Lumina Credintei 3/2012

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

Împlinerea a 50 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului Ecumenic Vatican II (1962-1965) Anul II, nr. 3/2012

Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. dr. Angel Zareczki Pr. Daniel Pop Pr. Andrei Ştefan Mărcuş Sr. Cecilia Fluieraş, CMD Paul Oancea Lucian Turcu Mihai Şimon Sebastian Bersan

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului

1-2 Fragmente liturgice 2-4 Binecuvântează, Doamne, cununa anului Cuvântul Scripturii

5-6 Înălţarea Sfintei Cruci Interferenţe biblice 7-8 Conciliul Vatican II Constituţia dogmatică despre reveleaţia divină „Dei verbum” Spiritualitate 9-10 Icoana Înălţării Sfintei Cruci Anul bisericii 11-13 Bisericile orientale catolice în viziunea decretelor Orientalium Ecclesiarum şi Unitatis Redintegratio Învăţătura bisericii 14-16 Porta Fidei IV Sfinţii părinţi 16-18 Vatican al II-lea, un conciuliu patristic legea bisericii 19-20 Conciliul Ecumenic Crâmpeie istorice 20-21 Români de rangul doi?

Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (III) in memoriam !

22-23 Pr. Vasile Trifu Protopop Onorific Evanghelia în artă 23-25 Muzica şi Liturgia Bisericii în viziunea Conciliului Vatican II Etica creştină 25-26 Vechi şi nou în teologia morală postconciliară Doctrina Socială 27 „Gaudium et Spes” şi Omul Prezentarea Parohiilor 28-29 Parohia Greco-Catolică Târşolţ Prezentare de carte 29 - 30 Un conciliu pentru Biserica de azi Viața Consacrată 30-32 Surorile Congregaţiei Maicii Domnului

Viața Eparhiei

32

Cuvântul Păstorului

Dragi cititori ai revistei noastre eparhiale, Mă bucur să ne reîntâlnim în paginile acestui nou număr al periodicului nostru, dedicat Conciliului Vatican II. Apropiindu-ne de luna octombrie a anului în curs, marcăm împlinirea unei jumătăţi de veac de când Papa Ioan al XXIIIlea, împreună cu cei 2.860 de Părinţi conciliari din 141 de ţări, participau la deschiderea lucrărilor Conciliului, ţinut în Vatican, pentru a doua oară în istoria Bisericii. Din partea Bisericii noastre, care în acea vreme trăia în clandestinitatea hotarelor naţionale, a participat Preasfinţitul Vasile Cristea, episcopul de pie memorie care pe atunci trăia la Roma, fiind vizitator apostolic pentru comunităţile din afara ţării. Astfel, consemnăm prezenţa la acest mare eveniment bisericesc şi a unui ierarh român, care purta cu sine speranţele celor care încă nu aveau cuvânt, aflându-se în închisoare.

Pentru prima dată în istorie, s-au putut face auzite la un Conciliu, toate popoarele Pământului şi toate tradiţiile Bisericii cu ajutorul celor 453 de experţi şi prin intermediul celor 101 observatori necatolici.

Roadele dezbaterilor şi lucrărilor intense care s-au desfăşurat de-a lungul celor trei ani, s-au concretizat în 16 documente finale, dintre care: 4 constituţii cu valoare permanentă, 9 decrete, care au un efect practic imediat şi 3 declaraţii care îşi propun o conştientizare mai mare a temelor abordate în ele.

Odată cu publicarea în limba română a textelor documentelor Conciliului Vatican II, în 1990

prin grija Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, acestea au devenit accesibile tuturor celor interesaţi şi sunt disponibile lecturii şi studiului. Pe lângă litera textului, care trebuie cunoscută pentru a avea o idee despre ceea ce Biserica și-a propus, se vorbeşte adesea în diferite medii despre spiritul Conciliului, perceput de unii ca fiind unul reformator. Aş dori să abordez acest subiect în câteva rânduri, atât cât spaţiul editorial îmi permite, pentru a suscita un interes mai mare pentru textele Conciliului şi pentru a oferi câteva indicii asupra înţelesului termenului de reformă, aşa cum Biserica îl percepe.

Scopul Conciliul Vatican II a fost unul pastoral, adică s-a preocupat în mod deosebit de a găsi mijloacele şi modalităţile cele mai eficiente pentru ca mesajul creştin să fie transmis. Părinţii participanţi la Conciliu nu şi-au propus să schimbe ceea ce Biserica era, trăia, propunea, ci însuşi Papa Ioan al XXIII-lea menţiona în discursul de deschidere din 11 octombrie 1962, că scopul acestui Conciliu este acela de a păstra în întregime şi fără falsificări patrimoniul sacru al doctrinei creştine şi de a-l învăţa într-un mod eficient. Acelaşi lucru îl menţionează şi Papa Paul al VI-lea cu ocazia promulgării Constituţiei dogmatice despre Biserică Lumen Gentium şi a Decretului despre Ecumenism Unitatis redintegratio: „Această promulgare nu schimbă nimic din doctrina tradiţională. Ceea ce Hristos vrea, vrem şi noi. Ceea ce a fost, rămâne. Ceea ce de secole Biserica învaţă, învăţăm şi noi la fel.

Doar că ceea ce era trăit, acum este exprimat, ceea ce era incert, este clarificat; ceea ce era mediat, discutat şi în parte controversat, acum ajunge la o senină formulare”.1Aşadar, ceea ce era adevărat şi a fost crezut ca adevărat, este evident adevărat şi obligatoriu pe mai departe.

Forma finală a documentelor acestui Conciliu, sunt rezultatul unor dezbateri intense în care s-au întâlnit, confruntat şi armonizat cel puţin două curente corespunzând celor două categorii: conservatori şi progresişti. Dacă în timpul lucrărilor, cele două aşa zise tabere au fost percepute ca atare, după forma finală a textelor, percepţia s-a schimbat. Cei care iniţial fuseseră consideraţi a fi progresişti, de fapt erau conservatori pentru că militau pentru reafirmarea tradiţiei mari şi vechi a Sfintei Scripturi şi a Părinţilor Bisericii, iar cei cărora li se spunea conservatori, erau cei care susţineau şi 1

Fragmente Liturgice erau unilateral fixaţi pe tradiţia de după Conciliul din Trento, adică cea din ultimele secole. Atunci suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm când auzim vorbindu-se de reformă: care este punctul de referinţă? A reforma înseamnă doar a schimba în speranţa că formele noi sunt mai adaptate mesajului sau a reînnoi mesajul, a-l face cunoscut şi prin alte categorii, dar păstrând tot ceea ce Biserica a dobândit până în prezent?

Termenul cel mai cunoscut care sintetizează pe undeva spiritul Conciliului este cel de „aggiornamento” sau înnoire. Acest termen, nu foarte simplu de tradus în înţelesul lui autentic, adesea a fost abuzat şi deformat. În accepțiunea cardinalului Walter Kasper, martor al evenimentelor anilor 60, pe care le interpretează și le expune într-o carte de a sa, face câteva precizări în acest sens.2 A înnoi nu înseamnă a adapta la prezentul de azi, ci a face prezent ceea ce ne-a fost transmis şi deja moştenim la noutatea de azi. În acest sens, a înnoi este diferit de a inova. În rădăcina verbului „a înnoi”, întâlnim sensul biblic al adjectivului „nou” care exprimă sensul eshatologic de gratuitate, ceea ce nu este dedus ipso facto, ceea ce ne vine în întâmpinare mereu într-o formă surprinzătoare. Tot în acest sens Evanghelia însăşi este mereu nouă şi nu facem referinţă la ea doar ca la un fapt din trecutul îndepărtat, ci ca la un eveniment prezent care interacţionează cu viaţa noastră.

Reînnoirea nu este doar lucrarea noastră, ci în primul rând lucrarea Spiritului Sfânt care ne aminteşte totul şi ne conduce la adevărul deplin. Astfel, obiectul transformării imediate este persoana însăşi în instanţele ei constitutive: cognitive, volitive şi afective care este chemată la convertire (conversio, îndreptare înspre).

Anul pastoral dedicat credinţei, pe care îl vom începe în octombrie, corespunde cu marcarea celor 50 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican II, ocazie de a ne apleca asupra documentelor pentru a surprinde şi însuşi conţinutul acestora în vederea asumării lor şi a spiritului acestora. † Vasile 1 Enchiridion Vaticanum, 1, p.173, Bologna 1976.

2 Vezi W. KASPER, Chiesa Cattolica.

Essenza,Realtà, Missione, Brescia, 2012, pag. 2529.

2

Lumina Credinţei

Binecuvântează, Doamne, cununa anului

Prea puţin remarcată în cotidianul agitat al timpului modern, ziua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru Biserică, deoarece marchează începutul anului bisericesc, aşa cum specifică, de altfel, şi lauda zilei: „Făcătorule a toată zidirea, cel ce timpurile şi anii i-ai pus întru a ta putere, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne…”1 Dar pentru a explica cât mai bine acest concept, trebuie să abordăm atât liturgic cât şi spiritual această temă, cele două aspecte fiind practic imposibil de separat, deoarece se determină reciproc.

Pentru edificare sufletească, vă invit să ne oprim mai întâi la înţelepciunea cuvintelor: „Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău.” 2 Chemarea lui Dumnezeu… Înainte de a se înălţa la cer, Isus a promis apostolilor: „Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”3 Ei bine, Biserica, Mama noastră bună, a fost

mereu preocupată să facă simţită această această prezenţă spirituală a Mântuitorului şi putem spune că o face mai ales prin alcătuirea anului bisericesc, cu sărbători, posturi şi celebrări care se succed într-o anumită ordine, pentru ca noi, credincioşii, să avem posibilitatea, nu numai de a evoca, ci chiar de a retrăi istoria mântuirii.

Răspunsul tău… Noi ne gândim că „răspunsul nostru” la chemarea Domnului este viaţa pământească cu tot ceea ce cuprinde ea, numai că aici timpul ar trebui să ia cu totul alte dimensiuni: mă refer la „timpul sfinţilor”, un timp-esenţă, care este mult mai eficient şi mai concentrat. Pentru omul lui Dumnezeu fiecare clipă e importantă şi timpul prezent trebuie folosit cât mai bine pentru a ajunge la cer, pentru că nu ştim „ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”4. Dumnezeu a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăşi de eternitate prin comuniunea cu El. Aşadar eternitatea poartă în sine posibilitatea timpului, iar timpul posibilitatea împărtăşirii

Fragmente liturgice de eternitate, în concepţia sfinţilor timpul fiind considerat intervalul dat fiecărei persoane în vederea desăvârşirii spirituale, având mereu prezent îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră”5.

Pentru o mai bună percepţie a „timpului sfinţilor”, amintesc aici exemplul „micului sfânt”, prezentat de mai mulţi predicatori, anonim, dar în acelaşi timp remarcabil ca model. Micul sfânt trăia într-o mănăstire şi îşi îndeplinea cu conştiinciozitate îndatoririle zilnice. Într-o zi, în timp ce trudea în grădina mănăstirii, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a spus: „A sosit timpul să vii în cer.” Sfântul i-a răspuns: „Mai lasă-mă puţin, vezi cât e de lucru aici. Cine îi va ajuta pe fraţi la grădinărit?” Şi îngerul a plecat. După o vreme, îngerul a revenit în biserică în timp ce călugării recitau Laudele, şi i-a făcut semn micului sfânt.

Acesta i-a spus în şoaptă: „Nu pot să vin acum.

Rugăciunea mea e importantă pentru comunitate.”

După mulţi ani, când a revenit, îngerul l-a găsit la căpătâiul unui muribund. S-au privit în tăcere şi îngerul a plecat din nou singur. Într-o seară însă, la finalul unei zile obositoare, la finalul unei vieţi jertfite, micul sfânt s-a aşezat pe marginea

alcătuit din combinarea a două cicluri de sărbători: ciclul hristologic sau pascal, având date variabile de la an la an, şi care gravitează în jurul Sărbătorii Sfintelor Paşti – având în centrul său persoana şi activitatea Mântuitorului – pe care îl preamăreşte pe tot parcursul anului prin cântările Octoihului, Triodului şi Penticostarului; şi ciclul sanctoral sau mineal, cu date fixe, care comemorează sfinţii amintiţi în fiecare zi a anului calendaristic, începând cu septembrie şi terminând cu august.

Astfel, fiecare zi liturgică aparţine deopotrivă ambelor cicluri: ca zi a săptămânii (de ex. marţi) aparţine ciclului pascal, iar ca zi a lunii (de ex. 1 septembrie), aparţine ciclului sanctoral. De aceea, cu mici excepţii precizate de Tipicul bisericesc, oficiul complet al fiecărei zile este rezultatul combinării cântărilor din Octoih, Triod sau Penticostar, cu cele din Mineiul lunii respective.

Din punctul de vedere al ciclului pascal, anul bisericesc se împarte în trei mari etape sau perioade: perioada prepascală – a Triodului, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica Paştilor şi cuprinde zece săptămâni; perioada pascală – a Penticostarului, care ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după

patului, în chilia sa şi s-a rugat: „Doamne, acum, te rog, trimite îngerul tău şi ia-mă la tine, în cer.” Şi îngerul a zâmbit şi i-a spus: „Dar unde crezi că ai fost până acum?” Iată cum sfinţenia omului poate transforma timpul în eternitate…

Când vorbim despre anul bisericesc, foarte mulţi întreabă: De ce tocmai întâi septembrie este data începerii noului an? Originea acestei date o găsim în Legea Veche: ea semnifică începutul anului civil la evrei, după tradiţie este momentul în care Dumnezeu a început crearea lumii şi – tot în această zi – Mântuitorul şi-a început activitatea publică, citind în sinagogă cuvintele proorocului Isaia6: „Spiritul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului.”7 Din calendar şi din alcătuirea cărţilor liturgice se poate observa că anul bisericesc bizantin este

Rusalii, cuprinzând opt săptămâni; şi perioada postpascală – a Octoihului, care este cea mai lungă şi ţine de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Fiecare dintre aceste trei mari perioade are un moment liturgic central, o anumită sărbătoare către care gravitează toate celelalte sărbători cuprinse în ea. Astfel, sărbătoarea centrală a Octoihului este Naşterea Domnului, apogeul liturgic al Triodului este Vinerea Mare, iar Penticostarul începe cu Sfintele Paşti şi se încheie cu Rusaliile.

Din istoria mântuirii, perioada Octoihului sărbătoreşte evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul patimilor Sale – actualizând activitatea profetică a Domnului, perioada Triodului reînnoieşte oficiul arhieresc al Mântuitorului – împlinit prin patima şi jertfa Sa pe cruce, iar Penticostarul celebrează timpul dintre Înviere şi Înălţarea la cer a Domnului, urmată de coborârea Sfântului Spirit şi întemeierea Bisericii; evident, această perioadă îl sărbătoreşte pe Isus 3

Lumina Credinţei

Fragmente liturgice glorificat, ca împărat şi întemeietor al Bisericii.

Este, aşadar, timpul biruinţei asupra păcatului şi a morţii, care urmează după vremea de luptă cu păcatul şi de pocăinţă.

Din cele amintite până acum observăm cum – în cadrul ciclului pascal – Biserica asigură prezenţa permanentă a Mântuitorului, în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare zi a vieţii noastre. Astfel, graţie cronologiei sărbătorilor, fazele vieţii lui Isus, activitatea şi învăţătura Sa, sunt reactualizate în mod sacramental în fiecare an pe pământ, în acest fel, anul bisericesc răsăritean reînnoind – în timpul şi mentalitatea fiecărei generaţii – viaţa cu Hristos şi în Hristos.

Mai simplu spus, anul bisericesc, prin structura lui, realizează o prelungire a întrupării şi vieţii istorice a Domnului, astfel că Isus continuă să trăiască în Biserică şi în comunitatea creştinilor, aşa cum a trăit odată pe pământ.

Desigur, nu trebuie ignorată importaţa ciclului sanctoral al anului bisericesc. Realizăm că, practic, acest timp – „păşind” împreună în veşnicie cu ciclul pascal şi armonizându-se cu momentele din viaţa Domnului celebrate de acesta – reactualizează an de an amintirea vieţii şi activităţii sfinţilor: a profeţilor şi a drepţilor, care L-au aşteptat şi L-au prevestit pe Mesia, a Sfinţilor Apostoli şi a tuturor Sfinţilor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi au trudit pentru edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care începe aici pe pământ şi se desăvârşeşte în cer.

Prin urmare, n-ar fi exagerat să afirmăm că fiecare nou an bisericesc poate fi considerat „o istorie a mântuirii în rezumat”, reînnoită prin celebrările liturgice. Acesta este timpul eshatologic8, timpul sfinţit, diferit de cel istoric. Este timpul care ne îndreaptă, prin trăirea credinţei, spre timpul sfinţilor... Şi spre veşnicie...

Era odată un călugăr care ducea o viaţă senină şi liniştită. Nu-l tulbura decât un singur lucru. Îi era frică de veşnicie. Sfinţii Domnului cântă mărirea lui Dumnezeu, aşa cum fac călugării. Una este însă să o faci o vreme şi alta o veşnicie. După câteva milioane de ani cine ştie ce plictiseală o mai fi... Într-o zi de primăvară, călugărul a mers, ca de obicei, să se plimbe în păduricea de lângă mănăstire. Aerul era proaspăt şi uşor, parfumat de mireasma ierbii şi a florilor. Călugărul suspina gândindu-se la problema lui, când o ciocârlie a început să-i cânte chiar deasupra capului. Era un cântec atât de pur şi de dulce, încât ascultându-l, călugărul şi-a uitat frământările. Niciodată nu auzise ceva mai frumos. Pentru o clipă a ascultat vrăjit. S-a gândit apoi că este timpul să se alăture corului pentru rugăciune şi s-a grăbit înapoi.

Foarte ciudat!... Între timp îl înlocuiseră pe fratele portar cu un frate pe care nu-l cunoştea. A trecut un alt călugăr, iar apoi un altul pe care nu-i văzuse 4

niciodată. „Ce doriţi?”, l-a întrebat portarul. Uşor iritat, călugărul nostru a răspuns că nu voia decât să intre, pentru a nu întârzia. Celălalt n-a înţeles.

Călugărul a protestat şi a cerut insistent să-l vadă pe abate. Dar şi abatele era un necunoscut, iar bietul călugăr a fost cuprins atunci de frică. Bâlbâinduse puţin, a explicat că ieşise din mănăstire pentru o scurtă plimbare şi că a zăbovit doar o clipă pentru a asculta cântecul unei ciocârlii, dar că s-a grăbit să se întoarcă pentru oficiul Orei a şasea.

Abatele l-a ascultat în tăcere, apoi i-a spus: „Acum o sută de ani, un călugăr din această abaţie, tocmai în acest anotimp şi la această oră, a ieşit din mănăstire. Dar nu s-a mai întors şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.” Călugărul a înţeles atunci că Dumnezeu l-a ascultat. Dacă o sută de ani i s-au părut doar o clipă în starea de extaz în care-l cufundase cântecul ciocârliei, veşnicia nu poate fi decât o clipă în Dumnezeu.9 Binecuvântează, Doamne, cununa anului bunătăţii Tale, şi învată-ne să ne pregătim pentru Veşnicie.

Pr. can. Emil GÎRBOAN BIBLIOGRAFIE Documente ale Magisteriului Bisericii

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991 Lucrări

E. BRANIŞTE, Liturgica Generală, E.I.B.M.B.O.R., Ediţia a II-a, 1993.

B. FERRERO, Secretul peştilor roşii, Tg. Lăpuş, 2007.

Orologhion, Blaj, 1934.

Site-uri

h ttp : / / e n c i c l op e di e . c i ta te p e di a . ro / i n d ex . php?c=timp, accesat la 14 august 2012

1 Orologhion, Blaj, 1934, p. 302, Troparul indictului 2 STĂNILOAE Dumitru, http://enciclopedie. citatepedia.ro/index.php?c=timp, accesat la 14 august 2012 3 Mt 28, 20 4 Mt 25, 13 5 Fp 12, 2 6 Is 61, 1-2 7 Lc 4,18-19 8 Timpul mistic (eshatos, gr. = cel din urmă; eshatologie = învăţătura despre viaţa veşnică) (n.a.)

9 B. FERRERO, Secretul peştilor roşii, Tg. Lăpuş, 2007, p. 79

Cuvântul Scripturii

Înălţarea Sfintei Cruci „Viaţa trupului este în Sânge. Vi l-am dat să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci pentru viaţa din el face sângele ispăşire.” Lev. 17,11

Anul nou bisericesc debutează cu două sărbători de mare însemnătate pentru lumea creştină: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). În cele ce urmează, voi aborda unele aspecte legate de Sfânta Cruce.

Imaginea Crucii este prefigurată, prezisă în Vechiul Testament. Părintelui Avram ajuns în Canaan, Dumnezeu îi dă în stăpânire această patrie binecuvântată vorbindu-i în semnul Sfintei Cruci: „Ridică-ţi ochii, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, şi-o voi da şie…” Fac. 13, 14-15. În chip spiritual îl pune pe Avram să pecetluiască această patrie în semnul crucii.

Patriarhul Iacob, chemat de Iosif în Egipt binecuvântează în chipul crucii pe Efraim şi pe

Manase: „Israel (Iacob) şi-a întins mâna dreaptă pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut” (Fac 48,14).

Sfânta Cruce a fost preînchipuită în Vechiul Testament şi ca mijloc de salvare din primejdii, ba chiar de la moarte. După scăparea poporului evreu din robia lui Faraon, ajuns la Marea Roşie, a trecut-o ca pe uscat, prin mijlocirea aceluiaşi semn făcut asupra apei de către Moise (Ex. 14, 16ss).

Semnul făcut de Moise asupra Mării Roşii a preînchipuit Crucea, fapt pe care ni-l spune şi una din Catavasiile Crucii: „Cruce însemnând Moise, în drept cu toiagul Marea Roşie a despărţit trecând pedestru Israel…”

De asemenea, citim în Exod 17,11, despre lupta de la Refidim dintre Amalec şi Moise, că atunci când Moise ţinea mâinile în poziţie orizontală, adică în semnul Crucii biruiau evreii, iar când mâinile îi cădeau jos de oboseală câştigau amaleciţii.

Pentru a putea rămâne cu mâinile ridicate până la biruinţa finală, doi bărbaţi Aron şi Or i-au sprijinit mâinile, astfel că în acest semn Israel a învins pe Amalec.

Un alt loc unde găsim din nou o preînchipuire a Crucii în vechiul Testament, este cel privitor la jertfirea lui Isac (Fac. 22, 1-14). Isac purtându-și lemnele pe umăr e chipul lui Hristos cu crucea în spate urcând Golgotha. Acolo pe muntele Moria, Avraam a zidit un altar şi l-a pus pe Isac pe altar legat de mâini. Pe Golgotha, altar a fost crucea, iar Isus jertfa.

O altă prefigurare a Crucii în Vechiul Testament o aflăm în cartea Numeri cap. 21,9. În drum spre pământul făgăduinţei, Moise ridică un şarpe de aramă în pustie, iar toţi cei muşcaţi de şerpi se vindecau de muşcături şi nu mureau.

Legat de acest lucru Sfântul Ioan Hrisostomul întreabă: „Nu era şarpele de aramă? Şi totuşi ce putere, ca materia moartă să biruie moartea. De ce? Pentru că lucrul acesta preînchipuia crucea.”

Dar acum să nu credem realitatea însăşi a Sfintei Cruci, în puterea ei, când ea avea astfel de puteri când era doar preînchipuită?

De ce nu le-a poruncit Moise evreilor să ridice ochii la cer, la masa punerii înainte, la heruvimi, la pâine? Dar neprimind nici un răspuns întreabă pe Moise. De ce ai ridicat şarpele câtă vreme ai 5

Cuvântul scripturii interzis chipurile cioplite? Întru-adevăr când am pus legea aceasta îmi propuneam să îndepărtez poporul de la cultul idolilor, dar eu fac acum acest lucru să se toarne şarpele pentru a preînchipui taina crucii care va deschide calea în care vor merge şi se vor avânta apostolii ca să ridice mult mai sus acest steag admirabil şi necunoscut al crucii.

La popoarele înainte de Hristos, semnul crucii era apreciat ca un semn ce purta în el o putere supranaturală. Ne este dat să citim în cartea Levitic cap. 3 vers. 7-8, că atunci când se aducea jertfă pentru Domnul, fiii lui Aron puneau mâna pe capul animalului. Credinţa aceasta trăia în inima oamenilor dinainte de Hristos, iar cu timpul prinde rădăcini, mai ales după ce Isus a spălat crucea de ruşinea ei şi a sfinţit-o cu scump Sângele Său.

Cuvântul cruce este prezent şi în Noul Testament. Încă înainte de răstignirea Mântuitorului pe acest vechi instrument, cuvântul cruce este folosit de Isus în propovăduirea Sa: „Daca vrea cineva să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt. 16,24). E vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră spirituală.

Isus nu s-a ruşinat de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a dovedit cea mai înaltă iubire faţă de noi, dar prin aceasta a câştigat-o şi pe a noastră. De aceea se vorbeşte de „Crucea lui Isus” şi de crucea celui ce-L urmează pe Isus. Crucea este semnul şi locul în care ne întâlnim cu Isus. Împreună cu Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli vor vesti despre cruce în acelaşi spirit.

Sfântul Pavel avea cu ce se lăuda, poseda o cultură valoroasă câştigată la picioarele celui mai mare dascăl al timpului Gamaliel, avea dublă cetăţenie, dar pentru el crucea era unica cinste, unica laudă: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului Isus…” (Gal. 6,14).

Apostolul Pavel ne face cunoscut că pe timpul acela exista o categorie de oameni care se purtau ca vrăşmaşi ai crucii: „Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, care se poartă ca vrăşmaşi ai crucii lui Cristos.

Sfârşitul lor va fi pierzarea.” (Fp. 3,18).

Această categorie de oameni apreciază că e o prostie propovăduirea crucii.

Pavel le identifică acestora direcţia, starea căci zice: „Propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării…” (1 Cor. 1,18).

6

Lumina Credinţei Scriindu-le celor din Corint le zice: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Cor. 2,2).

Apostolul nu acceptă un Isus fără cruce. Întreaga lui viaţă şi-a centrat-o pe cruce. În lumina învăţăturii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Cel ce este deodată Arhiereu şi jertfă, şi-a pregătit şi altarul Său pe care prăznuieşte paştele Noului Legământ: „Paştele nostru, Hristos a fost jertfit pentru noi” zice Sfântul Pavel. Teologul Vasile Gheorghiu afirmă că această jertfă se săvârşea tocmai când la templu se sacrificau mieii pascali ai legii vechi.1 Şi în acel moment lua fiinţă Noua jertfă cea a Noului Testament şi pe un nou altar.

Iată de ce marele Pavel îşi striga bucuria: „Noi avem altar, din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujba în cort” (Evr. 13,10).

Deci, cinstind noi crucea de fapt cinstim altarul de jertfă a Mântuitorului.

Altarul este inseparabil de jertfă, ne asigură evanghelistul Matei (23,20).

Crucea şi Isus nu pot fi despărţiţi. Cinstirea adusă altarului crucii duce la cinstirea darului Suprem.

Avem altar, avem jertfă, avem şansa mântuirii.

Daca n-ai altar, n-ai jertfă, dar nici şansa mântuirii.

Da. Altarul de pe Golgota dă şansa mântuirii.

Golgota nu-i numai un loc al unei mari dureri, ci şi dovada unei mari iubiri.

Da. Golgota e mărturie pentru pământ şi pentru cer că Dumnezeu ne-a iubit.

Acolo, pe crucea de pe Golgota, s-a semnat cu sânge dumnezeiesc „decretul” eliberării din robia păcatului şi a morţii şi ne-a dat dreptul să ne facem fraţi ai lui Isus Hristos şi fii ai lui Dumnezeu. Întrebarea care ni se pune nouă tuturor, viaţa şi trăirea noastră fac dovadă că suntem vrednici de aceste demnităţi măreţe, de fraţi ai lui Isus şi fii ai lui Dumnezeu?

Să ne străduim să le onorăm caci au fost câştigate cu preţ de sânge.

Pr. Dr. Simion VOICU

1 V. GHEORGHIU, Sfânta Evanghelie după Matei, Comentariu, Cernăuţi, 1926, p. 734.

Interferenţe Biblice

Conciliul Vatican II Constituţia dogmatică despre revelaţia divină „Dei verbum”

Revelaţia şi Scriptura În data de 18 noiembrie 1965, în sesiunea a opta a Conciliului al II-lea din Vatican, Papa Paul al VI-lea promulga în mod solemn „Constituţia dogmatică despre revelaţia divină”, cunoscută sub numele de „Dei Verbum” (Cuvântul lui Dumnezeu).

Denumirea de „constituţie dogmatică” arată importanţa acestui document, acest titlu desemnând un nivel înalt de învăţătură promulgat de către Biserica Catolică. Este aşadar vorba despre un document în care este expusă învăţătura oficială a Bisericii, în cazul de faţă tratându-se despre revelaţia divină, modul în care Dumnezeu s-a comunicat omului de-a lungul timpului, fiind dezbătute teme fundamentale ale credinţei creştine, aşa cum sunt inspiraţia, Tradiţia şi Sfânta Scriptură.

în istoria mântuirii, constituția Dei Verbum specifică faptul că Revelaţia nu se rezumă doar la Sfânta Scriptură, chiar dacă aceasta ocupă un loc unic în procesul revelaţiei dumnezeieşti.

Sfântul Pavel ne spune că „de multe ori şi în multe feluri a vorbit Dumnezeu părinţilor noştri prin profeţi…” (Ev. 1,1). Ni se spune peste tot că Dumnezeu a vorbit poporului său şi că doar o parte din această descoperire a fost pusă în scris. Vechiul şi Noul Testament sunt istoria pusă în scris a acestor multe şi felurite momente în care Dumnezeu a intrat în legătură cu poporul Său. S-a comunicat în vechime prin intermediul profeţilor, iar la plinirea vremurilor prin însuşi Fiul său, numit de către Sfântul Ioan Evanghelistul Cuvântul (Logosul). Personaje importante din Vechiul Testament, precum profetul Ilie sau

Datorită abordării din perspectivă ştiinţifică şi istorică din ce în ce mai critice a Bibliei, începând mai ales cu secolul al XIX-lea, adevărul conţinut în Sfintele Scripturi a început să fie pus sub semnul întrebării, iar importanţa acestora să fie trecută în umbră în viaţa Bisericii. A fost nevoie de studii serioase şi efortul unor mari teologi şi biblişti pentru ca unele chestiuni fundamentale legate de înţelegerea şi interpretarea Sfintei Scripturi să poată fi privite cu mai multă claritate. Enciclica Divino Afflante Spiritu (1943) invita bibliştii să se ocupe cu multă seriozitate de studiul ştiinţific al Sfintei Scripturi. I-a urmat constituţia Dei Verbum (1965) care readucea Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii.

Pentru a înţelege bine rolul Sfintelor Scripturi

Elisei şi mai apoi însuşi Domnul Isus Hristos, nu au pus nimic în scris ei înşişi. Nenumăratele fapte şi cuvinte ale acestora, care au constituit evenimentul revelaţiei dumnezeiești, au fost consemnate în scris de către scriitorii sacri care, fie că au fost martori personali fie că le-au preluat de la alţii, au consemnat diferite aspecte ale unicului Eveniment dumnezeiesc. Ceea ce a fost transmis în scris, constituie doar o parte a acelei experienţe care, în totalitatea ei, se transmite până astăzi în sânul Bisericii lui Dumnezeu prin multiplele canale ale Tradiţiei Bisericii care crede şi se roagă (DV 8). Numeroasele mijloace prezente în viaţa Bisericii, precum tradiţii, obiceiuri, gesturi simbolice liturgice păstrate din vechime, constituie complemente la fel de importante a 7

Interferenţe Biblice unor aspecte care nu au fost lăsate în scris din ceea ce a însemnat evenimentul Cristos.

Atunci când sfinţii evanghelişti, în cazul Noului Testament, au început să pună în scris evenimentele extraordinare petrecute între ei, nu au fost preocupaţi să redea acest lucru într-un mod ziaristic obsedat de detalii, ci au fost mânaţi de dorinţa de a lăsa în scris experienţa unui eveniment unic în istoria umanităţii, cel al venirii lui Mesia şi al mântuirii neamului omenesc.

Trebuie să observăm că Domnul Hristos nu a lăsat nimic în scris, din Evanghelii nu reiese deloc această preocupare a Lui, deci obsesia pentru informaţia scrisă este străină spiritului în care Evangheliile au fost scrise. Raţiunea acestui fapt rezidă în dorinţa lui Hristos de a depăşi abordarea legalistă în care căzuse Alianţa mozaică şi de a simplifica Legea prin a o reduce la porunca cea mai importantă, clară şi simplă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru cu adevărat: „Nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci cea pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alţii!” (2 In 1,15).

Această dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni, întrupată în istorie, au experimentat-o ucenicii, iar scopul propovăduirii şi al scrierilor acestora a fost transmiterea acestui eveniment tuturor oamenilor (DV 7). S-a născut astfel lanţul tradiţiei apostolice care, în primul rând prin cuvântul propovăduit şi prin faptele acestora, a transmis celorlalţi Evanghelia. Ulterior, o parte din aceasta a fost transmisă şi în formă scrisă, fiind întotdeauna în legătură cu Tradiţia ca şi depozit integral al credinţei şi înţeleasă şi interpretată doar prin prisma acesteia (DV 9).

Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii Din cele expuse mai sus este folositor să se reţină că, aşa cum Revelaţia nu se identifică doar cu Biblia, ci aceasta din urmă constituie o parte a Revelaţiei pusă în scris, tot astfel nici Evanghelia, Vestea cea Bună, nu poate fi identificată doar cu Noul Testament sau cu cele patru cărţi din Noul Testament numite Evanghelii. Evanghelia este una, mesajul de mântuire adus de Isus Cristos, toate celelalte constituie părţi ale acestui mesaj transmise fie oral fie în scris. Aşadar, singur Noul Testament nu îşi este suficient sie însuşi, ci trebuie folosit în sânul Bisericii unde s-au păstrat toate celelalte elemente care îl completează: „Într-adevăr, Sfânta Scriptură este Cuvântul lui 8

Lumina Credinţei Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Spiritului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de către Hristos Domnul şi de Spiritul Sfânt, pentru ca aceştia… să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură.” (DV 9) Experienţa de mântuire pe care apostolii şi ucenicii lui Hristos au avut-o alături de Isus constituie elementul central al Revelaţiei dumnezeiești al cărei scop este ca oamenii să se mântuiască. Acest eveniment este cu neputinţă să fie redat în cuvinte umane. Pentru a primi mesajul autentic de mântuire, este nevoie ca fiecare dintre noi să repete acele experienţe unice pe care şi ucenicii le-au avut alături de Hristos.

Biserica este cadrul în care acest lucru are loc, toate gesturile sacre din sânul ei având acest scop salvator. Sfintele Scripturi în tot acest ansamblu sunt tratate conform importanţei lor, ca fiind cuvântul lui Dumnezeu pus în cuvinte omeneşti.

Gestul de afiliere la patima şi învierea Domnului se celebrează liturgic nu doar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, ci şi prin împărtăşirea cuvântului, prin citirea lecturilor din Scriptură.

Prezenţa lui Hristos în mijlocul credincioşilor săi se face şi prin memoria citită a celor petrecute acum două milenii. Icoana lui Hristos redată prin cuvinte dezvăluie pe Isus Hristos, dumnezeu adevărat și om adevărat într-un mod unic şi privilegiat, absolut esenţial credinţei creştine.

Egalitatea dintre prezenţa euharistice perpetuă a lui Dumnezeu şi a prezenţei biblice este amintită în mod clar de constituție: „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor” (DV 21). Această importanţă deosebită a Sfintelor Scripturi trebuie aşadar să fie experimentată în viaţa Bisericii prin folosirea cât mai deasă a textelor sacre. Atât clericii cât şi credincioşii sunt invitaţi să pună în centrul vieţii lor spirituale Sfintele Scripturi de unde pot să cunoască în mod unic figura lui Isus Hristos şi fundamentele credinţei creştine.

Paul OANCEA

Spiritualitate

Icoana Înălțării Sfintei Cruci „Înălțarea Sfintei Cruci – o biserică, în ea un amvon, pe acesta patriarhul Sf. Modestus, care ține Crucea lui Hristos. Sub amvon se află împărăteasa Sf. Elena împreună cu mulți dregători și o mulțime mare de oameni; toți privesc în sus, cu mâinile ridicate”.1 Descrierea iconografică a sărbătorii Înălțarea Sfintei Cruci apare puțin cam târziu, cea mai veche dovadă datând de la sfârșitul erei bizantine.2 Cele două evenimente – „Aflarea Sfintei Cruci” și „Înălțarea Sfintei Cruci”– sunt surprinse împreună de către iconografi, atât la începu cât și pe parcursul timpului. În evenimentul „aflării”,.

Sf. Elena și fiul ei Constantin se văd lângă cruce, deseori împreună cu alți sfinți, în timp ce la „înălțare”, un arhiereu stă în mijloc și ridică Crucea în sus. Sub influența apocrifelor, apare după un timp și porunca Sfintei Elena de a căuta Crucea, precum și pomul din Eden. În calendarul liturgic, această sărbătoare o găsim imediat după sfințirea bisericii „Învierii” ridicată de împăratul Constantin cel Mare la Ierusalim, care a avut loc în 13 septembrie, a anului 335.3 Cinstirea Sfintei Cruci se face și în a treia duminică din Postul Mare, când Biserica ne înfățișează spre închinare Crucea, drept semn de urmat, și nu în ultimul rând, scop al vieții noastre prin care ajungem la Înviere. În fiecare zi de

miercuri și vineri de peste an, în afară de se va întâmpla vreo sărbătoare, cinstim Sfânta Cruce.

Constatăm așadar existența unei atenții deosebită față de această „comoară”. În ritul bizantin, această prețuire se face prezentă nu numai în calendarul liturgic, ci și în literatura bisericească, în cântări, în imnuri și în alte felurite lucrări, ceea ce dovedește de secole întregi puterea Crucii învingătoare, mărirea și rolul important al cinstitei Cruci în viața creștinului.

Adăugăm la toate acestea ziua de 7 mai care ne aduce aminte de apariția Sfintei Cruci pe cerul Ierusalimului. Sfânta Cruce s-a arătat deasupra Ierusalimului în dimineața zilei de 7 mai, 351 în timpul domniei împăratului Constanțiu al II-lea (317-361), fiul lui Constantin. Crucea se întindea de la Golgota până la Muntele Măslinilor, pe o distanță de aproximativ 9 km, pe cât de lungă pe atât de lată, strălucind mai tare decât soarele. O mulțime de oameni au ieșit din casele lor și de la munca lor îndreptându-se spre biserici pentru a aduce mărire lui Dumnezeu. O altă sărbătoare închinată Sfintei Cruci este în data de 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci.

Totuși cea mai importantă dată dintre toate este cea de 14 septembrie atunci când fiecare creștin de rit bizantin sărbătorește Înălțarea cinstitei și de viață făcătoare Cruci. Acest ritual s-a desfășurat pentru prima oară la Constantinopol în ziua de 14 septembrie 614. Recucerită de la perși de către împăratul Heraclie (610-641), Sfânta Cruce a fost primită triumfal în capitala Imperiului, în anul 628. Avea să fie adusă acolo definitiv în anul 633 când Patriarhul Serghie a purtat-o în procesiune de la biserica Vlaherne la biserica Sfânta Sofia, unde ceremonia înălțării s-a celebrat cu mare fast.

De la Constantinopol, sărbătoarea s-a răspândit și în alte centre ale lumii creștine. La Roma, avea sa se celebreze în timpul papei Sergiu I. Principalele elementele și persoane care nu pot lipsi de pe icoana Înălțării Sfintei Cruci sunt următoarele: Crucea, cupolele bisericii, amvonul, patriarhul, preoți, subdiaconi, Sf. Elena, niște femei și câțiva Sfinți Părinți scriitori ai operelor și ai imnurilor liturgice. În icoana de față, crucea este ridicată de Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului. Silueta 9

Spiritualitate lui se închină spre sfântul lemn, ținând mâinile în formă de „orans”, de rugăciune, de mărire. Acesta nu se adresează Crucii, ci Celui răstignit pe Cruce.

Sacosul4 lui – aici foarte caracteristic – se numește și polistavrion. În unele icoane, cei doi subdiaconi ajută pe patriarh la ridicarea crucii, la fel ca Aaron şi Or care au ajutat pe Moise când au învins și au reușit să bată pe Amaleciţi (vezi: Ieș 17,9-16).

Crucea Bisericii bizantine are patru ramuri, împreună cu cea verticală, simbolizând astfel cele patru puncte cardinale. În momentul celebrării ceremoniei înălțării Sfintei Cruci, preotul face câte o metanie în cele patru direcții ale punctelor cardinali, în timp ce poporul cântă: Doamne îndură-Te spre noi, perpetuând astfel ceremonialul de la prima sărbătoare atunci când patriarhul a înălţat deasupra amvonului cinstita Cruce, iar poporul văzându-o, a început a striga neîncetat: Doamne îndură-Te spre noi. A început de atunci a se ţine sărbătoarea Înălţării cinstitei Cruci.5 Partea orizontală de sus a Crucii arată locul inscripției pe care a fost scris şi titlul: Isus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor! (In 19,19). Ramurile din mijloc simbolizează mâinile răstignite ale Mântuitorului, dar și ideea de a primi pe toți iubiți ai Lui în brațele Sale. Conforma tradiției, partea de jos a Crucii pe care au fost prinse în cuie picioarele lui Isus, s-a strâmbat în timpul agoniei, căci amândouă picioare au fost prinse cu un singur cui. Avem însă și un răspuns teologic: „În mijlocul celor doi tâlhari cumpănă dreptății s-a aflat crucea ta; unul adecă s-a coborât în iad cu greutatea hulei, iară celălalt s-a ușurat de greșeli, spre cunoștința cuvântării de Dumnezeu, Hristoase Dumnezeule, mărire ție.”6 Rezultă din acest text liturgic cum partea de jos a Crucii nu este de influență slavonă.

La spatele crucii se văd două clădiri, pictate în perspectivă inversă, ajutând privitorul acestei imagini ca să se simtă părtaș la evenimentele prezentate, și nu în ultimul rând semnalând, că înălțarea Sfintei Cruci a avut loc în interiorul bisericii. Patriarhul stă pe un amvon ale cărui părți laterale alcătuiesc un semicerc. Așa arăta amvonul în bisericile cele mai vechi de pe care se citea Sfânta Evanghelie și Apostolul. Pictorul icoanei prezintă aici Biserica Învierii. Culorile din spatele bisericii sunt aurii, simbolizând gloria cerească. Pe acest fundal se-ntinde Crucea și cele două cupole ale bisericii. Se accentuează sfera 10

Lumina Credinţei dumnezeiască, prezența lui Dumnezeu în lăcașul sfânt.

Personajele icoanei cu toții se îndreaptă spre Cruce, totuși în două nivele. Primul grup se așează pe axa orizontală a icoanei. Ei sunt cei care aparțin de cler, nu numai subdiaconii care poartă luminările, dar sunt prezenți și alți episcopi. În nivelul de mai jos se află personaje, care reprezintă preoția regească: Sf. Elena și în unele icoane Sf. Constantin. În spatele împărătesei, se află alte două femei, reprezentând pe credincioși. În partea cealaltă, se găsesc scriitorii de imnuri: Sfântul Andrei Cretanul (660-740), Sfântul Teofan (778-845), Împăratul Leon al VI-lea (886-912), Anatolie (nu sunt date sigure, așa că poate a fi și un călugăr dintr-o mănăstire, dar nu e exclus să fie un patriarh din sec. V.), Sfântul Ioan Damaschinul (676-749), Cosma de Maiuma (sec. VIII.). „Mântuiește Doamne poporul tău, și binecuvântează moștenirea ta, biruință Bisericii asupra dușmanilor dăruiește-i și cu Crucea ta păzește poporul tău.”7 – cântăm troparul sărbătorii și ne simțim părtași ai evenimentului solemn când Crucea s-a regăsit. Prezenți cu toții la înălțarea cinstitei și binefăcătoare Cruci să privim pe Cel ce cu moartea ne dăruiește viață veșnică. Aplecându-ne în fața icoanei sărbătorii de 14 septembrie și sărutând Crucea, rugăciunile noastre se-nalță la Hristos, iar nu lemnului, căci doar El ne îndrumă: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt 16,24).

Pr. Béla PALLAI 1 D. FURNÀ, da, Ermeneutica della pittura, (Grasso, G. D., a cura di), (Collana di studi e testi per la storia dell’arte 2), Fiorentino 1971, 228.

2 K. ONASCH, Liturgie und Kunst der Ostkirche in Stichworten, Leipzig 1981, 224.

3 I. IVANCSÓ, Keresztfelmagasztalás, (Ikon és liturgia 17), Nyíregyháza 2000, 7.

4 Vezi: I. IVANCSÓ, Görög katolikus liturgikus kislexikon, Nyíregyháza 1997, 50-51.

5 În veresiunea originală este vorba despre 4 ori o sută de ori – vezi: I. IVANCSÓ, Keresztfelmagasztalás, (Ikon és liturgia 17), Nyíregyháza 2000, 19.

6 Orologhion, Blaj 1992, 164.

7 Orologhion, Blaj 1992, 46.

Anul Bisericii

Bisericile orientale catolice în viziunea decretelor Orientalium Ecclesiarum și Unitatis Redintegratio Se spune deseori că Conciliul Vatican II a fost un eveniment în care s-a simțit prezența și acțiunea Spiritului Sfânt. Mi se pare foarte important să reținem acest aspect. Decretele, Orientalium Ecclesiarum (Decret despre Bisericile orientale catolice) respectiv Unitatis Redintegratio (Decret despre Ecumenism)1 constituie o parte a documentelor Conciliului și prin urmare sunt rod, efect al operei Spriritului Sfânt.

Decretul OE vorbește despre Bisericile catolice de rit oriental. Una din principalele idei ale acestui decret spune că Biserica Catolică apreciază riturile liturgice orientale deoarece în aceste biserici ”ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la apostoli prin sfinţii părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii universale” (OE 1). În momentul în care eu îl apreciez și îl respect pe cel din jurul meu este firesc să am față de el un comportament specific care este tocmai rezultatul acestei aprecieri. Exact același lucru se întâmplă în raportul dintre Biserica catolică de rit latin și Bisericile orientale catolice. Astfel deși în Biserica catolică există o diversitate de rituri acestea sunt egale între ele, au aceeași demnitate, se bucură de aceleași drepturi și tocmai din acest motiv, ”Biserica Catolică voieşte ca tradiţiile fiecărei Biserici particulare sau Rit să fie păstrate în integritatea lor şi în acelaşi timp vrea să-şi adapteze modul de viaţă la diferitele necesităţi de timp şi de loc” (OE 2).

Prin urmare, fiecare Biserică particulară este încurajată, susținută să-și păstreze și să-și cultive propria identitate. Decretul de față încurajează Bisericile orientale catolice să-și păstreze patrimoniul spiritual, liturgic, disciplinar cu cea mai mare fidelitate și convingere. Cunoașterea propriei identități nu se face de pe o zi pe alta ci este un proces zilnic și fervent. Dacă, din anumite motive, creștinii orientali au pierdut propriile tradiții sunt rugați să le redescopere, să le recupereze pentru a le

putea practica din nou (cfr. OE 6).

Prezentul decret îi încurajează pe credincioșii orientali catolici să stabilească raporturi cu frații creștini din Bisericile orientale despărțite de Biserica Romei (cfr. OE 24). Această idee poate face trecerea la decretul Despre Ecumenism.

Refacerea unității creștinilor constituie unul din principalele țeluri ale conciliului Vatican II (cfr. UR 1).

Diviziunile din interiorul Bisericii sunt un obstacol și un scandal pentru oameni deoarece contrazic voința lui Hristos care dorește ca Biserica să fie una (cfr. 1 Cor 1, 13). Ideea instaurării unui raport între creștinii catolici și frații despărțiți despre care a vorbit OE 24 este reluată și de decretul Despre Ecumenism (cfr.

UR 3). Toate persoanele botezate se află într-o anumită comuniune, chiar dacă imperfectă, cu Biserica catolică (cfr. UR 3). Elementele care ajută la zidirea și bunul mers al Bisericii, cum ar fi cuvântul scris al Sfintei Scripturi, virtuțile teologale, darurile Spiritului Sfânt, viața trăită în har pot exista și la frații despărțiți, în afara granițelor Bisericii catolice și pe bună dreptate pot fi considerate parte a Bisericii lui Hristos (cfr. UR 3).

Dacă toți aceia care cred în Hristos și au primit botezul în mod valid se află într-o anumită comuniune (cfr. UR 3) înseamnă că unitatea Bisericii provine de la Hristos și se poate înfăptui doar prin Hristos. Este foarte important să reținem acest lucru, să ni-l însuşim, să încercăm să-l înțelegem cât mai bine. Dacă fiecare creștin încearcă să fie mereu pe placul lui Isus, să facă voia Lui, dacă dorește să fie un membru care își urmează capul, adică pe Hristos, este pe drumul de unire cu toți ceilalți creștini. Se poate întâmpla ca uneori să căutăm unitatea doar prin anumite explicații, argumentări, care fără îndoială sunt importante, și să pierdem din vedere că cel mai important lucru este ca toți să-l căutăm pe Hristos.

Dacă până în acest punct am enumerat 11

Anul Bisericii

Lumina Credinţei

câteva aspecte despre care vorbesc aceste decrete ale conciliului , aș dori, ca acum să spun câteva cuvinte despre modul în care acestea au fost recepționate și ce învățături s-ar putea

mulțumiți, bucuroși de ritul Bisericii în care s-au născut. Suntem îndemnați să devenim ceea ce suntem. Aprecierea propriului rit conduce la ocrotirea, păstrarea și dezvoltarea acestuia.

desprinde din aceste documente. În acești cincizeci de ani care au trecut de la Conciliul Vatican II s-au organizat, în toată lumea, diverse conferințe, simpozioane care au încercat să vadă în ce măsură documentele Conciliului au fost aplicate. Un document trăiește, are viață dacă este aplicat, altfel riscă să rămână un simplu obiect de arhivă.

Biserica catolică prin promulgarea decretului OE amintește creștinilor orientali catolici că este important să rețină că riturile Bisericilor orientale au aceeași demnitate cu ritul latin. Creștinii orientali catolici, prin urmare, nu trebuie să se simtă inferiori, nici săși desconsidere identitatea lor ci să fie demni,

Decretul OE ne ajută să înțelegem că realitatea Bisericii catolice nu se rezumă doar la ritul latin, ci cuprinde și alte rituri. Fiecare creștin trebuie să fie conștient că diversitatea riturilor nu este un pericol, o amenințare pentru Biserică, ci o bogăție, un tezaur.

Prezența reală a acestor rituri este baza pe care s-a gândit decretul OE, iar această realitate nu putea fi omisă de către părinții conciliari.

Decretul OE este ca un fel de renaștere pentru Bisericile orientale și ajută Biserică Română Unită cu Roma, Greco-Catolică să se aprecieze la adevărata sa valoare. Ne revine sarcina ca și noi să ne apreciem și să nu fim apreciați doar de alții. Recunoașterea autonomiei Bisericilor

12

Anul Bisericii orientale catolice, instaurarea unei atmosfere înnoite între biserici, promulgarea Codului de Drept Canonic pentru Bisericile Orientale (1990) sunt, din punctul de vedere al teologului E. Faruggia, consecințe ale promulgării decretului OE 2.

Referitor la decretul UR, părerile privitoare la mișcarea ecumenică sunt multe. Unele pozitive, altele mai puțin pozitive, unele încrezătoare, altele suspecte, unele încurajatoare, altele mai puțin încurajatoare. Cardinalul Walter Kasper, într-o conferință susținută la 40 de ani de la promulgarea decretului UR, afirma că în acești ani au avut loc destule momente în care s-au aplicat principiile decretului Despre Ecumenism, chiar dacă încă nu s-a ajuns la comuniunea deplină și vizibilă. Printre aceste schimbări, se pot aminti: numeroasele întâlniri la nivel internațional, regional, local prin intermediul cărora s-au eliminat multe prejudecăți și neînțelegeri, întâlnirea dintre Papa Paul al VIlea și patriarhul Atenagora și multe altele. Toate aceste lucruri după părerea lui W. Kasper ar fi fost de neimaginat înainte de Conciliu3. În ce privește Bisericile orientale unite cu Roma, acestea trebuie să fie interesate de unirea tuturor creștinilor dar mai ales de unirea cu frații orientali despărțiți (cfr. OE 24). Aplicând acest îndemn la realitatea noastră, credincioșii greco-catolici trebuie să se străduiască să promoveze unitatea cu credincioșii ortodocși urmând principiile prezente în UR, adică să fie interesați de unire (UR 5), de reînnoirea Bisericii (UR 6), să încerce să-și convertească inima (UR 7), să se roage pentru unitatea creștinilor (UR 8), să caute cunoașterea reciprocă (UR 9), să aibă o formare ecumenică (UR 10), să exprime în mod clar învățătura Bisericii catolice fără să împiedice, însă, dialogul cu frații despărțiți (UR 11) și să colaboreze cu ei (UR 12).

Au fost făcuți pași importați de la promulgarea decretului Despre Ecumenism, însă mai sunt multe lucruri care așteaptă o rezolvare. Trebuie să fim realiști și să vedem că în drumul spre unitatea creștinilor există și obstacole, dezamăgiri, stagnări. Întâlnirile ecumenice între membrii diferitelor Biserici sunt foarte importante, însă ca acesta să aibă rezultate autentice este nevoie de aceeași

bunăvoință, sinceritate, deschidere, colaborare din partea tuturor participanților la dialog.

Cred că toți creștinii interesați de unire trebuie să aibă la inimă principii asemănătoare celor enumerate în UR 5-12. Punerea în practică a unor asemenea principii este un drum dureros, lung, care presupune sacrificii, perseverență, răbdare, rugăciune etc. Este de înțeles durerea și dezamăgirea multor creștini în ce privește unitatea acestora. Toți martorii Conciliului afirmau că în acele momente se trăia o atmosferă de entuziasm, de optimism de încredere. Se credea, poate, că în timp scurt, Conciliul va rezolva toate problemele. Azi la un jumătate de veac de la Conciliu vedem că nu este așa. Poate, în momentele când noi ne plângem și ne întristăm din cauza lipsei unității tuturor creștinilor ne-ar ajuta mult cuvinte de genul pe care Isus le-a spus discipolilor care erau în drum spre Emaus și pe care le formulez astfel: O nepricepuților și greoi la inimă oare nu trebuia ca Biserica, ca popor al lui Dumnezeu să sufere toate astea pentru ca să conducă toată umanitatea spre mântuire?(cfr. Lc 24, 25-26).

La începutul acestui articol spuneam că, conciliul Vatican II a fost o acțiune inspirată de Spiritul Sfânt. Pentru ca acesta să fie recepționat este nevoie ca toți creștinii să fie animați de același Spirit Sfânt care a fost trimis și peste părinții ce au luat parte la Conciliu. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea o inimă curată, să înnoiască pe Spiritul Sfânt în noi pentru a-i putea fi docili. Dacă vom face așa, speranța va fi în noi și astfel putem fi încrezători că unitatea creștinilor se va putea realiza.

Pr. Vasile TRIFOI Pentru Orientalium Ecclesiarum voi folosi abrevierea OE, iar pentru Unitatis Redintegratio UR. 2 Cf http://www.dialogteologic.ro/ Portals/0/docs/DT1615_Orientalium%20 ecclesiarum,%20%C3%AEn%20dialog%20 c u % 2 0 p r. % 2 0 E d w a r d % 2 0 G . % 2 0 FARRUGIA,%20s.j..pdf, accesat la 04 08 2012 3 Cf http://www.vatican.va/roman_curia/ pontifical_councils/chrstuni/general-docs/ rc_pc_chrstuni_doc_20041110_40th-unitatisredintegratio_it.html, accesat la 14 08 2012.

1

13

Lumina Credinţei

Învăţătura Bisericii

Porta Fidei (IV) În data de 17 octombrie 2011, a fost publicată Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea „Porta Fidei”, în formă de „Motu proprio”, prin care se proclamă „Anul Credinţei” care va începe la 11 octombrie 2012, în cea de-a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II, şi se va încheia pe 24 noiembrie 2013 în solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Reproducem și în acest număr al revistei noastre fragmente din Scrisoarea apostolică astfel încât cititorii noștri să aibă posibilitatea de a-l lectura și a găsi puncte de sprijin în itinerariul lor de credință: „Pentru a avea acces la o cunoaştere sistematică a conţinuturilor credinţei, toţi pot găsi în Catehismul Bisericii Catolice un ajutor preţios şi indispensabil.

El constituie unul din roadele cele mai importante ale Conciliului al II-lea din Vatican. În constituţia apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul aniversării a treizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, fericitul Ioan Paul al IIlea scria: „acest catehism va aduce o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale... Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura credinţei”1.

Tocmai în acest orizont Anul credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la părinţii Bisericii, de la maeştri de teologie la sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă. În însăşi structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinţei ajungând să atingă marile teme ale vieţii zilnice. Pagină după pagină se descoperă că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăieşte în Biserică. De fapt, după mărturisirea de credinţă urmează explicaţia vieţii sacramentale, în care Cristos este prezent, activ şi continuă să construiască Biserica sa. Fără liturgie şi sacramente mărturisirea de credinţă nu ar avea eficacitate, pentru că ar fi lipsită de harul care susţine mărturia creştinilor. În acelaşi mod, învăţătura Catehismului despre viaţa morală capătă întreaga sa semnificaţie dacă este pusă în relaţie cu

14

credinţa, liturgia şi rugăciunea.

De aceea, în acest An, Catehismul Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinţei, mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creştinilor, aşa de determinantă în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o Notă, cu care să ofere Bisericii şi celor care cred câteva indicaţii pentru a trăi acest An al credinţei în modurile cele mai eficiente şi corespunzătoare, în slujba credinţei şi a evanghelizării.

De fapt, credinţa este supusă mai mult decât în trecut la o serie de întrebări care provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi astăzi, reduce domeniul certitudinilor raţionale la cel al cuceririlor ştiinţifice şi tehnologice. Totuşi Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credinţă şi ştiinţă autentică nu poate să fie nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind la adevăr2.

Va fi decisiv în cursul acestui An să se reparcurgă istoria credinţei noastre, care vede misterul insondabil al împletirii dintre sfinţenie şi păcat. În timp ce prima evidenţiază marele aport pe care bărbaţi şi femei l-au oferit creşterii şi dezvoltării comunităţii cu mărturia vieţii lor, al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră şi permanentă operă de convertire pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor. În acest timp vom ţine privirea îndreptată spre Isus Cristos, „începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2): în el are împlinire orice travaliu şi dorinţă intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinţei şi a durerii, forţa iertării în faţa ofensei primite şi victoria vieţii în faţa golului morţii, toate îşi au împlinire în misterul Întrupării sale, al devenirii sale om, a împărtăşirii cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii sale.

Învăţătura Bisericii În el, mort şi înviat pentru mântuirea noastră, găsesc lumină deplină exemplele de credinţă care au marcat aceşti două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire.

Prin credinţă Maria a primit cuvântul îngerului şi a crezut în vestea că va deveni Mamă a lui Dumnezeu în ascultarea dedicării sale (cf. Lc1,38). Vizitând-o pe Elisabeta a înălţat cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunăţiile pe care le săvârşea în cei care se încred în el (cf. Lc 1,46-55). Cu bucurie şi trepidaţie l-a născut pe Fiul său unic, menţinând intactă fecioria (cf. Lc 2,6-7). Încrezându-se în soţul său Iosif l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de la persecuţia lui Irod (cf. Mt 2,13-15). Cu aceeaşi credinţă l-a urmat pe Domnul în predica sa şi a rămas cu el până pe Golgota (cf. In 19,25-27). Cu credinţă Maria a gustat roadele învierii lui Isus şi, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Lc 2,19.51), a transmis-o Celor Doisprezece reuniţi cu ea în Cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fap1,14; 2,1-4).

Prin credinţă apostolii au părăsit toate pentru a-l urma pe Învăţătorul (cf. Mc 10,28).

Au crezut în cuvintele cu care vestea împărăţia lui Dumnezeu prezentă şi realizată în persoana sa (cf. Lc 11,20). Au trăit în comuniune de viaţă cu Isus care îi instruia cu învăţătura sa, lăsându-le o nouă regulă de viaţă cu care vor fi recunoscuţi ca discipolii săi după moartea sa (cf. In 13,34-35). Prin credinţă au mers în lumea întreagă, urmând mandatul de a duce Evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15) şi, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli au fost.

Prin credinţă discipolii au format prima comunitate adunată în jurul învăţăturii apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul necesităţilor fraţilor (cf. Fap 2,42-47).

Prin credinţă martirii şi-au dăruit viaţa pentru a mărturisi adevărul evangheliei care i-a transformat şi i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al iubirii cu iertarea propriilor persecutori.

Prin credinţă bărbaţi şi femei au consacrat lui Cristos viaţa lor părăsind toate pentru a trăi

în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului care nu întârzie să vină. Prin credinţă atâţia creştini au promovat o acţiune în favoarea dreptăţii pentru a face concret cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire şi un an de har pentru toţi (cf. Lc4,18-19).

Prin credinţă, în decursul secolelor, bărbaţi şi femei de toate vârstele, al căror nume este scris în Cartea vieţii (cf. Ap 7,9; 13,8), au mărturisit frumuseţea de a-l urma pe Domnul Isus acolo unde erau chemaţi să dea mărturia faptului că sunt creştini: în familie, în profesie, în viaţa publică, în exercitarea carismelor şi slujirilor la care au fost chemaţi.

Prin credinţă trăim şi noi: prin recunoaşterea vie a Domnului Isus, prezent în existenţa noastră şi în istorie.

Anul credinţei va fi şi o ocazie propice pentru a intensifica mărturia carităţii. Aminteşte sfântul Paul: „Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Cor 13,13). Prin cuvinte şi mai puternice - care din totdeauna îi angajează pe creştini - apostolul Iacob afirma: „Ce folos, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte; oare poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Dimpotrivă, va spune cineva: «Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta credinţa cu faptele mele»” (Iac 2,14-18).

Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii.

Credinţa şi caritatea se cer reciproc, aşa încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. De fapt, nu puţini creştini îşi dedică viaţa lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus ca aceluia care este primul spre care trebuie mers şi cel mai important care trebuie susţinut, pentru că tocmai în el se reflectă însuşi chipul lui Cristos. Graţie credinţei putem recunoaşte în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. „Tot ceea ce aţi făcut unui dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40): acest cuvinte ale sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat şi o invitaţie perenă de a dărui din nou acea iubire cu care El se îngrijeşte de noi.

Credinţa permite să-l recunoaştem pe Cristos şi însăşi iubirea lui ne stimulează să-l ajutăm ori de câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieţii. Susţinuţi de credinţă, să privim cu speranţă la angajarea noastră în

15

Sfinţii Părinţi lume, aşteptând „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea” (2Pt 3,13; cf. Ap21,1).

Ajungând de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei să „caute credinţa” (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru noi.

Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume. De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor care, luminaţi în minte şi în inimă de Cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu are sfârşit. „Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit” (2Tes 3,1): fie ca acest An al credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile. Cuvintele apostolului Petru aruncă o ultimă fâşie de lumină asupra credinţei: „Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1Pt 1,69). Viaţa creştinilor cunoaşte experienţa bucuriei şi pe cea a suferinţei. Câţi sfinţi au trăit singurătatea!

Câţi credincioşi, şi în zilele noastre, sunt încercaţi de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar vrea să asculte glasul său mângâietor! Încercările vieţii în timp ce permit să înţelegem misterul crucii şi să participăm la suferinţele lui Cristos (cf. Col 1,24), sunt preludiu la bucuria şi la speranţa la care conduce credinţa: „atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10).

Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul şi moartea. Cu această încredere sigură ne încredinţăm lui: El, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea celui rău (cf. Lc 11,20) şi Biserica, comunitate vizibilă a milostivirii sale, rămâne în el ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl.”

Sursa: http://www.arcb.ro

Lumina Credinţei

Vatican al II-lea, un conciliu patristic

„Conciliul Vatican al II-lea privind la exemplele și învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii ca la niște mărturisitori autentici ai Tradiției, s-a lăsat îndrumat de aceștia. Mulțumită lor Biserica a redevenit conștientă de propria-i menire, identificând calea sigură pentru reînnoirea liturgică, pentru un rodnic dialog ecumenic și pentru întâlnirea cu religiile necreștine, fructificând în actualul context cultural vechiul principiu al unității în diversitate și al progresului în continuitate cu Tradiția”1.

Dacă ar fi să comparăm conciliul Vatican II cu celelalte concilii moderne (Trento, Vatican I), vom observa că în documentele acestuia întâlnim incomparabil mai multe referiri la scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii. Și aceasta deoarece „Vatican II, în adevărata sa dimensiune, a fost un Conciliu eminamente patristic, documentele adoptate la capătul celor trei ani de întruniri și dezbateri (1962-1965) constituindu-se într-o pledoarie pentru întoarcerea Bisericii la rădăcinile ei dogmatice, spirituale și liturgice”2.

Această situație se datorează spiritului care a animat acest conciliu, exprimat prin noțiunea de «ressourcement» - întoarcerea la izvoare. Chiar dacă acest termen nu îl întâlnim în documentele Conciliului, teologii sunt de acord că acesta este cuvântul cheie al Conciliului3.

După Vatican II fața Bisericii s-a schimbat, intrând din nou într-un dialog fecund cu lumea și cu istoria lumii noastre. Mânată de spiritul patristic redescoperit, se deschide atât spre celelalte religii, cât și spre acele curente de gândire, pe care până deunăzi le trata cu asprime.

De aceea, putem spune că Vatican II e o replică vie a teologiei Părinților din primele secole, prin aceea că a căutat să reîmprospăteze credința pe model patristic.

Nu trebuie însă să uităm faptul că teologia conciliară este doar concluzia fericită a unui lung 1Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei și ostenitor proces, care-și are rădăcinile profunde depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 şi 117. în deceniile de reflecție teologică ce au precedat 2 Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie și pregătit întoarcerea la izvoare conciliară.

Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX 1998), nr. 34 şi106: AAS 91 (1999), 31-32, 86-87.

16

Sfinţii Părinţi sunt caracterizate, din punct de vedere teologic, de o redescoperire a izvoarelor liturgice, biblice și patristice, cu scopul unei reînnoiri a teologiei, dar și a vieții însăși a Bisericii. În acest proces de ressourcement au fost implicate trei mișcări teologice. În ordine cronologică, prima este mișcarea liturgică în sânul monahismului benedictin din țări precum Franța (Solesmes), Belgia (Mont César) și Germania (Maria Laach). Această mișcare nu a pornit „de jos în sus”, cum s-ar crede, ci din rândul teologilor și al ierarhiei și urmărea reabilitarea liturgicii ca disciplină teologică. De fapt liturgia era confundată cu o serie sterilă de

reguli de celebrare, negându-i-se adevăratul său rol de izvor al credinței (lex orandi, lex credendi), susținut de membrii mișcării. Redescoperirea și răspândirea bogăției teologice a textelor liturgice, a gesturilor și a simbolisticii cultuale au fost principalele preocupări ale mișcării liturgice.

Acesteia i se adaugă mișcarea biblică inaugurată odată cu înființarea Școlii Biblice de la Ierusalim (1890), enciclica Providentissimus Deus a papei Leon al XIII-lea (1893), înființarea Comisiei Pontificale Biblice (1902) și a Institutului

Pontifical Biblic (1909). Pe lângă elaborarea unui alt tip exegeză în Biserică, mișcarea dorea restaurarea centralității cuvântului lui Dumnezeu în Biserică, printr-o familiarizare crescândă cu textul sacru.

A treia mișcare a fost mișcarea pentru reînnoirea studiilor patristice, apărută la Lyon, în Franța, având ca artizani un grup de teologi cu precădere iezuiți: H. De Lubac, Louis Bouyer, H.U. von Balthasar, J. Danielou, Y. Congar. Trei dintre acești teologi -Fontoynont, De Lubac și Danieloupun bazele unei coloane de publicații a scrierilor Sfinților Părinți intitulată Sources chretiennes (10 decembrie 1942). E vorba despre un proiect deopotrivă intelectual și spiritual menit să redea Părinților greci și latini influența pe care aceștia o pierduseră în formarea elitelor creștine, clerici și laici. Nu trebuie să se înțeleagă faptul că înaintea acestei renașteri patristice, teologii nu citau pe Sfinții Părinți. Dimpotrivă, teologia scolastică aborda fiecare temă teologică folosind apologetic pozițiile patristice. Însă noutatea acestei noi mișcări consta în aceea că lecturii operelor Sfinților Părinți i s-a adăugat efortul de a cunoaște contextul biografic, cultural și istoric.

Mai mult decât un simplu efort editorial și de cercetare, acești teologi au pus, de fapt, bazele unei „noi teologii” (Nouvelle Theologie) în Biserica Catolică, alta decât cea scolastică. Ideea de fond a acestei noi teologii era aceea că Biserica trebuie să vorbească omului de azi pe un limbaj actual și să răspundă preocupărilor sale. Cu alte cuvinte era nevoie de un aggiornamento (aducere la zi) a limbajului eclezial și de o revitalizare a trăirii creștine. Însă un aggiornamento autentic în Biserică e posibil numai prin ressourcement (întoarcerea la izvoare), adică prin redescoperirea izvoarelor ce stau la baza tezaurului Tradiției creștine4. Procesul de resourcement nu este arheologie sau o îndeletnicire muzeistică, ci „un proces de reinterpretare” a trecutului pentru a găsi criterii care să îndrepte prezentul5. „...scotocind mai cu seamă în tezaurul puțin exploatat al Părinților Bisericii, nu demonstrăm o manie arhaizantă, și nici faptul că am uitat de precizările teologice și îmbogățirile posterioare epocii lor, ori că ne-am însuși de-a valma toate ideile pe care ei le propun: noi căutăm doar să-i înțelegem, să ne facem ucenicii lor, pentru că 17

Sfinţii Părinţi ei sunt Părinții noștri întru credință și pentru că au primit de la Biserica lor hrană din care să hrănească și Biserica din vremea noastră”6.

Tot în acest sens teologul elvețian Hans Urs von Balthasar (1905-1988) avertiza asupra „pericolului paseismului” în încercarea de reasumare a predaniei Părinților7: „Un templu grec, o biserică romană, o catedrală gotică merită întreaga noastră admirație pentru că ele dau mărturie despre un adevăr și despre o frumusețe încarnate în timp. A le reproduce la ora actuală este un anacronism. A pretinde să le întinerești, a le adapta la nevoile timpurilor noi e și mai rău: un asemenea efort nu poate naște decât orori” [...]8 Așadar, teologii mișcării patristice nu intenționau „o readaptare a unor soluții, perimate prin însuși faptul că aparțin unui trecut radical diferit de prezent, ci pătrunderea în intimitatea Tradiției, pentru a înțelege sensul unor gesturi pe care Biserica le-a făcut în contexte ireversibile”9.

De la Părinți învățăm, mai degrabă, un stil de trăire a credinței în Biserică, de raportare la lume și la provocările ei și o teologie bazată pe Sfânta Scriptură.

Teologii vremii nu au primit întotdeauna cu „brațele deschise” această „nouă teologie”.

Dimpotrivă, demersul teologic de întoarcere la izvoare a avut parte de multe împotriviri, strâmtorări si chiar suferință pentru artizanii mișcării patristice. Reabilitarea acestora a avut loc odată cu alegerea papei Ioan al XXIIIlea, inițiatorul Conciliului, care i-a numit periti (experți), în vederea pregătirii și apoi a participării la Sinod. În ciuda frământărilor inițiale „aportul lor s-a dovedit decisiv încă din primele momente. Într-o convorbire despre Vatican II, De Lubac povestește: «Pe măsură ce lucrările se desfășurau, simțeam că se apropie catastrofa. Schemele care se pregăteau respectau regulile unei scolastici rigide și formale; plecau de la o logică defensivă». Până când, grație intervenției sale pe lângă secretarul Comisiei, Părinții Conciliului au optat definitiv pentru „calea patristică”, aceea constând în „grija de a găsi un suflu nou printr-o reîntoarcere la marea Tradiție a Bisericii”10 La urmă Biserica a recunoscut lucrarea Spiritului în mișcarea teologilor iezuiți de la Lyon, prin aceea că a confirmat „calea patristică” 18

Lumina Credinţei în documentele Conciliului Vatican al II-lea.

De aceea, pe drept cuvânt, îl putem numi un conciliu patristic. Pe lângă multitudinea de citări patristice11, documentele Conciliului „respiră” un orizont teologic și pastoral nou, în comparație cu documentele conciliilor precedente (Vatican I, Trento!). De asemenea, în locul limbajului categoric, suficient, tehnic-scolastic (apodictic) din documentele conciliilor catolice precedente, e preferat limbajul biblico-patristic, expozitiv și simbolic caracteristic Sfinților.

Ca toate marile împliniri ale istoriei Bisericii și Conciliul Vatican II a fost precedat de inspirația, munca și jertfa persoanelor care au crezut în lucrarea Spiritului în Biserică. O astfel de încredințare a făcut posibilă „schimbarea la față” a Bisericii Catolice cunoscută și sub numele de aggiornamento, iar „acest aggiornamento a devenit posibil datorită reînnoirii patristice din ultimii cincizeci de ani”12.

Pr. Florin FODORUȚ

1 CONGREGAȚIA PENTRU EDUCAȚIA CATOLICĂ, Istruzione Inspectis dierum, sullo studio dei Padri della Chiesa (10 novembre 1989), «Acta Apostolicae Sedis» 82 (1990) 607-636.

2 C. BĂDILIȚĂ, Glafire, Iași 2008, p. 277.

3 Y. CONGAR, Vera e falsa riforma nella Chiesa, Milano 1972, 40, nota 35 4 Ibidem, p. 256.

5 Cf. H. De LUBAC, Cattolicismo, Milano, 1983.

6 Ibidem, XXVI. 7 Cf. Pensée et Presence, Paris 1942.

8 Din C. BĂDILIȚĂ, op. cit. p. 284.

9 Ibidem, p. 284.

10 Ibidem, p. 292.

11 E vorba de circa 300 de citări și trimiteri la scrierile patristice: 184 în constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, circa 40 în decretul Presbiterorum ordinis și aproximativ 20 în constituția dogmatică despre Revelație Dei Verbum; cf. A.M. TRIACCA, L’uso dei „loci” patristici nei documenti del Concilio Vaticano II, «Salesianum» 53 [1991] 219-253: 235).

12 H. De LUBAC, op.cit. XIII.

Legea Bisericii

Conciliul Ecumenic Doctrina teologică și canonică a Bisericii Catolice vede în conciliul ecumenic adunarea legitimă a Episcopilor, Păstorii Bisericii, care se reunesc împreună pentru a discuta și a hotărî în mod colegial asupra chestiunilor privitoare la credință, morală, organizare pastorală și disciplinară a Bisericii, la viața creștină în general1. Conciliul ecumenic este celebrat pentru întreaga Biserică și-i reunește pe toți Episcopii din întreaga lume, sub autoritatea Papei (CCEO2, cc. 50 și 52). Conform canonului 51, este un atribut exclusiv al Pontifului Roman de a convoca Conciliul ecumenic, de a-l prezida personal sau prin delegați, de a-l transfera, suspenda și dizolva precum și de a-i aproba decretele.

Membrii de drept ai Conciliului sunt toți și doar Episcopii, titulari și eparhiali, care fac parte din Colegiul Episcopilor „în virtutea hirotonirii sacramentale și prin comuniunea ierarhică dintre Capul Colegiului și membre” (can. 49). Aceștia au dreptul și datoria de a interveni în cadrul Conciliului, bucurându-se de vot deliberativ întrucât sunt păstori ai turmei lui Hristos.

Acestora li se pot adăuga alte persoane, lipsite de demnitate episcopală, invitate de către autoritatea supremă a Bisericii (Pontiful Roman) să participe determinând totodată și rolul acestora în cadrul Conciliului.

În cazul în care Scaunul Apostolic devine vacant, Conciliul nu se întrerupe, ci se suspendă prin dreptul însuși, până în momentul în care noul Pontif va decide continuarea sau întreruperea sa definitivă.

Este ceea ce s-a întâmplat cu Conciliul Vatican al II-lea, la moartea Papei Ioan al XXIII-lea (3 iunie 1963).

Pentru ca decretele unui Conciliu ecumenic să fie obligatorii pentru întreaga Biserică, nu e suficient ca acestea să fie doar aprobate de către Părinții conciliari uniți cu Pontiful Roman, ci e nevoie de un nou act formal din partea Papei prin care să confirme și să dispună promulgarea acestora. Trebuie notat faptul cum adevărurile de credință definite de către un Conciliu nu sunt realități noi de credință, ci fiecare Conciliu ecumenic trebuie să țină cont de învățătura conciliilor precedente într-o continuitate firească.

Conciliul ecumenic este forma supremă și cea mai solemnă a Magisteriului. Din punct de vedere al teologiei catolice, sensul credinței și carismele poporului lui Dumnezeu, determină Conciliul a fi martor și apărător al Magisteriului autentic al Bisericii care are datoria de a defini și interpreta depozitul credinței3.

Biserica Catolică nu a stabilit niciodată un tabel oficial care să aibă o oarecare autoritatea dogmatică în Biserică.

Stabilirea numărului de 21 a fost opera Sfântului Robert Bellarmin (1586) și a fost de comun acceptată pe parcursul istoriei, însă unele dintre acestea merită revăzute și reanalizate în mod critic din punct de vedere istoric. În ceea ce privește termenul de ecumenic, acesta a suferit felurite interpretări de-a lungul timpului. Astfel, conciliul de la Nicea I (325), chiar dacă legifera pentru întreaga Biserică s-a definit ca „sfânt și mare sinod”.

Conciliul de la Constantinopol I (381), care a legiferat pentru Biserica din Orient împotriva ereziilor și a problemelor apărute în Biserica din Constantinopol, s-a intitulat în canonul 6 „sfânt sinod al Episcopilor adunați la Constantinopol”.

Același canon conține o referire generală la instituția Conciliului ecumenic. Reputatul canonist și cercetător al izvoarelor normativei canonice, P. P. Ioannou este de părere că începând cu conciliul de la Efes (431), termenul de „ecumenic” în Orient trece de la acoperirea spațiului grec (oikumene), 19

Lumina Credinţei

Crâmpeie Istorice la dimensiunea universală în sensul că întreaga Biserică are obligația de a respecta deciziile conciliului4.

Primele opt concilii ecumenice au fost convocate de către Împărații bizantini și s-au desfășurat toate în Orient fără prezența personală a Papei: 2 la Nicea, 4 la Constantinopol, 1 la Efes,1 la Calcedonia. Dintre acestea, cele mai importante au fost primele patru [Nicea I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedonia (451)], pe care Sfântul Grigore cel Mare (540604), Papa Romei, le-a comparat cu cele patru Evanghelii, deoarece au formulat dogmele fundamentale ale credinței creștine privitoare la Preasfânta Treime și la Domnul Isus Hristos.

Conciliile ulterioare, desfășurate toate în al doilea mileniu de creștinism, au fost convocate toate de către Pontiful Roman și s-au desfășurat în Occident. Dintre acestea, sunt considerate a fi cele mai importante Conciliul de la Trento (15451563), Conciliul Vatican I (1869-1870), Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965).

Această formă de manifestare deplină a colegialității episcopale permite un schimb mai mare și mai fecund de idei, un dialog mai intens între episcopii din diferite Biserici, culturi. Se manifestă astfel în mod deplin catolicitatea și unitatea Bisericii care se interoghează pe sine însăși în raport cu timpul pe care-l traversează și pe care este chemată să-l citească și să-l călăuzească înspre veșnicia din sânurile Tatălui .

Octavian FRINC

1 Această definiție conține următoarele elemente esențiale și definitorii: întâlnirea într-un anumit loc; funcția esențială a colegiului episcopilor; reprezentarea colegiului episcopilor; competența și rolul juridic al Conciliului ce constă în exercitarea puterii doctrinare și pastorale supreme în Biserică; asistența Spiritului Sfânt – infailibilitatea Conciliului.

2 CCEO = CODEX CANONUM ECCLESIARUM ORIENTALIUM (trad. rom. pr. drd. Iuliu Vasile Muntean , CODUL CANOANELOR BISERICILOR ORIENTALE, Cluj Napoca, 2011).

3 Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen gentium”, 12.

4 P. P. IOANNOU, Pape, Conciles et Patriarches dans la tradition canonique de l´Eglise Orientale jusqu´au IX siècle, în Fonti, fasc. IX, I, 2, 504.

20

Români de rangul doi?

Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (III) Poate cele mai relevante dovezi ale tratamentului discriminatoriu la adresa Bisericii greco-catolice și nu numai pot fi regăsite în actele cu caracter legislativ prin care se sculpta noul profil constituțional al țării. Dintre variantele posibil de analizat mă voi opri doar asupra uneia.

A celei mai importante, însă, a legii fundamentale.

Cu toate că la nivel declarativ se opera cu principiul egalității în drepturi pentru cele două biserici românești, deznodământul a fost departe de a institui un tratament nediferențiat al puterii politice vizavi de spectrul confesional din România acelor vremuri.1 Calificativul pe care îl dobândise ortodoxia nu făcea decât să anunțe perpetuarea unui mai vechi proiect politic prin care statul modern își alăturase Biserica majoritară, în schimbul unui încorsetat control, eforturilor sale de omogenizare internă.2 După cum era de aşteptat, reacţiile generate de noua ordine constituţională a ţării nu au fost dintre cele mai favorabile. Profund jigniţi de inechitatea la care au fost supuşi, reprezentanţii Bisericii greco-catolice nu au ezitat să condamne public gravele abateri de la principiile unei morale sănătoase, pe care era de dorit să se bazeze noul act fundamental. Comentând articolul care stabilea „dominanţa” Bisericii ortodoxe şi conferirea „întâietăţii faţă de celelalte culte” pentru cea greco-catolică, Alexandru Rusu opina că „această nouă formulă este mult mai rea... pentru următoarele două motive: întâi, pentru că abandonând termenul «egalei îndreptățiri» şi acceptându-se pentru noi «privilegiul» anacronic al «întâietăţii», care n-are să ne fie de niciun folos, am sancţionat «dominaţiunea» odioasă a ortodoxismului intolerant, care va şti să o exploateze pe deplin în detrimentul bisericii noastre, fără ca noi să mai putem avea în curând un temei de luptă împotriva acestei prerogative supărătoare. În al doilea, pentru motivul – neasemănat mai important decât cel dintâi – că prin noua formulă se introduce, în chiar

Crâmpeie Istorice Constituţia ţării, o dezbinare absolut inadmisibilă a cultului catolic, care în esenţă nu a fost împărţit niciodată şi pe care nu o Constituţie a României va putea să-l împartă vreodată”.3 Practic, se acuza că noua „Constituţie de partid” stabilea trei categorii de confesiuni în statul român: o „religie de gradul I, dominantă; o religie de gradul al II-lea, întâia între celelalte confesiuni, şi religii de gradul III”.4 Mult mai virulenţi au fost, după cum era de aşteptat, reprezentanţii grupurilor confesionale minoritare, care găseau acum dovezi irefutabile în a-şi susţine afirmaţiile – adevărate semnale de alarmă trase imediat după 19185 –, privind

Alăturarea nemulţumirilor comunităţii grecocatolice celor exprimate în rândul grupurile etnoconfesionale minoritare a fost în măsură să aducă Bisericii unite un nedorit deficit de imagine, care îi punea la îndoială însuşi crezul său naţional.9

Încercând un răspuns la interogația cuprinsă în titlul acestei studiu aș putea spune că după 1918 deziluzia s-a instalat în rândul unei segment important al românilor ardeleni mult mai devreme decât anticipau și cele mai pesimiste voci. Componenta confesională, care continua să ocupe un loc de cinste în definiția națiunii, nu a putut aduce decât grave prejudicii comunităților care nu se încadrau în norma prestabilită și constant încurajată. Pentru Biserica grecocatolică acest lucru a însemnat, așa cum s-a văzut, intrarea ei într-o nedorită relație concurențială, în care arbitrul era departe de a fi imparțial.

Lucian TURCU

comportamentul preferenţial al autorităţilor civile ale statului român vizavi de noii săi cetăţeni.6 Asprul rechizitoriu formulat de aceştia punea sub semnul întrebării atât calitatea regimului democratic din România cât şi valabilitatea prevederilor acordurilor internaţionale pe care oficialii statului le iscăliseră deja, şi pe care, acum, nu pregetau să le dea uitării.7 Dacă în privinţa responsabilităţilor civile toţi cetăţenii români, indiferent de etnia sau confesiunea lor, erau trataţi egali, era de dorit, stipula varianta edulcorată a discursului minoritarilor, ca şi drepturile să fie aplicate unitar, fără partizanate de vreun fel.8

1 N. BRÎNZEU, Cultele în România, Editura „Sionul Românesc”, Lugoj, 1925, p. 7-11. Înfierbântatele discuții din Senatul României pe marginea articolelor proiectului de Constituție, în Monitorul Oficial, partea a III-a, Desbaterile Adunării Naționale Constituante, Senatul, no. 37-52, sesiunea ordinară prelungită, sedința de vineri, 9 martie 1923 – ședința de marți, 27 martie 1923, p. 555-828.

2 O. GILLET, Orthodoxie, nation et ethnicité, p. 353-354.

3 Unirea, XXXIII, nr. 12, p. 1.

4 Unirea, XXXIII, nr. 44, p. 2.

5 V. V. TILEA, Acțiunea diplomatică a României, nov.

1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 3657.

6 I. T. BEREND, G. RÁNKI, East Central Europe in the 19th and 20th Centuries, Akadémiei Kiadó, Budapest, 1977, p.

103-104; E. ILLYÉS, National Minorities in Romania. Change in Transylvania, East European Monographs, Columbia University Press, New York, 1982, p. 217.

7 Articolul 2 al Tratatului minorităţilor, parafat în 9 decembrie 1919, prevedea dreptul fiecărui locuitor din România de a practica liber orice credinţă, religie sau convingere cu condiţia ca acele practici să nu fie contrare moralităţii sau ordinii publice: E. ILLYÉS, National Minorities in Romania, p. 217; I. LIPCSEY, Romania and Transylvania in the 20th Century, pre-publishing, unlectored edition, translated by A. DANI and T. SZAPPANOS, edited by P. CSERMELY, Budapest, 2004, p. 19-20.

8 M. NÓDA, Biserica romano-catolică din Transilvania în perioada interbelică, Cluj-Napoca, 2008, p. 43-44.

9 Unirea, XXXIII, nr. 7, p. 1; Cultura Creştină, VII, nr.

17-20, p. 335-339; VIII, nr. 3-4, p. 59; V. BUDA NIGA, „Integrarea cultelor religioase în România Mare (1918-1928)”, în vol. Istorie şi conştiinţă. Profesorului Ion Agrigoroaiei la a 65-a aniversare, Editura Universităţii „Alexandru-Ioan Cuza”, Iaşi, f.a., p. 21.

21

In Memoriam!

IN MEMORIAM !

Pr. Vasile TRIFU Protopop Onorar

“ … iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El: căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi ....” (Deuteronom 30:20) Viața omului este darul lui Dumnezeu și depinde de fiecare ce face cu darul primit. Alipirea de Dumnezeu îl determină pe om să trăiască după alte coordonate decât cele ale lumii care îl înconjoară, o lume de cele mai multe ori murdară, în care valorile vieții creștine pătrund tot mai greu, iar numărul celor care le caută este tot mai mic.

A vorbi azi de fidelitate față de Dumnezeu, în și prin Biserica lui Hristos, este de cele mai multe ori echivalentul expunerii blamului societății contemporane, așa zis modernă, lipsită de educație creștină și repere morale.

Această tristă realitate este și efectul lungilor ani de “educație” materialist-științifică propagată prin metode marxist-leniniste, care cel puțin la nivel teoretic au exclus categoric modelul de educație propus de către Biserica membrilor societății, din anii comunismului.

Făcând o retrospectivă în timp, vedem că odată cu revenirea Bisericii românești din Transilvania în comuniune cu Biserica Romei (1698-1700), poporului român i se deschid noi și extraordinare orizonturi prin accesul fiilor de țărani români la educație și cultura. Lumina pătrunde tot mai adânc în ungherele ignoranței, superstițiilor precum și a acelei săracii spirituale și materiale.

Educația și cultura creștină, precum și sentimentul național profund, promovate de către Biserica GrecoCatolică în școlile sale, între care amintim câteva precum cele de la Blaj, Gherla și Cluj, Oradea și Beiuș, au format caractere puternice care nu au cedat în fața sistemului comunist totalitar și ateu instaurat în România după anul 1947. Între aceste caractere puternice se număra și preotul Vasile TRIFU, născut la data de 14 august 1912, în localitatea Chiuzbaia, Maramureș, fiul unor cucernici țărani români greco-catolici: Vasile și Eufrosina TRIFU. Școala primară o urmează în localitatea natală, apoi gimnaziul și liceul la Baia Mare. Mai apoi urmează cursurile Academiei Teologice Greco-Catolică din Blaj, călăuzit de o dorință arzătoare de a fi slujitor al lui Hristos. După absolvirea teologiei urmează cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Cluj, obținând titlul de profesor de religie. Frecventează în paralel

22

Lumina Credinţei și cursurile Facultății de Filozofie-Litere din aceeași localitate. În anul 1940 este hirotonit preot de către episcopul Maramureșului, Dr. Alexandru RUSU, care îi încredințează spre păstorire credincioșii din Călinești (MM), se mută apoi la Odești (SJ), iar mai apoi la Săliștea de Sus (MM). În anul 1949, în luna lui martie începe Calvarul, este arestat și luat din sânul familiei (soție și 4 fete) și dintre iubiții săi credincioși pentru că a refuzat să semneze trecerea la Biserica Ortodoxă. Se perindă ani grei prin pușcăriile comuniste: Sighetu Marmației, Oradea, Cluj, Aiud, Canal – Capul Midia.

Bunul Dumnezeu îl ajută și trece cu bine prin toate aceste greutate și încercări și se întoarce în sânul familiei, dar spre regretul său nu și între credincioșii

săi întrucât Biserica Greco-Catolică era scoasa înafara legii.

Activează clandestin ca și preot prin Maramureș ținând legătura cu nucleele de rezistența din satele pe unde a păstorit, el însuși făcând parte din nucleul de rezistență al părintelui Gheorghe MARIAN, ultimul paroh al catedralei băimărene, din str. Vasile Lucaciu, nr 54. Pentru întreținerea familiei lucrează ca pietrar, tâmplar, ajutor de magazioner, muncitor necalificat la CAP Recea, de unde se pensionează în anul 1972.

După 1990 se dedică apostolatului și asistenței

Evanghelia în Artă spirituale la spitalele băimărene. In paralel cu aceasta, prin eforturi financiare proprii (vinde mare parte din pământul moștenit de la părinți și între timp recuperat de la CAP) duce o campanie de retipărire a unor cărți pe care le considera necesare formării morale a credincioșilor greco-catolici precum: „Spovedania unui convertit”, autor arhimandrit Teodosie BONTEANU, „Școala iubirii”, autor Alfonso Maria de Liguori, „O turmă și un păstor” - autor arhimandrit Teodosie Bonteanu, etc. De asemenea, ridică în Baia Mare un frumos monument din marmura neagră, în amintirea părinților săi trecuți la Domnul, pe locul unde după propria mărturie a părintelui Vasile, urma să se ridice o biserica greco-catolica înainte de venirea comuniștilor: str Victoriei intersecție cu str. Prunului, nu departe de casa in care a locuit peste 50 de ani.

De asemenea se implică in reactivarea parohiei Săliștea de Sus, Maramureș, făcând vizite de apostolat in aceasta localitate.

Odată cu înaintarea în vârstă timpul și greutățile vieții aspre pe care a petrecut-o își pun amprenta tot mai mult pe trupul părintelui, făcându-i deplasarea tot mai grea. În aceste condiții, continua să re roage în capela din str. Prunului, se interesează de tipărirea de cărți și continua munca pentru a-și îndeplini visul său de-o viață: Unitatea Bisericii. În acest sens, încă de pe timpul clandestinității BRU, scrie nenumărate scrisori ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române prin care îi îndeamnă să intre în comuniune cu Biserica Romei.

Rămâne văduv între timp, deși la o vârstă foarte înaintată continua să celebreze Sf. Liturghie, uneori singur, alteori ajutat de câte un preot (în ultima parte a vieții de către părintele Vasile Mîndruț), iar după cum mărturisea uneori chiar sfinția sa: „Mă rog Bunului Dumnezeu pentru ca să nu-mi ia lumina minții”. În cursul lunii iunie 2012, este vizitat de către PS Vasile, cel care îl vizitase de nenumărate ori și pe când era preot la Baia Mare, dar şi ca ierarh, găsindu-l într-o stare bună de sănătate: „Nu mă doare nimic, doar nu pot să merg și tot slăbesc” zicea părintele în stare de luciditate. În data de 27 iulie 2012, cu circa 2 săptămâni înainte de împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani, părintele Vasile Trifu părăsește această „vale a plângerii” în Spitalul Județean din Baia Mare fiind asistat spiritual după rânduială de către părintele Mihai Șimonca.

Trupul său îmbrăcat în odăjdii și purtând pe piept evanghelia și o frumoasă cruce, dăruită de PS Vasile la împlinirea frumoasei vârste de 99 de ani, este depus mai întâi în biserica Sfânta Cruce din Baia Mare, unde este prohodit pe data de 30 iulie 2012 de peste 30 de preoți și mai apoi așezat lângă doamna preoteasă în cimitirul din strada Miron Costin, unde își așteaptă obșteasca înviere.

Fie-i memoria binecuvântată !

Mihai ŞIMON

Muzica şi Liturgia Bisericii în viziunea Conciliului Vatican II (Constituţia despre Sfânta Liturgie, Sacrosanctum Concilium) Muzica şi celebrarea liturgică nu pot fi separate: când ne gândim la Sf. Liturghie, avem în minte implicit cântările liturgice. Dar nu orice muzică ce însoţeşte cuvintele pronunţate în celebrare poate fi numită„sacră” sau „liturgică”. Cum pot fi asociate două elemente diferite, dar esenţiale: Liturgia şi Muzica?

Este semnificativ faptul că primul document al Conciliului Vatican II – Sacrosanctum Concilium (SC) – este dedicat reformei liturgice, indicând liniile conducătoare pentru o reformă a Liturgiei de rit latin, în particular, dar care, de fapt, reprezintă principii valabile pentru orice Liturgie. De aceea, se subliniază faptul că normele şi principiile referitoare la reforma liturgică pot fi aplicate şi celorlalte rituri legitime ale Bisericii, pe care, respectând Tradiţia, ea le recunoaşte şi le consideră ca având acelaşi fundament şi onoare (cf. SC 3). Astfel Conciliul vrea ca, acolo unde este necesar, diferitele rituri să fie revăzute cu prudenţă în spiritul Tradiţiei sănătoase, pentru a le conferi o nouă vitalitate, în funcţie de circumstanţele şi necesităţile timpului nostru (cf. SC 4).

1. Ce este Liturgia Bisericii? Înainte de a vorbi despre „muzica sacră” (cap.

VI,112-120), Constituţia defineşte Liturgia drept „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care se răspândeşte tot binele” (SC 10).

Liturgia şi în special dumnezeiasca Euharistie (Sf. Liturghie) actualizează opera răscumpărării noastre: prin ea, credincioşii exprimă în viaţa lor misterul lui Hristos, dar şi adevărata natură a Bisericii: umanădivină, vizibilă-invizibilă, activă-contemplativă, prezentă şi în pelerinaj spre Împărăția Cerurilor. Din aceste caracteristici ale Bisericii rezultă apoi şi direcţia sau sensul corect de urmat şi scara de valori: ceea ce este uman în ea să fie subordonat divinului, ceea ce este vizibil, invizibilului, acţiunea, contemplaţiei, realitatea prezentă, celei viitoare, veşnice, spre care de fapt ea ne conduce (cf. SC 2).

Liturgia Bisericii este opera prin care se aduce lui Dumnezeu mărirea perfectă şi totodată oamenii sunt sfinţiţi: Hristos uneşte cu sine Biserica, Mireasa preaiubită, care se roagă Domnului său şi prin El se aduce cult Părintelui veşnic (cf. SC 7).Prin Liturgia pământească noi participăm la Liturgia cerească, pregustând-o: este acea Liturgie care se celebrează

23

Evanghelia în Artă în Cetatea sfântă a Noului Ierusalim (cf. Ap 21,2), spre care ne îndreptăm ca pelerini şi în care Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu (cf. Col 3,1) ca ministru al Sanctuarului şi al adevăratului Tabernacol (cf. Evr 8,2), iar noi, împreună cu cetele cereşti şi cu toţi sfinţii, cântăm Domnului imnul de mărire.

Liturgia este primul şi de neînlocuit izvor din care credincioşii pot primi spiritul creştin. De aceea SC cere păstorilor de suflete – preoţi sau călugări – să aibă o grijă dosebită în ceea ce priveşte propria formare liturgică, lăsându-se ei înşişi pătrunşi de spiritul şi forţa Liturgiei, pentru a deveni maeştri ai Liturgiei (cf.

SC 14), atât în aspectul ei teologic, istoric, spiritual, cât şi pastoral şi juridic (cf. SC 16). Aceasta presupune ca întreaga lor viaţă să fie impregnată, pătrunsă de spirit liturgic, pe care apoi să-l transmită şi credincioşilor (cf. SC 17-18).

Nu numai prin celebrarea Sf. Liturghii, dar şi prin Oficiul Divin, Hristos, prin acţiunea Bisericii, continuă imnul de laudă cântat neîncetat lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru mântuirea lumii (cf. SC 83). Cei care participă la Oficiul Divin stau în faţa tronului lui Dumnezeu în numele Bisericii (cf. SC 85), şi prin lauda divină este sfinţită întreaga zi-noapte. Oficiul Divin, ca rugăciune publică a Bisericii, este izvor de pietate şi hrană pentru rugăciunea personală (cf.

SC 90). Recitându-l sau cântându-l, mintea trebuie să corespundă cu vocea. Astfel, Oficiul Divin devine vocea Bisericii – trupul mistic al lui Hristos – care laudă în mod public pe Dumnezeu cât mai perfect, cu devoţiune interioară şi cu comportamentul exterior. În acest scop se recomandă o mai bogată instruire liturgică, biblică şi în ceea ce privește Psalmii (cf. SC 99).

2. Scopul reformei liturgice şi câteva norme generale Orice Liturgie are părţi fixe şi părţi mobile. SC subliniază că motivul pentru care se face o reformă liturgică este ca textele şi riturile să exprime mai clar realităţile sfinte pe care le semnifică, iar poporul creştin să poată să înţeleagă mai uşor sensul acestora, să participe deplin, activ şi comunitar la celebrarea lor (SC 21). Modificările în celebrările litrugice se pot face numai de către autoritatea Bisericii. De aceea, nici un preot nu poate să adauge, să scoată sau să schimbe ceva în materie liturgică (cf. SC 22).

De o importanţă principală în celebrarea liturgică este cunoaşterea Sf. Scripturi: ea este izvor de inspiraţie pentru predică, pentru cântarea Psalmilor, pentru rugăciuni, tropare, acţiuni şi gesturi liturgice (cf. SC 24).

3. Muzica sacră şi Liturgia În Liturgia Bisericii Dumnezeu vorbeşte poporului Său, Hristos anunţă Evanghelia Sa, poporul răspunde la rândul său lui Dumnezeu cu cântul şi rugăciunea. În acest fel credinţa participanţilor se alimentează,

24

Lumina Credinţei minţile sunt ridicate spre Dumnezeu pentru a-L preamări cu raţiunea, pentru a primi în mod deplin harul Său (cf. SC 33). De aceea, muzica sacră şi arta trebuie să se adapteze la specificul şi structura riturilor, conform normelor fundamentale indicate de SC (22).

Se identifică în tradiţia muzicală a Bisericii universale o comoară de valoare inestimabilă, care are prioritate în raport cu modul de exprimare al altor arte, întrucât cântul sacru unit cu cuvintele formează o parte necesară şi integrantă a Liturgiei solemne (SC 112).

Este arătată apoi funcţia de slujire sacră a cântului în celebrările liturgice, aşa cum subliniază Scriptura (cf.

Ef 5,19; Col 3,16), Părinţii Bisericii şi Pontifii romani (începând cu Pius al X-lea), indicând principalele caracteristici ale muzicii sacre: fiind strâns legată de acţiunea liturgică, muzica devine cu adevărat sacră şi exprimă mai plăcut rugăciunea, favorizând unitatea în rugăciune, contribuind la o mai mare solemnitate a ritului sacru (cf. SC 112); Conciliul recomandă să se păstreze şi în privinţa muzicii sacre normele şi prescripţiile Tradiţiei şi ale disciplinei bisericeşti, pentru ca ea să-şi împlinească scopul, adică mărirea lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor (cf. SC 112).

Constituţia vorbeşte despre tezaurul muzicii sacre care trebuie să fie păstrat şi cultivat cu multă grijă,

Etica Creştină punând accent pe dezvoltarea corurilor bisericilor şi ale catedralelor (cf. SC 114). Se subliniază importanţa educării şi practicii muzicale în seminarii, noviciate călugăreşti, şcoli catolice, institute superioare de muzică sacră, alături de o educaţie liturgică autentică (cf. SC 115). Pentru ritul latin se recomandă în special cântul gregorian, dar şi polifonia sau muzica cultă religioasă (cf. SC 116), se admite cântul religios popular promovat în mod inteligent, după normele liturgice (cf. SC 118), iar ca instrument muzical tradiţional pentru liturgia latină este indicată orga cu tuburi, care aduce o mai mare strălucire celebrărilor Bisericii şi înalţă sufletele spre Dumnezeu (cf. SC 120).

Alte instrumente muzicale pot fi admise în cultul divin doar cu aprobarea autorităţilor bisericeşti competente şi în măsura în care sunt adaptate scopului sacru: demnitatea templului, edificarea credincioşilor.

Rolul compozitorilor este ca, animaţi de spirit creştin, să compună melodii ce vădesc caracteristicile adevăratei muzici sacre, şi care să favorizeze participarea activă a credincioşilor, în timp ce textele pentru cântul sacru să exprime doctrina catolică şi să fie luate de preferinţă din Scriptură şi din izvoarele liturgice (cf. SC 121).

Prin prezentarea unor idei specifice din SC am văzut că în Conciliul Vatican II s-a luat în considerare muzica sacră în acele aspecte care au legătură cu reforma liturgică, adică s-a relevat rolul sau funcţia ei în cultul divin şi s-au fixat unele principii şi norme legate de acest rol în celebrările liturgice. Deciziile Conciliului s-au aplicat în reforma liturgică, dar curând s-au ivit unele dificultăţi în ce priveşte muzica sacră şi funcţia ei de slujire. De aceea «Consiliul» pentru aplicarea Constituţiei SC, însărcinat de Sf. Părinte Paul al VI-lea, a pregătit mai multe Instrucţiuni, printre care Musicam sacram din1967, prin care s-au fixat normele principale necesare în acel moment, tocmai pentru ca muzica sacră să-şi atingă adevăratul ei scop, acela de a preamări pe Dumnezeu şi sfinţirea credindioşilor” (SC 113).

La o primă lectură a Constituţiei SC am putea avea impresia că ea se adresează doar ritului latin. În realitate, SC cuprinde orientări generale valabile pentru orice rit. Aplicarea acestora însă trebuie să se facă în mod corespunzător, ţinând cont de specificul ritului. De fapt, există documente, fie ale Conciliului Vatican II (Orientalium Ecclasiarum), fie posterioare Conciliului (Orientale Lumen din 1995, sau Instrucţia pentru aplicarea prescripţiilor liturgice ale Codului Canonic pentru Bisericile Orientale, dată de Congregaţia pentru Bisericile Orientale la 6 ian. 1996) dau liniile conducătoare şi totodată solicită reflecţia noastră pentru a găsi modalitatea potrivită de a transpune spiritul Conciliului în celebrarea şi trăirea Liturgiei proprii.

Sr. Cecilia FLUERAȘ

Vechi și nou în teologia morală postconciliară Conciliul Vatican II a dorit o teologie morală mai existențială, mai istorică, mai atentă la istoria oamenilor, istorie privită dintr-o perspectivă a istoriei mântuirii. Câmpul de reflexie în teologia morală cere o atenție permanentă la mutațiile culturale care se produc în societate, astfel încât să propună, într-un limbaj potrivit, esența mesajului creștin.

Enciclica Veritatis Splendor, de inspirație conciliară, scrisă de Papa Ioan Paul al 2-lea în 1993, începe printr-o prezentare etică și spirituală a pasajului evanghelic, în care Isus Hristos are un dialog cu tânărul bogat, pe care îl cheamă să-L urmeze, să-i fie alături: Vinde tot ce ai și vino după mine”. Aici se găsește de fapt învățătura morală propusă de Isus Hristos, începând prin a-i arăta sensul vieții și a-l chestiona asupra aspirației lui personale de la un «bine» la un «mai bine», acel « mai bine » fiind de fapt maximul de bine - trăirea în Împărăție deja de aici.

Gaudium et Spes, în introducerea sa, evidențiază misiunea Bisericii de a face să se instaureze «o fraternitate universală», legând astfel trăirea morală personală de trăirea vieții morale în societate.

Readucerea Sfintei Scripturi în teologia morală scoate în evidență importanța istoriei omenirii împletită cu istoria mântuirii, istoria umanității și istoria fiecărui om în parte. Sfânta Scriptură prezintă istoria mântuirii dintr-o perspectivă escatologică, care dă direcție vieții morale individuale și colective.

Conciliul a înțeles că era necesară recentrarea vieții morale în Evanghelie, adică în persoana lui Isus Hristos, singurul care poate da sens total și profund vieții omului, cu întrebările și provocările ei.

Există deci un raport strâns al vieții morale cu cunoașterea Sfintei Scripturi ca sursă a acțiunilor noastre. Sfânta Scriptură va permite creștinilor să considere viața creștină în lumina diferitelor mistere ale vieții: Creația, Întruparea, Mântuirea și Învierea - promisă de Isus Hristos fiecăruia dintre noi.

Un alt lucru de semnalat în Conciliul Vatican II și în documentele ulterioare, este sublinierea importanței credinței trăite în Isus Hristos asupra moralei personale. Revine teologiei morale 25

Etica Creştină

misiunea să aprofundeze cercetarea resurselor credinței creștine, pentru a-i încuraja pe creștini să aibă o viață morală cristocentrică, și pentru a-i motiva să trăiască armonios credința personală și astfel să-și armonizeze relația dintre credință și acțiunile lor concrete zilnice.

După o perioadă în care a prevalat importanța cazuisticii, Conciliul readuce în atenție dimensiunea teologică și cristologică a moralei. Conciliul Vatican II a pus accentul pe o morală creștină a responsabilității, dând astfel un loc central omului ca subiect care se găsește în permanentă situație de discernământ moral. Astfel teologia morală identifică și ia în considerare condițiile posibilității construirii subiectului moral, în așa fel încât subiectul, adică omul, să crească în responsabilitate umană, responsabilitate creștină și în virtuți.

Virtuțile se găseau în centrul moralei propuse de Sfinții Părinți ai Bisericii, aceștia cerând creștinilor trăirea atât a virtuților cardinale și teologale, cât și a altor tipuri de virtuți, cum ar fi: ospitalitatea, optimismul, entuziasmul; toate acestea ajutându-ne să trăim în societate în mod anticipat Împărăția Cerurilor. Astfel, omul care sa crească in virtuți, este una din propunerile morale ale Conciliului.

Chemarea de a fi creștin este o chemare către o creștere continuă. Acest îndemn îl găsim peste tot în Noul Testament; persoanele se lăsau pătrunse de prezența lui Isus și astfel își schimbau viața în bine.

Conciliul Vatican II cere preoților să ajute persoanele și comunitățile să judece și să acționeze în conformitate cu Evanghelia și să se construiască pe ele însele într-o autentică sfințenie.

Conciliul cere teologiei morale nu doar conținuturi abstracte, ci să regăsească rădăcinile = resursele creștinismului, din Sfânta Scriptură, din Tradiție si din comentariilor Sfinților Părinți ai Bisericii.

Morala devine nu doar o ascultătoare pasivă a legii, ci o chemare de a-L urma pe Hristos. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu și înțelepciunea Bisericii primare vor redeveni seva artei de a trăi în Hristos, precum Isus Hristos răspunde chemării Tatălui.

Valorizând lumea și realitățile terestre, Conciliul va schimba maniera de a considera etica și de a face teologie morală. Documentul despre 26

Lumina Credinţei

Libertatea de conștiință (Dignitatis humanae) apare ca un vârf al schimbărilor.

Complexitatea problemelor contemporane, cărora creștinii trebuie să le facă față, cere o capacitate permanentă a subiecților de a găsi răspunsuri etice, fundamentate evanghelic; deci renunțarea la răspunsuri gata primite de undeva sau de la cineva și stimularea unei continui căutări a adevărului.

După ce Conciliul subliniază importanța și demnitatea rațiunii/inteligenței omului, el insistă asupra prezenței unei legi morale existente în inima fiecărui om, lege pusă de Dumnezeu acolo. Aceasta lege interioară, înscrisă încă de la începutul vieții în om, ajută conștiința să discearnă binele de rău și să aleagă binele, pentru a răspunde astfel vocației universale și personale: de a iubi fără încetare și în continuă creștere. Această lege interioară este «Vocea lui Dumnezeu înscrisă de Dumnezeu în inima fiecărui om» (Gaudium et Spes 16). Conștiința devine astfel locul unde fiecare om, în deplină libertate, alege ceea ce vrea să fie

și dorește să devină, în ascultarea unei chemări pe care, chiar și păgânii o aud, ne spune Sfântul Pavel în Epistola către Romani 2,15.

Astfel Conciliul Vatican II evidențiază importanța persoanei umane, creată după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, și importanța libertății de conștiință, care este «centrul cel mai intim al omului, sanctuarul unde omul este singur cu Dumnezeu și unde acesta aude vocea lui Dumnezeu» (GS 16).

Pr. dr. Angel ZARECZKI

Doctrina Socială

„Gaudium et Spes” și Omul Elaborarea documentului conciliului Vatican al II-lea Gaudium et spes a însemnat pentru Biserică și societate o etapă importantă a dialogului cu provocările lumii contemporane. Acest document poartă și denumirea de Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană.

Papa Paul al VI-lea, moștenind de la Ioan al XXIIIlea responsabilitatea continuării conciliului, a dorit să își ia în serios acest rol și a supravegheat cu mare atenție lucrările la Gaudium et Spes. Informații și indicații utile asupra procesului de formare a constituției cât și asupra complexității conținutului acesteia le putem extrage din reconstrucția schemei XIII a conciliului Vatican II. Procesul de formare a constituției a suscitat diverse tensiuni formându-se doua tabere: susținătorii reformei și tradiționaliștii.

Adresându-se lumii contemporane, Gaudium et Spes se adresează de fapt întregii familii umane și totodată Bisericii universale pe care o găsim situată într-un context social și moral caracterizat de schimbări alerte. De aceea s-a considerat relevant transmiterea mesajului antropologic și ecleziologic cu privire la persoana umană sau la omul chip și asemănare a lui Dumnezeu. Explicarea mesajului antropologic al acestui document pornește de la credința în comuniunea trinitară și în realitatea dialogică a încarnării. Centralitatea mesajului este Hristos, acela prin care omul s-a înnoit și care reprezintă un nou Adam; de fapt întregul Conciliu este străbătut de un puternic filon cristologic.

Această constituţie pastorală nu expune doar principii generale ale credinţei, ci examinează „semnele timpului” tratând despre probleme concrete ale lumii contemporane. Atingând subiecte actuale, vorbește despre ştiinţă, cultură, căsătorie şi familie, ordine socială, problema muncii, economie, pace și război, amintind chiar și despre energia nucleară.

Recunoscând legitima autonomie a științei, culturii și a politicii, constituția afirmă de fapt că lucrurile create și chiar societățile au legi și valori proprii care în mod gradual trebuie să fie descoperite, folosite și gestionate de către om.

Tematicile dezbătute de Gaudium et spes au avut un impact puternic asupra societății, iar pentru a înțelege pe deplin acest document trebuie să privim la momentul publicării acestuia, anul 1965, într-un context mondial problematic, divizat în blocuri și ideologii. În acest cadru, putem reliefa răspunsul profetic al Bisericii care a considerat oportun să vorbească despre: promovarea demnității sacramentului căsătoriei și a vieții de familie, promovarea drepturilor omului și condamnarea

oricărei forme de discriminare, despre necesitatea de a promova între națiuni o viață politică inspirată de valorile morale creștine. Totodată, putem spune că luând în considerare amploarea și gravitatea problemelor generate de contextul actual, Conciliu Ecumenic Vatican II pune accentul pe rolul și coresponsabilitatea creștinilor. Prin aceasta, i se atribuie documentului și scopul de a stimula comunitățile catolice în promovarea dezvoltării regiunilor nevoiașe și a justiției sociale. În special în capitolul trei din a doua parte a constituției pastorale, regăsim tratându-se despre problema socială sub un profil mai amplu, mai globalizat, deosebind-o astfel de enciclicele sociale precedente îndreptate mai mult spre problemele anumitor națiuni. Prin apariția acestui document, ne dăm seama cum Biserica a anticipat timpul, prevăzând ceea ce urma să se întâmple pe plan mondial. Documentul subliniază importanța efortului pe care toate țările trebuie să-l îndeplinească pentru

a reglementa legile economiei şi a orienta politicile sociale individuale în cadrul general al unei economi de bunăstare globală. De aceea, obiectul unei politici economice sănătoase nu ar trebui să se limiteze doar la multiplicarea bunurilor sau la profit și putere, ci ar trebui să fie în slujba omului considerând ierarhia nevoilor sale materiale, spirituale şi religioase impunându-se astfel construirea unei “comunități mondiale” bazată pe o recunoaștere fundamentală și egală a drepturilor.

Prin Gaudium et Spes, Biserica ne arată calea plină de speranță spre o lume mai umană ce se realizează în Hristos, prin harul său care lucrează în mod tainic în inima fiecărui om.

Sebastian BERSAN

27

Prezentarea Parohiilor

Parohia Târșolț În acest număr al revistei eparhiale vom face un scurt popas în parohia Târșolț din protopopiatul Țării Oașului.

Dacă vom arunca o privire în istoria acestei parohii, vom descoperi că din anul 1789 și până în prezent, în această parohie au slujit un număr de 22 preoți: Mihail Pop 1789-1815; Ştefan Doroş 1816-1827; Ioan Ciorbă 1827-1832; Iosif Fursec 1832-1842; Andrei Pop 1842-1849; Gheorghe Pop 1849-1852; Ioan Darabant 1852-1865. Între anii 1865-1866 parohia este vacantă şi este administrată de preoţii din vecinătate: Baziliu Chiş din Boineşti; Gherasim Mihalca din Bixad; Corneliu Buda; Dumitru Buteanu din Lechinţa.

După acest scurt interval lista continuă cu următorii: Ioan Darabant 1867-1872; Iuliu Darabant 1872-1879 fiu; Antoniu Breban 1879-1884 (fiul său este Alexandru Breban, preot şi canonic, dr. de Roma ctitorul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare, devenită mai apoi catedrală); Alexandru Pop 1884-1886; Basiliu Savanijiu 1886-1900; Alexandru Mirisan (din Trip, administrează doar câteva luni), Eugen Dredeanu 1900-1918; Vasile Erdoş (capelan din 1900-1942, paroh 1942-1948); Gheorghe Bolchiş 1949-1950; Iacob Feier 1990 -1995; Ioan Zbona din 1995 până în prezent.

Odată cu anul1948, majoritatea credincioşilor din Târşolţ nu au mai frecventat biserica din localitate deoarece în ea au început să slujească preoţi ortodocși, iar credincioşii greco-catolici au preferat să ţină legătura cu preoţii greco-catolici care mai activau încă, precum călugării de la Mănăstirea Bixad sau mai târziu cu pr. Paul Sever Moişeni, care a activat până în anul 1952.

Dat fiind faptul că preoţii greco-catolici au fost înlocuiţi cu preoţi ortodocși, marea majoritate a credincioşilor din Târşolţ au început să frecventeze biserica romano-catolică din Huta-Certeze, apoi cea din Negreşti-Oaş şi mai târziu în Boineşti, apropiinduse astfel de satul lor. După eliberarea preoţilor noştri din închisorile comuniste, credincioşii greco-catolici i-au contactat şi i-au invitat pe aceștia, în comună pentru diferite oficii, care se petreceau întotdeauna pe timp de noapte.

Preotul care a început o activitate spirituală bogată în comuna Târşolţ a fost pr. Marian din Baia-Mare care în anul 1975 venea foarte des în comună pentru serviciile religioase dintre cele mai variate precum: sfinţiri de case, mărturisiri, botezuri, Sfânta Liturghie. În afară de Pr. Marian au mai activat în Târşolţ pr.

Ghita, Pr. Sabău, Pr. Vasile Gavriş, Pr. Gavril Sălăjan, Pr. Marina Gheorghe, Pr. Leon Bob, Pr. Paul Sever.

28

Lumina Credinţei După anul 1983, activitatea spirituală în Târşolţ era atât de intensă încât, de obicei, la prima sâmbătă din lună veneau 3 sau 4 preoţi care mărturiseau toată noaptea, iar spre dimineaţă celebrau Sf. Liturghie după care plecau din Târşolţ cu satisfacţia datoriei împlinite. Este de menţionat faptul că în toată această activitate clandestină nici preoţii, nici credincioşii nu au fost deranjaţi de către organele de ordine prezente în sat la vremea aceea. Legăturile dintre preoţi şi credincioşi s-au menținut prin vizitele reciproce pe care aceștia și le făceau. Datorită acestor legături care existau până în decembrie 1989, acest moment nu a făcut decât să întărească în credinţă aceste locuri şi să pregătească momentul ieşirii Bisericii noastre din

clandestinitate la lumină.

Ziua de 24 mai 1992, pentru comunitatea grecocatolică din Târşolţ a fost o zi de mare sărbătoare. Au fost invitați Preasfinţia Sa Lucian Mureşan, Episcop de Maramureş precum şi preoţi, călugări, călugăriţe şi foarte mulţi credincioşi pentru a participa la sfinţirea locului şi a pietrei de temelie pe care urma să se construiască noua biserică greco-catolică din Târşolţ, deoarece biserica veche era ocupată abuziv de către credincioşii ortodocşi. Odată cu sfinţirea locului şi a pietrei de temelie s-a păstrat pentru noua biserică acelaşi patron pe care l-a avut şi biserica veche

Prezentare de Carte „Sfântul mucenic Dumitru Izvorâtorul de Mir”.

După sfinţirea locului de biserică au început lucrările de săpături şi executarea fundaţiei într-un ritm alert aşa încât până în luna decembrie a fost finalizată fundaţia şi turnată placa de la cota 0. În anul 1993 s-a lucrat mult la noua construcţie, iar la sfârşitul anului biserica era ridicată, bolta era turnată şi pregătită pentru executarea acoperişului. Anul 1994 aduce finalizarea acoperişului şi a finisajelor interioare, dar şi marea bucurie din 13 noiembrie când a fost sfințită biserica.

Pe toată perioada construcţiei, s-a depus un efort enorm, dar înţelepciunea şi curajul parohului de atunci pr. Iacob Feier, ajutat şi susţinut de comitetul parohial în fruntea căruia se aflau Huja Ioan – prim curator, Bud Ioan – curator secund, Nistor Nicolae – casier , au adus în sufletele credincioşilor din Târşolţ, dar şi a celor din împrejurimi, multă speranţă şi curaj.

La solemnitatea sfinţirii bisericii din 13 noiembrie 1994 au participat : Preafericitul Părinte Cardinal Lucian Mureşan, episcop eparhial de Maramureș în acel moment, împreună cu Preasfințiilor lor Ioan și Virgil, preotul Alexandru Mesian, viitor episcop de Lugoj, dar şi foarte mulţi preoţi, călugări, călugăriţe și aproximativ 3000 de credincioşi.

Lucrările de finisaj exterior s-au finalizat în anul 1998 prin efortul depus de pr. Ioan Zbona, susţinut de comitetul parohial în fruntea căruia se aflau aceiaşi devotaţi credincioşi: Huja Ioan, Bud Ioan si Nistor Nicolae. Finisajele exterioare au fost sfinţite de către Preasfinția Sa Ioan la 26 octombrie 1998..

Pardoselile interioare şi mobilarea bisericii au fost următoarele etape. S-au confecţionat băncile, dulapurile confesionale, o nouă masă de altar, iconostasul precum şi instalaţia de încălzire, toate fiind sfinţite de către Episcopul Ioan Şişeştean însoţit de preoţi si persoane consacrate, dar și de numeroşi credincioşi.

Un mare eveniment spiritual ce s-a desfășurat în parohia Târșolț a avut loc sâmbătă, 30 aprilie 2011, când s-a desfăşurat a patra ediţie a ÎETC (Întâlnirii Eparhiale a Tineretului Catolic). Tema întâlnirii a fost „La rădăcinile credinţei” având ca motto: “Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă “ (Col 2,7). La acest eveniment au participat în jur de 1.100 de tineri care provin din teritoriul jurisdicţional al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş şi 40 de preoţi1.

Vă invit cu drag să vizitați și să cunoașteți această parohie cu toate valorile ei culturale și spirituale.

Parohia mai poate fi vizitată și la adresa web: http:// www.parohiatarsolt.ro

Pr. Daniel POP

1

http://www.parohiatarsolt.ro/contact.php

Un conciliu pentru Biserica de azi Pentru mulţi Conciliul Vatican II este un fapt istoric; un eveniment care a avut loc acum 50 de ani. În acest sens el poate fi simplu descris în cifre: „2860 de Părinţi conciliari veniţi din 141 de ţări, dintre care mai mult de 100 de pe continentul african. Pentru prima dată în istorie, toate popoarele Pământului şi toate tradiţiile Bisericii s-au putut face auzite cu ajutorul a 453 de experţi, în prezenţa a 58 de auditori şi invitaţi laici, precum şi a 101 observatori necatolici, în decursul a 4 sesiuni în care s-au ţinut 168 de congregaţii generale, pe parcursul anilor 1962, 1963, 1964 şi 1965 prezidate succesiv de doi papi, Ioan al XXIII-lea pentru prima sesiune şi Paul al VI-lea pentru celelalte. Abordând o tematica vastă, cu mai mult de 100.000 de cuvinte, au fost promulgate 16 documente: 4 constituții, 9 decrete și 3 declarații.” (p.7). Această radiografie prin cifre a Conciliului ne permite să întrevedem doar amploarea evenimentului.

Reacţiile la Conciliu au fost variate, de la acceptare la respingere sau la ignorare. Pentru Biserica Catolică din România timpul parcă stătea în loc în vremurile acelea. Țara era izolată, iar veștile despre Conciliu erau puține și ajungeau în special pe calea undelor radio, printr-o lucrare sau o carte adusă cu riscuri enorme din Occident. Zidul în spatele căruia ne găseam, catacombele în care ne aflam și lanțurile care ne încătușau, nu ne lăsau să simțim înnoirea internă (aggiornamento) pe care Conciliul Vatican II o aducea în sânul Bisericii.

Roadele Conciliului au început să fie cunoscute și la noi odată cu traducerea și publicarea în 1990, la 25 de ani de la încheierea lui, a documentelor.

Cu toate acestea Conciliu Vatican II nu trebuie să fie văzut doar ca un eveniment din trecut sau numai prin prisma statisticii. Este important pentru orice om de bună credinţă să cunoască roadele schimburilor, reflecţiilor, deciziilor şi rugăciunilor care au animat acest Conciliu determinant pentru viaţa Bisericii.

Cardinalul Paul Poupard, martor direct şi apoi profund analist al acestui eveniment extraordinar care ne dă o profundă şi vie lectură de ansamblu, furnizând o cheie sigură de interpretare a documentelor conciliare. Arată în particular cum, mulţumită Conciliului Vatican II, Biserica, pe calea şi în dialogul cu lumea de astăzi, este capabilă să înfrunte provocările timpurilor pe care le trăim, cu marile schimbări, adesea tulburătoare, care caracterizează diferitele continente, regiuni sau ţări.

Cheia de interpretare pe care o propune Cardinalul Poupard în cele doisprezece capitole ale cărții sale despre Conciliul Vatican II este cea a credinţei: trebuie

29

Viaţa Consacrată să avem în minte că nu se poate înţelege Biserica dacă nu se vede cu ochii credinţei, dacă nu acceptăm prezenţa Spiritului Sfânt în sânul ei și în mod particular în timpul unui Conciliu ecumenic.

Imaginea pe care ne-o oferă cardinalul francez în concluzia cărții la douăzeci de ani de la deschiderea lucrărilor conciliare ne provoacă și pe noi, acum la 50 de ani de la acest eveniment al Bisericii, la o reflecție spirituală, teologică și istorică asupra modului în care adierea suflului Conciliului al II-lea de la Vatican se resimte și în Biserica noastră.

Autorul Cardinalul Paul Poupard prezent la deschiderea solemnă a lucrărilor Conciliului Vatican II, a lucrat alături de papii Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea. În 1979 a fost ales auxiliar al arhiepiscopului de Paris. În 27 iunie 1980, Ioan Paul al II-lea l-a chemat în Vatican ca să-şi asume conducerea Secretariatului pentru necreştini ca şi Pro-Preşedinte. Creat cardinal, din mai 1985 a fost Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul cu necredincioşii, iar din 1988 a fost Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură.

Pr. Andrei Ștefan MĂRCUŞ

30

Lumina Credinţei

Surorile Congregaţiei Maicii Domnului Congregaţia Surorilor Maicii Domnului a fost înfiinţată la 2 februarie 1921 la Blaj, prin grija şi cu binecuvântarea marelui Arhiereu Mitropolit Dr. Vasile Suciu. Era prima Congregaţie feminină născută în sânul Bisericii Greco Catolice şi prima ctitorie a Mitropolitului Vasile în seria aşezămintelor menite să „reîncreştineze poporul român” şi să ridice nivelul religios şi cultural al acestui neam.

Mitropolitul Vasile a vrut să pună această Congregaţie sub patronajul Maicii Domnului şi o numeşte „Congregaţia arhidiecezană a Surorilor de caritate a Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Vergură Maria”. În viziunea marelui Mitropolit, scopul apostolic al acestei Congregaţii a fost ca membrele ei să se ocupe mai ales de educaţia copiilor şi a tineretului feminin; de asemenea de bolnavi şi nevoiaşi, îndeplinind aceste opere de caritate de preferinţă în institute de educaţie, orfelinate, spitale sau aziluri de bătrâni.

Mitropolitul Vasile a cerut sprijinul Romei, iar în vara anului 1921, a obţinut venirea la Blaj a două surori românce din Congregaţia Franciscanelor Sărace din Mallersdorf – Germania. Una dintre ele a fost Sora Febronia Mureşan, profesoară la Institutul Franciscanelor Sărace din Târgu-Mureş, fiică a preotului greco-catolic din Varviz/Subcetate, jud.

Mureş, care avea să devină prima Superioară generală a Congregaţiei şi prima ei organizatoare. Începutul Congregaţiei se împleteşte cu începutul Orfelinatului diecezan transferat la Castelul din Obreja, unde erau adăpostiţi cam 200 de copii orfani în urma primului

Război mondial. (Acest orfelinat a trecut mai târziu în întregime în responsabilitatea şi grija Congregaţiei, sub conducerea exclusivă a Surorilor.) În anul 1938 Congregaţia primeşte aprobarea Constituţiilor din partea Scaunului Apostolic şi numele

Viaţa Consacrată de Congregaţia Surorilor Maicii Domnului. Până în anul 1948 Congregaţia a avut 14 filiale. Surorile îşi desfăşurau apostolatul cu precădere în domeniul educaţiei şi în domeniul medical, cu multă dăruire şi sacrificiu.

Din toamna anului 1948, Congregaţia, odată cu Biserica Greco-Catolică, şi-a început calvarul şi intră în catacombe. Timp de 41 ani (până în dec.1989) a fost suprimată de Statul comunist şi intră în ilegalitate, dar continuând să trăiască „în catacombe”, în condiţii grele, Surorile fiind mereu urmărite şi prigonite, unele condamnate, deţinute sau maltratate de conducerea comunistă şi atee. În tot acest timp foarte multe Surori, dispersate pe întreg teritoriul Transilvaniei şi chiar în alte regiuni ale ţării, s-au ocupat de catehizarea copiilor în grupuri mici, în sânul familiilor, uneori în cadrul Bisericii Romano-Catolice, contribuind şi la îngrijirea capelelor, a altarelor sau oriunde era nevoie de ajutorul lor. Majoritatea Surorilor s-au încadrat în câmpul muncii, ocupând diferite servicii (uneori foarte modeste) cele mai multe reluându-şi ocupaţia în spitale, îndeplinind opere de caritate şi de apostolat în măsura în care era posibil în noile condiţii de viaţă.

După anul 1989, situaţia politică a ţării schimbă statutul de până atunci al Bisericii şi implicit pe cel al Congregaţiei noastre. Surorile au încercat să se reorganizeze. Superioara generală, Sr. M. Sofia Mureşan, vine şi se stabileşte la Cluj. După anii de dispersie, s-a putut forma acum primul Noviciat comun, deoarece până acum, novicele erau formate de diferite Surori, în diferite oraşe (acolo unde locuiau sau munceau).

La începutul anului 1991 Pc Mamă Sofia începe să cheme la Cluj, Surorile, în special pe cele tinere, din alte localităţi pentru a începe un apostolat în spitale, îngrijind bolnavii. Am avut sprijinul unor Directori de Spitale din Cluj care au fost bucuroşi să reia tradiţia dinainte de 1948, când în Clinicile Universitare clujene erau peste 100 de Surori călugăriţe care lucrau la patul bolnavilor aducând alinare suferinţelor lor. . Încă de la întemeierea Congregaţiei, atât P. Fondator Vasile Suciu cât şi Maica Maria Febronia Mureşan – coFondatoarea Congregaţiei, au „văzut” în această familie călugărească realizarea unei sinteze între valorile spiritualităţii bizantine şi valorile vieţii consacrate apusene. Astfel, au pus la temelia vieţii spirituale a Surorilor rugăciunea Bisericii Greco-Catolice, dar în viaţa comunitară, apostolatul, devoţiunile, trăirea voturilor, au adoptat modelul institutelor apusene.

Surorile Congregaţiei Maicii Domnului şi apostolatul desfăşurat în prezent Inspirate mereu de dorinţa Părintelui Fondator „de

a apropia neamul nostru cât mai mult de Domnul prin credinţă vie”, Surorile sunt angajate şi astăzi în diferite apostolate prin care se străduiesc să continue liniile principale pe care au activat şi Surorile din trecut şi anume: educarea copiilor şi a tinerilor, îngrijirea orfanilor, a bolnavilor şi bătrânilor şi ajutorarea celor săraci.

La Blaj, Surorile sunt implicate în activităţi educative în cadrul Institutului Teologic, la Liceul Sf. Vasile cel Mare şi în cadrul Grădiniţei de la Caritas - Blaj. Pe lângă munca specifică din învăţământ, Surorile comunităţii din Blaj se ocupă de pastorala tinerilor, animând grupuri de tineri de diferite vârste, fac cateheză, pregătind grupuri de copii pentru Prima Sfântă Împărtăşanie; organizează ieşiri şi derulează un program de vizite şi activităţi de educaţie religioasă la Casa de copii din localitate.

Una dintre surori este dirijoarea corului Catedralei mitropolitane. În domeniul caritativ-social, Surorile ajută, după posibilităţi, familii sărace, vizitează şi ajută persoane bolnave, vârstnice. De asemenea, Surorile sunt prezente în sediul Arhiepiscopiei Majore, oferind rugăciunea şi serviciul lor umil şi discret, acolo unde este nevoie de ajutorul lor.

Surorile din Cluj-Napoca activează în diferite sectoare: social-caritativ, educativ, spiritual.

Casa de tip familial Maica Domnului adăposteşte copii abandonaţi sau care provin din familii cu situaţii grele. Surorile în colaborare cu câteva persoane laice şi ajutate de binefăcători cu inimă deschisă şi generoasă, se dedică acestui apostolat încă din 1993, iar prin Casa de copii Maica Domnului au trecut, de la începuturile funcţionării ei, peste 200 de copii, actualmente Casa găzduind zece copii cu vârsta între 2 şi 6 ani.

Surorile din Cluj au şi o Comunitate care este deschisă pentru a găzdui studente, oferindu-le un climat potrivit pentru studiu precum şi susţinere în efortul de a-şi consolida viaţa pe valorile creştine.

Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj-Napoca, care găzduieşte Casa generală şi o comunitate formată din 22 de Surori, se doreşte a fi o oază de linişte şi reculegere, oferind celor dornici de a-L întâlni pe Domnul, un spaţiu plăcut şi un climat de rugăciune.

Toţi cei care doresc, pot să ia parte la rugăciunea Surorilor, la Sf. Liturghie, mai ales în duminici şi sărbători şi pot beneficia de asistenţă spirituală. În cadrul Comunităţii de la Mănăstire locuiesc şi primesc îngrijire o parte din Surorile în vârstă din Congregaţie, care sunt „comoara” ascunsă şi oferta vie de rugăciune şi jertfă. Aici este şi locul principal de desfăşurare a activităţilor şi întâlnirilor de formare permanentă pentru Surorile din întreaga Congregaţie.

Surorile aduc o contribuţie la formarea tinerilor

31

Viaţa Eparhiei seminarişti atât prin cursuri predate, cât şi prin munca desfăşurată în cadrul Seminarului Eparhial Sf. Ioan Evanghelistul, unde activează la secretariat, bibliotecă, sacristie. În Cluj - Napoca, mai multe Surori se ocupă de formarea religioasă a copiilor şi a tinerilor, atât prin întâlniri de reflecţie şi rugăciune - pe care le organizează fie în comunităţile noastre, fie participând la programele educative care se derulează în cadrul Uniunii Creştine, la Centrul Iubire şi Adevăr sau organizate de ASTRU.

În urmă cu câţiva ani, Surorile din Cluj au început să se ocupe de pastorala copiilor şi a tinerilor din parohia Sângeorz Băi. La Carei, surorile primesc zilnic un număr de 20 de copii, provenind din familii sărace la Centrul de zi Speranţa. Acestora li se oferă masa de prânz, iar apoi sunt ajutaţi la efectuarea temelor.

La Bucureşti, avem o comunitate de trei Surori, care servesc Biserica prin rugăciunea şi dăruirea lor, în cadrul Vicariatului Greco-Catolic.

La Sighetul Marmaţiei, Surorile de la Mănăstirea Maica Îndurerată primesc anual un număr de 28 de eleve de liceu cărora le oferă pe o perioada determinată servicii de găzduire, hrană, educaţie umană şi creştină şi, pregătire în vederea continuării studiilor liceale totodată, Surorile se ocupă de îngrijirea surorilor noastre în vârstă, de catehizarea copiilor şi pregătirea lor pentru Prima Sfântă Împărtăşanie, de animarea unui grup de rugăciune.

Din toamna anului 2011, s-a iniţiat programul after school unde copiii îşi petrec 4 ore pe zi, inclusiv

Lumina Credinţei sâmbăta. Aici beneficiază de o masă caldă la prânz, sprijin şi ajutor la temele şcolare, un cadru adecvat menit să favorizeze dezvoltarea capacităţii relaţionale şi socializarea, suport moral şi educativ, precum

şi activităţi extraşcolare (cursuri de calculatoare şi de limba engleză, meditaţii la limba română şi matematică, educaţie religioasă, activităţi recreative: excursii, tabără de vară etc).

Privind zi de zi la Preasfânta Fecioară Maria, Mama şi ocrotitoarea Congregaţiei noastre, dorim să aducem, cu propria viaţă, aleasă mulţumire lui Dumnezeu, avându-o de model în urmarea lui Hristos. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu, iar exemplul Preasfintei noastre Mame să ne fie mereu întărire şi ajutor pentru ca slujirea noastră să fie bineplăcută Domnului.

Biroul de Presă CMD

Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioşilor din Eparhia de Maramureş, Preasfinţia Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri:

Domnul Mihai Şimon în funcţia de Econom eparhial, pe o perioadă de trei ani, începând cu data de 29 iunie a.c.

Consilieri Eparhiali: Pr. Vasile Tofană SJ., Vicar general, Pr. Dr. Angel Zareczki, Vicar episcopal pentru laici, Pr. Augustin Butica, Cancelar al Curiei Eparhiale, Pr. Vasile Codrea, paroh în Strâmtura, Pr. Dr. Mircea Manu, Pr. Dr. Simion Voicu, paroh în Ciolt, începând cu data de 29 iunie a.c.

Pr. Ioan Balea, administrator parohial al parohiei Jibou, începând cu data de 12 august a.c.

Pr. Ieromonah Irineu Bârle - stareţ al mănăstirii de drept eparhial Prislop, începând cu data de 15 august a.c.

Pr. Vasile Sabadîş - administrator parohial al parohiei Baia Sprie, începând cu data de 19 august a.c.

Pr. Dr. Mircea Manu - vicar parohial al parohiei Sfântu Anton, Baia Mare, începând cu data de 26 august a.c.

Pr. Leonard Orha - administrator parohial al parohiei Culciu Mare, începând cu data de 26 august a.c.

32

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie

Frecvenţe Oradea: 102,2 MHz Zalău: 92,5 MHz Blaj: 94,4 MHz Baia Mare: 95,4 MHz Tel mobil - INTERNET: mms://streaming1.eu. radiomaria.org/romania DIGI: 12687 MHz

În fiecare a II-a Miercuri din lună, Radio Maria transmite emisiunile realizate în studioul regional din Baia Mare: 1700 Program de Rugăciune 2000 - 2100 Program Cultural 2100 - 2200 Program Spiritual

Vizitaţi situl Bisericii Române Unite cu Roma, Greco - Catolică www.bru.ro În secţiunea Maramureş gasiţi informaţii şi ştiri din Eparhia de Maramureş www.bru.ro/maramures

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Sfinţiri de biserici: Băiţa de sub Codru, Turţ, Odoreu, Remeţi pe Someş, Vetiş

Sfinţire de preot - Ioan Balea - Parohia Jibou

Vizite ale PS Vasile: Trip-Bixad, Strâmtura, Bârsana

Preţ 5 RON