Lumina Credintei 2/2015

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Tată, am greșit la cer și înaintea ta” (Lc 15,18)

Anul V, nr. 2/2015

Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR: Editorial

1-2

Prezentarea enciclicei „Laudato si” Fragmente liturgice 3-4 Rânduiala Sfintei Mărturisiri Cuvântul scripturii 5-7 Considerații scripturistice la Taina Pocăinței În lumina icoanei 7 - 10 Meditație asupra parabolei fiului risipitor Interferenţe biblice 10 - 12 Taina Spovedaniei în Sfintele Evanghelii Învăţătura bisericii 12-14 Taina Spovedaniei în învățătura Bisericii Sfinţii părinţi 14-16 Terapia spiritului legea bisericii 16-19 Taina Sfintei Mărturisiri în CCEO Crâmpeie istorice 19-20 Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu

Pr. BÉla Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil-Marian Ember

Pr. Daniel Pop

Diacon Florin Marusciac

Drd. Marian Susa

Prof. Adrian Roman

Prof. Maria Mureşan

Un luptător al trecutului românesc preot profesor Petru Bran Evanghelia în artă 22-24 Dulceața lacrimilor pentru acei care plâng „așa cum voiește Dumnezeu” Etica Creştină 24-26 Spovada - o rutină pentru unii... o povară - pentru alții Prezentarea Parohiilor 26-28 Parohia Greco-Catolică Șomcuta Mare Prezentare Carte 28-29 Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești Viața Consacrată 29-31 Congregația „Fiicele îndurării din al treilea ordin mănăstiresc a Sf. Francisc” Viața Eparhiei 31-32 Novenă de rugăciune în memoria Episcopilor care s-au jertfit pentru credință „Maica Domnului de la Bixad, roagă-te pentru noi” Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466 Imagine copertă: Întoarcerea fiului risipitor, Rembrandt

Editorial Prezentarea enciclicei „Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună” Dată publicității joi, 18 iunie 2015, această Scrisoare enciclică1 este cea de-a doua a Papei Francisc (după Lumen fidei – Lumina credinței, din 29 iunie 2013) și a 323-a din istoria Bisericii Catolice.

Semnată la Roma, la 24 mai 2015, în duminica Rusaliilor (după calendarul latin), în al treilea an de pontificat al Papei Francisc, enciclica Laudato si’ este adresată nu doar catolicilor și oamenilor de bunăvoință, ci „tuturor oamenilor care locuiesc pe această planetă” (v.

Laudato si’, nr. 3).

tematice, abordate din perspective diferite, pentru a ne fi propuse în încheiere două rugăciuni: una oferită împărtășirii cu toți cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (nr. 246), și cealaltă propusă celor care mărturisesc credința în Isus Cristos, ritmată de refrenul „Lăudat să fii”, cu care enciclica începe și se termină.

Primul capitol prezintă cele mai recente descoperiri științifice din domeniul mediului ca modalitate de ascultare a strigătului creației pentru „a transforma în suferință personală ceea ce se întâmplă cu lumea și pentru a recunoaște astfel care este contribuția pe care o poate aduce fiecare” (nr. 19). Se abordează în acest fel „diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (nr. 15): schimbările climatice, chestiunea apei, ocrotirea biodiversității, datoria ecologică.

Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia narațiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care provine din tradiția iudeo-creștină și exprimă „înfricoșătoarea responsabilitate” (nr. 90) a ființei umane față de creație, legătura strânsă dintre toate creaturile și faptul că „mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri și responsabilitate a tuturor oamenilor” (nr. 95).

Capitolul se încheie cu nucleul revelației creștine. „Isus pământesc”, prin „relația sa atât de concretă și iubitoare față de lume”, este „cel înviat și glorios, prezent în întreaga creație cu stăpânirea sa universală” (nr. 100).

În vederea identificării rădăcinii umane a crizei ecologice, Sfântul Părinte instaurează în cel de-al treilea capitol un dialog cu filosofia și științele umaniste. La rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o formă excesivă de antropocentrism (nr. 116); ființa umană nu-și mai recunoaște propria poziție în raport cu lumea Titlul enciclicei, Laudato si’, este în italiana și asumă o poziție autoreferențială, centrată dialectală din sec. al XIII-lea, folosită în regiunea exclusiv pe sine și pe propria putere. Decurge de Umbria, și constituie o invocație („Lăudat să fii, aici logica de genul „folosește și aruncă” prin care Domnul meu...”) din imnul de laudă „Cântarea se justifică orice fel de rebut, indiferent că este creaturilor” scris de Sfântul Francisc din Assisi. ambiental sau uman, care consideră că celălalt Textul este structurat în șase capitole și este și natura ar fi simple obiecte și conduce la mii de străbătut de la un capăt la altul de câteva linii forme de stăpânire.

1

Editorial În această optică enciclica abordează două probleme cruciale pentru lumea de astăzi. Mai întâi de toate, munca. În al doilea rând, limitele progresului științific, cu referință directă la organismele modificate genetic (OMG: 123-136).

(nr. 181), care astăzi este dominantă.

În cel de-al cincilea capitol, Papa Francisc își exprimă ferma convingere potrivit căreia construirea de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial sau reducționist.

De aceea este indispensabil dialogul. Pornind de la aceasta, se întreabă „de ce se dorește astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent și necesar să o facă?” (nr. 57).

este trăită comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu sine, dar și cu toate creaturile și cu natura.

Ultimul capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga enciclică.

Rădăcinile crizei culturale acționează în profunzime, iar obiceiurile și comportamentele Propunerea principală a enciclicei este ecologia nu se modifică cu ușurință. Educația și formarea integrală ca nouă paradigmă de dreptate, tematică rămân provocările centrale. Încă de la început tratată în cel de-al patrulea capitol. Este vorba trebuie urmărită asumarea „unui alt stil de mai exact de o ecologie care „să integreze locul viață”. Nu se poate subestima importanța unui specific pe care ființa umană îl ocupă în această parcurs de educație despre mediu capabil să lume și relațiile ei cu realitatea înconjurătoare” influențeze gesturile și obișnuințele de fiecare zi, (nr. 15), în economie și în politică, în culturi de la reducerea consumului de apă și colectarea diverse, în mod particular în cele mai amenințate, diferențiată a deșeurilor până la „stingerea și chiar în orice moment al vieții noastre de luminilor inutile”. Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativă care vine fiecare zi.

Papa Francisc recurge la numeroase exemple din credință.

Revine linia propusă în exortația apostolică, concrete pentru a-și exprima convingerea că între chestiunile ambientale și chestiunile sociale Evangelii gaudium: „Sobrietatea, trăită în mod și umane există o legătură care nu poate fi liber și conștient, este eliberatoare” (nr. 223), distrusă niciodată. Acesta este și modul cel mai astfel că „fericirea ne cere să știm a limita unele bun prin care putem lăsa generațiilor viitoare necesități care ne asurzesc, rămânând astfel o lume sustenabilă, nu prin lozinci, ci printr-un disponibili pentru multiplele posibilități pe care angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, viața le oferă” (nr. 223). ); în acest fel, putem „să printr-o îmbunătățire integrală a calității vieții simțim din nou că avem nevoie unii de alții, că umane: spații publice, locuințe, transporturi, etc. avem o responsabilitate față de ceilalți și față de (nr. 150-154). Chiar și „trupul nostru se situează lume, că merită să fim buni și onești” (nr. 229). Pe într-o relație directă cu ambientul și cu celelalte această cale ne bucurăm de compania sfinților. ființe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al Nu lipsește nici dimensiunea paternității lui Dumnezeu este necesară pentru a primi și spirituale propunând ca examinarea conștiinței, a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui și instrumentul pe care Biserica l-a recomandat casă comună; în schimb, o logică de dominare dintotdeauna pentru orientarea vieții în a trupului se transformă într-o logică, uneori lumina relației cu Dumnezeu, să includă o nouă subtilă, de stăpânire” (nr. 155). dimensiune, luând în considerare nu numai cum

În viziunea sa ocrotirea mediului nu poate fi asigurată numai pe baza calculării financiare a costurilor și beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pieței nu sunt capabile să le apere sau să le promoveze în mod adecvat” ( nr. 190). Deosebit de incisiv este și apelul adresat celor care îndeplinesc funcții politice, de a se feri de „logica «eficientistă» și «imediatistă»” 2

Rod al reflecției oferite „de numeroși oameni de știință, filosofi, teologi și organizații sociale” ce a îmbogățit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni (nr. 7), enciclica îi îndeamnă pe toți oamenii să recunoască „bogăția pe care religiile o pot oferi pentru o ecologie integrală și pentru un progres deplin al neamului omenesc” (nr. 62).

Redacția 1 Termenul enciclică vine din greacă (εν κύκλος,

en kýklos, „în cerc”, adică „scrisoare circulară”), și indică scrisorile pe care Papa le adresează episcopilor și credincioșilor din întreaga lume sau dintr-o anumită națiune pe teme importante cu caracter doctrinar, moral, social, politic. Primul Papă care a utilizat termenul de enciclică pentru o scrisoare a fost Benedict al XIV-lea, în 1740.

Fragmente liturgice Rânduiala Sfintei Mărturisiri Cu sigurață puțini dintre cititori au participat la Rânduiala Mărturisirii așa cum apare descrisă în Euhologhion, deoarece acest oficiu, care nu ține de esența Tainei– dar încadrează și pregătește Spovada propriu-zisă – în practică se celebrează doar în preajma sărbătorilor mari și nu în toate comunitățile parohiale. Îmbrăcat cu epitrahilul (patrafirul) – semn al harului dumnezeiesc cu puterea căruia păstorul de suflete slujește cele sfinte1 – preotul binecuvântează pentru începerea slujbei. După rostirea rugăciunilor de început – care inaugurează orice oficiu în cultul liturgic al Bisericii – se recită Psalmul 50, rugăciune cu puternic caracter penitențial datorită originii și conținutului său. Meditând acest psalm, născut din căderea în păcat și ridicarea proorocului David, care trezește în suflete conștiința păcatului cu profund efect spiritual, Sfântul Augustin scrie: „Leaș povesti acestea celor care nu au făcut așa, ca să vegheze, să-și păstreze curăția și luând aminte cum a căzut un om măreț, ei, care sunt mici, să se teamă. Dar, dacă cineva care a căzut deja și care are în conștiința sa un lucru rău aude aceste lucruri, să ia aminte la cuvintele psalmului. Să ia aminte la gravitatea rănii, dar să nu dispere din cauza slavei Doctorului… La voi nu a fost trimis profetul Natan, ci însuși David a fost trimis. Auziți-l cum plânge și cu el plângeți! Auziți-l cum suspi-

nă și cu el suspinați! Auziți-l cum se îndreaptă și cu el vă bucurați!”2

este recitat de preoți în timpul pregătirii proxime pentru SfânÎn același spirit se rostesc apoi ta Liturghie, pentru că în acel cele trei Tropare de umilință, in- moment se deschide perdeaua vocând îndurarea lui Dumnezeu care acoperă Ușile Împărătești cu încrederea fiască a copiilor ale Altarului și suntem invitați Domnului conștienți că „toți în misterul lui Dumnezeu, care suntem lucrul mâinilor Lui și nu- se descoperă ochilor noștri mele Lui îl chemăm”3 . Al treilea trupești și sufletești. tropar penitențial este închinat Imediat după acest moment, Maicii Domnului, pe care o ru- Biserica vine în întâmpinarea găm să ne deschidă, ca o Mamă celor care se pregătesc pentru bună, Ușa Milostivirii lui Dum- spovadă, preotul oferindu-le nezeu. Frumoasa semnificație a ajutor sufletesc prin rostirea acestui imn liturgic o înțelegem primelor două rugăciuni de iermai bine dacă îl ascultăm când tare – o veritabilă incursiune în 3

Fragmente liturgice Vechiul și Noul Testament care identifică dimensiunile iertării divine – conținutul lor amintind de pocăința regilor David și Manase, de iertarea celor doi datornici și a femeii păcătoase și vorbind despre puterea de a ierta încredințată de Domnul Puterilor ucenicilor Săi.

Considerând importanța următorului pas în acest ritual – primirea fiecărui penitent, pe rând, la mărturisire – rubrica Euhologhionului oferă preoților următoarele îndrumări practice: „Şi venind unul câte unul din cei ce vor să se mărturisească, îngenunche în faţa preotului. Iar preotul pe fiecare îl îndeamnă părinteşte să-şi deschidă sufletul cu toată încrederea, fără teamă, fără de sfială şi cu toată sinceritatea – neascunzând nimic din câte îşi aduce aminte – ştiind că se spovedeşte nu numai înaintea preotului, ci în faţa lui Dumnezeu însuşi, care toate le vede şi le ştie şi care este gata, ca un părinte preabun şi milostiv, să ierte toate păcatele mărturisite cu părere de rău adevărată şi cu hotărâre tare de îndreptare a vieţii şi de a nu mai păcătui în viitor. Apoi îl întreabă preotul despre toate păcatele sale. Şi după ce le va mărturisi, preotul îi dă celui mărturisit sfaturi potrivite cu starea lui şi îi dă şi canon potrivit cu păcatele lui, aşa precum îl va lumina Sfântul Spirit.”4

pe bună dreptate, încurajați de cuvântul Sfintei Scripturi și de puterea și frumusețea spirituală a momentului, că omul iertat devine protagonistul unei noi creații: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său.”6

Apogeul celebrării Sfintei Taine - rugăciunea de dezlegare – este considerată de liturgiști epicleza Tainei Spovedaniei, iar la finalul rostirii ei preotul face semnul Sfintei Cruci cu mâna dreaptă pe capul celui ce s-a mărturisit: „Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii sale de oameni, să-ţi ierte ţie fiule (N), toate păcatele tale şi eu nevrednicul preot, cu puterea care mi s-a dat, îţi iert şi te desleg de toate păcatele tale: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Amin.”7 Partea finală a slujbei o constituie ectenia rostită de preot pentru binele vremelnic și veșnic al credincioșilor care s-au spovedit, urmată de cântarea Născătoarei de Dumnezeu8 și dezlegarea finală, specifică oricărei celebrări de cult extern.

În contextul tuturor acestor elemente de ritual care, desigur, își au rolul lor în procesul convertirii noastre, vă doresc tuturor să rămâneți statornici în harul lui Dumnezeu și vă îndemn să vă apropiați cât mai des și cu încredere spre Taina Sfintei Spovedanii. Cu încredere și cerând Domnului bucuria despre care vorbește psalmistul David: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii tale și cu spirit stăpânitor întărește-mă.”9

Apoi, „punând epitrahilul și mâna pe capul” celui ce s-a spovedit, preotul rostește a treia rugăciune de iertare, rugând pe Dumnezeul Mântuirii să dăruiască penitentului, prin iertarea păcatelor, „chipul „O mamă se întoarce acasă de pocăinței” 5 . Meditând această la biserică, după ce s-a spovedit. expresie, „chipul pocăinței”, în lumina credinței, putem afirma, Un surâs îi luminează chipul iar copilul ei, observând această 4

schimbare, o întreabă:

- Ce s-a întâmplat mamă? De ce eşti atât de bucuroasă?

Mama, văzând oportunitatea unei cateheze providenţiale, îi explică:

- Păi, să vezi, scumpule: tocmai m-am spovedit şi de fiecare dată când cineva se spovedeşte, Dumnezeu îl iartă, iar acest fapt provoacă o atât de mare bucurie încât şi chipul ți se schimbă.

Atunci când mă spovedesc Dumnezeu mă iartă. De fiecare dată când mă iartă, îmi arată că mă iubeşte. De aici provine bucuria fiecărei iertări, a fiecărei spovezi”.

Spovada este un adevărat izvor de bucurie. Unii creştini o transformă într-un motiv de tulburare. Cauza este foarte simplă: se gândesc prea puţin la iubirea pe care Dumnezeu le-o arată şi prea mult la ceea ce ei fac sau trebuie să facă. Spovada este, înainte de toate, o revărsare de iubire şi de înţelegere din partea lui Dumnezeu vizavi de slăbiciunile noastre.

Pr. can. Emil GIRBOAN Protopop 1 E. BRANIȘTE, Liturgica generală, Galati, 2002, p. 249 2 http://www.doxologia.ro/studiulsfintei-scripturi/de-ce-scris-davidpsalmul-50, accesat la 20 mai 2015 3 Parafrazând al doilea tropar de umilință (n.a.)

4 Euhologhion, Blaj, 1940, p. 31 5 Ibidem, p. 31 6 Facere 1, 27 7 Euhologhion, op.cit., p. 32 8 Cuvine-se cu adevărat (n.a.)

9 Psalm 50, 13.

Cuvântul Scripturii Considerații scripturistice la Taina Pocăinței Pocăinţa, ca Sfântă Taină, a fost anunţată şi instituită de Mântuitorul după învierea Sa, ca pe unul dintre multele roade ale învierii Sale când, arătându-se apostolilor Săi: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute»” (In. 20, 22-23).

Mărturisirea în Vechiul Testament Mărturisirea colectivă şi publică în Vechiul Testament se făcea de o singură persoană ca reprezentant al întregului popor. În felul acesta mărturiseau proorocii păcatele poporului: „Mărturisim, Doamne, necredinţa noastră şi fărădelegile părinţilor noştri, că am păcătuit înaintea Ta. Nu ne lepăda pe noi pentru numele Tău! Nu necinsti tronul slavei Tale! Adu-ţi aminte şi nu strica legământul Tău cu noi!” (Ieremia 14,20).

Giotto, Spovedania femeii înviate, Bazilica Sf. Francisc, Assisi (1290-1295)

tinuare Acan dă detalii despre le”. lucrurile luate din prada de răzIn 11,55: „Și era aproape boi şi despre locul unde le-a as- Păștile iudeilor și mulți din ţară cuns. s-au suit la Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curățească”.

Saul în faţa lui Samuel: „Saul Mărturisirea personală în Vechiul Testament se făcea nu- a zis iarăşi «Am păcătuit»” (1 Faptele Apostolilor 19,18: Sam.15,30). mai în faţa celor ce aveau o res„Şi mulţi dintre cei ce crezuseră ponsabilitate în sânul poporului David înaintea lui Natan: veneau ca să se mărturisească şi evreu faţă de Dumnezeu. Deci „«Am păcătuit înaintea Domnu- să spună faptele lor”. mărturisirea nu se făcea înain- lui, a zis David către Natan. Şi Necesitatea pocăinţei tea oricui.

Domnul a ridicat păcatul de deaEz. 18,30: „De aceea vă voi juAron în faţa lui Moise: „Rogu- supra ta, a zis Natan, și tu nu vei deca pe voi din casa lui Israel, pe mă, domnul meu, să nu ne soco- muri” (2 Regi 12,13). fiecare după căile sale, zice Domteşti greşeala că ne-am purtat Mărturisirea în nul Dumnezeu; pocăiţi-vă şi vă rău şi am păcătuit!” (Numeri Noul Testament întoarceţi de la toate nelegiuirile 12,11).

Mt. 3,5-6: „Atunci a ieşit la el voastre, ca necredinţa să nu vă Acan în fața lui Iosua: „Adevă- Ierusalimul şi toată Iudeea şi toa- fie piedică”. rat, am păcătuit înaintea Domnu- tă împrejurimea Iordanului. Şi 1 In. 1,8-9: „Dacă zicem că lui Dumnezeului lui Israel şi iată erau botezaţi de către el în râul păcat nu avem, ne amăgim pe ce am făcut” (Iosua 7,20). În con- Iordan, mărturisindu-şi păcate- noi înşine şi adevărul nu este în5

Cuvântul Scripturii Secretul păstrării mărturitru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi sirii de către preot: drept, ca să ne ierte păcatele și Isus Sirah 19,10: „Ai auzit cusă ne curăţească pe noi de toată vânt? Să moară la tine; fii fără nedreptatea”. grijă, că nu te va sparge”.

Osea 14,2: „Întoarce-te, IsraeFolosul mărturisirii le, la Domnul Dumnezeul tău, că păcatelor: tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale!”.

Restabilirea comuni unii cu 1 Cor. 11,28: „Să se cerceteze Dumnezeu însă omul pe sine şi aşa să măRecăpătarea stării de sfinţire nânce din pâine şi să bea din pa- şi nevinovăţie, starea de har har”.

Pacea conştiinţei Hotărârea de îndreptare Pildele lui Solomon 28,13: Lc 15,18: „Sculându-mă, mă „Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu voi duce la tatăl meu şi-i voi spu- propăşeşte, iar cel ce le mărturine: Tată, am greşit la cer şi înain- seşte şi se lasă de ele va fi miluit”. tea ta”.

Ps 31,1: „Fericiți cărora s-au Scaunul mărturisirii iertat fărădelegile şi cărora s-au Ev. 4,16: „Să ne apropiem, deci, acoperit păcatele”. cu încredere de tronul harului, ca 2 In 2,1: „Copiii mei, acestea să luăm milă şi să aflăm har, spre vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi ajutor, la timp potrivit”. dacă va păcătui cineva, avem Riscul amânării mărturisi- mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept.” rii Ez 18, 21-23: „Dar dacă cel Isus Sirahul 5,8-9: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi rău se întoarce de la nelegiuirile nu amâna din zi în zi. Că fără de sale pe care le-a făcut şi păzeşte veste va izbucni mânia Domnului toate legile Mele şi face ceea ce şi în vremea răzbunării vei fi dat e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nepieirii”. legiuirile pe care el le va fi făcut, Ruşinea mărturisirii ci va trăi pentru dreptatea pe păcatelor: care va fi făcut-o. Oare voiesc Eu Isus Sirah 20,23: „Este câte moartea păcătosului, zice Domunul care-şi pierde viaţa din ruşi- nul Dumnezeu - şi nu mai degrane neînţeleaptă şi de dragul unui bă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” nebun se ruinează”.

Lc. 3,9: „Acum securea stă Isus Sirah 4,23: „Căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşi- la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se ne care aduce mărire şi har”. taie şi se aruncă în foc”.

Calitatea mărturisirii Căinţa pentru păcat păcatelor: În Vechiul Testament: Mt. 12,37 - „Căci din cuvintele Ezdra 9,6: „Dumnezeul meu, tale vei fi găsit drept, şi din cuvinmă ruşinez şi mă tem să-mi ridic tele tale vei fi osândit”.

6

faţa către Tine, Dumnezeul meu, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer”.

Iov 42,6: „Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”.

Ps 6,6: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”.

Ps 37,18: „Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu” Ps 50,4: „ Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi”. În Noul Testament:

Mt 26,75: „Și Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine». Şi ieşind afară, a plâns cu amar”.

Lc 15,21: „Și i-a zis fiul: «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău»”.

Lc. 18,13: „Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”.

Canonul pentru păcate În Vechiul Testament

Iona 3,2: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici”. În Noul Testament:

Lc 7,37-38: „Și iată era în cetate o femeie păcătoasă și, aflând că șade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele

În Lumina Icoanei Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

cunoaşte trebuie mărturisite.

Aşa că, mărturisirea păcatelor, rânduită de Isus Hristos devine o Sfântă Taină, o lege pentru toţi Lc 19,8: „Iar Zaheu, stând, a oamenii, pentru toate timpurile zis către Domnul: Iată, jumătate şi pentru toate locurile. Desigur din averea mea, Doamne, o dau că oamenii păcătoşi au fost şi pe săracilor şi, dacă am năpăstuit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi vor fi cât va ţine lumea la fel şi acecineva cu ceva, întorc împătrit”. ia care au fost rânduiţi să ierte Datoria păstrării păcatele vor fi până la sfârşitul lumii: In 20,23; Mt. 18,8. stării de har: Gal 2, 18: „Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă)”.

Eclesiastul 9,8: „Toată vremea veşmintele tale să fie albe şi untdelemnul să nu lipsească de pe capul tău!”

Apocalipsa 3,11: „Ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta.”

1 Cor 10,12: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”.

Repetarea păcatelor

Dacă apostolii au murit , a trebuit să aibă urmaşi, iar aceia sunt episcopii şi preoţii. Isus i-a asigurat pe Sfinții Apostoli că tot ce vor rândui ei pe pământ, va fi rânduit şi în ceruri (In 20,23). Dacă le-a dat slujba, le-a dat şi puterea. Așa că precum cel bolnav nu îşi arată rănile trupului la primul om pe care îl întâlneşte, ci la cei iscusiţi care ştiu şi le pot vindeca, tot aşa şi păcatele nu se cuvine a le arăta la fiecine, ci la doctori sufletești care sunt iscusiţi şi împuterniciţi de sus a le tămădui.

2 Pt. 2,22: „Câinele se întoarPrin cuvintele Mântuitorului ce la vărsătura lui şi porcul scăl- din In 20,21 (Luaţi Duh Sfânt; dat la noroiul mocirlei lui.”

Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor Mărturisirea înaintea preotului: argumente logice fi ţinute) li se conferă apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a ierAtunci când apostolii au ta păcatele. primit puterea de a ierta pă1 Cor 4,1: „Aşa să ne socoteascatele, au primit şi dreptul de că pe noi fiecare om: ca slujitori a le cunoaşte, iar pentru a le ai lui Hristos și ca iconomi ai tai-

nelor lui Dumnezeu” 2 Cor 5,20: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi.

Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”.

Lc 10,16: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.

Iacob 5,16: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele”.

Unul este credinciosul care se spovedeşte, iar altul preotul.

Deci nu se zice „unii altora” ,ci „unul altuia” tocmai pentru a arăta că mărturisirea păcatelor este secretă între doi: preotul şi credinciosul.

Dreptul preotului

de a lega şi dezlega

Apostolul Pavel a excomunicat şi apoi a primit din nou în Biserică – după ce s-au pocăit – pe cei ce făcuseră un mare păcat în Corint (1 Cor 5 şi 2 Cor 2, 5-11).

Tot apostolul Pavel a dat Satanei pe Imeneu și pe Alexandru, scoţându-i din Împărăţia lui Dumnezeu care este Biserica şi dându-i Diavolului ca să se învețe să nu hulească 1 Tm. 1,20.

Pr. Dr. Simion VOICU

Meditație asupra parabolei fiului risipitor

Parabola lui Isus despre fiul risipitor se află la finalul trilogiei parabolelor, care au fost rostite după ce fariseii și cărturarii L-au acuzat pe Isus că se așează la masă împreună cu păcătoșii. Aceasta este cunoscută și ca model al pocăinței.

Parabola descrie păcatul ca un fel de exil din casa Tatălui ceresc.

Pocăința este întoarcerea din acest exil și din dezrobirea de străini. Acest exil însă nu este forțat. După cum în Sfânta Evanghelie tânărul decide drumul pe care dorește să-l parcurgă, la fel și omul are posibilitate de a alege. Tânărul alege să iasă din casa părintească şi să continue singur acest drum. Revenirea nu este imposibilă, ci este de-a dreptul necesară. Fiul risipitor se salvează recunoscându-şi starea și luând 7

În Lumina Icoanei decizia corectă; el se comportă asemenea unui sclav dispus să servească până la a-şi recupera moștenirea. Această inimă căită în mod umil găsește o comoară mult mai prețioasă decât moștenirea patrimonială întrucât se află în „casa Tatălui” (Io 14,2). Mai mult, dorința de a fi părtaș la această comoară îi dă puterea de a se ridica în picioare şi a se porni pe drumul de întoarcere.

Parabola ne conduce în mod intenționat la a face comparație între cei doi frați pentru a înțelege comportamentul fiului rămas în casa părintească.

Suntem tentați mai degrabă a judeca pe fiul cel tânăr fără a lua seama la comportamentul fiului cel mare care nu vrea să intre în „casa Tatălui”.

Totuși Isus nu încheie în mod ermetic povestirea invitându-ne a ne întreba dacă şi fiul cel mare se întoarce.

Să privim cum reies toate aceste aspecte din icoana care ne ilustrează Evanghelia prin culori, chipuri și personaje, apoi să adăugăm textele liturgice pentru un înțeles mai clar. În general, icoana fiului risipitor – fie icoană pictată pe lemn, frescă sau pe vitralii – se concentrează pe prezentarea întâlnirii tatălui cu fiul cel întors.

8

Ca imagine principală ne arată îmbrățișarea acestora, Tatăl fiind pictat ca Hristos. În unele icoane se detaliază întâmplarea cu alte momente din parabolă, ca de exemplu plecarea fiului spre viața degradantă printre porci sau sosirea fiului invidios, tronul ceresc înconjurat de îngeri: în mijloc se află mereu revenirea personajului principal la tatăl său. Iconografia lasă întotdeauna spațiu pentru a ajunge la o înțelegere cât mai bună pentru care oferă mai multe detalii și de aceea prezintă mai multe scene simultan. Acest lucru nu este neobișnuit întrucât a vorbi în imagini despre timpul veșnic înseamnă o comprimare și extindere a timpului în dimensiuni eterne. Icoana ne dezvăluie în limita timpului existența lui Dumenezeu „Cel ce este” (Ieș 3,14).

Fiul cel tânăr

În icoanele unde pictorul prezintă și momentul în care se împarte moștenirea, facem ușor distincție între personaje. Fiul cel tânăr fără barbă ține în mână traista plină cu bani, iar celălalt fiu pare mai bătrân cu barbă și îmbrăcat în haine de culoare mult mai închisă decât celălalt. Nu sunt prea multe lucruri de spus despre moștenire, căci

În Lumina Icoanei în vremea lui Isus era normală împărțirea averii înainte de moartea tatălui. Fiul mai în vârstă primea bunurile mobile și imobilul (deci nu avea de ce să plece de acasă), iar fiul mai tânăr primea numai o treime din moștenire astfel încât dacă vroia să susțină o familie trebuia să-și cumpere altundeva o bucată de pământ, adică să-și încerce norocul. Totuși, fiul cel tânăr începe dialogul cu tatăl care-i răspunde nu doar cu vorbe, ci şi cu fapte. Înțelegem așadar de ce în mai multe cazuri numai tatăl și fiul cel mic sunt prezenţi în icoane.

Probabil acest fiu a decis deja înainte de primirea moștenirii să plece de acasă, însă independeța lui față de casa părintească devine reală doar după împrăştierea averii.

Fiul ajunge acasă și este primit și îmbrățișat.

Tatăl stă în fața unui ciboriu și așteaptă. Oare el nu se gândește la cuvintele cu care îl întâmpină fiul său? Așa citim la Ieremia: „Casa lui Iacov şi toate seminţiile casei lui Israel, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa zice Domnul: Ce nedreptate au găsit în Mine părinţii voştri, de s-au depărtat de Mine şi s-au dus după deşertăciune şi au devenit ei înşişi deşertăciune? În loc să zică: Unde este Domnul, Cel ce ne-a scos din pământul Egiptului şi ne-a povăţuit prin pustiu, prin pământul cel gol şi nelocuit, prin pământul cel sec, prin pământul umbrei morţii, prin care nimeni nu umblase şi unde nu locuia om?

Eu v-am dus în pământ roditor, ca să vă hrăniţi cu roadele lui şi cu bunătăţile lui; voi însă aţi intrat şi Realităţile vieţii se schimbă repede. Fiecare aţi spurcat pământul Meu şi moştenirea Mea aţi păcat își duce cu sine consecinţele. Păcatul făcut-o urâciune.” (Ier 2,4-7).

Apoi când sosește îl primește pe fiul care vine fiului nu a fost faptul că a cerut moștenirea, ci că a risipit-o, adică nu a folosit-o pentru ce era covărșit de rușine și durere. Îi oferă îmbrăcăminte, destinată (vezi Lc 13,30). Condițiile de viață inel și încâlțăminte, îl primește la pieptul său. în care trăieşte ne arată această schimbare, Prin haina cea mai scumpă recunoaștem haina precum în cazul lui Cain (Gen 3,17-19; 4,12). pe care omul trebuie să o poarte la nunta regală Acest aspect reiese și din îmbrăcămintea mai la care a fost chemat (Mt 22,1-14. Inelul este săracă a fiului, acesta fiind câteodată pictat fără simbolul puterii, maiestății și al împărăției, iar haine sau în piele de animale, ca îmbrăcămintea încălțămintea al libertății. Dar aceasta nu este de locuitorilor din pustie. O consecință mai gravă ajuns. Bucuria și dragostea tatălui se exprimă și este alipirea acestuia de un păgân ca să păzească prin faptul că poruncește imediat să se taie vițelul porcile acestuia, adică se scufundă tot mai mult care a fost păstrat pentru alte evenimente foarte în tenebrele vieţii. Păcatul este dublat: evreul speciale ale vieții. se alătură unui păgân și îngrijeşte de porci care Fiul cel mare sunt consideraţi animale necurate. Nu primea Adesea această întâmplare pare să fie încheiată însă nici din mâncarea porcilor. După ce își dă cu organizarea mesei unde are loc marea veselie. seama că a greșit, se uită în sine și se întoarce spre casa părintească. Deja de aici totul revine la E de înțeles acest lucru căci fiul risipitor s-a reîntors, și-a recunoscut păcatele, iar tatăl s-a normalitate. dovedit a fi îndelung înţelegător şi mult milostiv.

Tatăl Prin prezența celuilalt fiu în parabolă, Isus În unele icoane acest tată pare a fi Dumnezeu urmăreşte a ne prezenta un alt comportament Tatăl, cu chip bătrân, barbă lungă și albă, însă care pare a fi mai greu de corectat. Primul aspect în imaginea prezentată este pictat ca Hristos, în ciudat este acela că acest fiu nu se află acasă, culorile și cu semnele Lui deja bine cunoscute. atât din punct de vedere spiritual cât şi fizic. Ne Prezența Lui se subînțelege și din tronul pictat este prezentat în timp ce se îndreaptă spre casă. deasupra scenei îmbrățișării. Tronul este gol, căci Al doilea aspect este acela că a fost la lucru pe Hristos a coborât din Cer și s-a făcut om, ca să ne câmp, adică muncește pământul moștenit. Locul izbăvească de păcate. El a ieșit înaintea omului lui în icoană este de partea stângă a tatălui, la pentru a-l întâlni. Drumul de unde vine fiul acelaşi nivel cu fratele său; nu este nici mai jos, pare a fi lung și pustiu şi totuși Hristos este cel nici mai sus. Cain și Abel la fel au fost frați; Cain a care parcurge o parte mai mare fugind în grabă fost lucrător de pământ, la fel ca și fiul mai mare pentru a-l primi. Legătura de dragoste dintre tată din parabolă. La întoarcerea fiului cel mic se taie și fiu nu se schimbă din cauza moștenirii. Hristos vițelul, ca și cum s-ar oferi o jertfă bogată. Totuși nu judecă niciodată păcătosul,ci păcatul săvârșit. fiul invidios nu vrea să se bucure împreună cu 9

Interferenţe Biblice tatăl. Prin vițel trebuie înțeles „fiul” vacii, până la circa una an. Prin Hristos trebuie înțeleasă jertfa oferită pentru păcate. Sacrificarea are loc în afara zidurilor cetății, despre care Sfântul Pavel așa grăiește: „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii” (Evr 13,12).

Deja și prorocii s-au străduit să convingă poporul ales de reîntoarcerea la casa părintească. „Dar Domnul Se va milostivi de Iacov şi va alege încă o dată pe Israel şi îl va statornici în pământul lui. Cei străini se vor alătura lor şi se vor uni cu casa lui Iacov” (Is 14,1); „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi Eu voi vindeca neascultarea voastră! Ziceţi: Iată venim la Tine, că Tu eşti Domnul Dumnezeul Muntele și casa nostru.” (Ier 3,22); „De aceea vă voi judeca pe voi Din imaginea icoanei nu pot lipsi munții și din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice clădirile. Acestea sunt pictate în apropiere unele Domnul Dumnezeu; pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de altele. Observăm într-o parte o clădire mai de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să bogată, reprezentând casa de unde pornește fiul nu vă fie piedică” (Iez 18,30). Casa aici este deja și se încheie povestirea. Iconograful îşi propune Biserica unde omul își găsește lumea cea pierdută să arate privitorului cum se pierde bogăția și până din cauza orgoliului, încrederii numai în sine și a unde se întinde libertatea omului fără Dumnezeu. vieții trăite fără de Dumnezeu.

Culorile vii dintr-o parte scad din intensitate Sfârșitul parabolei despre tatăl și cei doi fii pentru a fi cât mai gri, fără contraste. Lângă casa părintească mai apar niște copaci, plante ai lui rămâne deschis, dată fiind decizia fiului vii, apoi printre porci acestea devin uscate, până cel mare. Din cele citite în Sfânta Evanghelie la a deveni totul pustiu. În parte „moartă” mai nu reiese ce anume a hotărât acesta în urma găsim și o crăpătură printre stânci, întunericul dialogului cu tatăl său dacă s-a răzgândit sau nu iadului, loc plin de teamă, de deznădejde, lipsit de asupra celor reproşate. Noi ce-am fi hotărât în dragoste. Clădirea de pe partea acestă a icoanei locul lui? În care dintre cei doi fii ne regăsim? În este prezentată mult mai sărac, cu foamete, goală cel care în căutarea dreptății omenești uită de pe dinăuntru, teritoriu fără semne de viață, unde mila lui Dumnezeu față de întreaga omenire, de și natura se întoarce împotriva sa. Acest loc nu e prezența Sa și de valoarea moștenirii și mai mari? vrednic să fie folosit nici ca adăpost provizoriu. Care dintre cei doi a înțeles adevărata necesitate Din clădirea această însă pornește un drum, a întoarcerii? simbolizând calea reîntoarcerii care e mereu Pr. Béla PALLAI posibilă. Cele două grupuri de munți apar deschişi și sunt despărțiţi de tronul înconjurat cu îngeri.

Taina Spovedaniei în Sfintele Evanghelii În Sfânta Scriptură, Taina Spovedaniei sau mărturisirea păcatelor este o lucrare de înnoire a vieții spirituale, prin iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele. Această Taină este săvârșită de către preot în mod văzut și de către Isus Hristos în mod nevăzut.

Referindu-se la Taina 10

Spovedaniei, Conciliul Vatican II afirmă că cei ce se apropie de această Taină dobândesc de la Dumnezeu mila Sa, iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor.

Păcatul a apărut în lume încă de la începutul istoriei omenirii, odată cu dorința omului de a fi ca Dumnezeu (Fac. 3. 5) și de a cunoaște binele și răul. De aceea Dumnezeu, în planul Său de mântuire, s-a îngrijit de vindecarea acestei răni provocate de păcat, prin restabilirea alianței întrerupte de căderea în păcat a strămoșilor noștri. Această restabilire a alianței primordiale începe odată cu chemarea lui Avram, cel ce avea să devină părintele multor neamuri

Interferenţe Biblice și părintele nostru în credință și se împlinește în Isus Hristos trimis de Tatăl în lume pentru răscumpărarea omenirii. Prorocii au fost, în mod special, vestitorii acestui plan al lui Dumnezeu. Ei transmit acest mesaj primit direct de la Dumnezeu, denunțând astfel păcatele poporului și infidelitatea lui, făcând apel la convertirea lui, convertire ce nu constă doar în anumite gesturi și ritualuri, ci mai ales într-o schimbare radicală ce vine din interior. Psalmul 85 Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind mult-milostiv pentru toți cei care chemă numele Lui, și care se milostivește până la al miilea neam (Dt. 5. 10), iar Psalmul 50 rului. În primul rând, la Buna ne oferă o adevărată descriere a Vestire, Arhanghelul Gavriil o pocăinței, a convertirii și a mianunță pe Maria că Isus va fi cel lostivirii lui Dumnezeu. ce „va mântui poporul de păcaÎn Noul Testament, Mântu- tele sale” (Mt. 1. 21), iar Înainteitorul Isus Hristos, luminăto- mergătorul Domnului, Sfântul rul și vindecătorul sufletelor Ioan Botezătorul, Îl recunoaște noastre, primește cu milosti- pe Isus ca fiind „Mielul lui Dumvire pocăința sinceră a tuturor nezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” celor care își recunosc păcate- (In. 1. 29). Sunt câteva evenile, zicând: „Mare bucurie se face mente în timpul vieții Sale puîn cer pentru un păcătos care se blice care amintesc de această pocăiește” (Lc. 15. 7).Întregul iertare a păcatelor acordată de mesajul cristic este axat pe Isus. Să luăm ca exemplu femeia această chemare și schimbare desfrânată, care I-a uns picioainterioară, în vederea dobândi- rele cu mir și le-a șters cu pării Împărăției lui Dumnezeu. Cu rul capului. Datorită gestului și acest îndemn, atât Ioan Boteză- iubirii ce o arată, dar mai ales torul cât și Isus Hristos își încep dorinței de a-și schimba modul propovăduirea: „Pocăiți-vă, că de viață, ea primește iertarea s-a apropiat împărăția cerurilor” păcatelor din partea lui Isus (Mt. 3. 2). Această pocăință des- (Lc 7. 36-50). Slăbănogul din Capre care vorbește Hristos nu pernaum, datorită credinței lui este altceva decât întoarcerea și a celor ce-l aduceau pe targă, la Dumnezeu prin abandonarea primește la rându-i iertarea părăului și schimbarea propriului catelor și vindecarea trupeasmod de viață. că: „Și văzând Isus credința lor, Întâlnim în Sfintele Evan- i-a zis slăbănogului: Fiule, iertaghelii mai multe exemple de te îți sunt păcatele tale!” (Mc. 2, pocăință și de primire a iertării 2-12). Hristos însuși stă la masă păcatelor din partea Mântuito- cu păcătoșii și cu vameșii, iar în momentul în care este acuzat de

cărturari și farisei de acest lucru, El le răspunde prompt: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc. 2. 17). Parabola Fiului risipitor (Lc. 15. 11-32) subliniază această milostivire a lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi. El este cel care ne așteaptă mereu cu brațele deschise chiar și atunci când, preocupați de grijile de zi cu zi, Îl uităm și chiar Îl părăsim.

Asemenea tatălui din parabolă care vine în întâmpinarea fiului rătăcit ce se întoarce și își recunoaște greșeala făcută, sărutându-l și bucurându-se împreună cu toată casa, tot astfel și Dumnezeu îl primește pe cel ce-și recunoaște greșelile, le mărturisește și se hotărăște săși schimbe modul de viață.

În timpul misiunii Sale publice, Mântuitorul acordă iertarea păcatelor tuturor celor ce se apropie de El cu încredere deplină. Însă după Înălțarea Sa la cer, Isus Hristos încredințează această misiune de vindecare 11

Învăţătura Bisericii sufletească Apostolilor Săi și totodată Bisericii. Această misiune este reluată de Apostoli imediat după Cincizecime și transmisă de către ei tuturor celor pe care voința Tatălui, puterea Fiului și harul Spiritului Sfânt îi cheamă la slujire.

Dar să vedem, pornind de la Sfânta Scriptură, modul în care Isus Hristos dăruiește acest dar, această putere și în același timp această misiune Bisericii. Imediat după Învierea Sa din morți, când se arată ucenicilor care erau ascunși de frica iudeilor, Hristos le vorbește de această nouă misiune dându-le totodată puterea de a ierta păcatele. El se adresează astfel ucenicilor: „ Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Spirit Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20. 2123). Evanghelistul și Apostolul Ioan, cel care a fost martor ocular al celor întâmplate, Îl prezintă pe Isus înviat adresându-se apostolilor cu salutul păcii, ceea ce exprimă comuni-

unea cu ei și după Învierea din morți. După acest salut al păcii, Hristos le transmite apostolilor următoarele, încredințându-le totodată misiunea primită de la Tatăl Său: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi (In. 20. 21). Misiunea este încredințată Apostolilor, așa cum amintește și Evanghelistul Marcu (16, 15-18). Apoi Mântuitorul le dăruiește Apostolilor darul Spiritului Sfânt: „Luați Spirit Sfânt” oferindu-le astfel puterea de a ierta păcatele, după cum reiese din aceeași mărturie a Evanghelistului Ioan: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Această expresie de a lega și dezlega păcatele, este o reluare a promisiunii făcute de Mântuitorul Apostolului Petru: „Şi orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri; și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16. 19), iar două capitole mai încolo, aceeași promisiune este adresată tuturor Apostolilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi

dezlegate și în cer” (Mt. 18. 18).

Prin aceasta, Hristos dăruiește darul iertător, vindecător și mântuitor al Spiritului Sfânt care îi însoțește și întărește pe apostoli și succesorii lor în lucrarea de mântuire a oamenilor, condiție esențială pentru dobândirea Vieții Veșnice.

Taina Spovedaniei este așadar o Taină prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, iartă păcatele celui care se căiește de ele, le mărturisește și este hotărât să conlucreze cu harul lui Dumnezeu, care îl ajută să treacă peste ispite și să nu mai păcătuiască. Este necesară totodată deschiderea noastră către milostivirea lui Dumnezeu care „nu obosește să ne dea iertarea păcatelor, ci deseori suntem noi care ne obosim să-i cerem iertare”, după cum afirma și Papa Francisc la prima sa rugăciune Angelus, ca Suveran Pontif.

Drd. Marian SUSA

Taina Spovedaniei în învăţătura Bisericii

Îmi amintesc, deseori, de un episod petrecut în primăvara anului 2010.

Eram la începutul slujirii preoţeşti și mi s-a încredințat spre slujire parohia Preluca Nouă.

Părintele Bilţ, cel care a păstorit destui ani în parohia amintită şi sub îngrijirea căruia s-a ridicat biserica din acest sat, m-a rugat insistent să caut printre documen12

tele parohiei o imagine inspirată din pilda Fiului risipitor şi să o pun în confesional. Am găsit acea fotografie şi am urmat sfatul părintelui. Îmi aduc aminte că pe o coală de hârtie, format A4, era reprezentat momentul reîntâlnirii dintre Tatăl milostiv şi fiul cel mic. De fiecare dată când mergeam în confesional vedeam acea re-

prezentare fotografică.

Am convingerea că părintele a vrut să mă ajute prin sfatul sugerat.

Această întâmplare m-a determinat să reflectez la legătura dintre iertare şi Taina Sfintei Mărturisiri. Prin Taina Mărturisirii, Dumnezeu ne iartă păcatele. Iertarea dumnezeiască se realizează prin mijlocirea Bisericii și este, în același timp, unul dintre cele două elemente fundamentale ale spovedaniei (Cf.

Învăţătura Bisericii CBC1 1448).

Pilda Fiului risipitor constituie unul dintre cele mai sugestive pasaje scripturistice care vorbesc despre iertarea dumnezeiască. Tatăl milostiv abia aşteaptă întoarcerea fiului cel mic pentru a-l ierta. Se grăbeşte să-l ierte fără a-i face morală sau vreun reproş. Se bucură efectiv că fiul său s-a întors acasă. Actuala învățătură a Bisericii situează Taina Spovedaniei tocmai în contextul iertării dumnezeieşti, fiind un dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor şi care izvorăşte din iertarea Sa neobositoare. Toate persoanele botezate care se apropie de această Sfântă Taină primesc iertare pentru păcatele comise şi astfel sunt reconciliate cu Biserica (Cf. LG 11; Cf. CBC 1422).

Prin Taina Mărturisirii ne sunt iertate păcatele şi primim harul unei convertiri continue. Doar Dumnezeu poate ierta păcatele, iar aceasta se realizează prin mijlocirea Bisericii (Cf. CBC 1448). Prin mijlocirea mărturisirii putem reîncepe parcursul nostru spiritual şi uman deoarece scăpăm de povara păcatelor și primim harul bucuriei spirituale ce rezultă din iertare.

cesară atunci când intenționăm să ne mărturisim. Este indicat, prin urmare, ca înainte de mărturisire să facem o pregătire, examinându-ne conştiinţa, pentru a putea face o spovedanie cât mai sinceră și autentică.

Cuvântul Sfintei Scripturi ne poate fi de folos în acest sens.

Actualmente, Biserica aborCele zece porunci dumnezeieşti, dează Taina Mărturisirii, înainte Căinţa constă în profunda marea poruncă a iubirii sau Fede toate, dintr-o optică teologi- durere sufletească pentru pă- ricirile pot fi texte utile pentru că şi abia apoi dintr-o perspec- catele săvârşite şi în dorinţa de pregătirea spovedaniei. tivă juridică. Termeni precum îndreptare. Ea poate fi de două

Mărturisirea păcatelor iertare, convertire, împăcare, re- feluri. Atunci când se naşte consistă în enumerarea tuturor conciliere sunt specifici viziunii din frica de moarte şi de osân- păcatelor de care ne amintim. actuale a Bisericii referitor la da veşnică este nedesăvârșită Este indicat să ne mărturisim cea de-a patra Sfântă Taină. iar când se naşte din iubirea constant tocmai pentru a nu

Celălalt element al Tai- faţă de Dumnezeu este numită omite păcate grave. Chiar dacă nei Spovedaniei este consti- desăvârșită. ne ruşinăm să spunem unele tuit de actele penitentului (Cf. Căința, adică părerea de rău păcate este recomandat să le CBC 1448). Acestea sunt: că- pentru păcatele făcute, este ne- recunoaștem pe toate în faţa inţa, mărturisirea păcatelor şi preotului tocmai pentru a putea 13 îndestularea sau canonul (Cf. CBC 1451-1460). A doua parte a acestui articol este dedicată acestor acte penitențiale. Dacă primul element al spovedaniei este atribuit acțiunii și iertării dumnezeiești prin intervenția Bisericii, cel de-al doilea, referitor la actele penitentului, este propriu omului.

Sfinţii Părinţi fi iertaţi. În acest sens Sfântul Ieronim ne dă următorul sfat: „Când creştinii se străduiesc săşi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte, ei le pun pe toate, fără îndoială, în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci «dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana, medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte»”(Cf. Sf. Ieronim, Eccl. 10, 11 în CBC 1456).

Canonul (îndestularea) se referă la penitența primită de la preot la finalul mărturisirii și trebuie să fie acordat spre binele spiritual al penitentului.

Poate fi format din rugăciuni, fapte de milostenie, grijă față de cei nevoiași etc. Scopul canonului este acela de a crea în fiecare dintre noi gustul pentru convertire, pentru o continuă întoarcere spre Dumnezeu.

Ar fi plăcut să ne amintim de cele două părți esențiale ale spovedaniei de fiecare dată când mergem să ne mărturisim.

Fie ca iertarea dumnezeiască să

dea curaj fiecăruia dintre noi, pentru a reuși să ne deschidem sufletele Tatălui milostiv și iertător, iar cât privește partea cuvenită nouă, adică actele penitentului, este de dorit, să le înfăptuim mereu cu toată seriozitatea. În acest fel, fiecare spovedanie, va contribui la apropierea noastră de Dumnezeu și la îndepărtarea de păcat.

Pr. Vasile TRIFOI 1 CBC = Catehismul Bisericii Catolice

Terapia spiritului

Titlul de față conține „conceptele” de bază pe care dorim ca să le dezvoltăm în continuare, având ca scop aprofundarea roadelor pe care le aduce Sf. Taină a Mărturisirii păcatelor pentru om. Sfintele Taine au fost instituite pentru mântuirea omului, de aceea pentru a putea înțelege mai bine rolul și efectele acestora, ar trebui să cunoaștem și omul în integritatea sa, ca trup, suflet și spirit (pneuma).

Cu alte cuvinte, orice „sacramentologie” presupune și o antropologie sănătoasă. În prima parte a acestui articol vom dezvolta câteva idei despre conceptul de „spirit”, iar în partea a doua vom vedea cum pot fi împărțite Sfintele Taine și în ce fel poate fi spus că Sf. Taină a Mărturisirii este o Taină a terapiei spiritului.

Deja Sf. Apostol Pavel ne vorbește despre o antropologie tripartită, adică despre om ca fiind trup (soma), suflet (psyche) și spirit (pneuma) (1Tes 5,23; 1Cor 2,14-15; 15,44-46). Trupul și sufletul știm cu toții ce sunt, însă când vine vorba de spirit (pneuma) lucrurile nu mai sunt așa de clare, sensul acestui cuvânt reprezentând de multe ori o „piatră de poticnire” pentru mulți exegeți moderni. Dacă ar fi să consultăm unul din numeroasele dicționare ale limbii române, am putea constata ca definiția cuvântului „spirit” 14

sau a echivalentului său de origine slavonă „duh” este legată din punct de vedere antropologic de facultățile intelectuale ale omului: spirit = „1. totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință”1. Unii teologi moderni au încercat să găsească o semnificația acestei trihotomii (triplă împărțire a omului) menționată de Sf. Pavel, găsindu-i originea în filozofia lui Platon sau Aristotel2. Ca să nu lungim prea mult discuția referitoare la această problematică, prezentăm o simplă remarcă concluzivă, dar sperăm sugestivă. Când Sf. Pavel se referă la spirit, folosește termenul de „pneuma”, iar nu „nous” („minte”), așa cum este prezent în special în filozofi, și de aceea, originea acestei trihotomii

Sfinţii Părinţi pauline ar trebui să fie căutată în tradiția biblică, probabil în acel „suflu de viață” despre care ne vorbește cartea Genezei (2,7)3, însă fără a uita că antropologia acestuia se fundamentează și pe o experiență personală4.

Pentru Părinții Bisericii această trihotomie reprezenta o antropologie genuin creștină, deși nu toți o vor interpreta în același fel. Vă propun să descriem în câteva rânduri ce înseamnă „spirit” (pneuma) într-unul dintre cei mai semnificativi părinți ai perioadei preniceene (înainte de Conciliul de la Niceea din 325), fără a avea însă pretenția unei descrieri exhaustive. Este vorba de Sf. Irineu din Lyon (sec. II). În linii generale se poate spune că acesta vorbește de „spirit” ca fiind Spiritul lui Dumnezeu, chiar dacă prin participare acesta devine spiritul omului5. Pentru episcopul din Lyon, omul complet este un amestec și o unire între suflet ce a primit Spiritul Tatălui și trup (carne). Omul spiritual nu înseamnă așadar „om dotat de rațiune” sau „om sufletesc”, ci mai degrabă omul care a primit Spiritul lui Dumnezeu. Când acest „spirit” (pneuma) lipsește sufletului, omul devine psihic sau trupesc (AH V, 6, 1)6. Spiritul lui Dumnezeu este cel care dă viață trupului și sufletului, cel care-l mântuiește (AH V, 12, 2). Desigur antropologia pe care o prezintă episcopul Lyonului este mult mai cuprinzătoare și dezvoltată, un rol esențial avându-l exegeza primelor capitole din cartea Genezei, unde se vorbește despre crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Noi am vrut doar să subliniem faptul că „spirit” (pneuma), pentru Sf. Irineu, este Spiritul lui Dumnezeu care locuiește în om și se unește cu acesta, devenind spirit al omului. Tot Sf. Irineu ne spune că dacă omul trăiește în credință și după legea lui Dumnezeu are „spirit” și viață în el, în caz contrar Spiritul lui Dumnezeu nu se odihnește în el, și atunci este ca mort (Cfr. AH V, 6, 1).

„în timp”, adică la un moment dat al vieții omului, au o valoare veșnică, ne conferă pentru totdeauna accesul la viața veșnică. De aceea pot fi numite „Taine pentru veșnicie”. Următoarele două Taine (Căsătoria și Preoția) pot fi numite „Taine ale instituirii”. Acestea îl fac pe om, dăruitor al vieții pe care a primit-o. Omul devine părinte, dăruitor al vieții naturale prin Taina Căsătoriei, iar prin Preoție dăruitor al vieții mai presus de fire. Aceste Taine pot fi numite „Taine pentru timp”, în sensul că sunt conferite în timpul acestei vieți pământești. Părinții procreează de mai multe ori, preoții transmit viața spirituală atât cât durează slujirea lor. Ultimele două Taine (Ungerea bolnavilor și Mărturisirea păcatelor) pot fi numite „de restaurare”, pentru că urmăresc restaurarea sănătății spirituale sau trupești pierdute. Acestea urmăresc dimensiunea personală a omului, prin recuperarea imaginii originare fizice sau metafizice, pe care omul a primit-o de la Dumnezeu și a pierdut-o. Acestea mai pot fi numite și „Taine pentru timp”, pentru că rolul lor se limitează la viața pământească.

Omul are nevoie așadar de multe ori de terapie pentru a reveni la sănătatea lui fizică, psihică și spirituală. Rugăciunile pe care le avem în Euhologhionul nostru precum și în alte manuscrise vechi bizantine pot fi împărțite ca fiind rugăciuni pentru terapia trupului (soma), care sunt destinate bolnavilor; rugăciuni pentru terapia sufletului (psiche), pentru cei cu sufletul bolnav (depresii, obsesii etc.); și rugăciuni pentru terapia spiritului (pneuma),destinată penitenților8. Taina Mărturisirii păcatelor este așadar un sacrament terapeutic ce restaurează în om spiritul (pneuma), care îl ridică pe om, trup și suflet, la viața spirituală, viața în Hristos. Păcatul este cel care stinge spiritul din om, spirit filial primit la Botez. Prin convertire și pocăință omul își reînnoiește spiritul, care prin suflet sfințește și trupul. O viață curată duce la o permanentă legătura cu Dumnezeu Tatăl prin Hristos în Spiritul Sfânt. Sfânta Taină a pocăinței este cel de-al doilea Botez, numit și „cel al lacrimilor”, care restaurează spiritul în noi. Spiritul este cel care-l face pe om spiritual și să progreseze în viața morală spre desăvârșire și sfințenie, prin practicarea virtuților.

Cele șapte Taine pe care le celebrează Biserica noastră Catolică, „acceptate” ca fiind șapte la număr și de Biserica Răsăriteană probabil odată cu Sf. Simeon, episcop de Tesalonic (1429)7, pot fi împărțite în trei grupe. Primele trei Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia) sunt de inițiere, pentru că se referă la omul născut. Prin intermediul acestor Taine omul renaște sau simplu vorbind „Spiritul” așadar, nu este altceva, decât Spiritul se naște la viața divină în interiorul familiei ecleziale. Aceste Taine chiar dacă sunt acordate lui Dumnezeu care se unește cu omul și devine

15

Legea Bisericii spiritul omului. Altfel spus, printr-o metaforă, spiritul omului este parfumul bine mirositor al Spiritului lui Dumnezeu în fiecare om și care prin unirea cu inima acestuia dobândește și o “aromă specifică”, aroma umanității ridicate la rang spiritual. Spiritul fiecărui om sfințește așadar această „aromă deosebită”, iar această aromă specifică este dată de umanitatea transformată a fiecărui om prin acel dar al filiațiunii adoptive cu Dumnezeu, care este spiritul. Nouă creaturilor nu ne rămâne decât să-I aducem laudă și mulțumire lui Dumnezeu pentru această mare Taină și să invocăm pururea Spiritul lui Dumnezeu asupra noastră, pentru ca să devenim oameni spirituali și astfel să ajungem la mântuire.

1 Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu (ed.), Editura Saeculum, 2000.

2 Pentru o perspectivă mai aprofundată despre acest aspect a se vedea H. De LUBAC, Mistica e mistero cristiano, Opera Omnia 6, Milano 1979, pp. 59-70.

3 Cfr. Saint Paul, Epitre aux Thessaloniciens, J. P. HUBY (ed.), Colecția “VerbumSalutis” 14, Beauchesne, 1946.

4 Cfr. H. De LUBAC , Mistica e mistero cristiano, p. 67.

5 Cfr. Ibidem, p. 77.

6 Pentru Adversus Haereses (AH) vezi IRÉNÉE DE LYON, Contre les hérésies. Livre V, A. Rousseau – L. Doutreleau – Ch. Mercier (edd.), Paris 1969, (Sources Chrétiennes 153).

7 De Sacra precatione (PG 155).

8 Cfr. M. ARRANZ, Spiritualità costantinopolitana dei sacramenti (Dispense ad usum studentium), Roma 1999, pp.

13-14.

Diac. Florin MARUSCIAC

Taina Sfintei Mărturisiri în canoanele CCEO Dintotdeauna Biserica s-a străduit să ducă mai departe și să pună în practică acțiunile mântuitoare ale Domnului Hristos, așa cum acestea au fost dorite de El. Întărită de Spiritul Sfânt, Biserica continuă lucrarea Mântuitorului, doctor al sufletelor și al trupurilor noastre, care a iertat păcatele slăbănogului și l-a vindecat de boala trupească1. De-a lungul istoriei, Biserica s-a îngrijit nu

16

doar de aspectul doctrinar sau liturgic al Tainei Sfintei Mărturisiri, ci și de cel disciplinar. Dată fiind importanța, delicatețea și uzul frecvent al acestei Sfinte Taine, s-a preocupat ca prin prevederi canonice să înlăture abuzurile și să promoveze o atitudine corectă și sănătoasă atât în ce privește administrarea, cât și primirea sa.

Legea Bisericii În Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Codex vătămaţi prin păcate (§1). În general, dezlegarea Canonum Eclesiarum Orientalium – CCEO), Sfânta nu poate fi acordată mai multor penitenți Taină a Mărturisirii este tratată în canoanele deodată, fără ca aceștia să se fi mărturisit 718 până la 736 (Titlul XVI, Despre cultul divin și individual înainte; doar în situații deosebite acest mai ales despre sacramente, Capitolul IV – Despre lucru este permis: în pericol de moarte iminent, sacramentul penitenței). Comparat cu celelalte când preotului (sau preoților) îi lipsește timpul Sfinte Taine, aceasta este una dintre cele mai pentru acordarea individuală a Sfintei Taine sau bine „protejate” cu norme canonico-penale; chiar în cazul unei necesități urgente, când numărul dacă normativa canonică recentă 2 a îmblânzit în penitenților este prea mare, astfel încât aceștia general dreptul penal și sancțiunile prescrise de ar rămâne, nu din vina lor, privați pe termen lung acesta, a menținut în vigoare pedepsele maxime de harul dumnezeiesc sau de primirea Sfintei corelate cu delictele împotriva acestei Sfinte Împărtășanii. Nu poate fi însă considerată situație Taine. de necesitate cea în care se verifică un aflux mare Teologia orientală, urmând învățătura de credincioși doritori a se spovedi, depășind Sfinților Părinți, subliniază acțiunea Sfântului numărul preoţilor aflaţi în scaunul de spovadă – Spirit în celebrarea cultului divin și mai ales a cum ar fi de exemplu la vreo sărbătoare mare sau Sfintelor Taine; acest lucru este afirmat, în can. cu ocazia unui pelerinaj (§2). Oricum, Episcopul 718, și despre Taina Mărturisirii. În Spovadă omul eparhial este cel care trebuie să stabilească dacă păcătos experimentează mila dumnezeiască; o anumită situație poate fi considerată drept una credincioșii care după Botez au săvârșit păcate de deosebită, putând chiar fixa prin prescrieri sunt conduși de către Spiritul Sfânt înspre această generale cazurile de acest fel (§3). În ce-l privește Taină, iar slujitorii acesteia (episcopii și preoții) pe penitent, pentru ca acesta să poată beneficia care, în virtutea Tainei Preoţiei, au primit puterea de dezlegarea dată simultan mai multor persoane de a ierta păcatele, acționează în virtutea harului în vreuna din situațiile de mai sus, trebuie să aibă și a puterii Spiritului Sfânt. Același can. 718 face dispoziția necesară (părere de rău, propunere trimitere și la acțiunile care îi revin penitentului: de îndreptare, etc) și să își propună să-și a) convertire din inimă și părere de rău pentru mărturisească păcatele, individual, cu prima păcatele săvârșite; b) propunerea de îndreptare; ocazie (can. 721). c) mărturisirea păcatelor înaintea preotului; d) acceptarea unei ispășiri adecvate. La sfârșit, canonul subliniază legătura dintre Spovadă și Cuminecare: adevărata împlinire a Mărturisirii stă în participarea la Sfânta Euharistie, loc și moment de întâlnire a penitentului cu Dumnezeu, împăcat fiind cu Acesta și cu Biserica.

Canoanele de la 722 la 726 tratează despre dobândirea și pierderea facultății de a celebra Taina Mărturisirii. Toți Episcopii sunt cei care, prin dreptul însuși, pot administra, oriunde această Sfântă Taină. Preoților în schimb trebuie să li se acorde această facultate, iar acordarea se poate face sau în virtutea funcției sau prin concesie specială din partea autorității competente. Odată primită, facultatea celebrării Spovedaniei nu va fi revocată decât pentru un motiv grav; de asemenea, se pierde în urma pierderii funcției, a înscrierii într-o altă eparhie sau a schimbării domiciliului, cazuri în care va fi cerută din nou Ierarhului locului din eparhia în care preotul va fi înscris sau unde va avea domiciliul.

Can. 719 cere ca Taina Spovedaniei să fie solicitată atunci când sunt conștientizate păcate grave3 și recomandă primirea frecventă a acestei Taine cu precădere în perioadele de post care sunt în uz în propria Biserică sui iuris. În timp ce dreptul latin stabilește că fiecare credincios, după ce depășește vârsta când poate distinge binele de rău, să se spovedească cel puțin o dată pe an (CIC can. 989), CCEO nu face vreo mențiune de acest CCEO păstrează conceptul de „păcate fel, lăsând deschisă posibilitatea unei asemenea rezervate”, care nu există în CIC. Can. 727 admite prevederi pentru dreptul particular4 . posibilitatea limitării facultății de dezlegare Cele trei paragrafe ale can. 720 stabilesc că pentru anumite păcate, care va fi rezervată unei mărturisirea individuală și integrală, urmată autorități bisericeşti superioare; motivația acestei de dezlegare, constituie singurul mod obișnuit prevederi este mântuirea sufletelor, fiind vorba de reconciliere cu Dumnezeu și cu Biserica, despre păcate grave. Totuși, Episcopul eparhial are nevoie, pentru a-și putea rezerva dezlegarea 17

Legea Bisericii de anumite păcate, de consensul Sinodului Episcopilor Bisericii Arhiepiscopale majore.

Doar Sfântul Scaun poate dezlega de violarea/ încălcarea directă a sigiliului sacramental (can.

728 §1, 1°) precum și de dezlegarea complicelui în păcatul împotriva curăției (can. 728 §1, 2°).

Episcopului eparhial îi este rezervată dezlegarea de păcatul avortului, cu efect produs (can. 728 §2). Însă orice rezervare (prevăzută în canonul 728 sau introdusă conform canonului 727) își pierde puterea în câteva cazuri, prevăzute de can. 729: dacă penitentul este o persoană bolnavă care nu poate părăsi casa, dacă este vorba despre un tânăr sau o tânără care se spovedește în vederea încheierii căsătoriei sau dacă, după judecata prudentă a preotului mărturisitor, facultatea de dezlegare nu poate fi cerută de la autoritatea competentă fără o gravă incomodare a penitentului sau fără pericolul violării sigiliului sacramental; de asemenea, rezervarea nu are valoare în afara limitelor teritoriului în care își exercită puterea autoritatea care a impus-o.

O atenție sporită este acordată dezlegării complicelui în păcatul împotriva castității: un preot nu poate acorda dezlegare persoanei cu care a păcătuit împotriva curăției, decât întrun eventual pericol de moarte (can. 730); acea persoană poate însă obține dezlegare de la un alt preot. Mai mult, un preot care își dezleagă, în Spovadă, complicele cu care a păcătuit împotriva castității va fi pedepsi cu excomunicarea majoră (can. 1457).

Funcția pedepsei canonice în Bisericile Răsăritului este în mod esențial pastorală, având scopul de a restabili armonia între autorul infracțiunii și comunitatea credincioșilor perturbată de comportamentul ilicit al acestuia. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur afirma că rolul pedepsei este pedagogic, patern și corectiv, iar scopul ei este schimbarea inimii ofensatorului5.

Pedepsele latae sententiae (prezente în CIC) sunt acele pedepse care se declanșează din însăși săvârșirea delictului, atâta timp cât legea o stabilește în mod expres. Întrucât „... acestea nu corespund tradițiilor orientale, nu sunt cunoscute în Bisericile ortodoxe și nu sunt necesare unei adaptări a Codului oriental la exigențele moderne ale disciplinei Bisericilor orientale...”6 , în CCEO această tipologie de pedepse nu este prezentă.

De aceea, nici o pedeapsă latae sententiae nu e prevăzută pentru situațiile tratate de can. 728.

18

Violarea directă a sigiliului sacramental (can.

1456 §1), dezlegarea complicelui în păcatul împotriva castității (can. 1457), delictul de avort procurat (can. 1450 §2) sunt pedepsite cu excomunicarea majoră, printr-un proces penal desfășurat conform normelor din cann. 1468 1482.

Codul protejează și pe preotul mărturisitor nevinovat, acuzat pe nedrept de solicitare la păcatul împotriva castității; dacă un penitent mărturisește că a acuzat pe nedrept un preot că, în cadrul Tainei Mărturisirii, l-a solicitat la vreun păcat împotriva curăției, penitentul nu va primi dezlegare decât după ce va retrage acea falsă denunțare și nu se va declara dispus să repare eventualele prejudicii aduse preotului pe care îl acuzase (can. 731). În altă ordine de idei, can. 733 atrage atenția slujitorilor Sfintei Taine că sigiliul sacramental este inviolabil și că nu trebuie să îl încalce prin cuvinte, semne sau în orice alt fel care l-ar putea trăda pe penitent. Sunt obligați în aceeași măsuri toți cei care, în vreun fel sau altul (dacă au trecut cumva prin apropierea locului unde are loc spovada, sau datorită vocii prea ridicate, etc), ajung să audă ceva din ceea ce se spune în scaunul de spovadă. De asemenea, dacă penitentul dorește să beneficieze de serviciile unui traducător, acesta este supus acestei obligații în aceeași măsură. Totodată, preotul care a ascultat mărturisirea unui penitent se va feri să se lase influențat, în raportarea sa la acea persoană, de cele auzite; de aceea, can. 734 sugerează ca superiorii instituțiilor de educație să nu administreze în mod obișnuit Taina Mărturisirii elevilor sau studenților lor.

În ce privește locul celebrării acestei Sfinte Taine, can. 736 indică biserica drept locul specific7; în caz de boală, infirmitate, neputință, poate fi celebrat și în alt loc. Există în multe Biserici orientale obișnuința de a celebra această Sfântă Taină nu într-un confesional de tipul celor folosite în Biserica latină, ci în sfântul lăcaș, uneori chiar în fața icoanei Mântuitorului din iconostas. „Va fi în sarcina autorităților fiecărei Biserici sui iuris să examineze cu atenție cărțile sale liturgice, chiar și pe acelea din trecut, pentru a găsi formulele care exprimă mai bine bogăția tradițiilor proprii în acest domeniu specific”8 .

Pr. Ioan BALEA, Vicar judecătoresc

Crâmpeie Istorice 1 Cfr. Catehismul Bisericii Catolice (CBC), n. 1421 2 Adică noul Cod de Drept Latin (Codex Iuris Canonici) din 1983 și CCEO din 1990.

3 Totuși, Congregația pentru Bisericile Răsăritene recomandă la n. 88 din Instrucțiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene: „Chiar dacă nu au fost comise păcate grave, se recomandă tuturor credincioșilor creștini de a se apropia frecvent de această Taină, în special în timpurile de post și de penitență”.

4 Cf. Nuntia, 15 [1982] 41.

5 G. DI MATTIA, „Pena e azione pastorale nel diritto penale della Chiesa», în Monitor Ecclesiasticus 114 [1989] 63 6 Cf. Nuntia 3 [1976] 9; 20 [1985] 8-11; 28 [1989] 96-97.

7 „La fel ca toate sacramentele, și Mărturisirea trebuie să se desfășoare în biserică. În vechime Spovada avea loc în tinda bisericii, întrucât cine intra în biserică trebuia să arate în mod public că este în pace și în unire cu Dumnezeu. Biserica este icoană a cerului...”, Nuntia 6 [1978] 60.

8 Instrucțiune..., n. 89

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (III) Anii 1949 – 1970 sau ,, Biserica întemnițată ”

După suprimarea din punct de vedere legal a Bisericii Greco Catolice, la 1 decembrie 1948, pentru guvernul comunist această Biserică nu mai exista. Astfel a început seria de arestări, condamnări sau forțarea trecerii la ortodoxie a preoților de mir. Supravegherea Securității era tot mai apăsătoare, apartenența la cultul greco-catolic era similar cu vinovăția deci cu închisoarea.

Episcopii arestați vor cunoaște toți condamnarea la ani grei de închisoare iar preoții la fel. Procesele intentate ierarhilor sau preoților erau grotești, lipsite de logică, cei incriminați nu se puteau apăra, iar multe dintre sentințe erau dinainte stabilite.

După câteva luni petrecute la mănăstirea Dragoslavele, în februarie 1949 episcopul Alexandru Rusu împreună cu Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu, au fost transferați la Căldărușani, unde au rămas până în 1950.

De aici a urmat drumul spre Sighet, unde au găsit elita țării încarcerată: oameni politici, foști

miniștri, profesori, academicieni, ofițeri superiori. În închisoarea Sighet s-au stins trei dintre episcopii întemnițați: Valeriu

Traian Frențiu în 11 iulie 1952, Ioan Suciu în 27 iunie 1953 și Tit Liviu Chinezu în ianuarie 1955.

Aici, așa cum mărturisește Iuliu

19

In Memoriam!

Hosu, au stat patru ani, șapte luni și unsprezece zile. Cea mai grea pedeapsă era neagra, o celulă goală, fără geam sau altă lumină, unde cel închis era dezbrăcat și legat astfel încât nu putea nici măcar să se rezeme de perete. La neagra a stat și episcopul Alexandru Rusu pentru că a fost surprins uitându-se la stele.

Persecuția Bisericii Greco Catolice continua în afara închisorilor, cu urmărirea celor care încercau să desfășoare activități ,,pe linia cultului greco-catolic”.

Mulți preoți care au rămas fideli crezului lor au părăsit bisericile sau uneori și zonele unde se aflau, de frica Securității. Alții păstrau legătura cu credincioșii lor, încercând să oficieze pentru ei diverse oficii, în case particulare sau în propriile case.

Deveniseră ,,clandestini”, cu Securitatea permanent pe urmele lor. Considerați indezirabili de regimul comunist, au îndurat diverse forme de violență ale aparatului represiv. Nu se știe cu exactitate numărul lor însă variază între 300 – 450, mulți dintre ei cunoscând sistemul concentraționar comunist de la Aiud, Gherla, Sighet sau Canal. În general, preoții din rezistență care au fost condamnați, au primit ani grei de închisoare pentru ,,uneltire împotriva statului”, pentru singura lor vină de a fi încurajat activitatea clandes-

tină catolică, adică rămăseseră cronologică a fost Vasile Aftenie, la 10 mai 1950, în închisoarea greco-catolici după anul 1948.

După arestarea episcopi- Văcărești, apoi Valeriu Traian lor, locul acestora a fost luat Frențiu la 11 iunie 1952 la Siîn cea mai mare parte, de vi- ghet; Ioan Suciu la 27 iunie 1953 carii generali. Vaticanul luând la Sighet; Tit Liviu Chinezu la cunoștință de suprimarea bise- 15 ianuarie 1955 la Sighet; Ioan ricii, trimite Nunțiului Apostolic Bălan în 1960 în mănăstirea orde la București, Gerald Patrick todoxă Ciorogârla; Alexandru O`Hara, dispoziția de a consa- Rusu în 9 mai 1963 la închisoacra alți episcopi în locul celor rea Gherla. Ultimul a fost Cararestați. Așa au fost consacrați dinalul Iuliu Hossu care, după clandestin: Ioan Dragomir la 6 ieșirea din închisoare a fost martie 1949, Iuliu Hirțea la 28 reținut cu domiciliul obligatoiulie 1949, Alexandru Todea la riu în mănăstirea Căldărușani.

19 noiembrie 1950 și Ioan Plos- A decedat la 28 mai 1970 la spicaru la 30 noiembrie 1950. Tot talul Colentina. Astfel se stinge în această perioadă, episcopii generația episcopilor care în titulari aflați în mănăstirea 1948, au refuzat încorporarea Căldărușani, au consacrat doi în ortodoxie, potrivit cuvintelor episcopi clandestini: Tit Liviu rostite de Iuliu Hossu; ,, Credința Chinezu și Ioan Chertes. Securi- noastră, este viața noastră”. În tatea a început urmărirea noilor anul 1964 a fost emis Decreepiscopi care au fost prinși și tul – Lege 411 de grațiere, în condamnați, la fel ca înaintașii urma căruia episcopii auxiliari lor la 14 – 15 ani de închisoare. consacrați în clandestinitate, Sentințele erau comutate apoi au fost eliberați. Între aceștia se în condamnare la muncă silnică. aflau Ioan Ploscaru, Ioan CherDintre toți, episcopul iar apoi tes, Iuliu Hirțea, Ioan Dragomir viitorul cardinal Alexandru To- și Alexandru Todea. După elibedea, a primit cea mai grea pe- rare vor continua să profeseze deapsă, 25 de ani de muncă sil- aceeași credință, pe care n-au abjurat-o nici în cele mai grele nică. chinuri suferite, continuând ,,în În perioada, octombrie 1948 catacombe”, slujirea puținilor – mai 1970, toți episcopii titulari credincioși greco-catolici care ai Bisericii Greco Catolice vor au rămas. deceda, în urma tratamentelor inumane la care au fost supuși după condamnarea și Pr. Dr. Vasile IUSCO încarcerarea lor. Astfel primul episcop decedat, în ordine

Un luptător al trecutului românesc -

preot profesor Petru Bran (1821-1877) „Om cu știință și cu zel, pentru cauza națională română,(….) el s-a luptat hotărât pentru cauza ro20

mână și a reputat un succes strălucit…”

(Grigore Pop canonic pensionar din Gherla)

Astăzi o strada din centrul orașului Satu Mare poartă numele marelui preot. La Colegiul „Mihai Eminescu” din Satu

In Memoriam! rerea sa a primit răspuns favorabil. Totodată a reușit să obțină ca în cadrul Liceului să se predea religia confesiunii grecocatolice. În cadrul acestui Liceu Regesc, Petru Bran a activat ca profesor de limba română și religie greco-catolică.

Izvoarele vremii menționează o activitate colosală a pr. Petru Bran în orașul Satu Mare. Astfel el a fost numit: vice-arhidiacon, inspector al școlilor românești, comisar delegat pe probleme matrimoniale, profesor de limba română, profesor de religie greco-catolică, paroh al Sătmarului, membru în secția de literatură a diecezei. Sunt numai câteva dintre multele sale preocupări din anii petrecuți în Satu Mare.

Mare, situat pe locul vechiului Gimnaziu regesc, la loc de cinste stau portretul, placa memorială și bustul marelui învățat.

Puțini știu cine a fost cu adevărat pr. Petru Bran și care a fost rolul său în istoria orașului Satu Mare.

Născut la 21 ianuarie 1821, în localitatea Tohat, județul Sălaj, ȋntr-o familie de preoți, fiind unul din cei 12 copii ai preotului Ioan Bran. Urmează liceul la Baia Mare, filosofia la Cluj și teologia la Blaj. În anul 1844 a fost hirotonit preot, apoi numit ca paroh în localitatea Chilioara, județul Sălaj pentru a fi mutat în anul 1846 în localitatea Hidig.

Începând cu anul 1857, episcopul Ioan Alexi l-a numit parohprotopop în orașul Satu Mare. În acest oraș a fost trimis cu misiunea „de a trezi din amorțeală neamul românesc”. Predecesorul său, protopopul Ioan Gulovici nu știa limba română, situația fiind dezastruoasă pentru români timp de 20 de ani cât a durat păstorirea acestuia.

S-a distins în literatură, publicând în anul 1874, volumul „Mărgăritare sau sentințe poetice, prelucrate după mai mulți autori clasici”, fiind prima carte românească tipărită în Satu Mare. A fost un mare bibliofil, o parte din valoroasa sa bibliotecă se păstrează azi la Academia Română.

Lupta sa neîntreruptă pentru drepturile românilor, amenințările venite din partea autorităților, i-au agravat boala. Din dosarul nr. 3048-1876 al Primăriei Satu Mare, aflăm că ultimii ani din viață i-a petrecut ȋntr-o mare sărăcie. Măcinat de o boală de nervi a fost trimis în sanatoriul de boli nervoase din Budapesta, unde s-a stins din viață la 10 octombrie 1877.

După trecerea sa la Domnul, disciplina limba română a continuat să se predea la Liceul Regesc din Satu Mare până în anul 1907.

Părintele Petru Bran a luptat pentru predarea limbii române la Liceul Regesc Romano-Catolic de băieți. După mai multe petiții adresate episcopului de Gherla, Comisiei Ministeriale, În încheiere citez un fragautorităților locale, conducerii ment din poezia pr. Petru Bran, Liceului Regesc, în anul 1859 ce21

Evanghelia în Artă Psalmul 141, din care reiese zbuciumul poetului, lupta sa pentru poporul român: “ Versul meu la Tine Doamne! Ȋntr-adins l-am înălțat

L-al tău tron o ȋnălṭez

Din prinsoarea asta grea,

Către tine m-am rugat.

Tu ești, Doamne al meu părin-

Prof. Adrian ROMAN

Deci strigarea mea fierbinte,

Vino și mă mântuiește

Și-n năcazul, ce m-apasă

te,

Partea-mi în care sperez

Ca în veci să te mărească,

Versul și cântarea mea….”

(Publicat în revista Sionul Românesc, nr.14 din 15 iulie 1867)

Bibliografie

C. PORUMBĂCEAN - B. DULGĂU, Oameni din Sătmar, Satu Mare, 2000; V. SCURTU, Petru Bran un luptător al trecutului românesc din Satu Mare, 1939; I. VIMAN, Aspecte privind învățământul pedagogic în județul Satu Mare, până în anul 1938, în “Studia Universitas Vasile Goldiș”, 2007;

Dulceața lacrimilor pentru aceia care plâng „așa cum voiește Dumnezeu” Ava Poimen spunea: „Fericit cel care nu plânge când voiește ci acela care plânge pe cele pe care le voiește; și nu pentru că ar plânge ceea ce voiește, ci pentru că plânge așa cum voiește însuși Dumnezeu”.

toate, în mod firesc, ar trebui să se împresoare de o liniște profundă ele începeau să povestească unui interlocutor de ocazie propria lor istorie. În momentele mărturisirii personajele căpătau o aură supranaturală și se abandonau cu totul interlocutorului de ocazie. Confesiunile cu privire De multe ori deschizând o carte de literatură la sensul propriei „dezrădăcinări” se încheiau te găsești pe nepusă masă în preajama unor numai la ivirea zorilor, semnalul că noaptea s-a personaje care ar putea fi catalogate cu ușurință încheiat și că peregrinarea lor trebuie să continue. drept niște plângăcioși. În universul poeziei până Mântuitorul însuși s-a aflat în postura unui astfel și o orgă, instrument atât de somptuos și divin, se de ascultător atunci când, în miez de noapte, a poate transforma pe neașteptate într-o flașnetă venit la el învățătorul legii, Nicodim (In 2, 23 – care plânge, ca în cazul poeziei lui Bacovia. Spațiul 3,21).

Această verbalizare excesivă pe care o interior al omului poate să devină dintr-o dată un loc al suspinului. Sfântul Ioan Scărarul remarca: întâlnim adesea în lumea în care trăim, un fel de „Plânsul are un înțeles greu de pătruns, deoarece „microb” care atinge coarda sensibilă a sufletului lacrimile se nasc în multe feluri. De exemplu, sunt este doar simptomul unei căutări adânci. Nu de lacrimi care țin de viața biologică sau care țin de puține ori creația artistică a oglindit această Dumnezeu, izvorâte din cauza celor ce ne sunt febră a spiritului. Otto Demus, de pildă, a arătat potrivnice sau din suferințele trupești vrednice cum în veacul al XIV-lea pictura bizantină a de cinste, din mândrie, din trăirea în pierzanie, fost ca și cuprinsă de un „fior al pălăvrăgelii”. din iubire, din amintirea morții și din atâtea alte Scenele sunt de-a binelea împânzite de martori care nu au alt rol decât acela de a asculta sau cauze”.

De multe ori aceste lacrimi provin din de a-și da cu părerea iar detallile, până la cele neputința unei sincronizări cu ritmul alert mai neânsemnate, sunt excesiv de evocatoare. al vieții pe care trebuie să o ducem sau din Totuși în fața profilării unui mister, de multe ori, nepotrivirea între așteptările pe care le avem personajele par să-și înghită ultimele cuvinte, par unii față de alții. În prelungirea acestei stări de să alunge tentația monologului și să facă un salt neîmplinire se asociază, ca un alt simptom de din acea neclintire către descoperirea unei alte copleșire a puterilor sufletești: insomnia. Un alt dimensiuni mai profunde, a dialogului cu Hristos. scriitor își prezenta, de pildă, toate personajele sale, fără excepție, mereu treze. Pe înserat, când

22

Privind însă dintr-un unghi diametral opus, chipurile sfinte nu sunt niciodată cuprinse

Evanghelia în Artă de „febra” povestitorilor mai sus amintiți, ele într-o misiune pe care o duce până la capăt, în sunt chipuri despătimite, cuprinse de o liniște pofida împotrivirilor. Imaginea aceasta întâlnește sinonimă cu neclintirea. V-ați întrebat vreodată de ce la Cina cea de Taină, la ospățul din casa lui Levi sau a lui Simon, la Nunta din Cana, în icoana celor trei îngeri de la Mamvri nu le vom vedea niciodată absorbite de zarva banchetului mâncând sau bucurându-se de cele puse înainte?

Atenția chipurilor blajine din icoane nu se îndreaptă niciodată către cele așezate pe masă, ci către minunea harului care se înfăptuiește sub ochii lor. Despătimirea este așadar un exercițiu de fiecare zi de îndată ce omul găsește pe acel interlocutor privilegiat pentru suflet. Ea nu mai este atunci rodul unui efort, al unei lupte cu propria voință ci este un dar. În plus, așa cum scria Sfântul Isaac din Ninive: „În orice moment sufletele curate se bucură de dulceața lacrimilor, și în aceste lacrimi dulci îl contemplează pe Mântuitorul”. În icoana Maicii Îndurerate a unui pictor din Țara Oltului ochii Maicii Domnului sunt prezentați ca o fântână nesecată de lacrimi. Lacrimile au aici forța unui izvor care țâșnește la propriu în trei direcții. În viziunea pictorului Philippe de

Philippe de Champaigne (1602 – 1674), Sfânta Față, ulei pe lemn de stejar, Paris, Muzeul Louvre

întrucâtva, de departe, pe aceea a unui colind ardelenesc legat de patimi în care se spune că Mântuitorul a sădit în „grădinița” sa „un trandafir cu gând curat”. O icoană de la Nicula ne arată însăși această grădină, care nu este un câmp oarecare, ci tocmai grădina Ghetsemani, unde Mântuitorul îngenuncheat s-a rugat și a plâns. Iconarul pare să intuiască că acea floare care trebuia să servească pentru a împleti o cunună împărătească va fi curând călcată în picioare și poate de aceea o arată atât de central și de exagerată în proporții, ea fiind aproape o floare cosmică, pe care nimeni și nimic nu o va putea distruge. Și, într-adevăr, măririi blânde a lui Hristos oamenii îi răspund cu o furie de nestăpânit : „Cunună vrei, cunună vrei,/ Strigat-a ceata de mişei,/ şi totuşi spinii mi-au Maica Îndurerată, icoană pe sticlă, rămas,/ răspunde Isus cu blându-i glas;/ Atunci, Țara Oltului, 1867 cu creanga spinului,/ încununat-au fruntea Champaigne lacrimile de pe chipul Mântuitorului Lui,/ şi-n loc de trandafiri frumoşi/ curgea pe prin rotunjimea și transparența lor sunt întocmai frunte sânge roş.”. Cardinalul Iuliu Hossu redă unor perle, fiind emblema angajării sale totale în memoriile sale în întregime acest colind și îi 23

Etica Creștină bine, căci copii colindători eram noi atunci.” Iată așadar sensul lacrimilor: ele fac din bătrâni copii, revigorează, dau sens misiunii. În acele momente Cardinalul plângea nu atât situația în care se afla ci, mai presus de toate, plângea „așa cum voiește însuși Dumnezeu”.

Se spune că o dată a venit la același Ava Poimen un tânăr care și-a mărturisit un păcat și și-a spus sieși de față cu duhovnicul că va împlini un canon vreme de trei ani. Părintele i-a răspuns că este prea lung. Atunci penitentul i-a zis că-l va ține pentru un an și la fel a venit răspunsul părintelui: prea lung! Atunci i-a spus că-l va ține 40 de zile la care înțeleptul i-a răspuns că trei zile este de ajuns.

Sigur, nu știm cum s-a sfârșit istoria și poate, întradevăr, acel tânăr chiar avea nevoie de a se căi vreme de trei ani. Răspunsul înțeleptului bătrân viza cu totul altceva și poate tânărul nu a înțeles întrebarea lui: ce fel de lacrimi curgeau din ochii tânărului pentru păcatul său, cum țâșneau ele ?

Dacă acestea erau cu adevărat lacrimile căinței atunci cele trei zile erau mai mult decât treizeci Isus în Grădina Ghetsemani, icoană pe sticlă, de ani, erau din acel moment o viață întreagă de Nicula, început de sec. XIX, colecția Dancu adaugă episodul în care a fost ascultat pe când se ardere de tot lui Dumnezeu, iar dacă, din contră, afla în detenție la Dragoslavele, în anul 1948: „Au păcatul său nu era însoțit de căință desăvârșită colindat frumos fraţii mei, iar eu, sărmanul, am atunci nici treizeci de ani nu erau de ajuns pentru secundat cum am putut, şi numai că am început penitență.

Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j. să plâng, cum de atâtea ori păţesc copiii; şi era

Spovada – o rutină pentru unii…

o povară – pentru alții, dar toți merg la biserică!

Un sacrament obișnuit? O terapie pentru suflet sau leacul miraculos pentru problemele psihi[atri]ce? Un mod de a scăpa de glasul conștiinței?! O cale de a regla conturile cu Dumnezeu? Câte un pic din fiecare… poate.

Dar de ce o asemenea introducere acidă?! Motivul este cât se poate de simplu: noi, creștinii, suntem pe cale să uităm valoarea reală a Tainei reconcilierii cu Dumnezeu. Pare aberant! Doar suntem creștini practicanți și 24

ne spovedim regulat sau poate chiar des, cum se poate să uităm ce înseamnă spovada?! Cine șiar putea permite să lanseze o asemenea acuzație cu voce tare?

Ne-am aștepta de la cineva din afara Bisericii, dar nicidecum de la unul de-al nostru.

Taine. Un medicament necesar, spiritual pentru sufletul suferind din cauza păcatului… pentru cei care au o dorință sinceră și solidă de a se schimba.

Poate spovada să te vindece de o tulburare psihică? Sfânta Taină a Mărturisirii este un meCe înseamnă spovada pentru dicament, e cert și are efect și noi, creștinii de azi? O obligație… asupra psihicului. Dar spovada pentru cei care se spovedesc rar. nu este leacul-minune pentru Un exercițiu pentru a menține un diagnostic psihiatric! Nu este conștiința trează… pentru cei vorba de a submina puterea hacare se spovedesc cu regularita- rului lui Dumnezeu! Atâtea verte. Un gest mecanic, robotizat… dicte în puține cuvinte! Și ce-am pentru cei care se spovedesc, rezolvat? ignorând semnificația Sfintei

Etica Creștină Acum ar fi momentul să ne oprim la învățătura Bisericii privind spovada. O pledoarie teoretică despre această Sfântă Taină este utilă, dar ea este orientată spre practic, spre trăire; cel puțin așa știm din pregătirea pentru prima Spovadă / Împărtășanie. De atunci… când eram conștiincioși și curat de sinceri, lucrurile s-au schimbat întrucâtva, am uitat, am lăsat deoparte, am preferat să amânăm ceea ce ține de spovadă… din varii motive: rușinea, dorința de emancipare, ispita de a fi în locul lui Dumnezeu pentru a nu avea nevoie de iertarea Lui etc. Astfel stând lucrurile, de cele mai multe ori, apelul de la amvon privind spovada este steril, contează pentru moment, în cel mai bun caz.

Spovada este Sfânta Taină prin care dobândim iertarea lui Dumnezeu pentru mărturisirea păcatelor cu sinceritate, căința pentru ele și dorința de îndreptare exprimate consecutiv în fața preotului, slujitorul Sfintei Taine mandatat de episcopul locului.

Condițiile, exigențele privind Sfânta Taină a Pocăinţei produc rumoare, reticență, teamă… repulsie, revoltă, care sunt propulsate din ce în ce mai mult în spațiul extra-eclezial, prin intermediul mass-mediei.

Adulterul, furtul… concubinajul, contracepția permanentă, divorțații recăsătoriți sunt subiecte fragile, obstacole care fac inaccesibilă spovada. Biserica catolică este intransigentă în proclamarea învățăturii privind aceste detalii. Ar trebui să se schimbe? A venit momentul să renunțe la încăpățânarea privind excluderea divorțaților

recăsătoriți de la Sfânta Taină a reconcilierii? A continua în această direcție ar însemna să schimbăm discuția. În plus, de multe ori întrebarea aceasta a condus taberele opozante la distanțare, la dispreț sau ignorare [mai mult sau mai puțin reciproce].

Reluând firul din titlu, spovada a devenit o rutină pentru noi, creștinii practicanți. Aceasta este o constatare cu dublă semnificație: mai întâi, această Sfântă Taină este practicată încă și în cele din urmă, această Sfântă Taină nu mai este trăită cu autenticitate. Rutina este o boală care ucide și practicarea acestei Sfinte Taine. Nu ne mai schimbăm; păcatele rămân aceleași, nu mai reușim să ne descotorosim de ele. Relația noastră cu cei din jur nu se îmbunătățește… venim la spovadă și plecăm din confesional cu aceeași stare sufletească,

guvernată de indiferență și de ideea că primul pas trebuie să îl facă celălalt.

Spovada este o povară pentru cei care o practică rar și din obligație… că așa spun membrii familiei, că așa o cere porunca Bisericii. Nici în acest caz, această experiență din intimitatea confesionalului nu produce nicio schimbare efectivă în viața noastră. Motivele sunt evidente.

În niciuna din situațiile prezentate, nu este vorba de validitatea Sfintei Taine, ci, dacă se vrea, de eficiența ei, de efectele ei palpabile.

Pulsul vieții creștine este dat de practica Sfintelor Taine, dar adesea a primi Sfintele Taine, Spovedania și Euharistia, a devenit un gest ritual, mecanic, fără a mai fi interiorizat, deci superficial. În consecință, coada la spovadă nu înseamnă neapărat o comunitate vie spiritual…

25

Prezentarea Parohiilor ci mai degrabă o iluzie că încă situația este roză! Ar fi timpul să ne trezim din visul… că încă mai merge să ne culcăm pe o ureche! Pare un îndemn la mobilizare sub chipul unei critici destul de dure. Să ni-l asumăm?

Să facem ceva pentru a schimba această stare de fapt? Ar fi cazul… măcar acum!

suprafață… nici Sfintele Taine nu mai au valoare pentru noi, din cauza rutinei, nici rugăciunea nu mai este ce a fost, cu scuze și motivații variate și superficiale. Și finalul? „Nu tot cel ce Îmi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăția cerurilor…” (Matei 7, 21) ar trebui să ne dea de gândit…

Soluții nu se întrevăd? Până acum s-au dat verdicte, s-au lansat acuze… ar fi timpul să gândim pozitiv, să vedem dacă întradevăr putem face ceva pentru a oferi un răspuns la aceste provocări, pentru a le analiza, dacă merită atenție. Trebuie să repunem Sfânta Taină a Pocăinței Am ajuns la latura sumbră la locul ei, nu ca un accesoriu previzibilă, a înrăutățirii stării pentru a beneficia de Euharissufletești a creștinilor, a noas- tie! Trebuie să prețuim valoarea tră, datorită lipsei de acțiune, spovedaniei printr-o pregătire lipsei de consecvență, lipsei de conștiincioasă și printr-o căință onestitate în relația cu Dumne- sinceră. Trebuie să înțelegem că zeu, în contextul acestui sacra- propunerea de îndreptare nu se ment. Răcirea relației cu Dum- rezumă la perimetrul confesionezeu este ușor de imaginat, în nalului, ci ea trebuie să devină scenariul unei spiritualități de act, primul pas după ce am ieșit Întregul discurs seamănă cu o predică moralizatoare, a cărui mesaj trece pe lângă noi, pentru că nu ne simțim afectați, pentru că nu credem că ni se adresează. Și mai trece timpul… până când? Unde vom ajunge dacă nu ne schimbăm? Ce previziuni se pot face?

de la spovadă.

Pentru ca iertarea să devină eficientă în sufletul nostru, trebuie să renunțăm la a mai ține păcatul aproape, oricât de ademenitor și ușor ar fi acesta.

Pentru ca iertarea să aducă roade, trebuie să iertăm la rândul nostru. Pentru ca iertarea să nu fie în van, trebuie să facem pasul spre a ne schimba, prin hotărâri concrete, zilnice, cu perseverență.

Rețeta este simplă… dar mai este de actualitate? Nu este oare prea târziu ca să mai schimbăm ceva? Nu sunt oare fabulații cele afirmate mai devreme? De ce nu putem să persistăm în starea în care ne aflăm în prezent?

Nu sunt oare doar niște gânduri alarmante fără nici un suport real?! Toate acestea sunt ispite pentru a rămâne inactiv, pentru a refuza să ne schimbăm.

Pr. Emil-Marian EMBER

Parohia greco-catolică Șomcuta Mare

Iubiți cititori, în acest număr al revistei vom poposi în parohia grecocatolică Șomcuta Mare, protopopiatul Chioar.

„Fundamentul acestei biserici gr. cat. române sa depus în anul Domnului 1887 sub glorioasa domnire a Maiestăţii Sale Împ. şi Rege Ap. FRANCISC IODin Șematismul veneratului SIF I. fiind Episc. gr. cat. român Cler al Eparhiei Greco-Catolice al Gherlei Dr. IOAN SZABO. par.

Române a Maramureșului pe anul prot. ATHANASIU COTOŢIU, cu1936 aflăm că parohia Șomcuta ratore prim. PAUL DRAGOŞ cav.

Mare este o parohie veche, cu ord. Francisc Iosif fost vice capibiserică din piatră construită în tan a Chiorului. anul 1892, având ca hram sărSa terminat şi consacrat în bătoarea Sfinților Petru și Pavel. anul 1892 fiind par. Protopop Pe Hrisovul care se află pe IOAN SERBU , curatore prim. frontispiciul bisericii stau scrise Josif Pop cons. reg. fost vice căca mărturie peste generații ur- pitan primar a Chiorului şi deputat dietal – vice curatore NImătoarele: 26

COLAU NILVAN adv.not. curat.

Elia Pop cant. înv. curatori ajutători Andrei Medan proprietar, Vasiliu Dragoş adv. Dr. Victor Marc, Ieremie Raţ notar opidan, Gavril Buda primar, opid. George Micul , Alexandru Butean, Vasiliu Buda, Geor. Butean a Rest. proprietari Teodor Blaga înv.

Mihai Buda, Ioan Butean de pe Costa, Petru Butean a Ioan Dragoş, Simeon Borna, Geor. Buda, I Butean a Ioan, Sim. Butean a Teod. Ilie Pop a Cust. Moise Giurge Teod. Pop a Costan economi.” În anul 1936, parohia grecocatolică Sf. Petru și Pavel din

Prezentarea Parohiilor melie a fost pusă și sfințită de Preasfinţia Sa Ioan Șișeștean, la data de 8 iunie 1997. În perioada de construcție şi la început de drum, parohia a fost păstorită de următorii preoți: pr Cristian Albu, pr. Viorel Tibil, pr. Gheorghe Sabău, pr. Gheorghe Pavel. În toamna anului 2005, a fost numit paroh și protopop de Chioar, părintele Vasile Butean.

La data de 20 mai 2007, munca și rugăciunea preoților, curatorilor și credincioșilor a fost încununată prin sfințirea bisericii de către Preasfinția Sa Ioan Șișeștean. La acest mare eveniment pentru chioreni au participat 33 de preoți, veniți din protopopiatele de Satu Mare, Baia Mare, Chioar și Mănăștur.

Șomcuta Mare număra 1715 credincioși greco-catolici. Pe raza parohiei mai erau 232 credincioși romano catolici, 37 credincioși ortodocși, 237 calvini și 892 evrei.

Neavând biserică, comunitatea s-a strâns în jurul preoților, în mai multe locații improvizate: spital, cinematograf, capela familiei Nilvan.

În anul 1997, avându-l ca Începând cu toamna anu- preot paroh pe părintele Vasilui 1948, Biserica Greco-Cato- le Rob, iar Protopop de Chioar lică a fost scoasă în afara legii, fiind părintele profesor dr. Siiar credincioșii au fost siliți mion Voicu, comunitatea a desă îmbrățișeze cultul ortodox. cis să înceapă construcția unui După ani de suferință în clan- nou lăcaș de cult în care să Îl destinitate, parohia a renăscut poată preamări pe Dumnezeu pe data de 2 februarie 1993. așa cum se cuvine. Piatra de te-

Iconostasul bisericii a fost sfințit la data de 22 iunie 2014 de către Preasfinţia Sa Vasile Bizău. Referindu-se la icoanele din iconostas, Preasfinția Sa a spus în cuvântul său de învățătură: „Prin ungere cu Sfântul Mir și stropire cu apă sfințită, ele devin obiecte de cult. Prin mijlocirea lor privim la sfinții reprezentați în ele.

Este o modalitate ca rugăciunea noastră să fie mai profundă.

Noi, în rugăciune, ne îndreptăm către Sfinți, către Mântuitorul Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu și Om, către Maica Domnului, către toți cei din cer și îi vedem reprezentați în chipul icoanelor, în chipul Sfinților.”

Parohia a găzduit cu mare bucurie în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, 26 aprilie 2014, Întâlnirea anuală a copiilor și tinerilor din Eparhia de Maramureş, eveniment bisericesc care a implicat şi îmbogăţit întreaga comu27

Prezentare Carte nitate a credincioşilor.

număr de 76 de familii, cu memÎn prezent parohia greco-ca- brii pe care îi regăsim în Reunitolică din Șomcuta Mare are un unea Mariană, AGRU sau grupul

de tineri și copii.

Pr. Daniel POP

Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești.

Contribuții de metodologie și pedagogie creștină

În acest nou număr al revistei noastre vă propunem ca lectură cartea „Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești. Contribuții de metodologie și pedagogie creștină”, scrisă de părintele lector Eugen Jurcă. Despre autor am putea spune împreună cu venerabilul părinte Constantin Galeriu, care semnează prefața acestei cărți, că părintele Eugen Jurcă s-a format într-o generație de aur, de profesori și pedagogi de o ținută științifică și morală cu totul excepțională1.

Formarea sa în domeniul teologiei, pedagogiei și al psihologiei religioase au influențat metodologia studiului de față, care tratează subiectul propus nu doar din punct de vedere teologic, ci merge spre punctul de întrepătrundere între psihopedagogie și educație duhovnicească. Autorul îmbină într-un mod armonios date din diverse domenii precum teologie, dogmatică, catehetică, metodologie și pedagogie creștină, formare duhovnicească, ascetică și mistică, filocalie, psihologia vârstelor, teoria educației, psihanaliză, psihoterapie etc., ceea ce face ca lucrarea de față să fie inedită pentru literatura românească de profil. Urmărind în paralel datele fundamentale ale 28

psihologiei vârstelor cu etapele formării și creșterii spirituale, autorul a structurat studiul în trei capitole2. Primul capitol tratează despre “Premizele dogmatice și antropologice ale educației duhovnicești”, al doi-

lea„ Psihologia vârstelor și scara dumnezeiescului urcuș”, iar al treilea are ca titlu„ Maturitatea duhovnicească, starea bărbatului desăvârșit (Ef 4,13) – Mijloacele realizării ei”.

Viaţa Consacrată Cartea de față se adresează nu doar preoților și profesorilor de religie, dar și tuturor acelora care doresc să se inițieze în tainele vieții spirituale. Părintele reușește în volumul de față nu doar să reia sub formă de clișee tradiția spirituală a Răsăritului creștin, ci și să o expună pentru cititorul de astăzi prezentând subiectele și din punct de vedere al științelor moderne. Aceasta poate reprezintă și un motiv în plus de a crede și susține că știința modernă și teologia nu se opun ci sunt complementare.

Terminăm cu un citat frumos din prefața autorului care ne-ar putea trezi apetitul spre lecturarea acestei cărți: „Astăzi, știința se vede constrânsă să accepte că prin, corola de lumini a lumii, noi nu putem strivi corola de mistere a Tărâmului Marelui Necunoscut. Dincolo de ea se află Con-Știința supremă a întregii existențe, dincolo de modelele arhetipale, programate, se află Marele Programator, dincolo de rațiunea umană se află Dumnezeu-Mintea primă, Împăratul tuturor (Cuv. Nichi-

ta Stithatul), chiar dacă ne vine greu să izbim cu piciorul țepușa (Fapte 9,5) atâtor evidențe axiomatice, care se sustrag explicabilului empiric și care, implicit, probează nebunia înțelepciunii lumii (1Cor 1,20)”3.

Diac. Florin MARUSCIAC

1 Cfr. E. JURCĂ, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești. Contribuții de metodologie și pedagogie creștină, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2009, p. 6.

2 Cfr. Ibidem, p. 7.

3 Ibidem, pp. 9-10.

Congregația „Fiicele îndurării

din al treilea ordin mănăstiresc a Sfântului Francisc” Congregația „Fiicele Îndurării din al Treilea Ordin Mănăstiresc al Sfântului Francisc” s-a născut la Blato, un oraș din insula Korcula – Croația în 4 octombrie 1920. Ea a fost fondată de către Maria lui Isus cel Răstignit, născută în 10 decembrie 1892 în familia lui Antun și Marija Petkovic Marinović, la Blato.

Eficientă și generoasă, încă din adolescență Maria a avut grijă de copiii săraci și marginalizați, numeroși în acea perioadă de după Primul Război Mondial. Activitatea ei a adus lumină și speranță creștină în viața lor. Avea o atenție specială pentru copiii orfani și abandonați. Cu dragoste maternă și cu îndurare se ocupa și de adulți: de bolnavi, persoane în vârstă, văduve și săraci, fără

29

Viaţa Consacrată să facă diferență între persoane.

Plină de daruri naturale și supranaturale conducea diferite asociații bisericești cu zel apostolic, desfășura rolul de catehistă și de animatoare a comunității parohiale, cu învățătura și cu opere de caritate.

La 14 ani i-a promis lui Isus fecioria perpetuă și tot de la acea vârstă a început să se gândească la viața de clauzură, care a devenit idealul său, chiar dacă era plină de zel apostolic. Domnul a ales-o pentru El și i-a revelat acest lucru prin intermediul episcopului Iosif Marčelić, episcopul de Dubrovnik. Maria se dărui fără rezerve vieții religioase – franciscane – contemplative și active.

Disponibilă la invitația divină de a colabora cu Dumnezeu la planul Său de mântuire, împreună cu alte trei fete din insula Korčula, Maria îmbrăcă veșmântul religios în 4 octombrie 1920 în orașul său natal, Blato, și astfel îmbogăți Biserica Universală cu o nouă familie franciscană – Fiicele Îndurării.

Născută după Primul Război Mondial, scopul Congregației a fost acela de a sluji celor mai nevoiași. Încă de la început surorile se ocupau de grădinițe, orfelinate și de bolnavi. Nu au întârziat să apară alte comunităţi a „Fiicelor Îndurării” în insula Korčula, în Voivodina și în Croația. De asemenea au fost înființate comunități în Serbia și în Macedonia dar activitatea lor a fost de scurtă durată.

În 1936 surorile au inițiat apostolatul caritativ în țările din America de Sud și astfel, din 1940, Congregația a devenit internațională.

Nu au întârziat să apară vocații autohtone din Argentina, Paraguay, Chile și din alte țări din America de Sud, atrase de spiritul și de carisma acestei Congregații, fondată în Croația. Carisma Congregației constă în „a trăi Evanghelia mărturisind Iubirea Îndurătoare a Tatălui, urmându-L pe Hristos, potrivit exemplului sfântului Francisc de Assisi”.

Inspirate de exemplul Fondatoarei noastre, Fericita Maria lui Isus cel Răstignit, cu libertate de spirit dorim să ne apropiem de persoanele care au cea mai mare nevoie de ajutor, să le ajutăm să cunoască iubirea și îndurarea Tatălui Ceresc, așa cum ne-a revelat-o Isus Hristos. Căutăm să ne desfășurăm misiunea religioasă în iubire reciprocă, umilință, simplitate, spirit de sacrificiu și bucurie, susținute de iubirea pentru Biserică și

30

pentru Păstorii ei.

Spiritualitatea noastră e caracterizată de lauda și de mulțumirea adusă Sfintei Treimi, lui Hristos cel Răstignit spre mărirea Tatălui Ceresc în Spiritul Sfânt. O cinstim pe Preasfânta Fecioară Maria, Maica Harului Dumnezeiesc și Fecioara Neprihănită, ca model de puritate a inimii și de fecunditate spirituală.

Spiritul existenței noastre concrete în sânul Bisericii unește rugăciunea cu apostolatul ca mijloace care ne ajută să-L căutăm pe Dumnezeu mai presus de orice. Circa 400 de „Fiice ale Îndurării” acționează în conformitate cu mottoul nostru: „Facă-se voia Ta” în: Croația, Serbia, Bosnia și Herțegovina, Slovenia, Germania, Italia, Canada, Argentina, Paraguay, Chile, Peru, Cuba și în Romania.

Peste tot unde suntem prezente ne dedicăm formării creștine a copiilor și a nevoiașilor, la cateheza tinerilor și a adulților în parohii, la pastorala parohială și la asistența bolnavilor și a bătrânilor. Suntem prezente în misiunile din jungla peruviană, în insulele din arhipelagul din Sudul statului Chile și, periodic, printre indigenii din Paraguay, promovând demnitatea persoanei umane.

Din 1952 suntem prezente în Italia. În acel an Fondatoarea noastră, a transferat la Roma conducerea Congregației, care se găsea până atunci la „casa mamă” din Blato.

Fondatoarea noastră a condus Congregația cu grijă și înțelepciune ocupându-se mult de formarea surorilor. După ce a suferit o hemoragie cerebrală, se dedică liniștii și rugăciunii, iar după o lungă suferință, dornică de a ajunge în Paradis, în 9 iulie 1966 și-a dat sufletul în brațele Tatălui ceresc. Faima sfințeniei sale a fost recunoscută de Biserică astfel că în 6 iunie 2003, la Dubrovnik - Croația, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a declarat-o Fericită.

Fiicele Îndurării se găsesc la Satu Mare din anul 2000. La început și-au desfășurat apostolatul în 2 parohii – „Sf. Francisc” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril – și cu săracii din oraș. Pe măsură ce începeau să cunoască mai îndeaproape situația locului, surorile au rămas impresionate de numărul mare de copii constrânși, din cauza sărăciei, a indiferenței, a relelor tratamente pe care le suportau chiar din partea propriilor părinți, să locuiască pe străzi sau în condiții de

Viaţa Eparhiei Recunoscătoare față de Îndurarea Tatălui, sărăcie extremă. Au decis deci să construiască o casă în care să adăpostească, să hrănească și să încercăm să reînnoim în fiecare zi consacrarea noastră în mâinile lui Dumnezeu și celebrăm educe copii nevoiași.

Cu ajutorul multor binefăcători am reușit să iubirea pe care Tatăl o are pentru fiecare om, construim o Casă de Tip Familial care și-a început ca să putem fi, prin viața noastră, lumină care îi activitatea în 2005 cu sosirea primelor zece fetițe. iluminează pe ceilalți.

Sr. Adriana În prezent primele fetițe au devenit domnișoare, iar numărul membrilor casei a crescut.

Novenă de rugăciuni în memoria Episcopilor care s-au jertfit pentru credinţă

Surorile din comunitatea „Maica Îndurerată” a Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului din Sighetu Marmaţiei, au organizat în perioada 1-9 Mai o novenă de rugăciuni închinată Preasfintei Fecioare Maria, în memoria episcopilor martiri.

Fiecare zi a novenei a fost dedicată unuia dintre episcopii martiri, fiind evocat astfel profilul spiritual al celor şapte episcopi greco-catolici, al căror crez a fost mai de preț decât însăşi viaţa lor.

ruga pentru canonizarea lor.

Evocările emoţionante şi foarte documentate au fost făcute de părintele Vasile Florea, care, cu multă competenţă, dăruire, pasiune şi respect pentru trecutul Bisericii noastre, a evidenţiat profilul spiritual al fiecărui episcop, despre care Pontiful de sfântă pomenire, Ioan Paul al II-lea scria în Scrisoarea apostolică publicată în anul 2000, cu ocazia celui de-al treilea centenar de la Unirea cu Biserica Romei „în această «mulţime multă» îmbrăcată în veşminte albe de martiri şi mărturisitori ai Bisericii voastre,... strălucesc nume ilustre de Episcopi – precum Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu şi cel al Cardinalului Iuliu Hossu”.

Paraclisul şi Adoraţia Euharistică. Serviciile religioase au fost oficiate de preoţii parohiei, părintele Filip Onisim şi părintele Vasile Florea.

La această seară de rugăciune au participat credincioşi din parohia noastră, Reuniunea Mariană şi unii pelerini sosiţi pentru a lua parte la tradiţionalul pelerinaj de la Cimitirul Săracilor, din ziua de 9 Mai, la care au participat înalţi ierarhi ai Bisericii Catolice din România, preoţi şi credincioşi sosiţi din toate colţurile ţării.

În spiritul acestor sentimente au participat marianistele din Parohia Sighet la serile de rugăciune şi activităţile organizate de călugăriţele de la Mănăstirea „Maica Îndurerată”, urmând, în felul acesta şi recomandările superiorilor noştri, conform cărora, în Anul Vieţii Consacrate „marianiştii să fie în continuă comuniune de rugăciune cu ordinele călugăreşti

Programul s-a desfăşurat între orele 19- din cadrul Bisericii noastre, şi nu numai, cu care 21 şi a cuprins: Vecernia, Acatistul de mulţumire, să desfăşoare activităţi religioase, caritative, Acatistul Maicii Domnului, Adoraţia Euharistică, culturale şi ecumenice”.

Acatistul Numelui lui Isus, Rugăciunea Rozarului,

Novena de rugăciune în memoria Calea Crucii a celor înlănţuiţi, urmate în fiecare Episcopilor care s-au jertfit pentru credinţă seară de evocarea profilului spiritual al celor s-a încheiat cu o seară de rugăciune în biserica şapte episcopi greco-catolici jertfiţi pentru parohială care a cuprins: recitarea Rozarului, credinţă.

Sfânta Liturghie, Acatistul Maicii Domnului,

Aceşti martiri şi mărturisitori se bucură din partea noastră, a credincioşilor, de o adevărată şi adâncă veneraţie. Datoria noastră este de a-i cinsti, a le păstra vie memoria şi a ne

Un gând pios, o lacrimă şi o rugăciune pentru sufletul acestor martiri, pentru care credinţa a fost mai presus decât viaţa lor. Să le fie memoria binecuvântată!

Prof. Maria Mureşan Preşedintele Reuniunii Mariane „Regina Păcii”

Parohia Sighet

31

Viaţa Eparhiei „Maica Domnului de la Bixad, roagă-te pentru noi” Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli „Petru şi Pavel” a prilejuit prezenţa Preasfinţiei Sale Vasile în mijlocul obştii monahale a călugărilor bazilieni vieţuitori în Mănăstirea Prilog din Ţara Oaşului. Atmosfera de rugăciune şi mulţimea de credincioşi veniţi din Ţara Oaşului, Sătmar şi Maramureş au reînviat spiritul pelerinajelor la Mănăstirea Bixadului din perioada premergătoare anului 1948.

ţă la care au adăugat dragostea Mărire şi mulţumire au fost pentru fiecare. Sărbătorind pe aduse Tatălui ceresc pentru toa- cei doi apostoli mărturisim nete binefacerile revărsate asupra voia de unitate a Bisericii, iar poporului Său în timpul istoriei prin mijlocirea Sfinţilor Aposprin celebrarea Sfintei şi Dum- toli harul de a-L mărturisi pe nezeieştii Liturghii. În cuvântul Hristos Fiul lui Dumnezeu celui de învăţătură, Arhiereul i-a invi- viu, Lumina lumii, Mântuitorul tat pe cei prezenţi la o aprofun- sufletelor noastre. dare a parcursului de credinţă a Înainte de binecuvântarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. finală, a fost oficiat un parastas Chemarea adresată lui Petru ‒ pentru sufletul Fratelui Mihai, „Tu urmează Mie” (In. 21,22) ‒ atât de cunoscut şi de iubit de este o invitaţie făcută tuturor popor pentru viaţa de credință oamenilor de-a lungul timpului, trăită în folosul celorlalţi preiar situaţia noastră umană se cum şi pentru multele tămăduva transforma în cea a sfinţilor iri trupeşti şi sufleteşti izvorâte care, precum Pavel, s-au lepădat din puterea rugăciunii şi a darude puterea lumii, bazându-se pe rilor naturii. cuvântul lui Hristos, singurul De asemenea, Arhiereul a înreînnoitor. credinţat Eparhia MaramureşuPe mărturisirea lui Petru, lui Maicii Domnului zugrăvită Isus întemeiază noul popor al lui în „Icoana de la Bixad, făcătoaDumnezeu, Biserica Sa, o stâncă re de minuni”. Pictată în jurul sub vremi. Purtători de istorie anului 1700 de către călugărul ai unei Biseric, credincioşii gre- Isaia, icoana a fost reprodusă co-catolici au trecut prin timpul în 3 exemplare în acele zile tulCrucii, prin timpul încercării, buri ale anului 1948 de către un timp în care mulţi oameni au călugări pentru a nu fi distrusă trăit din speranţă şi din credin- sau profanată. Prin grija fătu32

lui bisericii din Moişeni ‒ Dumitru Oros ‒, icoana a fost ascunsă împreună cu alte bunuri ale mănăstirii în gospodăria acestuia până în anul 1952.

După liniştirea apelor istoriei, a fost dezgropată şi trimisă la Cluj de către pr. Gheorghe Marina pentru a fi păstrată în Comunitatea călugărilor bazilieni din clandestinitate, în grija pr.

Silvestru Augustin Prunduş. Cu toate acestea, icoana nu a putut fi pe deplin ferită de deteriorare, fapt ce a impus ample lucrări de restaurare şi recompunere desfăşurate în ultimii ani. Odată săvârşită de către Arhiereu rânduiala de sfinţire a Icoanei, aceasta s-a întors după mai bine de 70 de ani în Ţara Oaşului spre a fi cinstită de către toţi ce aleargă sub acoperământul Doamnei lumii, nădejdea şi folositoarea credincioşilor.

Biroul Eparhial de Presă

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica”

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie

Vă rugăm adresați-vă la contabilitate, în interiorul Episcopiei

Hramul Parohiei „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (Dragomirești 24.06.2015)

Sfințirea icoanei Maicii Domnului de la Bixad (Prilog 29.06.2015)

Întâlnirea eparhială a tinerilor și copiilor (Baia Sprie 18.04.2015)

Parastas în memoria Preasfințitului Ioan Dragomir (Ariniș 24.04.2015)

Pelerinaj la Cimitirul Săracilor (Sighetu Marmației 09.05.2015)

Preţ 5 RON