Lumina Credintei 4/2019

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul IX – nr. 4/2019

Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.

Isaia 7, 14

Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS: Editorial.................................................................................................................................. 1 Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea........................................................... 2 - 3 O Biserică ce nu-și plânge de milă............................................................................... 4 - 6 Crăciunul: izvor de speranță........................................................................................ 7 - 8 România în diplomația Vaticanului (II).................................................................. 9 - 10 O icoană pentru un secol: Evangheliștii lui Gonciarova.................................... 11 - 14 Iertare sau toleranță? Oare până când? Și cu ce preț?......................................... 15 - 16 Comunitatea bisericii și violența domestică......................................................... 17 - 19 Importanța Liturghiei duminicale......................................................................... 20 - 21 Poezia de taină din reviste din exil......................................................................... 22 - 23 Despre frumusețe....................................................................................................... 24 - 25 Pe drumul desăvârșirii alături de Mântuitor........................................................ 26 - 28 Parohia Greco-Catolică Cămârzana....................................................................... 29 - 30 Viața Eparhiei.............................................................................................................. 31 - 32 Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor:

Pr. Octavian Dumitru Frinc Lector:

Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor:

Dumitru Florin Orza Colaboratori:

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil Marian Ember

Pr. Laurențiu Costin

Pr. dr. Florin Marușciac

Pr. Vasile Daniel Pop

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

Dna. Antoaneta Turda

Drd. Marian Susa

Imagine copertă: Nașterea Domnului, pictură murală din biserica Sfânta Maria­ - Baia Mare; pictor pr. Ionuț Goția.

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

Aduceți-vă aminte...!

Un îndemn părintesc are o valoare neprețuită pentru fii, în special când acesta este receptat și transmis mai departe, în dorința comunicării valorilor, ca un liant al încrederii între generații. Omului biblic îi erau cunoscute faptele înaintașilor neamului său pentru că ele erau transmise ca o datorie cu valoare de testament.

Rememorarea și comemorarea actualizează evenimentele, faptele și personalitatea celor care își au un loc privilegiat în inima unei persoane sau în admirația unei comunități.

Pentru că anul 2019 a adus pentru Biserica noastră un eveniment de grație la care cel puțin două generații au sperat, îmi spun mai întâi mie însumi rememorând, împărtășind în același timp cu dumneavoastră, cititorii revistei noastre, valoarea harului manifestat, care conține în fiecare secundă și mereu în prezent, întreg timpul trecut cu toate evenimentele, aspirațiile și suferințele celor care ne-au precedat. Beatificarea episcopilor martiri de către Papa Francisc, în apogeul vizitei din țara noastră, își are un loc aparte nu doar în memoria personală a fiecărui participant la eveniment, ci și în cea colectivă, de unde așteaptă să fie înnoită și actualizată prin rememorare și celebrare.

Au trecut trei decenii de la căderea zidului Berlinului și prin consecință și în mod concret pentru noi, de la căderea regimului comunist în estul Europei. Începuse un drum nou pentru comunitățile Bisericii noastre, pe care îl vedem acum și cu alți ochi, tocmai pentru că avem posibilitatea privirii în urmă. De la nevoia organizării într-un ambient ostil, vădit impregnat de o mentalitate păguboasă, la efortul colectiv de a rezidi biserici și structuri necesare vieții bisericești și până la nemăsuratul sentiment al curajului și speranței de a merge înainte, având ca suport bucuria libertății și memoria înaintașilor, toate sunt parte integrantă a unui drum deja parcurs.

editorial

1

Libertatea și memoria se susțin reciproc și fac fiecare moment special și unic. În case particulare, pe ascuns de ochii celor care nu trebuiau să vadă, credincioșii greco-catolici se rugau și din mâna preoților lor primeau Sfânta Euharistie „spre bucurie și sănătate” în timpul potrivnic al ideologiei căreia încă nu i se putea vedea sfârșitul. Alinare sufletească, merinde de întărire și izvor de speranță în micile adunări devenite frățești nu doar pentru că le lega mai mult decât azi aceeași credință, ci și pentru că harul era pe măsura provocărilor timpului de înfruntat.

Har și timp, stau împreună în devenirea oamenilor și a lumii, oferindu-se în reciprocitate sufletului credincios ancorat mereu în Domnul.

Punctul lor de întâlnire este conștiința fiecăruia, cetate întărită și loc de lumină, și nu casă părăsită, sau lumânare fumegândă.

Har în timp, cu timp și fără timp; atunci, acum, apoi...

Timpul prezent aduce cu sine harul necesar, pe care Dumnezeu îl acordă gratuit ca o constantă a iubirii Sale de a ne întâlni acolo unde suntem.

Desigur că o întrebare retorică se impune: oare unde suntem, în care punct al devenirii noastre personale și comunitare? Nu aștept un răspuns în cor pentru că nu poate fi dat, însă doresc să amintesc că avem mereu de definit ceea ce suntem și ceea ce dorim să fim.

O simplă aducere aminte îi apropie pe oameni și îi face solidari pentru că în acel act se regăsește fiecare pe el însuși parte integrantă și toți împreună parte componentă a ceea ce suntem și moștenim.

De la mărturia în răbdare a episcopilor în închisori, la statornicia în credință a credincioșilor în clandestinitate și până la momentul beatificării de pe Câmpia Libertății din Blaj, avem pavat un drum spiritual care leagă timpul cu harul.

Atunci, acum, apoi... Aduceți-vă aminte! † Vasile episcop

2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea Semnificația liturgică a Ceasurilor sau Orelor canonice

Credincioșii din Biserica primară – pe lângă rugăciunea celor două Laude zilnice principale (de seară şi de dimineaţă) – simţeau nevoia să-şi îndrepte gândul către Dumnezeu, să-l laude şi să i se roage şi pe parcursul zilei în momentele care marchează începuturile celor patru sferturi ale zilei, în cadrul celor patru Ceasuri sau Ore de rugăciune.

Orele a III-a, a VI-a şi a IX-a s-au celebrat în cultul creștin încă din epoca apostolică, dar Ora I a apărut în ritual mai târziu, fiind o creaţie nouă, rod al pietății monahale. Acesta este motivul pentru care autori anteriori secolului al IV-lea (Tertulian, Ipolit, sfântul Ciprian) nu amintesc Ora I în scrierile lor, ci menţionează şi explică doar Orele a III-a, a VI-a şi a IX-a, atribuindu-le semnificaţie trinitară2.

Desigur, fiecare Ceas sau Oră liturgică are un simbolism în contextul istoriei mântuirii3, dar

astăzi vreau să amintesc o anumită interpretare din epoca patristică, care raportează timpul sacru la Crucea răstignirii: Trebuie să te rogi la ceasul al treilea, pentru că la aceasta oră s-a pregătit lemnul Crucii; la ceasul al şaselea, pentru că Fiul lui Dumnezeu a fost înălţat atunci pe Cruce; la al nouălea, trebuie să te rogi din nou, pentru că la această oră Domnul și-a dat sufletul pe Cruce.4 Încă de la început, prima parte a oficiului consta în psalmi, de aceea Psalmul 50 de la Ora a III-a şi Psalmii 54 şi 90 de la Ora a VI-a sunt deja amintiţi în Regulile monahale ale sfântului Vasile cel Mare. Deși inițial numărul psalmilor citiţi la Orele canonice nu a fost identic, cea mai răspândită practică prescria în ritual la fiecare Ceas câte trei psalmi ca şi astăzi, fiind astfel 12 psalmi pe zi, după numărul orelor zilei. Cei trei psalmi din cadrul fiecărei Ore, precum explică Simeon al Tesalonicului, se citesc pentru cinstea Treimii şi pentru cunoştinţa tainei ce s-a făcut

Lumina Credinței într-acel ceas5, ei fiind aleşi în concordanţă cu simbolismul momentului respectiv din zi.

Rânduiala Ceasurilor cuprinde, de asemenea, tropare speciale şi tropare ale Născătoarei de Dumnezeu, care sunt imne liturgice vechi, probabil compuse în secolele V-VI deoarece le identificăm şi în ritul Bisericii Copte. La oficiul Orelor se citesc și alte tropare și condace, care reprezintă lauda zilei și variază în funcție de zilele săptămânii.

Rugăciunea care încheie slujba este specială și proprie fiecărei Ore canonice. Nu se cunoaște autorul rugăciunii de la sfârşitul Orei I, dar textul ei îl găsim în cel mai vechi Evhologhiu – manuscris grecesc6. Rugăciunea de la Ora a III-a este atribuită sfântului Mardarie, iar autorul rugăciunilor finale ale Orelor a VI-a și a IX-a este sfântul Vasile cel Mare. Ediţiile greco-catolice ale Orologhionului7 îi atribuie tot sfântului Vasile şi frumoasa rugăciune Cela ce în tot timpul și în toată ora...8, care face parte din rânduiala tuturor Ceasurilor și provine din serviciul Miezonopterului, având caracterul unei rugăciuni conclusive. În timpul anului bisericesc se celebrează de asemenea şi Ore canonice cu rânduială specială, mai solemnă, care se numesc împărăteşti. Mă refer, mai precis, la trei zile: Ajunul Naşterii Domnului (24 decembrie), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) şi Vinerea Mare, caracteristica principală a acestor Laude fiind lecturile prescrise din Apostol şi Evanghelie. Aceste Ore se numesc Ceasuri sau Ore împărăteşti pentru că ne pregătesc pentru prăznuirea celor mai importante sărbători împărăteşti şi deoarece, în vechime, la celebrarea lor asistau şi domnitorii.

Compunerea rânduielii Ceasurilor împărăteşti din Vinerea Mare e atribuită, conform Triodului, sfântului Chiril al Alexandriei, iar perfecţionarea şi răspândirea acestei celebrări se pare că se datorează sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului (+ 639), căruia Mineiul îi atribuie compoziţia stihirilor din rânduiala Ceasurilor împărăteşti din Ajunul Naşterii şi al Bobotezei.

Rânduială Ceasurilor împărăteşti e structurată după acelaşi plan. În cadrul fiecărei Ore se citesc câte trei psalmi (dintre psalmii profetici), se cântă o serie de stihiri imnografice care exprimă evenimentul comemorat, se citeşte câte o pare-

fragmente liturgice

3

mie, un apostol şi o evanghelie, se cântă condacul zilei şi se rosteşte o rugăciune finală.9 Un suveran oriental a adus dintr-o călătorie în Occident un orologiu solar pentru supuşii săi, care încă nu cunoşteau ceasul. Acel dar deosebit a schimbat viaţa oamenilor din regat: au învăţat repede să împartă ziua în ore, privind la ceas şi divizând timpul, și astfel, fiind bine organizați, în câţiva ani au ajuns să prospere.

Atunci când suveranul a murit, bunii şi bogaţii săi supuşi au dorit să înalţe un monument în memoria lui și – cum orologiul era simbolul bunătăţii regelui şi izvorul bunăstării lor – s-au gândit să construiască în jurul acestuia un templu cu o frumoasă cupolă de aur. Când templul a fost finalizat, cupola a acoperit orologiul, iar razele soarelui nu mai puteau ajunge la el și acel fir de umbră care, datorită soarelui, însemnase până atunci TIMPUL pentru oameni, a pierit.

Treptat, oamenii au încetat să mai fie punctuali, ordonați, fiecare a pornit pe calea sa, fără a mai ţine seama de cei din jur și întreaga împărăţie a căzut în paragină...

V-am prezentat acest exemplu pentru a înțelege mai bine – în plan spiritual – importanța Orelor liturgice, a Laudelor Bisericii: Bunul Dumnezeu ne-a dat TIMPUL și RITMUL SACRU, de care avem nevoie ca să fim vii spiritual, ca să creștem sufletește. Și revin cu îndemnul adresat la începutul seriei de articole despre Laude: împreună cu păstorii noștri, să ne rugăm cu rugăciunile Bisericii!

Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Ps 33, 1 BRANIŞTE, Ene, Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, București: Oferta, 2005, p. 118 3 Am prezentat aceste semnificații în art. Timpul mântuirii – noțiuni generale despre timpul liturgic din rev. Lumina credinței, nr. 1/2018, pp. 2-4, precum și în art. Ceasurile împărătești, publicat pe site-ul http://www.liturgica.ro/ timpul-liturgic/ceasurile-imparatesti (n.a.)

4 Despre feciorie, Sfântul Atanasie cel Mare, P.G., t. XXVIII, col. 265-272 5 BRANIŞTE, Ene, op.cit., p. 121 6 Cod. Barberini, din sec. VIII-IX (n.a.)

7 BRANIŞTE, Ene, op.cit., p. 122 8 Orologhion, Ed. a VI-a, rev. - Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 19 9 Cf. http://www.liturgica.ro/timpul-liturgic/ceasurileimparatesti, accesat la 25.11.2019 1

2

4

sfinții părinți

Lumina Credinței

O Biserică ce nu-și plânge de milă În predica de la Liturghia de pe Câmpia Libertății, din 2 iunie, Papa Francisc a spus următoarele cuvinte: „aș dori să vă încurajez să duceți lumina Evangheliei contemporanilor noștri și să continuați să luptați, asemenea acestor fericiți, împotriva noilor ideologii amintite [ideologii care, întrun mod subtil, încearcă să se impună și să-i dezrădăcineze pe oameni din cele mai bogate tradiții ale lor culturale și religioase. Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a căsătoriei și a familiei și dăunează, prin propuneri distrugătoare, atee ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește]. Acum este rândul nostru să luptăm, așa cum a fost rândul lor în acele timpuri.”

Iar la vecernia de marți, 1 octombrie 2019, celebrată în bazilica Sfântului Petru din Roma, declarând „luna octombrie, lună misionară

extraordinară pentru întreaga Biserică”, Papa a spus: „devenim misionari trăind ca martori: mărturisind cu viața că îl cunoaștem pe Isus.

Viața este cea care vorbește. Martor este cuvântul-cheie, un cuvânt care are aceeași rădăcină de sens ca martir. Și martirii sunt primii martori ai credinței: nu în cuvinte, ci cu viața. Căci ei știu că credința nu este propagandă”.

Așadar invitația Papei de la Blaj, de a duce lumina Evangheliei contemporanilor noștri și de a continua să luptăm asemenea fericiților martiri împotriva noilor ideologii, se leagă în mod providențial de această lună octombrie, pe care papa Francisc a declarat-o lună a misiunii întregii Biserici Catolice, ca o provocare spre a-și redescoperi vocația mărturisitoare. Căci, de fapt, prin botez creștinul își asumă vocația de a-l mărturisi pe Hristos lumii cu îndrăzneală, în unele situații, până la mărturia sângelui.

De aceea cuvântarea mea de astăzi1 se va dezvolta în jurul acestor trei cuvinte: martiriu, mărturisire și misiune, încercând să deslușim ce se așteaptă episcopul Romei de la fiecare dintre noi.

Lumina Credinței Martiriul În Biserica primelor veacuri, martiriul avea o semnificație amplă indicând atât pe creștinii executați, cât și pe cei care torturați sau închiși fiindcă au rămas credincioși. Din secolul al IV-lea, apare însă distincția între martir și mărturisitor. Prin martir se înțelege cel care a fost ucis pentru credință, iar prin mărturisitor cel care a suferit diferite strâmtorări din pricina credinței. Dar, fie că este vorba de martiri sau de mărturisitori, Biserica a avut mereu parte de momente în care a trebuit să treacă prin „marea încercare” a credinței, așa cum o numește cartea Apocalipsului. Chiar și astăzi, sau mai bine zis mai ales astăzi, Biserica dă mărturie de sânge în multe locuri de pe pământ, astfel încât și azi credința creștină este cea mai prigonită de pe pământ. Papa Ioan Paul al II-lea spunea în scrisoarea apostolică Tertio milennio adveniente că la sfârșitul celui de-al doilea mileniu Biserica a devenit din nou o Biserică de martiri.

Imagini cu cei 21 de martiri egipteni decapitați în Libia în 2015 au putut fi văzute și în massmedia. Asemenea și imaginile cu mii de creștini din Nigeria. Indicele de persecuție la adresa creștinilor din întreaga lume este azi la nivelul de peste 100 de milioane de persoane. Anual sunt uciși pentru credință în medie 4000 de creștini și circa 1300 de biserici sunt distruse prin atacuri de diferite forme. Rapoartele organizației Kirche in Not revelează că cel puțin 300 de milioane de creștini, adică 1 din 7 dintre frații noștri trăiesc în țări unde e suficient să spui că ești creștin pentru a suferi diferite forme de persecuție.

Mărturisirea A fi mărturisitor a devenit azi o opțiune concretă și pentru creștinii din societățile în care libertatea religioasă e garantată prin legi democratice. Aceasta nu din cauza unor prigoane violente, ci din pricina unei prigoane „soft”, sub forma unui relativism intolerant care devine tot mai radical. Cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger, în omilia de deschidere a conclavului din 2005, afirma: „a avea azi o credință clară, după crezul Bisericii, este adesea etichetat ca fundamentalism. În timp ce relativismul, adică să te lași dus de colo colo de orice vânt de învățătură, apare ca fiind unica atitudine potrivită în zilele noastre. Astăzi se instaurează o dictatură a relativismului, care nu recunoaște nimic ca definitiv și care afirmă propriul ego și propriile

sfinții părinți

5

pofte ca măsură a tuturor lucrurilor”.

Iar papa Francisc, în enciclica Laudato Si, continuă analiza papei Benedict al XVI-lea afirmând că „acest relativism e periculos pentru că nu amenință libertatea de cult, ci e impus ca mod de gândire și de acțiune contrare Evangheliei și a mărturiei lui Hristos. Acest tip de persecuție e mai subtil, mai sofisticat, dar foarte prezent și îi face pe mulți creștini care mărturisesc o credință limpede după crezul Bisericii, să fie stigmatizați și atacați, uneori chiar și în interiorul Bisericii” (nr. 122s).

Pe de altă parte, în societățile noastre asistăm la o împuținare constantă și sigură a numărului de creștini practicanți, iar de câțiva ani și la scăderea creștinilor afiliați. Faptul acesta așază Bisericile creștine nu doar într-un impas de vitalitate, ci și într-un impas de relevanță, trecând în multe societăți într-o condiție minoritară. Acesteia i se adaugă carența alarmantă a vocațiilor la preoție și la călugărie. După unele statistici, chiar și în parohii doar 8% din creștinii afiliați se implică să gestioneze problemele comunității parohiale2.

Restul contribuie puțin sau deloc la construcția comunității, dar solicită bisericii parohiale diferite servicii religioase (boteze, prime împărtășanii, căsătorii, înmormântări etc.). Aceste persoane sunt „inactive”, nu neapărat la nivelul conștiinței lor, prin faptul că au dezvoltat o mentalitate prin care și-au redus la minim acțiunile specific confesionale.

Gestionarea cu o minoritate implicată a treburilor unei majorități puțin active este dificilă și cauzează multe frustrări preoților și grupului activ al parohiei. În fața acestei situații unii tind să adopte o atitudine radicală, susținând „eliminarea” din registrele parohiale ale membrilor inactivi, după modelul biblic al lui Ghedeon, care cu doar 300 de soldați israeliți bine antrenați, decide să apere întregul Israel (cf.

Jud 6-9). Alții, contemplând pe Dumnezeul cel răbdător și îndelung răbdător, optează pentru o viziune mai inclusivă, mai răbdătoare și mai înțelegătoare cu rătăcirile omului de azi, după modelul evanghelic al tatălui din pilda fiului risipitor.

Misiunea În fața acestor date, reacția cea mai des întâlnită este cea remisivă. Provocările îi fac pe preoți și pe persoanelor implicate să se închidă în ei înșiși într-o formă de autoapărare și autojustificare depresivă

6

sfinții părinți

uneori. Acest tip de reacție a fost catalogat de papa Francisc ca fiind „păcat prin omisiune, omisiune care este contrariul misiunii” (cf. predicii Papei Francisc din 1 octombrie 2019). „Păcătuim prin omisiune, adică împotriva misiunii, atunci când, în loc să răspândim bucuria, ne închidem într-o victimizare tristă, crezând că nimeni nu ne iubește și nu ne înțelege. Păcătuim împotriva misiunii atunci când cedăm în fața resemnării: „Nu reușesc, nu sunt capabil”. Dar cum?

Dumnezeu ți-a dat talanți și tu te crezi așa de sărac încât nu poți să îmbogățești pe nimeni? Păcătuim împotriva misiunii atunci când, plângându-ne, continuăm să spunem că totul merge rău în lume ca și în Biserică. Păcătuim împotriva misiunii când suntem sclavi ai fricilor care imobilizează și ne lăsăm paralizați de acel „mereu s-a făcut așa”. Și păcătuim împotriva misiunii atunci când trăim viața ca o povară și nu ca un dar; când în centru preocupărilor noastre suntem noi cu trudele noastre, nu frații și surorile care așteaptă să fie iubiți. „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7). Iubește o Biserică în ieșire, o biserică pe stradă, o Biserică misionară. Dar să fim atenți, o biserică misionară nu este o Biserică ce pierde timpul ca să plângă de lucrurile care nu funcționează, credincioșii pe care nu-i mai are, valorile de odinioară care nu mai sunt. O biserică misionară nu e o biserică ce caută oaze protejate pentru a sta liniștită. E acea Biserică a cărei unică grijă e să fie sarea pământului și drojdia lumii. Această Biserică știe că tocmai aceasta este adevărata ei putere, aceeași ca și a lui Isus: nu relevanța socială sau instituțională, ci iubirea umilă și gratuită” (predica Papei Francisc din 1 octombrie 2019).

Această temă a Sfântului Părinte este o temă pe care o are de mult la inimă și a transmis-o nu doar acum, ci și preoților și laicilor din dieceza sa de origine, Buenos Aires, iar nu de mult timp și întregii Biserici în exortația Evangelium Gaudi (nr.

49): „să ieșim în lume, să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Hristos. Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori preoților și laicilor din Buenos Aires: prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri. Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt și să preocupe

Lumina Credinței conștiința noastră este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța, lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Hristos, fără o comunitate de credință care să-i primească, fără un orizont de sens și de viață.

Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obișnuințele în care ne simțim liniștiți, în timp ce afară e o mulțime înfometată, iar Isus ne repetă fără încetare: ‚Dațile voi să mănânce’ (Mc 6,37)”.

Iar într-un mod mult mai direct, dedicând această lună misiunii Bisericii, Papa ne invită pe fiecare în parte să ne întrebăm „cât de mult facem pentru răspândirea Evangheliei, pentru a ne converti de la omisiune la misiune?”. Atrăgând mereu atenția că misiunea de credință nu este nici prozelitism, nici propagandă și nici reclamă pro domo, ci vestirea curajoasă a mântuirii lui Hristos. „În această lună Domnul te cheamă pe tine. Te cheamă pe tine, tată și mamă de familie; pe tine, tânăr care visezi lucruri mari; pe tine, care lucrezi într-o fabrică, într-un magazin, într-o bancă, întrun restaurant; pe tine, care ești fără loc de muncă; pe tine, care ești într-un pat de spital… Domnul îți cere să fii tu însuți, un dar acolo unde ești, așa cum ești, cu acela care este lângă tine; să nu înduri viața, ci s-o dăruiești; să nu te plângi, ci să te lași săpat de lacrimile celui care suferă. Curaj, Domnul așteaptă atâtea de la tine. Așteaptă și ca vreunul să aibă curajul de a pleca, de a merge acolo unde lipsesc mai mult speranța și demnitatea, acolo unde prea mulți oameni încă trăiesc fără bucuria Evangheliei. „Dar trebuie să merg singur?”. Nu, asta nu merge! Dacă noi avem în minte să facem misiunea ca organizațiile antreprenoriale, cu planuri de muncă, nu va merge! Protagonistul misiunii este Spiritul Sfânt. Tu mergi cu Spiritul Sfânt. Mergi, Domnul nu te va lăsa singur; mărturisind, vei descoperi că Spiritul Sfânt a ajuns înaintea ta pentru a-ți pregăti calea. Curaj, fraților și surorilor; curaj, Maică Biserică: regăsește rodnicia ta în bucuria misiunii!”.

Pr. Florin Fodoruț

1 Prezentul text provine din conferința ținută pelerinilor din Eparhia de Maramureș la mănăstirea de la Mariapocs (Ungaria), cu ocazia pelerinajului din 5 octombrie 2019.

2 Cf. Carlo Maria Martini, Parlare al cuore, Ed. Dehoniane, Bologna 1997, p. 576.

Lumina Credinței

învățătura bisericii

7

Crăciunul: izvor de speranță

De-a lungul vieții, oamenii experimentează momente prielnice care le aduc bucurii, împliniri și satisfacții, alternate cu perioade de dezamăgiri, frustrări și suferințe care le afectează buna dispoziție. Perioadele neconfortabile pot afecta starea de spirit conducând, pas cu pas, spre o dispoziție generală mohorâtă și demoralizată.

Niciun pământean nu este scutit de aceste situații delicate care pot provoca descurajare. Scopul acestor modeste rânduri este acela de a oferi câteva referințe despre speranța creștină.

Ființele umane, prin modul lor de a acționa, influențează mersul lumii. În epoca prezentă asistăm la schimbări rapide și profunde care nu întotdeauna sunt dătătoare de speranță. Pentru creștini, însă, înainte de toate, speranța nu se bazează pe calcule și prognoze umane, ci vine de sus, de la Tatăl ceresc. Cum se poate apropia omenirea de această speranță? În zilele noastre, Biserica este purtătoarea mesajului de speranță, așa cum rezultă dintr-un frumos pasaj al Constituției Pastorale Gaudium et Spes: „Biserica, însă, crede că Isus Hristos mort și înviat pentru toți, oferă omului lumină și puteri prin Spiritul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui. De asemenea,

ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Hristos, care este același, ieri, astăzi și în veac” (GS, 10)1.

Biserica propovăduiește speranța în diferite feluri. Una dintre aceste modalități este aceea a sărbătorilor. Un profund mesaj de speranță este dat și de sărbătoarea Nașterii Domnului.

Acest praznic ne amintește că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit pe sine, făcându-se om asemenea nouă, înafară de păcat (cf. Evr 4,15). În pericopa evanghelică care se citește în duminica dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului, evanghelistul Matei menționează faptul că un înger al Domnului îi apare lui Iosif în vis spunându-i că cel care se va naște va fi numit Emanuel, care înseamnă

Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23).

Sărbătoarea Crăciunului ne amintește că Dumnezeu ia inițiativa, acționează, vine în întâmpinarea noastră, întărește legământul său cu omenirea, este împreună cu noi. Noi suntem

8

Lumina Credinței

învățătura bisericii

destinatarii acestei acțiuni dumnezeiești. Din partea noastră e nevoie de mult timp și de o sinceră deschidere a inimii pentru a începe să simțim mesajul de speranță al acestei solemnități. Cu toată bunăvoința și efortul nostru, nu vom găsi cuvinte adecvate pentru a o putea cuprinde. Atunci când lumina acestei sărbători ajunge la sufletele noastre, începem să ne convertim și să simțim că Dumnezeu este cu noi, că nu ne abandonează, nici nu ne lasă singuri, că speranța care vine de la El n-o putem primi de nicăieri, că este bine și frumos să ne trăim viețile în unire cu El. Unele angoase ale oamenilor și creștinilor de azi ar putea fi limitate și transformate dacă s-ar reflecta, în mod serios, la învățătura plină de speranță care se desprinde din Sărbătoarea Crăciunului. Dumnezeu s-a apropiat așa de mult de noi încât s-a făcut Om. La acest adevăr sun-

tem chemați să medităm!

Cel care este dintotdeauna, prin Întruparea sa, „a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în El, natura umană a fost asumată fără să fie nimicită, prin însăși acest fapt ea a fost înălțată și în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin Întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om (GS 22)”2.

Speranța este asemenea unui motor, care îi ajută pe oameni să înainteze chiar și în mijlocul încercărilor, motiv pentru care este mereu predicată și repropusă de către Biserică. Pentru a ne convinge, este suficient să ne oprim atenția la învățătura ultimilor doi episcopi ai Romei. În al treilea an al pontificatului său, Papa emerit Benedict al XVI-lea a scris o enciclică dedicată speranței creștine3, iar catehezele Papei Francisc ținute în cadrul audiențelor generale din perioada 7 decembrie 2016 – 25 octombrie 2017 au fost destinate aceleiași tematici4.

Dragi cititori ai revistei noastre eparhiale, marea sărbătoare a Nașterii Domnului este un bun prilej pentru noi toți de a cultiva și reîmprospăta speranța. Să profităm de acest momente de har pentru a putea crește în speranță.

Pr. Vasile Trifoi

GS: Gaudium et Spes (Bucurie și speranță). Acest document oficial al Bisericii catolice a fost emis în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al-II-lea (1962-1965).

2 Ibidem.

3 Spe Salvi (Mântuiți în speranță) este o scrisoare enciclică a Papei emerit Benedict al XVI-lea publicată în 30 noiembrie 2007.

4 Cf. https://www.magisteriu.ro/categorie/papafrancisc/audiente-generale. Toate cele 38 de cateheze ale Papei Francisc dedicate speranței creștine pot fi găsite pe acest site, între paginile 9-13.

1

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

9

România în diplomația Vaticanului (II) Stimați cititori, evenimentul major petrecut în viața Bisericii noastre în acest an, adică beatificarea episcopilor martiri la Blaj, în data de 2 iunie, a fost unul cu o reverberație profundă, care a atins sufletele și inimile românilor și care emană în continuare bucurie și lumină. Un astfel de eveniment se așează, fără îndoială, în paginile istoriei curente, însă continuă să reflecte încredere și speranță, care însoțesc mai departe Biserica și viața spirituală a credincioșilor. Cu aceste amintiri frumoase și unice petrecute în viața noastră, se cuvine să ne întoarcem din nou la prezentarea și explicarea unor evenimente legate de activitatea politică, socială și ecleziastică a Nunțiaturii Apostolice din România.

Evoluția politică a României, după anul 1918, a favorizat semnarea de către România a Concordatului cu Sfântul Scaun, un document care consolida poziția Bisericii Catolice într-o țară majoritar ortodoxă, asigurând în același timp statului român credibilitate și suport în cercurile politice europene. Autoritatea morală a Sfântului Scaun acreditează în întreaga lume politică revendicările teritoriale și istorice ale românilor, cu probe istorice pentru a înlătura interpretărilor eronate. Nunțiul Apostolic în România era garantul acestui proces precum și al respectării Concordatului și oferirea unui cadru juridic echitabil și stabil, în relația cu majoritatea populației de credință ortodoxă. Astfel, în timpul mandatului monseniorului Angelo Maria Dolci (1923-1933), Biserica a făcut pași importanți în refacerea structurilor ecleziastice. Concordatul a consolidat Arhiepiscopia Romano-Catolică din București și autoritatea ei asupra episcopiilor sufragane de Iași, Alba Iulia, Oradea, Satu Mare și Timișoara, reducând astfel activitatea autonomiștilor și revizioniștilor maghiari.

Prin numirea episcopului Mihai Robu la Iași, la data de 15 iulie 1924, primul episcop român într-o dieceză romano-catolică, se dădea un

răspuns de către Sfântul Scaun naționaliștilor maghiari, care susțineau că locuitorii din teritoriul Moldovei sunt de origine maghiară (ceangăi), proveniți din enclave maghiare ce au emigrat din Transilvania. La nivelul Bisericii Greco-Catolice, articolele Concordatului stabileau înființarea unei eparhii în zona de nord a țării, eveniment care a însuflețit și a adus speranță în mijlocul credincioșilor, prin înființarea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului, cu sediul la Baia Mare, la data de 5 iunie 1930. În cadrul noii eparhii urmau să fie cuprinși și credincioșii ucraineni din zona Bucovinei și a Maramureșului, iar pentru ei se va institui un vicariat special, care va include și zona Cernăuțiului. Astfel, noua eparhie avea cel mai vast teritoriu în cadrul Arhidiecezei de la Blaj, cu un număr de 169 de parohii provenite din episcopia de Gherla, 31 de parohii provenite din Episcopia de Oradea, 38 de parohii rutene (ucrainene), provenite din trei episcopii: Hajdudorogh-Ungaria, Muncaci – atunci în Cehoslovacia și Stanislau – Polonia, precum și o parohie din cadrul Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș. Coordonarea și administrarea unei astfel de instituții ecleziastice presupunea un episcop pe măsură. A fost ales episcopul Alexandru Rusu, care a fost instalat la data de 2 februarie 1931.

Numirea lui s-a dovedit a fi pe măsura noilor exigențe pastorale și administrative, într-un peisaj religios și social atât de variat. În pastorala de la instalarea sa în noua misiune, episcopul Rusu anunță ,,că va fi omul faptelor și nu al vorbelor”, astfel că în primul an de păstorire, între lunile februarie 1931 și ianuarie 1932, eparhia este înzestrată cu toate instituțiile de bază, în funcție de prioritățile administrative și pastorale necesare ale vremurilor respective. Presa băimăreană a vremii impresionată de activitatea episcopului, îl numește într-un material; ,,păstor zelos, plin de forță, energie și voință”. Dragostea și dedicarea totală a episcopului față de credincioșii pe care îi păstorea, i-au atras simpatia mirenilor, astfel că a fost iubit și perceput ca un adevărat părinte, purtător de grijă și rugător către bunul Dumnezeu pentru toți. Vechea teză enunțată multe secole, că numai maghiarii, sașii sau secui

10

crâmpeie istorice

sunt catolici autohtoni și încercarea de a separa etniile pe criterii religioase, a cedat pas cu pas în fața noilor realități. O Biserică Catolică de ambele rituri organizată la nivel național, cu ierarhi autohtoni, impunea și reclama o nouă politică, în contextul acreditării morale a României de către Sfântul Scaun, ca mare putere spirituală și forță neinteresată teritorial sau economic.

Monseniorul Dolci a rămas pe teritoriul României până în anul 1933, când a fost creat cardinal de către Papa Pius al XI-lea. După plecarea sa, Vaticanul a numit alt nunțiu, în persoana arhiepiscopul Valerio Valeri, originar din Italia. Numirea a primit-o la data de 1 iulie 1933. Activitatea sa a constat în îmbunătățirea relațiilor bilaterale ale statului român cu Sfântul Scaun și continuarea restructurării episcopiilor catolice după Marea Unire. Misiunea de consolidare a Bisericii Catolice în teritoriu, a îmbunătățirii relațiilor cu Sfântul Scaun a fost principala activitate a noului nunțiu, iar acest aspect viza câteva elemente importante, aduse la cunoștință de către episcopatul de ambele rituri. În primul rând relația cu Biserica Ortodoxă, care în plan apropiat presupunea îndepărtarea unor termeni ca ,,schismatic” cu unul mai tolerant ,,orientali români”, participarea activă a Bisericii Catolice de ambele rituri la manifestările cu caracter național, precum și eliminarea tezei care susținea că numai străinii sunt catolici pe teritoriul României, în timp ce românii autohtoni sunt prin definiție ortodocși. Deși activitatea sa a fost scurtă, doar trei ani, progresele înregistrate de România în plan internațional au fost semnificative, iar în for intern, Biserica Catolică de ambele rituri a progresat considerabil în plan administrativ și pastoral. Nunțiul Valerio Valeri a părăsit România la data de 11 iulie 1936, când a primit numirea în calitate de nunțiu apostolic în Franța.

După plecarea lui Valerio Valeri, un alt prelat al Vaticanului era numit nunțiu în România, arhiepiscopul Andrea Cassulo, la data de 14 iunie 1936. Noul prelat era italian de origine, cu o vastă experiență în relațiile diplomatice, deoarece înainte de a sosi în țară a îndeplinit aceeași misiune în Egipt, timp de șase ani, iar apoi timp de nouă ani în Canada, ca delegat apostolic al Vaticanului.

Experiența și-a spus cuvântul în relația cu statul român, cu mențiunea că respectarea Concordatului a fost principala preocupare la nivel de politică bilaterală. Este nunțiul cu cea mai îndelungată

Lumina Credinței activitate apostolică pe teritoriul României, timp de 11 ani, activitate care s-a caracterizat prin vizite apostolice, pentru aprofundarea realităților ecleziastice în teritoriu. Perioada interbelică a fost caracterizată, din punct de vedere politic, de o ascensiune permanentă a celor două curente totalitare, socialismul de tip fascist și comunismul de tip sovietic. Prinsă la mijloc între cele două, politica României a suferit mutații permanente.

Nunțiul apostolic a fost un observator constant al acestor mișcări, încercând să evite implicații majore ale Bisericii, ale ierarhiei, sau ale slujitorilor sacri în vârtejul vremurilor politice. Vizitele sale în diferitele zone ale țării au lăsat impresia că raportul Biserică-Stat trecea din sfera politică în responsabilitate morală de slujire a societății, responsabilitate în care nu se căutau privilegii, ci principiul echității creștine. Într-o scrisoare adresată nunțiului Cassulo, de către cardinalul Maglione, Secretarul de Stat al Vaticanului, se arată indignarea cu privire la exploatarea proprietăților evreiești de către unii slujitori ai Bisericii, în contextul politicii de exterminare a evreilor dusă de către guvernul lui Ion Antonescu, prin expulzarea lor în Germania nazistă. Această atitudine demască sprijinirea politicii de ghetou a nazismului, acțiune ce contravine spiritului creștin. Biserica Catolică se pronunțase deja în chestiunile politice cu privire la cele două curente încă din anul 1931. Atunci Papa Pius al XI-lea a emis enciclica ,,Quadragesimo Anno” în care a condamnat comunismul, iar după câțiva ani, Papa Pius al XII-lea a condamnat nazismul prin enciclica ,,Mit brennender Sorge”, în anul 1937. Observând o astfel de politică, nunțiul Cassulo a trimis Vaticanului, în anul 1939, un proiect de emigrare în Spania a celor 150.000 de evrei convertiți din România. A luat măsuri de evitare a deportărilor din România, prin apelul diplomatic adresat direct mareșalul Antonescu, căruia i-a prezentat trei proteste diplomatice; primul la data de 20 noiembrie 1940, al doilea la 2 decembrie 1940 și al treilea la data de 14 februarie 1941. La cinci zile după ultimul protest diplomatic, Antonescu l-a informat pe nunțiu că a semnat un decret care permitea studenților de orice origine etnică să urmeze propriile lor școli religioase. Acest decret echivala cu o oarecare libertate de exprimare din partea evreilor și restrângea aria deportărilor.

Pr. dr. Vasile Iusco

Lumina Credinței

evanghelia în artă

11

O icoană pentru un secol: Evangheliștii lui Gonciarova

La răspântia dintre veacul al XIX-lea și cel de-al XX-lea în Franța, Italia și Rusia, s-a pus cu intensitate problema eliberării artei de cămașa prea strâmtă pe care o reprezintă imitația perfectă a formelor naturii. Contestația a fost o etapă pasageră a acestui demers deoarece artiștii au înțeles imediat că odată ajunși întrun „punct zero”, totul trebuia reinventat. A doua etapă, de reconstrucție, mult mai complexă și mai diversificată de la o țară la alta, a fost munca unor vizionari precum Natalia Gonciarova (18811962), artistă de origine rusă, naturalizată franceză, care va face din specificul național rus, motorul creației sale. Sinteza ei pornește de la icoana târzie și, în general, de la tot ceea ce stă sub semnul artei țărănești, de la icoană până la formele primitive din arta sciților sau a iranicilor din Crimeea.

M. Larionov, Portretul Nataliei Gonciarova (1915), Galeria Tretiakov, Moscova

Destinul Gonciarovei nu poate fi separat de acela al lui Mikhail Larionov (1881-1964), pictor la rândul său și însoțitorul de viață al artistei, pe care l-a întâlnit în 1901 în vremea studenției la Școala de pictură, sculptură și arhitectură din Moscova. Cei doi au rămas fideli unul altuia până la moarte. Mai este apoi pământul Moldovei care i-a unit, Larionov fiind născut și copilărind la Tiraspol. Pentru cei doi, Tiraspolul a devenit o imagine a paradisului pierdut, echivalentul a ceea ce au fost insulele Tahiti pentru Paul Gauguin. Peste ani, Natalia evoca cu intensitate locurile în care a poposit în mai multe ocazii începând cu vara anului 1903: „Larionov este din sud. Acolo înfloresc salcâmii albi și parfumați.

Casele sunt galbene, roz, roșii, albastre, repictate din nou în fiecare an. Printre copaci, în jurul caselor, se observă cerul albastru, atât de albastru. Și în Rusia* există Tahiti” (mărturisire lui E. Steneberg). [*La momentul relatării, regiunea făcea parte din Uniunea Sovietică].

Creația artistică a celor doi stă sub semnul meridionalului, a acelei lumini calde și pure care străbate Basarabia de la Prut și până la Odesa, învăluind pânzele într-o atmosferă optimistă cu o sonoritate deosebită.

Trecerea de la primele peisaje la zugrăvirea forfotei Tiraspolului este în fapt o recentrare, perceptibilă mai întâi în opera lui Larionov, care ia în vizor pitorescul figurilor din jurul cazarmei, a celor care frecventează cafenelele turcești sau atmosfera din brutăriile evreiești. D. Sarabianov desemnează acest interes ca pe un neoprimitivism, „primul curent autentic al avangardelor rusești”, perceptibil în opera celor doi începând cu anul 1907. Gonciarova va merge mult mai departe și „alege calea cea mai grea – calea pătrunderii în profunzimea folclorului” (E. Basner).

Pânzele acestei perioade recuperează lumea plină de culoare a stampelor populare, așa numi-

12

evanghelia în artă

tele lubok, calendare cu subiecte religioase sau cicluri din viața unui sfânt, uneori chiar subiecte mitologice. Dacă astăzi Gonciarova este cunoscută drept „artista cea mai bogată în culori”, faptul se datorează drumului curajos al artistei către arta populară. Răbdarea și căutarea continuă este, de altfel, sfatul pe care îl dădea unei tinere artiste: „ceea ce vă strivește, este faptul că v-ați avântat către culmi fără a vă fi pregătit scările, fără să treceți prin etape și fără ca să fiți încă atinsă de uraganul artistic (suflul artistic) care în viața noastră ne este dăruit printr-un fel de hazard. [...] Cine poate să spună unde se ascunde acest suflu? Probabil că este de negăsit atunci când îl căutăm. În orice caz, drumul către perfecțiune, chiar și acela către ameliorare este

Lumina Credinței lent. Este un drum de exerciții, dureros, care necesită umilință, liniște, asiduitate, dezinteres și care, întâi de toate, umple de bucurie ceea ce facem și ceea ce dorim să facem” (scrisoare către M. Krivtzky din anul 1954). În creația Gonciarovei, trecerea către marea artă poate fi sesizată mai ales în pânzele cu Evangheliști din 1911, poliptic pe care astăzi, fără teama de a greși, l-am putea numi icoana secolului al XX-lea. Expunerea pânzelor în 1912 la Moscova a generat perplexitate, presa vremii le-a calificat drept „culmea urâțeniei” sau „monstruozități”, iar autoritățile au fost obligate să le retragă din expoziție în vreme ce artista a fost la un pas de a fi excomunicată. Gonciarova înfruntă problema sacrului dintr-o dispoziție

N. Gonciarova, Evangheliști (1911), poliptic, ulei pe pânză, Muzeul de Stat Rus, Sankt-Petersburg

Lumina Credinței contemplativă căci, așa cum susține, „dacă arta religioasă și arta care a glorificat Statul au fost întotdeauna cele mai sublime, cele mai perfecte manifestări ale activității creatoare a omului, aceasta se explică prin faptul că o astfel de artă n-a păcătuit niciodată prin teoretizare, artistul știa perfect ceea ce reprezenta și de ce reprezenta” (transcrirea lui V. Livșiț).

Gonciarova nu are nevoie de justificări pentru propriul demers, ea vede deslușit că, la capătul unui drum de renunțări, se lasă în sfârșit purtată de „uraganul” inspirației.

Interior de scriptoriu medieval, St. Gallen, Stiftsbibliothek Cod. Sang. 23 (Fochart Psalter), p. 9 (s. IX) Evangheliștii, în percepția Gonciarovei, sunt înainte de toate cei care ascultă cuvântul.

Atitudinea în care sunt reprezentați este a acelora care interiorizează, care „absorb” cuvântul. Ascultarea este sugerată în primul rând prin ancorarea celor patru personaje în câmpul imaginii. Aureolele cu greutatea lor exercită o presiune asupra capetelor facându-le să se răsucească, să se încline, să devină un semn al prezenței în ele însele a personajelor. Faptul că Gonciarova a studiat mai întâi sculptura și abia apoi a trecut către pictură, se observă în monumentalitatea pe care o dă figurilor, iar dacă se privește la detaliul picioarelor, se observă cum evangheliștii își susțin greutatea într-o înălțare maiestuoasă. Numai această perfectă ancorare în pământ reușește să dea într-un moment succesiv greutate privirii, să sugereze efortul prin care evangheliștii încearcă să înțeleagă evenimentele din viața lui Hristos. Mâinile definesc cel mai bine forța spirituală care îi covârșește indicând dispoziția lor activă față de revelație. Seninătatea chipurilor se împletește aici cu încordarea dinamică, personajele „sunt

evanghelia în artă

13

ochi și urechi” la ceea ce se petrece cu ele.

Evangheliștii contemplă Cuvântul, iar indiciul în acest sens este privirea lor interiorizată.

Ochii au aceeași funcție cu urechile, se orientează și ei către veșnicie. Caracterizarea personajelor în culoare, în spiritul unui acord cromatic subtil: albastru-roșu și verde-gri, fac să devină secundare toate celelalte detalii discursive și să primeze ideea de percepție. În afara evanghelistului gri care privește în sus, a evanghelistului roșu care privește înainte, ceilalți, plasați în extremități, privesc în jos. Filacterele celor din margine sunt asemenea unor paranteze care pun în lumină privirea celor două figuri centrale, una îndreptată înainte și cealaltă care se ridică spre cer. Albul filacterelor, fără nimic însemnat pe ele, sunt o aluzie la forța evenimentelor care preced scrierea Evangheliei, la focul și căldura Spiritului Sfânt care pune peste viețile celor patru pecetea de neșters a apostoliei.

Dacă în mod obișnuit evangheliștii sunt înfățișați redactând textul scripturii, aici ei țin filactere sau mai exact le apucă ca și cum ar intra în posesia lor. Modul în care sunt ținute fâșiile de pergamenă amintesc de modul în care se ține în mână o balanță, aceea care măsoară binele și răul, bucuria și tristețea. Cuvântul revelat este greutatea cu care cântărește viața în ansamblul ei. Deși aparent pânzele lui Gonciarova „păcătuiesc” prin omisiunea lui Hristos din cadrul imaginii, ancorarea personajelor, privirea și gesturile arată cu prisosință că avem de a face cu o epifanie. În miniatura medievală occidentală, la mănăstirea St. Gallen din Elveția, se păstrează Psaltirea Fochart (sec. al IX-lea) în care este înfățișat un scriptoriu. Filacterele de pe genunchii celor doi copiști din extremități sunt și aici nescrise, iar pesonajul din centru este cufundat în meditație cu mâna petrecută peste obraz, la fel ca evanghelistul roșu. Gonciarova nu avea unde să vadă în Rusia această miniatură, asemănările izbitoare arată însă jocul neașteptat al formelor care apar și dispar, se repropun cu intensitate în epocile de profundă metamorfoză. În anul 1915, Gonciarova va părăsi Rusia pentru a se alătura în calitate de scenografă și costumistă trupei lui Diaghilev. Datorită revoluției din 1917, nu va mai putea să revină acasă și, până la sfârșit, va trăi alături de Larionov în exil, la Paris. Un fapt inedit, care privește această perioadă tulbure, este că la un

14

evanghelia în artă

N. Gonciarova, Îngeri și aeroplane, litografie din ciclul: Război: imagini mistice ale războiului, ed. V.I. Kașin, Moscova 1914 moment dat, Gonciarovei i-a fost cerut să picteze o biserică românească în Republica Moldova, la Chureștii de Sus. Surorile Bogdan, Ioana Eugenia și Ioana Alexandra, moștenitoarele unor mari averi de pe urma căsătoriilor la Odesa au decis să clădească pe moșia părinților o biserică parohială cu hramul Sfintei Treimi. Pentru realizarea ei, arhitectul Șciusev s-a inspirat din cea mai autentică arhitectură moldovenească și o contactează pe Gonciarova pentru picturi în jurul anilor 1913-14. Cu gândul la pitorescul acestei regiuni, atât de importantă pentru zorii formației sale artistice, Gonciarova a acceptat comanda. Artista primește un onorariu și în anul 1915 prezintă surorilor Bogdan două icoane care astăzi se păstrează în muzeul de artă din Odesa. În 1916, i se scrie în detaliu care sunt cele 23 de chipuri pe care va trebui să le zugrăvească și, de asemenea, că este așteptată să ajungă în Moldova în primăvara lui 1917. Războiul și revoluția rusă vor împiedica această deplasare. Nu știm nici măcar dacă Gonciarova a realizat schițele pentru biserica românească. În orice caz, ele nu

Lumina Credinței puteau fi fost foarte diferite de desenele din 1916 realizate în vederea spectacolului Liturghie a lui Diaghilev, care nu a mai fost reprezentat. În opera lui Gonciarova, chipurile Evangheliștilor și toate pânzele inspirate din arta țărănească, acele chipuri de țărani la munca câmpului, sunt semnele unei renașteri, o rază de lumină într-un veac umbrit de războaie și de revoluții. Seria de litografii intitulate simplu: Război (1914), ultimul mare proiect înainte de exil, prezintă această amenințare ca pe o confruntare deopotrivă umană și spirituală. O paradoxală ciocnire între îngeri și avioane, între stadiile cele mai avansate ale tehnicii și naturile spirituale cele mai desăvârșite, indică proporția catastrofei. În ochii artistei, coliziunile violente, cum este și aceea stranie a unui avion cu un tren într-o pictură din 1913, servesc unui denunț, reprezintă oroarea artistei față de evacuarea spiritualului din viața oamenilor, disprețuirea acelei simplități paradisiace în favoarea sofisticării din ce în ce mai primejdioase. O însemnare privitoare la o conversație în biblioteca Gonciarovei la Paris ne va ghida spre resursele ultime ale creației sale.: „Printre atâtea cărți, atâtea amintiri... și atâta praf. - Mie mi-e drag, praful, zise el [Larionov]. Vedeți dumneavoastră, este de ajuns o rază de soare pentru ca aceasta să devină o pulbere de aur” (confesiune lui Giulia Veronesi, 1957). Măreția artei lui Gonciarova stă în acea interiorizare profundă a temelor, în misiunea asumată curajos, de a presăra peste pulberea istoriei, prin propria creație artistică, o chemare înaltă la omenie și la desăvârșire. Deși, aparent, această acțiune este umbrită de circumstanțe, în timp, forța angajamentului face să devină de aur ceea ce în ochii multora rămâne doar praf și pulbere.

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

*Notă: Pentru elaborarea articolului: T. Loguine, Gontcharova et Larionov, Paris 1971 (= mărturiile către G. Veronesi, p. 198; E. Steneberg, p. 214; M. Krivtzky, p. 222).

B. Livșiț, L’archer a un oeil et demi, Paris 1971 (= discursul Gonciarovei, p. 88); AA. VV., Natalia Gontcharova, the Russian Years, St Petersburg 2002 (= E. Basner, p. 12 ); M. Gale, N. Sidlina, ed., Natalia Goncharova, Firenze 2019. Informațiile relative la biserica din Cuhurești și implicarea Gonciarovei : D.E. Rasovskaja, „Eskizy N.S. Gonciarovoj Svjatoj Boris i Sviatoj Feodor v sobranii Odesskogo hudojestvennogo muzeja” Vestnik Odesskogo Hudojestvennogo Muzeja 1 (2014) 77-83.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

15

Iertare sau toleranță? Oare până când? Și cu ce preț?

Ce este mai ușor a spune: te iert sau... sunt tolerant? Toleranță și antidiscriminare, toleranță sau egalitate în drepturi pentru noile „minorități”?

Paradoxal, în ziua de azi, toleranța este pe toate gardurile și, în același timp, găsim din ce în ce mai puțină iertare... Vorbim de un mediu eminamente creștin, nu?!

Cum se poate ca în lumea noastră, unii o numesc post-creștină, să fie hrănit acest paradox până și în sânul familiei? Iertarea nu mai este trăită, a devenit o raritate, mai ales între cunoscuți... Am uitat să iertăm, nu mai vrem să iertăm, ne amăgim că iertăm, dar, de fapt, nu vrem să mergem mai departe... Preferăm un sac cu pietre în spinare pentru a ține la zi zapisul datoriilor aproapelui nostru, în locul ușurării de păcate și greșeli... ciudat comportament creștin! Și în aceste circumstanțe, ni se vâră pe gât toleranța, cuvântul de ordine al zilelor noastre...

Dar ce înseamnă toleranță fără iertare? Unde își mai găsește locul toleranța într-o lume fără iertare? Ce sens mai are toleranța în zilele noastre? Mai mult ca sigur, rostul toleranței este să îi catalogheze pe susținătorii moralei creștine ca fiind intoleranți, catalogând și condamnând pe cei ce au „alte orientări (sexuale sau de gen)”...

Ca să fim sinceri, toleranța de azi înseamnă cu totul altceva decât în paginile învățăturii morale creștine... Scandalos, dar adevărat, o repet: creștinii, susținătorii valorilor morale, sunt acuzați de lipsă de toleranță față de noile stiluri de viață. Și iată-ne ajunși la concluzia principală a articolului, după doar câteva rânduri... Concluzie sau doar începutul serios al articolului de față?

Desigur, se vede obligația de a opta pentru a doua variantă, de a renunța la concluzii introductive sau definitorii.

Cum să tratezi toleranța zilelor noastre?

Oare ne face mai umani? Oare suntem pe cale să pierdem reperele morale, iremediabil, optând

pentru tabăra toleranței? Prea melodramatică este ultima interogație, un non-sens din punct de vedere semantic și totuși o bătaie de cap în plus, actuală, stringentă și deloc neglijabilă!

Poți să amesteci toleranța de azi cu iertarea?

Fără doar și poate, însă nu mai este vorba de iertare, ci de acceptarea păcatului, de tolerare a stilului de viață păcătos, în numele libertății personale și a emancipării individuale. Iată cum iese la suprafață izul de moralist, care vrea să închidă gura celor răzvrătiți sau îndepărtați!

Este cert că acest gen de discurs mai mult strică decât ajută în lumea de azi. În fața acestei evidențe, ce ne mai rămâne de făcut? Plecăm capul? Ne izolăm de restul lumii care tolerează păcatul? O luăm de la capăt? Pare un scenariu de pe vremea profetului Ilie... Și el a vrut să renunțe, dar Dumnezeu a avut alte planuri... pentru el și cu el. La fel stau lucrurile și în cazul nostru!

Dar cum să o iei de la capăt dacă nu mai ai puteri, dacă nu te mai ascultă nici cei din familie, dacă nu mai știi încotro să mergi pentru că totul pare să fie dezordonat iremediabil. Suntem și noi în momentul de cumpănă al profetului, care se pregătește să renunțe pentru că nu mai vede luminița de la capătul tunelului, pentru că i se pare în van investiția și toleranța lui Dumnezeu, care în termeni uzuali se numește ÎNDURARE. Câtă vreme trăim timpul milei lui Dumnezeu, totul este posibil, privind convertirea persoanei

16

actualitatea creștină

umane... Dumnezeu a investit totul în acest sens... chiar și când Iona a vrut să fugă de misiunea încredințată de a chema la convertire pe niniviteni, Dumnezeu și-a pus planul în aplicare și l-a convins pe fugar.

La fel vrea să facă și acum... și mesajele aparițiilor mariane și mesajele de la Vatican sunt o invitație pentru a pune în valoare practic timpul Îndurării lui Dumnezeu! Iar noi, creștinii de azi, pe cale să devenim o minoritate (sîc!), ne codim și ne debusolăm că nu putem face miracole instant! Uităm că păcatul nu s-a strecurat în viața omului dintr-odată, ci diavolul a pregătit terenul cu meticulozitate și insistență, până când ne-a subjugat (spera el, iremediabil), dar noi mai avem TIMP să ne convertim, să ne îndreptăm de la păcat. Și cu acest atu în mânecă, noi mai stăm cu mâinile în sân, în speranța că... Până când? Și cu ce costuri?

Rolul acesta duplicitar de actor de primă linie și judecător este probabil greu de digerat de cititor, însă, cred că este mult mai familiarizat decât este dispus să accepte sau conștientizeze. Cui nu i-ar plăcea să rămână pe tușă, să arate cu degetul... Și cine mai rămâne, în aceste condiții, în prima linie?! Cum să înțelegi atunci călăul care încearcă să ucidă până și speranța?!

Am trecut la cuvinte dure și riscul este ca articolul să se încheie înainte de a căuta (prea optimist ar suna: înainte de a găsi?) portița de salvare... Să fie oare un simplu discurs politic sau polemic? Sper din suflet că nu! Nu sunt nici vorbe

Lumina Credinței

goale, însă poate lipsește un pic de motivație, ingredient esențial ca să prindă rădăcini... să determine o schimbare în bine, la unison... Ce pretențios am devenit, dintr-odată, nu-i așa!?

Iertarea este o calitate divină, toleranța este un precept inventat de om, care își ajustează măsura de a ierta, după propriul plac... A le confunda înseamnă și a neglija că nu sunt identice, deși au același obiectiv, aparent. A pune una în locul celeilalte, iată ce mărește confuzia de azi! Prețul de achitat... este că devenim pe zi ce trece mai puțin toleranți cu semenii noștri, deși am așezat păcatul la loc de cinste. Aceasta este o dovadă în plus că a sta departe de Dumnezeu nu ne unește. În numele toleranței, atrocitățile morale sunt acceptabile... Când nu mai există iertare, toleranța nu mai are preț! Fără suportul de bază, toleranța poate fi aruncată, nicidecum ridicată în slăvi prin slogane electorale sau pro-libertinaj. Și cu toate acestea, am ajuns să încurajăm mișcarea toleranței în societate, falimentară și plină de succes, la mase.

Eu am nevoie de iertare sau de toleranță? Poate de amândouă, ar fi răspunsul cel mai accesibil. De ce? Sunt eu oare...?

Titlul, în final, apare lamentabil și la propriu și la figurat. Ce să-i mai faci? Atât a putut autorul, ca să nu mă exprim mai plastic... Poate ar fi cazul să redescoperim iertarea și apoi vom învăța să utilizăm cuvântul toleranță corect, nu-i așa?

Pr. Emil Marian Ember

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

17

Comunitatea bisericii și violența domestică Putem observa că în ultimii ani apare tot mai des pe canalele de comunicare media problema violenței domestice. La o primă vedere am putea asocia această problemă cu sărăcia de la noi din țară, dar studii recente, atât din Europa, cât și de pe alte continente, cum este cel american și australian, arată că această problemă nu este legată în mod necesar de situația materială. O altă parte a problemei este reprezentată de atenția acordată bărbaților, ca având un rol activ în a le face pe femei să sufere. Și este adevărat, de obicei sunt bărbații care recurg la violență fizică asupra femeilor, în cadrul familial și nu numai.

Subiectul pe care încercăm să îl creionăm în aceste rânduri este unul sensibil și complex, dar am ales să îl prezentăm cu toate riscurile, în speranța că vom medita puțin mai mult la modul în care funcționăm ca familii, ca și comunitate și ca biserică în general.

Stângăcia pe care o demonstrăm atunci când auzim despre violența domestică este explicabilă și prin faptul că această problemă este una relativ nou apărută în mod oficial în România, țară unde doar după 1989 a început să se audă despre ea. Mai specific, pe la jumătatea anilor ’90, opinia publică a început să fie sensibilizată în legătură cu problema abandonului copiilor.

Apoi pași concreți s-au realizat prin legea 197/2000, în care se prevedeau sancțiuni pentru persoanele care comit acte de violență împotriva membrilor propriei familii. A urmat apoi legea 217/2003, prima lege privind prevenirea violenței în familie, lege care apoi a fost modificată substanțial în 2012. Modificările din 2012 sunt importante întrucât lărgesc mult spectrul înțelegerii problematicii violenței domestice, care este clasificată în mai multe tipuri: a) violența verbală: limbaj agresiv, insulte, amenințări, umilire. b) violența psihologică: include comportament abuziv sau care dorește să

18

apostolatul tinerilor

domine victima, provocând daune psihologice și tensiuni, punerea animalelor în pericol, distrugerea proprietății, amenințări, afișarea armelor, gelozie excesivă precum și alte forme de control. c) violența fizică: multe acte sunt descrise de lege și includ orice tip lovire sau bătaie, intoxicații, etc. d) violența sexuală: constrângere și hărțuire în activitatea sexuală, inclusiv violul marital. În România, violul marital este enumerat în mod explicit ca violență sexuală și se pedepsește cu închisoare între 5 și 15 ani. e) violența economică: include interdicția de a lucra în afara casei, privarea membrilor de familie de mâncare sau haine, precum și forțarea unui copil minor să muncească. f) violența socială: include izolarea victimei, interzicându-i să-și vadă familia sau prietenii.

Aceasta include, de asemenea, oprirea copiilor sau a altor membri ai familiei de a merge la școală. g) violența spirituală: include oprirea accesului la activități culturale, etice sau religioase, sau forțându-i să urmeze anumite

Lumina Credinței convingeri/practici spirituale.

Violența este o temă principală în discursurile papei Francisc, deseori Suveranul Pontif atrăgând atenția asupra abuzurilor suferite de către femei și copii, de către cei slabi în general.

Confruntarea cu această problemă include și unele schimbări de abordare care trebuie să se întâmple și în Biserică. În unele comunități, limbajul și optica prezentate de preot în intervențiile pastorale fac ca abuzurile și violențele, care se petrec în sânul comunităților, să nu fie denunțate, oamenii violenți fiind iertați, iar victimele încurajate „să își poarte crucea”.

Deseori femeile sunt încurajate să rămână angajate în relații toxice, distructive, instituția căsătoriei fiind considerată mai importantă decât bunăstarea persoanelor care o formează.

Dincolo de dorința de a semnala existența acestui tip de dinamică în sânul Bisericii, vom încerca să redăm câteva idei principale care au fost exprimate de către părintele Paolo Gentili, directorul biroului național pentru pastorația familiei din cadrul Conferinței Episcopale Italiene, într-un interviu pentru revista „La difesa” a Diecezei de Padova din 25

Lumina Credinței noiembrie 2019 (Ziua Internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor): „în cazul violenței domestic, care ar putea fi rolul preotului? Protejarea celui mai slab este prima datorie a creștinului; cu atât mai mult este astfel pentru păstorul unei biserici, care după cum îndeamnă Papa Francisc, trebuie să fie un „spital de campanie”. Atunci când o persoană ajunge să anunțe o dramă atât de profundă, chiar sub secretul mărturisirii, preotul are în mână bisturiul, pe care îl poate folosi ca să ajute victima să se elibereze de sentimentul de vinovăție și a disprețului de sine, încurajând-o să aibă grijă de sine și de proprii fii, ajutând-o să convingă partenerul de viață să ia decizii pentru vindecare. În cazuri extreme se poate vorbi și de „despărțire terapeutică”, care nu este doar un drept, ci uneori o datorie pentru protecția victimei și a copiilor.

Iar atunci când preotul se întâlnește cu un om violent? Sarcina confesorului este să îl ajute pe cel care se spovedește, să înțeleagă că părerea de rău sinceră trebuie să conducă spre o schimbare a vieții. Deseori acest tip de oameni sunt ei înșiși victime ale unui trecut violent din a cărui rădăcini se păstrează deschise răni profunde. Suntem invitați să încurajăm oamenii să-și trateze propriile nevroze, întrucât sub o acompaniere avizată se poate scăpa de sub influența acestor impulsuri distructive. Este o problemă de justiție: fiecare om care întâlnește astfel de episoade trebuie să își asume responsabilitatea de a lua măsuri, cu atât mai mult un preot.

Ce poate face Biserica? Ținând cont de complexitatea și fragilitatea relațiilor familiale și de cuplu, Biserica poate interveni printrun acompaniament de tip afectiv și spiritual. În parohii pot exista cupluri „pregătite”, cu experiență, în stare să se apropie cu prudență pentru a oferi sprijin femeilor. Atunci când este nevoie de competențe psihologice, legale, medicale, este bine ca femeile să fie îndrumate spre consultanți cu vederi creștine, care, de asemenea, există. Deseori însă violența este acoperită de către rude și vecini, credincioși care uită că trebuie să avem ochi și urechi sensibile la strigătele ce se aud înfundate, dincolo de ziduri.

Dacă știm și nu intervenim, ne facem complici la

apostolatul tinerilor

19

tragedia din mijlocul nostru.

Se poate face ceva pentru a preveni astfel de fenomene? Pregătirea pentru căsătorie ar fi bine să nu fie rezervată la câteva întâlniri înainte de marele eveniment. Conform directivelor pastorale în vigoare din 2012, reiese necesitatea clară de a însoți gradual și continuu tinerii încă din copilărie, oferind o educație a sentimentelor și a dinamicilor interioare, care pot preveni apariția furiei și a distrugerii. Trebuie recunoscute, învățând tinerii încă de mici să gestioneze manifestările de furie, în familie, la școală, în parohie, în locurile de desfășurare a timpului liber și a activităților sportive. Dincolo de acest efort de conștientizare și gestionare a tendințelor, rămâne datoria de a mărturisi frumusețea dragostei și a slujirii. Cuvântul familie provine de la famulus, servitor, bogăția ei manifestându-se în slujirea reciprocă: soții între ei și în raport cu fiii; fiii în raport cu părinții în vârstă. Familia se descoperă astfel ca izvorul ultim de fericire și împlinire, cu acea condiție de a elimina din sânul ei orice egoism, în spiritul Evangheliei. Uneori o astfel de conversie a dinamicii de familie poate pretinde ca o femeie care este victimă a violenței, să își denunțe propriul soț.

Am dorit să oferim aceste rânduri de mai sus pentru a prezenta în câteva linii pentru cei care nu sunt familiarizați, direcția în care se mișcă în prezent pastorația în Biserica Catolică. Noi, ca Biserică Greco-Catolică, în timp ce suntem păstrători al unui tezaur de teologie patristică orientală, nu putem neglija liniile directoare sau mai degrabă semnalele de alarmă care sunt transmise de Papa Francisc împreună cu Conferința Episcopală Italiană și nu numai.

Facem un apel la sensibilitate evanghelică din partea fiecărui membru al Bisericii noastre, ca să nu rămână pasivi în fața situațiilor de abuz la care sunt martori, luând decizia de a face ceva, de a nu mai acoperi lucrarea răului. Răul este prezent și activ în mijlocul nostru, iar ca și creștini avem datoria de a-l demasca, de a-l exorciza, deschizând astfel calea spre vindecare și, într-un final, calea spre reconciliere și unitate.

Pr. Laurențiu Costin

20

spiritualitate

Lumina Credinței

Importanța Liturghiei duminicale În ziua de astăzi mulţi creştini nu înțeleg de ce trebuie să participe în fiecare duminică la Sfânta Liturghie.

De multe ori participarea la Euharistia duminicală devine problematică sau se rezumă la o participare efemeră, de genul merg să aprind o lumânare pentru vii şi morţi, fără a „înţelege” în profunzime importanţa Liturghiei şi fără a participa într-un mod „activ” şi profund la celebrarea acesteia. În acest scurt articol ne propunem să oferim câteva reflecții teologice şi spirituale legate de participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Cunoaştem cu toţii drama protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care, de altfel, nu diferă de drama întregii umanităţi. Aceştia neascultând porunca divină, care spunea că din toţi pomii poate omul să mănânce, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în ziua în care va mânca va muri (Gen 2, 16-17), au mâncat. Consecința acestui act de neascultare a fost moartea şi ca o consecință a acestei coruperi a naturii umane, dezbinarea întregului neam omenesc. Cred că este destul de evident

faptul că atunci când se vorbeşte despre Adam este vorba de un „simbol”. În exegeza simbolică a vechilor rabini, dar şi în interpretarea unor Părinţi ai Bisericii, Adam era asemănat cu un uriaş, adică era o „persoană colectivă”, un „grup” am spune astăzi, prima comunitate umană care, prin comuniunea profundă existentă în spirit era precum un singur om. Păcatul a făcut bucăţi acest uriaş, adică pe Adam, ceea ce în mod simbolic nu reprezintă altceva decât fărâmiţarea umanităţii sau „atomizarea fiinţei umane”.

Astăzi se trăieşte această consecinţă a păcatului, deşi, după cum vom vedea, există și remediul pentru aceasta. Observăm că societatea este „afumată” de un fel de individualism, care este propagat de o societate hedonistă si consumistă, ceea ce este tot o consecinţă a păcatului strămoşesc. Ce să mai spunem de Biserică, fărâmiţată şi ea, astfel încât creştinii nu mai pot să dea o mărturie vie şi trăită asupra acestei dimensiuni fundamentale a unităţii și comuniunii, precum era în primul mileniu creştin.

Noul Adam, Isus Hristos, l-a răscumpărat și mântuit pe om prin jertfa de pe Cruce și biruința Învierii, adunând pe oameni în Trupul său, recuperând unitatea pierdută prin păcat. De aceea creştinii se prezintă ca adevăratul Trup al lui Hristos1, uniţi într-un mod real cu Mântuitorul, iar celebrarea euharistică se înţelege ca fiind forma concretă de încorporare în Hristos. Iată cum învaţă sfântul apostol Pavel despre această realitate, atunci când spune: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos?

Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.

Lumina Credinței Ca o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1Cor 10, 16-17). Noi suntem „Trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (1Cor 12, 27).

Din cele spuse rezultă cu claritate această „idee” a unităţii în Trupul lui Hristos a tuturor creştinilor, care se realizează în Taina Euharistiei. Această „idee” despre unitate este exprimată şi de unele anaforale2, care se folosesc la celebrarea Sfintei Liturghii. Acestea includ două epicleze3: una care este pentru transformarea darurilor puse înainte, iar alta pentru transformarea eshatologică a celor prezenţi în Trupul eclezial. În anaforaua sfântului Ioan Gură de Aur, citim: „Încă aducem ţie această slujbă cuvântătoare şi fără vărsare de sânge şi cerem şi ne rugăm şi te implorăm: trimite Spiritul tău Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. În consecinţă, Spiritul Sfânt, care se cere, nu este doar pentru a transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, dar şi pentru a se coborî asupra celor prezenţi pentru a-i transforma într-un unic Trup eclezial sau în Trupul lui Hristos.

Un fapt atât de fundamental precum unitatea reală în Trupul lui Hristos, care se realizează în Taina Euharistiei, trebuie să se extindă în mod necesar şi asupra vieţii noastre de zi cu zi.

Liturghia euharistică nu poate fi disociată de „liturghia vieţii”. Altfel spus, dacă esenţa Sfintei Liturghii, respectiv a Euharistiei, este de a ne uni pe unii cu alţii în Hristos, într-un mod real, atunci aceasta nu poate rămâne doar în cadrul Liturghiei celebrate în Biserică, viaţa cotidiană, ce presupune raportarea noastră față de semeni și față de creație, este cu adevărat o continuare a Liturghiei şi face parte din această mare Taină a Euharistiei: „păziţi unitatea Spiritului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Spirit, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efes 4, 3-6). Aş îndrăzni să spun mai mult, „celebrează”4 cu adevărat Euharistia aceia care o completează cu trăirea cotidiană prin iubirea aproapelui, dar și a întregii creații. Aceasta ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului, care am putea spune, a sintetizat cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai, în două: a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi cu toate puterile noastre şi a-l iubi pe aproapele nostru precum ne iubim pe noi înşine.

spiritualitate

21

Din cele spuse suntem în măsură să oferim câteva răspunsuri la problematica pusă la început. Celebrarea sau participarea vie la Sfânta Liturghie, în virtutea Sfintei Taine a Botezului, este un leac de vindecare pentru acele tendinţe de atomizare și fărâmiţare, moştenire a firii decăzute a omului, şi ne deschide poarta spre o comuniune profundă cu Dumnezeu, prin Hristos, în Spirit, precum şi cu aproapele, devenind un unic Trup al lui Hristos. Ne face capabili să creăm o comuniune profundă în viaţa cotidiană cu semenii noştri şi să-i iubim cu adevărat, jertfindune și dăruindu-ne viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, esenţa vocaţiei creştine. Cel ce nu „celebrează” Euharistia, doreşte ca să creeze această comuniune de unul singur, însă aceasta este imposibil, după cum bine ştim. Este chiar tentaţia protopărinţilor noştri, aceea de a ajunge la îndumnezeire fără de Dumnezeu, iar noi cunoaştem care sunt consecinţele acelui act de neascultare. Să nu repetăm deci aceeaşi greşeală.

Unitatea este un dar al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm cu orice preţ, să-l cultivăm cu libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Doar în Taina Euharistiei se realizează profund această unitate, care corespunde de altfel şi aspiraţiei noastre naturale originare şi care îşi va atinge plinătatea doar după Învierea morţilor şi cea de-a doua venire a Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Acesta va transforma pe „vechiul Adam” într-un mod deplin în „Noul Adam”, făcând din familia umană un singur Trup, după imaginea Sfintei Treimi care este Una şi Întreită în „acelaşi timp”, transfigurând și întreaga creație după modelul trupului său glorios, devenind totul Euharistie.

Pr. dr. Florin Marușciac De menţionat este faptul că acest genitiv în limba greacă este unul „special”, traducerea sau înţelegerea corectă a sintagmei „Trupul lui Hristos” este Trupul care este Hristos.

2 Anaforaua este rugăciunea centrală din cadrul Sfintei Liturghii, care cuprinde și cuvintele instituirii.

3 Termenul provine din limba greacă şi înseamnă „invocare”, teologic vorbind invocare a Sfântului Spirit.

4 Folosim termenul de „celebrare” în spiritul patristic, tot creştinul botezat „celebrează” Taina Euharistiei deţinând prin Taina Botezului preoţia comună. Cu aceasta desigur nu se neagă diferenţa care există între „preoţia comună” si cea sacramentală care se transmite doar prin „punerea mâinilor” sau hirotonire.

1

22

Lumina Credinței

cuvinte de taină

Poezia de taină din reviste din exil Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țara mai aproape de inima și sufletul lor. Poezia de taină este o poezie a trăirii, care pulsează în imagini şi stări stimulatorii pentru eu frustrat în condiţia lui de exilat. Poezia devine confesiune de taină a poetului, care reuşeşte astfel să transleze golul exilului în plinul existenţial. Şi dacă poezia face parte din tainele lumii, atunci poezia exilului încarcă substanţa ideatică cu imagini de mare încărcătură poetică şi afectivă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăşi o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duşi departe, într-o lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos şi adevăr al fiinţei. Vasile Posteucă, Ion Cicală, George Marinescu, Yvonne Rossignon, Sergiu Grossu, Al. Gregorian, Timotei Moru, Demetriu Leontieş, Carmen Pompei Cojocaru etc. sunt câteva din numele poeţilor care se întorc la credinţă prin cuvânt rostit în taina versului. Exilul, ca parte a existenţei lor, nu mai este o povară câtă vreme nădejdea în salvarea prin poezie şi prin tot ceea ce ea le aduce de acasă devine suprema chemare a ţării. Bucuria înfrângerii durerii celui pierdut în pustiul exilului prin lumina aducătoare de adevăr şi credinţă a poeziei poposeşte cu caldă nostalgie în toate popasurile lui Isus prin lume, de la Crăciunul vestitor al naşterii Mântuitorului, la Paştele Învierii sale, de la Geneza lumii şi vestirea Noului Testament la călătoria prin pustiul vieţii.

Colind

Yvonne Rossignon

Doamne, sunt un mag răsleţ, pripăşit din lumea mare lângă ieslea Ta cu soare: nici prea sfânt, nici prea isteţ.

Haimana de vise, slugă când la rele, când la bine, port întunecimi în vine şi lumini adânci de rugă.

Traistă goal-am fost şi sunt, dar din multă sărăcie ţi-am adus o jucărie: o păpuşă de pământ.

Lumina Credinței Pare om, şi-i doar o glumă, o fărâmă de nimic, dor prea mare-n trup prea mic, veşnic răsvrătită humă.

Alţii ţi-au adus în dar aur, smirnă şi tămâie.

Eu, paiaţa mea lălâie plămădită din amar.

Joaca-te cu ea, că poate de-i atinge-o s-o sfinţi, înger alb o străluci sub privirea Ta-mpărate.

Ţi-am adus, să-ţi uiţi de cer şi-alte jucării: un miel moale ca un funigel, şi-un ţimbal de sloi de ger.

Ţi-am adus o stea, furată mărilor, şi-un trandafir să-ţi servească de potir setea când te-o arde-odată... Şi-acu’ vino să-ţi arăt fulgii cum se-mburdă-n cer.

Velerim şi leru-i Ier, tot cuprinsu-i un omăt.

Eşti goluţ, şi tremuri tot, ca un pui din cuib căzut.

Boului i s-a făcut ţurţuri răsuflarea-n bot.

Daruri scumpe ţi-au adus.

Faşă, scutecu-au uitat.

Nimănui prin gând i-a dat frigul Pruncului Isus.

Te-oi ascunde-n fiinţa mea şi-om fi iar un singur duh.

Cântă îngeri-n văzduh colindând din stea în stea...

Revista Buna Vestire, Anul X nr. 5 1971, p. 16-17

cuvinte de taină

23

2. Cuvinte de lectură Yvonne Rossignon (1912, Studina – 2000, Roma), poetă, traducătoare și jurnalist cultural. Debut în anul 1933, în revista „Abecedar” (Brad). A fost atașat cultural (1940-1944) apoi după război rămâne în Italia. De aici publică în revistele românești ale exilului („Caete de dor”, „Ethos”, „Revista Scriitorilor Români”, „Buna Vestire” și altele), iar în 1952 va ține la Roma o conferință dedicată lui Aron Cotruș, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani a marelui poet exilat. În 1956, Iosif C. Drăgan îi oferă postul de redactor șef la revista „Pro Azzione Catolica Romena”. Titluri sugestive pentru prima antologie a autoarei realizată de Maria Vaida, Cântec de lumină frânt (2015), dar și cel al monografiei realizată tot de M. Vaida, în 2016, Poezia ca destin, marchează condiția poetului aflat în exil, un exil autoimpus, cu toate durerile și speranțele înfrânte.

Poemul Colind aduce ipostaza magului călător spre ieslea pruncului Isus, urmând ritualul aducerii de daruri celui ce ne-a adus lumina vieții. Poetul își asumă conștiința căutării, prin imaginea acestui „mag răzleț”, în modesta poziție de umil serv, „nici prea sfânt, nici prea isteț”, care-și duce existența pe dualitatea bine-rău, întuneric-lumină, o dualitate din care se nasc daruri la fel de umile și modeste în concretețea lor. Din această goliciune și sărăcie materială se ivește plăpând lumina spiritului și a sufletului, sugerată aici printr-o păpușă-om, mereu neastâmpărată („răzvrătită humă”), dar născută din mult amar, o durere a înstrăinării de momentul sublim al zămislirii divine, cu aspirația ca mâinile Creatorului să-i dea un dram de sfințenie și puritate, similară chipului de „înger alb”. Celelalte daruri, mielul, țimbalul, steaua și trandafirul, reprezintă pe de o parte, hrana spirituală, pe de altă parte frumusețea, muzica și parfumul, care slăbesc puterea gerului de decembrie sfânt. Arderea și topirea gheții (într-o imagine simbolică, „țurțurii”, „omătul”, „frigul Pruncului Isus) se desăvârșește prin regăsirea omului în uniune ființială cu Cel Născut, prin acest colind în care cântecul sublim al cerului (prin corul de îngeri ori corul stelelor) se întâlnește cu bucuria regăsirii eului poetic în muzica sfântă a Crăciunului.

Mister și revelația lui, colindul Yvonnei Rossignon înalță o rugă de mulțumire pentru naștere și trăire a vieții, cu asupra de măsură în tot ce ne-a dăruit această sărbătoare din ieslea binecuvântată de soare, înmiresmată de melodia cristalină a cerului.

Prof. univ. dr. Cornel Munteanu

24

agora

Lumina Credinței

Despre frumusețe

A vorbi despre frumusețe într-o actualitate ușor pragmatică și utilitaristă pare ușor desuet. Un caracter frumos la nivel interior este unul care reușește să îmbine două coordonate fundamentale ale vieții de credință, și anume acel dicton benedictin ora et labora – rugăciunea și munca sau altfel spus contemplația și acțiunea. Factorul estetic dorit a fi abordat este prin excelență unul care vizează universul personal și intim al fiecăruia, pe acel tărâm unde se joacă lumina și penumbrele, intenția frumosului ca estetică interioară.

burgheză din secolul 19. Totuși, abordarea vizual estetică ar fi o rezolvare relativ simplă la paleta de nuanțe coloristice deschisă odată cu afirmația principelui Miskin. De pildă, un luminat Paris strălucind în ochi și bogățiile antice ale Orientului Mijlociu pot oare înnobila un suflet? E greu de crezut.

Poate o șlefuire, o îmbogățire, însă o înnobilare găsesc că nu. Este negreșit de luat în seamă creația ca formă de izbăvire, locul plăsmuit și atins de Creator este mereu în potențialitate sursă de inspirație și ridicare interioară.

Intervine ca un posibil semn de rezolvare aspectul social din zona lui de confort – valoarea adevărului, realitatea civică, importanța binelui comun, visele și idealurile fiecăruia întâlnite în valorile comune, tocmai pe terenul frumosului care își clădește casă pe stânca esteticului universal. E o pistă de plecare, care stă la baza interacțiunilor umane acest frumos topit în umanitate cultivând umanitate. Omul frumos este omul care a desco-

Unul dintre cei mai prolifici autori cu abordare religioasă și spirituală largă este scriitorul slav Feodor Dostoievski. El pune în gura principelui Miskin, în capitolul cinci din romanul Idiotul, câteva cuvinte folosite de tot mai mulți în limbajul curent și care deține o relevanță aparte pentru cel aflat în căutarea unei armonii personale în lumina eclezială: „frumusețea va salva lumea”. O aparentă butadă care dă bine spusă în discuții colocviale, cu un sens mult peste încercările personale de culturalizare.

La prima vedere, coroborând încheierea romanului săvârșită de autorul slav în capitala culturii italiene, Florența lui Da Vinci, a lui Michelangelo, Botticelli, dar și a lui Niccolò Machiavelli, s-ar putea spune că frumosul florentin l-a inspirat pe Dostoievski să descrie George Marius Nicoară, Chipul, ulei pe pânză, 70x80 cm, 2019. aristocrația peters-

Lumina Credinței perit frumosul vizibil și astfel are sensul creației palpabile ce-și găsește corolarul în locul de întâlnire dintre cer și pământ: omul în relație cu omul.

Cu câteva decenii înaintea lui Dostoievski, un francez atingea relativ aceeași problematică a coborârii umanului în străfundurile întunecate ale haosului personal și social. În Comedia umană, Honoré du Balzac spunea că „nu este suficient să fii om, trebuie să fii un sistem” – cu completare nescrisă, însă aferentă – „un sistem de valori”. Astfel are sens împreunul balzacian în integralitatea socială și în care forța și slăbiciunea își găsesc locul în același destin. Ce impunătoare realitate! Alfel, pentru a completa panorama, o forță a trăiniciei o pretinde silirea din partea frumosului social înspre o primăvară a răscolirii, a întoarcerii brazdei, a ieșirii din lacul cu pânza broaștei, a unei culturalizării și universalizări a frumosului gustat împreună.

Este aici o înțelepciune a vindecării de estetica urâtului care, incomplet risipită de lumina binelui, își mai găsește breșe în social prin oameni-insulă.

Omul devenind sistem de valori are reverberații într-un împreună respirat și trăit, pentru că evanghelic citind, surpările de nivel dintr-un sistem apar atunci când un element și-a rătăcit scopul pentru care există, și anume acela de a fi de trebuință întregului.

Lumea este totuși misterioasă. Caută apropiere și se înfiripă în legături sociale, însă frumosul social văzut ca lege naturală se preumblă între un apus și un crepuscul. A rămâne în proiectul de împreună, a sta în legătură și a rezista în comun este o provocare majoră care prinde valențe comunitare și de comuniune în valori perene. E vremea unei schimbări în frumosul social, care este o activitate creativă, vivipară, născătoare.

Mereu surprinde și se lasă surprinsă și inspirată în forme de manifestare cu spectru larg. Cu toate că asupra conceptului de bunătate sinonimia prinde forme nuanțate, atunci când frumusețea întrevede speranța, termenul bun capătă sens și plinătate, prin urmare totul este bun în speranță.

Frumusețea manifestată social prin gesturi de calitate are înțelepciunea să atingă și să lase urme prin locul și timpul prin care trece. Pentru că doar cel care simte nevoia unei atingeri delicate în frumusețea interioară a sufletului, știe să atingă cu delicatețe, spunea Hermann Hesse. Frumusețea știe, are cunoaștere și are înțelepciune. Ea este, nu se provoacă. A fi prezent – tematică centrală a filozofului german Martin Heidegger (care făcea diferența între a fi cantitativ și a fi calitativ) – este

agora

25

de actualitate în tematica frumuseții care există calitativ, este, se află și se găsește întru-totul și cu totul în prezent.

O ultimă valență a frumuseții este cuprinsă de universul cristic. În El se intersectează realitatea frumuseții efemere întâlnite în vizual și aspectul frumuseții sociale trăite în valori care țin împreună bunul mers al binelui comun. Saltul spre meditația asupra frumuseții cristice împletesc cele două elemente amintite și pornește de la momentul integrării în spațiul ecleziastic prin botez, momentul de cotitură al unei existențe îmbrăcate în haină de nuntă.

Urcarea minții spre evenimentul întâlnirii cu Frumusețea din milostenie denotă revederea nașterii personale în Nașterea mântuitoare din Betleem, în misterul Întrupării. Este un adevăr cu lumini mereu noi în relația dintre frumusețea spirituală și milostenie. Se ajunge astfel la a vedea frumusețea ca prin oglinda sufletului, locul care arată realitatea și gustă eternitatea. De pildă, frumusețea și măreția Fecioarei își găsesc estetica interioară tocmai în acea smerită subscriere la propunerea divină de a fi acolo unde este, total și complet.

De aici se începe pelerinajul frumosului care se recompune spiritual în manifestări cotidiene având ca bază drojdia smereniei. Este frumos – social vorbind – ceea ce este adevărat și bun (văzut ca bine comun). Estetica spirituală își găsește temelia în rânduiala smereniei, într-o întrupare a prototipului Frumosului.

Aici se prea poate să fie momentul de geniu spiritual al intuiției dostoievskiene din cele spuse de principele Miskin prin acele colorate și curajoase cuvinte: „frumusețea va salva lumea”.

Da, avea dreptate, îmbăiat de frumosul florentin în momentul încheierii romanului Idiotul, gustând simțirea frumosului social, autorul se aruncă în marea deschidere a esteticii din Întruparea Fiului. Acest salt al autorului slav merită un adânc chapeau bas, recunoscând în palpabil și relațional falii și fâșii intuitive spre contemplatio și – mai mult – spre imitatio Christi.

Aidoma unui căutător de aur, se întrevăd pentru cel trăitor în speranță noi piste vizuale, sociale și completate definitiv de cele contemplative în cele ale frumuseții, ceea ce este numaidecât un motiv prielnic de avânt în sine spre o decantare împreună.

Pr. dr. George Marius Nicoară

26

Lumina Credinței

prezentare de carte

Pe drumul desăvârșirii alături de Mântuitor Învăluiți în mirajul Sărbătorilor de iarnă, binecuvântați de clipele de liniște strecurate în tumultul cotidian și de răgazul necesar de a merge la biserică măcar în zilele de mare sărbătoare, gândul ne poartă spre miracolul divin.

Cum s-a născut Mântuitorul, care au fost momentele cheie din viața sa, probabil că știm mulți dintre noi, căci sunt binecunoscute și de creștini mai puțin practicanți. Ceea ce poate însă nu ne întrebăm niciodată este: Cum a ajuns Isus Hristos la desăvârșirea absolută?

Răspunsul la această întrebare ar putea veni de la meditația asupra celei de-a treia decadă din rozariul de lumină, care ne propune a analiza vestirea Împărăției lui Dumnezeu și invitația la convertire.

A răspunde acestei chemări intime și personalizate, mai repede sau mai târziu, nu înseamnă, cum probabil am fi tentați să credem, a ne detașa de cele lumești în modul cel mai drastic, ci a fixa foarte bine balanța propriului eu între pământesc și divin, așa cum însăși viața Mântuitorului o demonstrează.

S-au scris multe pagini despre viața Sa, unele care nu ridică nicio chestiune de interpretare, altele care răstălmăcesc adevărul biblic și puține care provoacă o abordare analitică complexă. Una dintre cărțile incluse în această ultimă categorie este cu siguranță romanul scriitorului grec Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos.

Scris cu curaj și credință, bine documentat, volumul caută să demonstreze, pe tot parcursul său, ceea ce Isus îi spune la un moment dat lui Petru: „când lumea a ajuns în halul ăsta, nu e de ajuns să fii om, trebuie să fii demon și Dumnezeu, ca să reziști”. Cum a rezistat Mântuitorul unor mari ispite, la care poate nici nu ne gândim, căci

vedem în El prototipul perfecțiunii? Cum a reușit să-l împace pe Dumnezeu cu Omul? Cum a reușit să fie împăciuitor, milos și iubitor cu firea sa care condamna cu asprime urâțenia lumii în care a trăit? Iată câteva întrebări pe care și le poate pune, cu siguranță, atât credinciosul simplu, cât și cel elevat care are curiozitatea să recitească această carte apărută după opt ani în care autorul a gândit-o și a conceput-o. Sigur fiind, așa cum mărturisește în prologul romanului, că „taina lui Hristos nu e numai taina unei anumite religii; ea este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi dorinţa arzătoare a împăcării”, scriitorul dezvăluie cititorului un Hristos profund uman, (ca de altfel toate personajele), ce impresionează printr-o firească grandoare scoțând în evidență o izbândă spirituală în fața ispitei, suferinței și morții.

Relevarea misterului divinității Mântuitorului este făcută de Kazantzakis nu prin descrieri și dialoguri sofisticate, ci mai degrabă prin sugestii punctate scurt și la obiect. Relaționarea personajelor, care recreează atmosfera acelor vremuri într-o manieră oarecum insolită, fără masca poate preconcepută pe care o putem desluși din lectura Evangheliilor, scoate mereu la iveală dihotomia dintre sacru și profan.

Deseori portretele personajelor prind viață grație prezentării unei anume stări de spirit particulare a unui personaj sau a unui grup, un exemplu edificator în acest sens fiind rândurile ce o înfățișează, la un moment dat, pe Maria, mama lui Hristos: „Mama, rezemată de tocul ușii, își readucea în minte nesfârșitul vis și ofta.

Ce speranțe îi dăduse acest singur fiu al ei, ce-i prevestiră ursitoarele, cum îl privea însuși bătrânul rabin, cum deschidea Scripturile și citea profeții deasupra capului de pruncușor și-i dibuia pieptul, ochiul, tălpile picioarelor, să găsească semnul! Dar vai, cu cât se scurgea timpul, speranțele ei se năruiau, fiul ei luă un drum rău,

Lumina Credinței se tot îndepărta de calea oamenilor...”.

Având ca temelie Sfânta Scriptură, pe care o adaptează cu măiestrie la narațiune, fără a respecta cu strictețe textul biblic, autorul concepe o ficțiune care captivează prin naturalețea celor relatate, faptele și personajele fiind pentru cititor un mod excepțional de a plonja în timpurile și locurile biblice precum Cana Galileii, Nazaret sau maiestoasa Roma din primii ani ai creștinismului.

Aici, printre filele acestei cărți (care, la apariția sa a fost contestată atât de Biserica Catolică, cât și de cea Ortodoxă) orice om cu voință de autodepășire, poate găsi un model exemplar de luptă cu ispitele lumești. Tușele care conturează această luptă sunt bine marcate de-a lungul

prezentare de carte

27

romanului printr-o antiteză permanentă dintre Isus și personajele cu care vine în contact, căci cum poate ieși în evidență cel mai bine exemplaritatea personajului central decât prin comparație cu Petru cel impulsiv și nestatornic, cu răzvrătitul Iona, parșivul Iuda sau moș Zevedeu care cugetă, la un moment dat: „...profeții sunt oameni cu toane, nu trebuie să ai încredere în ei; dispar în foc, în mare, în văzduh, ș-apoi, pe neașteptate, iată-i în față!”? Relaționarea lui Isus cu Toma cel ștrengar și neîncrezător, cu bătrânul Simion și cu Ioan Botezătorul sunt, fiecare în parte, trepte pe care Mântuitorul le urcă pe calea desăvârșirii spirituale. O secvență cheie privind raportarea la faptele și minunile lui Isus, a celor din jurul său,

28

prezentare de carte

este gândul lui Baraba vizavi de învierea lui Lazăr: „De atâtea zile dădea târcoale satului și aștepta ceasul acesta; să scoată nasul afară din casa lui blestematul ăsta care a fost înviat, să-l nimicească, să nu-l vadă oamenii să le vină în minte minunea; pentru că, desigur, multe a luat asupra-și fiul Mariei, din ziua în care l-a înviat; aşadar să fie împins spre groapă, să se strivească, să scăpăm!”; și schimbul lor acid de replici privind viața de dincolo de moarte.

O relaţie specială o are Isus cu Matei, fostul vameş care, ştiutor de carte, are menirea de a consemna faptele Sale. Deşi scrupulos şi cu o profundă autoanaliză a menirii sale, Matei este atenţionat drastic de Mântuitor atunci când nu-și înțelege pe deplin misiunea de cronicar al faptelor Mântuitorului, dialogurile dintre ei reliefând discrepanța uriașă dintre aspirantul la o corectitudine absolută și cel ce consemnează, cu o anume scrupulozitate, dată de frică și poate de un oarecare orgoliu.

Relaționarea lui Isus cu personajele din jurul său pare a sta sub semnul severității, deseori uitându-se la interlocutori cu privirea tristă și aspră, chiar și atunci când iartă și poate i se văd lacrimi în ochi. Balansul permanent dintre asprime și sentimentul milei îi dau o aură aparte, așa cum îi dau stăpânirea de sine, ce alternează cu momentele de slăbiciune din secvențele întâlnirii cu Maria Magdalena sau clipele petrecute în Grădina Ghetsimani alături de Îngerul păzitor.

Mereu aspirant către cer, personajul central al romanului este seducător nu doar prin setea de perfecțiune, ci prin modul în care caută să o atingă, toate etapele drumului parcurs pe calea pocăinței și mântuirii fiind o victorie asupra ispitei.

Model desăvârșit de peste 2000 de ani, Isus Hristos a fascinat și va mai fascina multe generații prin lupta dintre trup și suflet, căreia omul obișnuit nu-i prea rezistă, izbânda Sa fiind emoționantă.

Ferice de cei ce caută să o înțeleagă și să se lasă pătrunși de misterul divin, așa cum s-a întâmplat cu Kazantzakis! Iată mărturia sa emoționantă privitoare la actul creator ce a dus la desăvârșirea acestui volum: „Adesea manuscrisele mele, când lucram, erau pătate, pentru că nu puteam sămi stăpânesc lacrimile. Parabole pe care nu era cu putință să le lase Isus, cum le menționează

Lumina Credinței

Evangheliile, le-am completat și le-am dat înaltul și profundul scop care se potrivește inimii lui Isus, cuvinte pe care nu știm dacă le-a spus, le pun în gura lui pentru că pe acestea trebuia să le spună, dacă ucenicii lui aveau forța lui sufletească și neprihănire. Și peste tot poezie, dragoste pentru animale, pentru plante, pentru oameni, încredere în suflet, certitudinea că lumina va învinge...”.

Timp de un an am luat din Biblioteca din Cannes toate cărțile care au fost scrise despre Hristos, iudeii acelei epoci, cronicile, Talmudul etc. și astfel toate amănuntele sunt corecte istoricește, chiar dacă recunosc poetului dreptul de-a nu urma robește istoria...”.

Publicată în țara natală cu doi ani înainte de moartea scriitorului, această biografie romanțată a Mântuitorului nu are pretenția de a fi receptată, așadar, ca un amalgam de fapte ce s-au petrecut cândva, ci mai degrabă ca un îndemn la o iubire necondiționată a Celui ce s-a jertfit pentru mântuirea lumii, ca o expresie a evlaviei și emoției dată de acel model de neegalat de veacuri.

Antoaneta Turda

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

29

Parohia Greco-Catolică Cămârzana Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Scăpați-ne din nevoi, ca niște mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus.

(Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril)

Iubiți cititori, în acest număr al revistei eparhiale vă invit să rămânem în Țara Oașului și să vizităm parohia grecocatolică din localitatea Cămârzana.

Străveche vatră românească, localitatea Cămârzana este așezată la extremitatea de N.V. a județului Satu Mare și face parte din teritoriul administrativ al județului cu același nume.

Localitatea Cămârzana este atestată arheologic din epoca bronzului, iar documentar din secolul al XV-lea, fiind menționată în arhiva județului Satu Mare în anul 1490 cu denumirea „Camarzan”.

Există mai multe discuții asupra toponimului Cămârzana. Acesta ar putea proveni fie de la cuvântul germanic „kamerdiner”, care înseamnă îngrijitorul unei camere (cabanier), fie de la termenul „karmazin” din limba rusă, care desemnează o stofă de culoare roşu-închis, probabil cu referire la culoarea care domină în cromatica vestimentaţiei feminine oşeneşti, care prin extindere s-a generalizat asupra întregii populaţii zonale. De remarcat este faptul că mulţi localnici folosesc pentru denumirea satului termenii: „Cămărzana”, „Cărmăzana”, „Cămârzana”. Întemeierea localității Cămârzana este legată și de o legendă locală în care se spune că trei haiduci: Paşca, Haiduc şi Homa, prigoniţi fiind de autorităţi, se refugiază în această zonă păduroasă şi se stabilesc lângă izvorul pe care l-au denumit „Fântâna Păştenilor” (zona locuită din jurul acestei fântâni se numeşte şi astăzi „Păşteni”). Odată cu venirea lor, aceşti haiduci au adus cu ei câteva fete, care datorită frumuseţii lor deosebite erau denumite „zâne”. Locul în care haiducii împreună cu fetele s-au aşezat semăna cu o cămară, un loc ascuns și greu de pătruns. Astfel aşezarea a fost numită „Cămara Zânelor”, iar de aici se presupune că vine și numele comunei

Cămârzana1.

Primele documente scrise despre vechimea parohiei greco-catolice din Cămârzana apar din anul 1786, când sunt atestate primele registre matricole, acestea fiind scrise cu caractere chirilice. Din Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1932 aflăm că biserica din localitate cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în anul 1812 și a fost sfințită în anul 1912, preot fiind Mihai Demeter2. Tot aici găsim faptul că în anul 1932 în localitatea Cămârzana erau 2441 greco-catolici, doi ortodocși și 100 de evrei. În anul 1936, în parohia grecocatolică Cămârzana îl găsim pe părintele Gavril Ardelean, iar în anul 1948 pe părintele Simion Cristian.

Decretul 358/1948, prin care Biserica GrecoCatolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu, a făcut ca atât biserica, cât și bunurile pe care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române. În perioada de clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice, în comuna Cămârzana au existat mai multe persoane care au ținut flacăra credinței aprinsă în sufletele lor și a semenilor lor.

Printre aceștia îi putem aminti pe doamna Paşca Irina, doamna Văsălie Ana, doamna Dobie Titie, domnul Paul Vasile şi pe domnul Paul Maria.

Parohia Greco-Catolică din Cămârzana s-a reînființat în anul 1995. Momentul a fost marcat prin celebrarea unei Sfinte Liturghii de către părintele Iacob Feier (la acea dată paroh de Târșolț) şi părintele Ioan Zbona, în ziua de 21 mai 1995, într-un garaj al familiei Maria și Vasile Paşca. Parohia Cămârzana va rămâne în administrarea parohului de Târşolţ până în anul 1996, când va fi numit paroh părintele Vasile Mureşan. În data de 27 iulie 1997, Episcopul Ioan Șișeștean, alături un sobor 12 preoți, a pus

30

prezentarea parohiilor

piatra de temelie a noii biserici greco-catolice din Cămârzana, în prezența a peste 500 de credincioși. În predica sa, Preasfințitul Ioan Șișeștean le-a vorbit credincioșilor despre un eveniment petrecut în vara anului 1983: „Îmi aduc aminte cu multă plăcere, când am fost pentru prima dată în Cămârzana. Am venit patru preoţi într-o Dacie în miez de noapte. S-ar fi putut spune atunci, aşa cum pe nedrept se spune astăzi, că făceam prozelitism, ceea ce nu este adevărat. Noi nu veneam să ducem în eroare pe cineva, NU! Noi veneam să răspundem solicitărilor şi cerinţelor credincioşilor din Cămârzana, din Târşolţ şi din Aliceni. Aşa s-a făcut că veneam în miez de noapte într-o Dacie, unul a mers la Aliceni, doi au rămas în Târşolţ, iar mie mi s-a cuvenit să vin în Cămârzana”.

Noua biserică cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril a fost sfinţită de către Preasfințitul

Lumina Credinței Ioan Şişeştean în data de 15 septembrie 2002. În anul 2007, prin rectificare de C.F., s-a obţinut biserica şi alte câteva bunuri care au aparținut Parohiei Greco-Catolice Cămârzana3.

Fidelitatea față de credință și față de Biserică a credincioșilor din parohia Cămârzana a fost răsplătită de către Bunul Dumnezeu prin sfințirea Sfintei Mese și a iconostasului, precum și prin celebrarea Sfintei și Dumnezeiești Liturghii de către Preasfinția Sa Vasile Bizău în data de 20 mai 2013. În cuvântul de învățătură adresat, Ierarhul a subliniat cum credința femeilor mironosițe în Hristos cel mort și înviat ne este ajutor neprețuit în a urni piatra grea de pe sufletul nostru.

Ridicarea ochilor dinspre greutăți și suferințe înspre Cel în care credem ne ajută a vedea realitatea noastră cu ochii credinței, cu ochii bucuriei. Tocmai de o astfel de bucurie a fost învrednicită comunitatea din Cămârzana în dorința ei de a-și înfrumuseța biserica, de a progresa, de a merge înainte, de a-și cultiva credința4.

De la reînfiinţarea ei şi până azi, în parohia Cămârzana au slujit următorii preoți: Iacob Feier, Ioan Zbona, Dumitru Cordoş, Dumitru Dragomir, Vasile Tămaş, Vasile Mureşan, Vasile Orghici și Ovidiu Brînduşă.

Pr. Vasile Daniel Pop

1 https://www.gazetanord-vest.ro/2016/05/camarzana-saucamara-zanelor-mirificul-taram-al-tarii-oasului/ 2 Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul 1932, Tipografia Dacia, Baia Mare, 1932, p. 68.

3 Iacob Feier- Romul Pop, Creștinismul catolic în Țara Oașului, ed. Scriptorium, Baia Mare, 2010, Pp.75-81 4 http://www.bru.ro/maramures/sfintirea-sfintei-mese-si-aiconostasului-in-parohia-camarzana-sm

Lumina Credinței

viața eparhiei

31

1 Decembrie 2019 - PS Vasile la Șișești: „Este datoria noastră să lăsăm o țară mai bună celor care vor veni după noi” „Biserica Unirii tuturor românilor” din Șișești, așa cum a fost numită de către ctitorul său, părintele Vasile Lucaciu, a îmbrăcat, ca în fiecare an de 1 Decembrie, straie de sărbătoare și s-a pregătit să primească numeroșii credincioși veniți să celebreze aici cea de-a 101-a aniversare a României Mari.

Tricolorul arborat pe fațada bisericii, precum și coroanele, jerbele de flori depuse la mormântul Leului de la Șișești au introdus participanții în acel climat de sărbătoare națională, care te face și mai iubitor și mai responsabil de ceea ce se întâmplă în jurul tău și în țara ta.

Ziua a început cu Sfânta Liturghie Arhierească, celebrată de Preasfințitul Vasile Bizău, împreună cu părintele paroh, Gabriel Horț și un sobor de preoți din Eparhie. La finalul Sfintei Liturghii s-a celebrat, ca în fiecare an, ritualul parastasului și depunerea de coroane la mormântul părintelui Vasile Lucaciu, îndrăzneț luptător pentru drepturile românilor din Transilvania și pentru Marea Unire. În cuvântul de învățătură, pornind de la Evanghelia Duminicii, Preasfințitul Vasile a vorbit despre responsabilitatea cu care noi, creștinii, trebuie să ne înmulțim talanții primiți de la Domnul și să avem grijă, mai întâi de sufletul nostru, dar să nu uităm de responsabilitatea față de țara pe care o lăsăm moștenire copiilor noștri: „Viața este un dar și noi vom da socoteală despre cum l-am folosit și cum el a rodit… Roadele care ni se cer sunt roadele iubirii: cât înmulțim iubirea lui Dumnezeu în lumea aceasta, cum se vede imaginea iubirii lui Dumnezeu în lume, cum creștinii își înmulțesc acest dar, ca să aibă ce să-i prezinte Domnului”. Responsabilitatea noastră, însă, se extinde și prin modul în care contribuim, prin talentul nostru, să schimbăm lumea în care trăim: „Azi suntem în sărbătoarea națională a României și privim cu o anumită reverență spre trecut, pentru jertfa celor care au crezut într-un ideal și care au împlinit un vis, acela de a dărui o țară copiilor lor, o țară întregită. S-au gândit și înspre viitor și chiar dacă a trebuit ca ei să se jertfească, au hotărât să lase ceva mai bun după ei. Rămâne și datoria noastră să privim înspre viitor, ca să lăsăm o țară mai bună celor care vor veni după noi. Dar pentru ca această țară să fie mai bună, este nevoie să aducem roade și în special roade spirituale, fructele credinței, să fim înrădăcinați în credință și prin credință să ne aducem aportul nostru la ceea ce este binele comun”, a explicat Ierarhul. La final, Preasfințitul Vasile a invocat ocrotirea Sfintei Fecioare Maria, ocrotitoarea Eparhiei noastre, „care să ne rămână mamă pe mai departe și noi fiii ei iubitori”.

Un alt moment solemn a fost cel al intonării Imnului Național, urmat de un program cultural-artistic, în cadrul căruia au urcat pe scenă: copiii școlii Vasile Lucaciu din Șișești, Ansamblul Folcloric Vasile Lucaciu din Lucăceni, Ansamblul Vasile Lucaciu din Șișești, Adriana Țura, Georgiana Ghișa, Maria Luiza Mih, Monica & The New Band.

Talida Trifoi Biroul eparhial de presă

32

viața eparhiei

Lumina Credinței

Diaconul Vasile Petcaș a fost hirotonit preot În data de 6 decembrie 2019, la împlinirea unui an de diaconat, seminaristul Vasile Petcaș a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor Preasfințitului Părinte Vasile Bizău în biserica mănăstirii de la Prislop, județul Maramureș.

Această hirotonire înseamnă pentru noul preot intrarea în cinul preoțesc al Eparhiei de Maramureș, o bucurie înspre slujire și dăruire față de credincioși și față de cei aflați la periferia societății.

Sărbătoarea Sfântul Nicolae a fost astfel un bun prilej de comuniune de credință și de împărtășire în comunitatea mănăstirii de la Prislop, având în mijlocul lor pe Episcopul eparhial și pe noul hirotonit.

Părintele Vasile Petcaș s-a născut în data de 20 octombrie 1966 în localitatea Baia Sprie, urmând școala gimnazială și liceul în localitatea natală. După terminarea liceului a lucrat în diferite domenii până în anul 2012. În toată această perioadă a frecventat în mod activ parohia greco-catolică din Baia Sprie.

Chemarea tardivă la preoție se concretizează în anul 2014, când începe să frecventeze comunitatea mănăstirii de la Prislop, județul Maramureș, iar la îndemnul și sub îndrumarea starețului de aici, părintele Irineu Bârle, în același an intră în seminarul Sfinții Trei Ierarhi Vasile Grigore și Ioan din Oradea pentru a studia sfânta teologie. În vara anului 2018, își încheie ciclul de licență în cadrul aceluiași seminar, după care își susține lucrarea de licență în specializarea căsătorie și familie.

A fost hirotonit diacon la data de 6 decembrie 2018, la biserica greco-catolică ,,Sfânta Maria” din Municipiul Baia Mare, prin punerea mâinilor Preasfințitului Părinte Vasile Bizău, Episcop de Maramureș. În prezent urmează cursurile de masterat din cadrul Universității Babeș Bolyai – Departamentul Oradea. Este căsătorit cu Zita Petcaș și are doi copii.

Biroul eparhial de presă

Numiri În data de 01 ianuarie – Pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Cancelar al Curie Eparhiale pe subdiaconul Marian Susa. În data de 26 februarie 2019 – Pomenirea Sfântului Episcop Porfirie al Gazei, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh al parohiei greco-catolice Sighetu Marmației I pe părintele Vasile Florea. În data de 26 martie 2019 – Pomenirea Sfântului Arhanghel Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Desești pe părintele Petru Moiș. În data de 11 iunie 2019 – Pomenirea Sf. Apostol Bartolomeu și Barnaba, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar judecătoresc pe părintele Ioan Balea. În data de 2 septembrie 2019 – Pomenirea Sfântului martir Mamant, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Inspector școlar eparhial pe domnul Adrian Cosmin Roman. În data de 15 septembrie 2019, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Pomi pe părintele Daniel-Dumitru Pop. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Chioar pe părintele Vasile Butean. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Bucovinean pe părintele Marius-Mihai Chiriloaei. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Seini pe părintele Ioan Sălăgean. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Țara Oașului pe părintele Iacob Feier. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Ciscarpatin de Maramureș pe părintele Vasile Colopelnic. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Mănăștur pe părintele Gheorghe Mihnea. În data de 8 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Satu Mare pe părintele Dumitru Roman. În data de 15 noiembrie 2019 – Pomenirea Sf. M Gurie, Samona și Aviv, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Sighet pe părintele Vasile Iusco. În data de 30 noiembrie 2019 – Pomenirea Sfântului Apostol Andrei, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Econom Eparhial pe domnul Mihai Șimon. În data de 6 decembrie 2019 – Pomenirea Sf. aep Nicolae de la Mira Liciei, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar Episcopal (Sincel) pentru Vicariatul General Special al Rutenilor părintele Vasile Colopelnic.

Conferința Școala Ardeleană – Memorie și educație, Baia Mare – 11 octombrie 2019

Preţ 5 RON

Vizită pastorală în parohia Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, Șurdești – 10 noiembrie 2019

Vizită pastorală în parohia Sighetu Marmației I – 24 noiembrie 2019