Lumina credintei 4/2018

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VIII – nr. 4/2018

„Văzîndu-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil” (Lc 2, 17)

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS:

Editorial.................................................................................................................................. 1 Strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie.................................................................. 2 - 3 Și să nu uitați binefacerea și dărnicia,......................................................................... 4 - 6 Controlul gândurilor negative după tehnica Părinţilor deşertului (II)............... 7 - 8 Adevărul trebuie spus cu Iubire................................................................................. 9 - 11 România Mare și Concordatul cu Sfântul Scaun (1927)..................................... 12 - 14 Pe scara invizibilă a istoriei, urcând treptele Columnei..................................... 15 - 18 Și dacă nici tratamentul nu mai interesează...?!................................................... 19 - 20 O voce a tinerilor cu ocazia Centenarului............................................................ 21 - 22 Maramureșul istoric și Unirea................................................................................. 23 - 24 Samuil Micu-Klein promotor al României Moderne.......................................... 25 - 26 Poezia de taină din reviste din exil......................................................................... 27 - 28 Ad multos annos România!.............................................................................................. 29 Restaurarea omului în Hristos......................................................................................... 30 Vasile Lucaciu omul-drapel al Ardealului osândit.............................................. 31 - 32 Parohia Greco-Catolică Adormirea Maicii Domnului din Șișești................... 33 - 35 Viața eparhiei................................................................................................................ 36

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Diac. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Florin Orza

Colaboratori: Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember Pr. Laurențiu Costin Pr. dr. Vasile Iusco Pr. dr. Florin Marușciac Pr. Vasile Daniel Pop Prof. univ. dr. Cornel Munteanu Drd. Marian Susa Dna. Antoaneta Turda

Imagine copertă: Giotto, Nasterea lui Isus, frescă, Capela Familiei Scrovegni, Padova (1303-1305).

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

editorial

Bucuria comuniunii

Un eveniment important pentru Biserica Catolică din România s-a petrecut la începutul lunii noiembrie, în perioada 5-11 noiembrie, când am participat la vizita ad limina Apostolorum la Roma, împreună cu toți episcopii catolici din România. A fost un eveniment deosebit de important pentru Biserică și ziditor pentru cei care am luat parte, dată fiind semnificația și valoarea spirituală a vizitei. Pe scurt, vizita ad limina constă în două obiective majore, ea presupune pelerinajul episcopilor la mormintele sfinților apostoli Petru și Pavel și întâlnirea cu Papa, ca semn al comuniunii de credință în Biserica Universală. În cadrul vizitei, intră de asemenea și vizitarea diferitelor oficii ale Curiei Romane, care sunt în serviciul Bisericilor locale din lumea întreagă, ca ministere care îl ajută pe Sfântul Părinte în misiunea sa de succesor al sfântului apostol Petru și conducător al Bisericii lui Hristos.

Așadar, programul a fost unul intens și bine ritmat pe durata unei săptămâni întregi cu momente de celebrare liturgică, întâlniri cu cardinalii prefecți ai diferitelor Congregații și de asemenea cu momente culturale organizate de Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun pentru a marca Centenarul Marii Uniri în capitala Italiei. Rămân puternic imprimate în memorie celebrările liturgice la cele patru Bazilici din Roma: San Pietro, San Paolo, San Giovanni in Laterano și Santa Maria Maggiore, prin reînnoirea memoriei și apropierea fizică de mormintele apostolilor.

Nu este deloc de neglijat frumusețea arhitecturală și comorile artistice din aceste biserici, însă vechimea lor, continuitatea de credință de-a lungul celor două milenii de creștinism, precum și reperele spirituale ale sfinților mărturisitori, dau și fac simțită prospețimea și vivacitatea credinței. Ea rămâne mereu actuală și atrăgătoare pentru toate generațiile care gustă din tezaurul ei și se regăsesc în Biserică ca frați și surori indiferent de neamul și țara din care provin. De altfel, casa comună a tuturor oamenilor, ca spațiu spiritual de regăsire a valorilor comune și de unire a neamului omenesc, așa cum Mântuitorul Hristos dorește, este Biserica și de aceea pelerinajul la mormintele apostolilor ne vorbește de unitate în diversitate și de esența creștinismului: trăirea în Hristos.

Un moment central și deosebit de semnificativ și elocvent al comuniunii în credință a fost întâlnirea cu Papa Francisc.

Orice întâlnire este un moment de har pentru că exprimă comuniunea dintre persoane, însă unele dintre acestea sunt cu totul speciale. În mod deosebit, întâlnirile frățești sunt cele mai reușite și dau bucuria sentimentului familiei, a apartenenței și a înțelegerii

1

valorilor și misiunii comune. Am fost primiți bine, cu bucurie și cu un zâmbet cald, care s-a revărsat de pe fața Sfântului Părinte pe chipul fiecăruia dintre noi în momentul salutului personal și al prezentării pe care am făcut-o. Unii oameni sunt deosebiți prin misiunea pe care o au, alții prin calitățile spirituale și umane de care dispun, iar alții prin notorietatea de care se bucură. Papa Francisc le are pe toate, este un om al lui Dumnezeu, cald și primitor, atent și sensibil la interlocutori, disponibil și mereu cu un cuvânt potrivit. Întrevederea a decurs bine, în spirit frățesc întrun dialog colocvial în care trecerea timpului își pierde dimensiunea reală. Deși întâlnirea a durat mai bine de o oră și jumătate, timpul a căpătat o altă dimensiune, transformându-se în drum interior de actualizare a ființei, a ceea ce ești și reprezinți. Darul păcii este prețios și împărtășirea lui îl sporește și mai mult atât în sufletul celui care îl dăruiește cât și a celor care îl primesc.

Comuniunea rugăciunii zidește Biserica și o susține în misiunea ei de evanghelizare în spiritul voit de Mântuitorul Hristos. Aș dori să le transmit cu mult drag credincioșilor eparhiei noastre că i-am purtat în rugăciune la fiecare celebrare și în fiecare loc însemnat pe unde am umblat, în special la mormintele sfinților apostoli Petru și Pavel, ducând cu mine toate bucuriile și necazurile așa pe cât le cunosc, mulțumind totodată Domnului pentru darul credinței și al comuniunii de credință. Aș dori de asemenea să le transmit admirația de care se bucură pentru curajul lor de a fi statornici și curajoși în conjunctura evenimentelor și încercărilor grele din ultimele decenii și să nu uite că sunt partea poporului român care trăiesc în unitatea Bisericii Universale și o manifestă aici în pământul Patriei.

Suntem în An Centenar și se cuvine să-i amintim pe bunicii și străbunicii noștri care au făurit istoria acestor meleaguri, prin cei mai de seamă bărbați și fruntași ai noștri contribuind la întregirea României.

Roma nu ne este străină, întrucât o regăsim în rădăcina nației noastre și îi purtăm numele în acest spațiu în care limba ne vădește și continuitatea ne justifică.

Sfântul Părinte ne este aproape și în slujirea lui Petru ne cheamă pe toți la solidaritate, comuniune și unitate în Hristos. În același spirit al comuniunii, urez tuturor cititorilor revistei noastre, precum și tuturor credincioșilor eparhiei noastre un An Nou 2019 binecuvântat cu pace și bună sporire în cele sufletești! † Vasile episcop

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie

1

Prezentarea perioadei Octoihului

A treia perioadă liturgică din cursul anului bisericesc este Octoihul, care cuprinde – în funcție de data Sfintelor Paști – între 26 și 40 de săptămâni (din Duminica Tuturor Sfinților până în Duminica Vameșului și Fariseului) și reglementează oficiul liturgic zilnic pentru acest timp.

Octoihul, având la bază vechiul sistem muzical bizantin structurat pe opt ehuri sau glasuri greceşti2, definește timpul liturgic dar și cartea de cult care conține cântările slujbelor rânduite pentru fiecare zi a săptămânii, prezentate în ordine succesivă.

Așadar, la fiecare glas avem cântările pentru o săptămână: o săptămână – glas I, a doua săptămână – glas II şi tot aşa până la a opta săptămână cu al optulea glas, după care succesiunea se repetă. Cântările duminicale ale acestui timp sacru sunt atribuite sfântului Ioan Damaschinul (676-760), imnele de peste săptămână aparţinând altor imnografi (Anatolie, patriarhul Constantinopolului, Cosma Melodul, dar şi altor autori). În fapt, există două cărți de cult pentru această perioadă: Octoihul mare şi Octoihul mic, care este un extras din Octoihul mare și cuprinde cântările învierii pe opt glasuri din rânduiala slujbelor de duminică3. În istoria întocmirii Octoihului se pot identifica, în linii mari, câteva etape4. Prima etapă cuprinde secolele V-VII, când în Palestina a apărut troparul, unul dintre principalele genuri ale muzicii sacre şi s-a încercat introducerea unor reguli în Biserică pentru cântarea troparelor. A doua etapă, cea mai importantă, se referă la secolul al VIII-lea, când sfântul Ioan Damaschinul a realizat scopul major al Octoihului, care se exprimă printr-o perfectă organizare muzicală

a slujbelor sacre. Prin completarea cărţii cu imnuri noi, apărute între timp şi indicate pentru a fi incluse în ritual, secolele IX-XI pot fi considerate a treia etapă. În secolul al XII-lea, Octoihul apare la Ierusalim într-o redactare finală, ceea ce a determinat de altfel şi răspândirea sa în toată Biserica de Răsărit.

Așa cum am precizat în prezentarea generală a timpului liturgic5, fiecare dintre cele trei mari perioade care constituie anul bisericesc are o anumită sărbătoare centrală, către care gravitează toate celelalte sărbători cuprinse în ea. Astfel, perioada Octoihului celebrează evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul patimilor Sale, actualizând activitatea profetică a Domnului, apogeul liturgic al acestui timp de har fiind Sărbătoarea Naşterii Domnului. În regiunea Provence din Franţa, există o reprezentare a Nașterii Domnului foarte frumoasă. Printre figurinele care înconjoară staulul este însă una puțin cam ciudată: un păstor cu mâinile goale şi faţa plină de uimire, care din acest motiv a fost supranumit uimitul, prezența lui lângă iesle fiind asociată cu următoarea povestire: În noaptea în care s-a născut Isus, toţi păstoraşii i-au adus daruri şi îi reproşau acelui ciobănaş faptul că a venit cu mâinile goale: - Tu – îi spuneau – cum vii să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu fără să-i aduci nimic?

El însă nu-i vedea, nici nu-i auzea pe tovarăşii săi. Cu ochii mari, mirat, parcă vrăjit, îl contempla pe Prunc. Atunci a intervenit Fecioara Maria în apărarea sa şi le-a spus celorlalţi păstori: - Vă înşelaţi: acest păstoraş îi aduce Pruncului divin darul cel mai de preţ: uimirea sa. Dragostea imensă a lui Dumnezeu l-a cuprins de uimire.

Lumina Credinței

fragmente liturgice

3

Micul Octoih tipărit de diaconul Coresi la Brașov în anul 1557

Prin urmare, acum, când parcurgem calea postului, pregătindu-ne să îl primim pe Pruncul Dumnezeiesc în sufletele și în casele noastre, să se nașcă și să crească, să ne mântuiască, să ne lăsăm și noi copleșiți de uimire: minunea Întrupării și Nașterii sale să ne convertească cu harul lui Dumnezeu pentru ca laudele Octoihului să se înalțe spre cer, nu atât de pe buzele, cât mai ales din suflete noastre.

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

Braniște E., Liturgica Generală, E.I.B.M.B.O.R., ediţia a II-a, 1993.

Lumina credinței, Publicație a Eparhiei Greco-

Catolice de Maramureș, anul VIII, nr. 1/2018. h t t p s : // d e r v e n t . r o / d i c t i o n a r . php?dTitle=b2N0b2lodWw=&dL=O, accesat la 23.11.2018 https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_ file/Octoihul_model%20si%20disciplina%20 a%20gindirii%20in%20muzica% 20de%20cult. pdf, accesat la 23.11.2018 Ps 46,1 Etimologic oktoihos, octo + ihos = opt + glas n.a.

3 h t t p s : / / d e r v e n t . r o / d i c t i o n a r . php?dTitle=b2N0b2lodWw=&dL=O, accesat la 23.11.2018 4 h ttps://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/ O c to i h u l _ m o d e l % 2 0 s i % 2 0 d i s c i p l i n a % 2 0 a % 2 0 gindirii%20in% 20muzica % 20de%20cult.pdf, accesat la 23.11.2018 5 Lumina credinței, Publicație a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, anul VIII, nr. 1/2018, p. 4 1 2

4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

„Și să nu uitați binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac” (Evrei 13,16)

Un cuvânt de mare frecvență folosit azi în mediul politic, social sau religios este cuvântul Solidaritate. Ce semnificație are acest cuvânt? O legătură indisolubilă, indispensabilă. O comunitate de idei, sentimente, acțiuni sau interese comune (Dex). De solidaritate umană este și astăzi de o mare nevoie în lume. Sunt atâtea suferințe, răni și nevoi oriunde îți întorci privirea.

Vedem și astăzi o solidaritate omenească, dar din păcate fragmentată, generată de catastrofe naturale, de războaie, de pericole, s.a.m.d.; solidaritatea ar trebui să fie o permanență în viața creștină și nu generată doar de evenimente speciale.

În lumina învățăturii Sfintei Scripturi, solidaritatea umană trebuie să se manifeste sub toate aspectele ei atât spirituale, cât și materiale. Un creștinism care se preocupă în mod exclusiv de problemele spirituale ale omului și nesocotește problemele materiale, nu este purtătorul unui mesaj evanghelic complet. Binefacerea, milostenia, caritatea, dărnicia, mila este limbajul prin care se exprimă solidaritatea umană. În cele ce urmează vă propun să reflectăm împreună la solidaritatea materială în lumina învățăturii Sfintei Scripturi.

Dintru început trebuie să știm și să acceptăm că orice lucru pe care îl avem în folosința noastră aparține lui Dumnezeu; El este proprietarul, iar noi doar administratorul acestor bunuri (Ps 24,1; 1Cor 4,7).

Sursa bunătății și a dărniciei o putem descoperi chiar în Dumnezeu, care „…a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viață veșnică” (In 3,16); acest verset biblic este cel mai sublim verset din toată Biblia, asta în mod negreșit pentru că exprimă esența evangheliei și a dărniciei în termeni atât de simpli și conciși: „Dumnezeu a dat…”.

Sursa solidarității sub aspectul dărniciei o putem identifica în prezența harului Sfântului Spirit în inima credinciosului. Dărnicia, bunătatea și milostenia erau recomandate și în Vechiul Testament cu precădere legate de anumite categorii de persoane (Dt 15, 11-14).

Dărnicia, milostenia și bunătatea constituie o problemă de mare însemnătate și în perioada Noului Testament. Isus Hristos, în timpul activității sale publice, împreună cu apostolii săi aveau o „pungă” destinată pentru ajutorarea acelor săraci (In 12,5). Apostolul Pavel, înțelegând marea însemnătate a dărniciei materiale, își oprește activitatea de evanghelizare pentru a se ocupa de strângerea de ajutoare pentru creștinii din Ierusalim care se aflau într-o mare dificultate.

Dumnezeu în grija lui sfântă pentru cei nevoiași îi așează foarte aproape de noi – la ușa casei noastre, pe strada noastră, pe scara blocului, la colț de stradă sau pe treptele Sfintei Biserici. Îi lasă în grija noastră și ne testează credința (Iac 2, 14-17).

Cât să dăm?

Sfânta Scriptură a Noului Testament nu precizează o sumă pentru darurile pe care urmează să le facem și nici un procent din venit de dat. Mărimea dărniciei este lăsată la alegerea dăruitorului, căci citim: „fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui…” (2Cor 9,7). Sfânta Scriptură sfătuiește pe cel ce intenționează să dăruiască să țină seama de posibilitățile și resursele pe care le are, „avându-se în vedere ce are cineva nu ce nu are” (2Cor 8,12). De aici rezultă că „dacă cineva posedă mult, el are posibilitatea să dea mult, dacă cineva are puțin, el poate da doar puțin” (2Cor 9, 6).

Credincioșii nu trebuie să se împrumute ca să dea, riscând prin aceasta starea de sărăcie, ci să dea în raport „de puterile lor” (2Cor 8,3). Pe Dumnezeu îl interesează mai mult atitudinea inimii celui care dă, nu suma pe care o dă.

Cum să dăm?

Pavel îi sfătuiește atunci pe corinteni și azi pe noi de felul cum să dăruim: „Fiecare să dea… nu cu

Lumina Credinței părere de rău sau de silă, căci cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu” (2Cor 9,7), cu inimă largă le spune celor din Roma (Rm 12,8). Adresânduse colosenilor le zice: „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus” (Col 3,17), orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni (Col 3,23). Domnul Isus amintind despre milostenie își sfătuiește auditorul zicând: „Ci tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta, ce face dreapta pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Mt 6, 3-4). Deci dărnicia să fie făcută în mod discret, fără prea mare zgomot.

Cui să dăm?

Desigur că pe toți ne preocupă destinatarii dărniciei, milosteniei și bunătății noastre. Sfântul Apostol Pavel scriindu-le galatenilor îi sfătuiește pe aceștia „să facă binele către toți oamenii când au prilejul acesta” (Gal 6,10). Chiar Mântuitorul ne îndeamnă să facem bine către toți oamenii dându-ne exemplul lui Dumnezeu, care face „să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi” (Mt 5,45). Cu alt prilej zice celor de atunci și nouă

cuvântul scripturii

5

celor de azi: „Dacă faceți bine celor ce vă fac bine ce răsplată vi se cuvine?”.

Bunătatea și facerea de bine izvorăsc din prezența harului Spiritului Sfânt în inima credinciosului. Este semnul distinctiv al acestei prezențe (Gal 5,22). Este dovadă a faptului că natura mea sufletească este schimbată și este diferită pentru că se manifestă după voia lui Dumnezeu. Dar nicăieri prin paginile Sfintei Scripturi nu găsim vreun indiciu care să ne arate că trebuie să dăruim fără niciun discernământ.

Nici chiar Sfinții Părinți nu ne învață să dăm oricui și în orice situație. Unul dintre Sfinții Părinți sfătuiește pe dătător ca să țină în palma lui bănuțul până va transpira acolo. Adică să analizeze dacă binele, dărnicia i-ar face bine sau și mai mult rău. Nu cumva ar încuraja lenea? Sau ar risipi? (Iac 4,3).

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul Său și înțelepciunea ca să putem distinge pe cei ce „NU POT” de cei ce „NU VREAU SĂ POATĂ”. Dar să nu fim prea exigenți în aprecierea destinatarului darului nostru. Să nu-i dăm mai multe mustrări, sfaturi și insulte înainte de a-i da cele de care are

6

cuvântul scripturii

nevoie. Să reflectăm: Dacă și Dumnezeu și-ar manifesta bunătatea Sa în raport cu vrednicia noastră nu cumva am fi cei mai săraci din lume?

Roadele dărniciei.

Dumnezeu nu-i indiferent față de atitudinea noastră față de cei aflați în nevoi materiale: „Căci Dumnezeu nu este nedrept să uite osteneala noastră și dragostea, pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinții” (Evr 6,10). Iată cum Dumnezeu ține evidența dărniciei și milosteniei noastre, contabilizează faptele noastre (Mc 12,41).

Despre sutașul Corneliu aflăm că un trimis al lui Dumnezeu îi face cunoscut următoarele: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu și El și-a adus aminte de ele” (Fap 10,4); mai mult aflăm chiar din cuvintele lui Isus că fapta făcută celui aflat în nevoie se transferă la persoana lui Isus: „…Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Înțeleptul Solomon zice despre „omul milostiv că va fi binecuvântat pentru că dă din pâinea lui săracului” (Pr 22,9) și că celui milostiv îi merg bine afacerile, „ajunge mai bogat” (Pr 11,24; Dt 15,10).

Psalmistul, prorocul și regele David ne spune că Dumnezeu binecuvântează, fericește pe cei care își manifestă preocuparea pentru cei săraci: „Ferice de cel ce se îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăvește: Domnul îl păzește și-l ține în viață; el este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijinește când este pe patul de suferință, îi ușurează durerile în toate bolile lui” (Ps 41, 1-3).

Ce făgăduințe sublime. Ce garanții mângâietoare.

Dărnicia față de cel aflat în nevoie constituie un prilej de laudă față de Dumnezeu, adusă de către primitori, vor striga ca prorocul Ilie, Viu este Dumnezeu sau vor mărturisi ca David: „Domnul se interesează de mine” (Ps 40,17). Mai mult, o manifestare pozitivă a credinței față de cel aflat în dificultate ne va fi răsplătită și va fi „dată pe față”, nu va fi dosită, ascunsă (1Cor 3,13; Apoc. 14,13).

Riscul indiferenței față de cel aflat în nevoi materiale Înțeleptul Solomon ne îndeamnă cu aceste cuvinte: „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea când poți s-o faci. Nu zice aproapelui tău: „du-te și vino iarăși, îți voi da mâine”, când ai de

Lumina Credinței unde să-i dai (Pr 3, 27-28). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că săracul care întinde mâna după un bănuț, întinde mâna să primim Împărăția lui Dumnezeu și de câte ori refuzăm, pierdem șansa răsplătirii sau chiar refuzăm Împărăția lui Dumnezeu. Iată un risc și mai mare: cine dă săracului, nu duce lipsă, dar cine închide ochii este încărcat de blestem (Pr 28,27; Pr 11,24). Și apostolul Iacob zice: „cine cunoaște binele și nu-l face, săvârșește un păcat (Iac 4,17). Criteriul după care vom fi judecați la Judecata finală va fi în funcție de atitudinea pe care noi am avut-o față de cel în nevoie. De pe buzele Dreptului Judecător vom auzi cutremurătoarele cuvinte: Plecați, mie nu mi-ați făcut (Mt 25,40).

Printre păcatele scârboase pe care le-au făcut locuitorii din Sodoma s-a numărat și cel al indiferenței manifestate față de cel în lipsă: „Iată care au fost păcatele Sodomei: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare și nu sprijinea mâna celui nenorocit și celui lipsit” (Ezechiel 16,49). Da, Sodoma a fost pedepsită și pentru nepăsare, pentru indiferență față de cel lipsit. Nu uita cititorul meu drag: Păcatul de Sodomă aduce pedeapsă de Sodomă.

Aș încheia cu convingerea că Dumnezeu ne vrea să fim o binecuvântare unii pentru alții „să ne putem purta sărăciile unii altora” (Gal 6,2; Ps 68,10) și să nu obosim în facerea binelui (Gal 6,9), adică atitudinea aceasta să constituie o permanență în viața de credință, „lucrând cu mâinile noastre pentru a putea plini nevoile altora” (Ef 4,28).

Să privim la viața lui Isus care și-a arătat bunătatea sa când a coborât printre noi și a acceptat să poarte Crucea, când a murit în locul nostru și când a înviat pentru îndreptățirea noastră. El a găsit cu cale să fie alături de marginalizați, de cei suferinzi și în situații limită. „Pentru toți a avut dragoste, a avut har, dar mai cu seamă a avut „Timp”. Pe Cruce în mijlocul marilor suferințe și batjocuri, Isus își găsește resurse să fie darnic, să fie bun. Gândul său și preocuparea sa erau la soarta celor ce-l chinuiesc, la fericirea lor eternă, de aceea se roagă: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac”.

Toți creștinii, trebuie să fie oglindirea bunătății lui Dumnezeu către ceilalți oameni în toate aspectele vieții pentru că bunătatea este adevăratul limbaj al iubirii creștine.

Pr. dr. Simion Voicu

Lumina Credinței

sfinții părinți

7

Controlul gândurilor negative după tehnica Părinţilor deşertului „Răul are întotdeauna o origine spirituală” (Dostoievski, Fraţii Karamazov, 1880) „Avva Pimen spunea: Ceea ce ne face să nu greşim este o minte mereu trează” (Apoftegmă) „Dacă cineva mă întreabă de ce mă antrenez, eu îi răspund pentru ca să nu pierd orientarea spiritului” (Shunryu Suzuki, Maestru zen, 1965) În faţa unui gând, omul are diferite opţiuni: să-l accepte sau nu, să-l hrănească sau să i se opună. Pentru părinţii din vechime, obiectivul controlării gândurilor era atingerea isihiei, stare caracterizată de pace, calm, odihnă, de o tăcere şi o profundă insingurare interioară, ca stare necesară contemplaţiei spirituale a creaţiei spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşadar, se poate lesne observa că scopul final nu este câştigarea unui oarecare confort mental sau psihico-afectiv, ci unul de natura spirituală.

Aşa cum am arătat în numărul trecut al revistei, observăm că și omul de azi are aceleaşi căutări. Diferenţa constă în faptul că omul contemporan, uneori chiar şi când acesta este creştin practicant, caută liniştea ca formă de confort mental sau trupesc, deviind exerciţiul interior de la ţinta sa transcendentă la una imanentă, de găsire a bunăstării psihico-afective, ca o consecinţă a deja câştigatei bunăstări materiale.

Pentru credincioşi, părinţii deşertului indicau diferite căi pentru a ajunge la linişte (isihia): paza inimii, cumpătarea, ospitalitatea şi rugăciunea contemplativă. În acest număr vom vorbi despre „paza inimii”, ca principală metodă de combatere a gândurilor negative şi cum această metodă este tot mai des întâlnită în mediile spiritualităţii aşa-

(partea a II-a)

zis laice sau a-religioase, dar şi în cele religioase sincretistice.

Paza inimii... ce este ea?

Népsis – în greacă (paza inimii) – indică o atenţie sporită la tot ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, o sensibilitate la tot ce se mişcă în sufletul nostru. Este o metodă spirituală care ţinteşte să-l elibereze pe om de gândurile negative sau pătimaşe, adică cele care tind să devină obsesive.

Metoda cere să observăm ce fel de gânduri populează mintea noastră şi să le deosebim pe cele bune de cele rele. Evagrie Ponticul spunea: „Fii cu băgare de seamă la tine însuţi; fii portarul inimii tale şi nu lăsa niciun gând să intre până ce nu l-ai întrebat dacă e bun sau rău”.

Cei din vechime au constatat că gândurile sănătoase produc o stare de bine, de pace, de încredere şi de optimism. Gândurile rele aduc tulburare, pesimism, îngrijorare, frică şi agitaţie interioară.

8

sfinții părinți

Mijloacele necesare păzirii inimii sunt observarea atentă a gândurilor şi discernerea dintre cele bune şi odihnitoare şi cele care duc la distragere şi obsesii. Scopul este creşterea libertăţii, a dobândirii stăpânirii de sine (apatheia sau impasibilitatea), puterea de a nu fi stăpânit de gânduri. Impasibilitatea nu indică insensibilitatea sau absenţa gândurilor, pozitive sau negative, stare căutată de spiritualităţile religiilor orientului asiatic. Gândurile, indiferent de natura lor, vor fi mereu prezente în minţile chiar şi a celor mai desăvârşiţi dintre sfinţi, pentru că prezenţa sau absenţa lor nu ţine de simpla voinţă omenească. Ţinta creştinului perfecţionat este ca gândurile negative să poată fi stăpânite şi îndepărtate prin voinţa întărită de harul dumnezeiesc.

Ajutorul meditaţiei...

Astăzi ştiinţele cognitive recuperează diagnosticele stabilite de Părinţii deşertului în ceea ce priveşte bolile sufletului, care în zilele noastre tind să devină epidemie, şi indică terapiile prescrise acum 1500 de ani.

E lucru ştiut azi că suferim de hiperstimulare, iar aceasta perturbă interioritatea noastră.

Această hiperstimulare, caracteristică epocii digitale, incide asupra unor aspecte precum: alimentaţia, sexualitatea, timpul liber, imaginea de sine, seriozitatea, detaşarea, umorul.

Solicitaţi din toate părţile, apăsaţi de dictatura reperibilităţii imediate, am ajuns azi să fim nevoiţi să luăm câte trei, patru decizii pe secundă. Aşadar, este o iluzie să pretindem că am putea controla deciziile noastre prin simpla voinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză, cu toate că puterea noastră de atenţie ne determină raportul cu lumea. În faţa acestei provocări, tradiţia patristică şi neuroştiinţele susţin în acord că, pentru sănătatea noastră interioară, este absolut necesar să ne recâştigăm controlul asupra atenţiei noastre. Cu ce mijloace am putea face asta?

Părinţii deşertului propuneau ca metodă de control a gândurilor „paza inimii”, adică o metodă de meditaţie zilnică prin care călugărul îşi „contabiliza” toate gândurile şi „mişcările” sau pornirile interioare, începând de la cele mai banale până la cele mai complexe şi disimulante. În zilele noastre, moda momentului în domeniul terapiilor prin meditaţie este meditaţia de tip „conştiinţă deplină”. Începând din Statele Unite şi până în Europa, această metodă de meditaţie

Lumina Credinței este tot mai des utilizată pentru tratarea anxietăţii şi a depresiei şi tot mai mulţi medici o propun pacienţilor care suferă de diverse tipuri de cancer. Lumea medicală recunoaşte tot mai mult rolul terapeutic al acestei metode de meditaţie, care nu este altceva decât alternativa laică a metodei spirituale amintită mai sus, anume „paza inimii”.

Aceste terapii au în comun observarea a tot ce se întâmplă în interiorul şi în exteriorul persoanei, cu o deschidere a atenţiei exclusiv spre prezent. În sine, meditaţia „în conştiinţă deplină” este a-religioasă, asemănându-se până la un punct cu „paza inimii”, îi invită pe cei care o practică la modificarea modului în care se situează în lume şi de a fi cu băgare de seamă la gândurile care se infiltrează în mintea noastră.

Limita acestei metode pentru creştinul conştient de apartenenţa la Biserica lui Hristos este, aşa cum am spus mai sus, aceea că, de vreme ce metoda aceasta de meditaţie are o ţintă imanentă, adică destinată folosului vieţii în trup, „paza inimii”, împreună cu celelalte metode de vindecare lăuntrică din învăţătura patristică, transcend folosul trupesc şi au ca ţintă salvarea sau mântuirea spirituală.

Mântuirea vieţii spiritului este o miză importantă şi urgentă în acelaşi timp pentru orice om, cu atât mai mult pentru creştinul conştient de asaltul devastator al multitudinii disimulante de sugestii ale civilizaţiei noastre. Ritmul vieţii de azi pare a avea o putere sufocantă pentru viaţa spiritului. În mijlocul acestui asalt, resimţim şi noi nevoia acută a unei igiene sufleteşti trăită în Biserica lui Hristos. În ce fel? Redescoperind şi noi mijloacele transmise de tradiţia spirituală bimilenară a Bisericii, care, ignorate de creştini, sunt redescoperite de lumea a-religioasă: lupta cu gândurile, însingurarea, reculegerea spirituală, postul, rugăciunea, lectura spirituală, milostenia, participarea la viaţa comunitară şi sacramentală a Bisericii. Toate acestea sunt rebotezate la nivel morfologic de spiritualitatea laică şi repropuse omului de azi ca mijloace „noi” spre regăsirea bunăstării interioare. Pentru noi sunt însă un motiv în plus ca să le cunoaştem în profunzime şi să le practicăm conform cu învăţătura Bisericii, având ca ţintă viaţa veşnică a sufletului.

Pr. Florin Ştefan Fodoruţ

Lumina Credinței

învățătura bisericii

9

Adevărul trebuie spus cu Iubire În luna august a acestui an, pe pagina oficială de Facebook a Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului se afla o postare cu tema târnosirii catedralei istorice din Baia Mare. Știrea, care poate fi găsită online și în alt loc, conține un articol și mai multe fotografii1. Articolul respectiv include, printre altele, și un scurt istoric al catedralei situate pe strada Vasile Lucaciu. Din prima frază a descrierii istoricului bisericii reiese că a fost construită sub îndrumarea preotului Alexandru Breban. Nu este menționat faptul că părintele Breban a fost greco-catolic.

Din cea de-a doua frază rezultă că în data de 11.11.1990 a fost instalat Preasfințitul Iustinian Chira „ca Episcop titular al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului”2. Nu se spune, însă, că primul Ierarh instalat în catedrala respectivă a fost Episcopul greco-catolic Alexandru Rusu în data de 02.02.1931. Din exemplele amintite și din descrierea istoricului catedralei nu rezultă, în niciun fel, că această catedrală ar fi fost vreodată greco-catolică și astfel este denaturată istoria ei.

Să vedem, în continuare, învățătura oficială a Bisericii catolice referitoare la știrile false.

Papa Francisc, în mesajul dat cu ocazia celei de-a 52-a zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, spune: „Fake news este un termen discutat și obiect de dezbatere. În general se referă la dezinformarea răspândită online sau în media tradiționale.

Cu această expresie ne referim, așadar, la informații nefondate, bazate pe date inexistente sau deformate și care au ca țintă să-l înșele și chiar să-l manipuleze pe cititor. Răspândirea lor poate să răspundă la obiective voite, să influențeze alegerile politice și să favorizeze profituri economice. Eficacitatea acestor fake news este datorată în primul rând naturii lor mimetice, adică acelei capacități de a apărea plauzibile”3.

Zilnic citim și auzim tot felul de știri. Cum le putem descoperi pe cele false? Cum să ne apărăm de ele? În acest sens, toată societatea trebuie să conlucreze pentru respectarea anumitor îndatoriri.

Îndatoririle autorităților civile În viziunea Bisericii Catolice, autoritățile civile ale statelor,

10

învățătura bisericii

trebuie să aibă anumite răspunderi în domeniul mijloacelor de comunicare socială. Decretul Conciliului Vatican al II-lea, Inter Mirifica, afirmă: „Autoritatea civilă, care se îngrijește pe drept cuvânt de bunăstarea fizică a cetățenilor, are datoria ca, prin promulgarea de legi și aplicarea lor eficientă, să vegheze ca nu cumva folosirea în scopuri rele a acestor mijloace să cauzeze prejudicii grave moralității publice și progresului societății” (IM, 12)4. Cât de folositoare ar fi aceste legi pentru apărarea dreptății, pentru promovarea adevărului, a binelui comun și a progresului întregii societăți! Este logic, însă, că astfel de legi nu trebuie să îngrădească deloc dreptul la informare sau la libertatea de exprimare (cf. IM, 12).

Îndatoririle comunicatorilor Mijloacele de comunicare socială influențează populația în luările de poziție, în aderarea la anumite grupuri, în formarea de idei, în alegerile electorale, în deciziile personale, etc. Tocmai de aceea responsabilitatea comunicatorilor este fundamentală. Probabil fiecare persoană a auzit sau a citit știri contradictorii pe aceeași temă. Și atunci apar întrebări legitime precum: unde este adevărul?; cine are dreptate? Sfântul papă Paul al VI-lea a afirmat că mijloacele de comunicare socială trebuie să fie în slujba adevărului5. Principala preocupare a celui care comunică, în scris sau în viu grai, trebuie să fie căutarea și promovarea adevărului.

De multe ori, pentru a putea spune adevărul despre anumite evenimente, într-o manieră cât mai complet posibilă, este nevoie de multă muncă de cercetare, de colaborare între persoane, între jurnaliști și instituții, de umilință, de sinceritate.

Cred că primul receptor al mesajului transmis este tocmai cel care îl rostește. Dacă comunicatorul și-a dat toată silința să spună adevărul, se simte împăcat sufletește. Dacă, în schimb, omite ceva în mod voit, s-a mințit pe el însuși și pe toți aceia care l-au ascultat sau urmărit. Îndatoririle receptorilor În timpurile noastre suntem bombardați de știri din toate domeniile. Graba cu care sunt absorbite unele dintre ele ne pot conduce spre alegeri sau decizii greșite. Tocmai de aceea este foarte importantă formarea publicului receptor (cf. IM, 9.16). Este indicat să ne informăm din mai multe surse, să căutăm acei comunicatori

Lumina Credinței care se străduiesc să fie obiectivi și caută promovarea adevărului. Este nevoie de mult discernământ pentru noi toți în această privință! Întreg publicul receptor, care apelează la mijloacele de comunicare socială pentru a se informa, trebuie să fie activ și responsabil în căutarea adevărului6. Responsabilitatea de a nu ignora știrile false aparține tuturor pentru că „nicio dezinformare nu este nevătămătoare; dimpotrivă, încrederea în ceea ce este fals, produce consecințe nefaste. Și o deformare a adevărului în aparență ușoară poate să aibă efecte periculoase”7.

Căutarea relației cu Isus și cu semenii Cultivarea și încurajarea acestor sarcini mai sus enumerate sunt necesare, dar nu suficiente în căutarea și propagarea adevărului. Pentru creștini, adevărul nu este doar un concept, ci și o Persoană.

Isus este Adevărul (cf. In 14, 6). Pentru a ne putea apăra în mod eficient de știrile false și a alege calea potrivită pentru susținerea adevărului suntem chemați să-l întâlnim pe Isus, să fim luminați de El, să fim eliberați de falsitate și subiectivism.

Lumina Credinței Suntem îndemnați, de asemenea, să cultivăm relațiile cu ceilalți, deoarece așa cum spune Papa Francisc: „adevărul nu se câștigă cu adevărat atunci când este impus drept ceva extrinsec și impersonal; apare în schimb din relații libere între persoane, în ascultarea reciprocă. În afară de asta, nu se încetează niciodată să se caute adevărul, pentru că mereu poate să se strecoare ceva fals, chiar și când se spun lucruri adevărate. De fapt, o argumentare impecabilă se poate baza pe fapte de netăgăduit, dar dacă este folosită pentru a-l răni pe celălalt sau pentru a-l discredita în ochii altora, oricât de justă ar putea să apară, nu este locuită de adevăr”8.

Scopul dialogului și al relațiilor interpersonale stă în împreună căutarea adevărului, în cultivarea stimei reciproce, în ascultarea atentă și receptivă a părerii celorlalți, în verificarea și, dacă este nevoie, în corectarea greșelilor. Dialogul nu este ceva ușor pentru că poate să presupună anumite „pierderi”. Probabil prima dintre ele este tocmai aceea a ascultării celorlalți pentru că cel care ascultă cu adevărat, în prima fază, se „pier-

învățătura bisericii

11

de” pe sine însuși. Această „pierdere”, însă, poate conduce la viață, deoarece marele câștig al ascultării reciproce stă în trecerea de la „eu” la „noi” și astfel cel care ascultă învie, renaște cu ceilalți.

Atunci când dialogul este sincer și constructiv, ține persoanele apropiate și unite contribuind în mod vădit la propagarea adevărului.

Astfel, în încheierea mesajului din acest an, cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicațiilor sociale, Sfântul Părinte ne cheamă la promovarea unui „jurnalism de pace”. Menirea acestui tip de jurnalism nu constă în negarea falsităților sau îndulcirea problemelor grave, ci în slujirea adusă persoanelor, în căutarea rezolvării conflictelor existente în lume9.

Documentele ecleziale citate arată că toți suntem răspunzători de modul în care se desfășoară și se răspândește comunicarea în lume. Comunicatorii sunt sfătuiți să caute și să spună mereu adevărul cât mai clar cu putință, însă nu oricum, ci cu iubire. Atunci când adevărul și iubirea își dau mâna pot să aducă mai multă lumină în lume, să-i stimuleze pe oameni în căutarea binelui comun.

Pr. Vasile Trifoi

1 Cf. https://radiorenasterea.ro/tarnosirea-catedraleiistorice-din-baia-mare/. Site-ul a fost accesat în data de 12.11.2018.

2 https://radiorenasterea.ro/tarnosirea-catedraleiistorice-din-baia-mare/.

3 Mesajul Papei Francisc pentru cea de a 52-a Zi Mondială a Comunicațiilor sociale, 1. A se vedea: https://www. magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-acomunicatiilor-sociale-2018/. Site-ul a fost accesat în data de 13.11.2018.

4 Inter Mirifica este un decret promulgat în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea și vorbește despre mijloacele de comunicare socială. Pentru acest document se va folosi prescurtarea IM. 5 Mesajul Papei Paul al VI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Comunicării sociale din 1972 este intitulat: „Comunicările sociale în slujba adevărului”. Cf. https://w2.vatican. va/content/paul-vi/it/messages/communications/ documents/hf_p-vi_mes_19720421_vi-com-day.html.

Site-ul a fost accesat în data de 13.11.2018.

6 Cf. Papa Paul al VI-lea, Comunicările sociale în slujba adevărului, 3.

7 Mesajul Papei Francisc cu ocazia celei de a 52-a Zi Mondială a Comunicațiilor sociale, Adevărul vă va elibera, 2.

8 Ibidem, 3.

9 Ibidem, 4.

12

legea bisericii

Lumina Credinței

România Mare și Concordatul cu Sfântul Scaun (1927) Prin termenul de concordat se înțelege, în mod obișnuit, o convenție intervenită între Sfântul Scaun (Biserica Catolică) și puterea laică a unui stat pentru reglementarea relațiilor dintre acel stat și instituțiile religioase catolice care funcționează pe teritoriul său; concordatele sunt tratate de drept internațional public.

Prin unirea Basarabiei, Crişanei, Maramureşului, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Regatul României, s-a înfăptuit idealul de veacuri al poporului român: Romania Mare. În intervalul de timp scurs de la recensământul din 19121 au avut loc evenimente care au schimbat structura teritorială, etnică şi confesională a naţiunii române, evenimentul major fiind Marea Unire de la 1918. Odată cu unirea tuturor românilor într-un singur stat, structura naţiunii române s-a modificat considerabil atât etnic, cât şi confesional.

La recensământul din 1912, ponderea românilor era de 93,5% din totalul populației, iar a confesiunii ortodoxe de 93,1% (7.235.320 de locuitori, din care 6.735.444 ortodocși). Conform recensământului din 1930, România avea o populație de 18.057.028 de locuitori, din care 13.108.227 de credincioși ortodocși (72,95%). Se observă așadar o scădere a procentului populației ortodoxe, în paralel cu o creștere a ponderii catolicilor latini (1.234.151, respectiv 6,83%) și cu introducerea Bisericii greco-catolice în rubricile statistice (1.427.391 de credincioși, adică 7,90% din totalul populației României Mari)2. România trebuia așadar să țină cont nu doar de situația confesională a cetățenilor ei

catolici (circa 15% din populație), ci și de faptul că majoritatea romano-catolicilor erau de o altă naționalitate; la aceasta se adăuga problema gestionării patrimoniului Bisericii greco-catolice și romano-catolice, care fusese administrat, în perioada Imperiului austro-ungar, pe baza unor subvenționări, subordonări, principii și legi care nu mai erau de actualitate. Apoi, în virtutea Tratatului de pace încheiat de Ungaria cu Puterile Aliate în anul 1920, diecezele Ungariei orientale,

în întregime și în parte, trebuiau retrase de sub autoritatea politică a vechiului regat al Ungariei și supuse guvernelor celor trei State succesoare. În plan legislativ, primii pași în reglementarea situației confesionale îi va face Guvernul României prin Constituția din 1923: „Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sînt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte” (art. 22); întâietatea față de celelalte culte însemna (și) că episcopii eparhiali sunt membri de drept în

Lumina Credinței Senat, sau că la serviciile religioase naționale și ale Familiei regale, Biserica Greco-Catolică are prioritate. Totuși, atât Statul român, cât și Sfântul Scaun conștientizează necesitatea unui acord care să reglementeze situațiile concrete de relaționare; apar astfel primele discuții purtate de reprezentanții acestora în vederea încheierii unui concordat, mai ales pornind de la problema jurământului pretins de Guvernul român episcopilor transilvăneni3. Guvernul este motivat de situația (încă) dificilă, la nivel politic și social, a noilor teritorii componente, intuind că un control al ierarhiei catolice ar avea o importanță notabilă. Generalul Averescu, prim-ministru, subliniază în cadrul discuțiilor cu nunțiul Francesco Marmaggi, că un concordat cu Sfântul Scaun ar fi de dorit pentru Guvern în vederea clarificării relațiilor cu ierarhia și credincioșii Bisericii Catolice din România.

Perioada discuțiilor de negociere este marcată de mai multe puncte sensibile, printre acestea

fiind: situația școlilor confesionale, finanțate în trecut de statul austro-ungar și care, în absența unei finanțări din partea Guvernului, ar însemna diminuarea gradului de educație a populației; numirea episcopilor și actele de jurisdicție episcopală în relația cu Guvernul; situația proprietăților bisericești și relația cu Statul în administrarea lor; problema ordinelor religioase catolice din România și relația acestora cu casele-mamă și cu superiorii generali din străinătate. Li se adaugă intervenții numeroase ale reprezentantului Legației maghiare de pe lângă Sfântul Scaun, care insistă în a solicita condiții avantajoase pentru

legea bisericii

13

minoritățile catolice. Aceste discuții se poartă într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic intern, o situație deosebită verificându-se în primăvara anului 1923, când escaladarea conflictului dintre guvernul liberal și opoziție îl determină pe Rege să ceară Nunțiului o mediere; acesta, neputându-se implica personal în politica internă, îl roagă pe P.S. Episcopul Frențiu să deschidă un dialog cu Iuliu Maniu. Dificultăți serioase apar și din partea Bisericii Ortodoxe, care se va opune constant încheierii unui concordat, atât la nivel declarativ (luări de poziție în presă sau în Parlament, îndemnarea populației și a politicienilor de a respinge semnarea concordatului, etc.), cât și la nivel practic (înființarea unor sedii episcopale în teritoriile proaspăt intrate în componența Statului român, organizarea de proteste, etc.), mergând uneori până la a-i îndemna chiar pe catolici (mai ales pe cei uniți) să nu accepte concordatul4.

După negocierile purtate, cu dese întreruperi și reluări, între anii 1920-1927, pe 10 mai 1927 va fi semnat Concordatul5; din partea Sfântului Scaun semnează cardinalul secretar de stat Pietro Garsparri, iar din partea României semnează Vasile Goldiș, ministru al Cultelor.

Ministrul Goldiș se pare că ar fi dorit tergiversarea în continuare a tratativelor, dar primul-ministru Averescu îi cere să aleagă între a semna sau a-și prezenta demisia.

Ratificarea Concordatului se va face la finalul lunii mai 1929.

Primul concordat încheiat cu o țară care nu era majoritar catolică era structurat pe 24 de articole. Dintre prevederi se evidențiază: episcopii au deplină libertate de relaționare directă cu Sfântul Scaun; episcopii sunt numiți de Sfântul Scaun, despre numirea urmând a fi informat Guvernul pentru a verifica dacă nu există impedimente politice. Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cu drept de succesiune trebuie să fie cetățeni români, acordul Guvernului fiind necesar în cazul numirii unui episcop străin; episcopii pot înființa noi parohii fără acordul Guvernului, dacă nu solicită ajutor din partea acestuia; episcopii greco-catolici și arhiepiscopul latin de București sunt membri de drept în Senat. Sunt recunoscute ca rituri cel grec, cel latin și cel armean; Mitropolia

14

Lumina Credinței

legea bisericii

greco-catolică de Blaj are trei eparhii sufragane (Lugoj, Oradea și Gherla-Cluj), Mitropolia latină de București are trei dieceze (Alba Iulia, Timișoara și Satu Mare) plus două capitluri; ritul armean este condus de un întâistătător. Statul recunoaște personalitatea și capacitatea juridică pentru parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitlurile catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

Statul instituie un patrimoniu bisericesc, administrat de episcopi, pentru întreținerea episcopiilor, a seminariilor și a personalului aferent; statul poate interveni în domeniul educației din seminarii doar în ce privește limba și istoria națională, restul este de competența episcopului. Biserica Catolică poate înființa, pe cheltuiala proprie, școli private; în colaborare cu Ministerul Cultelor, va numi profesorii de religie și pe preoții-profesori pentru școlile superioare sau inferioare. Ordinele religioase nu posedă personalitate juridică de drept, prin urmare trebuie să o solicite instituțiilor abilitate ale Statului. Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective. Biserica Catolică este liberă și are dreptul să-și organizeze ierarhia și instituțiile specifice, să întemeieze

institute și congregații, să posede bunuri, să organizeze învățământul religios și confesional, atâta timp cât rămâne sub controlul Statului și garantează caracterul românesc al activităților ei, în fidelitate față de legile civile și respectând libertatea de conștiință. În final, se instituia o comisie mixtă pentru a rezolva dificultățile de interpretare a prevederilor. În concluzie, se poate spune că prevederile Concordatului, împreună cu cele ale Legii Cultelor (promulgată pe 12 aprilie 1928 și modificată printr-o altă lege pe 3 august 1929), garantează într-o oarecare măsură un caracter românesc al catolicismului în țara noastră, limitează intervenția Sfântului Scaun la problemele bisericești, garantează libertatea spirituală și, probabil intenția urmărită cu precădere de Statul român, încearcă să evite o posibilă alianță între elementul religios catolic și cel etnic maghiar. Concordatul va rămâne în vigoare până la data de 17 iulie 1948, când guvernul comunist, prin decretul 151, îl va denunța unilateral.

Pr. Ioan Balea În perioada modernă, statistica românească a realizat trei recensăminte: primul în 1859, al doilea (după patru decenii) în 1899 şi ultimul, dinainte de Marea Unire, în 1912.

2 Date preluate de pe http://www.revistadestatistica. ro / s u p l i m e n t / w p - c o n te n t / u p l o a d s / 2 0 1 4 / 0 9 / RRRS06_2014_A2_ro.pdf, accesat la 30.11.2018.

3 Cf. M. Dissegna, „Il Concordato tra la Santa Sede e il Regno di Romania: un´introduzione”; autoarea prezintă discuțiile la nivel diplomatic dintre Guvernul României și Sfântul Scaun în vederea concordatului și indică sursele din Arhivele Secrete Vaticane (ASV) în care acestea se regăsesc.

4 „Deasemeni se contează mult pe prudenţa membrilor uniţi din guvern, cari, conduşi de tactul politic ce nu trebuie să lipsească oamenilor de stat, nu vor admite votarea unei legi care dă privilegii excepţionale confesiunii cărora domniile lor aparţin” (Revista Renașterea, anul VII, nr. 21 din 26 mai 1929, p. 7).

5 Primul proiect de concordat ar fi fost prezentat la Roma la începutul anului 1920 de către pr. dr. Vasile Lucaciu, plenipotențiar al Guvernului român. Oricum, încercările de a încheia un concordat cu Sfântul Scaun urcă în timp, se pare, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea: în 1926, în urma unui incediu de la Palatul Regal din București, a fost găsit material pregătitor pentru un posibil concordat, datat 1860; proiectul nu ar fi fost definitivat datorită suzeranității otomane, pe de o parte, precum și opunerii ierarhiei ortodoxe, pe de alta – cf. M. Vadan, „Le relazioni diplomatiche tra la Santa Sede e la Romania (1920-1948)”, Città del Vaticano 2001, pp. 23-30.

1

Lumina Credinței

evanghelia în artă

15

Pe scara invizibilă a istoriei, urcând treptele Columnei

În inima Romei există un monument căruia i-a fost hărăzită o soartă aparte, aceea de a deveni în anul 117 d.Hr. mormântul unui cezar și, drept urmare, mulți l-au văzut sortit să fie grabnic acoperit de magma uitării. În mod misterios, la un moment dat în istorie, un popor l-a revendicat ca pe piatra cea mai vie pentru conștiința lor de neam și pentru vocația lor la universalitate.

Acest far, Columna lui Traian, este pentru români o chemare continuă către Roma originilor, așa cum pentru musulmani este Mecca sau pentru evrei, Ierusalimul.

Dar miezul Columnei este ascuns ochilor celor mulți: el este scara invizibilă de la exterior, dar care parcurge fusul coloanei de la un capăt la altul, pe toți cei 40 de metri ai înălțimii ei. Această scară în spirală este și istoria poporului nostru, învăluit în euforia urcușurilor, uneori în amărăciunea căderilor, căptușită la exterior de o istorie glorioasă în ceea ce Louis Marin numea: „imensa aspirație la înălțare a lumii romane”.

Istoria originilor noastre poate fi citită și contemplată și dintr-o perspectivă diferită de aceea cu care ne-am obișnuit parcurgând manualele de istorie: în aspirația noastră continuă la înălțare, la croirea unui drum în istorie. În acest sens, Columna este primul reper în ordinea cronologică și a importanței între creațiile simbolice care ne definesc ca neam. Liviu Rebreanu exprima atât de clar această idee: „Roma noastră, a românilor, e Roma antică. Amintirea ei ne-a redat, târziu, mândria națională. Noi suntem urmașii Romei...

Ne ducem la Roma ca acasă, la casa părintească.

Parcă de la Traian până azi nimic nu s-ar fi schimbat” (Metropole, 1931). De asemenea, pentru Miron Costin amintirea Orașului Etern avea un rol

Columna lui Traian iluminată în culorile tricolorului cu ocazia Centenarului, (foto pr. Laurențiu Dăncuță) catarctic, de curățire a rezidurilor și distorsiunilor acumulate în istorie privitoare la originea noastră: „Caută-te dară acum, cetitoriule, ca întro oglindă și te privește de unde ești, lepădându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnat de tine”. Ștergerea forțată a Romei din simțirile noastre a fost pentru întreaga societate românească o epocă de regres, deoarece același Rebreanu ne spune: „Când strălucește Roma, sunt epocile de glorie ale civilizației și istoriei. Eclipsele Orașului Etern înseamnă eclipsele omenirii”.

Dacă am face însă un efort de a pătrunde în tainele Columnei ar trebui de la bun început să

16

evanghelia în artă

Lumina Credinței

general decât am putea crede, cu aspirația profundă a omului de a lăsa o urmă în istorie. Dincolo de frumosul sensibil, partea de cronică a Columnei, frumosul spiritual covârșește și invită la meditație, la căutarea izvoarelor care l-au propulsat pe Traian pe scara apoteozei. În acest sens, Chantall Grell avea dreptate afirmând: „ceea ce îi dă cu adevărat valoare lui Traian, singurul său monument adevărat, este Panegiricul lui Pliniu [cel Tânăr] mai mult decât statuile sau construcțiile”.

Din rândurile scrise de Pliniu în anul 100 despre Traian se desprind mai ales abilitățile practice ale împăratului, în Fragment cu basoreliefuri ale Columnei primul rând cele militare, alături de aceprecizăm că frumusețea acestui monument nu se leagă neapărat de o experiență directă a lea de a fi un destoinic comandat de nave, ager simțurilor, rezultatul delectării în fața celor 2500 în reacții și care nu adoarme atunci când norocul de figuri dăltuite în marmura albă și desfășurate îi surâde [82]. Traian îi cucerea pe apropiații lui în 23 de rânduri suprapuse. Referindu-se la stilul mai cu seamă prin prietenia pe care le-o purta: scenelor, Ch. De Brosses remarca: „meșterul pare „ești cu atât mai Împărat cu cât, fiind în calitatea să fi avut în plan de a scrie pe scurt niște anale de Împărat, te porți ca un prieten” [85]. În mocare să poată fi citite în mod curent fără a elogia mentul în care un supus îi cere propria libertate, Traian nu se gândește la interesele pentru care acțiunea” (Lettres d Italie, Paris 1928, II, 78-79).

La originea însăși a basoreliefurilor se pare că l-ar mai fi reținut în serviciu, ci la acelea ale pristăteau niște pânze pictate care înfățișau scene etenului său, iar când trebuie să aleagă pe cineva din războaiele dacice și care erau purtate în para- în funcția de pretor, alege nu pe acela care prede militare (P.H. Blanckenhagen). Așadar, dincolo tinde funcția, ci pe acela care ar vrea să fugă de de cronică, misterul Columnei rămâne intact și o așa responsabilitate [86]. Iată așadar o imagine trebuie căutat pornind de la miezul ei, de la sca- a Împăratului chibzuită și dinamică, dar încă nera aceea suind în spirală care indică aspirația lui trecută prin filtrul posterității.

O astfel de personalitate copleșitoare nu puTraian, Optimus Princeps, de a-și asigura un loc în istorie. Avem de a face așadar cu ceva mult mai tea rămâne peste veacuri în uitare și epoci la rândul Traian a fost readus la judecata istoriei.

Lumina Credinței În Evul Mediu, Dante îi va găsi de-a dreptul un loc în Paradis, deoarece, conform unei legende foarte răspândite, lacrimile Papei Grigore cel Mare au reușit să-l smulgă din purgator pe acest bărbat nobil. El devenise chiar un model de pietate creștină atunci când înainte de merge la război îndreptățește o văduvă. Cu trecerea veacurilor, în secolul al XVI-lea în vremea lui Francisc I, dar mai ales un secol mai târziu, în epoca lui Ludovic al XIV-lea, Traian devine modelul prin excelență al absolutismului francez, etapă care se va încheia numai la moartea lui Napoleon Bonaparte. Pasiunea lui Francisc I (1494-1547) pentru Traian este atât de intensă încât va cere executarea unei replici în gips a Columnei, de care să se folosească ulterior pentru realizarea unei copii în bronz. Tot el se adresează turcilor pentru a obține o bucată din podul de la Drobeta. În 1667, în noua Accademie a Franței la Roma, Colbert dispune decalcarea integrală a Columnei, iar volumul omagial cu desene va fi dedicat lui Ludovic al XIV-lea, „il Traiano di Francia”, care a decorat palatul de la Versailles cu copii după basoreliefurile Columnei și cu picturi inspirate din scenele ei. În epoca în care absolutismul devenea în Franța tot mai oprimant, Traian începe să fie văzut în mod mai realist în luminile și umbrele personalității sale. În 1766, S.N.H. Linguet arată principalul său neajuns: „singurul defect pe care l-am putea atribui lui Traian este acela de a fi iubit prea mult războiul. L-a provocat mereu. Îi datora gloria sa personală, probabil chiar și avansarea sa. A continuat pe durata întregii sale domnii, și chiar dacă este deranjant să amintim, el l-a făcut aproape întotdeauna fără să fi fost necesar”. (Histoire des Revolutions, Paris 1766, II, 129). Jean-Baptiste Crevier, remarcând faptul că aproape toate sursele literare care descriau războaiele înfățișate pe Columnă s-au pierdut, concluziona cu asprime: „se pare că Providența a dorit ca să fie îngropate în beznă acțiunile lui Traian, proporțional cu dorința nestăpânită pe care a avut-o de-a face zgomot în lume. Niciun Împărat Roman n-a fost un astfel de om de război: niciunul nu a extins așa de mult Imperiul prin cuceriri atât de importante”. Traian este aici sancționat în cutezanța sa de a se pune deasupra legilor istoriei ca un nemuritor. Acest reproș nu este neapărat legat de vinovăția morală, dar ceea ce este aici contestat este însuși un mod de a se raporta

evanghelia în artă

17

la istorie uitând de legile firii, anume: „Lumină şi pulbere – două lucruri din care se compune gloria” (V. Hugo).

Cântecul Columnei are așadar un registru de sunete mai amplu decât ne-am putea imagina, nu doar de strigăte de victorie, dar și de vaiete înduioșătoare pe care astăzi le auzim mai limpede prin medierea istoriei. Imaginea Victoriei de pe Columnă, aceea care desparte reprezentarea campaniilor din 101-102 de acelea din 105-106, o arată pe zeiță în fața unui scut pe care nu a însemnată încă nicio faptă glorioasă. Cu alte cuvinte, zeița lasă istoriei și viitoarelor generații

Columna lui Traian, „Victorie”, detaliu judecata cu privire la gloria Imperatorului. În umbra a ceea ce a fost o victorie zdrobitoare asupra dacilor din însuși fusul Columnei, dacă vom fi atenți, se mai aude și astăzi cântecul glorios al învinșilor. Acea „lux ultima victos” (ultima lumină a celor învinși), atât de prețuită de Virgiliu în Eneida, a răzbătut peste veacuri: ea este dăltuită în marmura Columnei, în statuile Prizonierilor daci, în caietele de desene ale artiștilor, ea este muzica celestă și apolonică care împacă ceea ce este turbulent și haotic în personalitatea lui Tra-

18

evanghelia în artă

François Boucher, Capete de prizonieri daci, ca. 1757, în: „Recueil de Differents caractères de Testes” ian. Trofeele purtate la Roma și aruncate unele peste altele într-un fel de movilă provizorie, se pare că în anul 113 d.Hr., au lăsat loc Columnei pe care o vedem astăzi. Ambiția lui Traian a fost aceea de a înălța Columna ținând cont de mărimea piramidei de trofee (J. Den Texer). Un indiciu în acest sens se mai păstrează pe soclul Columnei care prezintă îngrămădite și într-o mare dezordine trofeele: cămăși dacice și arme, stau

Charles Percier, „Soclul Columnei”, releveu din partea stângă, 1788

Lumina Credinței alături de scuturi sau coifuri de o proveniență incertă, scită, chiar romană. Gloria învinșilor este aici una și aceeași cu aceea a învingătorilor.

Columna a străbătut veacurile și a ajuns până la noi ca un miracol. Filosoful Ioan Petrovici venit în fața ei constata: „minunat de frumoasă, și ți-ar lăsa cu siguranță o impresie desăvârșită, dacă nu te-ar uimi statuia sfântului Petru în vârful Columnei. Sfântul Petru și cucerirea Daciei – a Daciei care nici măcar n-a binevoit să se creștinească în confesiunea apostolică”. Uimirea filosofului este legată de statuia care a înlocuito pe cea originară reprezentându-l pe împăratul Traian, schimbare care a avut loc în anul 1587, cel mai probabil din cauza unor distrugeri pricinuite de natură. Dar în spatele acestei afirmații discutabile, se ascunde o întrebare sfâșietoare privitoare la rolul pe care Roma apostolică l-a avut și îl are în orizontul românității. Începând cu primele izvoare diplomatice pe care le putem parcurge, din secolele XIII și XIV, se poate observa faptul că Roma a fost mereu loială românilor și că s-a împotrivit vehement bulgarilor și maghiarilor, pentru ca noi să ne menținem identitatea latină. Cu alte cuvinte, Roma a știut întotdeauna cine eram: olachi romani (Papa Clemente al VIlea, în 1354) și când a avut de tratat orice fel de problemă care ne privea, a preferat să o facă în mod direct cu noi și nu prin intermediari. Deși în vremurile mai recente, valuri năprăsnice s-au abătut asupra Bisericii noastre Unite cu Roma, ea n-a fost niciodată lipsită de glorie, chiar dacă pentru o clipă gloria a fost aceea „a învinșilor”.

Ea este și astăzi o inimă bătând înspre acele veacuri ale istoriei, pe care mulți le-au dorit apuse definitiv, iar faptul că noi existăm este o mărturie contra-istoriei, este însuși glasul cel mai dulce al cântecului Columnei.

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Notă: Pentru articol m-am folosit de albumul La colonna Traiana e gli artisti francesi da Luigi XIV a Napoleone I, Roma 1988: Introducerea lui Ph. Morel, eseul lui L. Marin, Leggibilità e visibiltà della storia, p. 235-243 și articolul lui C. Grell, La renomée de Trajan au XVIIe et au XVIIIe siècle, 244-252, de unde am preluat și citatele din scriitori francezi (p. 244, 247). Citatele din Rebreanu, Miron Costin și Ion Petrovici se regăsesc în cartea lui Z. Sângeorzean, Pelerini români la Columna lui Traian, p. 25, 113, 130-1].

Lumina Credinței

actualitatea creștină

19

Și dacă nici tratamentul nu mai interesează...?!

Am ajuns la capăt de drum?! În anul Centenarului Marii Uniri, după eșecul referendumului pentru căsătoria naturală, ne oprim și la întrebarea bizară din titlu. Am încercat în ultimele trei numere ale revistei să ne familiarizăm cu datele problemei, cu posibile soluții sau alternative. Iar acum luăm în considerare și o eventuală respingere a tratamentului?! Acestea fiind spuse, continuarea demersului nostru pare să fie o pierdere de vreme, o concluzie de articol, care nu mai merită atenție...

Știm că avem o problemă de sănătate... spirituală (de-ar fi numai una, sîc!), știm că există o rețetă potrivită, realizată și pentru noi, personal și o refuzăm... pentru că ne simțim judecați... pentru că, în cele din urmă, nu ne mai interesează, într-o formă mai mult sau mai puțin accentuată ori exprimată. Ba, mai mult, apar și gânduri mai... care ne îndepărtează de vindecare, de redobândirea stării dintâi, dinainte de structura de păcat, expresie introdusă în morală de sfântul Ioan Paul al II-lea.

Am abandonat limbajul ocolitor, ezitant probabil, deoarece situația a scăpat de sub control și, singuri, nu mai avem șanse să o ameliorăm.

Printre puncte de suspensie se strecoară și ideea centrală care ne frământă în clipa de față.

Ce ne rămâne de făcut nouă, susținătorilor tratamentului, dacă acesta nu mai interesează? Cum se poate drege o asemenea situație? Poate cade ceva din Cer și ne schimbă starea de sănătate... „Lasă că Dumnezeu nu ne lasă de izbeliște, doar suntem ai Lui și se va îngriji de noi, vom fi iarăși bine”, este un gând ce răsună din inimile celor creduli, ahtiați după spiritism, mai mult decât după a avea o viață spirituală autentică. Fugim după miracole, într-o formă sau alta, pentru că acestea, ne închipuim, sunt o doză forte de hrană pentru credința personală și o confirmare că Dumnezeu își face treaba în lumea noastră...

Să căutăm cauze, motive pentru care tratamentul nu mai interesează? Să analizăm viața de credință a celor care nu mai sunt interesați de tratament? Să ne mulțumim cu constatarea tristă a realității? Sau, la subiect, ce alternative ar mai fi de luat în considerare, exceptând tratamentul?

De o parte a celor care pun la dispoziție tratamentul sau de cealaltă parte a celor care au nevoie de tratament, putem începe prin a arăta cu degetul sistemul, contextul/mediul în care trăim, descreștinat pe zi ce trece... În pielea celor care susțin tratamentul, putem continua să-i judecăm pe toți cei care susțin curentul refuzului, să îi catalogăm fără drept de apel, fără a ne face mustrări de conștiință, considerându-ne justificați în acțiunea noastră. Dar ce s-ar schimba? Cu ce am fi mai buni decât ceilalți?!

Ori să forțăm pacientul din noi să ia tratamentul este o practică demnă de Inchiziție, chiar dacă ar fi vorba de o persoană care nu poate să ia decizii pentru sine... Noi, vindecătorii de profesie,

20

actualitatea creștină

știm ce este mai bine pentru toată lumea... chiar și pentru cei care nu vor să se vindece!

Această încăpățânare terapeutică nu a fost niciodată privită cu ochi buni, din exterior.

Poate când ești implicat, când este vorba de un apropiat, nu mai vezi atât de clar lucrurile și îți permiți luxul de a face tot ce îți stă în putință, iar... medicina pare să îți dea o mână de ajutor în acest sens. Să fie oare cazul și acum?!

Este oare cineva abilitat să treacă peste voința celui diagnosticat? În baza cărei legi? Cum ar rămâne atunci cu libertatea celui care are nevoie de tratament și care refuză grija/atenția/preocuparea lui Dumnezeu, până la urmă? De ce continuăm să interpretăm astfel conținutul libertății, darul lui Dumnezeu?! Această subliniere a atentatului la libertatea personală de a alege refuzul pare să răsune puternic din plămânii tinerei generații, dar ca să fim sinceri, trebuie să recunoaștem că și intelectualii la vârsta a doua sunt capabili să și-o însușească...

Am putea rezuma totul la ceea ce simte Dumnezeu de când Adam și Eva au ales altceva, au ales refuzul, iar omul a exploatat timpul adesea în direcția perfecționării acestui refuz de a se converti, de a se lăsa vindecat... Și astfel, am rămâne la fel de reci, refuzând invitația Lui, conștientizând starea de fapt.

Este mult mai ușor să condamni, să respingi Biserica – garanta tratamentului – pentru că are în sânul ei oameni păcătoși... Și canalele de comunicare în masă par să susțină cu vârf și îndesat această atitudine pentru că, de altfel, Biserica deranjează prin învățătura sa, prin predicarea Adevărului lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, dacă tratamentul ar avea o reclamă publicitară, ce s-ar întâmpla?

S-ar schimba ceva? Și-ar pierde eficiența? Ar deveni mai credibil, mai interesant? Ar deveni o motivație suficientă pentru a-l accepta? Cine să îi facă reclamă? Cine să îl facă mai primitor, mai ușor de acceptat? De ce atâta bătaie de cap pentru un tratament?

Dacă tratamentul este eficient, de ce există atâta ezitare? De ce ne închistăm în refuzarea lui?

Poate pentru că este un domeniu sensibil, pentru că planul sufletului nostru vrem să îl ținem îndărăt, ca să nu ne deranjeze în tumultul cotidian, tulburând prioritățile noastre vitale. Și dacă tratamentul nu este soluția cea mai potrivită pentru noi? Această întrebare

Lumina Credinței bulversează tot ceea ce gândeam până acum...

Este o ispită sau o pistă de luat în considerare?

Pentru a discerne avem câteva certitudini la îndemână: sechelele alegerii păcatului nu dispar de la sine, păcatul este o constantă a vieții personale, diagnosticul a fost pus și îl cunoaștem... mai cochetăm ocazional cu acceptarea lui. Am aflat că există un tratament, posibilitatea ca situația să se transforme, ca noi să revenim la starea de dintâi. Și dacă nu este ceea ce căutam, ceea ce ne dorim, fiind pe partea celor care au nevoie de vindecare? Întrebarea este nepotrivită, aparent, dar cât se poate de reală, prezentă în mintea noastră, deoarece acest tratament presupune și o investiție, în acceptarea lui, în convertirea noastră, în întoarcerea noastră spre Dumnezeu.

Sau până la urmă totul se reduce la munca de convingere din partea Bisericii... care nu mai are credibilitate, nu mai atrage decât în sens negativ, prin scandalurile care o zguduie din trecut sau din prezent. Dar și noi suntem ai Bisericii. Și pentru noi, Biserica suferă... Și nu renunță, asemenea lui Dumnezeu, la noi, cei care o/Îl respingem, acum...

Așadar, totul rămâne în seama celuilalt, noi, cei care avem nevoie de tratament, nu mai trebuie să fac nimic? Pentru că pe noi nu ne mai interesează tratamentul!?

Atâtea explicații, atâtea justificări, atâtea întrebări și puncte de suspensie lasă fiecăruia timpul și spațiul necesar pentru a analiza personal ce îi rămâne de făcut în timp, pentru veșnicie.

Așa cum am menționat mai devreme, nu mai avem de ce să ne ascundem, să purtăm un dialog steril despre altcineva, ca și cum am fi externi, reci și neimplicați, când, de fapt, este vorba despre noi, despre păcatul nostru, despre relația noastră cu Dumnezeu și cu Biserica. Și mai mult... despre refuzul nostru, despre dezinteresul nostru față de tratament, față de soluția care vine prin Biserică.

Iată, în parte, de ce situația a degenerat atât de mult, iar noi, cei care avem nevoie să fim vindecați, suntem încă în stadiul de refuz. Să continuăm cu auto-critica? Să ne justificăm la nesfârșit pentru atitudinea noastră? În fața cui? Și la ce bun? Cu ce preț? Și până când?

Este timpul alegerii, al deciziei de viață... pentru viață! Și ne privește personal!

Pr. Emil Marian Ember

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

21

O voce a tinerilor cu ocazia Centenarului Suntem în ultima parte a anului 2018 dedicat în mod special sărbătoririi Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, acolo unde s-a proclamat Unirea Transilvaniei cu Regatul României. În acest an, diferite instituții bisericești și de stat au propus felurite manifestări culturale și sociale cu această tematică. În mass-media au putut fi observate, de asemena, diferite inițiative de informare cu caracter istoric național: conferințe, celebrări, Te Deumuri, lansări de carte au fost organizate în fiecare comunitate de pe cuprinsul țării.

Participarea a fost variată, în funcție de mediatizarea evenimentelor și a personalităților care au fost prezente. În toată această implicare generală, tinerii, cei la care ne gândim că vor asigura viitorul acestei națiuni, au fost și ei prezenți, dar vocea lor nu s-a facut prea bine simțită. De obicei discursurile cu ocazia Centenarului au fost rostite de personalități politice sau culturale, emfatizând evenimentele trecutului, în timp ce prezentul și viitorul rămân sub semnul incertitudinii.

Am susținut cu diferite ocazii că atât în plan ecleziastic, cât și social, dincolo de a face discursuri istorice de elogiere, importante și ele, putem să-i cinstim pe înaintașii noștri și altfel, făcând un pas hotărâtor spre trăirea prezentului, într-un mod care să le aducă cinste. Oare înaintașii noștri ce ar spune despre noi astăzi, văzând alegerile pe care le facem? În acest sens, susținem munca de cercetare istorică pentru a înțelege mai bine contextul în care au trăit înaintașii noștri și principiile care i-au insuflat deciziile istorice, totul pentru ca noi astăzi să le aducem cinste și să nu le întinăm memoria în practica noastră cotidiană.

Fiind conștienți de diferitele eforturi de popularizare și de mediatizare a realităților trecutului patriei noastre, am hotărât să oferim cuvântul unui tânăr greco-catolic din Satu Mare, elev de liceu, ale cărui opinii reflectă puțin atmosfera generală creată în rândul tinerilor chemați să fie martorii acestui Centenar.

Ai auzit ceva despre Centenarul de anul acesta și manifestările special dedicate acestei sărbători naționale?

Am auzit că vor fi manifestări în toată țară, îndeosebi la Alba Iulia, unde ar și trebui să se

22

apostolatul tinerilor

întâmple. Și în București vor fi unele evenimente, fiind capitala noastră, dar la Alba Iulia este cel mai bine.

În acest context aniversar al țării noastre, știi ceva despre rolul Bisericii Greco-Catolice avut în desfășurarea evenimentelor Unirii? Știu despre militarea Bisericii Greco-Catolice în vederea înfăptuirii Marii Uniri și de implicarea preotului Vasile Lucaciu prin activitatea lui de la Șișești și cea de pe plan social și politic.

Crezi că Biserica mai joacă un rol în societatea românească de azi? Care ar fi rolul ei?

Mai joacă un rol important în comunitățile rurale, însă îmi pare că în orașe influența este tot mai slabă. Eu cred că Biserica ar trebui să promoveze pacea și buna înțelegere prin educarea copiilor și a oamenilor în ceea ce privește importanța iubirii față de aproapele.

Ești mândru că ești român? Crezi în utilitatea permanenței sentimentului de mândrie națională? Ești mândru că ești greco-catolic?

Sunt mândru că sunt greco-catolic, însă nu sunt foarte mândru că sunt român. Pe unde am călătorit, am fost de regulă ostracizat, uneori chiar prin apelative neplăcute, iar lumea presupunea că venisem acolo să fac munci ilegale sau să iau ajutor social. Din păcate educația patriotică în Romania este aproape inexistentă, nu ne este cultivat sentimentul „sunt mândru că sunt roman”. Poate și ca urmare a multor mesaje de reprimare a sentimentului național, care ne sunt inoculate, ajungem să vedem că suntem văzuți cu ochi răi și astfel ne este rușine să spunem că suntem români. Evident că nu este normal și nici nu este corect față de noi înșine și nici față de cei care s-au jertfit pentru România Mare.

Lumina Credinței

Ce anume împiedică bucuria deplină de a fi român?

Mentalitatea de concurență acerbă. De exemplu, atunci când românii se află în țară sau în străinătate, de cele mai multe ori lipsește spiritul solidarității.

Poți să spui ceva despre un raport sănătos între Biserică și Stat?

Consider că cel mai bine ar fi ca Biserica și Statul să nu aibă absolut nicio legătură. Biserica îndrumă la nivel moral, și nu la nivel politic. Însă, uneori, din păcate, este fix pe dos realitatea...

Poți să formulezi vreo dorință de schimbare pentru Biserica Greco-Catolică Română?

Așteptări neîndeplinite?

Nu am nicio dorință, spun doar „jos pălaria” pentru Biserica Greco-Catolică Română.

Care este speranța și dorința ta pentru România pentru următoarea o sută de ani?

Aș putea să spun: „să nu fie mai răi ca cei 100 de ani care au trecut”, cum ar fi obișnuit românul să spună, însă eu sper ca România să devină țara în care își doresc să trăiască românii, iar atunci când emigrează, să nu le fie rușine că sunt români. Sper ca cei în măsură să schimbe în bine țara, să lucreze mai mult pentru popor și să colaboreze mai bine cu Uniunea Europeană; mi-aș dori, de asemenea, să nu mai existe dezbinare socială, ci să ne iubim unul pe altul, pentru că doar așa putem rezista în această lume mereu schimbătoare, și anume uniți, împreună.

Pr. Laurențiu Costin

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

23

Maramureșul istoric și Unirea Stimați cititori, fără îndoială evenimentul central al acestui an care a polarizat întregul neam românesc, fie din țară sau din afara ei, este Centenarul Marii Uniri. La împlinirea celor 100 de ani de la acest eveniment românii își aduc aminte cu recunoștință și respect de cei care, prin lupta și jertfa lor au contribuit de-a lungul secolelor la împlinirea acestui ideal național, unirea într-un singur stat, liber și independent, în care să-și poată trăi și manifesta credința, tradițiile și valorile.

Un eveniment național marcant care poate fi aniversat în diferite forme, atât din partea instituțiilor statului, cât și din partea Bisericii Greco-Catolice, deoarece actul întregirii naționale aparține deopotrivă ierarhilor sau slujitorilor altarului în aceeași măsura cu meritul și lupta elitei politice transilvănene din acele timpuri. Evenimentul Centenarului Marii Uniri ne propune în același timp o reflecție asupra istoriei și parcursului ei în formarea unității naționale, dar și a viitorului neamului românesc, din aceeași perspectivă.

La sfârșitul Primului Război Mondial a fost desființat Imperiul Austro-Ungar, astfel că Maramureșul istoric – despre care vom trata în acest articol – s-a aflat într-o situație politică destul de dificilă, la fel ca majoritatea celorlalte zone din Transilvania. Atmosfera era destul de încărcată, vidul de putere lăsat de înfrângerea monarhiei bicefale, dispariția jandarmilor din unele sate, a notarilor și întoarcerea multor soldați de pe front cu armele din dotare, au creat o atmosferă revoluționară. Însă maramureșenii au dat dovadă de multă chibzuință și maturitate în organizarea la nivel local. La apelul Consiliului Național Român Central, format la data de 18/31 octombrie 1918, care își mutase sediul de la Budapesta la Arad, sunt constituite la nivel local Gărzile Naționale Române, formate din soldați sau voluntari înarmați, care aveau scopul apă-

Dr. Vasile Chindriș (1881-1947) Președintele Sfatului Național Român din Maramureș rării zonei de infiltrațiile bandelor de dezertori sau bandelor rutene, venite de dincolo de Tisa și păstrarea ordinii publice. În paralel cu organizarea gărzilor se formează consiliile (sfaturile) naționale române locale, aproape în fiecare localitate, în fapt adunări plebiscitare prin care se prelua puterea de către români de la vechile autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. În aceste adunări plebiscitare, comunale sau zonale, s-au ales delegații pentru adunarea națională română de la Sighet, și de aici delegarea reprezentanților pentru Marea Adunare Națională, stabilită la Alba Iulia, pentru data de 1 decembrie.

La data de 11 noiembrie 1918, la Sighet se constituie Sfatul Național Român Provizoriu al Maramureșului. Este lansat un ,,Apel” tipărit către toți cetățenii prin care sunt informați despre dorința de constituire a acestui organism provizoriu, precum și al momentului istoric măreț pe care îl traversează, moment care poate fi fructificat în voința de veacuri a acestui popor. ,,Apelul” cheamă fruntașii tuturor satelor să delege cel puțin trei reprezentanți pentru o adunare constitutivă, care va avea loc la Sighet, vineri 22 noiembrie 1918, la orele 11:00, adunare care va alege membrii Sfatul Național Român, iar dintre aceștia membrii care vor reprezenta Maramureșul la Alba Iulia. Această adunare a avut loc în clădirea aleasă să fie sediul pentru Sfatul Național Român, din centrul Sighetului, actuala clădire a Episcopiei

24

crâmpeie istorice

Greco-Catolice, unde își are sediul Protopopiatului Greco-Catolic Sighet. La adunarea de la Sighet aveau să vină 300 de fruntași ai satelor, cu peste 5.000 de maramureșeni, din plasele administrative Vișeu, Iza, Șugatag și Sighet. Adunarea avea pe ordinea de zi constituirea Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș ca singurul organ legal chemat să conducă viața publică în Maramureș și constituirea la nivel local al acestor sfaturi naționale în colaborare strânsă cu gărzile naționale din fiecare localitate. De asemenea, Sfatul trebuia să se afilieze Sfatului Național Român Central de la Arad, stabilit în casa lui Ștefan Cicio Pop, și recunoscut de către guvernele de la Viena și Budapesta.

Adunarea a avut președinte ad-hoc pe preotul Simion Balea care s-a adresat celor veniți cu un cuvânt elogios, plin de încărcătură spirituală și sentiment național. În această cuvântare îi roagă pe cei prezenți să aleagă membrii Sfatului Național Român din Maramureș. Este ales președinte al sfatului dr. Vasile Chindriș și un număr de 34 de membrii: Alexandru Cuza Anderco, dr. Aurel Szabo, dr. Ilie Chindriș, dr. Izidor Anderco, preot greco-catolic, Emil Bran, preot greco-catolic, Artemiu Anderco, preot greco-catolic, Ștefan Ilniczki, Emil Stoica, Longin Mihalyi, Demetriu Kiss, preot greco-catolic, Simion Balea, preot greco-catolic, dr. Ioan Rednic, dr. Ioan de Kovats, dr. George Bârlea, dr. Titus Doroș, avocat, Ioan Doroș, preot greco-catolic, Nicolae Doroș, preot greco-catolic, dr. Vasile Filipciuc, Simeon Șerbul, Iuliu Ardelean, preot greco-catolic, Ioan Bilț Dăncuș, învățător, Ioan Bârlea, Bazil Iurca, Vasile Țiplea, preot greco-catolic, Ioan Balea, Alexandru Miclea, dr. Grigore Bota, dr. Ilie Lazăr, Vasile Timiș Filipan, contabil, Petru Salca, preot greco-catolic, Valer Pop, Nicolae Pop, Simion Coman Pop și Ștefan Pop. În adunare, președintele Sfatului, dr. Vasile Chindriș, propune ca fiecare sfat sătesc, care a fost constituit, să trimită în Sfatul din comitat câte doi membrii, la fel și diferitele corporații de preoți, învățători, avocați, notari, etc. Sfatul Național va fi singurul organ local care va conduce viața publică a românilor din Maramureș și va fi afiliat Sfatului Național Român Central de la Arad, astfel că va acționa în numele acestuia. După alegere, toți membrii au depus jurământul în piața orașului, în fața adunării și a preotului Simion Balea care ținea drapelul în mână și invita membrii să recite jurământul punând mâna dreaptă pe drapelul tricolor. Acest drapel a fost trimis la Sighet de

Lumina Credinței către Iuliu Maniu, prin studentul la drept Longin Mihalyi, fiul ilustrului academician Ioan Mihalyi de Apșa. În noaptea de 21/22 noiembrie, acest drapel a fost brodat frumos de către surorile Mihalyi, iar dimineața a fost dus în piață de către Lucia Mihalyi, fiica lui Ioan Mihalyi, în vârstă de 15 ani. După depunerea jurământului, toți au cântat ,,Deșteaptă-te române” și au jucat în piața centrală plini de bucurie, căci se apropia de împlinire visul românilor de a avea țara lor.

Spre seară, drapelul tricolor s-a întors din nou la familia Mihalyi, care l-a arborat la balconul casei. În noaptea următoare, familia Mihalyi a primit amenințări cu moartea din partea ungurilor, însă fără urmări. Pe acest drapel a depus jurământul mai târziu primul prefect al județului Maramureș, Vasile Chiroiu, la data de 28 aprilie 1919, consfințind unirea Maramureșului cu România Mare.

Ziua de 22 noiembrie a rămas în memoria maramureșenilor ca ,,cea mai frumoasă și aleasă a Maramureșului românesc”, după cum apărea în publicația ,,Sfatul”, organul oficios al Sfatului, într-un articol sub semnătura învățătorului Ioan Bilț Dăncuș. O altă întrunire s-a ținut peste Tisa, în Sat-Slatina, în data de 27 noiembrie 1918, când s-au ales doi delegați cu ,,credențional” pentru Alba Iulia: Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie Filip din Apșa de Jos, ca reprezentanți ai celor două localități. Tot în această adunare au fost aleși trei delegați reprezentanți ai unor organizații: N. Nedeliu, protopop greco-catolic în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilț Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilț Dăncuș, reprezentantul Gărzii Naționale Române. Pe lângă aceștia au fost aleși din cercul electoral Sighet, dr. George Bârlea din Sighet și Văsălie Mich din Iapa.

Odată constituită, delegația sighetenilor a pornit în frunte cu președintele dr. Vasile Chindriș, spre Alba Iulia. Au plecat spre Cetatea Unirii delegați cu ,,credențional” și din alte localități maramureșene: Dragomirești, Ieud, Vișeu, Săpânța, Giulești. Drumul peste Gutâi a fost parcurs cu căruțele, apoi cu trenul din Baia Mare până la Alba Iulia. La data de 1 decembrie 1918, în paralel cu adunarea de la Alba Iulia, a fost ţinută o mare adunare naţională românească şi la Sighetul Marmaţiei. Aceasta a hotărât unirea fără condiţie a Maramureşului cu Regatul României.

Pr. dr. Vasile Iusco

Lumina Credinței

din lumea creștină

25

Samuil Micu-Klein

promotor al României Moderne

„Urât lucru iaste românului să nu știe istoria neamului său”

Samuil Micu Klein Printre numeroasele personalități și oameni de cultură, care au ieșit de pe băncile școlilor din Blaj, deschise de episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron la data de 11 octombrie 1754, se numără și ,,blândul călugăr” Samuil Micu Klein, a cărui vastă operă teologică și literară abia acum începe să vadă lumina tiparului. Alături de Gheorghe Șincai și Petru Maior, Samuil Micu face parte din „treimea ardeleană”, care pun bazele cel mai mare curent cultural din Transilvania, cunoscut sub denumirea de Școala Ardeleană. Prin activitatea celor trei corifei, aceștia devin ,,părinții deșteptării noastre culturale și latinești”.

Samuil Micu este originar din localitatea Sadu, fiind fiul protopopului Stoia și nepotul după frate al episcopului greco-catolic Inocențiu Micu Klein.

După primele studii la Blaj, la data 14 octombrie 1762, a devenit călugăr la mănăstirea Buna Vestire din Blaj, iar 2 ani mai târziu a fost numit superior al mănăstirii şi prefect al seminarului. La 13 noiembrie 1765, primește rangul de ecleziarh şi asesor consistorial. În toamna 1766, obține o bursă de studii și este trimis la seminarul catolic Pazmany din Viena, unde a studiat în următorii şase ani. Întors de la studii în Transilvania în anul 1772, devine colaborator al episcopului greco-catolic Grigore Maior, pe care îl însoţeşte la Viena în anul 1773, la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiul austriac. Întors acasă la Blaj, Samuil Micu se dedică exclusiv studiilor și cercetării, fiind totodată și prefect de studii pentru elevii seminarului.

Contemporanii îl caracterizau ca fiind o fire blândă care prefera să întârzie în bibliotecă și să citească la lumânare o carte a marilor învățați. Nu iubea

mărirea deșartă și nici funcțiile trecătoare, avea alte obiective mult mai înalte. Întors de la studii, lăsă pe loc secund cariera didactică și se dedică în totalitate traducerilor.

Această a doua perioadă blăjeană a fost pentru Samuil Micu una de acumulări: şi-a formulat direcţiile ulterioare ale muncii sale intelectuale în care şi-a propus ca principale obiective: realizarea unei istorii a neamului, traducerea unor lucrări de cult necesare preoţilor, elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar al limbii române şi altele. Toate aceastea le va pune în practică în perioada imediat următoare.

Este primul care face o statistică a preoților și

26

din lumea creștină

a satelor care au îmbrățișat Unirea cu Roma. Tot în această perioadă, la inspirația și îndemnul episcopului Grigore Maior, redactează lucrarea, De ortu progressu conversione Valachorum Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum, lucrare care dorea să convingă autorităților de nevoia și totodată de meritul uniților de a fi ridicați la rangul de Mitropolie. În aceasta citează Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, afirmând pentru prima oară ,,originea romană a românilor pe criteriul limbii, moravurilor, caracterului şi firii lor; se arată vechimea creştinismului la români, se aminteşte de existenţa familiilor nobile româneşti şi se expune, pe scurt, Unirea cu Roma. În a doua lucrare, Brevis historica notitia originis et progressu nationis daco-romanae seu ut quidam barbaro vocabulo appelant valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII, terminată în anul 1778, Samuil Micu argumentează originea latină a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii. În anul 1779, când se găsea în capitala Imperiului, ca părinte spiritual și prefect de studii al seminarului de acolo, Samuil Micu tipărește o nouă lucrarea Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin. În anul 1780, împreună cu Gheorghe Șincai, publică lucrarea de gramatică Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, fiind prima lucrare de gramatică tipărită în limba română, marcând astfel începutul lingvisticii românești. În 1781, tipărește la Viena tratatul de drept canonic, în limba română și latină, în funcție de necesități.

Samuil Micu a fost coautor al vestitului Supplex Libellus Valachorum tipărit la Cluj și prezentat împăratului la 22 aprilie 1791, care conţinea plângerile românilor din Transilvania, indiferent de confesiune. Între anii 1791-1806, Samuil Micu a scris o istorie a românilor în trei variante, fiecare dintre ele adresându-se câte unei categorii sociale din rândul românilor. Prima variantă se numea Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor şi se adresa celor care ştiau carte la nivel mediu. A doua variantă a fost concepută sub formă de catehism şi se adresa celor cu puţină ştiinţă de carte, iar a treia variantă, numită Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, rămasă neterminată din cauza morţii autorului, se adresa publicului savant.

Din anul 1804, Samuil Micu a fost redactor şi cenzor al cărţilor româneşti, care se tipăreau la Tipografia Universităţii din Buda, încercând să valorifice opera sa cu caracter naţional, în pofida opoziţiei dure a maghiarilor.

Lumina Credinței

Ca poet, a fost primul român din literatura noastră care a experimentat rima albă, în poemul „În Sfânta şi Marea Sâmbătă”.

Capodopera lui Samuil Micu Klein o reprezintă traducerea Sfintei Scripturi, traducere pe care o face la îndemnul bunului său prieten Ignatie Darabant, devenit episcop la Oradea. După o perioadă de revizuiri, la 15 noiembrie 1795, iese de sub lumina tiparului prima Biblie tradusă în limba română în Biserica Greco-Catolică, cea a lui Petru Pavel Aron, rămânând în manuscris, și a doua tipărită în românește, după Biblia de la București.

Samuil Micu Klein a fost un împătimit al cărții și al scrisului, punându-și întreaga existență în folosul Bisericii și al neamului său. Nicolae Iorga îl numește pe Samuil Micu ca fiind începătorul erudiției române în Ardeal, fiind primul care a învățat și pentru alții. Micu a scris în mai multe domenii, și anume istorie socială şi politică, filosofie, istorie bisericească, patristică, matematică, fizică, astronomie.

Nedreptatea destinului a făcut ca Samuil Micu să moară și să fie înmormântat departe de neamul, pe care l-a iubit atât de mult și în slujba căruia și-a pus întreaga existență. A trecut la cele veșnice în data de 13 mai 1806 și a fost înmormântat în cripta parohială romano-catolică sârbească. De față era și bunul său prieten și colaborator Gheorghe Șincai, cel care a întemeiat cele peste 300 de școli cu predare în limba română.

Drd. Marian Susa

Lumina Credinței

cuvinte de taină

27

Poezia de taină din reviste din exil

1. Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țara mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, într-o lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei.

Steaua sus răsare...

Carmen Pompei-Cojocaru (Anca Croitoru) E iar multă tristețe-acasă Noi am plecat – ca voi eu simt... Și n-am uitat ce-i rău, ce-i bun, Și nici că-n seara de Crăciun, Vrem s-auzim colind!

Gonită de la noi, și ea – Colinda – „dusă în colind” – E peste graniți, peste ani, Peste opreliști şi tirani!

Colinda – v-o colind!

Iar Craii de la Răsărit În stelele lor mari citind, Vin către noi și povestesc Și ei de neamul românesc, Lovit chiar și-n colind!

Împrăștiați în lumea-ntreagă Purtăm cu noi poveri – știind, Că rostul nu ne e căința, Că mântuire ni-e credința – Închisă şi-n colind!

Predestinați am fost noi toți, Să părăsim țara tânjind...

Nu suntem singuri, căci Crăciunul E exilat ca noi – străbunul!

Cu seara de colind!

28

cuvinte de taină În țara mândră, românească, Speranțele născând, nu mint!

Căci steaua an de an apare Vestind aceeași taină mare – Pe Domnul – prin colind!

Durerile sunt tot mai rare Crăciun – e-acuma, timp de-argint! Și oricât de mare depărtare, Steaua mereu, mereu răsare Și vine un colind! Și iată – steaua sus răsare!

Ne adunăm pribegi – ghicind Gând românesc, datini, dreptate, Și-astfel serbăm în libertate Cântând cu toți – colind.

München, decembrie 1981, revista Perspective 2(14)/1981, p. 49, nr. 30/1985.

2. Cuvinte de lectură

Revista Perspective, ce apărea în Germania, la iniţiativa Mons. Octavian Bârlea (1913-2005), prin anii 1978, cât timp acesta se afla la conducerea Misiunii catolice române, a publicat nu doar studii de istorie a Bisericii şi teologice, ci multă poezie religioasă a intelectualilor din exil. Carmen Pompei Cojocaru, fostă colaboratoare şi arhivistă a radioului Europa liberă, este frecvent prezentă cu poeme cu subiect religios. Poemele sale printre care „Sfinte sărbători de iarnă”, „Steaua sus răsare” tratează tematica sărbătorilor româneşti din starea exilatului, topind durerea izolării şi singurătăţii în lumina înaltă, cerească a mesajului credinţei în aceste minunate momente din existenţa intimă a omului. Dorul şi durerea devin alean de mângâiere în vremuri de grele încercări, din care cea mai grea e încercarea de a trăi sărbătoarea departe de casă şi de cei dragi.

Soluţia întoarcerii nemaifiind posibilă, prin statutul asumat de exilat, în raport cu un regim totalitar dur şi ateu, poeta caută recuperarea sărbătorilor printr-o memorie afectivă încărcată de multă nostalgie, dragoste şi fericire în toată splendoarea inocenţei lor neîntinate. Coboară în poemele lui Carmen Cojocaru cântecul sublim al amintirilor din ţară, pe o claviatură melodică de colind sfânt şi curat şi într-o imagistică viu colorată de carte de aducere-aminte. Răzbat în

Lumina Credinței aceste versuri din poemul de taină, pe de o parte, bucuria reîntâlnirii cu marea sărbătoare a Crăciunului, iar pe de altă parte, nostalgia locurilor lăsate acasă, cu toată atmosfera colindului. Între aceste două stări sufleteşti, dorul colindului din ţară şi durerea îngrădirii acestui colind, mesajul dat de steaua Crăciunului vesteşte dincolo de spaţiu şi timp aceeaşi înălţare în lumina sărbătorii sfinte. Speranţele, nădejdile de mai bine se cuibăresc în versuri, prin fereastra la care colindul aduce vestea naşterii Domnului Isus.

Chiar dacă se află departe, chiar dacă în ţară, românii s-au închis în taina colindului, refrenul „Steaua sus răsare” rămâne nealterat, poate, s-a îmbogăţit cu un plus de dragoste, adevăr, şi, mai ales, un plus de credinţă şi sinceritate a trăirii.

E singurul care alungă singurătatea şi izolarea („nu suntem singuri”), dar şi singurul care dă sensul marii libertăţi câştigate cu preţul exilului („serbăm în libertate/Cântând cu toţi-colind”).

Colinda de acasă, ameninţată şi ea, asemenea colindei din străinătăţuri, supusă calvarului trăirii în afara spaţiului de acasă, adusă de magii vestitori, vorbeşte în melodia ei interioară de destinul românesc, supus unei istorii potrivnice („povestesc de neamul românesc/lovit chiar şi-n colind”). Aceşti magi au predat colindul tuturor pelerinilor rătăciţi prin lumea largă, încât fiecare şi toţi împreună, devin nişte magi care prin colindul lor întăresc credinţa salvatoare („Că rostul nu ne e căinţa/Că mântuire ni-e credinţa/ Închisă şi-n colind!”). În ciuda tuturor opreliştilor şi constrângerilor, colinda nu poate fi oprită, vestirea Naşterii Mântuitorului, căci „steaua sus răsare” în fiecare an cu rostul ei de lumină şi adevăr curat: „Căci steaua an de an apare/Vestind aceeaşi taină mare/Pe Domnul – prin colind!”. Mesajul luminos din finalul poemului este că la sărbătoarea sfântă a Crăciunului, durerile sunt alungate, iar colinda vesteşte sensul plin al libertăţii şi regăsirii în bucuria magilor călători, mereu pornind spre locul de închinăciune. Ce dar mai sublim decât această împlinire a omului în credinţă, curăţenie interioară şi înălţare prin cântul colindului străbun.

Poemul, prin semnificaţia şi sinceritatea zicerii lui, a mai fost reluat, în aceeaşi revistă în numărul 30 din anul 1985, la paginile 24-25.

Prof. dr. univ. Cornel Munteanu

Lumina Credinței

agora

29

Ad multos annos România!

1.12.2018 – an, lună și zi de mare sărbătoare pentru fiecare român în parte și pentru întreaga suflare românească.

S-au parcurs 100 de ani cu urcușuri majore și cu abisuri nedorit de mari din pelerinajul tinerei Românii, însă ceea ce rămâne din tot acest vârtej al istoriei este bucuria unui drum străbătut împreună și nădăjduit de-acum înainte tot mai așezat și înmugurit.

Câteva aspecte despre acest eveniment prezent și gânduri pentru viitor se aștern aici din perspectiva unui preot greco-catolic băimărean, școlit la Cluj-Napoca și Baia Mare, iar cu îngăduința Episcopiei de Maramureș, și în Cetatea Eternă.

Am parcurs anumite etape în acești treizeci de ani de viață și puternic s-a păstrat și conturat sentimentul gratitudinii pentru locul natal și pentru ceea ce am primit înspre dăruire. În linii majore, acest gând conturează parcursul personal într-o Românie ce se regăsea și se regăsește pe sine tot mai mult, o Românie formată din români doritori de mai bine pe o electrocardiogramă socială uneori nepermis de agitată.

Mi-aș fi dorit și nădăjduiesc o Românie mai comunitară, mai în comuniune, o Românie a meritocrației, a bunului simț, a respectului, valori regăsite de-a lungul secolelor în măduva românității poporului care de la Rîm se trage.

Mi-aș fi dorit și nădăjduiesc o Românie care se deschide tot mai mult înspre valori europene de integrare, de asumare a unui proiect de țară regăsite în discursurile mai-marilor vorbitori de la Blaj, din 15 mai 1848, și de la Alba Iulia, din ziua de fericită amintire – 1 decembrie 1918. Acele cuvinte, străpunse de fior de unitate și colaborare lăsate pe altarul împreună-slujirii de neam, pe unde s-au rătăcit?

Mi-aș fi dorit și nădăjduiesc o Românie a integrării în sine a tuturor românilor croșetați într-un salt înspre normalitate socială și materială, spre a o aderare totală la valorile evan-

ghelice ale unității, ale împărtășirii, ale unui real și autentic ecumenism.

Mi-aș fi dorit și nădăjduiesc o Românie mai socială, mai apropiată realmente de periferiile vizibile și invizibile ale societății, mai gata de a integra tinerii în fibrele sociale românești (care, asemenea unui exod babilonian, se simt atrași, evident, de normalitatea și așezarea Vestului), o Românie cu multele ei valențe creștine dorite a fi integrate în fiecare comunitate familială, în fiecare celulă de bază a societății.

Mi-aș fi dorit și încă nădăjduiesc la o Românie mai culturală, mai căutătoare de frumos prin artă, la întâlniri mai fertile între promotorii de artă și societatea civilă, la valorizarea patrimoniului cultural românesc și îndeosebi al celui tradițional maramureșean prin universul eclezial și cu aportul slujitorilor altarelor.

Valorile care îi recompun pe locuitorii unei Românii la 100 de ani rămân cele prioritar spirituale, valori care se răsfrâng negreșit în cele ce conduc spre o bunăstare socială și culturală.

Sădirea și trăirea acestor valori va da naștere unui arbore numit România – 200, de care se vor bucura cei care vor veni. Mă gândesc la cuvintele unui președinte american adresate populației; parafrazate ar suna astfel: „Nu te întreba ce face [România] pentru tine. Întreabă-te ce faci tu pentru [România]”.

De asemenea, ca semn de încheiere, cuvintele mereu prezente ale Reginei Maria a României (1875-1938), un testament și o rugăciune-meditație pentru actualele și viitoarele generații de români: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mereu plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută”.

Ad multos annos România!

Pr. dr. George Marius Nicoară

30

spiritualitate

Lumina Credinței

Restaurarea omului în Hristos

Începând cu acest număr al revistei noastre eparhiale, vom începe o nouă rubrică, sperăm de folos, legată de spiritualitate, în care vom așterne pe hârtie câteva gânduri privitoare la viața spirituală.

Viața este un dar al lui Dumnezeu ce își găsește împlinirea și autenticitatea doar prin Dumnezeu.

Viața spirituală este viața trăită în Spiritul lui Dumnezeu, care ne aduce vindecare și ne ridică la un altă dimensiune a vieții naturale, în taina comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele, întro formă profundă și autentic umană. Viața spirituală este urcușul spre Dumnezeu Tatăl, prin Hristos și în Spiritul Sfânt sau, mai simplu spus, o restaurare a omului în Hristos. Odată cu păcatul strămoșesc, omul s-a lăsat tâlhărit, rănit și aruncat la marginea drumului, care duce spre Dumnezeu, de către șarpele străvechi sau diavolul, dușmanul cel invidios al umanității. Isus Hristos este bunul samarinean, care din „străin” s-a făcut aproapele nostru, s-a coborât în suferința noastră, și-a asumat condiția umană pentru a ne tămădui rănile naturii, pentru a ne readuce viața în Spirit și pentru a ne înălța în lăcașurile sfinte ale Tatălui ceresc. Astfel, prin întrupare, care își găsește culmea în misterul pascal, în moarte și în înviere, a început restaurarea omului în Hristos.

Restaurarea ființei umane, care presupune vindecarea și ridicarea omului la viața în Spirit, împreună cu făgăduința vindecării și transformării totale a omului și a creației prin înviere, după judecata finală, reprezintă esența și scopul vieții spirituale. Omul este chemat să parcurgă acest drum ca un urcuș spre Dumnezeu prin lupta cu păcatul și cu patimile sau viciile. Aceasta este posibil doar în harul lui Dumnezeu, care reprezintă darul cel de sus al „părintelui luminilor”, rod al jertfei mântuitoare a lui Isus Hristos. Prin Sfânta Taină a Botezului, omul primește darul spiritului, care îl face capabil să primească și celelalte sfinte Taine și în mod aparte Taina tainelor în care este prezent însuși Hristos. În lumea de astăzi puțini sunt oamenii care reușesc să înceapă această cale a restaurării în Hristos, pătrunzând în tainele vieții spirituale

și aceasta pentru că sunt lipsiți de darul spiritului, prin viața pe care o duc. Mulți nu știu unde și cum să caute sau nu-și doresc cu adevărat acest lucru, de aceea această taină este ascunsă pentru ochii lor (cf. Lc 19,42). Pentru un creștin, care este unsul lui Dumnezeu, un pas important spre urcușul spiritual spre Dumnezeu, spre restaurarea în Hristos, este să devină ucenic. Deseori trecem foarte ușor cu vederea faptul că Mântuitorul, după Înviere, i-a trimis în lume pe apostoli să facă ucenici din toate neamurile: „Mergeți, așadar, și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit” (Mt 28,19). Restaurarea omului în Hristos începe prin Botez și se continuă printr-o viață de ucenicie, în care părintele spiritual cu darul primit, prin povățuire, cu darul discernământului pictează înlăuntrul nostru cu mâna Spiritului icoana lui Hristos. Această paternitate spirituală este un dar al lui Dumnezeu; ba chiar și găsirea unui părinte spiritual, punerea sub ascultarea lui, este o lucrare a harului lui Dumnezeu. Totul ține așadar de dorința și disponibilitatea omului de a primi aceste daruri. Încheiem cuvântul de astăzi cu o scurtă concluzie. Să fim oameni ai Spiritului Sfânt, oameni spirituali. Să căutăm calea restaurării în Hristos devenind ucenici. Să ne smerim în cuget și să căutăm din suflet să ne apropiem de Domnul alegând prin smerenie și iubire de Dumnezeu spre această cale. Să-i cerem lui Domnului acestea printr-o rugăciune curată și arzătoare.

Rugăciune Tată ceresc, Doamne Isuse și Spirite Sfinte, un singur Dumnezeu în trei Persoane. Pe tine te lăudăm și te binecuvântăm cu inimă sinceră, cu credință, cu frică și cu dragoste. Prin Fiul tău Preaiubit ne-ai poruncit să cerem pentru că astfel ni se va da. Te rugăm să privești acum spre cererea noastră, a umiliților tăi slujitori și să ne dăruiești harul cunoașterii spirituale.

Pentru ca astfel primindu-l să cunoaștem voia ta, cuvântul tău mântuitor și să-l ascultăm cu credință, urmându-l întru toate. Dă-ne nouă povățuitori, oameni de spirit, prin care să ne vorbești spre înțelepțirea și creșterea noastră spirituală. Că tu ești Dumnezeul cel milostiv și iubitor de oameni și ție mărire înălțăm, Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit. Amin.

Pr. dr. Florin Marușciac

Lumina Credinței

prezentare de carte

31

Vasile Lucaciu

omul-drapel al Ardealului osândit Acum, în pragul serbării Centenarului Unirii de la 1 Decembrie, am avut bucuria de a studia albumul Părintele Dr. Vasile Lucaciu: slujitor al Marii Uniri de la Alba Iulia din anul 1918 editat de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Maramureș, sub atenta îngrijire a părintelui dr. George Marius Nicoară.

Tipărit la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare cu o tehnoredactare impecabilă realizată de Sr. Grația CSL, albumul conturează, în imagini și cuvinte, un model de conduită civică ce îmi amintește de evocarea făcută de poetul Octavian Goga, camarad de luptă ideologică a „Leului de la Șișești”, rostite la trecerea sa în neființă: „Temperament pasionant, plămădit din sănătatea robustă a ţăranilor noştri, optimist şi senin, păstrând până la bătrâneţe sub sprâncenele arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acţiunea şi nu se putea închide în contemplaţia unei chilii mănăstireşti... Pleacă dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de azi moştenirea imaginii lui luminoasă”.

Obligată, asemenea conaționalilor mei de a fi îndatorată față de un asemenea model moral, așa cum bine punctează, în prefața albumului, Preasfințitul Părinte Vasile Bizău, Episcop Greco-Catolic al Maramureșului și Sătmarului, răsfoiesc paginile lucrării cu sfială și emoție. Observ repede rigoarea organizării materialului introdus în pasaje despre biografia lui Vasile Lucaciu (născut în data de 22 ianuarie 1852, în familia învățătorului Mihai Lucaciu din satul Apa – comitatul

Sătmar, căsătorit cu fiica preotului din satul Potău, Paulina Șerbac, și binecuvântați cu cinci copii: Vasile Cicerone Vergiliu, Epaminonda, care a devenit preot și a înființat prima comunitatea românească în Statele Unite, Maria Veturia, Vasile Romulus și Tulia. Preotul Vasile Lucaciu a trecut la cele veșnice în data de 29 noiembrie 1922 după o suferință de peste trei luni). Sunt semnalate cu promptitudine și detalii despre studiile sale (primii ani în satul natal, apoi la Baia Mare, liceul din Ungvar, Ungaria, Oradea și Roma unde ajunge cu o bursă și unde va absolvi și Facultatea de Teologie cu titlul doctor cum laude).

Bine documentate se înfățișează și pasajele referitoare la activitatea pastorală a dârzului preot care revine în țară în 1874 cu titlul de doctor în teologie și filosofie obținut la 22 de ani (este hirotonit preot și slujește la parohia Sâncraiu de pe Grui, din județul Sălaj, apoi, după o perioadă de profesorat la Satu Mare, ajunge în parohia

32

prezentare de carte

Șișești, unde construiește o biserică grandioasă, ce s-a vrut a fi o copie a bazilicii Sfântul Petru din Roma. Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor a fost inaugurată în luna august a anului 1890, fiind sfințită în data de 27 august 1891. La ceremonie au fost prezenți un numeros sobor de preoți și aproximativ, după scrierile vremii, 15.000 de credincioși din părțile Sălajului, Sătmarului, Chioarului și Maramureșului).

Luptător tenace pentru drepturile românilor ardeleni și unionist înverșunat, s-a implicat, cu toată seriozitatea, în viața politică a Transilvaniei fiind ales membru în Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania la propunerea președintelui partidului, dr. Ioan Rațiu.

Zelul apostolic și patriotic de care a dat dovadă i-a adus arestarea, judecarea și condamnarea la închisoare de Tribunalul din Satu Mare. În anul 1892 a fost din nou condamnat pentru un articol scris în ziarul Tribuna.

Rolul său în lupta pentru unire cu Regatul României devine tot mai pregnant, implicarea în redactarea renumitului Memorand al Românilor din Transilvania și Ungaria, din data de 28 mai 1892, alături de reprezentanții politici și sociali ai Transilvaniei, aducându-i alte necazuri. Deși documentul Memorandului nu a fost înmânat imediat împăratului Austro-Ungariei, părintele Vasile Lucaciu, întors la Șișești, între credincioșii pe care îi păstorea cu nemărginită iubire, publică, cu mult curaj, articole în ziarele românești ale vremii. Prezentarea reală a situației românilor din Transilvania și Ungaria în articole vehemente îl împinge spre un nou arest. Nici în acest răstimp documentul nu ajunge la destinație. După eliberarea din închisoare, delegații aleși pentru a înainta împăratului documentul Memorandului l-au avut în frunte pe părintele Vasile Lucaciu, însă nu au fost primiți la Viena, iar în urma acestui refuz a început prigoana asupra semnatarilor documentului. A fost din nou condamnat împreună cu toți cei implicați în scrierea documentului, la cinci ani de închisoare, însă, în anul următor, în urma presiunilor făcute de regele Carol I împăratului Francisc Iosif I, a fost grațiat împreună cu toți memorandiștii. În 1892 publică lucrarea Istoria lui Fotiu, patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei grecești.

Vehemența articolelor publicate i-a pricinuit un nou arest, la Szeged, în anul 1907. La sfârșitul aceluiași an, a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta unde a susținut, cu îndârjire,

Lumina Credinței drepturile românilor transilvăneni, atât cele politice, administrative, cât și cele educative.

Declanșarea Primului Război Mondial îl determină să se deplaseze la București unde, împreună cu poetul Octavian Goga, încearcă să-i convingă pe miniștrii timpului de necesitatea intrării României în război de partea Antantei.

Implicarea activă în diplomație îi aduce numirea de ministru fără portofoliu în Consiliul Dirigent și alegerea ca deputat de Baia Mare în Parlamentul României, între anii 1919 și 1920, devenind unul dintre cei mai înverșunați promotori și susținători ai reformei agrare. Neobosit luptător pentru cauza națională, are meritul de a fi înființat Revista Catolică, prima revistă în limba română la Baia Mare.

Pentru realizările sale deosebite, primministrul de atunci, Ion I.C. Brătianu, l-a decorat pe părintele dr. Vasile Lucaciu cu Ordinul Steaua României în grad de mare comandor. I se conferă, de asemenea post-mortem, titlul de vicar episcopal din partea episcopului dr. Iuliu Hossu, cardinal și martir al Bisericii Greco-Catolice.

Succinta rememorare a vieții și activității marelui tribun este completată de imagini semnificative care întregesc cele relatate. Menționez doar fotocopiile ce îl reprezintă pe Părintele Vasile Lucaciu la masa de lucru, imaginea Casei memoriale din Apa, jud. Satu Mare, a inscripției comemorative de pe Casa Memorială de la Șișești unde a locuit între 1889-1914, imaginea de la sfințirea bisericii Sfintei Uniri a Tuturor din Șișești, 27 august 1891, un document elaborat de părintele dr. Vasile Lucaciu ce conține discursuri cu ocazia sfințirii bisericii Sfintei Uniri a Tuturor Românilor și prezentarea lucrărilor de construcție a mărețului edificiu de la Șișești, reproducerea portretului făcut tribunului ardelean de către un cunoscut reprezentant al Școlii Băimărene de Pictură, Mircea Hrișcă (1931-1988), precum și o copie a tabloului Memorandumul pictat de Dumitru Bota, în 1976, și donat de senatorul Marius Sorin Bota, în 1 Decembrie 2012, Complexului Muzeal Părintele Dr. Vasile Lucaciu din Șișești.

Lectura albumului nu este completă și atentă, dacă nu studiem sursele documentare bine alese din tot ce a apărut de-a lungul timpului pe această temă, promptitudinea informațiilor obținute obligându-mă să fac această prezentare cu o fidelitate extremă față de text, care nu dă voie interpretărilor personale.

Antoaneta Turda

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

33

Parohia Greco-Catolică Adormirea Maicii Domnului din Șișești Sunt oameni predestinați să concentreze în sufletul lor aspirațiile publice, oameni-drapel, care se ivesc pe toate câmpurile de luptă, aducând parcă de sus mistica flacără a credinței (Octavian Goga).

Iubiți cititori, în acest număr al revistei eparhiale vă invit să ne oprim în parohia greco-catolică Șișești, parohie în care găsim singura biserică din România închinată Marii Uniri a tuturor Românilor.

Monumentala biserică de la Șișești a fost ridicată sub directa îndrumare a părintelui Vasile Lucaciu, fiind un simbol al luptei românilor pentru unitatea națională.

Comuna Şişeşti este o străveche așezare maramureșeană ce apare în primele documente ca proprietate a voievozilor de Maramureş, care-şi întindeau stăpânirea jurisdicţională peste toată regiunea auriferă Baia Mare. Prima atestare documentară a localității apare în anul 1566.

Până în secolul al XVII-lea, localitatea Șișești aparținea domeniului feudal Baia Mare, iar de atunci și până la revoluția din 1848, a aparținut visteriei regale. În perioada revoluției de la 1848 îl găsim ca paroh în Șișești pe părintele Andrei Demian, care a păstorit parohia timp de peste 20 de ani, din anul 1842 pînă în 1866. Lui i-a urmat la păstorirea parohiei părintele Iacob Pop, între anii 1866-1885, ajutat fiind de Demetriu Cionte, care va fi numit administrator interimar în anul 1881. Începând cu data de 27 august 1885, parohia Șișești va fi păstori-

tă de pr. dr. Vasile Lucaciu. În data de 27 august, pe stilul vechi, se sărbătorește Adormirea Maicii Domnului. Încă de la prima sfântă Liturghie, părintele Vasile Lucaciu a fost nevoit să oficieze serviciul divin în aer liber, deoarece mica biserică din lemn a fost neîncăpătoare pentru mulțimea de credincioși adunată din toată zona Băii Mari.

La 1 noiembrie 1885, senatul bisericesc hotărăște necesitatea construirii unei noi biserici, în locul vechii biserici din lemn, ridicată probabil în secolul al XVIII-lea. De planurile arhitecturale ale noii biserici se va ocupa părintele Alexiu Berinde, protopop de Seini. Piatra de temelie a noii biserici a fost sfințită în data de 20 iunie 1886, iar sfințirea va fi făcută pe data de 27 august 1890. În momentul în care vechea biserică a fost demolată, prin atenta îngrijire a părintelui Vasile Lucaciu, s-a descoprit o grindă pe care era insripționat cu litere cirilice anul 1043. Totodată, părintele Vasile Lucaciu menționează faptul că în vechea biserică s-a conservat foarte bine o icoană frumoasă a Maicii Preacurate cu Pruncul Isus în brațe. Părintele relatează ca această icoană

34

prezentarea parohiilor

numită „Maica Românilor” era vestită și onorată ca icoană făcătoare de minuni.

Activând ca scriitor politic în ziarele Gazeta de Transilvania și în Observatorul, inițiator și semnatar al Memorandului și lider al Partidului Național Român, părintele Lucaciu a avut de suferit în repetate rânduri represiunea autorităților de la Budapesta. În perioadele în care a fost deținut politic, românii ardeleni i-au dedicat în semn de prețuire și solidaritate un cântec, și anume „Doina lui Lucaciu”. În anul 1892, părintele Lucaciu a participat, împreună cu fruntaşii românilor din Transilvania, la redactarea faimosului Memorand, care dorea să prezinte împăratului Austro-Ungariei, Francisc Iosif I, nedreptăţile la care sunt supuşi românii în statul maghiar. Ca urmare a implicării sale în redactarea Memorandului, părintele a fost condamnat la cinci ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist. Procesul a avut un larg ecou în Europa, iar în anul 1895, regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Francisc Iosif I pentru a-i graţia pe memorandişti, ceea ce s-a şi întâmplat. În anul 1914, prin decretarea mobilizării generale, aproximativ 230 de șișeșteni au fost concentrați pentru război. Au fost petrecuți până la gara din Baia Sprie de către părintele Lucaciu, care i-a îmbărbătat și le-a spus că se vor întoarce în „altă țară”, care se va numi România. În toamna anului 1914, părintele Vasile Lucaciu se refugiază în România, de unde își continuă munca pentru îndeplinirea idealului de veacuri al românilor.

I-a urmat în pastorație părintele Andrei Pop. Proaspătul paroh s-a remarcat în anii petrecuţi la Şişeşti şi ca un activ membru al Astrei, ţinând adeseori conferinţe pentru sătenii din localitate şi din împrejurimi. Toamna anului 1918 îl va găsi pe părintele Andrei Pop la datorie, în fruntea sătenilor, fiind desemnat preşedinte al Consiliului comunal al Consiliului Naţional Român. În 1917, părintele Vasile Lucaciu a făcut parte din „Misiunea Patriotică Română”, o delegație trimisă de Casa Regală și suținută de Papa Benedict al XV-lea în Statele Unite pentru a pleda cauza României. Scopul principal al acestei delegații era de a contracara propaganda puterilor occidentale, care susțineau în America faptul că Transilvania nu dorește, de fapt, unirea cu România.

Astfel, delegația a avut prilejul să le vorbească românilor din New York, Philadelphia, Cleveland,

Lumina Credinței Detroit și Chicago, ceea ce a captat atenția ziarelor americane: American Post și New York Times, care au mediatizat în Statele Unite dorința de unire a românilor.

La data de 2 iulie 1917, delegația română a fost primită la Casa Albă de către Secretarul Robert Lansing, care și-a declarat sprijinul său de a susține eforturile românilor de libertate și unitate națională.

Președintele Woodrow Wilson a fost astfel convins de delegația română, alături de cele ale cehilor și polonezilor asupra condițiilor în care se aflau naționalitățile cuprinse în teritoriul austroungar, determinându-l pe acesta să susțină principiul autonomiei acestor popoare – dreptul lor de a dispune de ele însele. În 18 octombrie 1919, după cinci ani de călătorii prin lume pentru recunoașterea Marii Uniri, părintele Vasile Lucaciu se întoarce la Șișești. Între anii 1919-1920, Vasile Lucaciu a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul din Bucureşti. La 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de Pace de la palatul Trianon din Paris, Transilvania este recunoscută ca pământ românesc, unindu-se prin forme legale cu România Mare.

La 10 noiembrie 1921, prin Decizia nr. 1/1921, în adunarea extraordinară a localității, se aduce hotărârea fermă ca așezarea să poarte denumirea de „Sișești”, în locul denumirii de „Fișești”. La data de 28 noiembrie 1922, la Satu Mare, părintele Vasile Lucaciu își încredințează sufletul Tatălui Ceresc.

La înmormântarea lui, din 1 decembrie 1922, au participat cele mai de seamă personalităţi ale României, în frunte cu primul ministru Brătianu şi bunul său prieten Octavian Goga. Au participat arhiepiscopul dr. Valeriu Traian Frenţiu, cu un sobor de preoţi de la Oradea, episcopul dr. Iuliu Hossu de la Gherla şi episcopul Niculescu de la Lugoj.

Convoiul mortuar a pornit în ziua de 1 decembrie din Satu Mare spre Şişeşti, însoţit şi întâmpinat pe drum de o mulţime impresionantă. Majestatea Sa, Regele Ferdinand I, decretase doliu naţional.

Primul ministru Ion I.C. Brătianu a decorat sicriul în care se afla corpul neînsufleţit al părintelui Vasile Lucaciu cu Ordinul Steaua României în grad de Mare Comandor.

La 9 septembrie 1924, preotul Andrei Pop își cere transferul în parohia Eriu-Chișfalău, județul Sălaj. Îi va urma pr. dr. Epaminonda Lucaciu, fiul

Lumina Credinței părintelui Vasile Lucaciu. În zilele de 27-29 iunie 1925, noul paroh al Șișeștilor organizează „misiuni religioase”, făcând apel către preoții din protopopiat să își călăuzească credincioșii spre icoana făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria. În Șematismul de pe anul 1932 aflăm că în Șișești postul de preot 1 era vacant, iar cel de preot 2 era ocupat de părintele Tit Berinde. Tot aici găsim faptul că parohia greco-catolică Șișești avea un număr de 998 de credincioși. În localitate mai găsim 2 ortodocși și 11 evrei. Începând cu anul 1932, parohia Șișești va fi încredințată părintelui Iuliu Șurani, care va păstori până în anul 1975. În data de 8 septembrie 1946, biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor de la Șișești va găzdui ultima vizită canonică a episcopului dr. Alexandru Rusu. În cuvântul de învățătură, episcopul și-a manifestat nemulțumirea față de nedreptățile și violențele la care era supusă Biserica Greco-Catolică, îndemnând totodată credincioșii să reziste și să își păstreze credința.

După emiterea decretului 358 din 1 decembrie 1948, primăriile au primit ordin să înființeze comisii care să întocmească liste cu trecerea credincioșilor la cultul ortodox. În cartea Șișeștii părintelui dr. Vasile Lucaciu, Valentin Băințan expune declarația unor martori oculari: „De la noi nu s-o-nscris nime pentru ortodoxie. Ordinul fiind foarte strict, s-au întocmit liste fictive, în care au fost trecuți și oameni morți de peste 16 ani! Listele au fost văzute la sediul primăriei, care era la Baia Sprie, părintele Iuliu Șurani a continuat să oficieze în același ritual liturgic, fără să fi schimbat ceva. Abia din 1976, cu venirea preotului Andreica s-a introdus ritul ortodox”. În perioada clandestinității se vor oficia sfinte Liturghii de către părintele Ioan Șișeștean, viitorul episcop de Maramureș, care împreună cu părintele Filip Crăciun, călugăr la mănăstirea Bixad, va reactiva parohia din satul natal în martie 1990. În perioada anilor 1990-1993, de oficiile religioase se vor îngriji părintele Ioan Șișeștean, părintele Filip Crăciun și părintele Mircea Dobrican. Începând cu anul 1993, parohia va fi administrată de către părintele Ioan Brăhaița.

Din luna august 1999, paroh în Șișești va fi numit părintele Gabriel Horț, care purtând în suflet biserica construită de părintele Lucaciu și dorința credincioșilor greco-catolici din Șișești

prezentarea parohiilor

35

de a se ruga din nou în ea, nu a renunțat la acest ideal; astfel că pe data de 9 august 2012, în urma unei hotărâri judecătorești, biserica din Șisești a fost retrocedată parohiei greco-catolice.

Biserica greco-catolică din Șisești a fost confiscată de regimul comunist-ateu în 1948 și dată Bisericii Ortodoxe Române. De la căderea regimului comunist-ateu, până pe 9 august 2012, pentru 22 de ani, credincioșii greco-catolici din Șisești s-au rugat sub cerul liber, în fața capelei Eroilor Români căzuți în Primul Război Mondial, capelă construită între anii 1930-1933 în Cimitirul din Șișești. În acest ambient, preoții au celebrat liturghii, au organizat misiuni poporale, au botezat și au cununat, indiferent de condițiile meteorologice sau de anotimp.

Poziționarea altarului din Cimitir la doi metri față de drumul județean ce leagă Baia Mare de Cavnic, i-a obligat pe credincioși să stea nu numai printre sau peste mormintele celor dragi lor, ci și de o parte și de alta a drumului, mașinile trecând prin „mijlocul bisericii” formate din oameni. Într-o atmosferă de bucurie şi emoţie, pe data de 15 august 2012, peste 1300 de credincioşi greco-catolici au participat la Şişeşti la primul pelerinaj marian greco-catolic după o întrerupere de 64 de ani. Prin prezența Preasfințitului Vasile Bizău la acest eveniment, tradiția pelerinajului de la Șișești a fost reluată și continuată cu fidelitate an de an.

Biserica din Șișești rămâne pe mai departe simbolul unirii încă nerealizate, dezideratul de veacuri ce-și așteaptă împlinirea: „Unirea în Religie” a tuturor românilor, menționată de părintele dr. Vasile Lucaciu în predica de sfințire a bisericii.

Vă invit cu drag să veniți la această măreață „Catedrală a Unirii” pentru a vedea ce înseamnă să crezi, să lupți și să realizezi un ideal de veacuri al românilor: Unirea într-o țară și într-o limbă a tuturor românilor.

Pr. Vasile Daniel Pop

Băințan V., Șișeștii părintelui dr. Vasile Lucaciu, Ed. Cybela, Baia Mare 1998. Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române de Maramureș pe anul 1932, Tipografia Dacia, Baia Mare 1932, p. 22.

36

viața eparhiei

Lumina Credinței

Hirotonire de preot la biserica Sfânta Maria din Municipiul Baia Mare Miercuri, 21 noiembrie 2018, sărbătoarea ,,Intrării Maicii Domnului în Templu”, în cadrul Sfintei Liturghii celebrată la biserica ,,Sfânta Maria” din Baia Mare, Preasfințitul Părinte Vasile Bizău a hirotonit întru preot pe diaconul Sebastian Bersan. ,,Atunci când cineva primește Sfânta Taină a Preoției se spune se sfințește sau a fost sfințit.

Ce presupune această afirmație, a fost sfințit? În Taina Preoției Spiritul Sfânt îl face pe om să îl reprezinte pe Hristos, nu numai să-l vestească, în misiunea sa ca și preot, ci să trăiască în spiritul blândeții lui Hristos, Păstorul cel Bun. Astăzi îl încredințăm Maicii pe diaconul Sebastian care va deveni preot și să-și aducă aminte el, și toți care au primit acest dar al preoției, de ceea ce spunea Sfântul Augustin: Cu voi împreună sunt creștin, pentru voi sunt episcop. Preotul să nu uite niciodată că este din poporul lui Dumnezeu și pentru poporul lui Dumnezeu”, a afirmat Preasfințitul Vasile la sfârșitul cuvântului de învățătură.

Părintele Sebastian Bersan s-a născut în localitatea Sighetu Marmației în data de 28 mai 1986. Între anii 2005-2008, a urmat cursurile de Licență în Teologie Pastorală Greco-Catolică

la Institutul Teologic ,,Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare. În aceeași perioadă a urmat și cursurile de Licență în Asistență Socială, în cadrul Universității de Nord Baia Mare. În anul 2008 obține din partea Congregației pentru Bisericile Orientale o bursă la Roma, fiind alumn al Colegiului Pontifical ,,Pio Romeno” din Cetatea Romei. Între anii 2008-2009, își finalizează studiile în teologie în cadrul Institutului „SantʹAnselmo” din Roma, iar între anii 20092012 urmează cursurile de licență în cadrul Universității Pontificale Lateranense din Roma, specializându-se în Doctrina Socială a Bisericii.

Din martie 2018, este numit Cancelarul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș. Îl rugăm pe Atotputernicul Dumnezeu să-i dăruiască preoție sfântă!

Ziua Națională a României a fost sărbătorită cu mare fast la Șișești în biserica închinată Sfintei Uniri a Tuturor Românilor ,,în cuget, în simțiri și în religiune”. Biserica din Șișești, cunoscută și sub denumirea de ,,Biserica Sfintei Uniri” este ctitoria părintelui dr. Vasile Lucaciu, cel încununat cu diadema ,,Leul de la Șișești”, un susținător activ al Marii Uniri și luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, de asemenea este închinată împlinirii unui ideal dorit de Hristos, și anume cel al unității. Înarmat cu principiul care spune că cea mai frumoasă religie este iubirea de patrie și cea mai nobilă credință este jertfa pentru binele ei, părintele Vasile Lucaciu, mai marele unirii și păstorul sufletesc al credincioșilor din Șișești, rămâne unul dintre principalii luptători

pentru Ziua Mântuirii Neamului Românesc, văzută și trăită de către toți românii la 1 Decembrie 1918.

La doar patru ani după întregirea României, ochii părintelui Lucaciu s-au închis pentru totdeauna, iar la data de 1 Decembrie 1922, providențial, părintele Lucaciu este înmormântat în biserica din Șișești. Gloria și binele pe care părintele Lucaciu le lasă moștenire poporului său sunt

Ziua Națională a României a fost sărbătorită în biserica închinată Unirii Tuturor Românilor

sintetizate în cuvântarea expresivă a vestitorul Marii Uniri, Cardinalul Iuliu Hossu la căpătâiul părintelui Lucaciu, în ziua înmormântării din 1 Decembrie a anului 1922: Părinte Lucaciu! Nu ai fost în viață nici rege nici ministru. Ai fost un vlădică de la țară, care a luptat din toate puterile pentru ca neamul său să-și capete granițele etnice la care avea tot dreptul. Când aceia împotriva cărora luptai te-au condamnat la temniță, trei sute de care pornite din Șișești te-au întovărășit până la Satu Mare. Azi te conduce la groapă un neam întreg. Au venit miniștrii să te salute în numele Majestății Sale Regelui și guvernului, au venit episcopii să îndrepte rugile lor către cer, au venit țăranii pe care i-ai iubit și călăuzit în viață, să te coboare în lăcașul de veci. Dormi fericit că un neam întreg te proslăvește.

Să fii sigur că nicicând numele tău nu se va șterge din cartea de aur a neamului românesc.

Bucuria împlinirii unui secol de la desăvârșirea visului de aur al tuturor românilor s-a putut citi pe chipurile sutelor de credincioși prezenți la Șișești, sâmbătă 1 Decembrie 2018, de Ziua Națională a României. Evenimentul a debutat cu primirea Preasfințitului Părinte Vasile Bizău, episcop greco-catolic de Maramureș, de părintele Augustin Butica – vicar general al Episcopiei, de părintele Gabriel Horț – paroh al comunității din Șișești, de părintele Emil Gîrboan – protopop de Baia Mare și de un mare număr de preoți veniți la sărbătoare.

În mod simbolic, în An Centenar, înainte de începerea Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a sfințit Masa Sfântului Altar prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir și prin așezarea moaștelor Sfântului Vasile cel Mare în Sfânta Masă.

Importanța momentului aniversar, 100 de ani de la Marea Unire, a fost evidențiat de Preasfințitul Părinte Vasile Bizău în cuvântul de învățătură, în care a subliniat importanța unității dintre oameni ca dar al lui Dumnezeu: ,,Darul unității pornește de la credința în Isus Hristos pentru că doar în Hristos ne găsim uniți și toată istoria merge înspre unitatea voită de El. Darul unității ne adună pe toți împreună și împreună ne face să sperăm la ceea ce este mai bun, la un viitor care stă sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi sufletele noastre îl laudă pe Dumnezeu pentru acest dar al unei țări, o țară pe care Dumnezeu o binecuvântează prin statornicia și credința noastră”.

După Sfânta Liturghie a avut loc parastasul în memoria părintelui Vasile Lucaciu și a tuturor înfăptuitorilor Marii Uniri, după care s-au depus coroane de flori la mormântul părintelui Lucaciu, care își doarme somnul de veci în biserica din Șișești. În după-amiaza aceleiași zile, Preasfințitul Părinte Vasile Bizău a participat la ceremonialul militar și religios din Municipiul Baia Mare dedicat Zilei Naționale a României.

Numiri În data de 11 februarie 2018 – Pomenirea Sfântului Martir Teodor Stratilat, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Culciu Mare pe Părintele Daniel Dumitru Pop. În data de 1 septembrie 2018 – Pomenirea Sfântului Cuvios Simeon Stilitul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar Episcopal (Sincel) pentru Vicariatul General Special al Rutenilor pe Părintele Nicolae Nicolaișen. În data de 30 septembrie 2018 – Pomenirea Cuvioasei Eufrosina, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Jibou și Traniș pe Părintele Matei Claudiu Chiriloaei. În data de 7 octombrie 2018 – Pomenirea Sfântului Episcop Dionisie Areopagitul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh pentru parohia greco-catolică Tăuții Măgherăuș și Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Bușag pe Părintele Ioan Balea. În data de 26 octombrie 2018 – Pomenirea Sfântului martir Dumitru, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Sighetu Marmației rutean pe Părintele Lucian-Dumitru Marușciac-Dan. În data de 16 decembrie 2018 – Pomenirea Prorocului Agheu, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh pentru parohia greco-catolică Călinești și Administrator parohial pentru parohia grecocatolică Ocna Șugatag pe Părintele Ioan Codrea. În data de 16 decembrie 2018 – Pomenirea Prorocului Agheu, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Bârsana pe Părintele Sebastian Ovidiu Bersan.

Conferința Școala Ardeleană – Memorie și educație, Baia Mare – 11 octombrie 2018

Preţ 5 RON

Monument dedicat Centenarului Marii Uniri și a victimelor regimului comunist, Ieud – 25 octombrie 2018

Întâlnirea eparhială a preoților, Baia Mare – 27 octombrie 2018