Lumina credintei 4/2014

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat.”

(Mc. 10,28)

Anul IV, nr. 4/2014

Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare din sumar: Cuvântul Păstorului Fragmente liturgice Privind spre chipul îngeresc Cuvântul scripturii

Chemarea Domnului În lumina icoanei Despre icoana Sf. Vasile cel Mare Interferenţe biblice Viaţa consacrată, o dăruire totală lui Dumnezeu Viaţa Spirituală Vocaţia: Cine eşti tu?

Cine sunt eu? Învăţătura bisericii Cele trei voturi călugăreşti: curăţia, sărăcia şi ascultarea Sfinţii părinţi Scopul şi menirea monahului legea bisericii Călugării în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene Preşedinte:

PSS Vasile Bizău

Redactor-şef:

Octavian Frinc

Grafică şi Tehnoredactare:

1-2 2-4 4-5 5-7 7-9 9 - 10 11-12 12-15 15-16

In Memoriam!

16-18 Părintele Sălăgean Gavril-Vasile Crâmpeie istorice 19-21 Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (I) Evanghelia în artă 21-23 Doamne îndură-te! sau spiritul unei promisiuni de viaţă Etica Creştină 23-25 Biserica şi familia o relaţie complexă... revigorată azi Prezentarea Parohiilor 25-26 Parohia Greco-Catolică Siret Prezentare Carte 27 Monahismul bizantin Viața Consacrată 28-29 Congregaţia surorilor Sfântului Iosif al apariţiei Viața Eparhiei 29-32

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Dumitru Orza

Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. BÉla Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Florin Fodoruţ

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Ioan TÎmbuş

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. Daniel Pop Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Ember

Drd. Marian Susa

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466

Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat vieții consacrate tocmai a început. În întreaga Biserică Catolică ultima duminică a lunii noiembrie a anului în curs a marcat prin celebrările liturgice solemne deschiderea oficială a anului pastoral care se va încheia în 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului, anul 2016. În tot acest timp de har care ne stă înainte, suntem invitați să ne îndreptăm atenția asupra darului pe care Biserica îl are: viața consacrată.

Darul, atât în dimensiunea lui de conținut cât și cea de simbol, ne vorbește explicit de cel puțin două caracteristici: gratuitatea ca semn al iubirii și dăruirea de sine a Donatorului împreună cu darul oferit. În general oamenii iubesc darurile, mai ales atunci când ele au aceste caracteristici, pentru că mișcă sufletul, înălțându-l înspre natura lui spirituală și mai departe înspre Dumnezeu, autorul a tot binele. Primul răspuns spontan al primitorului este acel mulțumesc care exprimă în același cuvânt atât mulțumirea cât și recunoștința. Prin tematica anului pastoral, Biserica dorește în primul rând să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru acest dar al stării vieții consacrate care îmbogățește viața creștină și îi determină sensul prin chemarea înspre înalt și sublim. Apoi, dorește de asemenea să se adreseze persoanelor purtătoare ale acestui dar: călugărilor, călugărițelor, persoanelor consacrate, pentru a le încuraja și în același timp pentru a le invita la reflecție pentru a aprofunda

înțelegerea propriei lor misiuni.

Societatea de azi are nevoie de acest semn profetic, de acești fii și fiice ale veacului acestuia care au ochii ațintiți și sunt în drum spre veacul viitor.

Materialismul socializează facil și face casă bună cu imanentismul, iar consumismul cu egoismul, obturând privirea și simțirea sufletului uman în aspirațiile sale după Creatorul și Împlinitorul „destinului” său. Veacul acesta stă sub mirajul clipei și este constituit din nestatornicie și fragilitatea prezentului, veacul viitor însă, mai mult decât expresia poate să exprime, vine să dea sens clipei și prezentului, umple de speranță ceea ce e nestatornic, aruncă o lumină nouă asupra vieții însăși care trăiește din prezent, dar mai ales din viitor.

Prezența persoanelor consacrate în Biserică și în societate sunt purtătoare de acest mesaj non verbal care interpelează interlocutorul: „Ce i-a determinat pe acești oameni să renunțe la tot pentru a urma această cale?”. Răspunsul îl poate oferi fiecare persoană consacrată atât prin cuvânt, destăinuind chemarea dintru început, acel ceva sau mai degrabă Cineva care oarecând i-a atins sufletul, promițându-i o cale diferită, nouă, în sclipirea unui înțeles nou, pentru o viață nouă îmbrăcată în frumos, dar mai ales aceiași explicație o poate da prin vorbă, atitudine, gest și faptă. Asupra acestui din urmă tip de răspuns ne conștientizează Papa Francisc prin mesajul său adresat persoanelor consacrate cu ocazia anunțului și pregătirii anului pastoral. În scrisoarea circulară Bucurați-vă, păstorul Bisericii Universale spune: „Voiam să vă spun un cuvânt și acel cuvânt este bucurie. Totdeauna, acolo unde sunt persoanele consacrate, seminariștii, călugării și călugărițele, acolo este bucurie. Este bucuria prospețimii, este bucuria urmării lui Isus. Este bucuria pe care ne-o dă Spiritul Sfânt iar nu bucuria lumii. Dar unde începe bucuria?” Începem așadar, anul pastoral și cu acest gând și intenție, de a căuta răspuns la această întrebare, întrucât ea ne privește pe toți. Cei care cunosc deja răspunsul să împărtășească și altora din experiența parcursului pentru a înmulți bucuria în familie și în comunitatea bisericească.

De asemenea, acest an pastoral ne sugerează gândul bun al rugăciunii atât pentru perseverența și statornicia în mărturisire a persoanelor consacrate, cât și pentru descoperirea noilor vocații.

Părinții credincioși se bucură mult atunci când unul din fiii sau fiicele lor urmează calea slujirii totale și cel mai adesea ea este chiar rodul sau răspunsul Domnului la rugăciunile lor. Comunitățile 1

Fragmente liturgice parohiale care sprijină și recunosc viața consacrată ca și dar vor cere mereu Domnului acest dar și își vor aduce contribuția la trăirea vieții creștine în această dinamică a dăruirii de sine ca răspuns dat Domnului la darul pe care ni-L face în Isus Hristos.

Vă dorim tuturor Sărbători binecuvântate și un An nou îmbelșugat în daruri!

†Vasile

Privind spre chipul îngeresc

În cartea „La luz apacible”, Luis de Whol redă un dialog interesant dintre Sfântul Toma de Aquino şi sora lui Marotta... La un moment dat, ea spune:

Sfinţenia omului este o participare din sfinţenia lui Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8). Defectele sunt pecetea creaturii. Iubirea este pecetea lui Dumnezeu”.

„- Trebuie să fie foarte greu să fii călugăr sau călugăriţă.

M-am străduit să identific un semn material al acestei peceți a lui Dumnezeu și cred că am reușit să îl găsesc, cu specificul său, în fiecare treaptă vocațională: este vorba de tunderea părului, ca rit sacru. Cei mai puțin familiarizați cu ceremoniile și simbolistica liturgică, probabil se vor scandaliza și vor replica ironic: Despre ce vorbim acum, despre o vizită la frizer? Nu, dragii mei, vorbim despre vocație și jerfă, ritualul propriu-zis fiind semnul acestei jertfe.

Copii ai lui Dumnezeu: aceasta este prima treaptă, prima vocație, și se împlinește în Taina Sfântului Botez, când se aplică și prima tundere rituală, care conferă noilor membri ai Bisericii lui Hristos binecuvântare, lumina înțelepciunii Spiritului Sfânt, deschidere spre

El i-a zâmbit:

- Crezi? Multe tinere caută să apară frumoase pe dinafară şi, încercând aceasta, renunţă la a fi pe dinăuntru. Călugăriţele, în schimb, caută să fie frumoase pe dinăuntru şi, încercând aceasta, se înfrumuseţează în toate aspectele.

Ea scutură din cap a îndoială: - A fi călugăriţă presupune a căuta sfinţenia şi trebuie să ai multe virtuţi pentru a fi sfânt.

- Este tocmai invers, Marotta – a spus Sfântul Toma foarte serios. A fi sfânt înseamnă să iubeşti mult. Virtuţile sunt doar consecinţa acestei iubiri.

2

Fragmente liturgice gândul cel bun și spre împlinirea poruncilor, cu alte cuvinte un prețios bagaj spiritual care să îi ajute să dobândească viața veșnică, precum rostește preotul în rugăciunile care însoțesc acest ceremonial cuprins în Euhologhion: „[...] Însuţi, Stăpâne, cel ce prin vasul alegerii tale Pavel Apostolul, ne-ai poruncit ca toate spre mărirea ta să le facem, pe robul tău (N) care a venit să facă începutul în a-şi tunde părul capului său, binecuvântează-l, împreună cu naşul lui şi le dă lor ca totdeauna să gândească întru legea ta şi să facă cele bine plăcute ţie. [...] Precum prin proorocul Samuel ai binecuvântat pe împăratul David, binecuvântează şi capul robului tău acestuia (N) prin mâna mea a păcătosului, luminându-l cu Spiritul tău cel sfânt; ca sporind cu creşterea şi căruntețile bătrâneţelor, ţie mărire să-ţi înalţe, şi să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii sale.”

Oameni în slujba Altarului: este a doua treaptă, despre care pot să vorbesc în deplină cunoștință de cauză, pentru că marchează momentul intrării candidatului la viața consacrată în rândul clericilor, numită îndeobşte şi tunsură clericală. În Biserica noastră această tundere se aplică înainte de prima hirotesie, cea a citeţului şi a cântăreţului, chiar la începutul oficiului, iar originea ei o găsim în Vechiul Testament, unde citim că se administra leviților din serviciul Cortului Mărturiei (Numeri 8,7), simbolizând consacrarea în slujirea Domnului. Rugăciunea rostită de arhiereu în acel moment se referă la alegerea divină și se cere ajutor ceresc pentru ca noul cleric să corespundă înaltei chemări: „Doamne, Dumnezeule Atotțiitorule, alege pe robul tău acesta (N) și-l sfințește pe el, şi-i dă lui să înveţe să citească cu toată înţelepciunea şi priceperea dumnezeieştilor Tale cuvinte, păzindu-l pe dânsul în viaţă curată...”

Chipul îngeresc: tunderea în monahism este a treia treaptă și apogeul desăvârșirii. Calea se îngustează, este un tărâm rezervat celor care – primind ca porunci sfaturile evanghelice – lasă lumea pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu, așa cum se spune în rugăciunea din Rânduiala tunderii în monahism prezentată în Evhologhiul Barberini gr. 336 (sec. VIII):

acestea, după sfintele Tale porunci, şi‑l povăţuieşte în adevărul Tău pe dânsul, care cade la Tine cu ne‑abatere. Îngrădeşte‑l pe dânsul cu puterea Sfântului Tău Spirit, ca să nu poată lucra împotriva lui toată meşteşugirea cea potrivnică, dăruindu‑i răbdare, ca bine să‑Ţi placă Ţie totdeauna. Cu ajutorul Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bineplăcut Ţie.”

Prima descriere a Rânduielii este atribuită lui Dionisie Areopagitul. Redactarea acestei lucrări fiind situată de specialiști în secolul V, este considerată cel mai vechi izvor cu privire la tunderea în monahism și descrie ritualul cu destulă claritate: „Preotul stă înaintea sfântului altar, săvârşind invocarea sfinţirii monahale.

Iar cel ce se introduce în starea desăvârşirii stă înapoia preotului, neîngenunchind cu amândouă picioarele şi nici cu unul din picioare şi neavând pe cap Scriptura de Dumnezeu dăruită. Ci stă simplu, lângă preotul ce săvârşeşte sfânta lucrare a invocării tainice asupra lui. După ce a săvârşit aceasta, preotul, venind, cel ce se sfinţeşte, îl întreabă întâi dacă renunţă nu numai la toată viaţa împărţită, ci şi la închipuiri. Apoi îi descrie lui viaţa atotdesăvârşită, arătându-i că trebuie să se ridice peste cea mijlocie. Acestea toate mărturisindu-le cel ce se sfinţeşte, preotul îl pecetluieşte pe el cu semnul crucii, apoi îl tunde, pomenind ipostasul întreit al dumnezeieştii Fericiri. După aceea îl îmbracă cu altă îmbrăcăminte şi, sărutându-l împreună cu alţi sfinţi bărbaţi câţi sunt de faţă, îl împărtăşeşte cu Tainele dumnezeieşti.”

Observăm că, din textul areopagitic, putem identifica momentele importante ale oficiului: - rugăciunea de invocare, făcută de către preot;

- ispitirea publică, constând într-un şir de întrebări şi răspunsuri care să-i convingă pe cei prezenți cu privire la vocația monahală a candidatului, - rostirea făgăduinţelor;

- tunderea propriu-zisă, cu invocarea Preasfintei Treimi; - îmbrăcarea în haina monahală;

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit a - sărutarea frăţească, exprimând comuniunea fi vrednici de Tine pe cei care au părăsit toate cele de credinţă şi de vieţuire după aceleaşi principii; lumeşti, rudenii şi prieteni, şi au urmat Ţie, primeşte - împărtăşirea cu Sfintele Taine. şi pe robul Tău (N), care s‑a lepădat de toate 3

Cuvântul Scripturii

Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru Apostolului Petru: „Iată noi am lăsat toate şi Ţisufletele care au ales chipul îngeresc, îl rugăm ca am urmat” (Matei 19, 27).

– în Anul Vieții Consacrate – să cheme la slujire Pr. can. Emil Gîrboan Protopop cât mai multe persoane alese, dispuse să se ofere Domnului cu generozitate, după cuvântul

Chemarea Domnului

Lc. 9,57-62: „Pe când erau pe drum, un om i-a zis: «Doamne, Te voi urma oriunde vei merge”. Isus i-a răspuns: «Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi: dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul».

Altuia i-a zis: «Vino după MINE!». «Doamne, i-a răspuns el, lasă mai întâi să mă duc să îngrop pe tatăl meu». Dar Isus i-a zis: «Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu».

Un altul a zis: «Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă» întâi să mă duc să-mi i-au rămas bun de la ai mei».

Isus i-a răspuns: «Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu».

Din primul verset al pericopei citite, aflăm că „Isus era pe drum…”. Evanghelistul Luca ne spune şi încotro se ducea Isus: „Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă spre Ierusalim” (Lc. 9,51), adică, drumul patimilor, drumul spre Jertfa Supremă pentru mântuirea lumii. În acest context, un om plin de entuziasm s-a adresat lui Isus cu cuvintele: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge”. Iată, ce cutezanţă grozavă! Teribilă angajare, să optezi pentru o ucenicie totală. Se pare că omul 4

acesta n-a cunoscut preţul uceniciei de pe Via Dolorosa, că drumul spre Ierusalim duce la suferinţă.

Tocmai de aceea Isus ţine să-l avertizeze că pentru a-L urma nu-i suficient entuziasmul. Iată ce-i zice: „Vulpile au vizuini…”, adică au un loc al lor, au un adăpost unde să se adăpostească de prea marea fierbinţeală a verii şi unde să se ferească de intemperiile iernii. Şi Isus continuă: „Păsările cerului au cuiburi…”, adică au o casă a lor, au un cămin a lor. În schimb

„Fiul omului n-are unde-şi odihni capul”.

Acestea sunt condiţiile şi preţul uceniciei îi spune Isus.

Eşti pregătit, eşti gata să vii cu Mine la cruce? Eşti gata să renunţi la o viaţă comodă, la dragostea de confort? Eşti gata să renunţi la dreptul de a avea un cămin? Eşti gata să renunţi la bucuriile pe care le generează viaţa de familie?

Dar se pare că dragostea de a-L urma pe Isus s-a stins, s-a topit în faţa dragostei de confort şi de bucuriile pe care le

În Lumina Icoanei generează un domiciliu stabil.

M-am străduit să-l caut pe acest om pe paginile Sfintei Scripturi şi să găsesc ce s-a petrecut cu el. Nu l-am mai găsit.

Viaţa lui s-a stins în anonimat.

Entuziasmul nu-i suficient atunci când te socoteşti să-L urmezi pe Isus. Urmarea lui Isus presupune un cost.

Al doilea caz din pericopa citită este legat de iniţiativa lui Isus de a-i propune unuia să-L urmeze: „Vino după mine”. Întrun fel oarecare omul era dispus să-L urmeze pe Isus, dar pe lista de priorităţi el avea altceva de făcut, căci zice: „Lasă mai întâi să îngrop pe tata”. Dacă tatăl său murise sau dacă avea de gând să aştepte acasă până când acesta va muri, nu are nici o însemnătate. Este firesc şi justificat să dăm dovadă de respect pentru un tată decedat sau aflat pe moarte, dar atunci când permitem unei persoane sau lucru să primeze în raport

cu Domnul, acest lucru devine păcat.

Apoi, Isus i-a spus că vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu constituie o urgenţă şi că lucrul acesta trebuie acceptat imediat. Domnul l-a mustrat cu cuvintele: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi predică Împărăţia lui Dumnezeu”. Împărăţia lui Dumnezeu constituie Împărăţia adevăratei vieţi. În slujba ei nu poate intra oricine. În slujba ei intră numai cei vii şi eliberaţi de tot ce este mort: fapte moarte, lucruri moarte şi căi care duc la moarte. Când suntem eliberaţi de tot ce este mort, putem deveni slujitorii vieţii.

Un al treilea om dorea să-L urmeze pe Isus dar avea şi acesta ceva de făcut „mai întâi”; dorea să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la ai săi. El nu s-a desprins încă de familia, de casa şi de trecutul lui. Mântuitorul îi spune că n-are „stofă”, că nu-i

destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Unul care se uită înapoi trage brazde strâmbe.

Cel ce se uită înapoi la casă, la familie, la profesie, atunci nu-i destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu, adică nu-i vrednic pentru slujire.

Iată, că din pericopa prezentată, am putut identifica trei piedici în calea uceniciei, aşa cum am văzut că sunt exemplificate în cele trei persoane pe care evanghelistul Luca ni le descrie: 1. dragostea de confort material; 2. profesia şi locul de muncă.

3. legăturile de familie şi de prieteni. În inima noastră se află doar un singur tron, iar pe locul acela trebuie să domnească fără nici un alt pretext Isus.

Pr. Dr. Simion VOICU

Despre icoana Sfâtului Vasile cel Mare

Adeseori suntem acuzaţi că ne creăm idoli din imaginile sfinte, că folosim icoane ca semn de carte, că agăţăm Rozariu sau diferite metanii şi novene pe retrovizorul maşinii, aplicăm pe telefoanele mobile ca imagine de fond o icoană.

Pe lângă faptul că cunoaştem punctul de vedere a Bisericii, avem la rândul nostru o concepţie mai mult ca părere. Le avem pe acestea ca amintire şi nu numai ca obiecte ce ne ajută în viaţă. Biserica ne spune cu claritate cum cultul creştin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi care proscrie idolii. Într-adevăr, cinstirea adusă unei icoane e adresată de fapt celui reprezentat şi oricine cinsteşte o icoană cinsteşte persoana pictată acolo. Icoanele – după cum ştim – nu sunt simple decoraţiuni şi nu s-au realizat numai pentru primii creştinni care nu cunoşteau scrisul sau cititul. Nu este „Biblia săracilor”, ci înfăţişarea trecutului şi a viitorului.

5

În Lumina Icoanei Scopul icoanelor nu este ca să împodobească pereţii, ci ca să umple spaţiul cu prezenţa sfinţilor.

“Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine” – spune Vasile cel Mare.

Tema revistei prezente ne îndeamnă la a privi icoana unuia dintre fondatorii vieţii monahale.

Am ales a prezenta chipul Sfântului Vasile cel Mare pornind de la simbolurile, semnele, culorile şi canoanele iconografice. În icoane Sf. Vasile cel Mare apare în general singur, în veşminte episcopale, aşezat pe tron sau în picioare. Îl întâlnim şi în icoana care îi reprezintă pe Sfinţii Trei Ierarhi. În alte icoane Sfântul Vasile cel Mare apare ca monah, fiind ilustrat ca exemplu celor care caută desăvârşirea urmând calea vieţii consacrate.

Chipul Sfântului, pictat în icoane, exprimă har şi înţelepciune, blândeţe şi bunătate. Icoanele sale zugrăvite pe pereţii bisericilor, pe zid, pe lemn sau pe vitralii – ne vorbesc în mod tăcut cum marele teolog a apărat dreapta credinţa, a făurit Sfânta Liturghie, a compus regula monahală. Icoana lui apare de multe ori la intrarea în biserică, chiar lângă uşa de la intrare sau se pictează în altar, în primul registru, alături de ceilalţi ierarhi. Dacă o biserică îl are drept ocrotitor, prima icoană din partea dreaptă a iconostasului este dedicată Sf. Vasile. Uneori, apare pictat împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur pe sfintele uși (uşile împărăteşti), lângă Buna Vestire și/sau lângă cei patru Evangheliști, ținând în mână Liturghiile scrise de ei. În unele biserici, este aşezat împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur în şirul icoanei Deisis, înainte de chipurile Sfântului Gheorghe şi a Sfântului Dumitru.

Marele Sfânt Ierarh este pictat având drept un trup foarte înalt, drept şi slab, cu o faţă smerită, uscăţivă; cu tâmplele adâncite, cu fruntea puţin încreţită, cu umerii obrazului prelungi, cu sprâncene rotunde, ridicate şi încreţite, asemenea omului îngrijorat, cu barba lungă şi pe jumătate căruntă şi pleşuv. Fondul icoanei este întotdeauna auriu. Înfăţişând momente din viaţa sfântului, culoarea devine închisă pentru ca să reiasă mai bine chipul reprezentat.

Culorile ca limbaj simbolic au şi rolul de a ajuta ca lumina să poată fi cât mai prezentă în icoane.

Este important ca aceste elemente să fie folosite numai după reguli şi canoane, oferindu-ne azi posibilitatea de a identifica originea şi datarea 6

sfintelor icoane. Astfel, albastrul este asociat cerului, tainei și vieții spirituale. Culoarea albastră a început a fi prezentă încă din epoca primară.

Când în icoane Sfântul Vasile cel Mare nu poartă felonul alb, este îmbrăcat în veşminte episopale de culoarea albastră cu dungi şi cruci violete.

Aici observăm o referinţă la pasajul din Sfânta Scriptură în care Moise primeşte instrucţiuni cum să fie confecţionate veşmintele sfinte. (Ieşire 28,533). Barba neagră şi lungă se referă la viaţa sa de monah căci în calitatea sa de îndreptar al credinţei, al evlaviei şi al vieţuirii creştineşti i-a organizat pe monahi şi a redactat reguli pentru ca oricine doreşte să trăiască pe deplin viaţa monahală să o poată face. Culoarea neagră a bărbii şi forma îngustă, purtată cu grijă, semnalează faptul că nu a avut o viaţă pământească lungă (doar 49 de ani).

Faţa sfântului pare puţin tristă, severă, cu ochii deschişi şi îndreptaţi spre privitori îndemnându-i a înţelege învăţătura sa, plină de dragostea faţă de Hristos, arătând ce mare importanţă are atenţia într-un dialog, atât din partea dascălului cât şi a ucenicului. Din ochii lui străluceşte pe de-o parte măreţia ştiinţei, iar pe de altă parte o blândeţe enormă, dragostea lui Dumnezeu revărsată prin el se spre noi cu fiecare rugăciune compusă de el şi rostită de noi. Când Vasile cel Mare apare singur în icoană, ridică mâna dreaptă pentru a binecuvânta, iar când este împreună cu alţi sfinţi, ne indică Evanghelia, drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a trăi dreapta credinţă, „cuvântul cunoştinţei” şi „cuvântul înţelepciunii” (1Cor 12,7). Semnul binecuvântării respectă tradiţia, degetele mâinii fiind astfel poziţionate încât redau cu fidelitate literele greceşti IΣXΣ. Dacă ne gândim la faptul că binecuvântarea este o ierurgie care presupune focalizarea rugăciunii către anumite persoane, acţiuni sau obiecte, binecuvântarea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare vine peste cel care se roagă în faţa icoanei, izvorând totdeauna de la Dumnezeu.

Tâmplele adâncite şi fruntea puţin încreţită ne indică faptul că Dumnezeu i-a oferit o inteligenţă mare datorită căreia a devenit un mare şi bun învăţător al tuturor creştinilor, al întregii Biserici.

Sfânta Evanghelie pe care o poartă în mâna stângă nu este o simplă carte, şi nu simbolizează doar învăţătura. Are pictată pe ea mai multe semne amănunţite care ne dezvăluie şi alte lucruri.

Bulinele albe sau roz îngrupate în trei reprezintă învăţătura despre Preasfânta Treime şi lupta lui

Interferenţe Biblice pentru clarificarea acesteia împotriva ereziilor, în special a arianismului. Bulinele verzi şi roşii/ smarald de pe coperta cărţii arată legătura strânsă şi învăţătura sa privitoare la Spirit Sfânt. În primele secole ale Bisericii nu s-au folosit imagini pentru a-L reprezenta pe Hristos. Sfânta Scriptură nu ne oferă un portret fidel, dar sfinţii, cei care L-au urmat şi L-au trăit în fiinţa lor,

ne înfăţişează într-un oarecare fel persoana Mântuitorului. Tot sfinţii ne oferă un exemplu viu de cum poate fi trăit Hristos în zilele noastre, în lume sau în viaţa consacrată.

Anul dedicat vieții consacrate intenționează să ne facă pe fiecare dintre noi să reflectăm asupra modului nostru de viață și mai ales asupra felului cum Îl slujim pe Dumnezeu și cât timp oferim slujirii aproapelui și celui sărman cu care se identifică Hristos. Este un timp de har pentru persoanele consacrate, pentru Biserică și pentru fiecare creștin în parte.

oamenilor, indiferent de clasa socială, rasă sau epocă. Este mesajul unui Dumnezeu înveșmântat în milostivire, smerenie și blândețe. De aceea Hristos putea afirma despre Sine: „Luați exemplu de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). El predica trăind și practicând aceste virtuți.

Prin opera și misiunea Sa, El devine consacratul lui Dumnezeu trimis în lume, după cum ne amintește Sfântul Evanghelist Ioan: „Dumnezeu L-a sfințit și L-a trimis în lume” (In 10, 36). În El,

Chiar de la începutul misiunii Sale publice, mesajul lui Hristos are în vedere înnoirea minții spre descoperirea Împărăției lui Dumnezeu care este în noi. Mesajul cristologic se adresează tuturor

subliniază Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1121), se rezumă toate consacrările, în El orice botezat este sfințit și consacrat cu un caracter permanent.

Sfântul Luca face o primă referire la consacrarea

Pr. Béla PALLAI

Viața consacrată, o dăruire totală lui Dumnezeu

7

Interferenţe Biblice lui Hristos prin aducerea Sa la Templu de către Maria și Iosif îndeplinind astfel preceptele Legii Vechi, „ca orice născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului” (Lc. 2, 23). Această prezentare în Templu devine o icoană, o prefigurare a oferirii propriei vieți lui Dumnezeu de către cei ce răspund afirmativ chemării lui Dumnezeu și vocației de a-L mărturisi în Biserică și în lume.

Rămânând la tema și mesajul ce se vrea a fi transmis prin acest număr al revistei, ne vom opri asupra câtorva pasaje biblice rostite de Mântuitorul și transmise de evangheliști. Acestea îi călăuzes pe cei ce au ales să-i slujească lui Dumnezeu fără niciun compromis, pe deplin şi în mod liber, promiţând Domnului fidelitate şi statornicie în trăirea fecioriei, a sărăciei şi a ascultării.

Pentru cei care trăiesc aceste promisiuni făcute înaintea lui Dumnezeu, Hristos devine modelul viu și de căpătâi, viața Lui fiind o pildă vie și de urmat.

El însuși nu deținea niciun bun material, ba chiar nu avea unde să-și plece capul, după cum afirmă Evanghelia: „Vulpile au vizuini, și păsările cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul” (Lc. 9.

58). Propovăduiește această dezlipire de bunurile lumești, promițând ceva veșnic, Împărăția lui Dumnezeu: „Și oricine a lăsat case sau frați sau surori sau tată, sau mamă sau femeie sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Mt. 19.29). Iar această detașare și renunțare la bunurile materiale aduce cu sine o mai mare disponibilitate pentru propovăduirea Evangheliei, într-o lume a urii, a violenței și a persecuției: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Nu purtați nici traistă, nici îmbrăcăminte nici încălțăminte” (Lc. 10. 2.3).

Valoarea acestei virtuți, a sărăciei o arată Isus și prin diferite parabole, în Fericiri, şi mai ales prin viaţa şi moartea Sa pe Cruce. În această invitaţie biblică Dumnezeu ne arată drumul vieţii, care vindecă veşnica tendinţă a lăcomiei. Ne aminteşte, că dacă vrem să-L urmăm, trebuie să acceptăm cu umilinţă planul mântuirii.

Trăirea fecioriei constă într-o totală dăruire a trupului şi a sufletului în mod liber, pentru a intra în Împărăţia Cerurilor în deplină curăţie trupească şi sufletească. Mântuitorul arată importanța acestei virtuți pentru Împărăția lui Dumnezeu: „...Sunt fameni care s-au făcut fameni pentru Împărăția lui Dumnezeu, Cine poate înțelege să înțeleagă” (Mt. 19. 12). Sfântul Pavel, în prima scrisoare adresată 8

corintenilor, reia și amintește acest mod de slujire al lui Hristos arătând totodată prioritățile celui feciorelnic: „Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (1 Cor. 7. 32) Ascultarea își are obârșia în însăși opera mântuitoare a lui Hristos. El îndeplinește această virtute prin întruparea Sa și supunerea față de voința Tatălui: „M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia celui ce M-a trimis pe Mine” (In. 6. 38). Evanghelistul Luca accentuează faptul că Mântuitorul Hristos, copil fiind, era ascultător faţă de părinţii Săi pământeşti: Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus (Luca 2, 51).

Această stare de ascultare înaintea Tatălui Ceresc, Hristos o păstrează până la moarte după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „...ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2, 8). Fiul lui Dumnezeu este prin urmare exemplul absolut de ascultare. Ascultarea rămâne o acţiune a noastră, dar în acelaşi timp este un dar de la Domnul primit prin credinţă.

Dintre numeroasele figuri ale vieţii călugăreşti să amintim doar câteva reprezentative atât în Răsărit cât și în Apus, care indiferent de carisma cu care i-a învrednicit Dumnezeu, aveau ca punct de referință Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Evanghelie și trăit prin cele trei voturi.

Antonie cel Mare, originar din Egipt, cugeta mereu la cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mi” (Mt. 19,21). Acestea devin o normă fundamentală pentru el și pentru orice persoană consacrată. Sfântul Francisc din Assisi, fondatorul ordinului franciscan, mărturisea în testamentul său că Dumnezeu a fost cel care i-a descoperit că trebuie să trăiască după învățăturile Sfintei Evanghelii. Într-adevăr sărăcuțul di Assisi, cum era denumit de mulți, avea mereu în minte cuvintele Domnului adresate ucenicilor: „Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale, ci numai toiag.

Nici pâine, nici traista, nici bani. Ci să fie încălcați cu sandale și să nu se îmbrace cu două haine” (Mc. 6, 1-2). Sfânta Clara din Assisi spunea că forma de viață al „Ordinului Surorilor Sărace” este aceea de a observa în totalitate Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Hristos. În acelaşi spirit, Sfântul Benedict întemeietorul monahismului în Apus, considera Sfânta Scriptură ca și norma dată pentru viața omului.

Consacrarea propriei vieți lui Dumnezeu

Viaţa Spirituală devine așadar o icoană vie, o prefigurare a Împărăției lui Dumnezeu, când toți vor fi ca îngerii. Persoanele consacrate sunt la dispoziţia tuturor, ţin braţele larg deschise pentru toţi, însă îmbrățișarea acestei stări nu este pentru a munci mai mult sau mai puțin, ci pentru a trăi mai profund credinţa şi iubirea pentru aproapele.

Concluzionând cu rugăciunea Sfântului Francisc, putem vedea misiunea persoanei consacrate în lume, misiunea creștinului de rând, misiunea mea personală, aceea de a face cunoscută în lume Evanghelia lui Dumnezeu care este o Evanghelie a păcii, a iubirii, a iertării și a speranței:

„Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale Acolo unde este ură, s-aduc iubire, Acolo unde este ofensă, s-aduc iertare, Acolo unde este dezbinare, s-aduc unire, Acolo unde este greșeală, s-aduc adevăr, Acolo unde este neîncredere, s-aduc credință, Acolo unde este disperare, s-aduc speranță, Acolo unde este întuneric, s-aduc lumina ta, Acolo unde este tristețe, s-aduc bucurie” Drd. Marian SUSA

Vocația: Cine ești tu? Cine sunt eu?

„Ia-mi, Doamne şi primeşte toată libertatea mea, memoria, mintea şi voinţa mea toată. Tot ce am sau ce posed e din darul tău. Ţie, Doamne, ţi le înapoiez, toate ale tale sunt, dispune de ele după bunul tău plac, dă-mi numai iubirea şi harul tău şi mi-e de ajuns.”

(Sf. Ignațiu de Loyola) M-am întrebat adesea: Ce este vocația? Am privit în jurul meu încercând să găsesc răspunsuri, am privit atentă la oameni, căutând semnificații profunde ale acțiunilor lor, ale expresivității gândurilor și sentimentelor, am căutat înțelesurile ascunse din spatele cuvintelor și gesturilor. Căutam răspunsuri în cele mai ascunse locuri deși toate erau „la vedere”, căci ochii noștri nu sunt educați în a privi adevă ra t a lumină și a-i percepe cu adevărat strălucirea.

Vocația! Acel „ceva” primit din mărinimia și iubirea Creatorului, picătura de încredere pe care ne-a oferit-o când ne-a trimis în lume, flacăra iubirii pe care ne-a oferit-o spre păstrare și împărtășire. Este darul care ne face unici, irepetabili și care ne clădește adevărata fericire. Trebuie doar să o descoperim, să o acceptăm

și să o înțelegem. Și astfel, citind rugăciunea Sfântului Ignațiu de Loyola înțeleg mai bine cine suntem cu adevărat! Suntem oameni liberi, creați cu iubire și încredere, îmbogățiți cu haruri și călăuziți cu blândețe. Suntem înzestrați cu toate calitățile necesare pentru a ne îndeplini misiunea încredințată, avem nevoie doar să ascultăm și să înțelegem corect chemarea. Și chemarea este una simplă, este chemarea la iubire, căci am primit atât de multe și ni se cere doar puțin.

Dumnezeu nu a căutat oameni speciali, nu a ales calități umane pe care noi căutăm cu atât de multă înverșunare să le dobândim în această viață!

Tatăl Ceresc a căutat doar inimi care să iubească și să își ofere necondiționat disponibilitatea.

S f â n t a Fecioară Maria este exemplul cel mai elocvent de disponibilitate, de iubire și de apostolat asumat prin acel răspuns simplu la chemarea adresată de Creator, dar atât de important pentru întreaga umanitate: „Fie mie după cuvântul tău!”

M-am gândit de multe ori la înţelesurile pe care le-a dat omenirea dramelor sale: pe copiii

9

Viaţa Spirituală cărora le mor părinţii i-a numit orfani, pe soţul care şi-a pierdut soţia l-a numit văduv, soţiei care şi-a pierdut soţul i-a pus numele de văduvă. Dar oare cum se numeşte o mamă care îşi pierde fiul sau fiica? În nici o limbă a pământului nu găsim o descriere sau o noţiune care să cuprindă înţelesul atât de dramatic al acestei pierderi. Şi am înţeles... ea, femeia care şi-a pierdut copilul poartă un singur nume... Maria. Ea, exemplul dăruirii depline, a devenit mama noastră prin asumarea rolului în planul divin al mântuirii noastre.

Au urmat apostolii chemați și aleși nu pentru strălucirea straielor, nici pentru istețimea minții, ci pentru inima lor deschisă și dornică să fie umplută cu iubirea pentru Cristos: „...A aflat pe Filip și i-a zis lui: Vino după mine” (Ioan 1,44) Apostolii nu au fost perfecți, nu au conștientizat cu adevărat importanța și semnificația momentului istoric. Să ne amintim doar momentul în care Petru se dezice de învățătorul său –momentul slăbiciunii omenești, căderea omului în păcat, teama care uneori ne limitează speranțele, minciuna care ne desfigurează caracterul – cele trei momente în care Petru neagă apartenența sa, neagă evidența. Însă momentul când întâlnește privirea lui Isus, acea privire care nu dojenește, nu reproșează, nu cere și nu se plânge, dar care emană o iubire dătătoare de viață, este clipa dramei sale sufletești – examenul de conștiință – care este cel mai mare judecător al propriilor fapte și gânduri. Și pentru Petru este „lecția” care îl definește ulterior. „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16,1819). Aceasta este recunoașterea și aprecierea iubirii lui Petru, iubire care șterge neîncrederea, slăbiciunea și lașitatea.

Când inima ascultă șoapta chemării la iubire a lui Isus, ea cunoaște cu adevărat bucuria de a oferi. Apostolatul începe cu ascultarea, continuă cu recunoașterea chemării și se definitivează cu disponibilitatea în împlinirea planului divin. Liantul acestor etape este unul singur: iubirea pentru Cristos și pentru semeni.

Ascultarea – ce simplu pare acest prim pas în recunoașterea vocației! Dar nu este! O minte subjugată de gânduri, frământată de căutări și răspunsuri existențiale palpabile, devine neatentă 10

la subtilitatea de dincolo de cuvinte. Dumnezeu ne dorește ascultători, cooperanți și disponibili în relația noastră cu el și cu întreaga creație și astfel, ascultarea este esența celor trei virtuți teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Credința este ascultarea de Dumnezeu, speranţa creştină este învierea lui Isus Cristos, care învinge cel mai mare duşman al omului: moartea. Iubirea este virtutea prin care se realizează unirea deplină cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu celelate făpturi: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (Ioan 4,16) Recunoașterea chemării. A recunoaște ceva înseamnă că acel „ceva” este deja cunoscut perceperii și înțelegerii noastre. Așa cum copilul recunoaște glasul mamei sale și când îl aude își linștește plânsul, așa și sufletul celui care își caută vocația recunoaște șoapta divină, redobândește pacea și mintea își domolește exuberanța. Este momentul în care dispare orice tulburare, când se găsesc răspunsurile la toate întrebările nerostite, este clipa de regăsire și de armonizare a ceea ce eram, ceea ce ne doream și ceea ce vom fi pe mai departe – „Ne cunoaștem doar când ne aflăm în fața propriilor noastre limite.” (Paulo Coelho – 11 Minute).

Disponibilitatea – este dăruirea necondiționată, este recunoașterea propriilor limite și asumarea lor, este sentimentul de recunoștință și mulțumire pentru darurile primite – „Tot ce am sau ce posed e din darul tău” – este măsura credinței și a iubirii noastre. Disponibilitate fără iubire și empatie nu există! A renunța la tine ca individ, la propriile tale nevoi umane pentru a te dărui cu toate harurile primite semenilor tăi, este cel mai complet mijloc de împlinire a poruncii iubirii.

Omul este precum pasărea colibri: pare mic, pierdut în imensitatea văzduhului, dar inima sa și aripile speranțelor sale bat cu o viteză amețitoare.

Măreția sufletului se naște nu din puterea și stăpânirea lucrurilor, ci din iubirea pe care o dăruiește.

Adriana Gîrboan

Învăţătura Bisericii Cele trei voturi călugărești: curăția, sărăcia și ascultarea

Catehismul Bisericii Catolice afirmă că toți credincioșii sunt egali „în demnitate și în acțiune, egalitate în virtutea cărei toți colaborează la zidirea Trupului lui Hristos după condiția și funcția proprie fiecăruia” (nr. 872). Chiar dacă există slujiri și vocații diferite, credincioșii sunt egali între ei. Acest aspect este foarte importat deoarece ne ajută să înțelegem că în Biserică există o singură categorie de creștini și indiferent de statutul fiecăruia, cu toții sunt chemați la sfințenie și la o iubire desăvârșită.

castității pe durata întregii vieți. Decretul Conciliului Vatican al II-lea (1962-1965) referitor la viaţa călugărească (Perfectae Caritatis), vorbind despre curăție, afirmă că aceasta „trebuie prețuită ca un dar ales al harului” . Mi se pare foarte important să reținem acest lucru: este un dar de sus care nu este mereu înțeles de toată lumea! Din acest motiv Isus spune că cei care aleg curăția pentru Împărăția cerurilor nu sunt mereu înțeleși (Cf. Mt 19, 12). Nu este de mirare, așadar, că unii nu înțeleg această vocație. Pentru cei care îmbrățișează viață călugărească însă, păstrarea fecioriei este ceva sublim, înălțător. Tocmai acest dar al curăției conferă călugărilor o puternică Tema acestui articol abordează cele trei voturi libertate interioară care îi ajută să se dedice în specifice acelor creștini care își consacră pe deplin totalitate slujirii lui Dumnezeu. viața lui Dumnezeu. Există persoane botezate Este de la sine înțeles că promisiunea de a care primesc de la Dumnezeu chemarea de a intra duce o viață feciorelnică nu elimină existența în mănăstire sau într-un ordin religios. În cadrul problemelor. Decretul Conciliului îndeamnă ceremoniei, de îmbrăţişare a vieţii consacrate, persoanele consacrate să se străduiască a trăi cu candidatul promite în mod solemn respectarea cu fidelitate promisiunile făcute cu toate dificultățile sfinţenie pe durata întregi vieţi a celor trei voturi: care apar, să-și pună toată încrederea în curăția, sărăcia și ascultarea.

Dumnezeu, să-I ceară ajutor prin rugăciune, să nu se lase influențați de diversele teorii care afirmă Curăția că fecioria veşnică este dăunătoare sănătății Curăția călugărilor presupune păstrarea (nr. 12). Același decret îndeamnă superiorii 11

Sfinţii Părinţi institutelor religioase să implementeze iubirea frățească între persoanele consacrate pentru a-i ajuta în păstrarea acestei virtuți4. Cred că prietenia, comunicarea, umorul și buna dispoziție pot fi utile în acest sens.

Sărăcia Călugării îşi asumă sărăcia în mod liber, renunţând la orice fel de proprietate personală pentru a se putea dărui în totalitate lui Dumnezeu, pentru a-L putea urma oriunde. Sărăcia trebuie să-i conducă pe călugări spre o relaţie mai profundă cu Hristos. Prin practicarea sărăciei, călugării „participă la sărăcia lui Hristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui să fim îmbogățiți” (nr. 13).

Comoara lor nu este din această lume, ei trebuind să dea o mărturie vie în practicarea concretă a sărăciei, să împartă cu bucurie celor care au mai puţin, să nu trăiască în lux şi să evite câştigul exagerat (nr.13).

Ascultarea Prin votul ascultării, persoanele consacrate îi oferă lui Dumnezeu propria voinţă. Cei care se străduiesc să-şi asume pe deplin virtutea ascultării, văd în ascultarea faţă de superiori ascultarea faţă de Dumnezeu. Superiorii, prin îndatoririle care le revin faţă de cei care le-au fost încredinţaţi, trebuie să fie docili Spiritului Sfânt exercitându-și autoritatea în spirit de iubire frăţească.

Decretul Conciliului ne ajută să înțelegem de ce ascultarea trebuie situată în contextul misiunii Bisericii (nr. 14). O misiune se primește atunci când ești trimis. În acest fel, Dumnezeu Tatăl a dat

o misiune Fiului trimițându-L pe pământ să facă voia Lui (Cf. In 4, 34; Cf. Evr 10, 7 etc). Mai târziu, Isus îi trimite pe apostoli și ucenici spunândule să meargă şi să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile. Trimițându-i, le dă și harul Său în misiunea pe care trebuie să o îndeplinească. Și în zilele noastre ascultarea trebuie înțeleasă la fel.

Privită în această perspectivă, ascultarea este ceva măreț, nobil și ușor de urmat deoarece porunca lui Hristos este dată prin intermediul superiorilor. Hristos este Cel care trimite! Dacă cel care ascultă de superiori este conștient că cel care trimite cu adevărat este Hristos, își va pune toată încrederea în harul Lui care îl va ajuta în îndeplinirea misiunii primite. Această încredere este însoţită de o profundă bucurie deoarece a ascultat de porunca Mântuitorului. Ascultarea este și un indiciu al apartenenței la Biserică.

Aparținem în mod autentic Bisericii atunci când ascultăm și facem ceea ce ne spune.

Aceste trei voturi au menirea de a le face pe persoanele consacrate să fie cât mai asemănătoare lui Hristos. El este modelul lor. Cu ajutorul acestor voturi, persoanele consacrate își propun a trăi o viață unită cu Hristos, dorind să-L urmeze într-un mod cât mai autentic posibil pe Cel care feciorelnic și sărac (Cf. Mt 8, 20; Cf. Lc 9, 58), i-a mântuit și sfințit pe oameni prin ascultarea sa până la moartea pe Cruce (Cf. Fil 2, 8). Prin dăruirea totală a libertății, voinței și talanţilor proprii Creatorului și a „golirii” de sine, ei devin instrumente privilegiate prin intermediul cărora Dumnezeu acționează și-și face simțită prezența în această lume.

Pr. Vasile TRIFOI

Scopul și menirea monahului

- După învățătura Părinților deșertului Fenomenul monahismului sau al călugăriei creștine apare pe scena istoriei Bisericii nu mai devreme de secolele IIIIV, în deșertul Egiptului.

Cuvântul monah (gr. monachos) are sensul etimologic de „unul”, „singur”, „persoană izolată”, 12

dar și sensul spiritual de persoană „unificată” în sine însăși și „unită” cu Dumnezeu. Cuvântul călugăr are o accepțiune diferită, cea etimologică de „bătrân frumos” (gr. kalos-geron), dar și cea de maturitate spirituală (starea bărba-

tului desăvârşit cf. Ef 4, 13), prin asemănarea cu Hristos.

Apariția primilor monahi a avut loc în contextul unei Biserici ce număra circa 7 milioane de adepți, dintr-un total de 50 de milioane de locuitori ai imperiului roman. Deși încă

Sfinţii Părinţi

minoritară, Biserica era destul de bine organizată, cu ierarhie suficient de răspândită, cu cult, cu disciplină, cu o literatură în plină dezvoltare, iar odată cu edictul de la Milano, din 313, cu libertate religioasă și de evanghelizare a păgânilor. În ciuda acestui context optimist-expansiv pentru Biserică, ia naștere monahismul, ca mișcare inversă, caracterizată prin „fuga de lume”, ca o reafirmare a faptului că „Împărăția cerurilor nu e din lumea aceasta”. Câțiva creștini egipteni părăsesc marile orașe și sate și merg în pustiu pentrua

împlini în mod desăvârșit un răspuns adecvat, plin de iubire, al omului față de revelarea dragostei mântuitoarea Domnului.

Această alegere este cea care îi deosebește îndeobște pe călugări de mireni sau de credincioșii care au rămas să-și trăiască credința în lume.„Fuga de lume” este expresia unei decizii interioare, care se articulează pe mai multe paliere de sens. Constă într-o îndepărtare fizică șimai ales morală de tot ceea ce este lumesc, nu pentru că creația ar fi rea, ci pentru a ocoli acele realități marca-

te structural de păcat. Fuga de lume nu este echivalentul părăsirii realităților fizice din care omul prin însăși ființa lui face parte integrantă, ci este o pregustare mistică a realităților vieții de apoi (zôê), încă din viața acesta trecătoare (bíos).

Călugării fug de lume pentru ca să trăiască contemplativ în sfera spiritului, printr-o continuă detașare de trupescul corupt de păcat; fug de lume pentru ca să ducă o viață solitară, în liniște, departe de preocupările lumești și de viața publică în particular „a oamenilor vanitoși și desfrânați”; fug de lume pentru că refuză mentalitățile lumești, și încearcă să se convertească (metánoia)la logica evanghelică; fug de lume pentru ca să asculte glasul dulce al lui Dumnezeu, și de aceea renunță cu drag la toate conversațiile omenești și la tot ceea ce-i poate distrage de la rugăciunea neîncetată. În fine, fug de lume pentru a ajunge la asemănarea chipului după care am fost creați, „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13).

Sfântul Ioan Casian (360435) intreprinde, împreună cu prietenul său Gherman, ceea ce noi astăzi am numi un demers jurnalistic, cu scopul de a afla mai multe despre viața și învățăturile călugărilor din pustiul Egiptului. Notele dialogurilor purtate cu diverși pustnici se găsesc în lucrarea „Convorbiri duhovnicești”, unde printrun limbaj direct înfățișează menirea călugărului. Prima dintre 13

Sfinţii Părinţi convorbiri are ca temă tocmai „scopul și menirea monahului”.

Avva Moise, cel cu care poartă acest dialog, subliniază cât de important este ca monahul săși cunoască motivul și țelul pentru care a venit în pustie: „Toate meseriile sau profesiile își au un scop, adică un plan și un țel, un punct final către care privind cel ce se îndeletnicește [...] trebuie să depună toate eforturile […] ca să ajungă la acel punct final. Agricultorul își muncește neobosit ogorul,[…] neținând seamă de cheltuielile făcute, pentru că are în vedere recolta viitoare[...]. Așadar, și viața monahală își are un scop propriu un țel al său,[...] pentru care posturile nu ne descurajează, ceasurile de priveghere nu ne obosesc, meditarea și citirea cărților sfinte ne desfătează, iar munca neîncetată, îmbrăcămintea sărăcăcioasă, lipsurile și frica de această întinsă pustietate nu ne dezarmează. [...]Țelul vieții monahale este Împărăția lui Dumnezeu[...] iar calea, adică mijlocul, este inima curată, fără de care îi este peste putință cuiva să ajungă la acel ultim țel urmărit. Așadar, există un scop final [Împărăția lui Dumnezeu], și un scop apropiat [inimacurată], adică planul de care trebuie să ne ținem ca să putem ajunge până la punctul final. [...] Țelul nostru este viața veșnică, potrivit cuvintelor Apostolului care spune: aveți ca roadă a voastră sfințenia, iar ca țel, viața veșnică (Romani 6, 22). Mijlocul este deci curăția inimii, sfințenia, fără de care nu putem ajunge la țelul ultim propus, adică la viața veșnică”.

14

Putem spune că Sfântul Ioan Casian descrie monahismul ca o cale spreviața veșnică, ca dar necondiționat al iubirii dumnezeiești căruia omul îi răspunde printr-un efort sinergic de curățire a inimii, a cărei expresie concretă este dragostea.

Dacă viața veșnică este darul „iubirii nebune a lui Dumnezeu”, călugărul înțelege să răspundă crescând în dragostea,prin curățirea ascetică a inimii de gândurile răutății. „Așadar, se cade să practicăm cele ce urmează, adică postul, veghea, singurătatea, meditația asupra cărților sfinte, pentru scopul principal, adică pentru curățirea inimii, pentru dragoste [...]. Nu ar fi de nici un folos să le practicăm pe toate acestea, dacă am pierdut ceea ce constituie câștigul principal [dragostea], pentru obținerea căruia le-am împlinit”.

Casian subliniază, astfel, un lucru important de reținut pentru o mai bună înțelegere a efortului ascetic, anume că postul, rugăciunea, înfrânarea, lectura Sfintelor Scripturi și alte asemenea nu sunt scopuri în sine, ci mijloace prin care se ajunge la desăvârșirea dragostei, scop imediat al vieții de credință, cât timp „trupul poftește împotriva spiritului” (Galateni 5, 17). Scopul final, Împărăția lui Dumnezeu, este darul oferit celor ce au ales să desăvârșească în propria persoană iubirea jertfelnică: „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8).

Despre modul concret al trăirii iubirii de către acești Părinți

ai deșertului, mărturie stau numeroasele povestioare despre faptele și spusele lor, numite și apoftegme. Una dintre acestea astfel ni-l înfățișează pe același avva Moise: „Odată, un frate de la Sketis a greșit. S-a întrunit adunarea bătrânilor și l-au chemat pe avva Moise, dar el nu voia să vină. Preotul a trimis după el zicându-i: «Vino, oamenii te așteaptă». El s-a sculat atunci și a venit, cărând în spate un coș găurit plin cu nisip. Uimiți de apariția lui frații l-au întrebat: «Ce înseamnă aceasta, părinte?».Bătrânul le-a răspuns: «Păcatele mele sunt multe ca nisipul de dau pe dinafară și eu nu le văd, dar vin astăzi ca să judec păcatele altuia!». Auzind acestea, nu i-au mai spus nimic fratelui, ci i-au cerut iertare”.

Sau o altă povestire asemănătoare ne vorbește despre „câțiva bătrâni care s-au dus la avva Pimen și l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe frați ațipiți la Liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ținem treji?» el le zice: «Eu, când văd un frate ațipind îi pun capul pe genunchii mei și-l odihnesc».

Aceste apoftegme ilustrează nejudecarea aproapelui ca primă expresie a dragostei și constituie unul dintre cele mai des întâlnite îndemnuri ale Părinților deșertului, arătând că iubirea este semnul distinctiv al monahului. Dacă Dumnzeu ne-a iubit primul, în mod gratuit, pare să ne spună Părinții deșertului, se cuvine să răspundem acestei iubiri intrând în aceași Alianță a dragostei, în casa nunții Mirelui, cu toți frații noștri, mădularele sfințite ale Bisericii,

Legea Bisericii Mireasa Sa. Existența unui monahism autentic poate fi mărturia vie a faptului că Evanghelia nu este nici literă moartă, nici iluzie, nici utopie, ci pregustare a Împărăției ce va să vie cu putere multă.

Există convingerea că viața monastică autentică ar trebui să fie vârful de lance al Noii Evanghelizări a civilizației

noastre, așa cum rezultă din acest Testament al unui călugăr: „Păcatul urii dezintegrează mai mult decât bomba atomică; dăruirea de sine construiește mai mult decât energia termonucleară [...]. Biserica are azi mai multă nevoie de mănăstiri decât de universități. Avem mai mare nevoie de călugări care să repare decât de maeștrii care să

predea.[...] Dați-mi douăzeci de mănăstiri, cum sunt cele fondate de Sfântui Sergiu, și vă aduc Rusia la Roma. Dați-mi douăzeci de sfinți ca Francisc de Assisi și vă aduc Anglia în confesional”.

Pr. Florin FODORUŢ

Călugării în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene

„Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduinţă de nazireu, ca să se consacre nazireu Domnului, să se ferească de vin şi de bautură tare... În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului” (Numeri 6, 2.8).

Monahismul (din termenul grec μοναχος persoană singură/însingurată) este o veche practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Isus Hristos.

Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă θέωσις), lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Théōsis înseamnă „a deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură” (Sf. Athanasie cel Mare, Cuvant despre intruparea Logosului, I). Un monah (călugăr sau călugăriță) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității și ascultării).

Monahismul creștin apare în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un mod alternativ de a trăi mucenicia. Adesea apariția monahismului în această perioadă este explicată prin schimbările care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului; astfel se pune capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului „creștinilor cu numele” în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei

care doreau să păstreze intensitatea vieții și trăirii spirituale a creștinismului primelor secole s-au refugiat în deșert pentru a-și petrece zilele în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare, asumându-și asceza ca mod de viață.

Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Israel. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special. Proorocii lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință; proorocii dinainte de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Eliseu, sunt importanți pentru tradiția monastică creștină.

Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Benedict vor pune bazele regulilor monahale în cele două tradiții, cea orientală respectiv cea apuseană, urmând exemplul Părinților deșertului. Biserica s-a îngrijit întotdeauna de susținerea și organizarea vieții monahale, conștientă fiind de bogăția harică revărsată asupra ei prin intermediul celor care o trăiesc.

Conciliul Vatican II, în Decretul despre ecumenism („Unitatis redintegratio 15”), recomandă catolicilor să se folosească cât mai des posibil de bogăția oferită, de către Sfinții Părinți orientali, în acest domeniu; această invitație este adresată mai ales Bisericilor catolice orientale, în care viața monastică înfloritoare de la început s-a transformat ulterior în viață consacrată, angajată în viața apostolică. Legislația canonică în vigoare, pornind de la modul în care viața monastică este percepută în izvoarele canonice ale Bisericii răsăritene, tratează acest argument punând 15

In Memoriam! împreună în mod constant perspectiva juridică și viață religioasă. În CCEO, viața consacrată este cea teologică; actuala normativă se integrează în fie contemplativă fie apostolică; dacă este trăită linia canoanelor (sacri canones) din vechime, care într-o mănăstire este monahală, dacă este trăită reglementează în mod amplu viața monahilor într-un ordin sau într-o congregație religioasă precum și funcționarea mănăstirilor. este călugărească. În Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene Întrucât viața monahală trebuie să fie (CCEO) un număr de 162 de canoane (cann. 410- exemplul celorlalte moduri de viața călugărească, 572), organizate în Titlul XII, tratează Despre Codul Oriental insistă mult asupra dimensiunii monahi și ceilalți călugări și membri ai altor comunitare a vieții consacrate, dimensiunea institute de viață consacrată; titlul este împărțit în comunitară fiind o caracteristică importantă a patru capitole: Despre monahi și ceilalți călugări; vieții monahale. Un institut religios este un loc Despre societățile de viață comună după modelul de comuniune, de trăire în comunitate. CCEO călugăresc; Despre institutele seculare; Despre alte garantează caracterul specific al fiecărui tip forme de viață consacrată și despre societățile de de instituție de viață consacrată din Bisericile viață apostolică. Legislatorul păstrează, în linii orientale lăsând la latitudinea lor organizarea mari, terminologia folosită de către Papa Pius al specifică prin intermediul statutelor proprii XII-lea în Motu Proprio „Postquam Apostolicis fiecărui institut, în care să se regăsească Litteris” (1949), evitându-se totuși folosirea unor dispozițiile conforme cu carisma proprie și care noțiuni prea puțin conforme cu tradiția orientală să asigure îndeplinirea activităților specifice puse (religio, religiosus, religiosa) și preferând termeni în slujba Bisericii. Termenul grecesc κοινωνία, mult mai specifici – mănăstire, ordin, congregație. tradus de obicei ca și „comuniune, participare”, Codul Oriental consideră viața călugărească ca reprezintă esența și sensul creștinismului și o stare proprie de viață, distinctă de cea clericală perceput ca un întreg. (tratată în Titlul X, Despre clerici) și cea laică (Titlul Comuniunea primilor creștini a devenit XI, Despre laici). În schimb Codul Latin (CIC-can. principiul de ghidare pentru monahismul 573 §2) tratează doar două categorii de credincioși cenobitic; comunitățile monahale ale Sf. Pahomie ai Bisericii – clericii și laicii, în timp ce călugării și ale Sf. Vasile erau adesea cunoscute sub numele nu formează o categorie aparte în Biserică, starea de cenobium sau koinonium, reflectând spiritul lor aparținând în mod esențial vieții și sfințeniei unității, comuniunii și slujirii; astăzi, fiecare Bisericii. În Orient, în ceea ce privește modul de mănăstire, ordin, etc, se organizează conform trăire al vieții călugărești, sunt percepute cinci dispozițiilor legale generale conținute în CCEO, forme de institute de viață consacrată: mănăstiri, integrând normele din statutele proprii, astfel ordine, congregații, societăți de drept comun încât să participe într-un mod cât mai potrivit și institute seculare. CCEO preia ideea conform la viața Bisericii locale și universale, în spiritul căreia, pentru orientali, la baza vieții consacrate koinoniei. stă viața monahală. De aceea reafirmă și subliniază necesitatea ca monahismul să fie exemplul după Pr. Ioan BALEA care se organizează toate celelalte forme de

Părintele Sălăgean Gavril-Vasile 1905-1989

Una dintre personalităţile reprezentative ale mănăstirii Bixadului, dar şi a rezistenţei religioase anticomuniste este părintele Sălăgean Gavril-Vasile, pe numele său anterior Vasile Fogaşi.

16

Acesta se naşte pe 29 martie 1905 (după alţii 20 mai) în localitatea Hotoan, pe atunci jud. Sălaj (azi jud. Satu Mare), în familia lui Vasile Fogaşi şi Terezia. Această familie va oferii Bisericii Române Unite trei călugări: pe Gavril la Bixad, Mihai la Moisei şi Bazil la Beiuş. Despre fratele Bazil ajuns la Beiuş ştim doar că reuşeşte să se stabilească în Franţa unde moare fiind înhumat lângă Paris la Le

In Memoriam!

Părintele Gavril Sălăgean (al patrulea pe rândul al doilea de la stânga spre dreapta) alături de părinţii şi fraţii călugări în anul 1947 Mesnil Saint-Denis. Celălalt frate mai mare Mihai, născut pe 8 aprilie 1903 devine călugăr la Moisei, dar în 1946 îl găsim la Bixad alături de Gavril, iar în 1948 la Nicula unde, după ancheta Securităţii şi o perioadă de arest, este eliberat şi se adăposteşte în satul natal la sora lor Florica. Aici călugărul Mihai desfăşoară o activitate pastorală intensă în satele din împrejurimi: Pir, Andrid şi Dindeşti, dar se îmbolnăveşte grav şi moare fiind înmormântat în şura casei părinteşti pentru a nu trezi bănuiala Securităţii. Abia în 1991 este deshumat şi aşezat în capela călugărilor de la mănăstirea Nicula din Cluj.

Cât despre părintele Gavril acesta urmează studiile primare la Hotoan, cele gimnaziale cu probabilitate la Carei, iar cele liceale şi teologice la Oradea. Pe data de 21 noiembrie 1931 este admis la călugărie împreună cu fratele său Mihai şi va desfăşura o activitate pastorală bogată la Bixad. În 4 iulie 1933 depune voturile simple, pe 11 iulie 1937 voturile definitive, iar în 5 aprilie 1931 este hirotonit preot împreună cu fratele său Mihai. În anul 1936 îşi schimbă numele din Vasile Fogaşi în Gavril Sălăgean, iar fratele său din Valer Fogaşi în Mihail Sălăgean.

Până în 1948 părintele Gavril activează în cadrul mănăstirii Bixadului la tipografie, fiind

redactorul a numeroase publicaţii apărute aici.

Traduce cărţi, scrie poezie religioasă, articole cu caracter teologic, moral, dogmatic şi pe teme de tipic bisericesc. Se ocupă de organizarea pelerinajelor de la mănăstirea Bixadului, este formator şi orator deosebit, ţine exerciţii spirituale şi misiuni în parohiile din eparhia Maramureşului pe cuprinsul judeţelor Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Parte din activitatea sa scriitoricească o publică în Calendarul de la Bixad până în 1948 şi în revista Cuvântul Adevărului. O altă parte a rămas manuscrisă în posesia familiei nepoatei sale din Baia Mare.

Părintele Gavril rămâne ferm în credinţă şi îşi intensifică activitatea misionară după cedarea Ardealului de nord, iar după 1946, simţind pericolul comunist, contribuie la trezirea conştiinţelor. Pe data de 26 octombrie 1948 părintele Sălăgean Gavril este acuzat că a organizat rezistenţa împotriva desfiinţării mănăstirii Bixadului şi a ocupării acesteia de către Securitate.

La cererea expresă a colonelului Czeller Ludovic, căpitanul Retezar Ioan de la Securitatea Oradea şi sublocotenentul Földesi Francisc de la Securitatea Satu Mare încep o anchetă dură asuprea câtorva greco-catolici din Bixad bănuiţi a fi fost alături de mişcarea de rezistenţă greco-catolică din 17

In Memoriam! jurul părintelui Sălăgean. Documentele ne permit să reconstituim faptul că locuitorii din regiune erau convinşi că trecerea la ortodoxie şi acceptarea comunismului însemna trădare.

Părintele Sălăgean în mai multe predici avertizase asupra pericolului, iar Securitatea întâmpinase o opoziţie fermă din partea credincioşilor de a semna trecerea. Refuzul trecerii îi determină pe cei de la Securitate, într-un proces ţinut la Tribunalul Militar Cluj, să condamne la închisoare pe părintele Sălăgean şi alţi 17 opozanţi ai trecerii la ortodoxie. Din sentinţa Tribunalului Militar Cluj, nr. 2987/948 din 12 ianuarie 1949 reiese că părintele Sălăgean a primit cea mai mare pedeapsă (2 ani pentru instigare publică şi 1 an pentru instigare la rebeliune). Din grupul de rezistenţă au făcut parte în acest proces călugării: Leon Bob, Lelea Dumitru, Vicenţiu Vasile, precum şi credincioşii: Bumb Alexa, Tătaru Vasile, Bercea Gheorghe, Doda Vasile, Şomlea Gheorghe, Ştefuţ Dumitru, Pop Simion, Mare Maria, Finta Tatsia, Tătaru Floarea, Conta Irina, Cuc Irina, Finta Maria.

Părintele Sălăgean şi Leon Bob sunt obligaţi să plătească cheltuieli de judecată de 5000 lei iar ceilalţi câte 1000 de lei. Părintele Gavril este judecat în lipsă pentru că, în toamna anului 1948, înştiinţat de un credincios din Oaş că urmează să fie arestat, părăseşte mănăstirea la îndemnul călugărului Leon Man şi se refugiază în munţi unde, timp de 2 ani, reuşeşte să scape de urmărirea Securităţii. Nu o dată, a fost pe punctul de a fi prins în timp ce celebra liturghia în diverse parohii din Oaş. Se pare că agenţii Securităţii, infiltraţi printre credincioşi, s-au temut să-l aresteze în timpul liturghiei pentru a nu provoca revolta acestora.

După 2 ani este prins şi întemniţat la Satu Mare.

Este eliberat dar, după numai câţiva ani, este rearestat pe data de 13 august 1956 şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj, Regiunea III, la 10 ani închisoare corecţională pentru activitatea sa de apostolat, prin sentinţa nr. 1202/1957. Tribunalul reţine în seama sa delictul de instigare publică. În sentinţă mai sunt prevăzuţi doi ani de închisoare corecţională şi doi ani interdicţie corecţională pentru delictul prevăzut de art. 256 al. 1 şi 11, combinat cu art. 58 Codul Penal. Părintele Gavril înaintează recurs la sentinţa de 10 ani, dar acesta va fi judecat abia în august 1957 când, în baza Deciziei nr. 467/29 august 1957 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem, recursul este respins, rămânând în vigoare pedeapsa de 10 ani 18

dată de Tribunalul Militar Cluj. Din mărturiile pe care le deţinem a fost închis la Gherla, Aiud, dar după unele mărturii şi la Piteşti şi în alte centre de detenţie. Este eliberat din Penitenciarul Gherla pe data de 22 iunie în 1964 împreună cu toţi deţinuţii politici în baza Decretului Consiliului de Stat nr.

310/16 aprilie 1964. După eliberare rămâne un timp la Cluj, apoi se stabileşte la Baia Mare la nepoata sa. Aici desfăşoară o bogată activitate pastorală clandestină, legată de credincioşii greco-catolici dar şi de călugării de la Bixad.

Activitatea sa pastorală a fost atent urmărită de Securitate, în acest sens exemplificăm doar cu un document „strict secret”, din 27 aprilie 1973, când Securitatea Baia Mare prin lt. col. Ardelean A., adjunctul şefului Securităţii Maramureş şi maiorul Ghişa T., adjunct şef serviciu, solicită Securităţii din Satu Mare să fie verificaţi călugării Sălăgean şi Marina pentru difuzarea de materiale greco-catolice dactilografiate. Din document rezultă că părintele Sălăgean refuzase, cu toate intimidările, să spună de cine a fost ajutat în dactilografierea şi difuzarea copiilor materialelor amintite, iar securiştii băimăreni bănuiau o colaborare cu părintele Gheorghe Marina de la Pomi cum reiese din dosarul CNSAS nr I 151675 vol. II. fila 35 (Dosar de Urmărire Informativă DUI - „Egumenul”).

Moare în 1989 cu puţin timp înainte primirea libertăţii Bisericii Române Unite. Actul său de deces datat 16.10.1989 poartă numărul 299/1989 şi a fost eliberat de IPJ Maramureş.

Părintele Sălăgean lasă în conştiinţa credincioşilor o serie de poezii precum: Astăzi toţi săltăm de bucurie; Azi Măicuţa ni se duce; Consacrare la Maria; Din splendorile de Sus; Dorul inimii divine; După groaznica furtună; Isus cel răstignit; În grija Tatălui; Modestia floare rară; Naşterea Ta, Preacurată; Noapte sfântă; O, de trei ori fericită Cruce!; O, Marie, Maică Sfântă; O, Măicuţă Sfântă (Fiii lacrimilor tale); Ochii Maicii Domnului; Răsună clopotele-n sat; Toate pentru Tine; Tu cine eşti?...; Veşnicia fericită; Vii. O! Prunc Preascump Isus, pe-un pământ de plângeri...; etc., majoritatea poeziilor fiind puse pe note muzicale de părintele şi prietenul său Gheorghe Marina (1908-1989) şi cântate şi azi de credincioşii greco-catolici români şi nu numai atât din ţară cât şi din străinătate.

Pr. Ioan Tîmbuş

Crâmpeie Istorice Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco–Catolice (I) Politica de îngrădire a drepturilor fundamentale ale omului este o componentă a fiecărui regim totalitar. Este prioritar acest lucru în inocularea unor concepții noi potrivite cu doctrina și aspirațiile fiecărui regim. În România, instalarea comunismului s-a realizat folosind teroarea și minciuna ca instrument în eliminarea adversarilor. După instalarea regimului comunist la 6 martie 1945, pentru o mai bună absorbție a noii ideologii și corectarea indivizilor oponenți, a fost inventat conceptul de ,,reeducare” prin tortură, a celor care nu se puteau adapta noilor realități. În acest proces de schimbare a societății în ,,democrație populară”, România a fost transformată într-un imens penitenciar, un gulag după modelul sovietic, în care s-au aflat nu numai oameni politici sau oponenți ai regimului ci și personalități religioase; episcopi, preoți, călugări, persoane care prin refuzul lor de ași trăda convingerile religioase au fost catalogați reacționari sau dușmani ai poporului. Închisoarea sau penitenciarul, sunt în esență locuri în care sunt reeducați infractorii, însă odată cu noul regim, au devenit locuri de teroare fizică și psihică pentru cei care nu agreau noua societate.

Acest sistem concentraționar putem sa-l grupăm în trei categorii, având drept criteriu scopul urmărit. În prima categorie putem amintii spațiile de anchetă și ,,depozit” folosite de Securitate, Ministerul de interne, sau sediile acestora din întreaga țară. Al doilea grup îl reprezintă penitenciarele de tranzit sau ,,centrele de triere”. În această categorie intră Jilava, Rahova, Buzău, etc. Din a treia categorie fac parte cele în care se ispășea pedeapsa politică, cum ar fi: Aiud, Gherla, Pitești sau Sighet.49 Pentru prelații Bisericii Catolice arestați și întemnițați, au fost folosite am putea spune un al patrulea grup concentraționar, însă cu un specific aparte; mănăstirile ortodoxe, Căldărușani, Dragoslavele sau Cocoș, transformate peste noapte în lagăre.

După aceste locuri de exterminare urmează altele ,,la lumina zilei”, lagărele de muncă forțată sau domiciliile obligatorii. Între aceste locuri de exterminare, penitenciarul Sighet denumit în limbajul codificat al Ministerului de Interne ,,colonia de muncă Dunărea”, a avut un rol aparte. Aici, în intervalul mai 1950 – iulie 1955, a fost izolată și în mare parte exterminată, elita societății românești din perioada interbelică. Printre cei încarcerați și morți aici se numără și cei patru episcopi catolici; trei greco-catolici și unul romano catolic, care așteaptă învierea, împreună cu mulți alții, în același Cimitir al Săracilor.

Biserica, dincolo de factorul ideologic, pentru acțiunile ei sociale și umanitare, se bucura de prestigiu în societatea românească, de aceea eliminarea sau subordonarea ei necesita

o politică abilă, bine plănuită.

Dacă în 1945, războiul mondial se termina, pentru Biserică războiul era la început. Urmând modelul sovietic guvernul de la București, un satelit al celui de la Moscova, va începe campania de denigrare a Bisericii Catolice de ambele rituri, proliferând diverse acuze la adresa Vaticanului, a Papei și celor în comuniune cu el. Trebuie să precizăm că interzicerea Bisericii Catolice în România, a fost o directivă sovietică, aplicată fără crâcnire de guvernul român, așa cum cereau cei de la Moscova. Spre sfârșitul anului 1946, în cadrul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă Rusă, Kremlinul a formulat programul de lichidare a Bisericii Greco Catolice din Uniunea Sovietică. Acest program cuprindea lupta contra Vaticanului iar aplicarea lui, în mare parte a fost folosit și în țările satelit ale Moscovei; România, Cehoslovacia sau Iugoslavia. În executarea acestui ordin, în România s-au implicat comuniștii locali; Gheorghe Gheorghiu - Dej , Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș.

III. 1. Anul 1945 sau ,, începutul sfârșitului ”

Pentru poporul român, sfârșitul războiului în 1945 n-a coincis cu instalare în țară a unui climat de pace și liniște. După suferințele și mizeriile rămase în urma conflictului armat, românii se vor confrunta cu mizeriile și suferințele ,,războiului ideologic”, odată cu instalarea la 6 martie a regimului comunist. Între atacurile pregătite și lansate de comuniști împotriva tuturor opozanților, s-a aflat și Biserica Catolică. Atacurile împotriva ei 19

Crâmpeie Istorice încep odată cu reorganizarea Ministerului Cultelor, în fruntea căruia se afla preotul Constantin Burducea (poreclit când cu steaua când cu crucea). În noua schemă a ministerului, Biserica Catolică era divizată în mod arbitrar după rituri și naționalități; greco-catolică și romano-catolică.

Acest lucru era în dezacord cu legile în vigoare ale statului și cu Concordatul semnat de statul român. Prelații catolici de ambele rituri adresează ministrului Burducea un memoriu, în care cer reînființarea Direcției Cultului Catolic, argumentând că împărțirea pe criterii de rit sau naționalitate contravine legilor și realității; și în cazul cultului ortodox sunt naționalități și rituri (armean-gregorian) dar ei nu sunt divizați ci stau sub aceeași Direcție Ortodoxă.

Memoriul este semnat de doi episcopi romano-catolici, unul greco-catolic și alți clerici. Nu cunoaștem exact reacția celor de la minister, însă ne putem da seama de rezolvarea unor astfel de cereri, din ansamblul problemelor legate de Biserică în acele timpuri, adică orice demers care nu corespundea noii politici, era fără nici un răspuns sau rezolvare.

Un alt episod, consumat în încercările tot mai grele prin care trecea Biserica Greco –Catolică, a fost alegerea unui nou mitropolit. După moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu la 5 iunie 1941, scaunul mitropolitan de la Blaj a rămas vacant.

Din cauza războiului și la sugestiile Sfântului Scaun, data alegerii unui nou mitropolit a fost amânată. În cursul lunii martie 1945, electorii Bisericii Române Unite au fost convocați pentru alegerea noului mitropolit, și a fost ales Alexandru Rusu, 20

episcopul Maramureșului. Conform canoanelor, rezultatul este comunicat Sfântului Scaun, care confirmă noul mitropolit și cere recunoașterea lui de către Guvernul României. Dar guvernul proaspăt instalat la București în 6 martie, refuză numirea noului mitropolit. În tratativele purtate între Vatican și București în această chestiune, guvernul

dox, era adeptul ,,reîntregirii” Bisericii Ortodoxe prin înglobarea silită a Bisericii Române Unite.53 Față de guvernul lui Groza, Sfântul Scaun a practicat o politică de ,,prudență”, solicitând Nunțiaturii din București, pe cât posibil, limitarea contactelor cu membrii executivului. Un moment delicat al relațiilor diplomatice cu Sfântu Scaun s-a de-

PS RUSU în timpul unei celebrări arhiereşti Groza s-a arătat intransigent. rulat în primăvara anului 1946.

Refuzarea numirii noului mitro- Atunci guvernul a demarat așa polit nu se făcea doar pentru a numitul Proces al marii trădări, lăsa vacant scaunul de la Blaj, ci intentat lui Antonescu și colaboîn desfășurarea evenimentelor, ratorilor săi. S-a încercat atunci guvernul avea clar intenția de a implicarea nunțiului Andeea suprima Biserica. De altfel însuși Cassulo și implicit a Sfântului Petru Groza, fiu de preot orto- Scaun, despre care se spunea că

Evanghelia în Artă ar fi susținut moral regimul fascist a lui Antonescu. Însă foarte diplomatic Vaticanul a numit un alt nunțiu, la 21 mai 1946, în persoana lui Gerald Patrick O’Hara, aplanând tensiunile pentru un timp. Una din caracteristicile tuturor sistemelor totalitare este aceea de a suprima orice fel de cultură sau manifestare colectivă, care nu intră sub controlul statului. Se contura astfel preludiul persecuțiilor și ideea că norii negrii peste Biserică vin de la Răsărit, și nu lumina așa cum Evanghelia pronunța de aproape două milenii.

După cele petrecute în Uniunea Sovietică că Bisericile Greco

Catolice, era tot mai clar ce avea să urmeze în România. În 1947, anul marcat de vizita în România a Patriarhului Alexei al Moscovei, se vor înteții atacurile și intimidările la adresa preoților greco-catolici. Unii dintre ei vor fi arestați în cursul acestui an, însă nu pe considerente religioase în această perioadă, ci politice. În luna iulie 1947, are loc dizolvarea P.N.Ț. – ului, cu urmări negative și pentru Biserica Greco Catolică, deoarece mulți dintre preoți erau implicați în politica de partid, activând în diverse organizații locale. Tot în vara anului 1947, ierarhia greco-catolică simțind pericolul care se apropie, își pregătește slujitorii

prin întâlniri de rugăciune, avertizând în același timp pericolul persecuțiilor care ar putea avea loc. Episcopul de Cluj - Gherla Iuliu Hossu, a cerut preoților săi să apere Biserica, deoarece regimul comunist, prin unele acțiuni caută să o desființeze, reîntregindu-o cu cea ortodoxă.

Pr. Dr. Vasile IUSCO

Doamne îndură-te! sau spiritul unei promisiuni de viață Considerații pornind de la Retablul de la Issenheim

Mulți dintre Sfinții Părinți îi invitau pe mireni să se alăture călugărilor pentru a învăța de la ei cum să se roage.

Mai mult decât prin cuvinte, călugării vorbeau aproapelui prin atitudinea lor de viață. De asemenea, pentru că oamenii așteaptau de la ei sfaturi, cum să rămână într-o stăpânire de sine în chiar mijlocul furtunilor, monahii au făcut din răspunsul la această întrebare țelul vieții lor. Să ne gândim numai la viața cuviosului Antonie cel Mare, părinte al deșertului, care până să ajungă la ajutorarea sufletelor a purtat o luptă cumplită împotriva ispititorului.

Ispitele Cuv. Antonie cel Mare, 1512 – 1516, detaliu din Retablul dedicat Sf. Antonie cel Mare, Muzeul Unterlinden, Colmar.

21

Evanghelia în Artă Faimosul retablu renascentist de la Issenheim, actualmente în Muzeul Unterlinden (Colmar), opera lui Matthias Grünewald (1475cca. – 1528) prezintă în unul din panourile sale sale asaltul demonilor asupra cuviosului Antonie cel Mare (fig.1).

Mesajul pictorului german este acela că nimeni nu scapă teafăr din această înfruntare și luptă crâncenă, din toată această dezordine, fără rugăciune.

Dezordinea cumplită este însuși iadul. Fețele monștrilor sunt de fapt niște chipuri umane schimonosite fără voia lor. Și totuși, în toiul acestei violențe teribile Antonie rămâne un om, imagine a lui Dumnezeu, dincolo de orice schimonoseală. Acea carte veche din colțul din stânga jos, din care un diavol cu picioare de gâscă smulge paginile arată că tot ceea ce facem, orice activitate umană, Biblia însăși poate fi terfelită însă când Scriptura pătrunde în interiorul omului, și ea are nevoie de acest pământ, ea nu mai poate fi lepădată.

Pe un alt volet al aceluiași retablu, o intimitate deosebită învăluie scena Nașterii Mântuitorului când pruncul venit pe pământ este reprezentat de pictor în veșminte zdrențuroase ținut în brațele Fecioarei Maria așezată pe un pat la fel de sărac. În această atmosferă simplă și intimă Fecioara are un chip aproape țărănesc ea neavând nimic în comun cu alura fină a Madonnelor contemporanului său Peurgino. Lipsa din compoziție a sfântului Iosif este mai degrabă o alegere a lui Grünewald el voind să sugereze că totul în această scenă se consmă între mamă și fiu. Retablul este dominat de Hristosul devenit pentru om Alpha și Omega, Începutul și Sfârșitul. El, despuiat în pro22

pria sa umanitate pe cruce este același fiu al Mariei în trupul firav din scena Nașterii.

de « dincolo-de-noi», iar acolo nu ajungem decât printr-un vârtej puternic, ajungând într-o altă lume care este ea însăși un vârAccentuarea trupescului se tej, dar în chiar mijlocul acestei vede cel mai bine în panoul furtuni, acolo se poate respira și Răstignirii din același retablu. viața se găsește în plinătatea ei.”

Grünewald este preocupat ca (Les grandes épreuves de l’esprit, imaginile sale să aibă o aderență Tome III, p. 422). Chemarea la la istorie deoarece „orice re- viața călugărească este așadar prezentare nu este niciodată în chemarea la descoperirea unei afara timpului, pentru că me- plinătăți iar Ava Poemen spunea reu ea este acolo unde se află și el: „Voi merge acolo unde este trupescul” (M. Merleau-Ponty multă trudă, numai acolo mă voi L’œil et l’esprit, Gallimard, p. odhini”.

81). Înțepenind pentr o clipă personajele sale în mijlocul Dar ce este toată această truvârtejului, pictorul obține prin dă dacă nu tocmai angajamenmonumentalitatea personajului tul dârz al monahului pentru central perfecțiunea unei icoa- contemplație? Rugăciunea stăne. Paradoxal, imaginii îi revine ruitoare umple timpul călugăși o funcție vindecătoare, senti- rului și arată înspre liturghie ca mentul tihnei fiindu-i comunicat înspre izvorul ei. Timpul monaprivitorului, de altfel retablul hilor este prin excelență unul însuși a fost destinat unui spital euharistic, el nu se măsoară în mănăstiresc cu menirea de a re- ore, în minute și secunde ci, așa conforta și de a susține. cum citim în prima regulă de viață monastică a Avei PahoMulte dintre compozițiile lui mie din Egipt, în coșul cu pâine Grünewald sunt învăluite într-o pe care călugărul îl avea cu sine atmosferă de nocturnă. Noap- în deșert și care atunci când se tea pe care el o înfățișează în termina era semnul că trebuie compozițiile sale este noaptea să se întoarcă la obște pentru cunoscătorilor, a lui Ioan Bote- a participa la sinaxă. El mergea zătorul care-l indică cu indexul pentru a trăi împreună cu comunegreșit pe Hristos, a Mariei, a în- nitatea euharistia duminicală și gerilor, a celor câțiva, a lui Anto- se întoarcea înapoi cu merinde nie bineînțeles. Privind la noap- trupești și sufletești. Tot restul tea acestor personaje înțelegem timpului era umplut de o rugăsensul citirii profețiilor nu ca ciune de așteptare pentru a se pe o carte ca oricare alta ci ca întoarce la izvor. pe o carte plină de înțeles pătrunsă de spiritul unei promiViața consacrată are și astăzi siuni. Numai în această lumină menirea de a arăta Bisericii că lise înțelege perseveranța cuvi- turghia nu este doar prefacerea osului Antonie de a merge îna- darurilor, altfel n-ar fi decât un inte, în pofida curselor tot mai ritual ca atâtea altele în societaînverșunate ale vrăjmașului, tea noastră, dar că ea este locul spre biruința în Hristos. Marele prin excelență în care ne putem poet francez H. Michaux arăta umple în mod tainic coșul de meimportanța acestui drum către rinde spirituale pentru a înfrunneclintire în mijlocul furtunii ta cotidianul. Cu cât rugăciunea spunând că: „există două feluri unei comunități este mai stă-

Etica Creştină ruitoare cu atât pâinile din acel coș se sfârșesc atât de repede încât avem nevoie să alergăm în comunitate pentru a-l umple din nou. Poate că astăzi ni se pare monoton să fim întâmpinați de la ușa bisericii și până la ieșirea din ea de refrenul continuu al liturghiei: Doamne îndură-te.

Numai dacă-l privim nu ca pe un refren, ci ca pe o chemare și ca pe un răspuns, departe de orice automatism, el va deveni pentru noi un fir roșu al liturghiei, o rugăciune în adevăratul sens al cuvântului care ne va însoți și după ieșirea din biserică. În altarul care este însăși inima omului Doamne îndura-te poate deveni o sămânță a veșniciei, o rugăciune curată și scurtă, repetitivă dar gata să ne întâmpine în orice situație din viață, în chiar vârtejul acestei lumi. Marcu Ascetul spunea: „Biserica este – sufletul și trupul fiecăruia, în virtutea faptului de a fi creaturi ale lui Dumnezeu. Altarul are în centru

masa speranței. Pe această masă se aduce către mintea noastră orice gând, întâiul născut, al fiecărui eveniment. Această biserică are o parte tainică, dincolo de iconostas, o parte care dacă nu se deschide cu ajutorul lui Dumnezeu și printr-o speranță plină de rațiune, nu se poate ști vreodată dacă gândurile și jertfele noastre au fost primite de Dumnezeu”. Călugărilor și călugărițelor le revine astăzi mai mult ca oricând misiunea de a arăta lumii că acea masă a speranței este o realitate și că în inima omului focul nemistuitor al rugăciunii curate se poate aprinde. Persoanele consacrate vor edifica în măsura în care în prealabil vor zidi prin tăcerea lor căci așa cum spunea Ava Pambone „dacă o persoană nu este pe deplin zidită de tăcerea mea, ea nu va putea fi lămurită nici de cuvintele mele.”

Pr. Lucian LECHINȚAN s.j.

PS: În cartea sa Monahismul Oriental, T. Spidlik,s.j. a sintetizat foarte bine etapele vieții cuviosului Antonie (cca. 251 – cca. 356) așa cum rezultă ele din Viața scrisă de sfântul Atanasie cel Mare. Fiecărei etape din războiul împotriva demonilor îi corespunde la sfârșit, drept încoronare a biruinței, un dar special.

Sfântul își începe viața în afara orașului prin posturi aspre și rugăciuni neîncetate la doar 18 ani iar rodul acestei prime lupte cu diavolul este învingerea ispitelor trupești. A doua etapă din viața cuviosului, la 35 de ani, se petrece în locuri izolate și în morminte având în centru războiul dezlănțuit de cel rău iar rodul pe care îl dobândește Antonie este discernământul gândurilor, cele care sunt de la Dumnezeu și cele care vin de la cel rău. Cea de a treia etapă este viețuirea în pustie și uneltirea diavolului de a-l pierde, ea sfârșinduse cu o nouă biruință: Antonie câștigă darul paternității spirituale. Ultima etapă a vieții sale cuviosul o trăiește pe un munte izolat, în sălbăticie, unde împlinește deja multe minuni fiind totuși ispitit de a se mândri pentru victoriile sale, în acest moment toate ispitele de mai înainte se întorc fără însă ca aceastea să-i mai aducă vreo tulburare.

Biserica și familia – o relație complexă… revigorată azi

De puțin timp s-a încheiat Sinodul episcopilor catolici de la Roma privind problemele stringente ale vieții de familie și noile pericole care o pasc in lumea de azi.

S-au lansat multe acuze, s-au pretins multe de la acest Sinod.

Deocamdată, nu ne interesează acest amănunt, măcar în privința acestui articol. Biserica are grijă de familie și este apărătoarea înfocată a acesteia, în toa-

23

Etica Creştină te timpurile. Uneori, înțelegem mai greu cum se poate aceasta, din moment ce vocațiile la viața consacrată presupun abandonarea planurilor de familie. În ritul latin, preoții sunt chemați la celibat, pretutindeni în lume, călugării și călugărițele se angajează la o viață de celibat, în comunitate. În același timp, în ritul bizantin, tradiția păstrează posibilitatea căsătoriei aspirantului la preoție. Sunt lucruri cunoscute, generalități banale, pe care cei care se opun valorilor familiei nu mai vor să le accepte și pretind că nu le mai înțeleg.

Oare viața consacrată înseamnă o viață de izolare, de singurătate? De aceasta are nevoie Biserica? De ce se impune păstrarea celibatului în anumite stări de viață? Sunt întrebări parcă ale unui neștiutor și ne codim să facem parte din echipa lui, deși sunt, sub o formă sau alta, și pe buzele noastre… fiindcă nu vrem să fim luați în râs sau doar pentru că vrem să avem dreptate când acuzăm Biserica pentru că împiedică formarea de noi familii…

de comunitatea parohială ori dimpotrivă nu ne putem obișnui cu preoții celibatari, care ni se par incapabili să înțeleagă ce înseamnă problemele din viața de familie…

Cum poate Biserica să susțină familia și în același timp să impună celibatul preoților și călugărilor ei? Nu este oare o contradicție? Întrebările sunt pertinente, deoarece cei care condamnă Biserica în legătură cu celibatul nu pot înțelege rostul acestuia pentru familie, Biserică și societate. Pare forțată exprimarea: rostul celibatului pentru familie?!

Iată o mulțime de direcții care ar merita aprofundate, însă noi, refractarii, am vrea să punem în încurcătură susținătorii vieții consacrate și, într-un fel, implicit și ai celibatului, prin atacuri subtile sau fățișe, fără să abandonăm cu una cu două.

Să încercăm să facem lumină între atâtea întrebări și nedumeriri! Mai întâi, trebuie reținut că Dumnezeu, când cheamă, vrea o investiție completă, desăvârșită.

Deși această cerință obligato- Biserica a ținut să sublinieze rie privind celibatul se regăsește acest amănunt de-a lungul timși în alte religii, doar Biserica ca- pului, nu pentru a nega valoarea tolică este pusă la zid. familiei, nu pentru a suprima viitorul familiei, ci pentru mai În altă ordine de idei, consta- mare mărirea lui Dumnezeu. tăm că, de ceva timp, mănăstirile sau bisericile romano-catolice Și preotul căsătorit nu este nu prea mai au candidați, au îm- la fel de bun? Oare nu se poate bătrânit și se golesc încet și sigur. să devii călugăr numai după ce Iată realitatea dură! Și atunci, ți-ai făcut o familie și copii s-au soluția ar fi ca să se permită așezat la casa lor și nu mai au căsătoria preoților romano-ca- nevoie de sprijinul tău?! Sunt tolici și să nu mai existe celibat gânduri puerile, de aceea, bine impus? Această idee până și pe ascunse în mintea celor care buzele noastre, ale celor refrac- cred că celibatul este un dușman tari, are un iz de blasfemie, pen- notoriu al familiei. Sau să o întru că ne-am învățat cu preoții dulcim puțin: celibatul este opus celibatari, mai ușor de întreținut vieții de familie.

24

Biserica nu a devenit un dușman al familiei. Biserica nu se opune vieții de familie. Acestea le știm prea bine, însă ni se pare o aberație, din moment ce nu înțelegem rostul vieții consacrate în lumea de astăzi.

Oamenii au nevoie să fie sprijiniți, nu lăsați, uitați în singurătate. Izolarea este boala timpului nostru, care, paradoxal, supra-tehnologizează comunicația. Iar a alege celibatul pentru Biserică, credem noi, refractarii, favorizează și întreține singurătatea, care nu este nici pe placul lui Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur” (Geneză 2, 18). Răspunsul pertinent al Bisericii este: celibatul nu presupune însingurarea, ci este chemarea la o iubire superioară, care presupune îmbrățișarea întregii umanități, pentru a servi comunității familiale, parohiale și implicit societății. Mai simplu, modul de viață celibatar nu înseamnă izolare și nu mai este stigmatizat când este întâlnit în afara Bisericii.

Rugăciunea este bună, dar fără bani nu se poate trăi. Deci trebuie să rămânem fideli realității materiale! Și, din acest punct de vedere, din exterior, ajungem să credem că Biserica vrea oameni ai rugăciunii, care să nu lucreze… Nimic mai fals!

Nu poți fi dedicat rugăciunii dacă nu îți aduci aportul pentru pâinea de toate zilele, potrivit măsurii tale. Principiul vieții monastice benedictine este: „Roagă-te și muncește!”. Isus când a chemat la apostolat nu a transformat pescarii în leneși sau în cerșetori, nici nu le-a promis o viață de huzur… dimpotrivă!

Cu o ultimă suflare, mai aprig, atacul decisiv este lan-

Prezentarea Parohiilor sat prin: familiile trebuie să se înmulțească și Biserica este o piedică atunci când impune celibatul. Mai devreme, menționam că întâlnim persoane necăsătorite care nu sunt investite în viața consacrată. În majoritatea cazurilor, alegerea acestora de a amâna / evita întemeierea unei familii nu are nimic de-a face cu Biserica sau cu exigența vieții consacrate. Deci problema nu este la Biserică și în moftul Tradiției de a include celibatul în viața consacrată.

rii, altfel decât ca pe o aberație?

Când este ordine în familie, este ordine și în Biserică; și reciproca este valabilă. Dacă ordinea nu poate fi menținută în familie, Biserica impune măsuri mai restrictive pentru a întreține ordinea din sânul ei. Celibatul este conceput și ca o abnegație, un sacrificiu pentru a prezerva ordinea și normalitatea din sânul Bisericii și al societății, implicit al familiei.

Ce se întâmplă în continuare cu noi, refractarii, de ieri și de azi? Cât timp ar putea refractarii rezista, căci Isus a promis Bisericii: „Porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)? Deci este un război deja pierdut pentru noi, refractarii? În esență, da, dar aparențele promovate de massmedia ne demonstrează contrariul.

În consecință, trebuie să recunoaștem că relația dintre Ar trebui Biserica să renunțe Biserică și familie este complexă astăzi la a păstra și promova, și necesită o reflecție continuă Ar părea hazardantă și prin celibatul inclus în viața pentru a o perfecționa și valoriafirmația că și prin celibatul consacrată, ordinea în familie fica în lumea noastră. persoanelor consacrate, Bise- și în lume? Nu, poate mai mult rica vrea să încurajeze viața de ca oricând trebuie ca Biserica familie? Cum ar putea fi expli- să rămână farul care luminează Pr. Emil-Marian Ember citată această idee? Ce vrea să puternic și indică calea de urmat spună Biserica? Pe de altă parte, familiei și societății. cum am accepta-o noi, refracta-

Parohia greco-catolică Siret

Parohia greco-catolică din Siret a trecut printro perioadă de înflorire în timpul păstoririi preotului Clemente Zlepko (1868-1934), paroh al comunității siretene timp de 40 de ani (18941934).

Ca urmare a eforturilor sale, credincioșii greco-catolici ruteni din Siret au reușit în anul 1908 să-și construiască o biserică din piatră, cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului” sau „Preoneană în filiala Gropeni. brajenia”. Lăcașul de cult a fost sfințit la 14 iunie 1908 de către După Unirea Bucovinei cu episcopul Hryhorij Chomyszyn România (1918), greco-catode Stanislav. licii ruteni s-au aflat pe teritoriul României. În anul 1922 a În perioada păstoririi preofost înființată o administratură tului Zlepko, a fost construită o apostolică cu sediul în orașul bisericuță greco-catolică ucrai-

Siret (astăzi în județul Suceava), cu rol de a-și exercita jurisdicția asupra parohiilor greco-catolice rutene din Regatul României.

Administratura era subordonată direct Nunțiaturii Apostolice din București. Preotul Clemente Zlepko, parohul greco-catolic 25

Prezentarea Parohiilor

comunității ucrainene, cât și a celei greco-catolice. Astfel, dacă în 1992 trăiau în oraș 451 de ucraineni (4,18% din populația orașului) și 402 credincioși greco-catolici (4%), peste zece ani Preotului Clemente Zlepko mai erau doar 208 ucraineni i-a succedat parohul Vladimir (2,98%) și 403 credincioși greVorobchievici, care a păstorit co-catolici (4,31%), pentru ca parohia timp de 48 de ani, păs- la recensământul din 20 octomtrând credința greco-catolică brie 2011 să se mai declare doar 185 de ucraineni (2,39%) și 208 ucraineană până în anul 1990. greco-catolici (2,69%). Se reA urmat la slujire preotul Va- marcă o scădere a numărului de sile Popovics, Vicar al greco-ca- locuitori care se declară de etnie tolicilor ucraineni din România. ucraineană, iar căsătoriile mixte Între anii 1992-1996 Sf. Biseri- determină o problemă legată de că a fost restaurată complet de schimbarea limbii liturgice în către pictori profesioniști aduși biserică. din Ternopyl, Ucraina1. În anul 1998 Sf.Biserică a fost resfințită În perioada 30 iulie - 1 audupă restaurare de Preasfinţitul gust 2012, actualul arhiereual Ioan Șișeștean.

Eparhie greco-catolice de Maramureş, a efectuat prima vizită În primii 20 de ani de după canonică în calitate de episcop a Revoluție, recensăminte- bisericilor greco-catolice ucraile au arătat o scădere atât a nene din Bucovina. În cea de-a 26 de Siret, a îndeplinit între anii 1923-1930 funcția de administrator apostolic al parohiilor greco-catolice rutene din România.

doua zi, el a vizitat parohiile Clit și Rădăuți (păstorite de preotul Ioan Voloșciuc), precum și cele de la Siret și Gropeni (păstorite de părintele Vitali Popovics).

Episcopul a oficiat diferite oficii religioase în fiecare parohie.

Biserica comunităţii parohiale din Siret deserveşte 897 de credincioşi greco-catolici ucraineni. De aceasta parohie apartine și filiala Gropeni aflată la 9 km de orașul Siret, având biserică de lemn din anul 1910 cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului”, în care se roagă 142 de credincioşi. În cele două secole de existență (1812-2012), asistența spirituală a comunității grecocatolice din Siret a fost asigurată de 2 capelani și 8 parohi.

Pr. Daniel POP

Prezentare Carte Monahismul bizantin - Maciej Bielawski Pentru mulţi cititori români Maciej Bielawski, fostul preşedinte al Institutului monastic Sfântul Anselm din Roma, este cunoscut prin lucrarea sa de doctorat Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume (Sibiu, 1988); lucrare de referinţă pentru introducerea în studiul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae. La sfârşitul anului 2007 editura Galaxia Gutenberg propunea în limba română o altă operă a autorului polonez: Monahismul bizantin. În lucrarea de faţă Maciej Bielawski nu îşi mai propune să redescopere în mod coerent şi unitar rădăcinile gândirii unei singure persoane, ci dimpotrivă încearcă să traseze liniile principale care ar putea descrie viaţa pe care au trăit-o atâţia monahi din Imperiul Bizantin.

Fiind conştient de vastitatea temei pe care şi-o propune spre studiu, atât din punct de vedere geografic sau istorico-temporar, cât şi a influenţei în viaţa Bisericii şi a societăţii, autorul sintetizează în primul capitol opt concepte ce caracterizează, monahismul bizantin. Concepte pe care le va analiza şi dezvolta pe parcursul lucrării.

Elementele specifice monahismului bizantin pe care autorul le ia în calcul îi permit diferite paralele cu monahismul care se dezvoltă în Occidentul creştin. Paralele acestea îl atenţionează pe cititor de diferenţele de mentalitate care există între Răsărit şi Apus, chiar dacă în amândouă tradiţiile monastice se regăsesc elementele comune cum ar fi existenţa unor „Munţii Sfinţii” (Muntele Athos, Muntele Sinai, Muntele Olim).

Poate că mulţi s-ar fi aşteptat ca o astfel de temă să fie abordată într-un mod mult mai exhaustiv şi nu doar în ceva mai mult de o sută de pagini. Lucrarea de faţă însă nu se vrea a fi un studiu complet sau un manual sintetic al monahismului bizantin, chiar dacă cel puţin pentru moment umple o astfel de lacună, ci doreşte să fie un punct de plecare în care se regăsesc indicate locurile, personajele, textele şi tematicile care constituie liniPe parcursul lucrării autorul polonez punc- ile principale ale monahismului bizantin. Bibliotează diferite elemente care marchează istoria grafia de la sfârşitul lucrării poate fi o bună bază monahismului din răsăritul creştin până în zilele spre un studiu mai articulat; multe dintre titlurile noastre şi care ne par străine mentalităţii de azi, enumerate existând şi în versiune românească. intrigându-ne. Un exemplu putem găsi în acest Şi de această dată Maciej Bielawki se face emisens în cel de al treilea capitol, Origini monastice de la Muntele Athos, unde cu multă reverenţă sarul Occidentul care ştie să recepteze pozitiv ridică vălul misterului legat de interdicţia persoa- lumina ce vine din Răsărit, Orientale lumen, punelor şi a animalelor de parte feminină pe Sfântul nându-i în valoare acele elemente care îi redau trăsăturile cele mai fine.

Munte.

Pr. Andrei MĂRCUŞ 27

Viaţa Consacrată CONGREGAŢIA SURORILOR SFÂNTULUI IOSIF AL APARIŢIEI ajute cu posibilităţile pe care le are şi formează un grup împreună cu prietenele sale. Întâmpină împotrivirea tatălui său şi a guvernantei care nu erau de acord ca săracii să-i deranjeze şi să le aducă mizerie în casă. Simte tot mai mult chemarea lui Dumnezeu de a fonda o operă prin care s-ar putea dedica în întregime slujirii celor nevoiaşi. După câţiva ani de aşteptare, Providenţa Divină îi trimite semne prin care vocaţia sa este confirmată. Primind moştenirea de la bunicul său, întemeiază chiar în satul său natal Congregaţia care va purta numele Sfântului Iosif al Apariţiei.

Contemplarea Misterului Întrupării, aşa cum este prezentat în Evanghelia după Matei (1, 18 -21) a inspirat-o pe Sfânta Emilia să întemeieze Congregaţia şi să-i pună numele pe care îl poartă.

Având un puternic spirit misionar, încă de la început, Sfânta Emilia a fost deschisă pentru a răspunde apelurilor venite de pe diferite continente. „Prin «operele de caritate» cărora li se consacră surorile, Congregaţia este prin vocaţie astăzi un semn viu al iubirii lui Dumnezeu care se întrupează şi care atinge oamenii prin gesturi omeneşti. Oriunde este prezentă, ea mărturiseşte marea gingăşie a lui Dumnezeu faţă Congregaţia „Surorilor Sfântului Iosif de umanitate, astfel încât, prin această iubire al Apariţiei” a fost fondată în seara de manifestată, oamenii să poată recunoaşte măreţia Crăciun a anului 1832, la Gaillac, în sudextraordinară a vocaţiei la care sunt chemaţi cu vestul Franţei, de către Sfânta Emilia de toţii” (Constituții nr. 4).

Vialar. Născută într-o perioadă de mari Astăzi, Surorile Sfântului Iosif al Apariţiei sunt transformări social-culturale, economice prezente în 29 de ţări de pe toate continentele, iar şi religioase, cea a Revoluţiei Franceze, în România misiunea a fost deschisă în 1992, fiind Emilia învaţă de la mama ei să citească, prezente în Cluj-Napoca şi Negreşti-Oaş. dar şi să se roage. După moartea mamei Misiunea surorilor se concretizează prin sale, este încredinţată la o vârstă fragedă diferite activităţi grupate în: bunicului şi mătuşii, mergând la Paris 1. Evanghelizare prin cateheză pe diferite unde va studia câţiva ani la un colegiu categorii de vârstă: cateheză la grupuri de copii condus de călugăriţe. Acolo face şi Prima și adolescenți; predarea religiei în şcoli; diferite Împărtăşanie, iar legătura cu Dumnezeu activităţi pastorale la nivel local şi eparhial: devine tot mai strânsă. pregătirea copiilor pentru Prima Împărtășanie Chiar dacă provine dintr-o familie înstărită, îşi și a părinților acestora; întâlniri lunare cu adulții dă seama de suferinţele celor din jurul său, mai pentru aprofundarea credinței, punând accent pe ales ale celor săraci, vede copiii care cerşesc pe Cuvântul lui Dumnezeu care luminează și conduce străzi în loc să meargă la şcoală, bolnavii lipsiţi viața fiecăruia dintre noi; 2. Promovare umană: însoţirea şi ajutorul de îngrijire, mamele care nu au cele necesare pentru a-şi hrăni familia. La început încearcă să-i copiilor şi a familiilor aflate în dificultate, ajutor

28

Viaţa Eparhiei pentru copii cu risc de abandon şcolar, vizite în familii şi în spital, primirea şi ascultarea persoanelor care ne vizitează 3. Ecumenism: cu gesturi simple încercăm să fim o punte de comuniune între diferite confesiuni.

Cuvintele Sfintei Emilia răsună şi astăzi în inimile celor care doresc să-i urmeze exemplul: „Mergeţi, şi cu tot ceea ce aveţi şi veţi primi, faceţi tot binele care vă stă în putinţă!”

Rugăciune Sfântă Emilia, tu ai fost o femeie total dăruită Lui Dumnezeu şi ai adus alinare şi fericire multor oameni. Îţi încredinţăm familiile noastre.

Ajută-ne să trăim în iubire, înţelegere şi răbdare cu cei din jurul nostru şi să ne păstrăm încrederea deplină în iubirea nemărginită a lui Hristos.

Amin.

Comunitatea Surorilor Sfântului Iosif al Apariției din Negrești Oaș

Evenimente din viaţa Eparhie Menirea unor ziduri

La împlinirea a 20 de ani de la ridicarea zidurilor bisericii din Lăpuşel (MM), Preasfinţia Sa Vasile s-a aflat în mijocul comunităţii parohiale. Prezenţa Ierarhului a fost ocazionată de binecuvântarea lucrărilor de renovare a bisericii precum şi de sfinţirea casei parohiale şi a centrului social.

29

Viaţa Eparhiei Zidurile au prins viaţă prin rugăciunea credincioşilor uniţi în jurul Arhiereului şi a preoţilor, în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii şi a rânduielilor prevăzute. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Împărtăşanie întăresc sufletele care dau viaţă zidirilor omeneşti.

Este aceasta o etapă din drumul de credinţă parcurs de o comunitate de credinţă vie şi trăitoare a chemării la slujirea aproapelui.

Un nou slujitor în via Domnului

Arătându-se cu preamărire în cinstită biserica lui, marele Arhistrateg împreună cu toate căpeteniile cetelor îngereşti a luat sub acoperământul aripilor sale pe un nou slujitor în via Domnului. Evenimentul a avut loc sâmbătă, 8 noiembrie, în biserica „Sfinţii Arhanglei Mihail şi Gavril” din Satu Mare prin punerea mâinilor şi prin invocarea lucrării Spiritului Sfânt de către Preasfinţia Sa Vasile asupra diaconului Lucian Lechinţan, membru al Societăţii lui Isus. S-au alăturat în rugăciune preoţi din protopopiatul de Satu Mare, pr. Marius Taloş – Superiorul general al iezuiţilor din România, alţi membrii ai Ordinului precum şi credincioşi de la parohiile din oraş.

Născut la 28 iunie 1979 în Cluj Napoca într-o familie cu o bogată prezenţă în Congregaţi Maicii Domnului, pr. Lucian Lechinţan a fost admis în anul 1998 la Seminarul major eparhial „ Sf. Ioan Evanghelistul” din Cluj Napoca, din care s-a retars ulterior pentru a intra în Societatea lui Isus (Ordinul iezuit).

Formarea a început-o la Cluj cu Noviciatul, apoi la Iaşi cu junioratul şi a continuat studiile de filozofie în Italia şi în Franţa. Tot ca iezuit a studiat timp de trei ani Istoria Artei la Bucureşti. În anul 2011 a fost hirotonit diacon în biserica comunităţii greco-catolice din Paris, iar întors în ţară şi-a desfăşurat misiunea în favoarea comunităţii rrome din Mădăraş (SM), slujind în acelaşi timp ca diacon în biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Satu Mare.

30

Viaţa Eparhiei Spre un Plan integrat de dezvoltare a eparhiilor

În organizarea Episcopiei de Maramureş, a avut loc la Baia Mare, în perioada 11-13 noiembrie 2014, cel de-al treilea modul din cele patru prevăzute în vederea alcătuirii unui Plan integrat de dezvoltare (PID) pentru fiecare eparhie, pentru perioada 01/2015 - 12/2019.

Având binecuvântarea şi aprobarea Sinodului Episcopilor, întregul proces se desfăşoară sub directa îndrumare a domnului dr. Willi Kawohl, numit de organizaţia Renovabis în calitate de consultant şi expert.

Desfăşurat sub forma de ateliere de lucru, cel de-al treilea modul s-a axat în mod principal pe moduri de finanțare și de documentare a Planului. După rugăciunea de binecuvântare şi salutul adresat participanţilor de către Preasfinţia Sa Vasile, un reprezentant al fiecărei eparhii a prezentat partea deja realizată din Plan referitoare la viziune, misiune, valori, priorităţi strategice, obiective strategice cu indicatori, strategii şi bugetul general.

Pentru constituirea unui buget financiar, este însă nevoie de un planul financiar bine gândit, domnul Kawohl prezentând paşii planului financiar, tipuri de bugete, structura bugetului, tehnici de bugetare, procesul bugetării, bune practici în bugetare. În urma oferirii unui exemplu, participanții au exersat în grupuri de lucru construirea unui plan financiar la nivel eparhial.

Necesitatea unei strategii de finanţare a fost o altă temă a atelierelor de lucru fiind prezentate opțiunile strategice de finanțare, principiile cheie de strângere de fonduri precum şi un exemplu de document de strategie asupra căruia s-a lucrat în grupuri.

Participanții au avut ocazia într-una din zile de a discuta, via SKYPE, cu d-na Monika Kleck, responsabilă pentru România din partea organizaţiei Renovabis, problemele întâlnite în procesul de redactare a Planului.

Următorul modul va avea loc la Cluj, între 9-11 decembrie, când fiecare eparhie va prezenta prima formă a Planului care evaluat şi discutat în cadrul unui grup de experţi.

31

Viaţa Eparhiei Întâlnirea eparhială a preoţilor

Găzduită de biserica parohială „Sf. Maria” din Baia Mare, întâlnirea preoţilor din Eparhia de Maramureş s-a desfăşurat, în ziua în care biserica o sărbătoreşte pe Sfânta Ecaterina, sub semnul memoriei unui popor, a unei Biserici şi a unui lucrător în via Domnului.

După cum la baza oricărei lucrări a Bisericii stă rugăciunea, întâlnirea a început cu celebrarea slujbei de TEDEUM de către Preasfinţia Sa Vasile, ca semn de mulţumire pentru libertatea dăruită de Dumnezeu poporului şi Bisericii noastre în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Lecturile biblice, invocaţiile şi cântările liturgice sunt o invitaţie continuă a pune istoria omenirii în mâinile Providenţei dătătoare de „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3,13).

S-au împlinit anul acesta cincizeci de ani (21 noiembrie 1964) de la publicarea de către Părinţii participanţi la Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) a două decrete de importanţă capitală pentru Bisericile orientale aflate în comuniune cu Biserica Romei. Este vorba de Decretul despre Bisericile orientale („Orientalium Ecclesiarum”) şi de Decretul despre ecumenism („Unitatis redintegratio”). I-a revenit pr. conf. dr. Mircea Manu prezentarea celor documente care îşi păstrează în continuare prospeţimea teologică şi invitaţia de a preţui ca Biserică orientală catolică propriul patrimoniu teologic, liturgic, spiritual şi canonic. În virtutea acestui patrimoniu şi privind spre viitor, pr. Florin Fodoruţ a prezentat AMIN. Carte de rugăciuni greco-catolică pentru copii. Îngrijită de Comisia eparhială de liturgică şi artă sacră, cartea cuprinde imagini colorate sugestiv și scurte descrieri ale principalelor momente ale Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, saluturi creștinești, sărbătorile importante din calendarul nostru, cele șapte Sfinte Taine, diferite rugăciuni.

Dată fiind apropiata deschidere a anului pastoral dedicat vieţii consacrate (29 noiembrie), pr. Angel Zareczki, Vicar cu laicii, a prezentat principalele evenimente la nivel eparhial care vor avea loc în decursul anului. Sfinţia Sa a prezentat totodată celor prezenţi un proiect de susţinere a amenajării spaţiului exterior a şcolii eparhiale prin dăruirea unui copac. Întâlnirea s-a încheiat printr-o reflecţie a Preasfinţiei Sale Vasile asupra vocaţiei la Preoţie şi la trăirea acesteia în aceste timpuri şi locuri, într-o Biserică chemată a da mărturie peste secole despre frumuseţea unităţii Bisericii lui Hristos.

32

O nouă apariţie editorială: AMIN – carte de rugăciuni pentru copii Semnalăm cu bucurie sufletească apariția unei cărți de rugăciuni greco-catolice pentru copii, intitulată AMIN, redactată de către Comisia eparhială liturgică și de artă sacră (CELAS) a Eparhiei de Maramureș, cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Vasile.

Cartea se adresează copiilor preșcolari și din clasele primare și se vrea a fi un mijloc de catehizare pentru o cunoaștere de bază a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, a principalelor rugăciuni, a sărbătorilor mai importante din calendarul Bisericii noastre și a celor șapte Sfinte Taine.

Cartea folosește imagini color desenate sugestiv, însoțite de scurte explicații privitoare la principalele momente ale Sfintei Liturghii, la sărbători și la Sfintele Taine.

Sperăm ca apariția acestei cărți să fie de un real folos sufletesc micilor creștini greco-catolici, părinților, cateheților, preoților și Bisericii lui Hristos.

De la librăria eparhială “ECUMENICA“, precum şi din parohii, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2015.

Hirotonirea Părintelui Lucian Lechinţan s.j. (Satu Mare 08.11.2014)

Deschiderea anului pastoral al vieţii consacrate (Baia Mare 30.11.2014)

Comemorarea Părintelui Vasile Lucaciu (Şişeşti 01.12.2014)

Preţ 5 RON