Lumina Credintei 4/2012

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1) Anul II, nr. 4/2012

Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Daniel Pop Pr. Remus Ghiran Diacon Lucian Lechinţan s.j.

Sr. Rodica Martin Marian Susa Lucian Turcu Mihai Şimon Sebastian Bersan

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului

1-2 Fragmente liturgice 2-4 Timpul sacru al Naşterii Domnului Cuvântul Scripturii

5-6 Sfântul Ştefan - primul martir al Bisericii lui Hristos Interferenţe biblice 7-8 Actul de a crede în Sfânta Scriptură Spiritualitate 8-10 Icoana Botezului Domnului Învăţătura bisericii 11-12 Despre Magisteriul Bisericii Catolice Anul Credinţei

13 Cateheză Sfinţii părinţi 14-15 Sf. Ambrozie şi Sf. Augustin, sau cum să mărturisim credinţa legea bisericii 16-17 Biserica - păstrătoare credinţei Crâmpeie istorice 17-18 Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş? in memoriam !

19 Pr. Simion Man 20-22 Evanghelia în artă Când teologia, arhitectura şi decoraţia sunt una: cazul bisericii „Sfinţilor Arhangheli” din Satu Mare Rugăciune 23 Mărturisitorii Credinţei Doctrina Socială 24 Credinţa trăită în contextul societăţii contemporane Prezentarea Parohiilor 25-26 Parohia Greco-Catolică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare Prezentare de carte 27 Timpul Domnului, timpul omului Viața Consacrată 28-29 Surorile lui Isus Răscumpărătorul

Viața Eparhiei

30 - 32

Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat credinței, început în luna octombrie, ne conduce în această perioadă a postului Crăciunului, ca un ghid bun și generos, spre sărbătoarea mult așteptată a Nașterii Domnului nostru Isus Hristos. Acest număr al revistei noastre își propune să surprindă în diferitele ei aspecte constitutive și în varietatea abordărilor posibile, specifice fizionomiei periodicului nostru, tema credinței.

Scopul principal al acestui demers eclezial, care implică întreaga Biserică Catolică și pe fiecare credincios în parte, în măsura disponibilității și participării lui, este de a aprofunda și a redescoperii frumusețea și fervoarea credinței creștine. Aprofundarea este specifică și se potrivește celui care are un parcurs spiritual constant, credinciosului practicant, care pune în prim planul preocupărilor sale grija de a căuta, de a înțelege și a împlini voința lui Dumnezeu.

A căuta, presupune o dorință interioară care se naște din conștientizarea finitudinii și a condiției proprii de ființă creată chemată la sfințenie și perfecționare, la creștere și desăvârșire. Opusă acestei stări sufletești, este indiferența față de dimensiunea spirituală sau obișnuința formală care se limitează la trăirea credinței doar în aspectul ei celebrativ, cultic.

Redescoperirea frumuseții și a fervorii credinței, presupune angajamentul constant al omului de a cunoaște conținutul credinței creștine, atât în dimensiunea ei de doctrina, învățătură, cât mai ales în aspectul ei etic, faptic, existențial și de a-l pune pe Hristos în centrul căutărilor sale, ca o căutare care dă sens vieții și unește sensul ultim al existenței de fiecare moment și acțiune a prezentului.

Anul dedicat credinței, vine ca o chemare și invitație, ca un semnal în acest context economicosocio-cultural mondial în care creștinii trăiesc, în realitățile diferențiate ale diferitelor continente și țări, dar care se prezintă cu un profil și conținut ce are în comun spiritul secular, sau al veacului, cu tot mai puține referințe la sacru și la manifestările lui, la Domnul timpului și al istoriei.

Credința ca dar al lui Dumnezeu sădit în profunzimea sufletului, în structura psihologică a omului și răspuns al acestuia în libertatea conștiinței sale, se prezintă în aspectul ei dialogic, comunicativ, celebrativ. De aceea, Biserica își propune pentru acest an pastoral să intensifice rugăciunea, ca modalitatea cea mai potrivită de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru darul primit și pentru a rămâne deschisă la suflul Spiritului Sfânt care inspiră, luminează și deslușește sensul semnelor timpului. Alături de timpii dedicați rugăciunii personale și lecturarea Sfintei Scripturi, de programe de cateheză și de acțiuni caritabile, rugăciunea comună în familie se cere a fi redescoperită și practicată, ca suport și liant al părinților și copiilor care se hrănesc cu valorile născute din credință, făcându-se purtători de valori nepieritoare. O vizibilitate mai mare și o implicare sporită a credincioșilor în spațiul public atunci când în discuție sunt teme și subiecte contrare crezului Bisericii, este de asemenea de dorit, pentru a nu circumscrie sau transfera viața de credință doar spațiului privat, dimensiunii interioare personale.

Dorim tuturor fiilor Bisericii un parcurs rodnic al Anului Credinței cu un reînnoit elan de a împărtăși și altora din bogăția darurilor pe care le descoperă în suflet, în unire cu toți creștinii.

† Vasile

1

Fragmente Liturgice

Lumina Credinţei

Timpul sacru al Naşterii Domnului Se apropie cu paşi repezi timpul şi bucuria Naşterii Domnului. Vă invit să ne oprim cu atenţie asupra acestui timp liturgic pentru a ne bucura de DAR şi pentru a deprinde BUNĂTATEA ce izvorăşte din acest praznic luminat. Darul oferit omenirii este Pruncul Dumnezeiesc care vine în lume, aşa cum atât de frumos spune colindul popular, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Şi pentru că celebrăm această minunată sărbătoare a darului, ca nişte buni copii ai Tatălui ceresc e important să creştem sufleteşte, învăţând şi practicând bunătatea...

Era Crăciunul şi într-un sat urma să se organizeze o reprezentaţie despre Naşterea Domnului. Toţi erau foarte entuziasmaţi, doreau ca spectacolul să fie o reuşită. Actorii erau copii, dar între ei era unul cu probleme; nu ştia nimeni de ce, dar era mult mai lent decât ceilalţi la învăţătură. Voia şi el să aibă un rol, iar profesoarei i s-a făcut milă văzându-l atât de dornic şi i-a dat un rol mic: el trebuia să fie hangiul care-i refuza pe Maica Domnului şi pe Sfântul Iosif să intre în hanul lui, pentru că nu mai era loc. În ziua punerii în scenă, teatrul era neîncăpător, erau oameni chiar şi în picioare. Când au ajuns la momentul în care Iosif şi Fecioara Maria se aflau în faţa hanului şi venise rândul copilului să-şi spună replica, s-a întâmplat ceva neaşteptat. Iosif a bătut la poartă, a ieşit hangiul care trebuia să-i gonească, dar când a văzut perechea tânără şi, mai ales – pe femeia însărcinată cu cel ce avea să fie Mântuirea noastră – copilului i s-au umplut ochii de lacrimi şi le-a zis: „Poftiţi, intraţi, doamna poate dormi în patul meu, iar eu voi dormi pe jos”. S-a aşternut o linişte profundă în sală şi multora li s-au umplut ochii de lacrimi. Spectacolul a fost un succes, în ciuda faptului că nu a fost fidel realităţii din noaptea de Crăciun şi toţi au simţit că ceva s-a schimbat în viaţa lor. Acel copil le-a dat o lecţie de dragoste, de bunătate; în inocenţa lui i-a învăţat pe membrii comunităţii sale că trebuie să-i iubim şi să-i ajutăm pe ceilalţi indiferent cine sunt ei, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu şi suntem pe această lume ca să facem bine, fără a cere nimic în schimb...

Să reflectăm acum şi asupra detaliilor acestei perioade liturgice. Naşterea cu trup a Domnului Isus Hristos1 – dacă considerăm ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului – poate fi considerată cea dintâi sărbătoare împărătească cu dată fixă, deşi nu este tot atât de veche ca sărbătoarea Paştilor sau Rusaliile, care îşi au originea în raport cu sărbătorile iudaice care le 2

corespund. În practica religioasă, mentalitatea primitivă a omenirii a pus iniţial accentul pe ziua morţii şi învierii divinităţilor şi nicidecum pe ziua naşterii lor, iar calendarele creştine, de asemenea, amintesc ziua morţii sfinţilor. Vedem aici motivul pentru care în Biserica primară cultul Mântuitorului s-a concentrat mai ales în jurul morţii şi al învierii Sale; de aceea şi Naşterea Domnului este considerată ca fiind o sărbătoare mai nouă decât Paştile. Putem urmări vechimea ei în documente până la sfârşitul secolului al IIIlea, când - după o tradiţie consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au murit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului2.

Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că, la început, data acestei sărbători era diferită pentru creştinii din Apus şi cei din Răsărit. Astfel, în Apus, cel puţin de la începutul secolului III, Naşterea Domnului se sărbătorea ca şi astăzi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii conform căreia recensământul lui Cezar August – în timpul căruia Sfântul Luca ne spune că s-a născut Isus – a avut loc la 25 decembrie, în anul 754 de la fondarea Romei. Sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă că aceasta este o tradiţie foarte veche şi că, la Roma, Naşterea Domnului s-a serbat de la început la 25 decembrie: „Este evident că (Domnul) S-a născut în timpul primului recensământ. Şi cel care vrea să afle timpul în care s-a făcut recensământul, are putinţa să ştie exact acest lucru, cetind codicii care se păstrează de obşte în arhivele Romei... Noi am primit ziua de la cei care ştiu bine acestea şi locuiesc în oraşul acela (Roma). Cei care locuiesc acolo o prăznuiesc de la început şi dintr-o veche predanie, iar ei ne-au transmis acum cunoştinţa acesteia”3. Acelaşi lucru îl va susţine şi Sfântul Ieronim mai târziu, într-o predică ţinută la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie: „Convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spunea el, este veche şi universală.” În Răsărit, până în secolul IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Boboteaza, adică la 6 ianuarie, această dublă sărbătoare fiind numită Sărbătoarea Arătării Domnului.

Această practică îşi are justificarea în cuvântul Evangheliei care spune că atunci când a venit la Iordan pentru botez Isus avea cam 30 de ani4, prin urmare Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut. De fapt, atât în Răsărit cât şi în Apus, Naşterea Domnului a fost serbată de

Fragmente liturgice la început la aceeaşi dată, fixată în funcţie de solstiţiul de iarnă, numai că orientalii au stabilit-o după vechiul calcul egiptean la 6 ianuarie, în timp ce apusenii au recalculat-o în funcţie de data exactă la care a fost atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie. În ceea ce priveşte momentul separării celor două sărbători, liturgiştii sunt de acord că sărbătoarea Naşterii s-a celebrat pentru prima dată la 25 decembrie în Biserica din Antiohia5 în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în 379, când Sfântul Grigore de Nazianz a rostit cuvântul de învăţătură care îl va inspira pe imnograful Cosma de Maiuma să compună Canonul Naşterii Domnului. Din prima jumătate a secolului V,

sărbătorirea în ziua de 25 decembrie a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, şi apoi s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană, doar armenii serbând încă şi astăzi Naşterea Domnului la 6 ianuarie, odată cu Boboteaza.

Desigur, după stabilirea datei celebrării la 25 decembrie, sărbătoarea Naşterii Domnului a atras după sine fixarea datelor altor sărbători, strict legate cronologic de ea, şi anume: Tăierea împrejur a Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

De asemenea, în calendarul răsăritean s-a adoptat prăznuirea unor sfinţi importanţi din Vechiul şi Noul Testament, aceste sărbători fiind grupate înainte şi după data Naşterii Domnului, a căror vechime este atestată încă din secolul IV. Astfel, sărbătoarea Naşterii a devenit al doilea punct cardinal al anului bisericesc după Sfintele Paşti, pentru că, aşa cum data Paştilor ghidează

ciclul sărbătorilor mobile, tot astfel Crăciunul reglementează ciclul sărbătorilor importante, cu date fixe. În ceea ce priveşte celebrarea, fiind considerată una dintre cele mai mari sărbători creştine, ziua Naşterii Domnului s-a prăznuit întotdeauna cu mare solemnitate. În primul rând, liturgiştii din toate generaţiile s-au preocupat ca credincioşii să cunoască bine simbolurile liturgice din cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii care se referă la Naşterea Mântuitorului6. Să ni le amintim şi noi.

Referindu-ne la pregătirea darurilor de pâine şi vin pentru Liturghie, prima prescură, din care se scoate Sfântul Agneţ, simbolizează pe Sfânta Fecioară, din care s-a născut Domnul cu trup, iar scoaterea Sfântului Agneţ din prescură î n s e a m n ă întruparea şi naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, căci Sfântul Agneţ, adică pecetea scoasă din p r e s c u r ă , semnifică trupul omenesc al Mântuitorului. Se numeşte astfel de la cuvântul latin „agnus”, adică „miel”, pentru că Mântuitorul, prin analogie cu mielul pascal al evreilor, a fost văzut dinainte de Isaia proorocul,ca un miel de jertfă, iar Sfântul Ioan Botezătorul l-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”7.

Proscomidiarul, adică locul din Altar unde se pregătesc darurile, semnifică locul Naşterii, Betleemul, iar Discul pe care se aşează Sfântul Agneţ este peştera sau ieslea în care s-a născut Domnul.

Asteriscul sau Steluţa, care se aşează peste Disc, ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Naştere şi a călăuzit paşii magilor: „Şi venind steaua, a stat deasupra locului unde era Pruncul născut”8.

Acoperămintele care se pun peste Daruri simbolizează scutecele cu care a fost înfăşat dumnezeiescul Prunc, iar tămâierea lor înseamnă ofranda omagială de smirnă şi tămâie, adusă de magii de la răsărit Pruncului Divin. Acoperirea 3

Lumina Credinţei

Fragmente liturgice Darurilor şi lăsarea lor la Proscomidiar până la Ieşirea cea Mare, simbolizează viaţa ascunsă a lui Isus, petrecută în Nazaret şi Capernaum, înainte de începerea activităţii Sale publice.

Referitor la celebrările propriu-zise cu ocazia sărbătorii, constatăm o serie de oficii care s-au format şi practicat din vechime, s-au dezvoltat pe parcursul istoriei ritului bizantin şi, în mare parte, se regăsesc şi înfrumuseţează cultul public al Bisericii şi astăzi. Astfel, în ziua precedentă Naşterii Domnului se ajuna, în cadrul oficiului din Ajun se administra catehumenilor Sfântul Botez, ca şi la Paşti şi la Rusalii, şi se citeau Ceasurile împărăteşti, numite astfel pentru că în Bizanţ participau la celebrarea lor şi împăraţii, iar la noi domnitorii, cu toată curtea lor. Tot în Ajun, slujitorii Bisericii umblau cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. În timp, s-a instituit şi Postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Însăşi ziua sărbătorii era zi de repaus; până şi sclavii erau scutiţi în această zi de muncile obişnuite. Prin legi civile erau interzise spectacolele, jocurile de teatru şi cele din palestre şi circuri. De asemenea, în cultul extern era interzisă îngenunchierea din ziua Naşterii până în ajunul Bobotezei, regulă păstrată până astăzi de cărţile noastre bisericeşti.

Totuşi, bucuria Crăciunului nu ar fi desăvârşită dacă nu ne-am strădui să învăţăm cum să trăim Naşterea Domnului şi din spiritualitatea marilor noştri ierarhi, închinarea noastră evlavioasă de astăzi fiind datorată, de fapt, pastoraţiei şi jertfei lor. De aceea, în încheierea cuvântului meu, vreau să amintesc cuvintele de suflet cuprinse în Scrisoarea Pastorală de Crăciun a Cardinalului Iuliu Hossu, din anul 19329: „Cât este de adevărat cuvântul Domnului: «Căutaţi înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.» Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui.

Sufletul lui Dumnezeu, care însufleţeşte toate.

Dreptatea, temelia împărăţiei lui Dumnezeu şi temelia a toată clădirea sănătoasă, a toată împărăţia şi pe pământ. Din acest suflet vor izvorî toate: pacea şi bucuria sufletească.

«Hristos se naşte. Să ne luminăm popoare». «Ca fiii luminii să umblăm... căci zilele rele sunt.» Să urmăm calea deschisă de Domnul. Să lepădăm pe omul cel vechi şi să îmbrăcăm pe omul cel nou, zidit întru sfinţenie şi dreptate. Sufletul vieţii noastre creştineşti să fie sufletul Domnului: inimă curată şi spirit drept. Din acest suflet să izvorască faptele dragostei creştineşti. În această lumină să îmbrăţişăm, cu dragoste, pe toţi. Cu mai mare căldură pe cei ce Domnul i-a chemat fraţii săi mai mici. Pe cei lipsiţi, pe cei slabi, pe cei goi, pe cei 4

bolnavi, pe cei asupriţi, pe toţi cei în suferinţă, cu care Domnul s-a identificat. Împăratul cerurilor pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi de bună voie a luat asupra sa toată sărăcia, toată durerea şi suferinţa. Aşa a plecat pe cărarea dumnezeeştii sale evanghelizări de la ieslea Viflaimului.

Ne cheamă Domnul să-L urmăm, să facem binele. Să iubim cu fapta. În numele Domnului nostru Isus Hristos, vă rog pe toţi şi vă îndemn, ajutaţi pe cei săraci, îmbrăcaţi pe cei goi, hrăniţi pe cei flămânzi. Sunt fraţii cei mici ai Domnului.

Cu dragoste dumnezească i-a numit aşa. Sunt fraţii noştri. Orice le veţi fi făcut, Domnului i-aţi făcut. Pliniţi bucuria sufletului creştinesc, faceţi bine nu numai din milă, ci pentru dreptate. Pliniţi dreptatea Domnului.”

O sărbătoare binecuvântată tuturor! Naşterea lui Hristos să vă fie de folos!

Pr. can. Emil GÎRBOAN BIBLIOGRAFIE

Documente ale Magisteriului Bisericii Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

Lucrări SFÂNTUL IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la praznicele împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942 CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul creştin, nr. 24, 1932 BRANIŞTE, Ene, Liturgica Generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002 GÎRBOAN, Emil, Naşterea Domnului în simbolurile Liturghiei bizantine, revista „Suflete curate”, Remeţi pe Someş, nr. 2, 2003

1 Luca 2, 1-21 2 E. BRANIŞTE, Liturgica generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 131 3 SF. IOAN GURĂ-DE-AUR, Cuvântări la praznicele împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 5 4 Luca 3, 23 5 E. BRANIŞTE, op.cit., p. 132 6 E. GÎRBOAN, Naşterea Domnului în simbolurile Liturghiei bizantine, revista „SUFLETE CURATE”, Remeţi pe Someş, nr. 2, 2003 7 Ioan 1, 29 8 Matei 2, 9 9 CARDINAL DR. IULIU HOSSU, Curierul creştin, nr. 24, 1932

Cuvântul Scripturii

Sfântul Ștefan - primul martir al Bisericii lui Hristos „Ştefan era plin de har, şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod.” (Fapte 6,8)

În ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut tânăra Biserică din Ierusalim, numărul celor credincioşi se înmulţea. Aşa a fost atunci, aşa este şi astăzi, orice încercare îngăduită de Dumnezeu să vină asupra a lor Lui, este o pricină de creştere spirituală, de întărire şi de roadă spre gloria lui Dumnezeu.

În adunarea credincioşilor Bisericii din Ierusalim, s-a ivit o nemulţumire legată de împărţirea ajutoarelor la mese: „…evrei care vorbeau greceşte, cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute

cu vederea la împărţirea ajutoarelor…” (Fapte 6,1). Lucrarea de împărţire a acestor ajutoare era făcută până atunci de către apostoli, fapt ce frâna vestirea Evangheliei. Constatarea aceasta au făcut-o şi apostolii, căci au zis: „…

Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese.” (Fapte 6,2) Apostoli au decis să facă o întrunire generală a Bisericii şi au luat această hotărâre: „De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Spirit Sfânt şi înţelepciune, pe care ii vom pune în slujba aceasta”.

(Fapte 6,3). Vedem că Sfinţii Apostoli au pus condiţii legate de calităţile celor ce urmau a fi aleşi pentru a sluji la mese în locul apostolilor: „…iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea cuvântului”. (Fapte 6,4). Iată cât de bine îşi cunoşteau chemarea lor apostolii, tocmai de aceea, dădeau la o parte orice piedică care ar fi încurcat chemarea lor.

Propunerea făcută de apostoli adunării a fost găsită ca fiind bună şi „… au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Spirit Sfânt, pe 5

Cuvântul scripturii Nicanor, pe Timon, pe Tamena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia”. (Fapte 6,5). „I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei”. (Fapte 6,6) După cum am văzut Ştefan a fost ales şi rânduit de către apostoli să fie unul dintre cei ce urmau să servească la mese. Cartea Faptelor Apostolilor ne face cunoscut faptul că Ştefan pe lângă lucrarea de împărţitor la mese, în timpul ce-i mai rămânea vestea Evanghelia prin sinagogile din Ierusalim şi în orice loc unde poporul se aduna. Propovăduirea lui Ştefan era aşa de puternică încât nimeni nu-i putea face faţă. Întrucât, iudeii nu puteau ţine faţă discuţiilor cu Ştefan, datorită înţelepciunii sale, au căutat nişte martori mincinoşi ca să aducă calomnii despre el.

Pentru că iudeii îl urau pe Ştefan, nu doreau să asculte sau să cerceteze adevărul mărturisit de el, aveau o singură dorinţă, să scape de acest om care le strica interesele religioase şi naţionale. „Au întărâtat norodul, pe bătrâni şi pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el, şi l-au dus în sobor” (Fapte 6,12). Aici, în faţa Soborului, martorii mincinoşi l-au acuzat că rosteşte hulă împotriva sfântului locaş şi împotriva Legii. (Fapte 6,13). Toţi participanţii din Sobor – fără excepţie – priveau pe Ştefan şi toţi au remarcat un lucru „că faţa lui arăta ca faţă de înger”. Aşa a lucrat Dumnezeu încât a lăsat să se vadă starea lăuntrică în afară prin strălucirea feței lui.

A urmat cuvântul de apărare al credinței pe care Ștefan l-a susținut cu argumente biblice și dovezi din istoria poporului evreu. În cel mai lung cuvânt rostit de un urmaș a lui Isus și început cu Avraam, titanul credinței îi îndreaptă pe toți cei prezenți spre Domnul Isus, aducând dovezi din toate evenimentele Vechiului Testament până ce a ajuns la Isus. În finalul cuvântului de apărare îi acuză pe iudei că ei au primit Legea pe care n-au ținut-o, că au prigonit pe prooroci, iar pe unii i-a ucis pentru că vesteau mai dinainte venirea „Celui Neprihănit” pe care voi L-ați vândut acum și L-ați omorât. (Fapte 7,52). La auzul acestor acuze „L-au târât afară din cetate, și l-au ucis 6

Lumina Credinţei cu pietre”. (Fapte 7,58) De mare semnificație rămâne pentru noi moartea lui Ștefan primul martir al credinței în Domnul Isus. Înainte de a fi omorât cu pietre „Ștefan plin de Spiritul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, și a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte 7,55). Ca omul să aibă ochii pironiți spre cer, trebuie să îndeplinească o condiție, să fie în „stare de har”, să fie plin de Spirit Sfânt. Numai starea de har îl poate ține cu fața spre cer. Ștefan a văzut cerurile deschise pentru că el s-a uitat într-acolo cu credință, și a văzut lucruri pe care cei de lângă el nu le-au văzut: a văzut slava lui Dumnezeu.

Apoi a văzut pe Isus „stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Cartea de glorie, Biblia, ni-l prezintă de obicei pe Isus șezând la dreapta lui Dumnezeu (Mc. 14,62; Lc. 22,69) dar la moartea lui Ștefan, Biruitorul de pe Golgota „stă în picioare” pentru a primi la sine pe primul Său martir, care mărturisise pe Hristos înaintea oamenilor și apărase credința. Poziția lui „stând în picioare” ne arată respectul și cinstea pe care Isus o are față de Ștefan. Isus mai arată prin această poziție și participarea Sa la suferințele lui Ștefan. Ori de câte ori vreun creștin adevărat se află într-o situație grea, dificilă să fie încredințat că Domnul Isus „stă în picioare” să-l întărească. Ștefan a fost ucis cu pietre în afara cetății pentru ca sângele lui să n-o întineze. Când cei din Sobor aruncau cu pietre Ștefan se ruga și zicea: „Doamne Isuse, primește spiritul meu”.

Pentru el s-a rugat în picioare.

Pentru ucigașii lui s-a rugat în genunchi.

După aceste vorbe, Ștefan, martirul a adormit. Lângă hainele ucigașilor stătea un tânăr Saul.

Iată două persoane ne stau în față, Ștefan și Saul, unul care își încheie drumul, celălalt care-și va începe drumul.

Nu am putea încheia privind moartea lui Ștefan decât a repeta cuvintele psalmistului: „Plăcută este înaintea Domnului moartea cuvioșilor lui”.

Pr. dr. Simion VOICU

Interferenţe Biblice

Actul de a crede în Sfânta Scriptură Sensul credinței în Sfânta Scriptură reflectă pe deplin dinamica relației omului (poporului) cu Dumnezeu, a dialogului purtat în mod neîntrerupt de către Dumnezeu cu creatura făcută după chipul și asemănarea Sa. Este vorba de o relație ce se desfășoară într-un anumit spațiu geografic și cultural precum și într-o anumită epocă istorică marcată de toate dimensiunile vieții pământești.

De aici întreaga varietate de înțelesuri pe care le îmbracă actul de credință în paginile Sfintei Scripturi. În concepția biblică a Vechiului Testament, termenul „credință” indică sensul relației dintre Dumnezeu și om, în care Dumnezeu este cel stabilește alianța cu cel care crede, Israel. Aria semantică în interiorul căreia este descris raportul lui Israel cu Dumnezeu, prezintă o varietate de verbe: ‹aman (a fi sigur, a fi fidel); batah (încrezător); hasah (a găsi refugiu); qawah (a spera); hakah (a aștepta), care exprimă de fapt raportul lui Israel cu Dumnezeul său, uneori un raport care variază de la teamă la venerație și iubire; de la confuzie la ascultare și abandon, de la recunoașterea semnelor mântuitoare ale lui YHWH la ascultarea poruncilor Lui. În Vechiul Testmanet, termenul «credință» (‚emuna, πίστις, credere), este de fapt o încrederea totală în Dumnezeu. Un exemplu în acest sens este Patriarhul Avram. El se încrede în Dumnezeu, „și aceasta i s-a socotit ca dreptate”(cf. Gn. 15,6), chiar în momentul în care i se părea imposibilă împlinirea promisiunii Lui în viața sa, aceea de a avea descendenți. Împotriva oricărei speranțe însă, Avram crede în Dumnezeu, are încredere în El și în cuvântul Său, iar în ziua când Dumnezeu îl pune la încercare, este dispus să își sacrifice unicul fiu, prin care era deja realizată promisiunea lui Dumnezeu (cf. Gn. 22). Sensul fundamental al credinței ilustrat în Vechiul Testament arată stabilitatea și siguranța celui care se încrede în Dumnezeu, El fiind piatra solidă pe care omul poate să construiască (cf. Is. 30,15; 7,9; Gn. 12,14; 15,6). În Noul Testament, opera mântuitoare a lui Dumnezeu se arată și se actualizează în Fiul Său, Isus Hristos. Credința neo-testamentară se prezintă așadar ca și o primire a lui DumnezeuMântuitor în Isus Hristos, sau mai precis a-L recunoaște pe Isus Hristos ca pe unicul Mântuitor al oamenilor1. El, Fiul lui Dumnezeu, în misterul pascal, se prezintă ca și Unul născut din Tatăl, care a venit în lume să le ofere oamenilor posibilitatea

de a deveni fiii lui Dumnezeu (cf. In. 1,12) și ca și noul Adam care dă un nou început lumii (cf. Rm. 5,12). Într-o oarecare măsură, aceasta este de fapt credința nou-testamentară, credința omului nou, răscumpărat de Dumnezeu prin Fiul Său, recunoașterea lui Isus Hristos ca și Dumnezeu, ca fiind singura cale de mântuire, acceptându-i învățătura și mesajul.

Prin misterul pascal se definitivează explicit caracterul cristologic al credinței, a crede în acest mister înseamnă a crede în Fiul lui Dumnezeu, a crede că «a ieșit de la Tatăl și a venit în lume» (cf. In. 16,28), a ieșit ca și Cuvântul creator prin

intermediul căruia toate lucrurile au fost făcute (cf. In. 1,3), Cuvânt care înainte era la Dumnezeu și care era Dumnezeu. În sinoptici, deși predomină semnificația Vechiului Testament a credinței ca și încredere, ea este prezentată ca primă exigență cerută de Mântuitorul. Când își începe misiunea publică predicând Vestea cea Bună, cuvântul care sintetizează totul este următorul: «...timpul s-a împlinit, și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat... credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). În același timp, atunci când Mântuitorul săvârșește vreo minune, înainte de toate cere credință celor care se prezintă pentru o vindecare. Credința este așadar o condiție indispensabilă atât în vindecarea trupească cât și în cea sufletească.

Isus nu acționează altfel, iar când în interlocutorii 7

Spiritualitate săi găsește credință, El oferă mântuirea, oferă vindecarea. De aceea, credința este actul cu totul liber prin care omul primește în sufletul său Cuvântul lui Dumnezeu care își manifestă dorința de a-l mântui2.

Pentru Sfântul Apostol Pavel, care trăiește și propovăduiește Vestea cea Bună după misterul pascal, credința reprezintă acceptarea învierii lui Isus. În centrul atenției sale stă Hristos cel înviat, iar credința este îndreptată către Domnul cel înviat și mărit. La originile credinței stă inițiativa dumnezeiască, pe care Sfântul Pavel o descrie în următorii termeni: «...iar pe cei pe care mai dinainte i-a rânduit, pe aceia i-a și chemat...»(Rm 8,20-30; Rm. 10,14-17). Fiind însă o inițiativă dumnezeiască, nu înseamnă că inițiatica umană este sufocată sau chiar disprețuită, ci dimpotrivă, este necesară deoarece primirea credinței implică responsabilitatea omului și voința lui de a se mântui sau nu. În scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, credința este drumul omului, cunoașterea și preocuparea sa față de Isus Hristos. Credința văzută de Sf. Ioan constă de fapt în acceptarea persoanei și a misiunii lui Isus Hristos. Mai concret, credința pentru Sfântul Ioan, este de fapt a crede că Isus este trimisul Tatălui (cf. In. 11,42; 17,3.8.21), Mesia (In. 11,27; 1In. 5,1) și Fiul lui Dumnezeu (1 In. 5,5). Sfântul Ioan prezintă credința ca și un dar a lui Dumnezeu făcut omului.

Fiind un dar gratuit oferit omului de către Dumnezeu, credința are și un caracter comunitar.

Credința reprezintă, înainte de toate, ieșirea omului din sine însuși, din izolarea propriei existențe, pentru a deveni un singur «corp» unit cu Hristos, o unitate prin care individualitatea este înlăturată în favoarea comunității. Credinciosul nu mai este singur, el este membrul unei comunități vii, al unei comunități eclesiastice puse mereu în slujba aproapelui pentru a-l ajuta să-l descopere pe Dumnezeu revelat în Isus Hristos, Fiul Său.

De aceea, mesajul revelației, fiind unul universal, poate să-l primească oricine, prin intermediul credinței în Dumnezeu, dacă se abandonează cu totul în El 3 Marian SUSA 1 Cf. W GEERLINGS., Riflessione sulla teologia fondamentale, in W. KERN – H.J.POTMEYER – M.SECKLER, Corso di teologia fondamentale, IV, Trattato di gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1990.

2 Cf. C. CALTAGIRONE, Teologia della fede e antropologia fondamentale, op. cit.

3 Cf. DV. 5.

8

Lumina Credinţei

Icoana Botezul Domnului1 Printre criteriile referitoare la prezentarea scenelor din viaţa lui Isus, manualul pictării icoanelor conţine şi modul în care trebuie pictată icoana Botezul Domnului: Hristos stă dezbrăcat în apa Iordanului; Înaintemergătorul pe malul râului, în partea dreaptă a lui Hristos, privește în sus, ținând mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă o are înălțată; Spiritul Sfânt coboară din cer sub forma unei raze pe capul lui Hristos; în raze citim următoarele cuvinte: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”; în stânga îngeri, într-o atitudine de mărire, cu aripile deschise; în partea de jos, mai exact în apa Iordanului, sub chipul Înaintemergătorului, stă un om bătrân dezbrăcat care privește cu teamă către Hristos, ținând în mâini un vas din care toarnă apă; în jurul lui Hristos, mulțime de pești.”2 Reprezentarea iconografică a Bobotezei s-a dezvoltat începând cu secolul al IX-lea, după sfârșitul luptei împotriva icoanelor. Aceasta este strâns legată de pregătirea catehumenilor pentru botez prin învățături mistagogice în secolul IV și de compoziţiile poetice din secolele VI-VIII. Din secolul al XII-lea, găsim prezentări și mai detaliate ale Epifaniei. Prezentarea cea mai veche în Biserica occidentală o găsim în catacomba Sf. Calixt din Roma.3 Modul de prezentare nu s-a schimbat foarte mult, nefiind influențat de textele apocrife, iar tematica nu lăsa prea mare spațiu din punct de vedere poetic sau sentimental. Baza principală rămâne Evanghelia, iar ulterioare completări provin din textele liturgice.4 Argument teologic Atât sărbătoarea Nașterii cât și cea a Botezului Domnului au aceleaşi rădăcini străvechi; ba mai mult, Epifania a existat mai devreme, fiind a doua sărbătoare a Bisericii, după prăznuirea morții și învierii lui Hristos. La mijlocul secolului al III-lea, Origen nu pomeneşte încă sărbătoarea Botezului în Alexandria. Doar în secolul al IV-lea găsim dovezi clare despre această sărbătoare printre creştinii din Palestina, Siria sau din Asia Mică.5 Vorbind despre Nașterea Domnului, Sf. Grigore din Nazianz folosește denumirea „Teofanie”, iar Sf. Ioan Gură de Aur numește Botezul Domnului ca „Epifanie”. Acestor denumiri se mai adaugă încă una: „Sărbătoarea Luminii”.6 Simbolul Credinței (Crez) conţine formula „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”,

Spiritualitate căci în Iordan ne-a fost revelată Lumina, Sfânta Treime. Când Isus s-a botezat, „în clipa aceea o lumină imensă a luminat locul”7. La litie, Biserica noastră cântă: „Astăzi făptura se luminează; astăzi se veselesc toate cele cerești, împreună cu cele pământești.” Aceasta coincide cu vestea bucuriei de Paști: „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt” (Canonul Învierii)8. Mesajul principal al acestui eveniment este prezent în textul troparului sărbătorii: „închinarea Treimii s-a arătat”.

Personajele icoanei În centrul icoanei se află Hristos înconjurat de valurile Iordanului care nu-l udă; pare că se plimbă pe suprafaţa apei. Râul are forma unei peşteri întunecoase sau a unui mormânt curgător.

Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, a Răstignirii, a Cincizecimii, la

fel şi în icoana Pogorârii la iad. Înfăţişarea sub această formă ne trimite cu gândul la motivul renaşterii (In 3,1-4). De ce trebuie comparat Hristos cu Adam? Fiindcă Adam este omul cel care era făcut „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu (Gen 1,26). Hristos a devenit om, fiu al lui Adam, pentru a mântui întreaga lume. În „creaţia inversă”, Hristos devine om, reface și reînnoiește ceea ce s-a stricat: „S-a îmbrăcat în goliciunea lui Adam și astfel redă întregii omeniri veșmântul raiului glorios”9, al nestricăciunii.

Hristos dă binecuvântare cu dreapta Sa, sfinţește apa şi ne aduce aminte totodată de crearea apelor. Apa, cândva semnul morţii la potop, devine acum apa vieţii (In 4,14). Trupul lui Isus stă în mijlocul apei, ca într-un mormânt curgător ce-I înconjoară trupul din toate părţile. Nu doar o parte, ci întreg trupul Mântuitorului s-a scufundat ca semn al îngropării Lui (Col 2,12). Botezul prin scufundare folosit în Biserica Bizantină reprezintă în fiecare creștin botezat moartea şi învierea lui Hristos (Rom 6,4).

Semicercul din partea de sus a icoanei simbolizează sfera dumnezeiască și raiul (vezi icoana Nașterii Domnului).

Razele pornind din acest semicerc se unesc într-un cerc, în mijlocul căruia se află un porumbel. Cele trei raze care pornesc din acest cerc întruchipează prezența Sfintei Treimi, împreună lucrătoare la opera mântuirii. Rostim în Crez: „Și întru Spiritul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”. Prezența Spiritului Sfânt la Iordan ne amintește și de arca lui Noe: „Sfântul Spirit coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru”10. Avem de-a face în același timp și cu o readucere aminte a faptului cum corabia vieții 9

Lumina Credinţei

Spiritualitate noastre se confruntă și azi cu greutățile lumești. În partea stângă a icoanei, se găsește Ioan Botezătorul. Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă cele întâmplate precum și figura Înaintemergătorului (Mt 3,1-6; 11,7-11.13; 17,1012). În icoană ne este înfățișat purtând o haină din păr de cămilă care îi acoperă trupul, reamintind chipul lui Adam, imaginea omului vechi, pe care Hristos, Adam cel nou, vine să-l mântuiască. Sfântul Ioan Botezătorul stă în picioare pe malul râului, dar face un pas spre Hristos, ilustrând dinamism și mișcare. Rămâne totuși aplecat, ca semn de supunere faţă de Hristos căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei nici ca servitor.

Cu mâna stângă arată către cer, refuzând astfel această sarcină. „La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit” (Utrenia, Condacul Înainteprăznuirii).

El stă cel mai aproape de Mântuitor și el este cel care aude cel mai clar glasul Tatălui (Mt 3,17).

El este primul care mărturisește despre toate acestea lumii. De altfel, el este și „prietenul Mirelui, care stă şi ascultă pe Mire, se bucură cu bucurie de glasul Lui” (In 3,29).

Pe malul celălalt al râului, se află trei îngeri care prezintă Celui întrupat omagiul oştirilor cereşti. În unele icoane, unul dintre îngeri privește în sus sau are aripile ridicate în sus, semnificând faptul că au venit din cer, la fel cum apare Arhanghelul Gavril în icoana Buneivestiri.11 Aplecarea lor respectuoasă în faţa lui Hristos ilustrează atitudinea lor de mărire, de rugăciune și de slujire. Mâinile lor sunt acoperite și ascunse în mantii, ca semn de cinstire și de respect deosebit faţă de Dumnezeu. La curtea din Bizanţ, obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile acoperite. Acești îngeri au uneori în mâinile lor câte un ștergar pregătit pentru a înveşmânta Trupul Domnului la ieșirea din apă, semnificând slujirea.

Alte elemente importante La picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea siluetele a două personaje: un bărbat şi o femeie. Figura bărbătească ne amintește de cuvintele Psalmului: „Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi. ... Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit? Şi ţie Iordane, că te-ai întors înapoi?” (Ps 113,3). Textul liturgic ne oferă și o explicație: „S-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-a făcut lui uscată calea care era udă, spre chipul Botezului cu adevărat, prin carele noi curgerea vieţii cea 10

trecătoare o trecem” (Tropar, Duminica dinaintea praznicului). Figura femeiască reprezintă marea; poartă coroană pe cap şi sceptru în mână; stă pe un animal care asemănător unui delfin ce vrea să scapă de ea. Este o alegorie a trecerii prin Marea Roşie. În jurul picioarelor lui Isus înoată nişte peşti. Ei sunt semnele oamenilor botezaţi, cei care de acum înainte pot înota liber în apa vieţii.

Elementele acvatice rămân întotdeauna în plan secund pentru a nu distrage atenția privitorului de la componentele principale ale icoanei.

Sfântul Ioan Botezătorul a vestit pocăința înaintea apariției publice a lui Isus. Hristos, când a venit la râul Iordan, nu a venit ca un păcătos. El n-are nevoie de curățire: „Soarele să se curățească, cine din pământeni a văzut?” (Stihoavnă, 6 Ianuarie).

Pr. Béla PALLAI

Articolul de față se bazează pe traducerea cărții Icoana și liturghia – Boboteaza, scrisă de părintele Dr. Ivancsó István, profesor universitar de teologie orientală, membru al Comisiei Teologice Internaţionale din Roma.

2 D. FURNÀ, da, Ermeneutica della pittura, (Grasso, G. D., a cura di), (Collana di studi e testi per la storia dell’arte 2), Firenze, 1971, 119.

3 Vezi: K. ONASCH, , Liturgie und Kunst der Ostkirche in Stichworten, Leipzig 1981, 355.

4 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, (Ikon és liturgia 4), Nyíregyháza 1997, 3-4.

5 G. PASSARELLI, , L’icona della Teofania, (Iconostasi 6), Milano 1990, 6.

6 NAZIANZI GERGELY, „Beszéd Vízkeresztre” 1, in Vanyó, Az egyházatyák beszádei, 36.

7 P. EVDOKIMOV, , La teologia della bellezza, Roma 21981, 274.

8 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, 7-13.

9 P. EVDOKIMOV, op. cit., 276.

10 După mărturia Sfântului Ioan Damaschinul, opt sunt botezurile: potopul (Gen 7,17-24); trecerea evreilor prin mare și prin nor (Ieș 13,22; I Cor 10,2); botezul Legii Vechi (Gen 17,10-14); botezul pocăinței (Mt 3,1-11); botezul creștin prin apă și prin foc (Matei 28,19); botezul prin pocăință și prin lacrimi (spovedania); focul cel veșnic de după judecată obștească.

11 I. IVANCSÓ, Vízkereszt, 36-37.

1

Învăţătura Bisericii

Despre Magisteriul Bisericii Catolice Cuvântul Magister derivă din termenul latin magisterium și poate fi tradus în limba română cu termenul maestru sau profesor înțeles, însă, într-un sens foarte larg. Astfel se poate numi maestru o persoană pregătită într-un anumit domeniu1. Termenul latin magister a avut mereu conotația unei autorități ce provine de la magis (mai mult), în contrapoziție cu minister, minus (mai puțin)2. În vocabularul teologic al Părinților Bisericii și al teologiei medievale magisterium însemna funcția deținută de către o persoană care are autoritate și competență într-un sector determinat. În scrierile Sfântului Toma de Aquino (1225-1274) simbolul Magisteriului era catedra. Doctorul angelic – cum era numit Sf. Toma datorită gândirii sale teologice – vorbește despre două tipuri de catedre: cea a episcopului în catedrala sa (magisterium cathedrae pastoralis) și catedra profesorului de la universitate (magisterium cathedrae magistralis)3. Termenul Magister folosit pentru a indica corpul ierarhic al păstorilor care în Biserică au rolul de a învăța și a spune ce anume aparține credinței a început să fie folosit începând cu secolul XVIII. Abatele de Sankt Blasein, Martin Gerbet (1720-1793) a fost cel care a folosit pentru prima data expresia Magisteriul Bisericii (Ecclesiae magisterium)4. Începând cu secolul XIX termenul latin magister a ajuns să însemne aproape exclusiv oficiul, îndatorirea de a învăța care îi revine episcopului chiar dacă nu este negat rolul teologilor5. În zilele noastre, în momentul în care vorbim despre Magisteriul Bisericii, se face referință la colegiul episcopilor împreună cu capul său episcopul Romei6.

Doresc să subliniez câteva aspecte ale Magisteriului Bisericii din perspectiva Conciliului Vatican II, deoarece documentele elaborate de acest conciliu reprezintă obiectul de studiu pentru cei care își dedică munca studierii acestei teme în zilele noastre.

Unul dintre cele mai comentate texte se află în Constituția dogmatică despre revelația divină (Dei Verbum7) care afirmă: „Misiunea

de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Hristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu , ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece prin porunca dumnezeiască și cu asistența Spiritului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu” (DV 10). Singurul aspect al acestui citat pe care doresc să-l subliniez este acela că Magisteriul nu își exercită autoritatea de a interpreta Sfânta Scriptură în nume propriu ci în numele lui Hristos și sub asistența Spiritului Sfânt.

Acest lucru constituie garanția că revelația lui Dumnezeu este păstrată nealterată, că tot ceea ce Magisteriul propune ca adevăr de credință este revelat de Dumnezeu și trebuie urmat.

Magisteriul Bisericii își poate exercita datoria în două moduri: ordinar și extraordinar. Avem de a face cu o învățătură a

Magisteriului exprimată în mod extraordinar în momentul când o doctrină este definită de un Conciliu ecumenic sau de Papa când 11

Lumina Credinţei

Învăţătura Bisericii vorbește ex cathedra. Este posibil, însă, ca învățătura unui Conciliu ecumenic să nu fie exprimată mereu în mod extraordinar, ci în mod ordinar așa cum a fost cu Conciliul Vatican II care nu a ales să definească o nouă dogmă a Bisericii catolice8.Orice alt exercițiu al Magisteriului, fie al episcopilor, fie al Papei este numit ordinar9 Dintre aceste două feluri în care Magisteriul își poate îndeplini misiunea doresc să spun câteva lucruri despre magisteriul ordinar al episcopilor deoarece Conciliul Vatican II subliniază mult mai mult decât în trecut raportul între episcop și eparhia sa10. În acest sens voi face referire la mai multe texte din Constituția dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium - LG)11. Episcopii în eparhiile lor, respectând primatul Papei, „își exercită puterea proprie spre binele credincioșilor lor” (LG 22). De asemenea fiecare episcop „este principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica lui particulară” (LG 23), exercitându-și „conducerea pastorală asupra acelei părți a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredințată”( LG 23).

Constituția LG vorbește despre trei îndatoriri pe care le au episcopii. Prima este aceea de a învăța. În momentul în care un episcop învață în comuniune cu Episcopul Romei, „credincioșii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui Hristos” (LG 25) să-l îndrăgească și să-l pună în practică. A doua îndatorire este aceea de a sfinți. Episcopii prin slujirea pastorală pe care o fac pentru credincioși „revarsă, în diverse forme și cu îmbelșugare, din plinătatea sfințeniei lui Hristos” (LG 26).

A treia îndatorire este aceea de a conduce.

Episcopii prin puterea sacră pe care au primit-o conduc Bisericile locale care le-au fost încredințate exercitându-și puterea în numele lui Hristos și „lor le este încredințată pe deplin îndatorirea de Păstori, adică grija obișnuită și zilnică pentru Turmă”(LG 27), fiind „numiți întâistătători ai popoarelor pe care le conduc” (LG 27).

Este plăcut atunci când credincioșii din fiecare eparhie își urmează păstorii lor care în calitate de „reprezentanți ai lui Hristos” (LG 12

37) propun învățăturile pe care le consideră cele mai potrivite în bisericile lor particulare. În momentul în care creștinii ascultă vocea episcopilor lor sunt în comuniune cu întreaga Biserică, deoarece așa cum am amintit mai sus episcopul este ”fundamentul unității în Biserica lui”(LG 23), iar din aceste biserici particulare este „constituită Biserica Catolică, una și unică” (LG 23). În concluzie se poate spune că Magisteriul prin misiunea pe care o are trebuie să însoțească Biserica în istoria sa, trebuie să se situeze în interiorul tradiției Bisericii și să fie mereu supus Cuvântului inspirat al Sfintei Scripturi. Așa cum Conciliul Vatican II constituie un punct de cotitură în istoria Magisteriului, acestuia (magisteriului) îi revine sarcina de a fi atent la pașii ce trebuie să fie făcuți pentru viitorul Bisericii12.

Pr. Vasile TRIFOI

Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero nella Chiesa Cattolica (seconda edizione), Cittadella Editrice, Assisi, 1993, 33.

2 Cf. ibidem, 33.

3 Cf. ibidem, 33-34.

4 Cf F ARDUSSO-G. COLOMBO, Magistero, în Dizionari di San Paolo, TEOLOGIA, a cura di G. BARBAGLIO, G. BOF, S. DIANICH, Cinisello Balsamo (Milano), 2002, 865.

5 Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero, 34.

6 Cf. ibidem, 93.

7 CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum (DV), București 2000.

8 Cf. F. A. SULLIVAN, Il magistero, 139.

9 ibidem.

10 Cf.W. HENN, La Chiesa di Cristo: Magistero e Proprietà, Dispense pentru uzul studenților de la Universitatea Pontificală Gregoriană, 2001-2002, 35.

11 CONCILIUL VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium ( LG), București 2000.

12 Cf. F. ARDUSSO-G. COLOMBO, Magistero, 890.

1

Anul Credinţei

Cateheză În acest an pastoral, în care Biserica cheamă pe fii săi să-și cunoască mai bine credința, ne propunem și noi, la nivelul eparhiei noastre, să răspundem acestei invitații. Unde întâlnim tainele credinței noastre, sună întrebarea oricui dorește să aprofundeze credința Bisericii? În locul în care Biserica însăși devine vizibilă, răspunde aceasta din urmă, adică în celebrările liturgice. Acestea sunt, de fapt, celebrări ale faptelor minunate făcute de Dumnezeu pentru noi. Rememorări și retrăiri, întru credință, ale istoriei mântuirii noastre.

Slujbele sunt modalitatea privilegiată prin care Biserica păstrează și transmite lumii credința ei.

Nu face aceasta folosindu-se de tratate dogmatice, ci prin rugăciuni, simboluri, ritualuri, gesturi și imagini. Slujbele Bisericii se prezintă, astfel, ca un „cod al credinței”. În fiecare duminica, sărbătoare sau timp liturgic special, acest „cod” interpelează ochii, mintea și simțurile noastre, încercând să comunice omului lăuntric credința Bisericii. De aceea este important să descifrăm acest cod, prin care Biserica de mii de ani a înțeles să comunice fiilor săi credința în Hristos cel înviat.

Catehezele lunare, pe care Biroul pastoral eparhial le va propune lunar, vor încerca să aprofundeze credința pornind de la slujbele Bisericii noastre. În cateheza din luna noiembrie am fost invitați să vedem cum Sfânta Liturghie însăși ne revelează spiritul cu care s-ar cuveni să venim în adunarea euharistică.

Prin simpla venire la Sfânta Liturghie mărturisim că Hristos a venit pentru ca „pe fiii împrăștiați ai lui Dumnezeu să-i adune într-una” (In 11, 54). Ne adunăm în biserică, nu doar pentru rugăciunile individuală (pace, pază, iertare, milă, cele bune și de folos sufletului și trupului etc), ci mai ales pentru ca, în Euharistie, să se facă vizibilă Biserica ca și Trup a lui Hristos, a cărui membre fiecare botezat este: „Voi sunteți Trupul lui Hristos și în parte mădulare!”

(1Cor.12, 27). Și iarăși ”Pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Sfânt Spirit” (Anafora Sf. Vasile cel Mare). În vechime cel ce lipsea fără un motiv întemeiat de la adunarea liturgică era

înlăturat din Biserică, drept unul care se separă singur de unitatea Trupului lui Hristos, ce se descoperă în liturghie. Și aceasta pentru că Sf. Liturghie nu e una dintre slujbele Bisericii, ci este descoperirea și înfăptuirea Bisericii în toată plinătatea și sfințenia ei, și numai participând la această Taină creștinul se sfințește și poate deveni ceea ce deja este prin Botez, mădular sfințit Trupului. „Încă îți aducem această slujbă cuvântătoare pentru toată lumea...” rostește preotul în taină la momentul dipticilor (pomenirilor) rugăciunii euharistice. Prin aceasta vedem că creștinismul nu este o religie a „mântuirii personale”, ci, înainte de toate, ne este poruncit să fim Biserica (eklesia=adunare) – „popor sfânt, preoție împărătească, neam sfânt” (1Pt 2, 9); „Să vă iubiți unul pe altul...”; „Să fiți una precum și Eu cu Tatăl meu una suntem”. Biserica, asemenea lui Hristos, a cărui Trup mistic este, se îndreaptă către lume, către întreaga creație; Hristos s-a adus jertfă „pentru voi și pentru mulți (=toți)”. El este Mântuitorul lumii! Iar la Liturghie ectenia mare, prin cererile sale universale, subliniază vocația cosmică a credinței creștine.

Pe de altă parte vocația cosmică nu anulează vocația personală în Biserică. Aceasta se îngrijește de fiecare om în parte. Păstorul cel bun din Evanghelie, lasă cele 99 de oi în câmpie și o caută pe cea pierdută. În Liturghie, spre deosebire de ectenia mare, la ectenia cererilor, de după citirea Evangheliei, se observă o preocupare pentru nevoile personale ale membrilor comunității: pentru cei întru Hristos frații noștri; pentru ctitorii și binefăcătorii sfintei biserici acesteia.. pentru cei ce se ostenesc și pentru cei ce cântă.

Iar la rugăciunea în taină de la plecarea capetelor, rostim: „Tu însuți Stăpâne, cele puse înainte tuturor nouă spre bine le tocmește, după a fiecărui trebuință...”.

Liturghia, la fiecare celebrare a ei, ne descoperă sensul celebrării și echilibrul dintre vocația cosmică și particulară a credinței creștine, mai ales când împreună ne propunem ca: „pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu s-o dăm”.

13

Sfinţii Părinţi

Lumina Credinţei

Sf. Ambrozie și Sf. Augustin, sau cum să mărturisești credința?

Despre „credință”, Catehismul Bisericii Catolice (CBC) afirmă că, întâi de toate, este un act personal: „un răspuns liber din partea omului în fața inițiativei lui Dumnezeu, care se revelează” (nr.

166). Dar atunci ne putem întreba: dacă credința este o decizie personală, poate fi ea „transmisă”?

Fiind credința un act lăuntric, deci incomunicabil, ce înțelegem prin „mărturia de credință”?

Este o simplă reproducere a conținutului de credință (enunțuri, ritualuri, comportamente), care însoțește orice eveniment revelator a lui Dumnezeu, sau mai mult decât un act formal?

Pentru un posibil răspuns ne vom folosi de povestea relației dintre Sfântul Augustin de Hipona și Sfântul Ambrozie de Milano, așa cum reiese din celebra operă „Confesiuni”; vom vedea cum „mărturia de credință” a Sfântului Ambrozie a avut un rol determinant în convertirea tânărului Augustin!

Tulburat de o neliniștită căutare a adevărului, dezamăgit de doctrinele maniheilor, frustrat de neseriozitatea și indisciplina studenților săi de retorică, Augustin lasă Cartagina (383) pentru Roma. Avea 29 de ani, dar această decizie dură pentru mama sa, Sfânta Monica, va fi decisivă în dinamica pocăinței și a botezului său.

Deși se îndrepta spre Roma cu mult entuziasm, impactul lui Augustin cu Cetatea Eternă a fost foarte dur. Acesta își imagina că studenții romani vor fi mai disciplinați decât cei africani. În schimb îi descrie ca fiind neserioși, neplătinduși profesorii; el însuși fiind înșelat de către unii dintre aceștia. În timp ce suferea această dezamăgire, Augustin primește o ofertă de muncă din partea prefectului Romei, Simahus. Era vorba de postul de orator oficial al curții imperiale, care pe atunci își avea sediu la Milano. Augustin acceptă și în toamna anului 384 părăsește Roma.

Imediat ce a fost instalat – așa cum cerea obiceiul – face vizitele de curtoazie la diferitele autorități cetățenești, întâlnind astfel și pe episcopul Ambrozie. În „Confesiuni”, Augustin spune că Ambrozie l-a primit cu satis episcopaliter. Chiar dacă nu este foarte clar ce voia să spună Augustin cu această expresie, foarte probabil Ambrozie l-a primit cu o anumită demnitate episcopală care putea fi percepută ca fiind distantă. Cu toate acestea Augustin a fost fascinat de personalitatea lui Ambrozie, astfel încât l-a căutat de mai multe ori 14

cu intenția de a discuta problemele sufletești care îl frământau. Ambrozie, însă, evita orice discuție pe chestiuni particulare, preferând să vorbească cu Augustin generalități. Când venea în audiență la Ambrozie, îl găsea prins cu problemele de tot felul ale credincioșilor săi, pe care încerca să le rezolve personal. Când nu se ocupa de aceste lucruri, îl găsea fie odihnindu-se, fie hrănindu-și sufletul cu lecturi.

Augustin stătea adesea deoparte, cu discreție, pentru a observa comportamentul lui Ambrozie;

apoi neîndrăznind să-l deranjeze, pleca. „Astfel – concluzionează Augustin – niciodată nu reușeam să întâlnesc inima acelui sfânt prooroc și să-i vorbesc despre ceea ce mă interesa cu adevărat, ci numai despre treburi frugale. Neliniștile mele interioare l-ar fi vrut disponibil mai mult timp pentru a se putea revărsa asupră-i; dar asta nu se

Sfinţii Părinţi întâmpla niciodată” (Confesiuni, 6, 3).

Aceste cuvinte grave i-au făcut pe unii patrologi să minimalizeze rolul pe care Ambrozie l-ar fi avut în dinamica convertirii lui Augustin; ba chiar au făcut să planeze suspiciuni în legătură cu faimoasa sa grijă față de semeni. Însă, pentru cei mai mulți teologi atitudinea distantă a lui Ambrozie făcea parte dintr-o strategie specială de transmitere a credinței acestui tânăr excepțional, Augustin.

Ambrozie cunoștea frământările sufletești ale lui Augustin din corespondența avută cu mama sa, Sf. Monica. Apoi, e cu neputință ca Ambrozie să nu își dea seama că Augustin, oratorul curții imperiale, venea să-i observe comportamentul.

Episcopul, însă, nu considera oportună intrarea într-o dialectică contradictorie cu Augustin, a cărei unic rezultat n-ar fi fost altul decât acela de a ațâța spiritele.

Astfel Ambrozie pune sub tăcere cuvintele și lasă să vorbească faptele, dând de înțeles că mărturia de credință nu se realizează doar prin cuvinte, ci trebuie să devină mărturie de viață.

Un prim fapt ar fi acela că Ambrozie mărturisește credința printr-o viață de rugăciune și prin grijă față de semeni. Augustin se declară atins de faptul că Ambrozie se arată a fi un „om a lui Dumnezeu”, dăruit în totalitate în slujirea fraților, mai ales a celor săraci. Rugăciunea și milostenia, mărturisite de acest sfânt episcop, fac credibile cuvintele predicilor sale.

Un alt fapt revelator pentru Augustin este mărturia Bisericii din Milano. O Biserică tare în credință, adunată precum un singur trup la slujbele animate de Ambrozie însuși; o Biserică capabilă să reziste împăratului Valentinian și mamei sale Iustina, care în primele zile ale anului 386 au cerut ca o biserică să fie cedată spre folosință arienilor. În biserica ce trebuia cedată, mărturisește Augustin, „poporul veghea cu devotament, gata să moară pentru episcopul lor. La fel și eu...”.

Această afirmație lasă să se întrevadă faptul că ceva, în sufletul lui începea să se schimbe, „chiar dacă duhovnicește eram căldicel, eram părtaș la neliniștea întregului popor”. (Confesiuni 9, 7) Chiar dacă Augustin nu reușește să aibă un dialog intim cu Ambrozie, rămâne influențat de mărturia vieții sale, de spiritul de rugăciune, de grija milostivă față de semeni și de faptul că Ambrozie este un om al Bisericii: animează slujbele și se implică în zidirea unei Biserici de suflete unită și matură.

Astfel Augustin devine un pământ bun pentru sămânța credinței.

Actualizarea acestei povestiri nu este dificilă.

De multe ori întâlnim preoți descurajați, care constată cu amărăciune slaba incisivitate a

mesajului lor. Ceea ce se constată nu privește doar convertirile de genul Sf. Augustin, ci o alarmantă delăsare în ceea ce privește angajamentul pentru valorile creștine. Pornind, însă, de la exemplul de mai sus ar trebui să ne întrebăm mai degrabă: Tu cel care îi educi pe oameni la rugăciune, te văd ei rugându-te? Văd în tine un om a lui Dumnezeu, un slujitor al Cuvântului? Altfel spus, cum arată latura contemplativă a vieții tale?

Tu cel care propovăduiești dragostea evanghelică, știi să primești pe sărac, pe cel nevoiaș, pe cel mai puțin simpatic, pe acea persoană pusă de toți la o parte pentru că deranjează? Știi să te faci aproapele celui căzut în păcat, sau preferi compania celor „de neam bun” (cf. 1Cor 1, 26-29)? Ești dispus să stai împreună cu cei cărora le ești păstor, fără a fi întotdeauna distant și grăbit, având impresia că pierzi timpul?

Tu cel care spui că iubești Biserica, te angajezi cu toate puterile să o zidești împodobind-o frumos și celebrându-i slujbele cu demnitate și respect?

Te îngrijești ca membrii ei să devină creștini cu o credință adultă bazată pe Evanghelie și pe Tradiție, sau preferi să îi alimentezi cu superstiții?

Figura păstorului, care derivă din povestea relației dintre Sf. Augustin și Sf. Ambrozie, este cea a unei persoane a cărei cuvinte și fapte sunt una.

Noi, creștinii, suntem chemați să mărturisim înaintea oamenilor pe Cuvântul (cf. Mt 10, 32), vestea cea bună (eu-angelos), Crezul apostolic, Biserica și învățătura ei de credință. Dar această Evanghelie – luând exemplul celor doi Sfinți Părinți – nu poate fi transmisă decât prin mărturia vieții...

Astfel, Sf. Ambrozie și Sf Augustin ne învață că transmiterea credinței nu se poate realiza decât ținând cont de cele două elemente fundamentale: conținutul obiectiv (datul de credință) și mărturia personală, care trebuie armonizate între ele într-o sinteză vitală.

Pr. Florin FODORUȚ

BIBLIOGRAFIE SANT` AGOSTINO, Le Confessioni, BUR, Milano 1998; A. PINCHERLE, „Ambrogio ed Agostino”, «Augustinianum» 14 (1974), pp. 385-407; Cfr. G. BIFFI, Conversione di Agostino e vita di una Chiesa, in A. CAPRIOLI - L. VACCARO (curr.), Agostino e la conversione cristiana, Palermo 1987, pp. 23-34; E. DAL COVOLO, „Il pastore, ministro della Parola e della carità. L’esempio del vescovo Ambrogio”, în M. CARDINALI (cur.), Pastori dinanzi all’emergenza educativa. Per la formazione dei formatori, Città del Vaticano 2011, pp. 33-58.

15

Legea Bisericii

Lumina Credinţei

Biserica – păstrătoarea credinței Ceea ce apostolii și primii discipoli ai lui Hristos au auzit, văzut și trăit în preajma Sa, constituie primele elemente ale credinței creștine. Acestora li se adaugă tot ceea ce ei la rândul lor au transmis și învățat, în mod special prin scrierile Sfintelor Evanghelii și Epistole, în care este cuprinsă învățătura fundamentală asupra lucrărilor și învățăturilor lui Isus, reflecţii asupra persoanei Sale și a primilor pași din viața Bisericii. Aceste scrieri încearcă să clarifice puncte ale mesajului de mântuire precum și modul în care era primit și trăit în primele comunități creștine. Astfel, elemente de învățătură erau strâns legate de cele privitoare la moravuri și la practica credinței, patrimoniul apostolic transmis Bisericii fiind mai mult decât un corp doctrinal izvorât din Revelație.

Destul de curând însă, noua învățătură se confruntă cu atacuri atât din interiorul comunităților creștine cât și cu cele provenite din partea mediului cultural și politeist al vremii. Încetul cu încetul, bărbați trăitori în sfințenie, iubitori de Hristos și buni cunoscători ai doctrinelor filosofice și religioase dominante, ies întru apărarea credinței adevărate, formulându-o în scrierile lor. Pe măsură însă ce Biserica lui Hristos se răspândește în întreaga lume, cunoscută la acea vreme, primind libertatea de viață publică, atacurile împotriva învățăturii creștine devin din ce în ce mai numeroase și mai înverșunate.

Se impunea răspunsul comun al întregii Biserici și care să fie unanim acceptat la nivelul întregii Biserici născându-se astfel practica sănătoasă a conciliilor ce fixează odată pentru totdeauna în Simbolul credinței niceno-constantinopolitan nucleul de credință al Bisericii. Începând cu secolul al XVI-lea, terminologia teologică și canonică catolică folosește în mod definitiv expresia depozitul credinței (depositum fidei) prin care înțelegem totalitatea adevărurilor pe care Domnul Isus Hristos, în urma revelației Vechiului Testament, le-a revelat și le-a făcut cunoscut omului pentru mântuirea acestuia. Întreg poporul lui Dumnezeu are acces nemijlocit la acest depozit prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție după cum ne învață Constituția dogmatică despre revelația divină a Conciliului Vatican II: „Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele căci amândouă, curgând din același izvor divin , devin, într-un fel o unitate și tind 16

spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Spiritului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiție transmite integral urmașilor Apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat Apostolilor de Hristos Domnul și de Spiritul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Spiritului adevărului să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea atât Scriptura cât și Tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație ” .

Ambele aspecte sunt fundamentale întru transmiterea continuă a credinței care primește un răspuns diferit de la fiecare generație. Toți credincioșii sunt chemați primi, a trăi și a transmite și celorlalți învățătura despre credință.

Nu toți însă se bucură de darurile și puterea sacră de a garanta interpretarea realității de credință mai cu seamă când apar crize majore ce pun în pericol integritatea conținutului de credință.

Totalitatea învățăturilor de credință însă nu este un corp amorf, un obiect muzeal, ci o realitate

Crâmpeie Istorice vie ce trebuie păzită, iar nu schimbată; transmisă cu fidelitate generațiilor viitoare, iar nu creată. „Biserica, căreia Hristos Domnul i-a încredinţat depozitul credinţei astfel încât, asistată de Spiritul Sfânt, să păstreze cu sfinţenie adevărul revelat, să-l pătrundă în profunzime, să-l anunţe şi să-l expună cu fidelitate” (CCEO, c. 595 §1).

Ajunși la acest punct trebuie să facem o distincție între misiunea comună întregii Biserici și realizarea acestei misiuni care implică anumite haruri specifice. Acestea se primesc odată cu Taina Sfintei Preoții: episcopii și preoții primesc misiunea și facultatea de a acționa in persona Christi1, iar diaconii facultatea de a sluji poporul lui Dumnezeu în cadrul celebrărilor liturgice, a proclamării Evangheliei și a-i servi aproapelui.

Responsabilitatea directă și imediată asupra păstrării nealterate a adevărului de credință îi revine episcopului – la nivel eparhial –, iar la nivelul universal al Bisericii Colegiului episcopilor în deplină comuniune între ei și cu urmașul Sfântului Petru. Autoritatea magisteriului se extinde doar la interpretarea cuvântului lui Dumnezeu, exercitându-se doar în cadrul comunității de credință și în serviciul unității Bisericii pentru a mărturisi credința cea dreaptă.

Se cuvine a sublinia cu tărie și fără vreo urmă de dubiu cum întreg poporul lui Dumnezeu, în virtutea Sfintei Taine a Botezului, este chemat la slujirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserică și în lume, fiecare după talanții primiți și acolo unde își îndeplinește slujirea2 prin vestirea lui Hristos, prin mărturia vieții și prin cuvânt. Este o obligație și un drept al fiecărui creștin pentru ca mesajul mântuirii să fie cunoscut și primit de toți oamenii și pe tot pământul.

Octavian FRINC

1 Dei verbum 7.10: „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, Apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le «propria lor misiune de a învăța»… întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fapte 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise se creează o deosebită unitate între Episcopi și credincioși”.

2 CCEO, c. 7 § 1: „Credincioşii creştini sunt aceia care, fiind încorporaţi lui Hristos prin botez, sunt constituiţi ca popor al lui Dumnezeu şi de aceea, participând în modul specific lor la funcţia sacerdotală, profetică şi regală a lui Hristos, sunt chemaţi să exercite fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiţiei proprii”.

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş?

Când i se solicita ministrului de resort, Constantin Banu, să accepte înfiinţarea unei noi eparhii pentru credincioşii greco-catolici din nordul Regatului, corul episcopal îşi dăduse deja aprobarea unanimă, în cadrul conferinţei desfăşurată la Blaj în zilele de 25 şi 26 iulie 1923.

Epistola expediată înaltului demnitar sublinia cu apăsare interesul pe care Biserica l-a manifestat „îndată după fericita unire a tuturor provinciilor româneşti” în vederea atingerii respectivului ţel.

Dar ideea creării unei dieceze cu centrul în acea regiune avea rădăcini mult mai adânci, care urcau în istorie până în veacul al XVIII-lea.

Apărut pentru prima dată într-un context în care interesele modernizatoare ale Curţii de la Viena se intersectau, pe alocuri, cu preocuparea unor cercuri bisericeşti de a spori funcţionalitatea unor structuri ecleziastice extinse teritorial şi amalgamate din perspectiva profilului etnocultural al credincioşilor (aşa cum se prezenta în Ungaria Superioară dieceza de Muncaci), planul a primit permanent soluţionări parţiale, departe de rezultatul scontat. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în contextul discuţiilor referitoare la crearea eparhiei de Oradea-Mare, când propunerea de a înfiinţa o dieceză intermediară între cea de Muncaci şi cea de Făgăraş s-a soldat cu constituirea, în 1776, doar a unui vicariat cu centrul iniţial la Carei, apoi la Satu Mare, pentru românii care trăiau în Maramureş, Sătmar şi în alte districte ale diecezei rutene. Însă, această soluţie nu a fost în măsură să satisfacă doleanţele, tot mai curajos exprimate, ale preoţimii române din zonă.

Aşa se face că acţiunile revendicative ale acesteia au continuat şi în perioada următoare. În evantaiul proiectelor formulate, ideea organizării comunităţilor parohiale majoritar româneşti într-o structură de tip episcopal, distinctă de dieceza ruteană, deşi a îmbrăcat forme variate, a fost constant susţinută. Aceste diligenţe s-au lovit de opoziţia vehementă a centrului episcopal de la Ujgorod, care a fost totuşi nevoit să accepte transferul, în 1824, a 72 de comunităţi de la sud de cursul superior al Someşului sub autoritatea 17

Crâmpeie Istorice episcopului de Oradea-Mare.

La mijlocul veacului al XIX-lea, când Biserica greco-catolică românească a cunoscut o serie de transformări fundamentale de ordin instituţional şi canonic, ideea de a fixa reşedinţa uneia din cele două dieceze în curs de formare in terra Maramorosiensis nu a avut câştig de cauză în faţa argumentului care promova menţinerea unui echilibru între eparhiile din afara Transilvaniei (de Oradea-Mare şi de Lugoj) şi cele dispuse în interiorul Principatului (de Făgăraş–Alba Iulia şi de Gherla). Potrivit principiilor care au ghidat reorganizarea spaţiului confesional ardelean la acea dată, eparhia armenopolitană avea să joace acelaşi rol care fusese atribuit un sfert de veac în urmă diecezei orădene, anume de a cuprinde în interiorul graniţelor sale parohii cu populaţie preponderent românească, aflate până atunci sub ascultarea episcopului de Muncaci.

94 a fost numărul acelor enorii, care, adăugate la cele peste 500 de comunităţi transferate de la arhidieceză sub autoritatea aceluiaşi centru episcopal transilvan, făceau ca dieceza Gherlei să fie structura instituţională cu cel mai mare număr de parohii şi de credincioşi per ansamblul Bisericii greco-catolice româneşti.

Dacă doar atât a fost cu putinţă în trecut, acum când Biserica greco-catolică ajunsese să funcţioneze pentru prima dată de la crearea sa în cadrele unui stat român, era de neimaginat ca proiectul să nu-şi găsească finalitatea, era convingerea pe care petenţii o transmiteau înaltului funcţionar al ţării. Distanţa apreciabilă care îi despărţea pe credincioşii din nordul Regatului, o zonă masat greco-catolică, de păstorul lor sufletesc de la Gherla a continuat să reprezinte un argument valabil şi după 1918.

Alte motive, nu mai puţin importante, brodau convingător pledoaria dezvoltată în paginile misivei expediate ministrului. Unul dintre ele ţinea de misiunea primordială a Bisericii: grija sufletească a credincioşilor şi punerea lor la adăpost în faţa tot mai pronunţatelor curente heterodoxe: „în timpul nostru nu mai este de ajuns pastoraţiunea mediată prin ordonanţe, circulare ori chiar epistole pastorale, ci se cere îndrumarea poporului pe calea adevărului şi a virtuţii de către arhipăstori prin graiul viu. Numai pe calea aceasta se pot împiedica şi combate mai cu succes învăţăturile contrare credinţei...”.

Reclamând, conform principiilor pe care Constituţia doar de câteva luni adoptată le conţinea, egalitatea de tratament cu confesiunea majoritară, care reuşise într-un interval restrâns 18

Lumina Credinţei o spectaculoasă dezvoltare instituţională, prin înfiinţarea a două noi eparhii, cu centre la Oradea şi Cluj, şi prin luarea în vizor a unei a treia, la Timişoara, ierarhii Bisericii greco-catolice îşi exprimau convingerea că „nime[ni] nu va putea pune la îndoială necesitatea de a înmulţi pe aceleaşi teritorii şi episcopiile române unite”.

Dar înființarea diecezei maramureşene nu era privită doar din prisma beneficiilor de ordin bisericesc pe care era capabilă să le aducă. Pe lângă argumentele de natură ecleziastică deja evocate, avantajele de ordin naţional nu scăpau nici ele din vizorul episcopatului român. Îndeosebi Sătmarul şi Maramureşul, datorită prezenţei semnificative a maghiarilor şi a populaţiei rutene, erau indicate ca verigi fragile în jumătatea dinspre vest a graniţei septentrionale a ţării. La fel, învecinarea Maramureşului cu Bucovina, altă provincie multietnică, cu prezenţă considerabilă greco-catolică, putea facilita includerea acelor credincioşi sub ascultarea viitorului episcop.

Scrisoarea nu ezita să traseze un contur preliminar al viitoarei dieceze maramureşene.

Astfel, cele „vreo 250” de parohii planificate a se atribui noii eparhii urmau să provină din judeţele Maramureş, Ugocea, Sătmar, Sălaj, „dar şi din Bistriţa-Năsăud şi eventual SolnocDăbâca”, cu circa 300.000 de credincioşi, toate dependente la acea dată de episcopul de la Gherla. Pentru a compensa pierderile suferite, eparhia armenopolitană urma să primească spre administrare din partea arhidiecezei „cam 130 de parohii, cu 90-100.000 de suflete din judeţele Sălaj, Cojocna şi Solnoc-Dăbâca”. Astfel reechilibrată, harta confesională urma să arate aproximativ astfel: arhidieceza, cu reşedinţa la Blaj, urma să gestioneze un număr de 570 de parohii, cu 340.000 suflete, iar dieceza armenopolitană, al cărei sediu se intenţiona să fie transferat la Cluj, urma să răspundă de păstorirea a 320.000 de credincioşi din 360 de enorii.

Dar pentru a transpune în practică întreg acest amplu program de reaşezare în teritoriu a Bisericii greco-catolice era nevoie nu numai de acceptul, ci şi de susţinerea implicată a statului.

Motiv pentru care i se cerea aceluiaşi ministru al Cultelor şi Artelor să facă demersurile pentru ca guvernul Regatului „să binevoiască a lua în bugetul ţării sumele necesare pentru dotaţiunea cuvenincioasă a noii eparhii şi a instituţiilor necesare la o episcopie”.

Lucian TURCU

In Memoriam!

IN MEMORIAM !

Pr. Simion MAN

Sălajul, străveche vatră românească și-a adus precum era firesc și el „ofranda” sa pe altarul Bisericii lui Hristos și al neamului nostru românesc.

Bădăcinul „patriarhului” Iuliu MANIU, Bobota seniorului Cornelui COPOSU și Băseștiul marelui tribun Gheorghe POP (azi în Maramureş), sunt localități care nu numai că au trăit iureșul istoriei, ci au făurit și istoria poporului român, prin clerul Bisericii Unite și fiii acesteia, politicieni de vază, repere morale și politice, atât de absente în societatea contemporană pe care o parcurgem. Între aceștia, un loc aparte îl ocupă și preotul mărturisitor al prigoanei comuniste Simion MAN, născut la data de 8 mai 1910, în satul Bădăcin, fiind

unul din cei 10 copii ai familiei lui Gheorghe MAN (participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918) și a Tereziei MAN (descendentă din familia ilustrului Simion BĂRNUȚIU).

După absolvirea Liceului „Simion BĂRNUȚIU” din Șimleul Silvaniei se înscrie la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj, iar pe parcurs se transferă la cea din Oradea al cărei absolvent este. Se căsătorește la data de 21 mai 1936 cu învățătoarea Maria COSTIN din Baia Mare, căsătorie binecuvântata în timp cu trei copii.

După hirotonire este numit preot în satul natal unde va desfășura o intensă muncă preoțească, dar și de susținere a conștiinței naționale. Prima sa liturghie o celebrează in capela din “Dealul Țarinii”, proprietatea familiei lui Iuliu MANIU, unchiul tânărului preot care

avea sa-l sprijine foarte mult. În anul 1940, începe calvarul. Tribunalul Militar al ocupanților hortiști din Zalău emite o sentință prin care îl condamna la moarte datorită implicării în lupta de rezistență națională. Totuși sentința nu s-a executat datorită intervenției lui Iuliu MANIU, care reușește ca, în schimbul eliberării unui militant hortist maghiar, arestat de Armata Română, sa obțină eliberarea preotului Simion MAN. În anul 1944, este arestat din nou de către ocupanții hortiști, dar și de data aceasta reușește să scape cu ajutorului lui Dumnezeu.

Urmează o perioadă grea la finalul celui de-al doilea război mondial, cu foamete și alte necazuri, iar mai apoi „marea încercare” din toamna anului 1948 ce avea să culmineze cu intrarea în ilegalitate a Bisericii Române Unite.

Părintele Simion MAN, în ciuda multelor greutăți și presiuni la care este supus, nu renunță la convingerile sale strămoșești, în special la credință și înfruntă alături de alte sute de preoți sistemul ateo-comunist.

Datorita persecuțiilor la care este supus, este nevoit sa părăsească parohia încredințată spre păstorire și satul natal, mutându-se la Baia Mare. Aici supraviețuiește cu greu marginalizării din partea sistemului ateu, ocupând diferite posturi administrative din care reușește să-și întrețină familia greu încercată. În această perioadă i-a vizitat pe episcopii grecocatolici surghiuniți la Căldărușani, iar după eliberarea acestora din temnițele comuniste va găzdui în casa sa de pe strada Vasile Alecsandri din Baia Mare, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, pe episcopii Ioan DRAGOMIR, Ioan PLOSCARU și Alexandru TODEA. De asemenea pragul casei sale in aceste vremuri tulburi a fost trecut și de către seniorul Corneliu COPOSU. În toată această perioadă face parte din „rezistența băimăreană” din casa părintelui Gheorghe MARIAN (str. Vasile LUCACIU nr. 54), predicându-l pe Hristos semenilor, prin cuvânt si fapte.

Este învrednicit de Dumnezeu să participe la beatificarea Fericitului Ieremia Valahul care are loc la Roma în anul 1983, iar în anul 1987 pașii săi ajung pe Via Dolorosa, cu ocazia unui pelerinaj în Țara Sfântă, prilej cu care avea să mediteze la pătimirile Mântuitorului Hristos, dar și la pătimirile Bisericii Greco-Catolice din Romania încă în suferință.

Zorii libertății Bisericii Greco-Catolice aveau să sosească în anul 1989, iar părintele la cei circa 80 de ani, cu trupul măcinat de ani și suferință, dar cu mintea încă limpede, se implica după posibilități în viața Bisericii.

La data de 27 aprilie 1999, la venerabila vârstă de 89 de ani, inima părintelui Simion MAN încetează sa mai bata, spre regretul familiei și a celor care l-au cunoscut și prețuit. Trupul sau a fost înmormântat și își așteaptă Obșteasca Înviere la umbra Catedralei Greco-Catolice din Baia Mare, speram cât de curând întoarsă acasă.

Fie-I memoria binecuvântată în veci !

Mihai ŞIMON

19

Lumina Credinţei

Evanghelia în Artă

Când teolgia, arhitectura și decorația sunt una : cazul Bisericii Sfinților Arhangheli din Satu Mare

Vedere aeriană asupra bisericii

Arhitectura ecleziastică sătmăreană impresionează și astăzi prin diversitate și ținută.

Reverberațiile barocului târziu se împletesc aici cu clasicismul sobru și cu ecourile romantismului cu tentă historicizantă. Așadar, unui peisaj urbanistic deja complex, în prima jumătate a secolului al XX-lea se adăugă și biserica Sfinților Arhangheli.

Ansamblul poate fi aliniat monumentelor concepute în stil neo-bizantin având un repertoriu de ornamente specifice arhitecturii tradiționale, mai precis, neo-românescului. Stilul național românesc este o variantă a secessionului, a acelei arhitecturi fin du siècle specifică Europei centrale, prezentă și la Satu Mare prin impunătorul hotel Dacia și caracterizată prin emfaza pe elementele de decor, în cazul de față pe acele ornamente de sorginte bizantină mai pronunțate în raport cu economia întregului. Contemplând edificiul suntem impresionați de puritatea liniilor, de profilarea puternică la exterior a volumelor, de jocul echilibrat al elementelor orizontale – brârurile care înconjoară biserica din funii împletite, cu frunze de acant sau de viță de vie, sau acelea cu motive caucaziene. De asemenea, succesiunea ritmică a panourilor decorative și a ocnițelor este sugestivă iar corespondența interior - exterior prin deschiderile care corespund traveelor navelor din interiorul bisericii este una reușită. Nu lipsesc nici accentele verticale, biserica fiind gândită într-o încordare dinamică prin succesiunea ascendentă a volumelor, în primul

20

rând prin cele două turnuri care încadrează fațada principală și culminând apoi cu cupola extrem de bine proporționată. Un al treilea turn adosat fațadei de vest a fost proiectat, dar nu a mai fost realizat. Elementele de decor sunt și ele de o ținută excepțională : coloane cu capiteluri compozite sau decorate cu vulturi bicefali, plutei cu grifoni, cu lei sau cu păuni.

Vedere dinspre latura de est a bisericii

Plutei cu păuni, din interiorul naosului, la nivelul tribunelor Am făcut așadar cunoștință cu una dintre creațiile arhitectului Victor Smigelschi (19011972), fiul cunoscutului pictor Octavian Smigelschi - cel care pregătise cartoanele pentru decorarea catedralei din Blaj, lucrare nerealizată.

După ce și-a desăvârșit studiile la Institutul Politehnic din Torino între 1919 – 1924, obține tot aici și doctoratul. Proaspăt întors în țară participă la „Concursul pentru Catedrala Română Unită din Satu Mare” pe care îl și câștigă în 1927. În acea vreme, Smigelschi mai era încă arhitectul episcopiei ortodoxe a Clujului, devenind peste puțin arhitectul principal al mitropoliei Blajului. În această nouă calitate consolidează catedrala Blajului și întocmește concomitent planurile pentru mai multe biserici între care și biserica greco-catolică Acvila din București sau biserica Sf.

Evanghelia în Artă Vasile din Brașov (neretrocedată). În Satu Mare tot lui îi revine întocmirea de planuri pentru alte câteva monumente importante de arhitectură civilă: palatul prefecturii, cinematograful Național, uzina electrică. O observație importantă privește acustica monumentelor realizate de Victor Smighelschi: în activitatea sa arhitectul a fost mereu preocupat de calitatea transmiterii sunetului, cele câteva studii de arhitectura acustică mărturisesc despre aceasta iar căutările sale practice s-au împletit adesea cu un studiu serios privind natura materialelor.

Piatra de temelie pentru biserica Arhanghelilor a fost așezată în 25 septembrie 1932 iar sfințirea bisericii a avut loc în toamna anului 1937. Biserica a fost gândită și din punct de vedere arhitectural în spiritul unui dialog dintre modelul bizantin și cel occidental. Cele două turnuri care încadrează în partea de sud fațada bisericii, precum și cel de-al treilea turn proiectat dar nerealizat, cele două nave laterale care încadrează naosul sunt elemente specifice arhitecturii occidentale.

Opțiunea pentru tripartiția tradițională naos, pronaos și altar, pridvorul închis foarte scurt, sunt elementele care pledează totuși pentru încadrarea ei în lungul șir al creațiilor neobizantine de la noi, din perioada interbelică. În același spirit al dialogului cu modele occidentale au fost concepute și catedralele ortodoxe din Târgu Mureș, Cluj sau Sighișoara.

patru laturi și luminând astfel suficient interiorul bisericii. Prin urmare, lumina care pătrunde prin ferestrele tamburului cupolei a putut fi folosită cu multă ingeniozitate de arhitect, ea fiind reflectată în sus, printr-un inel circular curb situat imediat sub ferestre, către calota unde se află zugrăvit chipul lui Hristos Pantocrator.

Vedere spre cupolă Lumina exterioară captată și astfel direcționată către centru inundă la propriu chipul Mântuitorului efectul fiind unul taboric, anume de a-l percepe pe Hristos înveșmântat într-o haină de lumină. Așadar experiența celui care intră în biserică prin pridvorul întunecat și trecând apoi prin pronaosul luminat firav coincide cu un exercițiu spiritual a cărui finalitate

Perspectivă și secțiune, desene aparținând arhitectului Victor Smigelschi, elaborate în vederea concursului pentru construcția bisericii

Prin efectul de perenitate pe care îl produce, detaliul de arhitectură care impresionează cel mai mult la biserica din Satu Mare este cupola ridicată pe pandantivi și având un diametru considerabil, de 14m. Sistemul de descărcare al greutății ei se face succesiv pe pereții pătratului naosului prevăzut cu deschideri pe toate cele

este adaptarea văzului la lumina care este Hristos însuși, lumină intensă și limpede. Până și urcarea impunătoarelor trepte de la intrare sugerează aceeași idee a unei necesare ascensiuni, dincolo de „grija cea lumească”. Urcușul începe la baza bisericii, dar se sfârșește în fața altarului, aici aflându-se ultimele două trepte de urcat înainte de cuminecarea cu Sfintele Taine.

21

Evanghelia în Artă O reflexie asupra semnificației portalului de la intrarea în biserică nu este lipsită de sens, ea ne va revela și alte înțelesuri pe care biserica le transmite. Un arc semicircular cu frunze de acant și un altul cu motive în entre-lac încadrează, deasupra ușilor, un lintel mai dezvoltat cu șapte console și, deasupra, un timpan cu trei ferestre una centrală mai mare și două mai mici. Această aluzie fină la Sfânta Treime - cele trei deschideri,

Portalul de intrare în biserică și probabil la cele șapte zile ale creației, este apoi întărită de prezența în ax a unei singure coloane : trei sunt unu.

Capitel, coloana de la intrarea în Biserică Așa cum observa prof. dr. Marius Smigelschi în proiectul inițial mai erau prevăzute alte 22

Lumina Credinţei două coloane de o parte și de alta a arcului semicircular, fapt care se poate constata la lectura perspectivei lăsate de arhitect, totuși ele nu au mai fost realizate, probabil pentru a nu îngreuna lizibilitatea fațadei cu înțelesurile ei teologice.

Capitelul acestei coloane are reprezentate două săbii de foc încrucișate, care sunt o aluzie la cele două săbii de foc cu care serafimii păzesc poarta pardisului după ce Adam și Eva au fost izgoniți de acolo. Ciorchinele de strugure deasupra unui potir din care iese un vrej, este simbolul vieții abundente în Euharistie. Așadar intrarea în biserică este deja o intrare pe poarta paradisului iar cea care o deschide este Euharistia. La ieșire din biserică avem tot în ax o altă coloană căci așa cum spunea acum multe veacuri Sf. Grigore de Nyssa: „Nu numai Petru, Iacob şi Ioan sunt coloanele Bisericii şi nu numai Ioan Botezătorul este lumina care străluceşte; ci toţi aceia care cu propriile lor fapte susţin Biserica şi o luminează prin propriile lor fapte, sunt numiţi coloane şi candele” (Viața lui Moise).

Trecerea anilor și-a pus inevitabil amprenta asupra zidurilor bisericii și asupra materialelor ei. Cu toate acestea, frumusețea decorului, acele subtilități izvorâte din dialogul constructiv cu tradiția, amplifică frumusețea locașului în loc de a o estompa. Precum am văzut, în Catedrala de la Satu Mare dialogul constructiv al arhitectului cu tradiția occidentală n-a creat nici un neajuns identității neo-bizantine a locașului, din contră, sinteza este una originală. De asemenea, prin alegerile la nivelul structurii sau a decorației, arhitectul a fost mereu conștient că menirea sa era și aceea de a comunica prin arhitectură un conținut de idei teologice. Acest aspect este rar întâlnit astăzi când de cele mai multe pentru monumentele bisericești se preiau în mod mecanicist planimetrii la modă, iar partea dialogului creativ cu tradiția este ignorată. În sfârșit, în umbra acestei zidiri am deslușit o prezență deosebită, aceea a arhitectului Victor Smigelschi căruia i se cuvine un omagiu acum la 30 de ani de la moartea sa și la 75 de ani de la zidirea bisericii.

Aducem mulțumiri dlui. Arh. Prof. Dr. Marius Smigelschi, fiul arhitectului Victor Smigelschi, pentru observațiile prețioase pe care ni le-a comunicat și pentru materialul informativ pus la dispoziție cu multă generozitate.

Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j.

Rugăciune

Mărturisitorii Credinţei

Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul Cerului și al pământului, care pe măritul prooroc Ilie l-ai trimis cu putere să vestească adevărul și dezrobirea de idoli, care pe cei trei Tineri și pe proorocul Daniel i-ai întărit cu harul mărturiei în vremea prigoanei pentru credință, care pe Petru l-ai pus stâncă Bisericii, iar pe Pavel, Apostol al neamurilor, bine plăcându-ți Ție prin smerenia, dăruirea și dragostea lor pentru Tine, și i-ai dăruit Bisericii tale spre mărirea Ta și vestirea mântuirii la toată făptura, așa, vino și la noi, acum, și ascultă glasurile de rugăciune ale poporului Tău; privește cu milă spre noi, dăruiește-ne nouă și celor ce caută sfântă voia Ta arătarea lucrării Tale minunate în robii Tăi arhierei Vasile (+1950), Valeriu Traian (+1952), Ioan (+1953), Tit Liviu (+1955), Ioan (+1959), Alexandru (+1963) și Iuliu (+1970), care s-au nevoit pentru Împărăția Ta, scriind cu sânge dragostea lor pentru Tine și pentru Biserica Ta: Una, Sfântă, Catolică și Apostolică; și învrednicește-ne a-i vedea rânduiți în ceata aleșilor și mucenicilor tăi.

Că Tu ești Dumnezeul nostru și întru sfinți odihnești și ție mărire îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin

23

Doctrina Socială

Lumina Credinţei

Credința trăită în contextul societăți contemporane Ne punem deseori întrebarea dacă omul zilelor noastre mai are nevoie de Dumnezeu în viaţa sa.

Avem o idee clară asupra rolului credinței creștine în existența noastră lumească? Răspunsul dat lui Dumnezeu de către fiecare om se reflectă în evoluția societății actuale. Este posibil să se fi pierdut din credibilitatea mesajului evanghelic sau s-a pierdut sensul acestuia, promovându-se în schimb incapacitatea mărturisiri lui Hristos în această lume globalizată ce propune modele existențiale superficiale. Se încearcă oare

instrumentalizarea egoistă a adevărurilor și a conceptelor fundamentale ale credinţei creștine?

Cert este că multe valori religioase și umane au fost eclipsate de secularism și de o mentalitate individualistă specifică. Reușim să identificăm influența crizei morale și culturale în acest sens și realizăm că totul începe de la o schimbare a dispoziției interioare. Există un ansamblu de metode pe care Biserica le poate folosi pentru a proclama Vestea cea Bună? Ar fi un pas înainte dacă oamenii ar ști răspunsul la aceste întrebări ori măcar dacă ar recunoaște caracterul tragic al situației mondiale în care ne aflăm cu toții. În acest context Biserica lui Hristos propune o nouă evanghelizare, însă pentru a înțelege semnificația eclezială a termenului trebuie să 24

cunoaștem ce presupune aceasta. Biserica, fiind conștientă de misiunea pe care o are față de fiii lui Dumnezeu, a propovăduit Vestea cea Bună în întreaga lume. Astfel, experiența dobândită i-a conferit o încredere în ceea ce privește mesajul transmis. Cuvântul evanghelizare derivă din verbul grecesc euangelizein/euangelizesthai ce semnifică în viziunea teologică a Noului Testament: proclamarea începutului Împărăției lui Dumnezeu în Persoana și misiunea lui Isus Hristos prin invitarea la pocăință și credință.

Evanghelizarea se realizează prin fapte și cuvinte fiind în același timp mărturie și anunț (veste bună), cuvânt și sacrament, învățătură și obligație; dar nu putem neglija faptul că evanghelizarea înseamnă mărturisirea unei credințe vii ce umanizează și încreștinează toate dimensiunile vieții personale și sociale. Comunitatea creștină este cea care trebuie să fie conștientă de importanța unei noi evanghelizări îndreptate îndeosebi spre persoanele care, deşi fiind botezate, s-au îndepărtat de Biserică şi trăiesc fără a face vreo referire la practica creştină. Pentru ca Biserica să fie stâlp de susținere și garant al moralități, aceasta are datoria de a înțelege și a-i însoți pe credincioșii ei în dificultățile prin care trec pentru a-și trăi credința. În marea învolburată a vremurilor, creștinii au prezentat mereu aceeași notă de optimism, punându-și speranța în Dumnezeul etern ce a intrat în dimensiunea temporală și este prezent în toate etapele istoriei de mântuire a omului. De aceea, creștinii recunosc intervenția dumnezeiască în fiecare perioadă ce își are începutul și sfârșitul în puterea Sa creatoare și veșnică. Credința presupune exigența mărturiei creștinului, iar a crede în Dumnezeu înseamnă a ne asuma responsabilitatea construirii vieții pe certitudinea existenței lui Dumnezeu și pe dorinţa de fericire pe care o regăsim înrădăcinată în adâncul fiinţei umane, ajungând la abandonarea încrezătoare a întregii vieţi în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

Sebastian BERSAN

Prezentarea Parohiilor

Parohia greco-catolică „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” Satu Mare Răsfoind documentele vechi din arhiva orașului Sătmar, Augustin Ferențiu descoperă că, pe la începutul secolului al XVII-lea, trăiau aici numeroși români, care și-au păstrat credința și caracterul național și care erau respectați de autoritatea comunală ca un element de ordine, un element „susținător al orașului”. Sub aspectul credinței lor, acești români erau greco-catolici, uniți cu Roma.

Au trecut mai bine de 250 de ani de la primele încercări ale românilor din Sătmar de a-și construi o biserică, afirmă Augustin Ferențiu în 1933. La acea vreme, în Sătmarul sec. al XVII-lea, exista o biserică și o parohie greco-catolică ruteană, situată în partea orașului numită „Nemeti” (Minteu). Rutenii din Minteu (Nemeti) erau descendenții ortodocșilor și ai sârbilor, refugiați de frica turcilor, din Oradea și din Boroșineu, care s-au unit cu Roma. La biserica ruteană au fost arondați de către autorități prin abuz și românii greco-catolici, în scopul deznaționalizării lor, deși ei locuiau în partea orașului numită Sătmar.

Neconvenindu-le distanța mare până la biserica din Nemeti și faptul de a fi păstoriți de parohul rutean, românii din Sătmar au început, pe la anul 1736, o mișcare pentru înființarea parohiei și a bisericii române independente. Primind de la oraș imobil-teren pentru biserică, școală, casă parohială și cantorală, acești credincioși s-au constituit în parohie independentă și au început să-și construiască biserică. Mișcarea românilor fiind încununată de succes, în anul 1799 a fost așezată piatra de temelie a bisericii greco-catolice, în centrul orașului Sătmar, pe terenul dăruit de oraș. Lucrările de construcție au durat 3 ani.

Construcțiile au costat 7000 de floreni (fără iconostas și fără clopote). Credincioșii au contribuit la edificarea bisericii cu munca mâinilor lor, dar și cu cărăușie, în valoare de 6000 de florini. Suma de 1000 de florini a fost oferită de comună. Consacrarea bisericii a avut loc în anul 1803, de către Demetriu Beothy, vicar și paroh de Sătmar. Iconostasul (făcut din daniile poporului sărac) a fost sfințit în anul 1822, de

către episcopul de Munkacs, Pecsi Alexa. Clopotul cel mare a fost dăruit de Maria Prunilă, văduva nobilului Toma Anderco, în 1827. În anul 1808, s-a construit casa parohială, iar cu puțin în urmă fuseseră construite școala și casa cantorală.

Parohii care au administrat parohia, de la înființarea ei au fost: Beothy Demetriu, vicar 1799-1805; Papp Ioan, vicar 1805-1806; Antal Ioan, vicar 1806-1808; Papp Grigore, vicar 1808-

1837; Gulovici Ioan, vicar 1837-1857. Din 1853, parohia greco-catolică Sătmar a trecut la Dieceza Gherlei, șirul parohilor continuând cu Petru Bran, protopop 1857-1871. (Profesorul protopop Petru Bran, născut în 1821 la Tohat, comuna Ulmeni – Sălaj, a fost inițiatorul și mentorul introducerii limbii și literaturii române ca obiect de studiu la Gimnaziul Catolic din Satu Mare (devenit în 1863 Liceul Regesc Catolic); Marcu Ioan 187125

Prezentarea Parohiilor 1887; Cozmuța Baziliu 1888-1895; Pap Ludovic 1895-1905;Huban Iuliu 1905-1915; Gonczy Paul 1915-1919; Lucaciu Constantin 1919-1920; Dr. Vasile Lucaciu 1920-1922; Dr. Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, care l-a ajutat pe tatăl său, a administrat parohia până în 1923; Dragoș Aurel, protopop și arhidiacon onorariu, 1923 – 1932.

Noua biserică În anul 1900, istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolice din Satu Mare a ajuns la o nouă etapă. Atunci, sub păstorirea parohului Ludovic Pop, s-a pus pentru prima dată în cadrul comunității românești unite, problema construirii unei alte biserici, cea existentă fiind neîncăpătoare pentru cei peste 12000 de credincioși ai parohiei. Au trecut însă 7 ani până la întocmirea unui plan și a unui deviz pentru lucrările de construcție. Conform acestui deviz, lucrările ar fi costat 301000 de coroane, dar, din lipsă de fonduri, realizarea planului s-a amânat. În 1915, comunitatea având la dispoziție suma de 100000 de coroane, s-a decis contractarea unui împrumut de 200000 de coroane. Acest împrumut a fost însă compromis, pe de o parte din cauza declanșării războiului mondial, iar pe de alta, din cauza nemulțumirii intelectualității sătmărene față de intenția autorităților de atunci, interesate, de a atașa parohia lor la Dieceza Hajdudorog, înființată în 1913.

După alipirea Transilvaniei la Țara Mamă, condițiile pentru construirea bisericii ar fi fost mai prielnice, dacă fondurile disponibile și-ar fi menținut valoarea și s-ar mai fi complectat cu ceva. În condițiile războiului însă, suma de 100848 de coroane s-a înjumătățit, iar proprietățile imobiliare ale parohiei s-au devalorizat datorită inflației.

Soluția era acum adunarea de fonduri. În aceste condiții, în anul 1927, „Asociațiunea Româncelor Sătmărene” și-a fixat în statut, ca scop primordial, adunarea de fonduri pentru construirea noii biserici. Până la 7 februarie 1927, se adunase suma de peste un milion de lei. Sumele avute la dispoziție au fost întregite prin introducerea impozitului bisericesc și prin vânzarea imobilelor trecute în proprietatea bisericii de la fostul egumen din Bixad, Arcadiu Pastori.

Criza economică generală, amână însă lucrările, 26

Lumina Credinţei până la 10 aprilie 1932. În ziua de 14 iunie 1932, după celebrarea ultimei liturghii la biserica veche, de pioasă amintire și după adăpostirea Sfintelor Taine, duse în procesiune la Biserica Iezuiților, „Calvaria”, încep lucrările de demolare a acestui sfânt lăcaș, în care în care s-a slujit timp de 133 de ani.

La 11 iulie încep săpăturile pentru fundație, iar la 22 iulie 1932, lucrările de construcție ale bisericii noi. După 8 săptămâni, în care lucrările au evoluat mult, la 25 septembrie 1932 a fost binecuvântată și așezată piatra de temelie a mărețului edificiu.

Sfințirea monumentalei biserici a avut loc cu binecuvântarea arhiereilor: I.P.S.S. Mitropolitul Alexandru Niculescu, Episcopii: Dr. Iuliu Hossu, Dr. Ioan Bălan, Dr. Alexandru Rusu, Dr. Valeriu Traian Frențiu; precum și a unei înalte asistențe: Miniștrii Dr. Valeriu Pop și Valer Roman, dar și directorul general în Ministerul Cultelor, Zenovie Pâclișan. În această perioadă, cea interbelică, numărul credincioșilor greco-catolici români din orașul Satu Mare era de 15921, existând 5 parohii și o capelă (Capela Aurel Popp).

Biserica Română Unită cu Roma, GrecoCatolică, din România a fost desființată în anul 1948, prin interzicerea abuzivă și brutală a cultului nostru de către autoritățile ateo-comuniste. Prin Decretul nr.9 din 31 decembrie 1989, Biserica a fost repusă în drepturile sale legitime, anulânduse Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, care interzicea acest cult. În baza Deciziei civile nr. 505 din 1 octombrie 1990 a Tribunalului Județean Satu Mare, s-a dispus „rectificarea înregistrărilor din C.F.949 Satu Mare, la foaia de proprietate, în sensul înlăturării notării încheierii nr. 3698/1982 prin care parohia ortodoxă Satu Mare și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilelor de la rubrica A, Foaia de avere...”, dar Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare a fost retrocedată abia după 16 ani, intrarea credincioșilor în lăcașul de cult, a avut loc la 19 februarie 2006.

Timp de 16 ani, oficiile religioase au avut loc în Piața Libertății, pe platoul din preajma statuii tribunului preot Dr. Vasile Lucaciu, în condiții grele, de intemperii și efort fizic greu de suportat de către credincioșii în vârstă.

Pr. Daniel POP

Prezentare de Carte

„Timpul Domnului, timpul Omului” A apărut recent, la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare, cartea Pr. Arhimandrit Manuel Nin, „Timpul Domnului Timpul Omului” în traducerea Pr. Dr. Mihai Tegzeș. Rector la Colegiul Pontifical Grec „Sf Atanasie” din Roma şi profesor de liturgică în cadrul mai multor universităţi pontificale, pr.

Nin ne ajută să descoperim frumuseţea si înţelesul

profund al sărbătorilor din ciclul anului liturgic bizantin. Cartea de faţă este rodul unei munci asidue şi manifestarea dragostei pe care autorul o are faţă de Sfinţii Părinţi şi de tradiţia Bisericii de tradiție constantinopolitană (bizantină).

Părintele profesor ne prezintă în lucrarea de faţă fiecare sărbătoare în parte, făcându-ne cunoscut mai întâi istoricul sărbătorii respective, iar apoi profunzimea ei teologică şi liturgică, recurgând în acest sens la textele Sfintei Scripturi şi la cele liturgice specifice fiecărei sărbători în parte, precum și la icoana care reprezintă sărbătoarea.

Cartea de față se doreşte a fi – precum însuşi

părintele menţionează – „ un curs mistagogic despre ciclul anului liturgic bizantin”(p.17).

Toate sărbătorile din timpul anului bisericesc subliniază anumite aspecte teologice: „Paştile şi Adormirea Maicii Domnului evidenţiază aspectul învierii şi al glorificării, Naşterea Domnului şi Bunavestire explică aspectul teandric al Întrupării, iar Botezul Domnului şi Rusaliile sunt sărbători ale Sf. Treimi”(p.14). Autorul scoate în relief dimensiunea temporală a sărbătorilor care, nu doar comemorează un eveniment oarecare din istoria mântuirii, ci îl și actualizează deoarece Hristos „nu ne-a mântuit numai o singură dată, ci continuă să ne mântuiască” (p.14).

Deşi anul liturgic îşi are originea şi centrul în Sărbătoarea Paştilor, autorul urmează în lucrarea de faţă sinaxarul bizantin care începe la întâi septembrie cu sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului şi se încheie cu sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului. Observăm din această orânduire rolul însemnat pe care-l are Maica Domnului pentru întreaga Biserică şi pentru fiecare credincios în parte, ea reprezentând calea care ne introduce în misterul mântuitor al lui Isus Hristos.

Anul liturgic bizantin e împărţit într-un ciclu de sărbători fixe şi unul cu sărbători mobile care are în centru sărbătoarea Învierii Domnului, iar ordinea textelor liturgice începe şi se încheie cu această mare sărbătoare a creştinilor. Instituirea sărbătorilor din calendar nu se face la întâmplare „ ea se dezvoltă ca o totalitate în jurul misterului pascal al lui Isus Hristos, sărbătorile prin varietatea lor - sărbători săptămânale, anuale, ale Domnului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor s-au născut şi se dezvoltă în jurul misterului lui Isus Hristos” (p.14). Autorul subliniază caracterul cristocentric al sărbătorilor Maicii Domnului şi arată deasemenea cum sărbătorile sfinţilor „evidenţiază lucrarea lui Hristos in slujitorii Săi, asemănarea acestora cu Modelul lor” (p.15).

Considerăm de mare folos spiritual lecturarea acestei cărţi, atât de către clerici cât şi de către oricare credincios interesat să cunoască și să înţeleagă mai bine profunzimea teologică şi liturgică a sărbătorilor din cursul anului bisericesc.

Pr. Remus GHIRAN 27

Prezentarea Parohiilor

Lumina Credinţei

SURORILE LUI ISUS RĂSCUMPĂRĂTORUL La izvoarele unei carisme se află întotdeauna un dar special pe care Dumnezeu îl dăruieşte prin Spiritul Sfânt unei persoane alese cu misiunea specifică de a răspunde nevoilor stringente ale unei determinate perioade istorice. În cazul de față, este vorba despre Victorine Le Dieu (18091884), o fiică a Franței și a Bisericii din această țară atât de greu și mult încercată. Vicisitudinile istorice și sociale ale primei jumătăți a secolului al XIX-lea i-au arătat primele semne ale vocației sale, iar pelerinajul realizat la Sanctuarul Sfintei Fecioare din La Salette precum și întâlnirea cu Sfântul Paroh din Ars, Ioan Maria Vianney, îi confirmă drumul pe care urmează să-l înceapă în viața Bisericii.

Lunga aşteptare, multiplele încercări, nu au slăbit chemarea Domnului în ea: a ispăşi, a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, a restaura unitatea în iubire, a-i sluji cu suflet umil pe semeni, în special pe cei ruinaţi de păcat, de marginalizare, de sărăcie, devin marile valori pentru care îşi dedică întreaga existenţă.

Această carismă, acest dar specific pe care Dumnezeu i l-a făcut nu se poate restrânge doar la dânsa; sunt necesare alte persoane care împreună cu ea şi asemenea ei să-l trăiască de-a lungul istoriei.

Pentru a obţine aprobarea şi a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu cu privire la ea, Victorine merge la Roma.

Este 15 ianuarie 1863, zi neuitată care marchează răsăritul Operei reparatoare.

Fericitul Papă Pius al IXlea citeşte cu multă atenţie cererea scrisă de Victorine şi semnează aprobarea.

Revenită în Franţa, în 1864 se unesc cu ea câteva tinere şi încep viaţa călugărească cu formarea primei comunităţi la Avranches. De aici comunitatea se extinde la Muntele Saint Michel şi Aulnay. Multiple au fost dificultăţile şi suferinţele, eşecurile umane pe care Victorine împreună cu surorile le-au îndurat dând dovadă de multă tărie, abnegaţie şi răbdare.

28

La 31 mai 1881 Victorine părăseşte pentru totdeauna Franţa şi se stabileşte la Roma.

Credinţa ei neclintită învinge: la Roma succesele se multiplică, copiii sunt primiţi în casa ei şi numaidecât se unesc cu această sărmană şi trudită Maică, tinere pline de entuziasm. În testamentul spiritual se adresa succesoarei ei, tânăra Maică Rafaela, cu aceste cuvinte: „Fiică, eu sfârşesc, iar tu începi...”

De atunci... acel început... s-a continuat cu alte noi începuturi acolo unde surorile au deschis comunităţi respectând dorinţa amplă a Maicii Fondatoare ca misiunea să fie întruchipată în funcţie de „ locuri, timpuri şi necesităţi”.

Congregaţia Surorilor lui Isus Răscumpărătorul şi-a extins misiunea din Franţa şi Italia în Spania, Columbia, România şi Nigeria. În România sosesc primele două surori misionare, Sr. Michela şi Sr. Elenita, la Oneşti, în anul 1992. Pentru început au locuit cu chirie într-un bloc unde şi-au desfăşurat misiunea prin adoraţie şi animaţia liturgică, vizitele la spital, grija faţă de copiii defavorizaţi, vizite în diferite parohii şi ajutorarea familiilor sărace, cantină pentru copiii săraci şi copiii străzii. În acelaşi timp s-au dedicat primirii tinerelor cărora le-au oferit posibilitatea completării studiilor şi formarea la viaţa călugărească.

În prezent casa din Oneşti constituie sediul central din România unde misiunea se desfăşoară

Prezentare de Carte pe două domenii principale: spiritual - casă de rugăciune şi formare, şi social – centru maternal şi centru de formare profesională pentru adolescenţi.

Anul jubiliar 2000 a marcat şi deschiderea altei comunităţi în zonă, mai exact la Slănic Moldova – localitate turistică şi de tratament - unde s-au stabilit copiii aflaţi deja în îngrijirea surorilor, împreună cu o mică comunitate de surori. Este denumită „Casa pentru copii – Victorine” şi este un centru de plasament pentru copiii defavorizaţi. Treptat numărul lor a crescut fiind îngrijiţi permanent un număr de 25-30 copii.

Prin harul şi bunăvoinţa Domnului, în urma cererii stăruitoare adresată de Pr. Paroh Codrea Ioan din Bârsana, Sr. Monica şi Sr. Rodica au venit în Maramureş unde şi-au început misiunea din decembrie 2008. În anul următor, luna noiembrie, s-a întregit comunitatea prin prezenţa celei de-a treia surori, în persoana Sorei Elena.

Misiunea surorilor aici se axează în principal pe rugăciune, zilnic are loc adoraţia euharistică

cu scop reparator, celebrată fie în mod personal, fie comunitar. Animaţia liturgică se extinde din parohia Bârsana şi spre alte parohii: Călineşti, Dragomireşti, Ieud. Acolo unde au fost solicitări şi a fost posibil s-a înfiinţat un cor condus de surori: Bârsana şi Dragomireşti. În lunile mariane, mai şi

octombrie, surorile se roagă Sf. Rozariu în familii împreună cu alți credincioşi.

Pastoraţia copiilor şi a tinerilor este de asemenea o prioritate în misiunea surorilor.

Săptămânal organizează activităţi specifice cu copiii şi tinerii din Bârsana precum şi din parohiile enumerate mai sus. Programe specifice de formare pentru copii, tineri şi adulţi sunt organizate în vacanţe sau perioade liturgice speciale. Orele de religie predate în Şcoala din Bârsana şi Strâmtura fac parte din misiunea surorilor.

Categoria de credincioşi care necesită o atenţie aparte sunt persoanele în vârstă aflate în continuă creştere. Surorile îi vizitează pe vârstnici mai multe zile pe săptămână oferindu-le timp pentru a fi ascultaţi, îngrijiţi şi asistaţi în nevoile lor spirituale şi umane. În oricare dintre activităţile prezentate, la care se pot adăuga şi altele, slujirea este îndreptată spre toţi credincioşii, fără deosebire de apartenenţă confesională.

Pe urmele Fondatoarei, Victorine Le Dieu, surorile se străduiesc să îşi trăiască vocaţia lor pentru mântuirea lumii împreună cu Hristos Răscumpărătorul şi Preasfânta Fecioară Maria.

Mărire numai lui Dumnezeu!

Sr. Rodica MARTIN 29

Viaţa Eparhiei

Lumina Credinţei Simpozion „Arestarea Episcopilor 1948” ediţia a VIII-a

Sărbătoarea Sfântului Dumitru este o sărbătoare de toamnă. Toamna prin excelenţă este anotimpul recoltelor şi al bogăţiei. Viaţa de martir a Sfântului Dumitru poate fi socotită ca o recoltă spirituală foarte bogată. Evanghelia pe care Biserica o propune pentru această sărbătoare se înscrie în același context al bogăţiei spirituale chiar dacă, este străbătută de un bilanţ aspru, chiar de un rechizitoriu, pe care Isus îl face la adresa acelora care au ignorat învăţătura Sa ori chiar au respins-o: „De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni nu le-a făcut, păcat n-ar avea; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească cuvântul scris în legea lor: «M-au urât fără temei»” (In. 15,24-25) În urmă cu 64 de ani, mai exact la două zile după această sărbătoare, Biserica Greco-Catolică din România a fost lovită de către regimul comunist, demers la care a subscris și ierarhia BOR, într-un mod cumplit : în 24 de ore toţi episcopii, canonicii, protopopii, profesorii de teologie au fost arestaţi.

Evenimentele cumplite petrecute atunci erau binecunoscute nu numai de cei care le-au provocat dar şi de cei care au supravieţuit după 16 ani de închisoare în lagărele de exterminare şi care le-au consemnat. Cea mai completă mărturie dar şi cea mai elocventă o avem în „Memoriile” scrise ale primului Cardinal român – Episcop dr. Iuliu Hossu. Aceste memorii au văzut lumina tiparului abia în anul 2003. În anul imediat următor apariţiei memoriilor Cardinalului Iuliu Hossu (2004) am organizat primul simpozion comemorativ al arestării episcopilor în zilele de 28-29 octombrie 1948. Unii poate își amintesc cum a fost organizat simpozionul atunci în biserica Sf. Anton aflată în construcție. S-a ajuns anul acesta, cu sprijinul Episcopiei, la cea de a VIII-a ediţie.

Biserica, prin excelenţă, se identifică cu Trupul mistic al lui Hristos. În paginile Evangheliei sărbătorii această identificare apare mai clar decât oriunde: „ De vă urăşte pe voi lumea să ştiţi că pe Mine m-a urât mai înainte decât pe voi; dacă pe Mine m-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni. De aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea” (In 15, 1819).

Cuvintele Mântuitorului sunt cât se poate de clare. Aici apele se despart: lumea de o parte, iar cei aleşi din lume, de către El, de partea cealaltă.

Cine erau cei care îşi exprimau ura lor infernală şi cine erau cei pe care această lume infernală îi ura ?

Lumea infernală era puterea comunistă instalată în ţară cu ajutorul primului stat comunist din lume – Rusia – transformată în Uniunea Sovietică. Aceştia reprezentau lumea. Aceştia îşi manifestau ura despre care Mântuitorul vorbeşte în Evanghelia de astăzi.

Biserica Greco-Catolică în frunte cu cei 12 episcopi ai săi, împreună cu elita acestei Biserici – cei mai de seamă slujitori ai săi -, aceştia erau cei care nu erau din lume, aceştia erau cei aleşi din lume de către Isus – Fiul lui Dumnezeu.

Comemorând evenimentele petrecute în urmă cu 64 de ani trebuie să spunem lucrurilor pe nume, măcar acum. Statul ateu oficializat nu le-a cerut episcopilor greco-catolici să se lapede de credinţa în Dumnezeu, în Isus Hristos, deşi, firesc aceasta trebuia să le ceară, aşa cum în primele veacuri păgânii le cereau creştinilor să se lepede de Hristos şi să aducă jertfă idolilor. Între cei care îi persecutau pe creştini în primele veacuri, printre care poate fi enumerat şi Saul din Tars, mai târziu Apostolul Paul, şi cei care îi martirizau pe episcopii greco-catolici începând din 1948, există o diferenţă ca de la cer la pământ.

Primii persecutori, cei de la începuturile creştinismului, aveau convingeri religioase greşite. Aceştia aveau convingeri sincere într-o credinţă falsă. Conform moralei , în general, culpabilizarea acestor persecutori, ori este mult diminuată ori pur şi simplu nu există, pentru că ei aveau o credinţă greşită. Ei credeau în idoli, ei nu auziseră încă de Hristos Mântuitorul lumii.

Nu la fel s-au petrecut lucrurile în urmă cu 64 de ani. În 1948 greco-catolicilor nu li s-a cerut din partea statului ateu să aducă jertfă idolilor, ci li s-a cerut să treacă la Biserica Ortodoxă, să întrerupă legătura de comuniune și de credință cu succesorul Sfântului Petru în scaunul Romei. Aveau de ales deci greco-catolicii între condamnarea la munca silnică pe viaţă în închisorile comuniste sau renunțarea la legătura cu Episcopul Romei.

Toți episcopii greco-catolici au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Prin conținutul lucrărilor expuse cu ocazia acestui Simpozion, ajuns iată la cea de-a opta ediție, dorim să facem cât mai cunoscute şi cât mai clar înţelese aceste adevăruri. Cum trebuie să decriptăm faptul că în 1948 un sistem comunist ateu declarat, obligă prin constrângere până la a fi martirizaţi, o categorie de creştini să renunțe la credința lor?

Singurii care deja au răspuns la această întrebare fără echivoc sunt cei 12 episcopi ai Bisericii Greco-Catolice care, începând cu anul 1948, au adus jertfa supremă, iar răspunsul lor a fost sintetizat în patru cuvinte care se constituie, în tot ceea ce naţiunea română a putut rosti mai înalt până acum, cuvinte formulate de primul Cardinal român, Episcopul dr. Iuliu Hossu în numele tuturor: „Credinţa noastră este viaţa noastră”.

30

Viaţa Eparhiei Deschiderea „Anului Credinței” în Eparhia de Maramureș Concomitent cu celebrarea euharistică din Bazilica „Sf. Petru” din Vatican a Părinţilor Sinodali,”, a avut loc la Baia Mare, în biserica „Sfânta Maria”, deschiderea „Anului Credințeiˮ în Eparhia de Maramureș. Precum orice lucrare a Bisericii, noul an pastoral a început cu celebrarea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii de către Preasfinția Sa Vasile, alături de întreg clerul eparhial, de reprezentanți ai comunităților de viață consacrată precum și de credincioși laici. „Oare de ce un an pastoral dedicat credinței când toate slujbele și activitățile Bisericii sunt manifestări ale credinței?” s-a întrebat retoric Arhiereul la începutul cuvântului său de învățătură. Se împlinesc în această lună 50 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea, 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, iar în prezent se desfășoară la Roma Sinodul Episcopilor, având drept temă „Noua Evanghelizare”. Dincolo de citirea acestor evenimente bisericești prin prisma istoriei mântuirii, Sfântul Părinte ne cheamă la o reflecție personală și comunitară asupra a ceea ce este credința și roadele ei. Plecând de la credința primilor apostoli în învierea lui Hristos, destinul final al omului, și traversând cele douăzeci de secole de realizări spirituale și culturale ale Bisericii, ajungem în secolul XXI, un secol al scăderii fervorii bisericești.

Schimbările radicale ce au avut loc în societatea umană, în cultură, în știință, au dus la schimbări în modul de a trăi si de a simți al omului, exprimate prin indiferentism religios, ateism și hedonism. Întrun asemenea context, Biserica este chemată la a reflecta asupra credinței și de a o propune într-un mod înnoit, de a-L vesti pe Hristos cu cuvântul și cu fapta.

Două sunt pasajele biblice propuse de Ierarh spre a fi ținute înaintea minții și a inimii în acest an pastoral: Potolirea furtunii de pe mare (Mc 4,35-41) și Pescuirea minunată (Lc. 5, 4-9). În timp ce prima pericopă evanghelică ne invită la o conștientizare a prezenței reale a lui Dumnezeu în inimile noastre, în comunitățile noastre de credință, în celebrările liturgice, în lume, cea de-a doua ne îndeamnă la a arunca mrejele pornind și înrădăcinându-ne mai profund în Cuvântul lui Dumnezeu, înrădăcinare ce provoacă o schimbare a vieții noastre.

Celebrării liturgice i-a urmat conferința părintelui Vicar General, Vasile Tofană S.J, pe marginea celor două decrete ale Conciliului Vatican al II-lea ce privesc îndeaproape fizionomia Bisericilor orientale catolice în comuniunea catolică precum și raportul acestora cu Bisericile orientale neunite cu Scaunul Romei. Este vorba de Decretul despre Bisericile orientale „Orientalium Ecclesiarum” (1964), respectiv de Decretul despre ecumenism „Unitatis Redintegratio” (1964).

La final, părintele Vicar cu laicii Angel Zarezcki a prezentat structura și conținutul anului pastoral, având ca puncte de reper instrucțiunile dicasterelor romane adresate întregii Biserici referitoare la Anul Credinței și aplicându-le la realitățile pastorale eparhiale și parohiale.

31

Lumina Credinţei

Viaţa Eparhiei 75 de ani de la sfinţirea bisericii Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare

În ziua de 25 septembrie a anului 1932 a fost binecuvântată și așezată piatra de temelie a măreței biserici Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu Mare a cărei construcție a durat cinci ani. Proiectul bisericii a dorit îmbinarea de elemente arhitectonice provenite din arhitectura bizantină cu cele specifice spațiului occidental.

Sfințirea acestei biserici monumentale a avut loc în ziua de 7 noiembrie 1937 de către arhiereii Bisericii Române Unite: I.P.S.S. Mitropolitul Alexandru Niculescu; P.S. Dr. Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla; P.S. Dr. Ioan Bălan, Episcop de Lugoj; P.S. Dr. Alexandru Rusu, Episcop de Baia Mare; P.S. Dr. Valeriu Traian Frențiu, Episcop de Oradea. Au participat de asemenea înalți reprezentanți ai statului român miniștrii Dr. Valeriu Pop și Valer Roman, dar și directorul general în Ministerul Cultelor, Zenovie Pâclișanu.

Duminică, 18 noiembrie, a sosit momentul pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile sale și a marca împlinirea a 75 de ani de la sfințirea bisericii prin celebrarea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii de către PS Vasile alături de pr. Vicar General, Vasile Tofană SJ, de pr. protopop Dumitru Roman și de un sobor de preoți din protopopiatul de Satu Mare. S-au unit în rugăciune alături de comunitatea greco-catolică sătmăreană înalte oficialități guvernamentale și locale. La sfârșitul Sfintei Liturghii, PS Vasile a conferit diplome de merit celor care și-au adus un aport substanțial la viața Bisericii locale. În după amiaza aceleiași duminici, începând cu orele 15.00, s-a desfășurat un simpozion organizat de Protopopiatul de Satu Mare împreună cu Centrul Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale propunând celor prezenți următoarele intervenții: Felician Pop – Scurt istoric al bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril; Robert Laszlo – Personalitatea părintelui profesor Petru Bran, primul profesor de limba română din Satu Mare; prof.dr. Claudiu Porumbăcean – Câteva personalități din Biserica și societatea sătmăreană; prof. Doina Lazin – Pr. dr. Vasile Lucaciu și satul natal Apa; Diacon Lucian Lechințan – Arhitectura bisericii şi personalitatea arhitectului Victor Smigelschi; pr. drd. Alexandru Dragoș – Personalitatea protopopului Aurel Dragoș. Un moment deosebit de emoționant a fost mărturia adusă de către domnul Șter Nicolae care a văzut cu ochii săi ridicarea bisericii și a trăit pe viu bucuria sfințirii sfântului lăcaș readucând în actualitate o remarcă a credincioșilor sătmăreni din acea vreme considerau că datorită cupolei aveau un al doilea soare în oraşul lor.

Tocmai cupola este elemental architectural care impresionează cel mai mult prin diametrul de 14m, ridicată pe pandantivi. Sistemul de descărcare a greutății se face succesiv pe pereții naosului și intermediar spre altar și pronaos și pe pereții navelor colaterale. Impresia pe care o degaja ansamblul este una de echilibru și perenitate.

Această Biserică nu este doar o reușită formal, ci ascunde în interior și înțelesuri teologice ce trebuiesc deslușite sau aprofundate.

Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri:

Pr. Vasile TRIFOI, Vicar parohial al parohiei „Bunavestire” Baia Mare, începând cu data de 30 septembrie 2012; Pr. Ioan VOLOSCIUC, Paroh al parohiei Clit, protopopiatul Bucovinean, începând cu data de 1 octombrie 2012; Pr. Mihai DUBOVICI, Vicar episcopal (Sincel) pentru Vicariatul General Special al Rutenilor, începând cu data de 1 octombrie 2012; Pr. Emil Grigore GÎRBOAN-RUSNEAC, Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, începând cu data de 1 octombrie 2012; Doamna arhitect Violeta IUORAȘ, Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră, începând cu data de 1 octombrie 2012; Pr. Mihai DUBOVICI, Administrator parohial al parohiei rutene Sighetu Marmației, începând cu data de 9 octombrie 2012; Pr. Vasile Codrea, Protopop al Protopopiatului Iza-Vișeu începând cu data de 17 octombrie 2012; Pr. Zsolt József STAN, Administrator parohial al parohiei de limbă maghiară „Sf. Ioan Botezătorul” din Satu Mare, începând cu data de 1 noiembrie 2012; Pr. Gheorghe SIMION, Paroh al parohiei „Bunavestire” din Satu Mare, începând cu data de 1 noiembrie 2012; Pr. Florin Ștefan FODORUȚ, Administrator parohial al parohiei „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Satu Mare, începând cu data de 1 noiembrie 2012; Pr. Ioan BALEA, Administrator parohial al parohiei Traniș (SJ), începând cu data de 9 decembrie 2012.

32

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie „Credinţa noastră este viaţa noastră” (Cardinal Iuliu Hossu)

IANUARIE

1 M Tăierea împrejur a Domnului nostru Isus Hristos. Sf Vasile cel Mare. Ev Ut In 10,9-16 Ap Col 2,8-12 Ev Lc 2,20-21; 40-52. Anul Nou civil 2 M Înainteserbarea Botezului Domnului; Sf pp Silvestru. Hârţi 3 J Sf pf Malahia; Sf m Gordiu 4 V Adunarea celor 70 Apostoli; Cuv Teoctist. Hârţi 5 S Ajunul Botezului Domnului; Sf m Teopempt şi Teona; Cuv Sinclitica. Ajun 6 D Botezul Domnului (Boboteaza). Ev Ut Mc 1,911 Ap Tit 2,11-14; 3,4-7 Ev Mt 3,13-17.

7 L Sf Ioan Botezătorul, Ev Ut Mc 1,9-11 Ap Fap 19,1-8 Ev In 1,29-34. Sf Nichita de Remesiana, Apostolul daco-romanilor 8 M Cuv Gheorghe Hozevitul; Cuv Domnica 9 M Sf m Polieuct 10 J Sf Grigore de Nissa; Cuv pr Marcian; Sf ep Domeţian 11 V Cuv Teodosie cel Mare 12 S Sf m Tatiana 13 D DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI. G 7 Ev Înv X Ap Ef 4,7-13 Ev Mt 4,12-17. Sf m Ermil şi Stratonic 14 L Cuv m din Sinai şi Rait 15 M Cuv Pavel din Teba; Ioan Colibaşul 16 M Cinstirea lanţului sf ap Petru 17 J Cuv Antonie cel Mare 18 V Sf aep Atanasie şi Chiril. Începe octava de rugăciune pentru unirea creştinilor 19 S Cuv Macarie Egipteanul, Sf aep Arsenie de la Cercirei 20 D DUMINICA 29 d Rusalii (Zece leproşi). G 8 Ev Înv XI Ap Col 3,4-11 Ev Lc 17,12-19. Sf Eftimie cel Mare 21 L Cuv Maxim Mărturisitorul; Sf m Neofit; [Sf m Agneza] 22 M Sf ap Timotei; Cuv m Atanasie Persanul 23 M Sf m Clement şi Agatanghel 24 J Cuv Xenia; [Sf ep Francisc de Sales] 25 V Sf aep Grigore din Nazianz; Sf ep m Bretanion din Tomis. Se încheie octava de rugăciune pentru unirea creştinilor 26 S Cuv Xenofon şi familia sa 27 D DUMINICA 31 d Rusalii (Orbul din Ierihon). G 1 Ev Înv I Ap I Tim 1,15-17 Ev Lc 18,35-43. Aducerea moaştelor Sf Ioan Gură de Aur 28 L Cuv Efrem Sirul; [Sf Toma de Aquino] 29 M Aducerea moaştelor Sf ep Ignaţiu Teoforul 30 M Sf Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ev Ut In 10,9-16 Ap Evr 13,7-16 Ev Mt 5,14-19. Sf m pp Hipolit. Hârţi 31 J Sf m Chir şi Ioan doctori fără plată; [Sf Ioan Bosco]

Tipărit la Tipografia Surorilor Lauretane

IULIE

1 L Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 M Aşezarea veşmântului Maicii Domnului în Vlaherne 3 M Sf m Iacint; Sf aep Anatolie 4 J Sf aep Andrei Cretanul 5 V Sf Marta, mama Sf Simeon; Atanasie Atonitul; Cuv Lampadie Taumaturgul 6 S Cuv Sisoe cel Mare; [ Sf m Maria Goretti] 7 D DUMINICA 2 d RUSALII (Chemarea Apostolilor).

G 1 Ev Înv II Ap Rom 2,10-16 Ev Mt 4,18-23. Cuv Toma; Cuv Acachie; Sf m Chiriachi 8 L Sf m Procopie 9 M Sf ep m Pancraţiu 10 M Sf m ucişi la Nicopole, Armenia 11 J Sf m Eufemia 12 V Sf m Proclu şi Ilarie 13 S Sf Arhanghel Gavril; Cuv Ştefan Savaitul 14 D DUMINICA 3 d RUSALII (Luminătorul trupului).

G 2 Ev Înv III Ap Rom 5,1-10 Ev Mt 6,22-33. Sf ap Aquila, din cei 70; Sf aep Iosif Mărturisitorul 15 L Sf m Chiriac şi mama sa Iulita 16 M Sf m Antinoghen şi cei 10 discipoli; [Sf Fecioară Maria, Regina Carmelului] 17 M Sf m Marina 18 J Sf m Emilian din Durostorum 19 V Cuv Macrina; Cuv Die 20 S Sf pf Ilie Tesviteanul. Ev Ut Lc 4,22-30 Ap Iac 5,10-20 Ev Lc 4,22-30 21 D DUMINICA 4 d RUSALII (Servul sutaşului). G 3 Ev Înv IV Ap Rom 6,18-23 Ev Mt 8,5-13. Cuv Simion şi Ioan 22 L Sf Maria Magdalena 23 M Aducerea moaştelor în Constantinopol a Sf m Foca; Pf Ezechiel; [Sf Brigitta, patroana Europei] 24 M Sf m Cristina 25 J Adormirea Sf Ana, mama Maicii Domnului; Cuv Olimpiada şi Eupraxia 26 V Sf m Ermolau, Ermip şi Ermocrat; Sf m Paraschiva 27 S Sf m Pantelimon, doctor fără plată 28 D DUMINICA 5 d RUSALII (Demonizaţii ghergheseni).

G 4 Ev Înv V Ap Rom 10,1-10 Ev Mt 8,28-9,1. Sf diac ap Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena 29 L Sf m Calinic şi Teodota 30 M Sf ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic din cei 70 31 M Sf Evdochim; [Sf Ignaţiu de Loyola]. Începe postul Sfintei Marii

PREŢ DE VÂNZARE 3 LEI

1 V

FEBRUARIE

Sf m Trifon

2 S Întâmpinarea Domnului în Templu, Ev Ut Lc 2,25-32 Ap Evr 7,7-17 Ev Lc 2,22-40. Ziua vieţii consacrate 3 D DUMINICA 32 d Rusalii (Zaheu). G 2 Ev Înv II Ap I Tim 4,9-15 Ev Lc 19,1-10. Dreptul Simeon şi profetesa Ana 4 L

Cuv Isidor Pelusiotul

5 M Sf m Agata 6 M Sf ep Vucol al Smirnei; Sf m Iulian 7 J

Sf ep Partenie; Cuv Luca

8 V

Sf m Teodor Stratilat; Pf Zaharia

9 S Sf m Nichifor 10 D DUMINICA 16 d Rusalii (Pilda Talanţilor). G 3 Ev Înv III Ap II Cor 6,1-10 Ev Mt 25,14-30. Sf m Haralambie; [Sf Scolastica] 11 L

Sf ep m Vlasie; [Prima apariţie a Sf Fecioare Maria la Lourdes - 1858]

12 M Sf aep Meletie al Antiohiei 13 M Cuv Martinian 14 J

Cuv Auxenţiu; [Chiril şi Metodiu - patronii Europei]

15 V Sf ap Onisim 16 S Sf m Pamfil şi cei împreună cu el 17 D DUMINICA 17 d Rusalii (Femeia cananeeancă).

G 4 Ev Înv IV Ap II Cor 6,16-18; 7,1 Ev Mt 15,21-28.

Sf m Teodor Tiron 18 L

Sf pp Leon; [Sf Bernadeta Soubirou]

19 M Sf ap Arhip, Filimon şi Apfia 20 M Sf ep Leon al Cataniei 21 J

Cuv Timotei; Sf Eustaţiu al Antiohiei

22 V Aflarea moaştelor martirilor din Eugenion 23 S Sf ep m Policarp al Smirnei 24 D DUMINICA 33 d Rusalii (Vameşul şi Fariseul). G 5 Ev Înv V Ap II Tim 3,10 -15 Ev Lc 18,10-14. Întâia şi a doua găsire a capului Sf Ioan Botezătorul 25 L

Sf aepTarasie al C-polului

26 M Sf ep Porfirie al Gazei 27 M Cuv Procopie Decapolitul. Hârţi 28 J

1 J 2 V 3 S 4 D

5 L 6 M 7 M 8 J 9 V 10 S 11 D 12 L 13 M 14 M 15 J 16 V 17 S 18 D 19 L 20 M 21 M 22 J 23 V 24 S 25 D

26 L 27 M 28 M 29 J 30 V 31 S

Cuv m Vasile

AUGUST

Scoaterea Sf Cruci; Cei 7 prunci m Macabei, mama lor Salomoni şi învăţătorul lor Eliazar; [Sf ep Alfons Maria de Liguori] Aducerea moaştelor Sf m arhid Ştefan la Ierusalim Sf Isachie; Sf Dalmat; Sf Faust DUMINICA 6 d RUSALII (Paraliticul din Capernaum; a Sf. Părinţi de la Conciliul IV). G 5 Ev Înv VI Ap Rom 12,6-14; Tit 8, 3-15 Ev Mt 9,1-8; In 17,1-13.

Cei 7 tineri m din Efes; Cuv m Evdochia; [Sf pr Ioan Maria Vianney] Sf m Eusignie; Sf pp Fabian Schimbarea la faţă a Domnului nostru Isus Hristos. Ev Ut Lc 9,28-36 Ap II P 1,10-19 Ev Mt 17,1-9. Hârţi Cuv m Dometie Persu Sf ep m Emilian; [Sf Dominic] Sf ap Matia; [Sf Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), patroana Europei] Sf arhid m Laurenţiu DUMINICA 7 d Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut). G 6 Ev Înv VII Ap Rom 15,1-7 Ev Mt 9,27-35. Sf m Euplu; [Sf Clara de Assisi] Sf m Fotie şi Anicet Aducerea moaştelor Sf Maxim Mărturisitorul la C-pol Pf Micheia; [Sf Maximilian Kolbe] Adormirea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,3949.56 Ap Fil 2,5-11 Ev Lc 10,38-42; 11,27-28 Aducerea de la Edesa la C-pol a icoanei nefăcute de mână a Domnului nostru Isus Hristos; Sf m Diomid Sf m Miron DUMINICA 8 d RUSALII (Înmulţirea pâinilor). G 7 Ev Înv VIII Ap I Cor 1,10-17 Ev Mt 14,14-22. Sf m Flor şi Laur Sf m Andrei Stratilat şi cei împreună cu el Pf Samuil; [Sf Bernard] Sf ap Tadeul; Sf m Vassa şi fiii ei; [Sf pp Pius X] Sf m Agatonic şi cei împreună cu el; [Sf Fecioară Maria Regină] Sf m Lup; Sf ep m Irineu de Lyon Sf ep m Eutihie DUMINICA 9 d RUSALII (Umblarea pe mare). G 8 Ev Înv IX Ap I Cor 3,9-17 Ev Mt 14,22-34. Aducerea în Veneţia a moaştelor Sf ap Bartolomeu; Amintirea Sf ap Tit Sf m Adrian şi Natalia Cuv Pimen; [Sf Monica, mama Sf Augustin] Cuv Moise Etiopianul; [Sf ep Augustin] Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul. Ev Ut Mt 14,1-13 Ap Fap 13,25-33; Ev Mc 6,14-30.

Ajun Sf patr Alexandru; Ioan şi Pavel cel Nou ai C-polului Aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului

CALENDAR CREŞTIN GRECO-CATOLIC

2013

MARTIE

1 V Cuv m Eudochia. Hârţi 2 S Sf m Teodot al Cirenei 3 D DUMINICA 34 d Rusalii (Fiul risipitor). G 6 Ev Înv VI Ap I Cor 6,12 -20 Ev Lc 15,11-32. Sf m Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc 4 L Cuv Gherasim de la Iordan 5 M Cuv m Conon 6 M Cei 42 de martiri din Amoreea 7 J Sf ep m Efrem, Vasile, Eugen, Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu din Cherson 8 V Cuv ep Teofilact al Nicomidiei 9 S Sf 40 martiri din Lacul Sebaste. Pomenirea morţilor 10 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE (Înfricoşătoarea Judecată). G 7 Ev Înv VII Ap I Cor 8, 8-13; 9,1-2 Ev Mt 25,31-46. Sf m Quadrat, Ciprian şi Dionisie 11 L Sf aep Sofronie al Ierusalimului 12 M Cuv Teofan; Sf pp Grigorie Dialogul 13 M Aducerea moaştelor Sf aep Nichifor 14 J Cuv Benedict de Nursia, patronul Europei; Sf pr m Alexandru 15 V Sf m Agapie şi cei împreună cu el 16 S Sf m Sabin Egipteanul. Pomenirea tuturor cuvioşi sihaştri şi călugări 17 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (Alungarea lui Adam din Rai). G 8 Ev Înv VIII Ap Rom 13,11-14; 14,1-4 Ev Mt 6,14-21. Sf Alexie „Omul lui Dumnezeu” 18 L Sf aep Chiril al Ierusalimului. Începe Postul Paştilor 19 M Sf m Hrisant şi Daria; [Sf Iosif, patronul Bisericii Universale] 20 M Cuv mucenici ucişi în Mânăstirea Sf Sava 21 J Cuv ep Iacob Mărturisitorul 22 V Sf pr m Vasile 23 S Cuv m Nicon şi cei 199 învăţăcei. Pomenirea morţilor 24 D DUMINICA 1 din Post (a Dreptei Credinţe). G 1 Ev Înv IX Ap Evr 11,24-26.32-40 Ev In 1,43-51. Cuv Zaharia 25 L Bunavestire. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Litie Ap Evr 2,11-18 Ev Lc 1,24-38. Dezlegare la peşte.

Hârţi 26 M Serbarea Sf Arhanghel Gavril 27 M Cuv m Matrona din Tesalonic 28 J Cuv Ştefan Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 29 V Sf ep Marcu al Aretusei; Diac Chiril şi cei împreună cu ei 30 S Cuv Ioan Scărarul. Pomenirea morţilor 31 D DUMINICA 2 din Post (Sf. Grigore Palama; a Paraliticului). G 2 Ev Înv X Ap Evr 1,10-14; 2,13 Ev Mc 2,1-12 şi In 10,9-16. Sf ep m Ipatie al Gangrei

SEPTEMBRIE

1 D DUMINICA 10 d RUSALII (Vindecarea lunaticului).

G 1 Ev Înv X Ap I Cor 4,9-16 Ev Mt 17,14-23. Cuv Simeon Stilitul; Serbarea Preasfintei Născătoare din Miasine; Sf m Aitala; Sf 40 Femei m; Sf diac Ammun; Sf m Calist, Evod, Ermoghen; Amintirea lui Isus fiul lui Navi. Începutul Anului Nou Bisericesc 2 L Sf m Mamant; Sf patr Ioan Postitorul al C-polului 3 M Sf ep Antim; Cuv Teoctist 4 M Sf ep m Vavila; Pf Moise 5 J Pf Zaharia, tatăl Înaintemergătorului 6 V Amintirea minunii din Colose a Sf Arhanghel Mihail 7 S Sf m Sozont 8 D DUMINICA ÎNAINTE DE ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI. G 2 Ev Înv XI Gal 6,11-18 Ev In 3,13-17.

Naşterea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,3949.56 Ap Fil 2,5-11; Lc 10,38-42; 11,27-28 9 L Drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului; Sf m Severian 10 M Sf m Minodora, Mitrodora şi Nimfodora 11 M Cuv Teodora din Alexandria 12 J Sf m Autonom 13 V Sfinţirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf m Corneliu Sutaşul 14 S Înălţarea Sfintei Cruci. Ev Ut In 12,28-36 Ap I Cor 1,18-24 Ev In 19,6-11; 13-20; 25-28; 31-35.

Ajun 15 D DUMINICA DUPĂ ÎNALŢAREA SFINTEI CRUCI. G 3 Ev Înv I Ap Gal 2,16-20 Ev Mc 8,34-9,1. Sf m Nichita Gotul; [Sf Fecioară Maria Îndurerată] 16 L Sf m Eufemia 17 M Sf m Sofia şi fiicele ei Pistis, Elpis şi Agapis 18 M Sf ep m Eumenie al Gortinei 19 J Sf m Trofim, Savatie şi Dorimedont 20 V Sf m Eustaţiu şi Teopista cu fiii lor Agapiu şi Teopist 21 S Sf ap Quadrat din Magnesia; Sf pf Iona 22 D DUMINICA 18 d RUSALII (Pescuirea minunată). G 4 Ev Înv II Ap II Cor 9,6-11 Ev Lc 5,1-11. Sf ep m Foca 23 L Conceperea Sf Ioan Botezătorul; [Sf Padre Pio] 24 M Sf m Tecla 25 M Cuv Eufrosina 26 J Săvârşirea din viaţă a Sf ap şi ev Ioan 27 V Sf m Calistrat şi cei împreună cu el; [Sf Vincenţiu de Paul] 28 S Cuv Hariton Mărturisitorul 29 D DUMINICA 19 d RUSALII (Iubirea vrăjmaşilor). G 5 Ev Înv III Ap II Cor 11,31-12,9 Ev Lc 6,31-36. Cuv Chiriac Sihastrul 30 L Sf ep m Grigore Luminătorul, apostolul armenilor

APRILIE

HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALU (ITALIA) (Icoana oficială pentru Anul Credinţei) “Poarta credinţei” (cf. Fap 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Spiritului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22).

(Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio, Porta fidei, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu care se convocă Anul credinţei) RÂNDUIELI BISERICEŞTI POSTURI Zilele de miercuri şi vineri de peste an, afară de cele dezlegate (Hârţi) Postul Paştilor: 18 martie - 4 mai Postul Sânpetrului: 26 iunie - 28 iunie Postul Sfintei Marii: 31 iulie - 14 august Postul Crăciunului: 15 noiembrie - 24 decembrie AJUNURI Ajunul Bobotezei: 5 ianuarie Vinerea Paştilor: 3 mai Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul: 29 august Înălţarea Sf. Cruci: 14 septembrie Ajunul Crăciunului: 24 decembrie NU SE FAC PARASTASE De la Duminica Floriilor până la Duminica Tomii În Duminica Rusaliilor: 23 iunie De la 20 decembrie până la 6 ianuarie

POMENIREA MORŢILOR Sâmbăta lăsatului de carne: 9 martie Sâmbăta lăsatului de brânză: 16 martie Prima sâmbătă din Postul Paştilor: 23 martie A doua sâmbătă din Postul Paştilor: 30 martie A treia sâmbătă din Postul Paştilor: 6 aprilie A patra sâmbătă din Postul Paştilor: 13 aprilie A cincea sâmbătă din Postul Paştilor: 20 aprilie Sâmbăta lui Lazăr: 27 aprilie Sâmbăta Rusaliilor: 22 iunie ZILE ÎN CARE NU SE FAC NUNŢI În nici o zi de post şi ajun Din 25 decembrie până în 7 ianuarie În săptămâna brânzei: 11 - 17 martie În ziua de Paşti şi în săptămâna luminată: 6 -12 mai În Sâmbăta Rusaliilor: 22 iunie Dacă cineva ar fi silit să ţină nunta în acele zile, va cere prin preot dispensă de la Episcop

Abrevieri

aep arhiepiscop ap apostol/apostoli Ap pericopă din Apostol sau Epistole (text) arhid arhidiacon cuv cuvios/cuvioasă // cuvioşi/cuvioase C-pol Constantinopol C-polului Constantinopolului diac diacon/diaconi d după ep episcop/episcopi ev evanghelist

lună nouă

primul pătrar

Ev Ev Ut Ev Înv G m patr pf pp pr sf

pericopă din Evanghelie pericopă din Evanghelia de la Utrenie pericopă din Evanghelia Învierii glas martir/martiră // martiri/martire patriarh/patriarhi profet papă preot sfânt/sfântă // sfinţi/sfinte

lună plină

ultimul pătrar

1 L Cuv Maria Egipteanca 2 M Cuv Tit Taumaturgul 3 M Cuv Nichita Mărturisitorul 4 J Sf m Teodul şi Agatopod, Cuv Gheorghe şi Iosif Imnograful 5 V Sf m Claudiu, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Nichifor şi Serapion 6 S Sf aep Eutichie; Sf ep m Irineu de Sirmium.

Pomenirea morţilor 7 D DUMINICA 3 din Post (a Sf Cruci). G 3 Ev Înv XI Ap Evr 4,14-16; 5,1-6 Ev Mc 8,34-9,1. Cuv ep Gheorghe Mărturisitorul şi m Caliopie 8 L Sf ap Irodion, Agat, Ruf, Asincrit, Flegon şi Hermas - apostoli din cei 70; Sf pp Celestin 9 M Sf m Eupsihie din Cezareea 10 M Sf m Terentie, Maxim, Macarie, Pompei, African şi cei împreună cu ei; [Sf Gemma Galgani] 11 J Sf ep m Antipa al Pergamului 12 V Sf ep Vasile de Parion şi Sf Sava de la Buzău 13 S Sf pp m Martin. Pomenirea morţilor 14 D DUMINICA 4 din Post (Sf Ioan Scărarul; a Surdomutului) G 4 Ev Înv I Ap Evr 6,13-20 si Ef 5,8-19 Ev Mc 9,17-32 şi Mt 4,25-5,12. Sf ap Aristarh, Pud şi Trofim - apostoli din cei 70 15 L Sf m Crescent 16 M Sf m Agapia, Irina şi Hionia 17 M Sf ep m Simeon şi cei împreună cu el; Cuv ep Acachie; Sf pp Agapet 18 J Cuv Ioan 19 V Sf pr m Pafnutie; Cuv Ioan Paleolavritul 20 S Cuv Teodor Trihina; Sf Teotim de Tomis. Pomenirea morţilor 21 D DUMINICA 5 din Post (Cuv Maria Egipteanca; Cererea fiilor lui Zevedeu) G 5 Ev Înv II Ap Evr 9,1114 Ev Mc 10,33-45 şi Lc 7,36-50. Sf ep m Ianuarie şi cei împreună cu el; Sf pr m Teodor din Perga Pamfiliei 22 L Cuv Teodor 23 M Sf Mare Mucenic Gheorghe. Ev Ut Lc 21,12-19 Ap Fap 12,1-11 Ev In 15,17-16,2. Hârţi 24 M Sf m Sava Stratilat; Cuv Elisabeta Taumaturga 25 J Sf ap şi ev Marcu 26 V Sf ep m Vasile al Amasiei 27 S Sf ep m Simeon, rudenia Domnului. Pomenirea morţilor. Sâmbăta lui Lazăr 28 D INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (Floriile).

Ev Ut Mt 21,1-11.15-17 Ap Flp 4,4-9 Ev In 12,118. Sfinţirea stâlpărilor. Dezlegare la peşte. Sf ap Iason şi Sosipatru, din cei 70; Sf m Dada, Maxim şi Quintilian 29 L LUNEA MARE. Sf 9 Mucenici din Cizic; Cuv Memnon Taumaturgul; [Sf Ecaterina de Siena patroana Europei] 30 M MARŢEA MARE. Sf ap m Iacob cel Mare

OCTOMBRIE

1 M Acoperământul Maicii Domnului; Sf ap Anania, din cei 70; Cuv Roman Melodul; [Sf Tereza a Pruncului Isus] 2 M Sf ep Ciprian; Sf m Iustina fecioara 3 J Sf ep Dionisie Areopagitul 4 V Sf ep Ieroteu; [Sf Francisc de Assisi] 5 S Sf Haritina 6 D DUMINICA 20 d RUSALII (Învierea tânărului din Nain). G 6 Ev Înv IV Ap Gal 1,11-19 Ev Lc 7,11-16.

Sf ap Toma 7 L Sf m Sergiu şi Vach; [Preasfânta Fecioară Maria Regina Rozariului] 8 M Cuv Pelaghia 9 M Sf ap Iacob al lui Alfeu; Sf Andronic şi Atanasia 10 J Sf m Eulampie şi sora sa Eulampia 11 V Sf ap Filip, dintre cei 7 diaconi; Cuv Teofan Mărturisitorul 12 S Sf m Prob, Tarah şi Andronic 13 D DUMINICA 21 d RUSALII (Pilda Semănătorului. Sf Părinţi de la Conciliul VII Ecumenic, Niceea 787). G 7 Ev Înv V Ap Gal 2,16-20; Tit 3, 8-15 Ev Lc 8,5-15 In 17,1-13. Sf m Carp, Papil şi Agatonica 14 L Sf m Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Celsie; Cuv ep Cosma al Maiumei. Cuv Paraschiva 15 M Sf pr m Lucian din Antiohia; [Sf Tereza de Avila] 16 M Sf Longin sutaşul; [Sf Maria Margareta Alacoque] 17 J Pf Osea; Cuv m Andrei din Creta 18 V Sf ap şi ev Luca 19 S Pf Ioil; Sf m Var 20 D DUMINICA 23 d RUSALII (demonizatul din Gadara). G 8 Ev Înv VI Ap Ef 2,4-10 Ev Lc 8,26-39.

Sf m Artemie 21 L Cuv Ilarion cel Mare; [Sf Ursula] 22 M Sf ep Averchie; Cei 7 tineri mucenici din Efes 23 M Sf ap Iacob, rudenia Domnului 24 J Sf m Areta şi cei împreună cu el 25 V Sf m Marcian şi Martiriu 26 S Sf m Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Ev Ut Mt 10,16-22 Ap II Tim 2,1-10; Ev In 15,17- 16,2 27 D DUMINICA 24 d RUSALII (Învierea fiicei lui Iair).

G 1 Ev Înv VII Ap Ef 2,14-22 Ev Lc 8,41-56. Sf m Nestor 28 L Sf m Terenţiu şi Neonila; Cuv Ştefan Savaitul 29 M Cuv m Anastasia Romana; Cuv Avramie 30 M Sf m Zenovie şi sora sa Zenovia 31 J Sf ap Stahie, Apelie, Amplie, Urban, Aristobul şi Narcis, din cei 70; Sf m Epimah

„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evrei 11,1)

MAI

1 M MIERCUREA MARE. Pf Ieremia; [Sf Iosif Muncitorul]. Ziua Internaţională a Muncii 2 J JOIA MARE. Spălarea picioarelor. Denia celor 12 Evanghelii ale Patimilor. Aducerea la C-pol a moaştelor Sf Atanasie cel Mare 3 V VINEREA MARE. Denia Prohodului Domnului. Sf m Timotei şi Maura. Ajun 4 S SÂMBĂTA MARE. Slujba Învierii. Sf m Pelaghia 5 D ÎNVIEREA DOMNULUI (Sfintele Paşti). Ap Fap 1,1-8 Ev In 1,1-17 Ev Vecerniei In 20,19-25. Sf m Irina 6 L Luni a II-a zi de Paşti. Ev Ut Lc 21,12-19 Ap Fap 1,12-17. 21-26 Ev In 1,18-28. Dreptul Iov, multrăbdătorul 7 M Marţi a III-a zi de Paşti. Ap Fap 2,14-21 Ev Lc 24,12-35. Arătarea pe cer a Sf Cruci la Ierusalim; Sf m Acachie 8 M Sf ap şi ev Ioan; Cuv Arsenie cel Mare; [Fericitul Ieremia Valahul] 9 J Pf Isaia; Sf M Cristofor 10 V Sf ap Simon Zelotul. Izvorul tămăduirii 11 S Sf m Mochie. Pelerinaj la Cimitirul Săracilor - Sighetu Marmaţiei 12 D DUMINICA 2 d Paşti (a Tomii) G 1 Ev Înv I Ap Fap 5,12-20 Ev In 20,19-31. Sf ep Epifanie; Sf Gherman al C-polului.

13 L Sf m Glicheria; [Apariţia Maicii Domnului Maria la Fatima 1917] 14 M Sf m Isidor din Chios 15 M Cuv Pahomie cel Mare; Sf aep Ahile Larissei, Taumaturgul 16 J Cuv Teodor cel sfinţit; [Sf Ioan Nepomuk] 17 V Sf ap Andronic şi cei împreună cu el; Sf Iunia 18 S Sf Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel, Benedim, Paulin şi Heraclie 19 D DUMINICA 3 d Paşti (a Mironosiţelor). G 2 Ev Înv IV Ap Fap 6,1-7 Ev Mc 15,43-16,8. Sf ep Patriciu şi cei împreună cu el 20 L Sf m Talaleu 21 M Sf împăraţi Constantin şi Elena. Ev Ut In 10.9-16 Ap Fap 26,1.12-20 Ev In 10,1-9 22 M Sf m Vasilisc; [Sf Rita de Cascia] 23 J Cuv ep m Mihail 24 V Cuv Simeon din Muntele Minunat 25 S A treia aflare a capului Sf Ioan Botezătorul 26 D DUMINICA 4 d Paşti (a Slăbănogului). G 3 Ev Înv V Ap Fap 9,32-42 Ev In 15,1-15. Sf ap Carp din cei 70; [Sf Filip Neri] 27 L Sf m Eladie; Sf Iuliu Veteranul 28 M Sf ep m Eutichie 29 M Cuv m Teodosia 30 J Cuv Isachie 31 V Sf m Ermie

NOIEMBRIE

1 V Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 S Sf m Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist 3 D DUMINICA 22 d RUSALII (Bogatul şi Lazăr). G 2 Ev Înv VIII Ap Gal 6,11-18 Ev Lc 16,19-31. Sf m Achepsima; Sf m Aitala şi Iosif Cuv Ioanichie cel Mare; Sf ep m Nicandru; Sf pr m Ermeu; [Sf Carol Borromeul] 5 M Sf Galaction şi Epistimia 6 M Sf aep Pavel Mărturisitorul 7 J Cei 33 sf m din Melitene; Cuv Lazăr Taumaturgul 8 V Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi toate cetele Puterilor cereşti. Ap Evr 2,210 Ev Lc 10,16-21. Hârţi 9 S Sf m Onisifor şi Porfirie; Cuv Matroana şi Teoctista din Lesbos 10 D DUMINICA 25 d RUSALII (Samarineanul Milostiv).

G 3 Ev Înv IX Ap Ef 4,1-7 Ev Lc 10,25-37. Sf ap Sosipatru, Erast şi cei împreună cu ei, din cei 70; Sf m Orest 11 L Sf m Mina, Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv Teodor Studitul 12 M Sf aep Ioan Milostivul; Cuv Nil Sinaitul; Sf aep m Iosafat OSBM 13 M Sf aep Ioan Gură de Aur al Constantinopolului 14 J Sf ap Filip 15 V Sf m Gurie, Samona şi Aviv. Începe Postul Crăciunului 16 S Sf ap şi ev Matei 17 D DUMINICA 26 d RUSALII (Pilda bogatului nebun).

G 4 Ev Înv X Ap Ef 5,8-19, Ev Lc 12,16-21. Sf ep Grigorie Taumaturgul 18 L Sf m Platon şi Roman 19 M Pf Avdie; Sf m Varlaam 20 M Cuv Grigorie Decapolitul; Sf aep Proclu; Sf Darius din Durostorum 21 J Intrarea în Templu a Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Ap Evr 9,1-7 Ev Lc 10,38-42 şi 11,27-28. Hârţi 22 V Sf ap Filimon, Apfia, Onisim; Sf m Cecilia, Valerian şi Tiburţiu 23 S Sf ep Amfilochie; Sf ep Grigore 24 D DUMINICA 30 d RUSALII (Tânărul bogat). G 5 Ev Înv XI Ap Col 3, 12-16 Ev Lc 18,18-27. Sf pp m Clement; Sf Petru al Alexandriei 25 L Sf m Ecaterina din Sinai; Sf m Mercurie 26 M Cuv Alipie Stâlpnicul; Sf Nicon Metanoitul 27 M Sf m Iacob Persul 28 J Cuv Ştefan cel Nou; Sf m Irinarh; [Sf Caterina Labourè] 29 V Sf m Paramon şi Filumen 30 S Sf ap Andrei 4 L

IUNIE

1 S Sf m Iustin Filosoful şi cei împreună cu el 2 D DUMINICA 5 d Paşti (a Samarinencei). G 4 Ev Înv VII Ap Fap 11,19-30 Ev In 4,5-42. Sf aep Nichifor al Constantinopolului 3 L Sf m Lucilian şi Paula cu fiii lor 4 M Sf aep Mitrofan; Sf m Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos din Niculiţel 5 M Sf ep m Dorotei al Tirului 6 J Cuv Visarion Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 7 V Sf ep m Teodot al Ancirei 8 S Aducerea moaştelor Sf Teodor Stratilat 9 D DUMINICA 6 d Paşti (a Orbului). G 5 Ev Înv VIII Ap Fap 16,16-34 Ev In 9,1-38. Sf aep Chiril al Alexandriei 10 L Sf m Alexandru şi Antonin; Sf ep m Timotei 11 M Sf ap Bartolomeu şi Barnaba 12 M Cuv Onofrei; Cuv Petru Atonitul 13 J Înălţarea Domnului (Ispasul). Ev Ut a Înv III Ap Fap 1,1-12 Ev Lc 24,36-53. Sf m Achilina; Sf ep Trifilie; [Sf Anton de Padova]. Ziua Eroilor 14 V Pf Eliseu; Sf aep Metodie 15 S Pf Amos; Sf Ieronim 16 D DUMINICA 7 d Paşti (a Sf Părinţi de la Niceea 325).

G 6 Ev Înv X Ap Fap 20,16-18.28-36 Ev In 17,1-13.

Sf ep Tihon Taumaturgul 17 L Sf m Manuel, Sabel şi Ismael 18 M Sf m Leontie 19 M Sf ap Iuda Tadeul 20 J Sf ep m Metodie 21 V Sf m Iulian din Tars 22 S Sf ep m Eusebiu; [Sf Paulin de Nola]. Pomenirea morţilor 23 D DUMINICA RUSALIILOR - Coborârea Sfântului Spirit. Ev Ut In 20,19-23 Litie Ap Fap 2,1-11 Ev In 7,37-53; 8,12. Vecernia plecării genunchilor. Sf m Agripina 24 L Lunea Rusaliilor - Serbarea Sfintei Treimi. Ev Ut In 20,19-23 Ap Ef 5,8-19; Ev Mt 18,10-20.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Ev Ut Lc 1,24-25.57-68.76.80 Ap Rom 13,11-14,4 Ev Lc 1,1-25.57-68.76.80 25 M Cuv m Febronia 26 M Cuv David. Începe postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 27 J Cuv Samson primitorul de străini 28 V Aducerea la Roma a moaştelor Sf Chir şi Ioan, doctori fără arginţi 29 S Sf Apostoli Petru şi Pavel. Ev Ut In 21,1-14 Ap II Cor 11,21-12,9 Ev Mt 16,13-19 30 D DUMINICA 1 d RUSALII (a Tuturor Sfinţilor). G 8 Ev Înv I Ap Evr 11,33-12,2 Ev Mt 10,32-35,37-38; 19,27-30. Serbarea celor 12 Apostoli

DECEMBRIE

1 D DUMINICA 15 d RUSALII (Porunca Iubirii). G 6 Ev Înv I Ap II Cor 4,6-15 Ev Mt 22,35-46. Pf Naum.

Unirea Transilvaniei cu România. Sărbătoarea naţională a României 2 L Pf Avacum 3 M Pf Sofonie; [Sf Francisc Xaveriu] 4 M Sf m Varvara; Cuv Ioan Damaschinul 5 J Cuv Sava cel Sfinţit 6 V Sf aep Nicolae de la Mira Liciei, făcătorul de minuni. Ap Evr 13,17-21 Ev Lc 6,17-23. Hârţi 7 S Sf aep Ambrozie al Milanului 8 D DUMINICA 27 d RUSALII (Femeia gârbovă). G 7 Ev Înv II Ap Ef 6,10-17 Ev Lc 13,10-17. Cuv Patapie 9 L Conceperea Preasfintei Fecioare Maria de către Sf Ana (Neprihănita Zămislire) 10 M Sf m Mina, Ermoghen şi Eugraf 11 M Cuv Daniel Stâlpnicul 12 J Sf ep Spiridon al Trimitundei Taumaturgul 13 V Sf m Eustratie, Axentie, Eugen, Mardarie şi Orest; Sf m Lucia 14 S Sf m Tirs, Leuchie, Calinic, Filimon, Apolloniu şi Arian; [Sf Ioan al Crucii] 15 D DUMINICA 28 d RUSALII (Cina profetică). G 8 Ev Înv III Ap Col 1,12-18 Ev Lc 14,16-24. Sf ep m Elefterie 16 L Pf Agheu 17 M Pf Danie; Sf Anania, Azaria şi Misael 18 M Sf m Sebastian şi cei împreună cu el 19 J Sf m Bonifaciu 20 V Sf ep m Ignaţiu Teoforul 21 S Sf m Iuliana din Nicomidia 22 D DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (Genealogia lui Isus). G 1 Ev Înv IV Ap Evr 11,9-10.

32-40 Ev Mt 1,1-25. Sf m Anastasia Romana 23 L Cei 10 sf m din Creta 24 M Sf m Eugenia. Ajun 25 M Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos - Crăciunul. Ev Ut Mt 1,18-24 Ap Gal 4,4-7 Ev Mt 2,1-12. Hârţi 26 J A II-a zi de Crăciun - Serbarea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 6,17-23 Ap Evr 2,11-18 Ev Mt 2,13-23. Sf ep m Eftimie 27 V A III-a zi de Crăciun - Sf arhid m Ştefan. Ap Fap 6,8-15; 7,1-5. 47-60 Ev Mt 21,33-44. Cuv Teodor Mărturisitorul; Sf Iosif logodnicul Mariei, David împăratul şi Sf Iacob rudenia Domnului 28 S Sf 20.000 m arşi de vii în Nicomidia. Hârţi 29 D DUMINICA DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI. G 2 Ev Înv V Ap Gal 1,11-19; Ev Mt 2,13-23. Sf prunci ucişi de Irod; Cuv Marcel Achimitul 30 L Sf m Anisia; Cuv pr Zotic hrănitorul de orfani 31 M Cuv Melania Romana

Editat de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş - Baia Mare

De la librăria eparhială “ECUMENICA“ precum şi din parohii se pot cumpăra calendarele de perete, calendarele cu file şi agenda liturgică, pentru anul 2013 CALENDAR CREŞTIN GRECO-CATOLIC

AGENDĂ LITURGICĂ 2013

2013

Logo-ul oficial pentru Anul Credinţei

“Poarta credinţei” (cf. Fap 14,27) care introduce la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi permite intrarea în Biserica sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit şi inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viaţa. El începe cu Botezul (cf. Rom6,4), prin care putem să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, şi se încheie cu trecerea prin moarte la viaţa veşnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Spiritului Sfânt, a voit să implice în însăşi gloria sa pe cei care cred în el (cf. In 17,22).

(Scrisoarea apostolică în formă de Motu proprio, HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALÚ (ITALIA) (Icoana oficială pentru Anul Credinţei)

“Porta fidei”, a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu care se convocă Anul credinţei)

HRISTOS PANTOCRATOR, CATEDRALA DIN CEFALÚ (ITALIA) (Icoana oficială pentru Anul Credinţei)

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Deschiderea “Anului Credinţei” 11 octombrie 2012

Ziua Națională a României și a românilor de pretutindeni la Şişeşti 1 decembrie 2012

Sărbătorirea Sfântului Nicolae în Parohia Budeşti 2 decembrie 2012

Preţ 5 RON