: pe de o parte, afirmarea voită a credinței, prin

22

cuvinte de taină

Lumina Credinței

divin. Întreg procesul ivirii la lumină a omului, ca act sublim de modelare a trupului și suflu al vieții, cu toate darurile omenești (mișcare, limbaj) este văzut ca o „împăcare”-mulțumire a Creatorului. Și pentru ca opera să fie completă, Dumnezeu i-a dăruit perechea, într-un entuziasm al privirii celor doi, dar și al trăirii omenești a bucuriei, ipostaziată aici cu prinderea om-divin întrun joc existențial, joc finalizat cu înnobilarea frumosului din om.

Acest joc năstrușnic, născut din inerția creației și nu din dogma practică a serviciului religios, l-a făcut pe Dumnezeu să lase cartea de predică și să-și bucure creația cu podoaba „stelară” la salba vieții omului.

Revenit la starea prezentă, omul se simte abandonat, intrat în risipire și greul existențial adulmecă întunericul și deriva.

E momentul când, după acest proces sublim al creației, atât de spontan și natural, în care Domnul s-a copilărit cu omul, cea de a doua stare, de tăgadă și interogare a omului, apelează la mila Creatorului, la actul acesta de recunoaștere a zbaterii omului pentru a ajunge la El. Interogarea ia aici semnul unei îndoieli Rafael Sanzio, Viziunea lui Ezechiel, c. 1518, acuzatoare, în tușa unui blestem, Palazzo Pitti, Florența - Italia care nu duce actul negației la recunoașterea raportului dintre uman și divin, revoltă, din contră deschide pe de altă parte, tăgada încuibată în momentele semnul unei căutări și al unei mărturii mult mai grele ale existenței, prin abandonarea simțită ca puternice, care să înfrângă actul răzvrătirii. un rapt existențial și părăsirea spiritului tutelar Credința care biruie gândul negru al acuzării. și protector al divinului.

Altarul, pe care-l invocă prin toată viața dăruită Nu e vorba de negare ori revoltă surdă a credinței în El, e proba recunoașterii că totul este ucenicului lăsat singur pe cale, ci pare că Divinul știut și rânduit de Creator, iar darurile vieții, și Părinte a uitat o clipă de creația sa, după ce a pus cele bune și cele rele, mărturisesc credința vie și atâta splendoare și bogăție în opera sa umană. activă în Domnul Dumnezeul nostru. Apelarea Poate de aceea eul poetic invocă ochii care să directă, în pereche cu familiaritatea apropierii captiveze vizual atenția divinității, când aceștia dintre om și divin, adaugă acestei confesiuni lirice emană durere și suspin. E nevoia de a reveni la și sonul melodic al unui imn de slavă și credință Creator a închinare și supunere („sunt sluga spornic întărită, ca dragostea sfântă dintre fiu și ta”), dar și aducere-aminte a actului creației în Părinte. care maestrul i-a croit „tiparul” omului cu lustru Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

Lumina Credinței

agora

23

Despre înălțimi Ocazia unei revederi a sinelui în tihnă este un moment de înălțime. Nu de puține ori se întâmplă ceva straniu și în același timp înălțător. O vorbă auzită la televizor, un cuvânt citit printr-o carte, o întâlnire neașteptată, un eveniment social – toate au puterea să trezească râvnă, pace sau agitație interioară. Acestea, revăzute în lumina decenței, sunt întrucâtva capabile să aibă o direcție. De regulă dorită spre o diagonală crescândă.

Se cuvine a revedea aceste evenimente (și multe altele) în lumina urcării progresive a vieții de credință. Este o bucurie atunci când se observă mici urcări și uneori nepercepute consolări în hotarele vieții personale. Înălțimea interioară se arată într-o armonie de educație și cultură și se îndatorează unei cultivări continue a persoanei.

Gesturi aparent minore vădesc urcușuri natural sădite din trăirea cotidiană.

Se observă, într-o penurie de modele, mirosul de bună mireasmă a decențelor sociale în măsurile gândurilor întrupate din gestica vorbelor. Pasul agale al înțelepților de altădată grăiește despre o cuvioșenie din care se respiră aerul înalt al eleganței. Văzutul este de regulă o

oglindă a nevăzutului.

Sunt lămurite zonele de manifestare ale acestor înălțimi, îndeosebi cele interioare. Făptuirea convingerilor interioare până la desăvârșire este un mod privilegiat de a atinge vocația de om atins de chemarea Nazarineanului.

Atunci când pe calapodul social se întâlnesc coborâri în derivă, de bună seamă că apar falii greu de depășit. Însă tocmai în aceste momente și situații se întâlnesc testele majore ale înălțimilor din interior, locul examenului de maturitate și vremea saltului înspre o așezare.

Statura unei eleganțe spirituale se dobândește cu timp și fără timp într-o râvnă a desăvârșirii, a confirmării sociale, a împlinirii scopului pentru care fiecare a fost creat, și anume să-l slujească pe Dumnezeu (în locul și timpul dăruit și în poziția dobândită) și astfel să-și câștige mântuirea. Un exercițiu spiritual concret și coerent este negreșit o bună cutumă în urcușul interior la care un creștin lucrează și colaborează cu harul.

Măreția spirituală este totodată apanajul unei trezvii cultivate în comunitatea eclezială, în relație cu făptuirea Cuvântului care răscolește pentru a armoniza. Un creion în mâna Creatorului este unul care scrie înălțimi în inima altora, sădește armonie, sintonie și sincronie. Repausul

24

agora

înviorător și fortificant al spiritului se dobândește printr-o măiestrătură a deschiderii, un soi de eflorescență a inimii. Setea de și adâncirea în repaus dă naștere la creșteri rodnice în harul și cunoștința Domnului Isus, conform celor învățate de sfântul Petru în a doua Scrisoare a sa.

Introspecția își găsește locul în vacarmul social atunci când se atinge tasta înălțimii pentru a suna pe acordul cel de sus. În orașul Siena (în apropierea renumitei Florența), se află muzeul Palazzo Pubblico în care se întâlnește faimoasa frescă a bunului conducător. În această frescă se poate vedea un bărbat cu barbă, maiestos, impunător. În jurul său se află virtuțiile întruchipate în personaje feminine. Virtuțiile bunei guvernări, cu alte cuvinte. La dreapta bunului conducător, se crede a fi cea mai importantă, este prudentia, care provine din limba greacă, phronesis și care înseamnă înțelepciune practică sau capacitatea înțelepciunii de a prevedea. Rădăcina termenului latinesc prudentia păstrează, de altfel, sensul, cu al său pro vedere, însă pe românește se identifică ușor cu circumspecția, atenție temătoare uneori, ceea ce nu completează paleta de sensuri ale lui phronesis. În stânga bunului conducător se observă magnanimitas, și anume măreția sufletească sau înălțimea spiritului. O altă virtute grăitoare din apropierea bunei guvernări, pe lângă dreptatea și temperanța sau stăpânirea de sine, este fortitudo, tăria sufletească sau curajul (moral). Într-o parte, stând într-o rână, apare virtutea păcii sau armonia socială, pentru că scopul bunei guvernări, în viziunea autorului frescei, este pacea și împăciuirea.

Revenind la virtutea magnanimitas, și anume la noblețea și înălțimea spiritului (uneori cu sens de maiestate spirituală), se cuvine a spune că această virtute este o formă superioară de generozitate, în care persoana în cauză caută să-i promoveze pe cei din jur, să se dăruiască necondiționat aproapelui. Altfel spus, trăirea creștinismului în stare pură.

Politețea, cu atenție crescândă față de virtuțile așa-numite mici (modestie, moderație, prudență), este o semn în fața violențelor de tot soiul, care încă își mai fac prezența în relațiile interumane.

Substantivul politețe are în rădăcina sa cuvântul grec polis, „cetate”, așadar, civilizație și împreună trăire într-un spațiu comun. Este deja un sănătos început a cunoaște pârghiile potrivite, în lumina învățăturii dragostei pentru aproapele, pentru a

Lumina Credinței relaționa în respect reciproc. În perspectiva unei cultivării a înălțimii personale, este călduros recomandată o așezare a lucrurilor în universul interior, cât și în cel social, și anume în societatis, în cetatea oamenilor. Fără o anumită reglare și așezare curată a lucrurilor, de regulă în direcție piramidală, confuzia și dezordinea își găsesc locul și elementele fundamentale ale unei bune viețuiri și conviețuiri alunecă în derivă și într-un amalgam de influențe, fără a cunoaște prin urmare prioritatea, locurile și pozițiile. Nebuloasa din societatea românească actuală își găsește originea într-o neorânduire potrivită a educației și a culturii autentice. Este o tematică ce merită analizată de fiecare în parte, deoarece o societate înaltă funcționează pe game individuale înalte. Bucuria personală provine tocmai dintr-un spirit civic bazat pe un ancoraj în binele comun, de trecutul purtat în prezent și oferit viitorului, o omenie ca principiu al iubirii umane. Întrebat fiind Confucius, care a trăit în China aproximativ șase secole înainte de Hristos, ce anume este de făcut în societate pentru a rezolva mărunțenia care plana asupra ei, acesta a spus că este necesar să se înfăptuiască un dicționar. De ce un dicționar? Pentru că dicționarul rânduiește și orânduiește lucrurile în ceea ce latinii numeau in rerum natura – „în natura lucrurilor”. Când natura și în fine creatul sunt tulburate, iar busola și direcția, principiul și prioritatea sunt rătăcite, apar cutele și împiedicările sociale. Înălțimea interioară, deci personală, și cea exterioară, deci socială, își găsesc piscul în rânduială, în așezare și în revederea etapelor de creștere prin educație, citit în sensul său latinesc, și anume a-l scoate pe cineva dintr-o stare și a-l duce într-o altă stare. Într-o stare mai înaltă a spiritului, cu un pas deasupra, cu alte cuvinte.

Omul interior, conform sfântului Pavel, se înnoiește zi de zi în creșterea măreață a harului, care împlinește și desăvârșește urcușul spre înălțimea pentru care a fost creat. Întinderea mâinii spre copacul înțelepciunii este gestul unei inimii care râvnește spre cele înalte, care caută mai întâi Împărăția locuindă în spațiile lăsate libere și dospește viitor acolo unde întâlnește speranță și credință, va să zică însușiri ale unui spirit uman înălțat.

Pr. dr. George Marius Nicoară

Lumina Credinței

prezentare de carte

25

O carte eveniment! În preajma Centenarului Marii Uniri și a vizitei Papei Francisc în România atrage atenția un volum apărut în condiții grafice deosebite, la Editura Vremea din București: Cristian Bădiliță, Laura Stanciu, Geniul greco-catolic românesc. Albumul evocă aproape cincizeci de personalități din lumea culturală, ecleziastică, filologică, lingvistică, istorică, științifică etc. a ultimelor trei secole, liantul constituindu-l apartenența la Biserica Română Unită cu Roma, „prima instituție românească, de peste munți, care a lansat, acum peste trei sute de ani, «proiectul de țară» valabil și astăzi: occidentalizarea la nivel de civilizație, cultură și spiritualitate” (p. 9). Această afirmație este prefațată de academicianul Ioan-Aurel Pop, care remarcă, pe bună dreptate, că Școala Ardeleană și „«Biserica ortodoxă catolică» română, organizată între anii 1697-1701, ne-a[u] reașezat pe harta Europei în locul cuvenit și indicat de sorgintea noastră, făcând din români o veritabilă punte de legătură între cei doi «plămâni» creștini ai vechiului continent” (p. 7). Din perspectivă lingvistică, „strategia sistematică, uneori, poate, exagerată, de recuperare a propriei identități latine, române și creștine” (p. 9) a dus la reromanizarea limbii române, plasându-ne, astfel, alături de celelalte limbi romanice, care, însă, au cunoscut procesul similar în epoca Renașterii, cu câteva secole mai devreme. Din perspectivă religioasă, „Biserica Greco-Catolică este instituția care a contribuit în mod decisiv la deșteptarea sentimentului național românesc, mai întâi în Transilvania, ulterior în Regat, existența ei afirmând,

ca pe o evidență, europenitatea românilor” (p.

13). Așa cum observă Cristian Bădiliță, „românismul transilvan, ca temă politică și filozofică, se naște odată cu Biserica Greco-Catolică”, devenind, practic, „o mărturisire de credință, o religie” (p. 13). Din perspectivă culturală, corifeii Școlii Ardelene „au proclamat nu doar legitimitatea drepturilor istorice ale poporului nostru în Transilvania, ci și identitatea noastră europeană. Națiunea română, marginalizată de cele trei națiuni privilegiate din arhiducat, îți afirmă ses lettres de noblesse prin înrudirea,

26

prezentare de carte

istorică, lingvistică și spirituală (de credință), cu marile popoare occidentale: italian, francez, spaniol. Latinitatea devine astfel un vector politic. Afirmându-și latinitatea, românii își afirmă, implicit și răspicat, europenitatea” (p. 13).

Volumul este gândit în patru secvențe principale, precedate de o parte introductivă despre Nașterea Bisericii Greco-Catolice. Unirea ortodocșilor din Ardeal cu Roma (p. 24-30) și Episcopii/mitropoliții greco-catolici (p. 16-23).

Opțiunea autorilor pentru inversarea celor două capitole este legată de așezarea personalităților în prim-planul istoriei, forța celor ce au păstorit această confesiune primează evenimentelor istorice, contrar vorbelor cronicarului Miron Costin: „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”.

Cea dintâi secvență este intitulată Prima generație de aur: Școala Ardeleană și evocă personalitățile lui Inochentie Micu-Klein, Petru Pavel Aron, Gherontie Cotone, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Efrem Micu-Klein, Vasile Aron, deopotrivă cu Supplex Libellus Valachorum. Aceștia nu doar au păstorit o biserică, ci au creat o cultură națională, au deschis școli pentru ardeleni și i-au trimis (cu burse) la studii în Viena, Budapesta, Roma, Trnava etc., „permițând românilor accesul la un statut social superior și la educație” (p. 40).

Totodată, au fost creatori de istorie, teologie,

Lumina Credinței lingvistică, filozofie (Samuil Micu), de literatură (Budai-Deleanu), de filologie (Șincai, Maior), de artă (Efrem Micu-Klein). Spirite enciclopedice, cărturarii greco-catolici au (re)modelat destinul Transilvaniei, au modernizat-o, oferindu-i un loc bine definit în cadrul Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar).

A doua generație de aur: pașoptiștii aduce în lumină portretele și operele lui Simion Bărnuțiu (profetul naționalist și preotul anticlerical), Timotei Cipariu (un Cantemir greco-catolic), Aron Pumnul (un Don-Quijote greco-catolic), Andrei Mureșanu (autorul imnului național), Ioan Axente Sever (eroul fără glorie), Aaron Florian (emigrantul necesar), August Treboniu Laurian (profesorul care a introdus latina în școli), Alexandru Papiu-Ilarian (ideologul pașoptismului românesc). Chiar dacă sunt caracterizați succint, uneori nonconformist, încă din denumirile capitolelor, lectura fiecărui studiu monografic oferă adevărata imagine a elitei transilvănene, care, însă, a avut repercusiuni și în celelalte provincii locuite de români: Bărnuțiu a fost profesor la Academia Mihăileană și, apoi, la Universitatea din Iași (1855-1864); Cipariu a elaborat prima gramatică a limbii române și „a publicat numeroase manuale, dicționare, cărți de cult” (p. 95); Aron Pumnul a fost lingvist, istoric, critic literar, teolog, profesor al lui Eminescu la Cernăuți; viziunea lui Axente Sever „implica uniformizarea limbii literare, generalizarea folosirii alfabetului latin în toate zonele locuite de români” (p. 109); Florian „are meritul de a fi transplantat «ideologia» și metoda educativă a Școlii Ardelene în Muntenia” (p. 112), fiind profesor la nou înființata Facultate de Litere din București; Treboniu Laurian „contribuie în mod substanțial la întemeierea Academiei, a Universității din București (a fost primul decan al Facultății de Litere), precum și a Bibliotecii Academiei” (p. 117); Papiu-Ilarian rămâne în memoria colectivă nu doar ca „ideologul revoluției române de la 1848” (p. 122), ci și ca „ministru al justiției în cadrul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu” (p. 123).

A treia generație de aur: memorandiștii oferă imaginea intelectualilor precursori ai Marii Uniri: Ioan Micu Moldovan, Iosif Vulcan, Ioan Bianu, Iacob Mureșianu, Augustin Bunea, Alexandru Grama, Vasile Lucaciu, dinastia Rațiu, Aron, Nicolae și Ovid Densușianu1, George Coșbuc. Ioan Micu Moldovan a fost un preot filantrop, care a

Lumina Credinței

oferit burse de studii absolvenților Seminarului (ex. Agârbiceanu, Bianu), „a scris manuale de istorie și geografie […], a lansat prima campanie sistematică de «colectare» a literaturii populare din Ardeal” (p. 131). Iosif Vulcan, scriitor prolific, ziarist, editor (revista „Familia”), activist cultural român, a rămas în memoria colectivă drept „nașul” literar al lui Eminescu. Ioan Bianu a ctitorit Biblioteca Academiei Române. Compozitorul Iacob Mureșianu „a fost întemeietorul școlii de muzică din Transilvania” (p. 143). Augustin Bunea, deși mai puțin cunoscut, a rămas în memoria națională ca sacerdot, cărturar, profesor, istoric, predicator de geniu și bun prieten al lui Nicolae Iorga. Alexandru Grama, un doct, rafinat și poliglot teolog blăjean, s-a remarcat drept „mare inchizitor” al poeziei eminesciene. „Răutatea” Studiului critic, „atât de puțin evanghelică, a întețit cultul pentru Eminescu și pentru poezia acestuia” (p. 155). Vasile Lucaciu, în calitate de profesor și preot angajat în lupta națională, a fost unul dintre cei mai fanatici promotori ai limbii și culturii române în spațiul Imperiului. Totodată, de numele său se leagă și extinderea Bisericii Greco-Catolice în America. Următoarele capitole ilustrează două familii ilustre: Rațiu (nobili români încă din veacul al XIV-lea, simboluri ale demnității naționale până în zilele noastre) și Densușianu – cu reprezentanți de frunte în ce privește latinitatea, istoria românilor, istoria limbii și a literaturii, folclorul. Ultimul capitol îl are ca protagonist pe George Coșbuc, fiu de preot greco-catolic, poet, eseist, pedagog și traducător genial.

A patra secvență a enciclopediei scoate în evidență Generația Marii Uniri și a martirilor de după 1948. De numele lui Alexandru Vaida-Voevod se leagă nu doar Unirea Transilvaniei cu Regatul României, ci și o carieră politică sinuoasă, la cel mai înalt nivel. Iuliu Maniu rămâne în memoria

prezentare de carte

27

colectivă ca simbol al moralității în viața publică, al rezistenței anticomuniste. Ion Agârbiceanu a susținut „o activitate supranaturală ca preot […], scriitor, predicator, dar mai ales ca ziarist”, opera sa fiind comparabilă cu a lui Tolstoi, „nu doar ca dimensiune, ci și ca profunzime” (p. 199).

Iuliu Hossu, cel care a citit proclamația Unirii la 1 decembrie 1918 și primul cardinal român – numit in pectore –, a reprezentat un simbol al verticalității morale, al crezului în credința grecocatolică și în modelele ilustre ale înaintașilor.

Augustin Maior s-a remarcat în prima universitate românească de după Unire, ca profesor de fizică teoretică și tehnologică din cadrul Facultății de Științe, pe care a și păstorit-o între 1929 și 1946. Epurat din învățământul superior, a rămas în universalitate prin „câmpurile gravitaționale și magnetism”. Dintre savanții transilvăneni cu impact nu doar la nivel național mai putem aminti pe Emil Hațieganu (jurist, rector al universității clujene și om politic de frunte), Iuliu Hațieganu (rector, medic și om de știință), Alexandru Borza (creatorul primelor grădini botanice din România), mai mulți membri ai familiei Moisil, academicieni originari din Țara Năsăudului. Zenovie Păclișanu a avut o activitate pastorală, publicistică și politică, sfârșind ca martir la Jilava. „După Coșbuc, Liviu Rebreanu este al doilea scriitor genial născut într-o veche familie greco-catolică, pe plaiurile Năsăudului” (p. 233). Nu sunt omiși Pavel Dan – profesor de limbi clasice și remarcabil literat –, frații Octavian și Ovidiu Bârlea – teolog și etnolog.

Ultima parte a cărții este dedicată prigoanei împotriva Bisericii Greco-Catolice, care, la 1 decembrie 1948, este scoasă în afara legii.

Episcopii au fost arestați: o parte și-au găsit sfârșitul în închisorile comuniste, câțiva și-au trăit ultimii ani în regim de detenție în mănăstiri ortodoxe. Activitatea pastorală și tăria în credință

28

Lumina Credinței

prezentare de carte

i-au adus în postura de a fi ridicați la cinstea altarelor, fiind trecuți în rândul fericiților (2019).

Ultimele figuri evocate în enciclopedia de față sunt ale cardinalului Alexandru Todea, ale omului politic Corneliu Coposu și ale disidentei Doinea Cornea. Toți s-au remarcat printr-o credință de nestrămutat, prin verticalitate morală, curaj și intransigență.

Volumul nu este unul encomiastic, în care să fie zugrăvite doar aspectele pozitive. În ciuda admirației fățișe față de preoții, călugării, filologii, oamenii de litere și de știință adepți ai Bisericii Greco-Catolice, peste tot se poate desluși un spirit obiectiv, critic pe alocuri: au existat conflicte între adepții episcopului Ioan Lemeni și un grup de profesori și studenți blăjeni disidenți (Papiu-Ilarian, A. Sever, A.T. Laurian); preotul Aron Pumnul a renunțat la celibat în capitala Bucovinei și s-a căsătorit; Andrei Mureșanu nu a avut o căsnicie perfectă, iar în ultima parte a vieții a înnebunit ș.a. Amicus Plato, sed magis amica veritas…

Stilul nu este unul academic, pretențios, ci unul accesibil, apropiat cititorului contemporan, dornic să se informeze, dar reticent la prelegeri docte, ex cathedra. Câteva exemple elocvente: „greco-catolicii români sunt ortodocși cu ADN occidental” (p. 11); „tradiția populară a păstrat cel puțin trei aspecte pozitive despre «nătărău» [Ioan Bob]”; „În ce privește simplitatea modului său de viață, se spune că trimișii care au venit să-i anunțe numirea în funcția de episcop l-au găsit…

mestecându-și mămăliga” (p. 74); „Enoriașii bisericii ortodoxe Sfânta Treime din Șcheii Brașovului au refuzat să-l înmormânteze [pe A. Mureșanu] în cimitirul «lor», pe motivul că poetul era greco-catolic. O delegație a «preacuvioșilor frați» s-a dus în audiență la Andrei Șaguna. Auzind enormitatea, acesta a exclamat: «Proștilor, ce mai întrebați? Îngropați-l și tacă-vă gura!»” (p.

105); „Aaron Florian reia platforma ideologică a Școlii Ardelene, ale cărei teme le dezvoltă până la obsesie (latinitate, continuitate, origini)” (p.

114); „calitatea fundamentală a Mureșienilor […] rămâne patriotismul, dus până la șovinism” (p. 143). Astfel de pasaje trimit cu gândul la poveștile lui Neagu Djuvara, la modalitatea sa de a scrie lucrări istorice, astfel încât să devină bestselleruri, îndrăgite chiar și de tinerii din zilele noastre.

Concluziile acestei cărți converg spre simbioza dintre cultură și teologie, știință și politică.

Cristian Bădiliță le formulează astfel: „timp de trei sute de ani, de la Inochentie Micu la Corneliu Coposu, Doina Cornea – trecând prin generația martirilor de la 1948, anul în care Biserica GrecoCatolică română a fost interzisă de regimul comunist – occidentalismul, patriotismul (adesea accentuat, dar niciodată fariseu), enciclopedismul, reflexul pedagogic (cultura ca armă politică) reprezintă constante ale «geniului greco-catolic românesc»” (p. 15). Scriitura curge fără cusur, în manieră enciclopedică, iar numeroasele fotografii ilustrează și completează conținutul volumului, deopotrivă cu fragmente mise en abîme excerptate din opera autorilor citați sau din referințe critice. Prin modalitatea de abordare, convergentă în jurul unei idei religioase, Geniul greco-catolic românesc întregește într-o manieră originală peisajul cultural autohton și completează bibliografia de specialitate, punând sub aceeași umbrelă personalități diferite, dar unite de un crez comun, de un ideal național și spiritual, în același timp. Religia se împletește cu filologia, cultura cu lingvistica, istoria cu politica, umanismul cu enciclopedismul. Îndemnul iezuit ad maiorem Dei gloriam s-ar putea transpune, în volumul de față, în ad maiorem maiorum gloriam „spre mai marea slavă a înaintașilor”.

Prof. univ. dr. Oliviu Felecan

Am respectat ortografia existentă în carte, chiar dacă, așa cum recunoaște Cristian Bădiliță în prolog, există mai multe variante ale numelor purtate de personalitățile ardelene (p. 10).

1

Lumina Credinței

opinii

29

Geniul Greco-Catolic Românesc

trebuia să includă și Cimitirul vesel din Săpânța/Maramureș

În 2018, apărea la Baia Mare, în editura Cromatica, în cadrul programului cultural Maramureșul perpetuu al Centrului de Cercetare și Documentare, Baia Mare, al Academiei Române, lucrarea Academia Română și Biodiversitatea Maramureșeană, semnată de doi biologi și oameni de cultură cunoscuți: Ioan Nădișan și Marcian Bîrda. Lucrare complexă privind studiile de specialitate, floră și faună maramureșană în cadrul istoric, începând cu secolul al XVIII-lea, se ocupă și de aspectele culturale și turistice ale Maramureșului. La acest capitol, la pagina 49 putem citi: „Printre cele mai importante obiective turistice din Maramureș se numără „Cimitirul vesel” din Săpânța, considerat de UNESCO al doilea obiectiv funerar din lume după Valea Regilor din Egipt. Pe crucile realizate din lemn, Stan Ioan Pătraș a surprins prin sculptură sau desen scene caracteristice din viața dispărutului, dublate de subtile versuri-epitaf, hazlii și pline de duh, adevărate „tablete” care surprind biografia comprimată a decedatului.

Iată un exemplu: „Sub această cruce gre Zace biata soacră-me Trei zile de mai trăie Zăceam eu și citea ie.

Voi care treceți p’aici

Încercați să n-o treziți, Că acasă dacă vine Iară-i cu gura pă mine, Dar așe io m-oi purta, Că-napoi nu a-nturna.” * Greșim oare dacă înlăturăm modestia exagerată, lăsând în lumină doar adevărul nud, atribuindu-ne ceea ce ne aparține? * Fragment din eseul istorico-literar: „Marea Unire, dulce ca mierea și amară ca fierea” de TBT, text premiul I, proză, la Concursul Marea Unire al revistei Starpress, Vâlcea/Canada/ USA, 2018. * Într’una din zile, (părintele protopop, Simion Balea de Săpânța, 1863-1938), umblând cu treburi prin sat intră și la casa lui Pătraș, nu departe de parohie, pe care’l găsi tocmai la rindea, în atelierul său din colnă.

- Măi Ionuc, voi scoateți niște versuri la prohod, despre cel mort, de toată valoarea. Tu care de mic copil scrijelești în lemn, cum ar fi să scrijelești și versurile acelea ale diecilor de la „petrecanie” pe crucea de mormânt a celui plecat?

- D’apoi, Părinte, io nu m’am gândit la asta, da’ dacă Dumăvoastă așe’ ziceți, așe’ oi face!

- Ionică, băiatule, mă bucur că ești cuminte și ascultător așa cum te știu de când ești, de când te-am botezat. Ia vezi tu, așa după cum ne-am înțăles și vină de’mi arată ce ai realizat în prima ta încercare.

- Bine, Părinte, așe’ oi face. Și Ion Stan Pătraș, la vremea aceea, un bărbat moroșan cam de 26 de ani, însurat, care pe lângă muncile din agricultură cu care’și întreținea familia, ca ori ce locuitor din Săpânța, se mai ocupa și cu tâmplăria, așa încât el era cel care deja de mai multă vreme cioplea lemnul pentru crucile de mormânt ale consătenilor săi. Numai că, el, așa cum zicea părintele Simion, mai și „scrijelea” lemnul, mângâindu’l artistic, ca într’o sculptură și i-a venit și ideea să vopsească lemnul în culoarea

30

opinii

albastră a cerului din satul său. Îi prezentă Părintelui o primă încercare: Era în 1935! „Aici io mă hodinesc Pop Anuță mă numesc, ascultați voi oameni buni ce vă spun io nu’s minciuni, cât în lume am trăit,(...) rău la nime n’am făcut,(...) vai săracă lume me, cu greu am trăit în ie(...) și tăte aieste le lăsai, la 76 de ai”. Desigur că Părintele a fost mulțumit de strădaniile și realizările fiului său spiritual, artistul popular, încurajându’l și îndrumându’l în continuare, ceea ce nu era decât foarte normal ca între preotul satului, de care depindea biserica, la fel ca și cimitirul și deci și cioplitorul de cruci față de care să existe o relație de mentor și colaborare.

Ion îi mai împărtăși Părintelui ideea lui, să sculpteze deasupra epitafului și figura celui înhumat și poate și ocupația lui, femeile, la războiul de țesut, la oală, la cuptor, bărbații la câmp, la pădure. Părintele Simion era mulțumit de strădania și fantezia lui Ionuc a lui. După un timp, să fi tot trecut doi, trei ani, de la prima cruce pictată, a lui Ion Stan Pătraș din cimitirul de la biserică și „însămnată” cu versuri, când Mircea Damian, scriitorul și gazetarul, prieten vechi, al părintelui Simion, de pe vremea când Damian era învățător suplinitor în Prislopul lui Rebreanu, veni să’l viziteze. Pe drumul spre casa parohială, trecând pe lângă biserică i-au sărit în ochi, crucile acelea de mormânt pictate; ceva cu totul neobișnuit. S’a abătut din drum intrând să le vadă. A fost și mai surprins citind versurile de pe ele unele chiar cu humor. A zâmbit și a ieșit vesel din cimitir și vesel a intrat la „popa” Balea.

Ei, dar de unde descinzi așa bine dispus „frate”?

De la cimitirul tău „frate”! – îi zise Damian îmbrățișându’l afectuos. * Doar că părintele Balea n’a trecut la Domnul, în 1938, atât de vesel după cum i-a fost cimitirul.

A dus cu sine, ca și toată generația lui, luptătoare, nu „iluziile” cum au scris unii despre el, ci durerea realității dure, care... a rămas durere amară ca fierea! În 1939, când primul ministru Armand Călinescu a încercat să pună problema hotarelor României a apărut o licărire de speranță pentrui moroșeni, de care aceștia s’au bucurat, chiar dacă părintele senator Balea, nu mai era, dar nu numai asasinarea ministrului, cât mai ales al Doilea Război Mondial a spulberat ori ce speranță. Gheara sovietică s’a extins asupra Maramurășului cehoslovac, devenind Ucraina

Lumina Credinței Subcarpatică, ceea ce azi a devenit Ucraina. Unde e România? * Cimitirul vesel a mers mai departe prin părintele profesor Grigore Rițiu (1892-1969), ginerele părintelui Simion Balea, căsătorit cu Laura, eliminat de horthysti ca profesor de latină dela Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. S’a întors la Săpânța ca protopop al românilor greco-catolici, continuator al socrului său. Cum acțiunile de maghiarizare erau foarte dure, limba română fiind interzisă total în spațiul public, părintele Rițiu s’a gândit să încerce să o mențină totuși, pe crucile din cimitir. Ion Stan Pătraș creștin român catolic până în măduva oaselor și’n vârful unghiilor s’a întrecut pe sine în a compune versuri pentru crucile de mormânt, de data aceasta și cu humor satirizând chiar moartea și pe domnitorii zilei și lărgindu’și lemnul crucii spre a avea mai mult spațiu pentru versuri, pentru limba română.

Aceasta a viețuit în „Cimitirul vesel” din Săpânța pe toată perioada stăpânirii horthyste în Ardealul de Nord, 1940-1944”. * Cam aceasta ar fi, pe scurt, istoria Cimitirului vesel din Săpânța, care până la „revoluție” era proprietatea săpânțanilor, cu intrare liberă pentru ori cine voia să’i treacă pragul. După „revoluție” când mult mai acut ne-am instalat în „biserica furată” a părintelui protopop Simion Balea, o călugăriță ortodoxă stă la casă, la intrarea în cimitir, ca un semnal pentru cei ce „nu știu” recte turiștii străini, că asta ne aparține!

Ion Stan Pătraș, ca un vrednic fiu spiritual al mentorilor săi, s’a implicat activ în demersurile făcute de credincioșii din Săpânța pentru preotul lor, Grigore Rițiu, arestat de comuniști, care și după eliberare a continuat să fie persecutat neacordându-i-se pensia de drept și nici un alt mijloc de subsistență. Fiu credincios al Săpânței, meșterul Ion Stan Pătraș, om înțălept, credincios și român adevărat, s’a folosit inteligent de renumele ce i l-a conferit comunismul, ca „meșter popular” în demersurile săpânțanilor la organele centrale comuniste de la București pentru pensia părintelui Grigore Rițiu și au reușit, doar că părintele s’a bucurat un foarte scurt timp de acest drept obținut, din respect, prețuire și dragoste pentru el, de către credincioșii lui. *** TBT, Teresia Bolchiș TĂTARU, Dna Apostrof - Germania/Augsburg în Iulie, 2019.

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

31

Parohia greco-catolică Boinești Iubite cititor, în acest număr al revistei eparhiale te invit să trecem pragul parohiei greco-catolice din localitatea Boinești, comuna Bixad, județul Satu Mare. Localitatea Boinești este așezată în partea de nord a județului Satu Mare, în depresiunea Țării Oașului. Numele localității provine de la ,,Bulyanhaza” – casa lui Buian, transformându-se apoi în acela de Boinești. Intrând în această localitate, călătorul întâlnește urmele unei mărețe clădiri, construită parcă să dăinuiască peste secole. Este o relicvă a unor timpuri prospere, care cu trecerea anilor a adunat o istorie întunecată.

Oamenii locului îi spun „conacul blestemat”.

Castelul de la Boineşti aparţine familiei Pastory, fiind un edificiu baroc atestat în secolul al XVIII-lea. Un ultim vlăstar al acestei familii a fost Pasztory Arpad, monah nonconformist, care a fost hirotonit la 26 de ani, în 1870 şi a murit pe 22 februarie 1916, la Nyregyhaza, fiind înmormântat în Cimitirul de Nord al oraşului (Eszaki Temeto). Se spunea despre Pasztory Arpad că era un baron rutean, îndrăgostit de lumea oşenimii, care a hotărât să construiască un castel, aici la poalele munţilor Oaşului şi săşi împartă întreaga avere cu cei săraci. Conacul avea o sută de camere în care nu erau găzduiţi prinţi şi prinţese, ci sărmanii şi nevoiaşii Oaşului.

Călugărul îi primea pe toţi, fericit că poate să verse în poleiala faptelor învăţăturile Sfintelor Scripturi.

Pagini frumoase despre Pasztory a scris în Memoriile sale Protoegumenul de la Bixad, Atanasie Maxim. El povesteşte că înainte de venirea sa la Bixad, de la cătunul Pasztory au fost aduse clopotele şi iconostasul. Mănăstirea Bixad a achiziţionat conacul Pasztory împreună cu opt iugăre de pământ şi casele de pe lângă el.

Conacul a fost amenajat pentru noviciat, adică o şcoală pentru tinerii călugări în vara şi toamna anului 1947. La cătunul Pasztory au rămas mai mulţi săraci de pe vremea călugărului.

După venirea comuniștilor, călugării și săracii au fost alungați de la conac; comuniştii transformând conacul în depozite de cereale ale CAP. Foarte ciudat este că după reîmpărţirea administrativ teritorială, jumătatea dinspre apus a castelului a revenit comunei Bixad, iar cea dinspre răsărit oraşului Negreşti Oaş. Chiar înainte de Revoluţia din 1989, activiştii comunişti ce răspundeau de comuna Bixad au ordonat distrugerea aripii răsăritene a castelului. Astăzi, această construcţie terifiantă pare a se prăbuşi în propria ei poveste, unde cenuşa zidurilor se împleteşte cu legende sângeroase despre un trecut pierdut în negura timpului1.

Pe lângă locuitorii români, în Boinești întâlnim și o comunitate de slovaci romanocatolici, care s-au așezat aici în jurul anului 1800. Acești credincioși, înainte de anul 1948, frecventau biserica greco-catolică din localitate.

32

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, comunităților slovace din zonă li s-au deschis parohii romano-catolice, liturghia oficiindu-se în limba latină.

Parohia greco-catolică Boinești s-a înființat în anul 1826. Prima biserică construită a fost una de lemn, urmând ca în anul 1908, în timpul păstoririi părintelui Iuliu Dărăban să se construiască o a doua biserică din piatră și cărămidă. Noua biserică cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” a fost finalizată în anul 1913. Dat fiind faptul că noua biserică avea probleme structurale, în anul 1979 preotul și consiliul curatoral al parohiei ortodoxe au decis demolarea și reconstruirea ei. În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș pe anul 1936, în parohia Boinești găsim 1016 credincioși greco-catolici, 67 de romano-catolici și 17 evrei2. În arhivele statului din Satu Mare găsim că în parohia Boinești au activat preoți încă din anul 1788: Pr. Pop Ioan – 1788-1806; Pr. Tănase Pop – 1806-1812; Pr. Gabriel Marian – 1812-1816; Pr. Ioan Pop Ghelement – 18161835; Pr. Ioan Lenghel – 1835-1836; Pr. Ioan Pop – administrator parohial – 1836-1841; Pr. Anderco Ștefan – 1841-1844; Pr. Iosif Pop Lemeni – 1844-1855; Pr. Bazilius Șurani – 1855-1856; Pr. Bazilius Chiș - 1856-1882; Pr. Iuliu Dărăban – 1882-1913; Pr. Mihai Erdoș - 1913-1924; Pr. Eugen Dredan și Pr. Vasile Erdei în calitate de administrator parohial – 1924-1925; Pr. Cornel Gavriș - 1925-1933; între anii 1933-1934 slujesc părinții călugări de la Mănăstirea Bixad din cadrul ordinului călugăresc Sfântul Vasile; între anii 1934-1939, Pr. Vasile Cochina ajuns aici de la parohia Borșa – Maramureș; în anii 1939-1940 slujesc Părinții călugării de la Mănăstirea Bixad: Pr. dr. Gheorghe Marina, care ajunge stareț al Mănăstirii în locul Pr. Maxim, Pr. Ier. Leon Bob, Pr. Ier. Gavriil Sălăjan, Pr. Ier. Lucian Pop; Pr. Gheorghe Bolchiș – 1940-1946; Pr. Augustin Babici – 1946-1950. În data de 20 octombrie 1948, Serviciul de Securitate Satu Mare îl menționează pe părintele Augustin Babici printre preoţii grecocatolici care au „revenit” la Biserica Ortodoxă3.

Decretul 358/1948 prin care Biserica GrecoCatolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu a făcut ca atât Biserica, cât și bunurile pe care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii

Ortodoxe Române. În această perioadă de încercare, o parte a credincioșilor din Boinești au continuat să participe la oficiile din biserica veche, iar o altă parte și-a îndreptat pașii spre biserica romano-catolică.

Parohia greco-catolică Boineşti s-a reconstituit în anul 1990, după aproape 50 de ani de prigoană comunistă. Prima Sfântă Liturghie a fost oficiată de părintele Paul Sever în curtea bisericii ortodoxe. Din cauza unor neînţelegeri cu credincioşii ortodocşi, locul de celebrare a Sfintelor Liturghii s-a mutat în casa credinciosului greco-catolic Vasile Zele.

La data de 1 aprilie 1991, paroh al parohiei Boinești a fost numit pr. Gheorghe Lohan. În câteva luni de la numirea părintelui, casa credinciosului Vasile Zele a devenit neîncăpătoare, astfel că părintele a încheiat un contract de închiriere a sediului fostei Cooperative Agricole de Producţie, spațiu în care s-a amenajat o capelă. După ce în nenumărate rânduri credincioșii greco-catolici au fost evacuați forțat din această capelă, părintele paroh a făcut cereri la Primărie pentru a primi un teren în vederea construirii unei noi biserici pentru comunitatea greco-catolică. După mai multe solicitări, s-a obținut prin sentință judecătorească un teren pe care, în luna septembrie a anului 1993, Preasfinţitul Lucian Mureşan, Episcop de Maramureş, a sfinţit piatra de temelie a viitoarei biserici.

Sfinţirea noii biserici cu hramul „Neprihănita Zămislire” a avut loc pe data de 12 septembrie 1999. Ceremonia de sfinţire şi Sfânta Liturghie arhierească a fost oficiată de Preasfințitul Ioan Şişeştean, alături de un sobor de 25 de preoţi şi peste 1500 de credincioşi.

Revenim din nou la drumul nostru, lăsând în urmă o comunitate unită în jurul lui Hristos și a rugăciunii, ne vom îndrepta pașii spre o altă parohie pe care o vom întâlni și cunoaște în numărul viitor.

Pr. Vasile Daniel Pop h ttps://adevarul.ro/locale/satu-mare/misteriosulcalugar-pastory-le-a-dat-saracilor-cele-100-cameresomptuosului-castel-blestemele-ajunse-cei-s-au-atinsavere-1_552cf9a5448e03c0fd9ba327/index.html 2 Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului, retipărit în 2011, p. 92.

3 ACNSAS, Dosar 001222, vol. 2, Adrese – Rapoarte cu privire la Greco-Catolici 1943–1945–1946–1947–1948, filele 196–199.

1

Ridicare la treapta preoției Vrednic este; Vrednic este!, s-a auzit cântând la unison de sutele de credincioși prezenți la Șișești de sărbătoarea „Nașterea Maicii Domnului” (8 septembrie), hramul bisericii de aici. Sărbătoarea hramului a fost amplificată de ridicarea la treapta preoției a diaconului Octavian Dumitru Frinc, prin punerea mâinilor Preasfințitului Vasile Bizău. „Sărbătoarea aceasta vine, în fiecare an, cu aceeași încărcătură emoțională pentru că ne invită și pe noi la o naștere de sus, la o naștere de-a doua. Și nașterea de-a doua, care a început prin botez, se actualizează în fiecare zi. Trăirea în credință este o naștere din nou și multe lucruri le înțelegem diferit atunci când privim cu ochii credinței... Nașterea Preacuratei Nascătoare de Dumnezeu ne propune fiecăruia dintre noi să mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții și în același timp, să ne actualizăm fiecare dintre noi, vocația. Actualizându-ne vocația, nu facem altceva decât să renaștem din nou... vocația noastră, a creștinilor, este aceea de a a-l iubi mai mult pe Dumnezeu și iubindu-l pe Dumnezeu, a-i iubi pe oameni. Vocația noastră este aceea de a-l oglindi pe Dumnezeu și de a trăi în Dumnezeu. În Maica Domnului avem acest model: vedem în Ea și darul vieții și actualizarea vocației”. „O vocație cu totul particulară în Biserică este chemarea la preoție pentru că este pusă în slujba comunității, iar această vocație este un dar al lui Dumnezeu: slujirea. Atunci când suntem în slujire, atenția noastră este îndreptată asupra celor în a căror serviciu suntem, în serviciul lui Hristos și al Bisericii, în serviciul oamenilor. De aceea astăzi, în această sărbătoare, îi cerem Preacuratei Fecioare Maria să fie alături de toți preoții și persoanele consacrate, să fie alături de noi toți, așa cum am cerut în rugăciunea de consacrare a Eparhiei noastre Maicii Domnului”.

Sunt cuvintele Preasfințitului Vasile, rostite în cadrul omiliei.

Tot despre slujire și mulțumire a vorbit și noul hirotonit, părintele Octavian, care în discursul său a adus în atenția credincioșilor prezenți întregul colectiv de persoane care i-a marcat parcursul de formare, care a contribuit la creșterea sa întru credință: de la familie, la bunici, străbunici, la preoții din localitatea natală, Bârsana, urmând apoi să amintească dintre preoții și formatorii săi din liceu, facultate și din perioada sa masterat, urmat la Roma.

Parcurs academic și profesional al noului preot: Tânărul Octavian Dumitru Frinc s-a născut la data de 26 octombrie 1978 în Sighetu Marmației, fiind originar din Bârsana. Școala gimnazială a urmat-o în localitatea natală între anii 1985-1993. Simțind

încă din fragedă copilărie chemarea la Sfânta Preoție, urmează, între anii 1993-1997, Seminarul Teologic Liceal „Inocențiu Micu Klein” din Cluj-Napoca.

După absolvirea seminarului, se înscrie la Institutul Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare și după trei ani, este trimis la Roma spre aprofundarea cunoștințelor teologice, fiind alumn al Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Între anii 20002002, studiază filosofia la Universitatea Pontificală Gregoriană, iar apoi continuă cu anul integrativ pentru studenții orientali la Institutul Pontifical Oriental (2002-2003). După finalizarea anului integrativ, urmează studiile de licență în teologie la Universitatea Pontificală Gregoriană și cele de masterat în drept canonic la Universitatea Pontificală din Lateran (2003-2009). După nouă ani de studii strălucite la Roma, în anul 2009, se întoarcere în țară, unde ocupă funcția de Consilier relații publice în cadrul Curiei Arhiepiscopiei Majore, iar din anul 2011 ocupă aceeași funcție în cadrul Eparhiei Grecocatolice de Maramureș, fiind secretarul personal al Preasfințitului Vasile Bizău. Din anul 2010, este Judecător în cadrul Tribunalului Ordinar al BRU, iar din 2015 este Judecător în cadrul Tribunalului Intereparhial de Primă Instanță al BRU. Din anul 2011, este redactor al nou-înființatei reviste Eparhiale Lumina Credinței. A fost hirotonit diacon la data de 22 august 2016 prin punerea mâinilor Preasfințitului Vasile Bizău. A activat ca diacon în parohia grecocatolică Sfânta Cruce din Bologna, Italia, fiind în același timp profesor de religie la Modena.

Momentan este doctorand în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este căsătorit cu Ioana Frinc din anul 2015 și împreună au doi copii. Îl rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu să-i dăruiască preoție sfântă!

Biroul eparhial de presă

Hramul mănăstirii Sfânta Maria, Baia Mare – 15 august 2019

Preţ 5 RON

Hramul parohiei Poienile de Sub Munte, Maramureș – 18 august 2019

Hramul mănăstirii Maica Îndurerată, Sighetu Marmației – 22 septembrie 2019