Lumina Credintei 3/2015

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Biserica s-a adunat în conștiința sa spirituală pentru a regăsi în sine însăși viu și lucrător, în Spiritul Sfânt, cuvântul lui Hristos” (Papa Paul al VI-lea)

Anul V, nr. 3/2015

Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR: Editorial

1

Perfectae caritatis Fragmente liturgice 2-4 „Ritul” la Conciliul Vatican al II-lea În lumina icoanei 4-7 Despre icoana primului conciliu ecumenic de la Niceea din 325 Interferenţe biblice 7-9 Constituția dogmatică Dei Verbum – Cuvântul lui Dumnezeu Învăţătura bisericii 9-12 Despre Lumina neamurilor Sfinţii părinţi 12-14 Un creștinism hrănit de Părinții Bisericii legea bisericii 14-17 Conciliul Vatican II și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

Preşedinte:

PSS Vasile Bizău Redactor-şef:

Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare:

Dumitru Orza Colaboratori:

Pr. Florin Marușciac

Pr. Bela Pallai

Pr. Vasile Trifoi

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

Pr. Ioan Balea

Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Teodor-Lucian Lechinţan s.j.

Pr. Emil-Marian Ember

Pr. Daniel Pop

Drd. Marian Susa

Prof. Ioan Muntean

Crâmpeie istorice 17-19 Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (IV) In memoriam!

19-20 Pr. Tit Bud (1846-1917) Evanghelia în artă 20-23 Rânduiala sfintelor slujbe: piedică sau șansă? Pentru o „artă a celebrării” în spiritul Conciliului Vatican al II-lea Etica Creştină 24-26 Se poate vorbi despre lege în termeni de bucurie și speranță?

Prezentarea Parohiilor 26-27 Parohia ucraineană „Acoperământul Maicii Domnului” din Sighetu Marmației Prezentare Carte 27-29 Teologia pastorală Pornind de la frumusețe Viața Eparhiei 29-32 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466 Imagine copertă:

Bazilica Sfântul Petru, Roma,

Conciliul Vatican II

„Perfectae caritatis” Aprobat la 28 octombrie 1965 de către Părinții participanți la Conciliul Vatican al IIlea, Decretul privind reînnoirea vieții călugărești („Perfectae caritatis”), se adresează tuturor realităților vieții consacrate ai căror membri urmăresc desăvârșirea creștină trăind în viața de zi cu zi cele trei sfaturi evanghelice: castitatea, sărăcia și ascultarea. Trebuie să spunem încă de la început că Decretul nu este un document de natură doctrinală și nici de natură juridică, propunându-și mai degrabă reînnoirea vieții călugărești în concordanță cu provocările lumii contemporane prin norme practice și generale.

Intenția Decretului a depășit însă cadrul tehnic, ilustrând lumii întregi bogăția vieții călugărești adânc înrădăcinată în valorile Evangheliei. Tocmai pentru a da o forță mai mare fundamentului teologic al stării de viață consacrată, Comisia pregătitoare a cerut și a obținut de la Comisia teologică să fie tratată această temă în Constituția dogmatică despre Biserică („Lumen gentium”). S-a ajuns astfel ca un întreg capitol (VII De religionis) să descrie fundamentul teologic al stării vieții consacrate și al profesiunii sfaturilor evanghelice.

Partea introductivă se constituie într-un excursus istorico-teologic în realitatea celor trei sfaturi evanghelice a căror practicare, urmând exemplul Dumnezeiescului Învățător, duce la atingerea iubirii desăvârșite și la a da mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu. Este aceasta o practică prezentă în viața Bisericii încă din primele secole fiind mereu actualizată de bărbați și femei care astfel L-au urmat pe Hristos cu o mai mare libertate consacrând lui Dumnezeu întreaga viață. Această realitate eclezială a fost și este opera Spiritului Sfânt și s-a concretizat în Biserică prin chemarea la viața de pustnicie sau la cea comunitară. Amândouă aceste forme de viață corespund planului lui Dumnezeu ca Biserica să fie pregătită a împlini lucrul cel bun în orice împrejurare.

Mulțimea și diversitatea darurilor primite de acești fii ai Bisericii reflectă frumusețea Miresei împodobită pentru Mirele ei. În prima parte a Decretului (nr. 2-6) se face referire explicită la reînnoirea vieții călugărești plecând de la puterea vieții interioare și luând în considerare condițiile fizice și psihice ale persoanelor consacrate.

Protagoniștii și beneficiarii cei dintâi ai acestui proces trebuie să fie chiar membrii diferitelor forme de viață consacrată care, în modul lor de a acționa, sunt invitați a pune împreună contemplarea cu

ardoarea apostolică.

Partea a doua a Decretului (nr. 7-11) este dedicată diferitelor forme ale vieții consacrate: viața monastică și viața de apostolat, ambele cu caracteristicile și cu exigențele lor pentru o actualizare și o adaptare cât mai potrivită a propriei carisme la realitățile lumii și Bisericii contemporane.

Decretul intră într-un mod mai profund în cea de-a treia parte (nr. 12-15) în realitatea celor trei sfaturi evanghelice urmărind revigorarea acestora. Este subliniată totodată și importanța vieții comunitare pentru atingerea iubirii desăvârșite.

Cea de-a patra parte a Decretului (nr. 16-18) cuprinde principii de reînnoire privitoare la: clauzura călugărițelor, la veșmântul călugăresc, la formarea persoanelor consacrate.

De-abia în a cincea parte a Decretului apar norme specifice privitoare la: fondarea de noi realități de viață consacrată; operele proprii ale feluritelor așezăminte de viață consacrată; realități ale vieții consacrate aflate în decadență; unirea institutelor de viață consacrată; conferința Superiorilor Majori; vocațiile la viața consacrată. Încheierea Decretului reînnoiește invitația adresată tuturor celor care în Biserică trăiesc sfaturile evanghelice de a ajunge cât mai curând posibil la actualizarea și reînnoirea dorite de Conciliu, exprimând totodată stima pentru această formă de viață luminată de exemplul lui Isus și al Maicii Sfinte.

Reînnoirea vieții călugărești dorită de Conciliu are drept scop realizarea planului lui Dumnezeu de a fi trăite sfaturile evanghelice în și pentru Biserică în toate locurile și vremurile pentru construirea Trupului lui Hristos până la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.

Octavian FRINC

1

Fragmente liturgice „Ritul” la Conciliul Vatican al II-lea Articolul de față nu are pretenții absolut științifice, ci mai degrabă este o meditație în care ne propunem să punem în evidență câteva din aspectele importante pe care le-a adus Conciliul Vatican II pentru Orientul Catolic. Încă de la început Vestea cea Bună a fost răspândită de doisprezece Apostoli, precum și de alți mulți ucenici care au dus kerigma creștină până în locurile cele mai îndepărtate ale lumii. Ulterior, s-au născut și diferitele Biserici care au încercat să păstreze tradiția apostolică pe care unele dintre acestea au primit-o prin gura și puterea apostolilor. Ulterior, după secolul al IV-lea, au apărut și marile centre creștine, care mai târziu vor deveni mari centre patriarhale: Roma1, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul. Roma de la început a avut un rol special și universal, datorită faptului că acolo se afla catedra Sf. Petru, celui căruia Isus i-a spus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18).

După prima jumătate a secolului al IV-lea au început să prindă și mai bine contur și să se diferențieze marile tradiții creștine sau ceea ce noi numim astăzi Rituri. O primă concluzie simplă care s-ar putea trage privitor la această evoluție a creștinismului este că, deși totdeauna a fost aceeași credință care s-a transmis, niciodată nu a existat o uniformitate în transmiterea acesteia. Este oare 2

aceasta un lucru negativ? Oare astăzi diversitatea tradițiilor este privită ca un lucru bun de către Biserica Catolică? Este oare necesară diversitatea?

Constituie aceasta o bogăție?

Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care orice creștin și le-ar putea pune astăzi și la care vom încerca și noi ca să răspundem în prezentul articol.

Prezența Bisericilor orientale în sânul catolicității a făcut ca de-a lungul veacurilor să se pună o serie de întrebări și să se schimbe această mentalitate referitoare la ele. Cel mai important pas făcut de Biserica Catolică în această privință a fost Conciliul Vatican II. Desigur au mai existat și înainte intenții, în special din partea papalității, de a soluționa această problematică, cea mai importantă fiind probabil enciclica Orientalium dignitas a Papei Leon al XIII-lea din 1894. Însă Conciliul Vatican II a reprezentat o adevărată revoluție în modul de ansamblu de a percepe Bisericile Orientale, Riturile și importanța acestora.

Decretele

Orientalium

Ecclesiarum, referitor la Bisericile orientale catolice și Unitatis redintegratio, referitoare la ecumenism, sunt documentele care se adresează și sunt legate în mod direct de Bisericile Orientale.

Vă propun să vedem câteva aspecte importante legate de Rit prezente în decretul Orientalium Ecclesiarum. Totuși înainte trebuie să precizăm pentru înțelesul tuturor că termenul Rit nu înseamnă în mod unic și exclusiv modul de a celebra slujbele, așa cum mulți ar fi tentați să creadă, ci mai degrabă prin Rit se înțelege întreg patrimoniul teologic, spiritual, liturgic și disciplinar al unei Biserici particulare sau locale. În partea de introducere a decretului se afirmă că „Biserica Catolică prețuiește foarte mult instituțiile, riturile liturgice, tradițiile bisericești și disciplina vieții creștine din Bisericile Orientale. Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, afirmă Conciliul, strălucește tradiția care vine de la Apostoli prin Sfinții Părinți și care constituie o parte din patrimoniul revelat

Fragmente liturgice de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii universale”2.

Prin aceasta se subliniază importanța Riturilor Bisericilor orientale, în care se găsește tradiția apostolică, fiind parte a patrimoniului revelat al Bisericii universale.

Dispariția acestor Rituri prin asimilarea altora ar duce la sărăcirea patrimoniului universal al Tradiției pentru că multe elemente vechi, apostolice sunt păstrate în acestea. „Varietatea în Biserică nu dăunează unității ci, mai degrabă, o manifestă” continuă decretul, afirmând cu tărie că „Biserica catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici particulare sau Rit să fie păstrate în integritatea lor și în același timp vrea să-și adapteze modul de viață la diferitele necesități de timp și loc”3 . Ceea ce este important de subliniat aici este că aceasta este dorința Bisericii, adică a Poporului lui Dumnezeu prezidat de Episcopi în frunte cu Papa, episcopul Romei, și nu doar o părere personală sau a vreunuia dintre teologi sau episcopi.

Varietatea este așadar necesară, Riturile trebuie cultivate și păstrate, însă nu sub forma unor simple clișee sau sub formă muzeală, ci mai degrabă în mod viu și supuse și progresului organic necesar adaptării la diferitele necesități de timp și loc. Acest progres organic nu poate exista, am spune noi, decât dacă există și o profundă cunoaștere a Ritului, o simplă asimilare a unui rit de către un altul nu poate însemna un real progres organic, ci doar o adăugire de multe ori superfluă a ceea ce există sau

în cel mai rău caz de extirpare a unor elemente vitale pentru existența unui Rit. Progresul organic trebuie legat așadar de o bună cunoaștere a Ritului, care presupune studii îndelungate, precum și de necesitățile vremii, pe care Spiritul Sfânt trebuie să le insufle păstorilor și poporului lui Dumnezeu. În acest sens Conciliul recomandă ca „toți clericii și candidații la ordinele sacre să fie bine instruiți asupra Riturilor și mai ales asupra normelor practice în problemele inter-rituale; chiar și laicii să fie instruiți în cadrul catehezei despre Rituri și normele lor”4 .

precum și în alte locuri substantivul „oriental” nu este echivalent cu bizantin, tradiția bizantină, chiar dacă este cea mai răspândită, după cea latină, este doar una din numeroasele tradiții sau Rituri prezente în sânul Bisericii Catolice.

Un ultim lucru important de precizat și de subliniat este declarația Conciliului conform căreia toate riturile „se bucură de o demnitate egală, astfel încât nici una dintre ele nu se află deasupra celorlalte în privința Ritului, se bucură de aceleași drepturi și sunt supuse acelorași obligații, chiar referitor la Păstrarea propriului Rit vestirea Evangheliei în lumea este o datorie pe care o au întreagă (cfr. Mc 16,25), sub toți creștinii orientali: „Toți conducerea Pontifului Roman” 7.

Orientalii să aibă certitudinea Iată că după un mileniu că pot și trebuie să-și păstreze de înstrăinare între Biserica necondiționat riturile liturgice apusului și cea a răsăritului, legitime și disciplina și că nu unirea unei părți a creștinătății trebuie introduse schimbări orientale cu Biserica Catolică, în acestea decât în vederea apuseană a adus și roade propriului progres organic (…). importante. Prezența acestor Aceștia trebuie să dobândească mici comunități în sânul Bisericii o cunoaștere din zi în zi mai bună Catolice a condus și la reflecția și o practicare mai desăvârșită asupra problematicii raportului a acestor lucruri; iar dacă, din între diferitele tradiții motive legate de timpuri sau apostolice, prezente în sânul persoane, le-au abandonat Bisericii Catolice. Cercetările pe nedrept, să se străduiască teologice curajoase din sec. să se întoarcă la tradițiile XIX-XX au făcut ca tradițiile sau strămoșești”5 .

Conciliul riturile Bisericilor orientale să subliniază așadar cunoașterea, fie ridicate la loc de cinste și păstrarea și cultivarea să fie considerate de mare preț propriului rit liturgic, iar dacă și stimate de întreaga Biserică din diverse motive istorice au Catolică, fiind considerate toate fost abandonate, recomandă patrimoniu apostolic valoros al întoarcerea la specificitatea Bisericii Una, Sfântă, Catolică acestuia. Conciliul recomandă și Apostolică. Însă chiar dacă chiar și celor care sunt de alt acestea au fost afirmate cu tărie Rit și colaborează cu Bisericile de Conciliu, pentru aplicarea și orientale să fie instruiți și să înțelegerea acestuia mai este cunoască specificul disciplinei, cale lungă de străbătut. doctrinei, istoria și caracterul În primul rând Bisericile creștinilor orientali6.

Aici 3

În Lumina Icoanei orientale catolice ar trebui să parcurgă drumul cunoașterii mai profunde a propriei tradiții și astfel să prețuiască comoara tradiției apostolice pe care o păstrează în vase de lut.

Cunoașterea mai profundă și prețuirea propriei tradiții ar trebui să ducă la împărtășirea acesteia și în rândul altor catolici de alte rituri. În Biserica Apuseană există puțină cunoștință față de Ritul și Bisericile orientale catolice, este așadar un drum lung și anevoios de parcurs. Doar prin cunoaștere se poate ajunge la iubire, prețuire și stimă și față de alte Biserici și tradiții apostolice.

Astăzi ne aflăm în secolul informației și a vitezei, aflăm în câteva secunde ce se petrece în partea opusă a globului pământesc, cu avionul în câteva ore putem să ajungem în locuri îndepărtate, ceea ce facilitează contactul și schimbul de informații între oameni.

Toate acestea sunt mijloace propice pentru a putea răspândi atât Cuvântul Domnului, cât și pentru facilitarea contactelor între creștinii de diverse tradiții. Doar cunoscând și prețuind Tradiția apostolică în Ritul în care am fost formați și crescuți poate să ne ajute să o împărtășim și altor catolici sau necatolici, tradiție pe care Conciliul Vatican II o numește

„ilustră prin vechimea ei” și „parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii universale”8 .

Pr. Florin Marușciac 1 Astăzi Episcopul Romei nu mai poartă titlul de Patriarh.

2 CONCIULIUL VATICAN II, Decret despre Bisericile orientale catolice („Orientalium Ecclesiarum”, OE), 1.

3 OE, 2.

4 OE, 4.

5 OE, 6.

6 Cfr. OE, 6.

7 OE, 3 8 OE, 1.

Despre icoana primului conciliu ecumenic de la Niceea din 325

În cursul anului bisericesc, Biserica îşi aduce aminte de mai multe ori de Conciliile ecumenice. Este important să le oferim o atenţie specială, întrucât în cadrul acestora s-au definit cele mai importante şi fundamentale învățături de credință, și nu numai.

Pomenirea Conciliilor se găsește presărată în calendarul Bisericii: prima duminică din Postul Mare şi a VII-a duminică după Paşti, precum și în intervalul cuprins între 13-19 iulie și 11-18 octombrie. Aşadar, dacă Sărbătoarea Paştelui nu cade prea târziu, putem spune că în fiecare anotimp există o dată calendaristică când ne amintim de Sfinţii Părinţi care au păzit adevărata credinţă împotriva ereziilor.

Cea dintâi este aceea în care, între 20 mai şi 25 august a anului 325, Constantin cel Mare a invitat pe întâistătătorii Bisericii în sala de primire a reşedinţei sale imperiale de vară din Niceea1. Împăratul Constantin a asistat atât la deschiderea cât și la închiderea Conciliului. Icononografia ulterioară îl reprezintă în mod constant, subliniind astfel atât inițiativa acestuia de a persoane, însă tradiţia bisericească a consacrat convoca Conciliul, cât și participarea sa. Numărul numărul de 318 de Părinți2. Diversitatea originii participanţilor la Conciliu a fost de peste 270 geografice atestă ecumenicitatea Conciliului.

4

În Lumina Icoanei Această întrunire a fost prima încercare pentru ca întreaga lume creștină adunată să ajungă la un consens asupra problemelor Bisericii. În icoana care reprezintă acest capitol din viața Bisericii, îi avem prezenți pe toţi cei care ne dovedesc scopul și rostul luptei grele pentru apărarea adevăratei credințe.

Există mai multe tipuri de reprezentări care doresc să ne ofere o imagine autentică asupra acestui eveniment. În cele mai răspândite și mai populare apar câțiva dintre participanți la Conciliu – adesea persoanele care au avut un rol principal – ținînd în mâinile lor un sul uriaș pe care sunt scrise fragmente din crezul mult discutat. În partea de sus a icoanei, după cum suntem deja obișnuiți, apare inscripția care se referă la tema pictată. Aceasta ne ajută să nu confundăm cu celălalt Sinod ecumenic, al VII-lea, care s-a ținut tot la Niceea în anul 787. În general, ținuta pesonajelor pictate, împreună cu simbolurile particulare ale acestora, ne permite să înțelegem ce dorește să ne spună icoana. Un alt tip de icoană este aceea în care personajele sunt așezate în semicerc sau în formă de potcoavă, asemănător este în general brun spre maro. Părul și barba cu icoana sărbătorii Rusaliilor, simbolizând prin împăratului sunt rotunjite și au culoarea maro închis. Unul dintre episcopi, cel cu părul negru, această formă și unitatea Bisericii3. este fără îndoială Sf. Vasile cel Mare. Ceilalți sunt Christopher Walter, într-o descriere4 a icoanelor pictați în culori închise, dar cu linii albe sau gri mai ce ne dezvăluie taina primului Conciliu ecumenic, groase, cu un contur subțire. Episcopul cu coroana vorbește despre mai multe icoane printre care și în formă conică este Sf. Spiridon. Personajul lipsit despre una care își are originea în Constantinopol, de păr este probabil Sf. Ioan Gură de Aur. Unul aflată într-o colecție particulară. Această icoană dintre cei care poartă sakkos și coroană este Sf. provine din secolul a XVII-lea și are mărimea de Alexandru al Constantinopolului. Două persoanje 32x23x2,4 cm. La prima vedere, observăm că în nu pot fi identificate cu certitudine. Sakkos-ul primul plan apar numai trei persoane pictate în împăratului este similar cu cel al episcopului întregime, trei apar în formă de bust, iar toate de Constantinopol, doar că este puțin mai lung. celelalte personaje sunt ascunse. Cea mai mare Icoana nu este semnată, dar stilul și proveniența diferență, bătătoare la ochi, ar fi inscripția de pe ne ajută pentru a o data. sulul desfăcut și ținut de doi episcopi, inscripție O altă icoană, care reprezintă adunarea conținând primele rânduri ale simbolului sinodală ecumenică este datată și semnată în credinței, compus la conciliul din Niceea: „Cred în Unul Dumnezeu... și în Unul Domn Isus Hristos”. 1591 și este cea mai veche icoană cunoscută cu Textul este scris cu negru, cu excepția unor litere această temă și ca mărime mult mai mare decât 6 de început și semne ortografice aflate deasupra cea anterioară (120x91x2 cm) . Schema generală numelui lui Isus scris în roșu. Alte inscripții este constituită din poziționarea împăratului mai găsim și în partea de sus a icoanei, cu roșu și a Sfinților Părinți într-un semicerc, iar Arie la și repictat în negru, reprezentând tema picturii: picioarele lor, condamnat și culcat în întunericul Sfântul Sinod ecumenic din Niceea ([Η] ΑΓΙΑ ereziei cu un sul desfăcut ce poartă inscripția: ΚΑΙ ΟΙΚΟΥΜΕΝΙΚΗ A: ΣΥΝΟΔΟΣ / EN ΝΙΚΑΙΑ) „Arie, dușmanul lui Dumnezeu, primul printre 5 . Vedem deci șase episcopi, trei de-o parte și cei care ard” (ΑΡΙΟΣ Ο ΘΕΟΜΑΧΟΣ K[AI] 7 trei de cealaltă parte a împăratului. Chipul lor ΠΡΟΤΟΣ (sic)TΩN ΚΑΙΩΝ) . Funcțiile ierarhice sunt particularizate, însă nu toate corespund 5

În Lumina Icoanei portretelor în general cunoscute. Mitra conică este a Sfântului Spiridon, iar tiara papală aparține Sf. Papă Silvestru. Episcopul de lângă împărat este Sf. Alexandru al Constantinopolului, iar episcopul de lângă Papă este Sf. Ioan Gură de Aur, lîngă Sf. Mitropolit Petru al Alexandriei stă Sf. Vasile cel Mare. Știm că Occidentul a fost prezent numai prin delegați, așadar Papa Silvestru n-a fost acolo, dar nici Petru al Alexandriei și totuși prezența lor

este foarte importantă deoarece era un Conciliu ecumenic. Acest fapt reiese și din mai multe amănunte ale icoanei. Tronul este gol, pe acesta apărând Sfânta Evanghelie, porumbelul, simbolul Sfântului Spirit, iar împăratul ca și conducător al Sinodului, stă lângă tron. Cuvintele pictate pe foile sfintei Evanghelii sunt următoarele: „Eu sunt Lumina lumii” (Io 8,12). Textul reprezintă pe Isus Hristos, dar și punctul de pornire al misiunii apostolilor, al întregului Sinod în acest caz. Isus în vârstă de doisprezece ani pe altarul dublat ilustrează vedenia Sfântului Petru al Alexandriei, cel care a descoperit vicleșugul lui Arie. Judecând după uniforma militară, singurul soldat care apare reprezentat în icoană, nu aparține tradiției 6

bizantine. Într-o altă reprezentare în loc de ofițer apar numai una sau două straje.

O altă reprezentare, care seamănă cu cea anterioară, ni-L înfățișează în mijloc pe Hristos.

De data aceasta, împăratul se află în centrul icoanei în ipostaza unui judecător asupra celor întâmplate. Episcopii din spatele semicercului sunt împărțiți nu întâmplător în două grupuri, unii cu aureolă deasupra capului, iar alții fără.

Primul grup ridică sfânta Evanghelie spre ceilalți, eretici, pentru a-i face să înțeleagă credința cea adevărată, în timp ce aceștia îndreaptă capul și mâinile spre ureche arătând că sunt surzi față de adevărata doctrină. Nu lipsește nici viziunea Sfântului Petru al Alexandriei pentru a da glas unui dialog din care reiese bine cunoscuta frază: „Cine ți-a rupt cămașa, Mântuitorule, Arie?”; Isus: „Arie a despărțit Treimea” „Arie cel nebun” a despărțit Treimea”8 . Baldachinul privit ca microcosmos asemănător Împărăției Cerurilor, în care cupola, ca simbol al cerului, figura lumii pământene și vizibile este în naos, dar orientat către altar. De aici vorbește Isus. În unele icoane apar și clădiri. De obicei fondul icoanei este auriu, lumina strălucitoare atrage privirea care se concentrează pe titlul icoanei ce descrie mai mult sau mai puțin tema pictată.

Clădirile au rolul de a prezenta locul întâmplării și ne lasă să întrevedem epoca în care a fost pictată icoana. De exemplu, icoana care are în fundal cupole și bolte bogat ornamentate, ilustrând astfel biserica „San Giorgio dei Greci” din Veneția, este ieșită din mâinile iconografilor aparținători Școlii Cretane9.

O altă categorie a icoanelor cuprinde o frază mai lungă din textul Simbolului de credință.

Personajele icoanei stau sub o boltă, iar icoana este pictată într-o formă mai decorativă. Această icoană provine de pe muntele Athos. Într-un prim moment icoana se folosește ca icoană principală, după care este expusă pentru închinare, primind astfel o nouă semnificație și o altă denumire. La început sărbătoarea primului Conciliu din Niceea a avut loc pe data de 29 mai, apoi comemorarea s-a unit cu praznicul Înălțării Domnului și al Rusaliilor. În general toate icoanele conțin un titlu care se referă numai la Sinod. Practica și folosința icoanelor au făcut astfel încât sărbătoarea să fie trecută în calendar ca pomenirea Sfinților Părinți (των Πατέρων)10 care seamănă foarte mult cu

Interferenţe Biblice icoana Rusaliilor.

de aceea e bine să înțelegem tot ceea ce vrea să Mai sunt si alte detalii revelate din aceste ne arate.

Pr. Béla PALLAI icoane: semnarea documentelor de către episcopi; prezența sulurilor de pe altar reprezentând 1 ADRIÁNYI, G., Az egyháztörténet kézikönyve, München, doctrinele acceptate; gestul Sfântului Nicolae 1975, 55 împotriva lui Arie11; porumbelul aflat deasupra 2 Cifra 318 reprezintă o reminiscenţă biblică, o aluzie la cei adunării izvorând raze de lumină, care 318 servitori ai lui Avraam: „Auzind Avraam că Lot, rudenia simbolizează Spiritul Sfânt ce coboară asupra sa, a fost luat în robie, a adunat oamenii săi de casă, trei sute episcopilor.

Dacă citim cântările liturgice sau ne rugăm cu ajutorul acestora, observăm cum fiecare sărbătoare reia sau chiar împrumută stihiri din cântările praznicului primului Sinod din Nicea.

Din textele sărbătorii reiese că fiecare eretic care vrea să rupă singura cămașă a lui Hristos – Biserica ‒, este identificat cu Arie. Autorii sfinți consideră că prima cauză și originea tuturor ereziilor este Arie. El a început acest proces, din care s-a născut șirul învâțăturilor greșite. Unii îi atribuie un rol pozitiv pentru că astfel s-a ajuns la definirea adevăratei credințe, ca și cum ar fi fost nevoie și de Iuda pentru opera mântuirii. A fost însă nevoie cu adevărat nu doar de cei ce predicau ci mai degrabă de cei ce trăiau dreapta credință, de Sfinții Părinți conduși de Sfântul Spirit ca Biserica să se dezvolte în direcția corectă. Noi avem nevoie de aceste învățături pentru ca credința noastră să fie corectă și dreaptă. Icoana este numai un mijloc, un ajutor de a ne orienta, și

optsprezece, şi a urmărit pe vrăjmaş până la Dan”, Fac. 14, 14 3 B. PALLAI, „Meditație asupra icoanei Rusaliilor” în Lumina Credinței II,2 (2009), 8.

4 C. WALTER, , „Icons of the first council of Nicaea”, în Δελτίον XAE 16 (1991-1992), 209-218.

5 Ibidem, 209.

6 Ibidem, 212.

7 Ibidem, 211.

8 E. CINCHEZA-BUCULEI, Pictura pronaosului bisericii mănăstirii humor, Studii şi cercetare istorică și artă, Artă plastică, Serie nouă, tom 4 (48), Bucureşti, 2014, 183.

9 C.WALTER, op.cit., 213.

10 Ibidem , 216.

11 Sfântul Nicolae îngrijorat de ruptura care se putea produce în Biserică din încăpățânarea lui Arie, i-a dat ereticului o palmă, după care lui Nicolae i-au fost reținute însemnele arhieriei: Sfânta Evanghelie și omoforul. Vezi A. BUTLER, Butler’s Lives of the Saints, Christian Classics, 1990, 4/503-504; VORAGINE de J., The Golden Legend: Readings on the Saints, Princeton 1993, 1/22.

Constituția dogmatică Dei Verbum – Cuvântul lui Dumnezeu

În data de 25 ianuarie 1959, în Bazilica „San Paolo fuori le mura” din Roma, Papa Ioan al XXIII-lea, de curând ales ca și succesor al Papei Pius al XIIlea, anunța în fața unui mic număr de cardinali dorința sa de a convoca un Conciliu ecumenic pentru Biserica Romei. După constituirea mai multor comisii pregătitoare, Papa Ioan al XXIIIlea deschide oficial Conciliul Vatican II în Bazilica San Pietro la data de 11 octombrie 1962. Avea să fie închis de către succesorul acestuia, Papa Paul al VI-lea la Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, în data de 8 Decembrie 1965.

Conciliul Vatican al II-lea, pe urmele celui de la Trento (1545-1563) și Vatican I (1868-1870) avea ca scop principal, după cum reiese din prima enciclică a Papei Ioan al XXIII-lea Ad Petri Cathedram, deschiderea Bisericii Universale spre lumea contemporană, dar mai ales interesul și preocuparea ei pentru întreaga familie umană.

Datorită diversității temelor tratate de către părinții sinodali și a dialogului cu frații separați de Biserica Catolică, Conciliul Vatican II devine un punct central atât pentru Biserica Catolică actuală, cât și pentru celelalte Biserici care nu sunt în comuniune cu Scaunul Apostolic. În unul din discursurile aniversare ale Conciliului Vatican II, Papa Ioan Paul al II-lea amintea misiunea Bisericii aflate în pelerinaj și anume aceea a evanghelizării tuturor neamurilor. Totodată, același Papă spunea că prin Conciliul Vatican II Biserica nu s-a închis 7

Interferenţe Biblice în ea însăși, ba dimpotrivă, Biserica a dorit și a reușit să se deschidă față de toată familia umană.

Urmând linia temei propuse în numărul de față al revistei noastre, vom face o scurtă prezentare a Constituției dogmatice despre revelația divină „Dei Verbum” (Cuvântul lui Dumnezeu), promulgată în data de 18 noiembrie 1965, una dintre cele mai scurte Constituții conciliare.

Teologi de seamă, precum Henri de Lubac sau tânărul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea și teolog expert în cadrul Conciliului, considerau Constituția Dei Verbum ca fiind unul din textele cele mai bine redactate ale Conciliului și chiar edificiul teologic al Conciliului Vatican II.

își propune, urmând o oarecare linie a Conciliului Vatican I, să prezinte o doctrină autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească (Sf. Augustin).

În primul capitol, Constituția descrie revelația (care este și titlul capitolului) în triplul său caracter: personal, cristocentric și trinitar.

Perspectiva sub care este descrisă Revelația se poate relua în două afirmații fundamentale. În primul rând, Dumnezeu voiește să Se descopere oamenilor făcându-și astfel cunoscută „taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte” (Ef. 1, 9). Prin mijlocirea Fiului Său, oamenii au acces la Tatăl, în Spiritul Sfânt: „Căci prin El, Isus Hristos, avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Spirit (Ef. 2, 18). În al doilea rând, după cum reiese din același capitol, Isus Hristos este mijlocitorul și plinătatea revelației, iar revelația la fel ca întreaga operă mântuitoare este înainte de toate o inițiativă din partea lui Dumnezeu care își trimite unicul Fiu pentru mântuirea lumii.

Capitolul al doilea vorbește despre transmiterea revelației prin Sfânta Tradiție și prin Sfânta Scriptură. Același capitol tratează despre legătura dintre Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură subliniind faptul că amândouă „curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop” (nr. 9). Astfel Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt atât de strâns legate și asociate încât nu pot exista separat, contribuind astfel, în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Spirit Sfânt.

Vermiglio Giuseppe, Ioan Evanghelistul (1630), Melegnano

Capitolul al treilea tratează despre inspirația divină a Sfintei Scripturi și interpretarea ei, afirmând despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu l-a voit consemnat pentru mântuirea noastră în textele sacre (nr.

11). Constituția face apoi referire la cuvintele Sfântului Pavel, adresate lui Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate” (2 Tim. 3, 16).

Tema centrală a acestei Constituții este Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt care dă viață și care anunță omenirii planul mântuitor al lui Dumnezeu-Tatăl, căruia i-a plăcut în bunătatea și înțelepciunea Sa să Se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale (nr. 1). Prin Hristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Spiritul Sfânt, făcându-se părtași la Capitolele patru și cinci subliniază unitatea firea dumnezeiască (nr. 1). Textul este împărțit în șase capitole și, după cum reiese din introducere, profundă dintre Vechiul și Noul Testament, arătând faptul că amândouă transmit același plan 8

Învăţătura Bisericii mântuitor din partea lui Dumnezeu, plan care își găsește plinătatea în Fiul Său, Isus Hristos.

Astfel, Isus Hristos devine cheia de lectură a acestor Testamente, întreaga Scriptură devenind o singură carte, iar acea carte este Isus Hristos (Hugo de Saint-Victor).

o icoană prin intermediul căreia se poate citi și interpreta și Constituția dogmatică Dei Verbum: Întâlnirea lui Isus cu doi discipoli în drum spre Emaus. Această întâlnire a lui Isus înviat din morți, cu cei doi care pleacă din Ierusalim spre Emaus, aproape dezorientați și cu multe întrebări și nedumeriri asupra a ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, nu are alt scop decât acela de a indica întregii comunități creștine calea ce duce la o adevărată întâlnire cu Isus Hristos înviat din morți: ascultarea Scripturii (Lc. 24. 27) și frângerea pâinii (Lc. 24. 30). Isus, Răstignit și Înviat, se alătură celor doi care erau pe cale și „ începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24, 27), iar ei Îl recunosc doar după momentul frângerii pâinii.

Ultimul capitol al Constituției se concentrează asupra raportului dintre Sfânta Scriptură și Biserică. Pornind de la afirmația inițială că „Sfânta Biserică a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși Trupul Domnului” (nr. 21), capitolul continuă prin arătarea importanței Sfintei Scripturi pentru teologie și mai ales importanța studierii Sfintei Scripturi de către fiecare creștin în parte (nr.

25). Doar astfel, prin citirea și studierea Cărților Sfinte se poate spera la un nou impuls de viață spirituală printr-o creștere a venerației față de Isus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul lui Dumnezeu „care rămâne în veac” (1 descoperit oamenilor, iar ascultarea acestui Pt. 1, 23) Cuvânt și urmarea Lui nu este altceva decât calea În încheiere, pentru a arăta importanța Sfintei care duce la viața și fericirea veșnică.

Scripturi în viața creștinului, facem o trimitere la un episod din Noul Testament episod ce devine

Marian SUSA

Despre Lumina neamurilor

Lumen Gentium este una dintre cele patru Constituții emise în cadrul sesiunii lucrărilor Conciliului ecumenic Vatican al II-lea (1962-1965), fiind aprobată de către părinții conciliari în 21 noiembrie 1964. Ne propunem ca în articolul de față să descriem cele opt capitole ale documentului.

în mod continuu Biserica și pe credincioși astfel încât aceștia să ajungă la Tatăl prin Hristos.

Apartenența Bisericii este în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

Ideea centrală a celui de-al doilea capitol ‒ Poporul lui Dumnezeu (nr. 9-17) ‒ afirmă că Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu. Este amintită dimensiunea istorică a formării lui, fiind prefigurat încă din perioada Vechiului Testament. Încheierea legământului între Dumnezeu și poporul lui Israel este un pas important în vederea realizării noului legământ inaugurat de Hristos.

Toate persoanele botezate din sânul Bisericii Catolice formează noul Popor al lui Dumnezeu.

Toți oamenii sunt invitați să facă parte din el. În acest fel se speră unitatea tuturor creștinilor care cred în Hristos. Biserica dorește ca toți aceia care încă n-au primit Evanghelia să devină membri ai acestui popor, fapt pentru care trimite misionari în lumea întreagă.

Primul capitol, intitulat Misterul Bisericii (nr.

1-8), vorbește despre originea Bisericii. Se afirmă că proveniența ei se găsește în Dumnezeu, Unul și Întreit. Astfel Dumnezeu Tatăl, Creatorul lumii, a dorit să împărtășească oamenilor viața Sa dumnezeiască. El nu l-a părăsit pe om nici atunci când el a căzut în păcat, ci l-a ajutat în vederea răscumpărării prin mijlocirea Mântuitorului Hristos. Prin misiunea Fiului se manifestă începutul Împărăției cerurilor pe pământ, iar Biserica este dovada prezenței Împărăției lui Dumnezeu. Legătura dintre Hristos și Biserică este evidentă în celebrarea jertfei liturgice. Toți

În viziunea celui de-al treilea capitol ‒ oamenii sunt invitați la unirea cu Hristos, care Constituția Ierarhică a Bisericii (nr. 18-29) ‒ la este Lumina neamurilor. Spiritul Sfânt sfințește vârful ierarhiei Bisericii se găsesc două autorități 9

Învăţătura Bisericii supreme: Pontiful Roman și Colegiul episcopilor. În acest context este amintită autoritatea specifică Pontifului Roman și aprofundată, analizată autoritatea specifică episcopilor. Este important de reținut faptul că autoritatea episcopilor

este validă, reală, doar atunci când se află în comuniune cu Episcopul Romei. Așa cum, din hotărârea Mântuitorului, a existat un singur colegiu apostolic avându-l pe Petru în fruntea lor, tot așa există un singur colegiu episcopal în fruntea căruia se află Episcopul Romei.

A treia este aceea de a conduce. Episcopii își exercită puterea în numele lui Hristos și exemplul lor este Bunul Păstor. Au dreptul de a judeca și de a da legi pe teritoriul Bisericilor locale încredințate lor.

În cel de-al patrulea capitol ‒ Despre laici (nr. 30-38) ‒ Biserica acordă o atenție specială credincioșilor laici vorbind în mod clar și deschis despre misiunea lor. Apostolatul specific ierarhiei nu este suficient, de aceea este nevoie de implicarea tuturor credincioșilor pentru îndeplinirea Episcopii, în calitate de urmași ai apostolilor, aceleiași misiuni: vestirea Evangheliei. Tocmai din au trei îndatoriri specifice. Cea dintâi este aceea acest motiv trebuie să existe o colaborare între de a învăța. Predicarea Evangheliei constituie laici și ierarhie pentru găsirea celor mai potrivite sarcina principală în calitatea lor ca învățători. mijloace în îndeplinirea misiunii. Este important Când învață în comuniune cu Pontiful Roman se ca păstorii să fie atenți la sugestiile provenite din bucură de infailibilitate, iar învățătura lor trebuie partea credincioșilor laici, să existe un raport bazat pe înțelegere, dialog, respect. Fundamentul să fie considerată definitivă.

A doua îndatorire este aceea de a sfinți. În misiunii laicilor se află în Taina Sfântului Botez.

Toți credincioșii, indiferent de vocația și propria lor eparhie, episcopii, ca și reprezentanți ai plinătății Tainei Preoției, revarsă asupra statutul lor, sunt chemați la desăvârșire și la credincioșilor „în diverse forme și cu îmbelșugare, sfințirea vieții prin mijloacele specifice, așa cum din plinătatea sfințeniei lui Hristos” (nr. 26), reiese din capitolul al V-lea: Chemarea universală îndemnându-i pe credincioși să-și îndeplinească la sfințenie în Biserică (nr. 39-42). În acest fel cu conștiinciozitate rolul lor, împărtășind sunt responsabilizați și laicii care trebuie să treptele Preoției pentru binele credincioșilor fie conștienți că și ei sunt chemați la sfințenie. și reglementând disciplina rânduielii Sfintelor Printre mijloacele de sfințire specifice laicilor Taine. sunt amintite porunca iubirii lui Dumnezeu 10

Învăţătura Bisericii și a aproapelui, ascultarea cuvântului Sfintei Scripturi, participarea la celebrările liturgice (în special la Sfânta Liturghie), rugăciunea, ajutorarea săracilor, practicarea virtuților.

În cadrul chemării universale la sfințenie călugării (cap. VI, nr. 43-47) aleg prin depunerea voturilor practicarea și respectarea sfaturilor evanghelice ale castității, sărăciei și ascultării.

Prin intermediul voturilor se străduiesc să arate tuturor credincioșilor pe Hristos.

Capitolul al VII-lea descrie caracterul eshatologic al Bisericii pelerine și unirea ei cu Biserica cerească (nr. 48-51). Biserica se află pe drumul desăvârșirii spirituale, al împlinirii sale definitive în gloria cerească. Încă de pe pământ este încununată cu sfințenie, chiar dacă este nedesăvârșită. Toți credincioșii, pentru a ajunge în patria cerească, trebuie să imite exemplul lui Hristos. Sfinții s-au străduit să aibă un comportament cât mai asemănător cu cel al Mântuitorului și astfel sunt deja în ceruri în comuniune cu El, mijlocind pentru cei aflați pe pământ. Prin urmare, există o comuniune între Biserica pământească și cea cerească. Biserica pelerină constituie Împărăția cerurilor în curs de realizare și creștere urmând să ajungă la plinătate la sfârșitul veacurilor.

De asemenea, există comuniune între credincioșii aflați în această viață pământească și cei aflați în stare de purificare. Cei de pe pământ trebuie să se roage pentru mântuirea lor.

Ultimul capitol al acestei constituții subliniază legătura dintre Maria, Maica Domnului, și Biserică (nr. 52-69). Așa cum Maria, prin ascultarea și cooperarea sa cu Dumnezeu, a dat naștere lui Isus spre mântuirea noastră, la fel Biserica, prin colaborarea cu Hristos, contribuie la nașterea credincioșilor formând Trupul lui mistic. Maria, născându-L pe Hristos, a colaborat la mântuirea noastră, însă n-a știrbit în niciun fel rolul Fiului Său ca unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni.

Maica Domnului este un model de urmat pentru toți creștinii deoarece întrece în har și sfințenie toate făpturile de pe pământ.

La sfârșitul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la cer devenind, înaintea tuturor sfinților și a îngerilor, puternică și unică mijlocitoare la Dumnezeu pentru noi. Din aceste motive este cinstită și venerată de Biserică

într-un mod cu totul deosebit.

Teme eclesiologice fundamentale specifice Constituției Lumen Gentium Prin apariția acestei Constituții conciliare se delineează noi înfățișări ale Bisericii. Iată două dintre temele relevante: Biserica este Noul Poporul al lui Dumnezeu.

Cu ajutorul acestei expresii biblice, Biserica își deschide brațele spre toți credincioșii. Fiecare creștin, indiferent de vocația și statutul său, este membru al poporului nou al lui Dumnezeu, bucurându-se de aceeași demnitate. Fiecare credincios este înzestrat cu haruri cerești, având o contribuție proprie în interiorul Bisericii. Se acordă o atenție cu totul specială credincioșilor laici. Din punct de vedere numeric, aceștia constituie majoritatea noului popor. Fără ei Biserica n-ar exista. Fiecare membru al Bisericii ca popor al lui Dumnezeu este important, demn, unic. b. Abordarea ecumenică

Documentul oferă o deschidere spre toți oamenii, adresându-se atât credincioșilor, indiferent de confesiune, cât și necredincioșilor.

Creștinilor catolici le spune că Biserica este necesară pentru mântuire. Cu toate acestea, a fi credincios catolic nu garantează mântuirea, ci e nevoie de practicarea virtuților și în special a dragostei față de Dumnezeu și aproapele. Biserica își îndreaptă privirea și spre credincioșii care nu sunt catolici subliniind că există multe puncte comune cu aceștia: Botezul, Sfânta Scriptură, Tainele creștine, rugăciunea, sfințenia, martiriul etc. Există speranța ca toți aceia care Îl urmează pe Hristos să tindă spre unitate devenind o singură turmă cu un singur păstor.

În fine, nicio religie și nicio ființă umană nu este omisă din atenția Bisericii. Constituţia Lumen Gentium afirmă că aceia care, fără vina lor, nu L-au cunoscut pe Hristos și Biserica Sa, dar Îl caută pe Dumnezeu cu toată sinceritatea și se străduiesc să facă bine pot să dobândească mântuirea. Tocmai pentru faptul că Biserica se gândește la toți oamenii, ea are o abordare ecumenică, universală deoarece dorește ca aceștia să devină fiii ei. Abordarea ecumenică ne duce cu gândul la catolicitatea și universalitatea Bisericii catolice. Alte documente promulgate 11

Sfinţii Părinţi în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea, cum ar fi decretul despre ecumenism Unitatis Redintegratio completează abordarea ecumenică prezentă în constituția Lumen Gentium.

Concluzii

Constituția dogmatică despre Biserică oferă prin aspectele sale pastorale, ecumenice și eshatologice o nouă stare de spirit un nou elan tuturor creștinilor care formează Biserica.

Această stare de însuflețire puternică este dată

de teme precum: chemarea universală la sfințenie, colaborarea clerului cu laicii (depășindu-se în acest fel o viziune elitistă a Bisericii), demnitatea egală a tuturor credincioșilor în virtutea primirii Sfintei Taine a Botezului, activitatea misionară.

Referitor la îndeplinirea datoriei misionare, Lumen Gentium subliniază că Biserica (toți credincioșii) trebuie să fie misionară, arătându-L pe Hristos, Lumina Neamurilor, tuturor oamenilor.

Pr. Vasile TRIFOI

Un creștinism hrănit de Părinții Bisericii

În decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio1 al Conciliului Vatican II, părinții conciliari vorbesc despre faptul că în Biserică subzistă o anumită diversitate a uzanțelor și obiceiurilor (nr.

16), a disciplinei și chiar a formulărilor teologice sau doctrinare (nr.17), care, atunci când sunt legitime, „nu se opun în nici un fel unității Bisericii, ba chiar îi sporește frumusețea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei” (nr.16) […] „În cercetarea adevărului revelat au fost folosite, în Orient și în Occident, metode și căi diferite pentru a exprima cele divine” (nr . 17).

Această diversitate se datorează multiplelor contexte culturale, de limbă și chiar geografice în care s-a propovăduit Evanghelia lui Hristos.

Astfel au rezultat mai multe tradiții creștine, pe care Conciliul le deosebește în două mari grupe: Orientală și Occidentală. Despre cea Orientală, decretul conciliar subliniază unele caracteristici specifice: „Trebuie să recunoaștem că tradițiile teologice autentice ale orientalilor sunt minunat înrădăcinate în Sfintele Scripturi, sunt cultivate și exprimate în viața liturgică, sunt hrănite de tradiția vie apostolică și de scrierile Sfinților Părinți și ale autorilor spirituali din Orient” (nr.

17). [...] „Prin urmare, se recomandă călduros catolicilor să se apropie mai des de aceste bogății spirituale ale Părinților orientali, care îl înalță pe omul întreg la contemplarea misterelor divine (nr.15)”.

Părinți și a autorilor spirituali din Orient. Această insistență pe apropierea de scrierile patristice o găsim și în alte texte ale magisteriului Bisericii Catolice. În scrisoarea apostolică Orientalem Lumen (1995), Sfântul Ioan Paul al II-lea afirmă că relația strânsă a Orientului creștin cu scrierile patristice „îi conferă creștinului oriental un mod de a simți și de a înțelege, precum și un mod original de a trăi propriul raport cu Mântuitorul”2.

În acest articol vom vedea câteva dintre cele mai importante aspecte ale teologiei părinților răsăriteni, devenite caracteristici tipice vieții de credință a creștinismului oriental, evidențiate ca atare, în diferite ocazii, de către Magisteriul Bisericii Catolice.

Mântuirea ca participare la viața Treimică

Celebrarea Euharistiei în riturile orientale reflectă teologia părinților orientali, care văd mântuirea omului ca participare la comuniunea trinitară: „Văzut-am lumina cea adevărată, luatam Spiritul ceresc, aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit” (cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură-de-Aur). Împărtășirea cu „Spiritul ceresc”, la care face referire această cântare din liturghie, precum și alte rugăciuni din ritul oriental bizantin, își au obârșie în scrierile Părinților orientali, acolo unde doctrina mântuirii omului prin îndumnezeire, adică prin participarea la natura divină, reprezintă o constantă. „În aceasta se observă viziunea orientală a creștinului, a cărui scop este participarea la natura divină[...], învățătură prezentă în teologia orientală de după Așadar, una dintre caracteristicile specifice Irineu de Lyon și care s-a transmis la părinții tradiției orientale, este aceea de a se hrăni din capadocieni. [...] Participarea la viața Treimică tradiția vie a apostolilor și din scrierile Sfinților se realizează în mod particular prin Euharistie, 12

Sfinţii Părinţi Liturghiile orientale reflectă în chip desăvârșit taină a împărtășirii cu trupul glorificat al lui 3 aspectul contemplativ – apofatic, în concordanță Hristos, sămânță a nemuririi” .

Apofatismul cunoașterii Însă părtășia la viața treimică, în viziunea părinților orientali, nu este rezultatul unui demers al minții umane, ghidate de lumina rațiunii, pentru că Dumnezeu nu poate fi văzut, ajuns și cuprins cu mintea (cf. Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur; In 1, 18). Ea este un dar ce vine din contemplația apofatică, așa cum Grigore de Nyssa subliniază: „Adevărata cunoaștere și vedere a lui Dumnezeu constă în vederea că El este invizibil, pentru că ceea ce noi căutăm se găsește dincolo de orice cunoaștere, fiind pe deplin separată prin întunecimea neînțelegerii”4. Cunoașterea lui Dumnezeu la creștinii orientali are loc „prin experiență și participare personală”5, de ordin mistic, singura care ne dă dreptul de a vorbi despre Dumnezeu. Căci „teologia greșește atunci când vrea să mărturisească, prin concepte ceea ce nu e concept, [ci persoană]. Adevărata cunoaștere nu provine, așadar, din filosofie, ci din rugăciunea continuă și ne bucurăm de ea prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. O viață trăită împlinind voia Domnului valorează mai mult decât orice vorbe”6.

cu teologia părinților orientali, arătând că „obiectul contemplației creștine e un mister, și revelarea lui e în chip necesar simbolică. [...]

Caracterul contemplativ al liturghiilor răsăritene ușurează această căutare a misterului, această trecere de la văzut la nevăzut, de la uman la divin”7. Îndumnezeirea omului și transfigurarea creației

Teologia orientală, începând cu Grigore de Nyssa8, atribuie un rol fundamental Spiritului Sfânt, care prin Sfintele Taine desăvârșește îndumnezeirea omului „prin puterea Spiritului, care sălășluiește în om, îndumnezeirea începe de pe pământ, creatura fiind transfigurată și Împărăția lui Dumnezeu inaugurată”9. „Acest Spirit e Dumnezeu și ne dăruiește toate bunătățile […], Spirit dumnezeiesc, care este iubirea”10, a cărui dobândire constituie ținta finală a eforturilor creștinului. Creștinul nu are ca scop capacitatea de a posti, de a se ruga, de a cunoaște tainele științei (cf. 1Cor. 13), ci prin acestea să se îmbogățească înaintea lui Dumnezeu prin dragoste spirituală,

13

Legea Bisericii adică insuflată de Spiritul Sfânt. Atunci se verifică ceea ce Sf. Chiril al Alexandriei spunea: „Dacă noi, prin urmare, suntem configurați în sfințirea Spiritului, devenim configurați în aceeași formă a lui Dumnezeu”11. Iar prin omul remodelat după chipul prototipului său, Isus Hristos și co-părtaș la preoția Sa, transfigurează și creația devenind cosmos (lucru frumos). „În acțiunea sacră și corporalitatea e chemată să aducă laudă și să devină frumoasă, aspect care în Orient e unul dintre numele cele mai dragi pentru a exprima armonia dumnezeiască și modelul omenirii transfigurate [cfr. Clement de Alexandria, Pedagogul, III,1,1: SCh 158,12].

Aceasta se vede peste tot: în forma bisericilor, în cântări, în culori, în lumini, în mirosul tămâiei.

Timpul mai lung al celebrărilor, repetitivitatea invocațiilor, totul exprimă o progresivă adâncire a întregii persoane în misterul celebrat. Și astfel rugăciunea Bisericii devine participare anticipată la Liturghia cerească, pregustare a fericirii veacului ce va să fie”12.

Chiar dacă pentru mulți dintre creștinii orientali, Părinții rămân în continuare o realitate exotică sau chiar vetustă, prin simpla participare la Liturghie și la celelalte Taine și slujbe ale Bisericii noastre, ei „se încăpățânează” să ne hrănească și să ne crească în spiritul experienței lor de credință, pe care Biserica și-a însușit-o ca o notă identitară. Invitația papilor de a ne apropia prin lectură și studiu de Părinții Bisericii rămâne actuală. Iar dacă e și împlinită, odată darurile

spirituale pe care le aduce ascultarea față de Magisteriul Bisericii, vine și bogăția experienței de viață într-ale Spiritului, de la Părinții înșiși.

Pr. Florin Ștefan FODORUȚ 1 Conciliul ecumenic Vatican II, Nyiregyhaza, 1990.

2 IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica apostolică Orientale Lumen, I, 5. în https://w2.vatican.va/ content/john-paul-ii/it/apost_letters/1995/ documents/hf_jp-ii_apl_19950502_orientalelumen.html 3 Ibidem, I,6.

4 GRIGORE DE NYSSA, Viața lui Moise, ed. Paralela 45, Pitești, 2001, p.59.

5 M. TENACE, Creștinismul bizantin, ed. Cartier, Chișinău, 2005, p. 200.

6 Ibidem, p.201 7 T. SPIDLIK, Spiritualitatea Răsăritului creștin, II Rugăciunea, Sibiu 1998, p.99 8 Cfr. Marele cuvânt catehetic, XXXVII, IBMBOR, 2013, p. 76.

9 IOAN PAUL al II-lea, Enciclica apostolică Orientale Lumen, I, 6. în https://w2.vatican.va/content/ john-paul-ii/it/apost_letters/1995/documents/ hf_jp-ii_apl_19950502_orientale-lumen.html 10 SIMEON NOUL TEOLOG, Imne, Epistole și Capitole, Scrieri, III, Deisis, Sibiu 2001, p. 106 11 CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Dialogo sulla Trinita, 7, Citta Nuova, Roma, p. 56.

12 IOAN PAUL AL II-LEA, Orientale Lumen, 11, https://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/ it/apost_letters/1995/documents/hf_jp-ii_ apl_19950502_orientale-lumen.html

Conciliul Vatican II și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

„La douăzeci de ani de la promulgarea Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, dorim să aducem un omagiu intuiției Venerabilului Papă Ioan Paul al II-lea, care, în grija sa pentru ca Bisericile Catolice Orientale «să înflorească și săși împlinească misiunea ce le revine, cu o reînnoită vigoare apostolică» (Conciliul Vatican II, Decretul Orientalium Ecclesiarum 1), a dorit să dăruiască acestor venerabile Biserici un Cod comun complet, adaptat timpurilor.

Astfel s-a împlinit «însăși voința constantă a pontifilor romani de a promulga două Coduri, unul pentru Biserica Latină și celălalt pentru 14

Bisericile Catolice Orientale» (Constituția Apostolică Sacri canones a Papei Ioan Paul al IIlea, prin care este promulgat Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium – CCEO). În același timp, a fost reafirmată intenția foarte clară, constantă și fermă a supremului legislator în Biserică referitor la păstrarea cu fidelitate și respectarea cu diligență a tuturor riturilor” – afirma Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea la Congresul ocazionat de împlinirea a 20 de ani de la promulgarea Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, organizat în Vatican, în data de 9 octombrie 20101.

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea pe 18

Legea Bisericii octombrie 1990, este primul cod complet al Bisericilor Catolice Răsăritene. După ce Conciliul Vatican II a proclamat egalitatea în rang a Bisericilor din Orient și din Occident (Orientalium Ecclesiarum [OE] 3), prin promulgarea unui cod pentru răsăriteni care să egaleze în demnitate Codul de drept canonic al latinilor (Codex Iuris Canonici – CIC) din 1983 se dorea depășirea ideii superiorității ritului latin (praestantia Ritus Latini), principiu invocat în Biserică mai ales după ce Papa Benedict al XIV-lea l-a afirmat în Constituția apostolică Etsi pastoralis (26 mai 1742) și în Enciclica sa Allatae Sunt (26 iunie 1755).

corp de legi comun tuturor Bisericilor Orientale Catolice ,,care să reglementeze disciplina, un cod autoritar, complet şi general pentru toate naţiunile şi în armonie cu toate circumstanţele timpului, care să nu se numească nici Pidalionul grecilor, nici Pravila românilor”2 a fost astfel receptată ca o exigenţă cerută de buna desfăşurare a activităţii Bisericii3. Papa Pius al XI-lea și-a manifestat în 1927 dorința de a realiza opera de codificare a normelor de drept, astfel încât în anul 1929 și-au început activitatea diversele comisii însărcinate cu adunarea izvoarelor de drept pentru Bisericile orientale4.

„Papa Ioan Paul al II-lea împreună cu Comisia Pontificală pentru revizuirea Codului de drept canonic oriental

Încă dinaintea celebrării Conciliului Vatican I (1869-1870) a fost ridicată problema unei codificări canonice orientale, în paralel cu redactarea unui cod latin. Unificarea normativelor canonice orientale catolice s-a concretizat întâi în 1893 (şi apoi într-o ulterioară ediţie în 1907) prin publicarea unei culegeri (Bullaria sau Collectanea), care – deși nu răspundea rigorilor unei colecţii canonice cum sunt cele moderne - conţinea totuşi acte referitoare la Orientali, chiar dacă acestea erau amestecate cu cele ale Latinilor. Ideea unui

Pe 25 ianuarie 1959 Papa Ioan al XXIII-lea anunţa desfăşurarea unui conciliu, prin care se dorea reîntinerirea Bisericii şi stabilirea modului de raportare a acesteia la noile schimbări socioculturale ale lumii. Totodată, anunţa şi revizuirea Codului de drept canonic; chiar dacă se referea la actualizarea disciplinei canonice latine, Papa subînţelegea uniformizarea disciplinei şi la nivelul viitoarei legislaţii orientale, care ţinând cont de specificitatea comunităţilor orientale catolice, se adapta totuşi la principiile generale 15

Legea Bisericii Unitatis redintegratio tratează o problemă arzătoare pentru epoca actuală, și anume ecumenismul, iar celălalt document, Decretul Orientalium Ecclesiarum, se referă la Bisericile Orientale Catolice. Date fiind importanţa şi rolul În stabilirea principiilor directoare pentru pe care aceste Biserici îl joacă în realizarea revizuirea și redactarea Codului de drept oriental, unităţii creștinilor, scopul acestui Decret este o mare importanță a avut ideea conform căreia bine evidențiat încă de la început: „Acest sfânt „unul dintre mijloacele cele mai eficiente pentru conciliu ecumenic doreşte ca ele să înflorească aducerea la zi (actualizare) a Bisericii, așa cum şi să-şi împlinească misiunea ce le revine, cu o este dorită și decretată de Conciliul Vatican II, reînnoită vigoare apostolică” (OE 1). este revizuirea Codului de drept canonic oriental, Iată în mod sintetic punctele esenţiale ale 6 conform normelor și spiritului acestui Conciliu” . documentului Orientalium Ecclesiarum care se Astfel, structura și conținutul noului Cod vor fi vor regăsi în formularea canoanelor din CCEO: organizate ținând cont de următoarele principii Bisericile Catolice orientale sunt parte din conciliare: un cod unic pentru toate Bisericile Biserica Catolică, iar patrimoniul lor ecleziastic Catolice orientale, cu o amprentă tipică orientală şi spiritual este considerat patrimoniu al și de natură juridică; prezența principiului Bisericii lui Hristos (nr. 1); varietatea acestor subsidiarietății; să fie un Cod cu caracter pastoral, Biserici nu dăunează unității ci, dimpotrivă, o dar și ecumenic. De asemenea, trebuie amintit fac mai vizibilă (nr. 2); toate Bisericile, fie din faptul că perspectiva Conciliului asupra laicilor a Occident fie din Orient, sunt în egală măsură modificat substanțial locul pe care aceștia îl ocupă încredințate conducerii Romanului Pontif și se în Biserică. Comisia Pontificală pentru revizuirea bucură de aceeași demnitate (nr. 3); grija față de Dreptului canonic oriental, în conformitate cu toate Bisericile și atenția ce trebuie să se acorde documentele conciliare, indică principiul director creșterii lor, care este posibilă doar printr-o reală care va sta la baza redactării canoanelor, și colaborare a lor (nr. 4); toți orientalii trebuie săanume recunoașterea triplei valențe a laicului în și păstreze, oriunde în lume s-ar găsi, propriul rit realizarea propriei misiuni – profetică, regală și și de asemenea li se cere să păstreze cu maximă sacerdotală: „Viitorul Cod să permită episcopilor fidelitate patrimoniul tradițiilor strămoșești, o amplă putere pentru ca aceștia să-i admită pe să-l cunoască cât mai bine și să facă tot ce le stă laici la exercitarea oficiilor ecleziastice ce sunt în putință pentru a recupera acest patrimoniu potrivite lor și care corespund competenței lor dacă a fost abandonat (nr. 4 și 6); orientalilor tehnice”7. acatolici care, mișcați de Sfântul Spirit, revin la Conciliile au avut mereu o influenţă hotărâtoare comuniunea cu Biserica Catolică, li se va cere și determinantă asupra legislaţiei Bisericii. doar simpla profesiune de credință catolică, iar Influența Conciliului Vatican II se manifestă clerul care revine la unitate are8 facultatea de a-și însă într-un fel inedit, fără precedent: chiar și o exercita propriul ordin (nr. 25) . de drept ale Bisericii Catolice în ansamblul ei.

Acest lucru este cu atât mai clar cu cât la scurt timp de la anunţarea noului Conciliu, acelaşi Papă instituie o comisie pontificală pentru revizuirea legislaţiei canonice din 19175.

Celălalt document conciliar care se adresează orientalilor, Unitatis redintegratio, trasează doctrina catolică referitoare la relațiile ecumenice. Inspiră în mare măsură canoanele Titlului XVIII din CCEO, Despre ecumenism sau despre promovarea unității creștinilor. Cunoașterea reciprocă, modul de a exprima și a expune învățătura de credință, unirea în rugăciune, convertirea inimii, toate aceste principii conciliare, împreună cu îndemnul constituirii în Două dintre documentele publicate de Conciliu fiecare Biserică sui iuris a unei comisii de experți (în total 4 constituții, 9 decrete și 3 declarații), în probleme de ecumenism și unor consilii pentru sunt dedicate Bisericilor Orientale: decretul promovarea mișcării ecumenice, se vor regăsi și analiză sumară a documentelor Conciliului arată că acesta nu a publicat documente cu o pregnantă dimensiune disciplinară, aşa cum au făcut spre exemplu Conciliile anterioare (Conciliile ecumenice din vechime sau, mai recent, Trento).

Părinţii conciliari au exclus în mod intenţionat acele scheme elaborate de Comisiile pregătitoare, care aveau un clar caracter disciplinar şi normativ, lăsând ca aceste teme să fie mai profund analizate într-o etapă succesivă.

16

Crâmpeie Istorice sa”. De altminteri, și în constituția apostolică Fără îndoială că spiritul Conciliului Vatican II, Sacri canones (prin care este promulgat CCEO) un Conciliu celebrat în pragul unui nou mileniu, sunt reconfirmate fidelitatea față de patrimoniul se regăsește pe deplin în conținutul general disciplinar antic precum și învățătura Conciliului al canoanelor; acestea păstrează totodată și Vatican II ca și principii pentru abordarea și continuitatea cu tradiția bimilenară a Bisericii, înțelegerea Codului oriental.

Pr. Ioan BALEA cu canoanele antice și cu normele conciliilor din primul mileniu. Legătura dintre Conciliu 1 h ttp://www.magisteriu.ro/discursul-papei-la-aniversareași Cod reiese din fidelitatea normelor canonice cceo-2010/ accesat la 16 octombrie 2015. față de documentele conciliare, fiind evidentă și 2 J. D. MANSI, Sacrum conciliorum nova et amplissima collectio, Akademische Druck - U. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 1960-1961, inspirarea legislatorului din textele conciliare9. t. 49, col. 1012.s. în normele de drept.

Papa Ioan Paul al II-lea afirmă, în a sa constituție apostolică pentru promulgarea codului latin, că „într-un anume sens, acest nou Cod poate fi văzut ca un imens efort de a traduce în limbaj canonistic ... ecleziologia conciliară.

Deși este imposibil a traduce în mod desăvârșit în limbaj canonistic imaginea Bisericii, totuși la această imagine Codul trebuie să se refere mereu, ca la exemplul primordial, ale cărei trăsături trebuie să le exprime, pe cât posibil, în natura

3 Cf. W. A. BLEIZIFFER, „Incidența Conciliului Vatican II asupra Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium”, în Studia Theologica III, 3/2005, p. 148 4 S.E. Julián HERRANZ, „Introduzione alla lettura del Codice dei Canoni delle Chiese Orientali”, în Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, a cura di Mons. Pio Vito Pinto, Città del Vaticano 2001, p. LX. 5 Cf. W. A. BLEIZIFFER, Incidența ..., p. 150.

6 Principi direttivi per la revisione del Codice di diritto canonico orientale, în Nuntia 3/1976.

7 Ibidem.

8 Cf. W. A. BLEIZIFFER, Incidența .., p. 156.

9 Cf. W. A. BLEIZIFFER, Incidența, p. 157.

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (IV) Anii 1970 – 1990 sau ,,Biserica catacombe ”

Am ales acest an 1970, ca început al perioadei ,,catacombelor” Bisericii Greco-Catolice, deoarece a fost anul în care a murit ultimul episcop din generația de început a ilegalității, Iuliu Hossu. Cu moartea sa încheiem ,,drumul închisorile comuniste”, încercând o evaluare a situației după ,,dezghețul” comunist, lansat în epoca de pretinsă independență față de Moscova, după 1965. Deși aveau loc schimbări la nivel politic, percepția oficialilor față de Biserica Greco -Catolică va rămâne la fel ca în perioada stalinistă. Atitudinea de opoziție față de regim, se manifesta prin continuarea vieții liturgice. Amenajarea de capele prin locuințe particulare era o formă de rezistență și de manifestare greco-catolică în același timp, multe dintre persoanele cu o astfel de inițiativă fiind călugări, călugărițe sau intelectuali.

De atitudinea intransigentă față de comunism și față de încorporarea în Biserica ortodoxă a greco-catolicilor, a depins într-o mare măsură

poziția episcopilor de a nu semna niciun act sau a face concesii credinței lor. Chiar viitorul Bisericii Greco-Catolice a depins de atitudinea lor. Spunem viitorul, deoarece din punct de vedere canonic, un act semnat de un episcop în numele Bisericii care o conduce, atrage consecințe canonice pentru el și pentru Biserica care o reprezintă.

Dacă în anul 1948, din cei 6 episcopi canonici, unul dintre ei ar fi semnat întoarcerea în Biserica ortodoxă, statutul juridic și canonic al Bisericii Greco-Catolice ar putea fi pus în discuție sub forma interogației: mai este sau nu greco-catolică Biserica al cărei episcop a devenit ortodox?

Această întrebare, ne reîntoarce la actul Unirii petrecut în 1698, întrucât se spune în Cartea de Mărturie: ,,Judecând schimbarea acestei lumi înșelătoare și nestarea și neperirea sufletelor căruia în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească și ne mărturisim a fi mădulările acestei Biserici”. O schimbare a lumii de atunci și semnătura acelui episcop au dat naștere Bisericii Greco-Catolice.

Tot o schimbare a fost și comunismul, poate

17

Crâmpeie Istorice încă mai înșelătoare și nestatornică, însă actul Unirii n-a fost retractat prin semnătură, de niciun urmaș al acelui episcop, nici măcar într-un mod silit, forțat. Astfel, putem spune că Biserica Greco-Catolică își trăiește mai departe, în toată perioada comunistă într-un statut canonic, supliciul și ilegalitatea din partea Statului, slujind credincioșii și neamul asemenea primilor creștini, în ,,catacombe”.

1970. Episcopul Todea îl informa pe Ceaușescu despre necesitatea rezolvării problemei grecocatolice ca o ,,necesitate de prim ordin”. Memoriu pleda astfel pentru anularea decretului 358 și repunerea Bisericii Greco-Catolice în drepturi. O scrisoare asemănătoare va compune și episcopul de Lugoj Ioan Ploscaru, pe care o adresează organelor Securității, cuprinzând unele doleanțe bisericești. În scrisoare se face referire la nevoia

PS Alexandru Todea împreună cu Pr. Lucian Mureșan și Pr. Emil Puni SJ – Superior Provincial – la înmormântarea Pr. Ioan Lazăr ( Șomcuta Mare, 27 mai 1989).

Conștienți de neputința anihilării complete a ierarhiei sau a preoților care nu s-au încadrat în Biserica ortodoxă, guvernul de la București va fi mereu pe urmele acestora. Securitatea va întocmi permanent rapoarte cu activitatea desfășurată de ei, până în anul 1990. După grațierea din 1964, în special Alexandru Todea a reluat activitatea prin contactarea celorlalți clerici și episcopi clandestini. Securitatea întocmește regulat rapoarte în care se precizează că el continuă să mențină în rândul acestora spiritul greco-catolic și speranța reconsiderării acestui cult.

Reconsiderarea cultului era probabil speranța constant manifestată de ierarhia catolică, în urma memoriilor adresate conducerii Statului de episcopul Alexandru Todea, dar și a dezghețării relațiilor cu autoritățile. Cel mai amplu memoriu a fost adresat lui Nicolae Ceaușescu la 30 octombrie

18

de a reînființa Biserica Greco-Catolică întrucât românii catolici nu se pot ruga la nesfârșit în bisericile romano-catolice de limba maghiară, celebrarea în limba română în aceste biserici fiind interzisă. Iar ca o notă de ironie, episcopul adaugă spunând: ,,Statul ar scăpa de sumele enorme cheltuite pentru urmărire, supraveghere sau împiedicarea preoților”. Aceste acțiuni erau menite să sesizeze conducerea statului de existența Bisericii Greco-Catolice.

Deși demersurile păreau să găsească o cale favorabilă de rezolvare, apelul către oficialitățile Statului a rămas fără răspuns. În sprijinul inițiativei lansate în țară au venit preoții grecocatolici din diaspora. Monseniorul Octavian Bîrlea a vizitat Bucureștiul în anul 1977, încercând găsirea unei soluții de rezolvare a situației. Asemenea și Mircea Todericiu, preot

In Memoriam! greco-catolic stabilit în S.U.A, a venit în țară în anul 1980 cu același scop. Demersurile lor însă au eșuat, Biserica continuând să rămână mai departe o ,,Biserică a tăcerii”.

de probleme. Preoții care trecuseră la ortodocși, acum în vârstă de 60-70 de ani, se pensionau și depuneau profesiunea de credință catolică. În primăvara anului 1989, fostul protopop ortodox Un aspect interesant al acestei perioade este de Blaj, preotul Adrian Teodorescu depunea în revenirea în sânul catolicismului a unor preoți fața episcopului Alexandru Todea mărturisirea semnatari ai trecerii în Biserica ortodoxă. de credință. A decedat înainte de Revoluție, fiind Fenomenul a fost rezultatul activităților greco- înmormântat ca preot greco-catolic. El a fost catolice. Ierarhia reușea să se întrunească preotul adus în 1948, să predea cheile catedralei permanent în conferințe, unde se dezbăteau astfel din Blaj, mitropolitului Nicolae Bălan.

Pr. Dr. Vasile IUSCO

Pr. Tit Bud (1846-1917)

Articolul de fața prezintă câteva referințe biografice din viața unei personalități maramureșene trăitoare în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Personalitate proeminentă a vremii sale, pr. Tit Bud a avut un rol important în mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania, în cadrul căreia a activat ca reprezentant al Bisericii greco-catolice, instituție care și-a asumat acest rol de emancipare națională pe parcursul veacului al XIXlea, ca principal coordonator cultural.

Ca fiu al preotului Ioan Bud (paroh în Sat Șugatag, între anii 1837-1856) și al Teclei Bud, sora episcopului Iosif Pergher din Kosice (azi în Slovacia), Tit Bud se trage din familia de nobili maramureșeni Bud, originari din Budești, cu diplomă de danie din 1361.

S-a născut pe 24 decembrie 1846 în SatȘugatag, locul unde a și făcut studiile primare, continuând apoi școala secundară la Ungvar și Beiuș. În anul 1865 obține diploma de bacalaureat, urmând apoi timp de patru ani studiile teologice la Gherla. Îmbracă haina Preoției prin hirotonirea la Blaj în anul 1870, tot în acel an ajungând ajutor de preot și învățător la Ieud. Este practic momentul în care își începe misiunea de emancipare, prin educație și credință.

identitatea unui neam este cultura lui, iar prin afirmarea valorilor naționale, își poate redobândi libertatea. Dar, pentru aceasta, e nevoie de educație, știință de carte, informare. Pe acestea s-a străduit Tit Bud să le dezvolte la românii lui Ajuns preot, în linia tradiției familiei lui, Tit maramureșeni, împărţindu-se între activitatea Bud n-a fost preocupat exclusiv de teologie deși teologică, cea de istoric, cea de pedagog și cea de cele mai multe din lucrările sale sunt destinate folclorist.

Bisericii. Locuitor al unei zone aflate, de multe seÎntr-un context politic destul de favorabil cole, sub ocupație străină, Tit Bud a fost printre pentru români din Transilvania, în anul 1873 cei conștienți de faptul că ceea ce poate menține ajunge secretar al episcopului de Gherla Mihai 19

Evanghelia în Artă Pavel, continuându-și ascensiunea în anul 1882, când devine protopop al Cosăului, iar din 1887 vicar episcopal al Maramureșului. Ne aflăm într-o perioadă în care, după cum am subliniat, Biserica și-a asumat un rol cultural în Transilvania. În acest context, Tit Bud devine în perioada 18871917 vicepreședinte al „Asociațiunii pentru cultura poporului roman din Maramureș” implicânduse activ în cadrul acestei asociațiunii, devenind și director al Convictului (internat) de la Sighet care funcționa în cadrul Asociațiunii. Continuându-și activitatea culturală, Tit Bud a devenit și vicepreşedinte al ASTREI maramureșene convins fiind că în lipsa altor mijloace, cultura era singura care îi putea ridica pe conaționalii săi.

Scrierile vremii relatează faptul că Tit Bud a fost preocupat de construcția unor scoli și a unor biserici, după cum ne informează revista «Căminul» din Sighet, nr. 3-4/1924, p. 2, sub vicariatul lui Tit Bud zidindu-se în Maramureș 12 biserici din piatră și 20 de scoli.

Conștient că fundamentul oricărei literaturi culte este folclorul poporului căreia îi aparține, Tit Bud și-a dedicat mult timp identificării, culegerii, conservării și comunicării producțiilor literaturii orale. Ele se pot încă găsi prin revistele vremii, dar mai cu seamă în culegerea Poezii populare din Maramureș. Adunate de Tit Bud, ele ne dezvăluie un cercetător-folclorist și nu un simplu culegător. Poeziile sunt ordonate după specii și genuri, în cadrul cărora sunt grupate tematic.

Limba este exactă, cu particularitățile ei dialectale – fonetice, lexicale, morfologice – fără încercări de „urbanizare” (de înfrumusețare). Regionalismele sunt explicate în subsolul paginii, la unele existând și lămuriri în privința etimologiei, a formei lor plurale sau diminutivale. Volumul e completat cu un glosar care reia, ordonate alfabetic, toate aceste elemente lexicale specifice graiului maramureșean sau folosite și dincoace de Gutin, în diferite zone ale Ardealului. În Raportul către Secțiunea literară a Academiei, Ion Bianu apreciază că această culegere de folclor este „un prețios material de literatură poporală din acest ținut [...]. Materialul se vede a fi strâns cu îngrijire, iar ținutul din care a fost adunat are un deosebit interes din mai multe puncte de vedere”.

Cronicar al Unirii de la 1918, cum îl numește Mihai Marina, Tit Bud n-a ajuns să trăiască momentul Unirii. S-a stins odată cu clopotul sfărâmat de caldarâm în momentul confiscării lui, la 19 august 1917, de către autoritățile vremii.

Prof. Ioan MUNTEAN

Bibliografie Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăş (1860-1905) editate prin Comitetul Asociațiunii, Gherla: Tipografia „Aurora” A. Todoran, 1906.

Poezii populare din Maramureș, București, 1908.

Rânduiala sfintelor slujbe: piedică sau șansă? Pentru o

„artă a celebrării” în spiritul Conciliului Vatican al II-lea În mod superficial am putea crede că o „reformă” a Liturghiei în spiritul Conciliului Vatican al II-lea este asemenea unei intervenții chirurgicale care are drept singur scop curățirea textelor liturgice de ceea ce le parazitează.

Rândurile de față, fără a pune la îndoială utilitatea acestei munci, argumentează că revizuirea textelor este doar o parte, poate nu cea mai însemnată, a acestei munci.

20

Adevărata miză a unei „reforme” în viziunea părinților conciliari este găsirea de noi modalități pentru a re-propune comunității creștine și, în mod mai larg întregii societăți, tezaurul liturgic, chiar și acelora mai puțin familiarizați cu Biserica.

Cu cuvintele Constituției Conciliare despre Sfânta Liturghie, ea este: adaptarea, favorizarea, reînvigorarea acelor instituții care pot fi subiecte ale schimbării (Proemio I)1. La originea demersului stă convingerea că liturghia este pentru om și nu omul pentru Liturghie (cfr. CSL, II, 48) și, de asemenea, faptul că prin „celebrări și rugăciuni” (per ritus et preces) ființa umană are acces la misterul propriei mântuiri. Din acest motiv,

Evanghelia în Artă Liturghia în ansamblul ei, nu doar celebrarea a imprimat Liturghiei o simetrie accentuată euharistică, dar și Utrenia sau Vecernia, precum (Baumstark, Liturgie comparèe) care poate și celelalte celebrări ale Sfintelor Taine (Botezul, părea astăzi o barieră de neînvins pentru cineva Spovada, Cununia, Maslul) trebuie redescoperite neinițiat. Ea este sesizabilă în cele mai obișnuite ca un izvor de viață spirituală, „culmea spre care rugăciuni: tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană Mărire Tatălui (1), și Fiului (2) toată puterea ei “ (CSL, I, 10). și Sfântului Spirit (3) Ar fi mai potrivit așadar să asemănăm munca Și acum (1) și pururea (2) de „reformă” a Liturghiei cu restaurarea unei opere de artă. În fața unei lucrări acoperită de și în vecii vecilor (3). Amin. depuneri din cele mai respingătoare restauratorul Tentația de a face tabula rasa de toate nu va începe de îndată să înlăture acele elemente aceste forme fixe și perfect simetrice pentru periclitante fără a avea mai întâi o evaluare a ne îndrepta către o formă ideală de „nobilă de ansamblu. În caz contrar, s-ar putea trezi cu simplitate” mai mult iluzorie decât reală, poartă pierderea iremediabilă a unor detalii esențiale riscul de a dezechilibra Liturghia în ansamblul în lectura imaginii și pânza unui mare artist ar ei. Forma standardizată, adică tipărită, în care deveni dintr-o dată a unui pictor oarecare. În Liturghia a ajuns până la noi este rodul unei același fel, și ochiul liturgistului trebuie să aibă evoluții previzibile și în conformitate cu un spirit o privire de ansamblu asupra Liturghiei. Cu al ei statornicit de veacuri. alte cuvinte, el va observa „natura specifică a fiecărei părți și conexiunea lor reciprocă” (CSL, II, 50). Și iată aici o primă descoperire, a unor „verigi” care țin închegate părțile Liturghiei ca într-un organism viu, ceea ce în mod tehnic, noi, liturgiştii, numim „rânduiala” (taxis) (Instrucția V, 34), acel fir roșu care traversează de la un capăt la altul orice carte de cult de pe raftul părintelui.

Credincioșii, în mod evident, nu vor fi niciodată interesați de rânduiala în sine, deoarece venind la Biserică ei vor doar să se roage, dar ea are un rol esențial pentru slujitori indicând „ce” și „când” trebuie să se facă în cadrul unei celebrări.

Când unele gesturi și cuvinte ale preotului nu mai sunt percepute adecvat, munca liturgiștilor poate interveni împreună cu a filologilor pentru a explica și pentru a reda cursivitate rânduielii.

Necesitățile pastorale singurele pot justifica anumite intervenții în textele liturgice dar Instrucția pentru aplicarea normelor în cadrul Horia Bernea (1938 – 2000), Bisericilor Orientale a recomandat cu tărie să se Lumină în întuneric țină cont de rânduiala fraților noștri ortodocși Grija pentru participarea deplină și efectivă îndepărtându-ne de aceasta cât mai puțin cu putință (Instrucția IV, 21). În plus, adaptările sunt la sfintele slujbe de competența autorităților ecleziastice pentru a Constituția despre Liturghie precizează că adăuga sau a scoate ceva din Liturghie (CSL, I, 22). participarea la slujbele bisericii trebuie să fie O simplă privire asupra textelor liturgice arată că liturghia a evoluat către o tot mai accentuată perfecțiune a formei, devenind asemenea unei capodopere căreia din punct de vedere tehnic nu i se poate găsi nici un cusur. Această evoluție

deplină și activă, a întregului popor (CSL, I, 14), cu conștiința clară că vitalitatea unei comunități depinde în primul rând de calitatea participării la celebrarea Duminicii (CSL, I, 42). Maximos IV, Patriarhul melkiților în vremea Conciliului le 21

Evanghelia în Artă spunea preoților care slujeau împreună cu el la altar: „Concelebrarea nu este doar o reuniune de celebrări simultane ci, mai degrabă, o acțiune comună în care fiecare are de jucat un rol”.

Această schimbare de mentalitate a fost cerută cu multă intensitate de Conciliu nu numai preoților ci și tuturor credincioșilor: necesitatea de a trece de la o concepție a celebrării individuale, a preotului singur care slujește, către o concepție nouă - a unei comunități care celebrează (CSL I, 22, 26 – 27).

Constatăm adesea că în bisericile noastre Liturghia se rezumă la un dialog între preot și cântăreț iar poporul nu face decât să asiste la această interacțiune. Uneori, de exemplu, Apostolul este citit dintr-o strană pe care nimeni nu o vede sau chiar din cor și, foarte adesea, cel care citește nici nu-și arată măcar fața. Însuflețirea cu elan pastoral a celebrărilor înseamnă ca mirenii să fie ajutați ca să-și descopere locul lor în Biserică, nu doar acela de a fi amplificatori ai vocii preotului. Când mirenii descoperă pentru ei înșiși sensul unei misiuni în propria parohie, chiar și cea mai neînsemnată, sensul global al participării se ameliorează.

Participarea efectivă (actuosa participatio) la Liturghie nu înlătură unele contraste care lasă să se întrevadă în cadrul celebrării fizionomia și singularitatea fiecărei comunități, cu specificitatea ei (CSL, I, 37). O Liturghie celebrată în capela unui spital va fi, cu siguranță, diferită în intensitate față de aceea celebrată la o adunare a tineretului eparhial și de asemenea o Liturghie în diasporă față de una celebrată în țară. Preoților li se cere apoi flexibilitatea de a face un efort continuu pentru se adapta felului de viață, culturii religioase sau vârstei credincioșilor (CSL, I, 19) cu provocarea de a nu prefera o categorie de persoane în detrimentul alteia (CSL, I, 32 ).

veșminte deosebite, cât miezul însuși, de a fi o inimă și un cuget este de importanță capitală în mărturia creștină. Cu atât mai mult, în bisericile noastre este nevoie de o cateheză liturgică în care credincioșii să fie ajutați să înțeleagă sensul celor experimentate în participarea la Sfintele Taine sau celebrări. La o astfel de muncă ne invită Conciliul atunci când spune: „Să se încerce a se insufla în orice mod cu putință o cateheză mai pronunțat liturgică” (CSL, I, 35); sau atunci când precizează că drumul credinței merge împreună cu apropierea de Liturghie: „Liturghia nu epuizează toată acțiunea Bisericii” dar Biserica „are întotdeauna datoria de a predica credința și pocăința; trebuie să-i dispună pe oameni așa încât să primească tainele (...) să-i îndrume către acțiuni caritative, de compătimire și de apostolat” (CSL, I, 9). În Instrucție, invitația de a crea legături între cateheză și Liturghie apare de mai multe ori și este folosit chiar termenul mistagogie, în sensul de introducere în Sfintele Taine (Instrucție III, 15; IV, 21; V, 37, VI 38; VI, 41).

Catehezele în spiritul Liturghiei

Astăzi, când societatea și știința pun deseori la îndoială adevărurile în care credem, avem nevoie de a da relief adevărurilor de credință în primul rând în sfera interioară. Cu alte cuvinte putem Horia Bernea (1938 – 2000), fi credibili numai dacă arătăm lumii că ceea ce Porți Împărătești credem ne-a și schimbat în interior. Modul nostru Într-o Liturghie, legătura între cuvânt – de a ne ruga, de a păstra în inimă harul care vine din meditarea misterelor mântuirii este punctul imagine – rit are nevoie de a fi pusă mereu în de plecare pentru mărturia în cuvânt. Nu atât o lumină iar orice păstor trebuie să ajungă să se frumusețe exterioară a Liturghiei în cântece și inspire pentru o predică nu doar exclusiv din 22

Evanghelia în Artă izvoarele Scripturii dar și din cele ale Liturghiei.

Prin mici comentarii el poate să-i ajute pe credincioși să înțeleagă mai bine sensul anumitor gesturi (CSL, I, 35) iar grija pentru podoaba casei Domnului, pentru răspunsurile date la Liturghie sau aclamații, pentru cântece sau atitudinea corporală adecvată, trebuie să fie continuă (CSL, I, 30). Pentru a participa bine la Liturghie este așadar nevoie de formare (CSL, I, 14). Constituția recomandă ca Liturgica să fie studiată în Seminarii ca materie principală, iar viața de aici să fie impregnată de spiritul liturgic (CSL, I, 16). Rodul acestui tip de formare va fi, pe lângă o înțelegere temeinică a Liturghiei (CSL, I, 23) și acea înțelepciune practică, rezultatul formării atente în „arta de a celebra”.

Ars celebrandi

Constituția despre Liturghie dorește să lase în primul rând preoților și apoi credincioșilor o regulă de aur de care ar trebui să se țină seama mereu fiecare participant la Liturghie: „Să împlinească totul și numai ceea ce ține de competența sa, în conformitate cu natura ritului și a normelor liturgice” (CSL, I, 28). Însuși scopul rânduielii este de a cunoaște în profunzime propriul rol în cadrul celebrării, nu pentru o satisfacție vană pe care ți-o dă știința în fața celui neștiutor, ci pentru a lăsa sensul slujirii comune să învingă. În acest sens rânduiala nu este o piedică pentru celebrarea în spiritul Conciliului, ci o șansă pentru un stil și o artă de a celebra în care să existe mereu o atenție către celălalt pentru a-i oferi spațiu în cadrul celebrării.

Constatăm, din punct de vedere exterior, că bisericile noastre au luptat întotdeauna împotriva opulenței și a vizibilității cu ochiul liber în ceea ce privește cele sfinte. Gândiți-vă numai altarul în spatele iconostasului, sau la icoanele noastre din bisericile vechi abia luminate, la chipul unui sfânt pictat undeva unde cu greu poate un ins săși strecoare privirea. O oarecare sfială și o fugă de lumină învăluie în mister chipurile sfinte, ele parcă vor să se ascundă vizibilității cu ochiul liber. De multe ori în vremea Liturghiei numai acel muc de lumânare așezat în fața icoanei pare să le anunțe prezente. Așa ar trebui să fie și preoții din altar, însuflețiți de cuvincioșia slujitorului, lăsând la o parte orice extravaganță, veghind să nu se interpună cu vanitate între credincioși și Dumnezeu, ci descoperindu-și menirea de a lăsa

asemenea unei icoane slab luminate, să treacă fără nici opreliște harul pe care Domnului îl are pentru poporul său.

Știm, de asemenea, că bisericile noastre vechi aveau pictate pe ziduri multe chipuri sfinte, dar bătrânii noștri nu stăteau cu ochii pe pereți în vremea Liturghiei urmărind aceste scene deoarece, în loc de a împiedeca rugăciunea, ele o însuflețeau. În același fel, și preotul în altar, chiar dacă rânduiala îi prescrie multe gesturi și acțiuni, uneori dificil de înțeles pentru cei care asistă, dacă există un spirit autentic al Liturghiei, dobândit prin catehizare și precizarea rolului fiecărui participant, în loc de a distrage de la cele esențiale aceste gesturi vor fi o șansă pentru o rugăciune mai intensă și mai roditoare.

Conciliul Vatican al II-lea prin Constituția despre Sfânta Liturghie a trasat liniile de forță pentru orice reformă liturgică. Punând în practică aceste principii revizuirea textelor este, așa cum am văzut, doar o parte a muncii în vederea revitalizării Liturghiei. Părinții conciliari au fost extrem conștienți de acest fapt atunci când au insistat asupra acelor elemente aparent secundare: cateheza mai accentuat liturgică pentru preoți și credincioșii de rând, cântarea bisericească participativă, o artă lipsită de orice extravaganță. Efortul continuu de a trece de la o concepție statică și fixistă a liturghiei, în care preotul singur celebrează iar comunitatea asistă, către o concepție participativă, în care întreaga comunitate alături de preot celebrează este mare provocare, pururi actuală, pe care Conciliul o adresează Bisericii.

Pr. Teodor – Lucian LECHINTAN, s. j.

1 Sacrosanctum Concilium, Constituția despre Sfânta Liturghie (1963). Pentru citatele și comentariile din text, de aici încolo, se va găsi referința prescurtată la Constituție: CSL; urmată de capitol și paragraf. De asemenea, acolo unde între paranteze apare referința Instr. urmată de capitol și paragraf, documentul la care trimitem este publicat de Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene, Instrucţiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului canoanelor Bisericilor răsăritene, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1996.

23

Etica Creștină Se poate vorbi despre lege1 în termeni de bucurie și speranță?

Ne uităm la Conciliul Vatican II și Constituția (lui) pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, și am găsit răspunsul, definitiv, irevocabil, publicat acum 50 de ani. La ce bun să continuăm articolul?

Poate doar pentru a vedea unde poți adăuga ingredientele de bucurie și speranță când tratezi despre lege, păcat, familie, cultură, politică sau misiunea Bisericii... În aceeași ordine de idei, oare ne permite Dumnezeu să ne bucurăm când vorbim despre legea Lui? Ar însemna o calomnie… în viziunea unor rigoriști (de)moralizatori. Ar părea un paradox în lumea juridică sau o bătaie de joc printre legiuitori... Legea nu este făcută pentru a servi ca sursă de bucurie!

Mai departe, păcatul nu aduce nicidecum o perspectivă (reală) de bucurie… eventual te conduce în regatul plăcerii de o clipă. Păcatul și speranța sunt concepte diametral opuse. Deci titlul documentului pare să fie dezis pe parcurs....

Familia ar putea intra în categoria bucuriei și speranței, dacă ar fi să ignorăm starea de fapt și declinul aparent de neoprit al valorii și credibilității Familiei. Divorțul este la modă; căsătoriile deschise sau uniunile unisex par să fie ultimul trend în ziua de astăzi.

Cultura este un izvor de creștere în umanitate, dar azi

24

Rembrandt, Moise (1659), Gemaldegalerie, Staatliche Museen, Berlin a ajuns o comoară bine ascunsă majorității sociale. Mai este ea un semn de speranță? Ce îi mai bucură pe oamenii de azi referitor la cultură? Literatura scrisă la mititica sau telenovelele turcești în vogă, în țara noastră, de puțină vreme?!

mediatică.

Misiunea Bisericii nu este nouă, dar felul în care este făcută cunoscută și imaginea pe care i-au construit-o cei din exterior, fără să omitem aportul adus de cei din interiorul ei… aproape a acoperit cu un Politica și speranța… Politicul strat de moloz sursa de apă vinde speranțe de fiecare vie a speranței… iar bucuria dată când vrea să scoată un adevărată pare incompatibilă profit. Poate fi politica izvor de cu morala Bisericii, ne-ar replica bucurie?! Imposibil, am susține tinerii sau mai puțini tinerii de fără nicio ezitare dacă este să ne astăzi, (ne)dați pe la biserică. referim la spectacolul ieftin pe Și astfel am demontat întregul care ni-l livrează zilnic pe calea paragraf inițial. Să pornim de

Etica Creștină la zero? Se mai poate construi ceva cu asemenea premise? Mai rentează oare să continuăm această cruciadă, cu tente apologetice?!

cu adevărat, libertatea.

își

prețuiește

Deci legea poate fi legată de speranță? Deși argumentele anterioare sunt un obstacol în fața unui răspuns afirmativ, nu ezit să spun: da, prin valoarea ei și prin Autorul ei. Căci legea este un reper pe calea vieții, obiectiv, imparțial și necesar. Ținând legea, respectăm valoarea și prețuim pe Cel Care ne-a dăruit-o. Mai mult, ea ne conduce cu adevărat la cunoașterea Autorului ei. Și astfel ajută la clădirea speranței în oameni de bunăvoință.

Bucuria nu se poate cumpăra.

Sensul și conținutul bucuriei sunt alterate, astăzi, cum Bruma de entuziasm cu care spuneam mai sus, de banalitatea am pornit la drum s-a evaporat. plăcerii. Mentalitatea de astăzi Unii ar spune că suntem singurii se exprimă în termeni de genul: vinovați, pe drept cuvânt, te bucuri dacă simți plăcere... că am ajuns la acest impas…

Definirea oficială a puteam lăsa lucrurile cum bucuriei este: „sentiment de erau la început și să rămânem mulțumire vie, de satisfacție superficiali, în speranța că vom sufletească”2 Aici suntem din avea un auditoriu dispus să fie nou în defensivă, pentru că plictisit cu un discurs steril și mulțumirea, satisfacția sunt A fi pentru lege nu înseamnă facil de uitat. În această direcție, concepte favorite pentru suntem pe cale să ignorăm tema plăcere. Ne mai salvează să abandonezi fericirea, așa cum / titlul pe care ne-am ales-o / ni dimensiunea sufletească, adică ar presupune cei care susțin l-am ales. nu este vorba nici de mulțumire cultul plăcerii. A fi pentru lege Discursul despre lege este nici de satisfacție de o clipă, ci nu presupune nici a fi legalist, a ține litera... a trăi legea în spiritul arhicunoscut. „Unde-i lege, este ceva mai profund. ei, cu exigențele ei... aceasta este nu-i tocmeală!” Legea aduce Dar legea, în general, bucuria pe care o poți gusta cu și (re)cunoașterea păcatului, exceptând legea lui Dumnezeu, trecând rapid în plan moral. nu are menirea de a aduce adevărat încă din această viață. În această situație, abordarea bucurie, ci ea are o dimensiune Sfinții ne-au demonstrat de-a lui din perspectiva bucuriei pragmatică prin excelență. lungul veacurilor că nu poți să și speranței stârnește un pic Legea lui Dumnezeu este sursă dăruiești bucurie decât dacă curiozitatea, nu? Cum am putea de bucurie pentru că stă la baza ești în comuniune cu Dumnezeu, defini bucuria? Unde se poate primei Alianțe încheiată între cu legea Lui. A trăi bucuria, a o împărtăși obține / în ce condiții / pentru Dumnezeu și poporul ales. sunt favorizate, de asemenea, cât timp? Cât costă bucuria?

Dimeniunea practică, Cum poate legea să fie pusă specifică legii inhibă orice de simplitate și de sinceritate. alături de bucurie? Atunci când referire la speranță. Pe drept Iar acestea sunt încurajate legea nu este privită ca o piedică cuvânt, căci nu trebuie să de lege, din toate timpurile. și cu frică de pedeapsă?! Este vedem legea ca și o cale prin Dumnezeu nu vrea lucruri complicate... totul trebuie să posibil?! care putem evita răspunderea fie transparent în discursul și Astăzi trăim într-o lume sau ne putem dezice de faptele comportamentul nostru pentru care disprețuiește legea prin noastre pentru a nu ne asuma a putea recunoaște urma lui ignoranță. Încercând să faci responsabilitatea. Iar această Dumnezeu. Teoria sună bine... rabat de la lege nu înseamnă utopie capătă culoare zi de zi, dar cu practica oare cum că ai găsit sursa bucuriei, nu prin ignoranță, spuneam mai rămâne? Acest discurs lung... în te ajută nici măcar să trăiești devreme, prin delăsare, am felul lui poate servi la edificarea (speranța). Legea nu te face mai putea continua... prin dispreț, creștinului de astăzi? Aduce el bogat, dar te ajută să cunoști într-un cuvânt, față de lege, o lumină privind valoarea și limitele, drepturile și obligațiile valoarea și Autorul ei. Însă semnificația legii pentru cei din pentru a fi și rămâne liber. Legea aceste premise nu servesc deloc Biserică? Am folosit prea multă nu procură libertatea, dar are la conturarea unei speranțe, filosofie și prea puțină trăire menirea de a o proteja. Astfel ci conduc la o mare deziluzie, pentru a spune un lucru simplu: descoperim că cel care respectă oricât ar încerca să ne convingă despre lege se poate vorbi și cu legea și autorul ei se bucură de cotrariu ispititorul suprem.

25

Prezentarea Parohiilor bucurie și cu speranță (fiindcă nu i se anulează sinceritatea, urgența și rigurozitatea ei)?

Sunt cuvinte mari, poate greu de înghițit pentru unii... poate pe alții îi lasă la fel de indiferenți ca și până acum. Însă asemenea Bisericii, acum 50 de

ani, preocuparea autorului este de retrezi atenția, ba mai mult... interesul pentru lege și valoarea ei, pentru a-L cunoaște pe Autor și a ține bucuria aproape. Și astfel flacăra speranței nu se va stinge, ci va continua să ardă în această lume care a uitat-o, prea

Parohia ucraineană

des... în cotidianul ei tumultuos!

Pr. Emil-Marian EMBER

1 În acest articol, lege înseamnă legea lui Dumnezeu.

2 http://dexonline.ro/definitie/ bucurie.

„Acoperământul Maicii Domnului” din Sighetu Marmației Prima biserică grecocatolică ucraineană a fost construită în Sighet între anii 17911807 și este una din cele mai vechi lăcașe de cult de pe teritoriul municipiului.

Aceasta deservea credincioșii greco-catolici ucraineni din Sighet și din 1 împrejurimi .

În calitate de administrator apostolic al Eparhiei de Maramureș, episcopul Iuliu Hossu a înființat la 5 iunie 1930, prin ordin episcopal, Vicariatul Special Greco-Rutean în cadrul Episcopiei Maramureșului.

Vicariatul a fost condus de către pr. Mihail Simovici (1931-1940, 1941-1943) și pr. Isidor Stanislav Toniuc (-1948).

credincioși ai săi, motiv pentru care au fost anchetați o jumătate de an. Apoi, preotul Toniuc a fost arestat și condamnat la opt ani de închisoare2. Pentru credincioșii ucraineni care au trecut la Biserica ortodoxă, s-a înființat în 1948 Vicariatul Prin decretul 358 din anul Ortodox Ucrainean din România 1948, Biserica Greco-Catolică cu sediul la Sighet. a fost desființată, iar bunurile Începând cu anul 1990 și Vicariatului Greco-Catolic Ucrainean din România au până în anul 2001, Sfintele trecut în proprietatea Bisericii Liturghii s-au celebrat în capela Ortodoxe Române. În acel Protopopiatului Greco-Catolic an, Vicariatul Greco-Catolic Român, iar din anul 2001 până Ucrainean din România avea sub în luna octombrie 2013 s-au jurisdicție 31 de parohii cu 41 de celebrat în capela de pe strada biserici și 40.000 de credincioși Bogdan Vodă. greco-catolici ucraineni. Vicarul Locul pentru noua biserică general Isidor Toniuc a refuzat s-a sfințit în data de 5 august să treacă la Biserica Ortodoxă 2012 de către Preasfinția Sa Română, împreună cu mulți Vasile Bizău, Episcop Greco26

Catolic de Maramureș, alături de un sobor de preoți ucraineni și români. Lucrările la noul lăcaș de cult au fost începute de către pr. Gheorghe Pituleac, în septembrie 2012 și au fost continuate de către Pr. Vicar General pentru ucrainieni, Dubovici Mihai, începând cu luna octombrie a aceluiași an.

Din data de 14 octombrie 2013, oficiile liturgice au început să se celebreze în noua biserică, cu toate ca aceasta nu era încă finalizată. Sfințirea ei a avut loc pe data de 24 august 2014 de către Preasfinția Sa Vasile Bizău, împreună cu Preasfinţia Sa Paul Chomnycky, Episcop eparhial de Stamford (SUA) și Preasfinția Sa Milan Josyf, Episcop auxiliar al arhieparhiei

Prezentare Carte de Kiev.

Pr. Daniel POP Hramul bisericii se celebrează pe 14 octombrie în stil vechi, la sărbătoarea „Acoperământul 1 h ttp://vicgrcatucr.ro/vicariatulMaicii Domnului” (Покровa sighet/ 2 Pr. prof. dr. I. M BOTA-C. IONIȚOIU Пресвятої Богородиці)3.

- „Martiri și mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989). Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.

Biserica Romano-Catolică, vol. 2, ClujNapoca, 19982), p. 219.

3 h ttp://vicgrcatucr.ro/vicariatulsighet/

Teologia pastorală Pornind de la frumusețe

Situat în sfera reflecției teologice, volumul Teologia pastorală. Pornind de la Frumusețe, este rodul unei echipe de teologi de la centrul Aletti din Roma: Tomáš card. Špidlik, pr. prof. Marko Ivan Rupnik, prof.

Maria Campatelli, prof.

Michelina Tenace și pr. prof. Milan Žust.

Volumul apărut în 2007 la editura Galaxia Gutenberg, este rezultatul a „ani de practică pastorală în diferite locuri din Europa și după tot atâția ani de studiu și de predare a teologiei” (p.

21), înmănuncherea rezultatelor fecundei căutări a unei metode spirituale de a face teologie elaborată de părintele Špidlik: o lectură a realității culturale europene pentru a interpela ulterior teologia.

Această lectură ne este oferită în volumul de față de către pr. Ivan Rupnik pentru a descifra în aceasta pe Acela care este veșnic de față. Haina sa de profesor îl „obligă” a clarifica mai întâi rostul acestui demers metodologic, precum și conceptele „spiritual” și „cultură” (pp. 27-52). Scrutând orizontul temporal și tematic poziționat treptat în mijlocul al culturii europene, autorul universului îndepărtându-L remarcă cum omul s-a încetul cu încetul pe Dumnezeu

până la a-L declara mort.

Rezultatele unei asemenea declarații sunt prezente sub

27

Prezentare Carte ochii tuturor: triumful rațiunii în dauna aspectului spiritual al vieții, surghiunirea din spațiul public a Bisericii și a credinței în favoarea unei noi religii universale caracterizate de progres, umanitarism și armonie cu natura; ideea și imaginea devin mai importante decât realitatea și persoana; afirmarea individului în dauna comunității ceea ce atrage după sine greutatea de a comunica și închiderea în sine. O religie fără Dumnezeu și un umanism fără om lasă spațiu liber nostalgiei, fundamentalismului și „ism”ului de orice fel ale căror consecințe le trăim pe deplin azi (pp. 57-139).

Soluției bazată pe o terapie a relațiilor atât la nivelul indivizilor cât și al societăților, autorul îi răspunde cu un efort de regândire a persoanei pe un fond treimic în Biserică deoarece doar în cadrul acestei comunități persoana umană se simte înrădăcinată alături de alții într-o tradiție și memorie, iar prin intermediul Liturgiei își trăiește în mod real credința vestind totodată întregii lumi mântuirea (pp.141-150).

Fiind deopotrivă absolvent de arte plastice, filozofie si teologie, autorul se mișcă cu dezinvoltură în istoria artei și a gândirii filosofice și teologice occidentale ceea ce-i permite a-și fundamenta ideile cu exemple vii și solide din aceste domenii ale cunoașterii.

al volumului, intitulat „Credința ca răspuns dat Mântuitorului” (pp. 361-386). Trăirea acesteia în Biserică, într-o anume tradiție și patrimoniu liturgic duce la un limbaj și un stil nou de viață, la o nouă cultură, aspecte surprinse de pr. Rupnik în subcapitolul „Paștele culturii” (pp. 471-517).

Impregnată de iubirea Celui răstignit, noua cultură va duce la depășirea sclerozei existente în cultura forjată în prezent de către neoliberalism precum și la o întâlnire autentică între religii, națiuni și minorități culturale întrucât iubirea este integratoare, comunională, întregitoare, capabilă de iertare și purificare, mărturisitoare de ceea ce o hrănește. Din frumusețea Răstignitului izvorăște forța creatoare a iubirii caracterizată de sacrificiu, lepădare de sine, realism, statornicie, dătătoare de viață. Această cupolă a frumuseții în care se reflectă toate eseurile cuprinse în volum este încondeiată de Pr. Rupnik în subcapitolul „Pornind de la frumusețe” (pp. 519-542). Este de altfel și locul unde se aude mai pregnant vocea omului de artă Rupnik revoltat fiind de faptul că noile edificii de cult sunt decorate în manieră abstractă fiind sărăcite de decorația iconografică în timp ce creștinismul este „o religie în care Chipul ține de esența credinței” (p.540).

Nucleul central al întregului Pr. Rupnik coase astfel volum este constituit de renumitului firul roșu al întregului volum, contribuția deschide noi cărări prin vastul teolog Thomas card. Špidlik desiș al căutării de către om care ne propune o reflecție a răspunsurilor la întrebările temeinică pe marginea condiției fundamentale ale vieții. El însuși umane așa cum a fost aceasta analizează realitatea relațională reflectată în tradiția teologică a credinței într-un alt subcapitol răsăriteană, cu un accent 28

deosebit pe cea de sorginte rusă (pp.151-302). Punctul de pornire îl constituie abordarea trecerii în istoria gândirii de la natură la persoană, urmărind această evoluție de la filozofia vechilor greci, trecând prin antropologia Sfinților Părinți, prin definiția lui Boethius, prin soluția propusă de Dostoievski pentru a arunca în cele din urmă ancora în soluția cristologică ce reflectă pe deplin esența agapică a persoanei umane. Apelând la teologia Sfântului Vasile, a Sfântului Grigorie de Nazianz precum și la cea a gânditorilor ruși, pr. Špidlik intră în dinamica dialogului divino-uman, dialog desfășurat în bună parte în interiorul persoanei umane (conștiință și inimă) precum și prin intermediul creației.

Dumnezeu se folosește însă de unii oameni pentru a transmite celorlalți planul său de mântuire, apărând astfel în istoria mântuirii Biserica sprijinită pe Sfânta Scriptură și pe Tradiție. Omul devine alături de Dumnezeu un creator al lui însuși, al cosmosului și al elementului uman din Biserică.

Prin practicarea rugăciunii și a faptelor bune, omul curățește, sfințește și cristifică lumea, contribuind în mod esențial la trecerea de la societatea naturală la cea personală. În toată această reflecție teologică nu avem de-a face cu supraomul lui Nietzsche (Übermensch), ci cu omul care experimentează pe propria-i piele păcatul atât în plan personal unde-și vede îngrădită libertatea, cât și în plan social unde domnește egoismul și în plan cosmic unde are de-a face cu o natură potrivnică.

Alături de aceste două mari

Viaţa Eparhiei voci, își mai aduc contribuția la întregirea volumului alți trei membri ai Centrului Aletti. Este vorba de pr. Milan Žust care ne propune o reflecție pe marginea experienței religioase și spirituale așa cum apare aceasta în Sfânta Scriptură, în Sfinții Părinți și în alți doi gânditori apropiați cronologic timpului nostru (Pavel Florenski și Vladimir Truhlar) (pp. 335-359).

Autorul nu se sfiește a evidenția dificultățile și provocările întâmpinate în împărtășirea experienței religioase, oprinduse asupra aspectului apofatic și antinomic al limbajului simbolic precum și asupra raportului său cu Tradiția.

Tocmai aceasta din urmă devine nucleul eseului propus de prf. Michelina Tenace: „Tradiția, memoria și laboratorul învierii” (pp. 387-425). Autoarea e de părere că, atât în istoria omenirii cât și a creștinismului, orice criză a constituit un moment de har deoarece ea îndeamnă pe unul fiecare dintre noi și Biserica întreagă a se întreba „Ce înseamnă ceea ce se întâmplă?”, „Ce vrea Hirotonirea Părintelui Călin Bot

Semn al continuităţii şi ducând înainte misiunea de a aşeza în sate şi în oraşe păstori sufleteşti, Preasfinţia Sa Vasile a ridicat la treapta Preoţiei pe diaconul Călin Ioan Bot. Evenimentul a avut loc în duminica a VI-a după Rusalii (a Vindecării slăbănogului), în biserica „Sf. Maria” din Baia Mare.

Născut în localitatea Tihău (SJ), noul hirotonit a absolvit cursurile Facultăţii de Teologie GrecoCatolică din Cluj (2006), primind treapta diaconatului în Sărbătorea Sf. Ioan Botezătorul a acestui an.

Dumnezeu de la noi?”. Sunt analizate unele momente ale crizei creștinismului în istorie (confruntarea cu iudaismul, gnosticismul, prigoanele, compromisul politic, schismele, conciliarismul, modernismul). În ciuda tuturor crizelor, Tradiția ne arată cum revelația este activă în Biserică de-a lungul timpurilor, cum există coerență între conținutul revelat și modurile de transmitere a lui, adică sfințenia, cum Biserica citește semnele timpurilor găzduind în interiorul ei mai multe tradiții.

Dimensiunea liturgică a omului – abordată și de pr. Rupnik - este văzută mai îndeaproape în paginile acestui volum de către prof.

Maria Campatelli pentru care Liturghia are o forță creatoare și formativă fiind un eveniment simbolic al întregii existențe (pp. 435-469). Prin participarea la Sfânta Liturghie într-un spațiu și un timp sacru, omul se unește cu jertfa lui Hristos, întărind comuniunea cu ceilalți atât în plan eclezial cât și în plan social și cultural căci Liturghia

continuă după Liturghie.

Dacă autorii au reușit sau nu într-o mică sau mai mare măsură să atingă rezultatul propus - o viziune organică ce trece din Biblie în Liturghie, în reflecție, în dogmă, în viața spirituală (p. 22) – va rămâne la latitudinea fiecărui cititor, iar reflecția teologică și viața Bisericii îl vor reflecta în modul cuvenit. Chiar dacă nu s-a dorit a fi de la bun început un manual de rețete pastorale, volumul de față este un instrument util de a înțelege rostul și desfășurarea unui dialog între Biserică și societate prin intermediul culturii. După știința noastră, există în reflecția teologică din spațiul românesc voci valide – Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici, Teodor Baconschi, Mihail Neamțu, Robert Lazu, Brândușa Tereza Palade – care se pot alătură echipei de la Centrul Aletti în încercarea de a regândi și de a merge la temelia unui astfel de dialog care să servească vestirii lui Hristos.

Octavian FRINC

29

Viaţa Eparhiei Hirotonirea Părintelui Alexandru Boloș În cadrul Liturghiei, celebrată de către Preasfințitul Părinte Vasile la biserica „Sfânta Maria” din Baia Mare, cu ocazia hramului „Adormirea Maicii Domnului”, a fost ridicat la treapta preoției diaconul Alexandru Boloș, absolvent al Facultății de Teologie Dr. Alexandru Rusu din Baia Mare.

Sfințire de biserică în localitatea Crăciunești

Duminică 23 august, penultima din această lună, biserica greco-catolică de limbă Ucraineană din localitatea Crăciunești a îmbrăcat haine de sărbătoare, pentru a-i primi pe Preasfințitul Părinte Vasile, episcopul locului și pe Preasfințitul Părinte Milan Šášik, Episcop de Mukačevo, Ucraina. Aceștia, împreună cu un sobor mare de clerici, prezent fiind și Vicarul general al Ucrainenilor din România, Părintele Mihai Dubovici, în prezența a numeroși credincioși au oficiat slujba de târnosire (sfințire) a bisericii.

La Sfârșitul sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Vasile a amintit de răposatul părinte Popovici Vasile, care a înființat și construit lăcașul de închinare, a mulțumit tuturor celor care s-au jertfit pentru zidirea parohiei din Crăciunești și a oferit diplome de merit

Hirotonirea Părintelui Mihai Marina

Ultima duminică a lunii august, a 13-cea după Rusalii, a fost o zi plină de bucurie pentru Eparhia de Maramureș. În biserica Sfânta Maria din Baia Mare, în cadrul Sfintei Liturghii arhierești, a fost hirotonit preot diaconul Mihai Marina, prin punerea mâinilor și invocarea Sfântului Spirit de către Preasfințitul Părinte Vasile, episcopul locului. Părintele Mihai Marina este absolvent al Facultății de Teologie “Episcop Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare, a încheiat studiile de master în cadrul științelor ecleziastice Orientale la Institutul Pontifical Oriental din Roma, iar în prezent este masterand la Institutul Superior de Pastorală Catehetică în cadrul Institutului Catolic din Paris, activând și în Misiunea Greco-Catolică Română „Sf. Gheorghe” din același oraș.

30

consiliului curatorial precum și părintelui Paroh Iura Pituleac, sub păstorirea căruia s-au făcut și finisările în lăcașul de cult recent sfințit. Preasfințitul Părinte l-a îndemnat pe părintele Paroh cât și pe toți cei prezenți ca să stăruiască și în continuare în zidirea Bisericii vii, spre lauda și preamărirea lui Dumnezeu.

Viaţa Eparhiei Sfinţirea Capelei Martirilor şi Marturisitorilor din Sighetu Marmaţiei În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, la ora 17:00, preoţii şi credincioşii s-au adunat în curtea Protopopiatului Greco-Catolic de Sighet, unde au aşteptat sosirea Preasfinţitul Vasile Bizău, Episcopul de Maramureş pentru a sfinţi masa altarului şi a binecuvânta noul spațiu de celebrare liturgică. Împreună cu arhiereul, preoţii şi credincioşii au urcat la etajul clădirii unde a fost amenajată şi înzestrată cu cele necesare celebrărilor, Capela Martirilor şi Marturisitorilor.

Clădirea din Piața Libertății nr. 25, aflată în centrul municipiului Sighetu Marmației, a fost proprietatea Vicariatul Foraneu Greco-Catolic de Sighet, care a funcționat aici până în anul 1948. Odată cu desființarea structurilor Bisericii Române Unite cu Roma, clădirea a fost preluată de către Statul Român, care a dat construcției o altă întrebuințare. La începutul anului 2014 clădirea a fost recuperată de către Eparhia Greco-Catolică de Maramureș, care a redat din nou construcției „Viitorul începe acum”… un început nou

Cu emoții, cu pregătiri deosebite, și Școala Primară „Ep. Dr. Alexandru Rusu” și-a deschis porțile pentru a-i primi pe cei mici, pe primii copii și elevi, alături de familiile lor. Un început nou, cu oameni din generații diverse, dar devotați proiectului Bisericii privind unitatea de învățământ confesională pionieră în Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-catolică de Maramureș. Invitații și gazdele, cadrele didactice și membrii Fundației pentru Educație „Sfântul Vasile cel Mare” s-au implicat în acest eveniment cu toate forțele. Discursurile încurajatoare pe care le-am audiat arată că preocuparea Preasfinției Sale, Vasile Bizău, episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-catolice de Maramureș, și a excelenței sale, Cătălin Cherecheș, primarului municipiului Baia Mare, rămâne actuală. Pașii materiali sunt importanți, însă preocuparea Bisericii și prin urmare și a noii școli este aceea de a avea grijă de formarea personală în spiritul valorilor creștine. Cadrele didactice vor acorda atenție fiecărui copil / elev pentru a-l ajuta și urmări în etapele itinerarului său formativ, pentru a construi împreună oameni de caracter pentru ziua de mâine, atât în societate, cât și în Biserică.

un caracter ecleziastic. Din inițiativa și purtarea de grijă a Păstorului Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile Bizău, în cursul lunii octombrie anul 2014, au început lucrările de amenajare și înzestrare a Capelei Martirilor și Mărturisitorilor, conform prevederilor statutului, canoanelor și tradiției de secole a Bisericii Române Unite cu Roma.

31

Viaţa Eparhiei Hramul Mănăstirii „Maica Îndurerată

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci a fost o duminică a bucuriei pentru surorile din „Congregaţia Maicii Domnului” de la Mănăstirea „Maica Îndurerată” din Sighetu Marmaţiei.

Bucuria a fost prilejuită de sărbătorirea hramului acestei mănăstiri într-o atmosferă de rugăciune şi comuniune, surorile dorind ca prin această sărbătoare să marcheze într-un mod deosebit Anul dedicat Vieţii Consacrate. Pregătirea spirituală pentru hram a început încă din ajunul sărbătorii, Sâmbătă 12 septembrie 2015, începând cu orele 18:00, când comunitatea a primit pe toţi cei care au dorit să se alăture la o seară de rugăciune care a cuprins Rugăciunea Rozarului, Vecernia şi Acatistul Sfintei Cruci. În ziua hramului curtea mănăstirii în care a fost amenajat un altar, a devenit o adevărată biserică de suflete doritoare de rugăciune, care au răspuns cu generozitate la invitaţia surorilor de a se uni în rugăciune şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru darul răscumpărării. Atmosfera de Hirotonirea Părintelui Florin Marușciac

reculegere a fost înlesnită şi de răspunsurile de la Liturghie, pe care corul Bisericii greco-catolice „Cristos Rege” din Sighetu Marmaţiei le-a oferit cu profesionalism şi într-o plăcută şi lină armonie.

Mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Preacurate pentru că ne-au ajutat ca prin rugăciune şi comuniune să ne întărim sufleteşte.

Dorim ca harurile revărsate în această zi să fie de folos pentru toţi cei care s-au unit cu noi în această sărbătoare.

Duminică 20 septembrie, anul curent, biserica de limbă ucraineană “Sfânta Treime” din localitatea Crăciunești a fost gazda unei Liturghii solemne în cadrul căreia a fost hirotonit preot diaconul Florin Marușciac, prin invocarea Sfântului Spirit și punerea mâinilor Preasfinției sale Vasile, episcopul locului. Părintele Marușciac și-a început studiile la Seminarul Minor din Oradea, după care a urmat un an propedeutic și primul an de facultate la Seminarul Major din aceeași localitate. După aceasta a fost trimis bursier la Madrid și Roma, încheindu-și studiile cu doctoratul în Teologie Patristică la Institutul Pontifical Oriental din Roma. Celebrarea a fost însuflețită cu prezența a numeroși preoți și invitați din țară și străinătate.

La sfârșitul Liturghiei noul hirotonit a mulțumit lui Dumnezeu pentru toate harurile pe care le-a primit de-a lungul vieții, a exprimat un gând de mulțumire pentru toate Seminariile unde s-a format, a mulțumit familiei pentru sacrificiile făcute de-a lungul anilor, le-a mulțumit preoților și credincioșilor pentru prezența la această sărbătoare și le-a împărțit tuturor la final binecuvântarea. Praznicul s-a sfârșit cu o agapă la care au fost invitați toți cei prezenți. Fie ca bunul 32

Dumnezeu să-l însoțească pe noul părinte și să-l îmbogățească cu numeroase darul spre mai mare lauda și slava lui Dumnezeu și binele Bisericii sale.

Hramul parohiei „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (Dragomirești 24.06.2015)

Binecuvântarea icoanei făcătoare de minuni de la Bixad (Prilog 29.06.2015)

Cursuri de formare cu preoții eparhiei (Baia Mare 30.06-10.07.2015)

Hramul bisericii „Schimbarea la Față” (Bârsana 06.08.2015)

Sărbătoare în parohia din Șișești (08.09.2015)

Preţ 5 RON

Vizită pastorală (Băița de Sub Codru 08.08.2015)