Bnadolu sociologie arhi4

C1. Sociologia ca ştiinţă – deschideri epistemologice

¾ Obiectul de studiu al sociologiei. Concepte, probleme şi specializări. ¾ Premisele vieţii sociale – sociabilitatea şi socialitatea. ¾ Caracteristicile proceselor asociative.

S

ociologia este ştiinţa despre societate şi studiază omul în multitudinea formelor de a fi alături

de ceilalţi. Societatea se defineşte ca ansamblul indivizilor şi al relaţiilor dintre aceştia.

Concepete cheie în sociologie: alienare, anomie, birocraţie, coeziune, comunicare, comunitate, conflict, cultură, demografie, devianţă, discriminare, eşantionare, familie, feminism, fluctuaţie, gender, grup, habitus, instituţie, interacţiune, lideranţă, migraţie, mobilitate, mulţime, natalitate, naţiune, observaţie, organizaţie, predicţie, public, relaţie, reţea, rol social, rural, socializare, societate, stat, statistică, urban, zvon.

Specializări: Sociologia comunicării de masă Sociologia dreptului Sociologie economică Sociologia educaţiei Sociologia familiei Sociologie medicală

Sociologia opiniei publice Sociologia politicului Sociologia populaţiei Sociologie rural‐urbană Sociologia religiei Sociologia timpului liber...

Relaţiile cu alte ştiinţe: Domeniul vieţii sociale se constituie parţial sau integral ca obiect de studiu pentru mai multe discipline ştiinţifice: sociologie, psihologie, antropologie, drept, economie, jurnalism, asistenţă socială etc. Sociologia se focalizează pe comportamentul asociativ (trăirea laolaltă a indivizilor) şi consecinţele acestuia, adică ansamblul de resurse sociale generate de alăturarea a doi sau mai mulţi indivizi.

Exemple de resurse sociale: norme, convenţii, acorduri mutuale, comportamente dezirabile, valori şi orice alte lucruri rezultate în urma convieţuirii unor indivizi. Resursele sociale sunt relative, adică diferă de la o comunitate la alta („câte bordeie, atâtea obiceie”). Dispariţia unei comunităţi determină şi dispariţia resurselor sociale generate în cadrul acesteia.

Se diferenţiază de resursele naturale care sunt date şi independente de comunitatea care le foloseşte.

Arhitectură IV

C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologice Sociologie Generală

OMUL reprezintă un univers complex alcătuit din patru dimensiuni interconectate:

SPIRITUAL

SOCIO‐CULTURAL

PSIHOLOGIC

BIOLOGIC

Implicit, interacţiunile umane din cadrul societăţii prezintă 4 paliere de realizare: ‐ nivel biologic, fizic: contacte directe ‐ nivel psihologic: schimburi de emotii, sentimente, afecte pozitive sau negative etc. ‐ nivel socio‐cultural: schimburi simbolice, educaţie, norme şi convenţii sociale etc. ‐ nivel spiritual: conţinuturi valorice, transcendenţă etc.

Aceste patru paliere se pot manifesta independent unul de altul sau simultan, în funcţie de relaţia angajată: contactul fizic într‐un meci de box (doar planul biologic) sau o relaţie de dragoste (biologic, psihologic şi socio‐cultural) sau o relaţie maestru‐discipol într‐o şcoală de yoga (nivel spiritual) şamd.

La baza existenţei societăţii se află:

Sociabilitatea

= capacitatea indivizilor de a convieţui, de a trăi împreună, a interacţiona şi a adopta un comportament asociativ

Socialitatea

= capacitatea structurilor asociative de a integra noi indivizi.

2

Arhitectură IV

C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologice Sociologie Generală

Până în prezent au fost dezvoltate mai multe teorii care urmăresc înţelegerea şi explicarea existenţei societăţii şi a diverselor moduri de viaţă asociativă.

Perspectiva etologică – promovează importanţa definitorie a comportamentului şi a factorilor biologici determinanţi. Consacrată ca o ramură distinctă a biologiei, etologia reprezintă studiul comportamentelor animalelor în mediul lor de viaţă. Etologia umană urmăreşte determinarea gradului în care comportamentul omului este programat prin adaptare filogenetică. Cu alte cuvinte, perspectiva etologică accentuează moştenirea genetică a omului ca verigă ultimă într‐un lanţ evolutiv complex. Prin supralicitarea (exagerarea) condiţionărilor biologice asupra manifestărilor umane etologia riscă să devină etologism = un curent care încearcă să explice omul doar prin componentele sale biologice.

Perspectiva psihologică – susţine prioritatea absolută a resurselor individuale şi a structurilor de personalitate specifice fiecărui individ uman. Angrenarea acestor componente individuale (prin interacţiuni şi relaţii) are ca o consecinţă directă constituirea diverselor forme de structurare şi manifestare a socialului. Supralicitarea condiţionărilor psihologice definesc psihologismul = un curent care încearcă să explice omul doar prin componentele sale psihologice).

Perspectiva sociologică – afirmă existenţa apriorică a unor structuri supraindividuale localizate în ansamblul reprezentărilor colective, socialul fiind determinant pentru formarea şi evoluţia oricărui individ. Realitatea socială se plasează astfel pe un nivel exterior individului, acţionând asupra acestuia permanent prin conţinuturi culturale specifice.

Exagerarea determinărilor de factură socială (supra‐individuală) conturează sociologismul = un curent care încearcă să explice omul doar prin trăirile sale socio‐culturale).

În mod similar, supralicitarea dimensiunii spirituale determină alunecarea într‐o extremă de fanatism religios care este la fel de îngustă şi de limitativă în înţelegerea omului ca şi etologismul, psihologismul sau sociologismul.

Sociologia, ca ştiinţă multi‐paradigmatică construieşte reprezentări complexe asupra realităţii sociale, angrenând într‐o manieră unitară conţinuturi biologice, psihologice, sociologice şi spirituale.

3

Arhitectură IV

C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologice Sociologie Generală

Caracteristicile proceselor asociative.

D

iversele modalităţi ale oamenilor de a fi laolaltă se bazează pe două componente fundamentale pentru existenţa oricărui spaţiu social: interacţiunea socială şi relaţia socială. Interacţiunea

socială reprezintă o formă specifică de acţiune socială şi poate fi definită ca o rezultantă a interferenţei acţiunilor iniţiate de persoane, grupuri sau comunităţi, prin care se influenţează condiţiile specifice de manifestare precum şi finalităţile aferente (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Între acţiunea şi interacţiunea socială pot fi puse în evidenţă o serie de similitudini, cum ar fi: ª ambele sunt concepte relaţionale, implicând existenţa a cel puţin două entităţi sociale (indivizi, grupuri, colectivităţi); ª se desfăşoară într‐un context social şi poartă amprenta unei experienţe asociative formată în cadrul unor grupuri şi comunităţi; ª determină o serie de reacţii (feed‐back‐uri) mai mult sau mai puţin consistente.

Interacţiunile sociale sunt elaborate deci în continuarea acelor acţiuni care generează un răspuns (feed‐back) semnificativ din partea “obiectului” asupra căruia se manifestă (indivizi, grupuri, comunităţi). Pe de altă parte, continuitatea în timp a interacţiunii (sau, cu alte cuvinte, dezvoltarea unei serii extinse de acţiuni reciproce) determină transformarea acesteia în relaţie socială. În acest context, interacţiunea socială poate fi acceptată ca o etapă intermediară între acţiune şi relaţie, sau ca o fază premergătoare constituirii relaţiilor sociale.

Relaţia socială (din latinescul relatio = “ducere repetată”) reprezintă o legătură, conexiune sau raport între două sau mai multe entităţi sociale, indiferent de structura acestora (Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

Noţiunea a fost formulată de către E. de Roberty în 1876 (“La Sociologie”) în cadrul ipotezei biosociale bazate pe ideea că fenomenele sociale reprezintă manifestarea unor interacţiuni intercerebrale. Astfel, relaţiile sociale reciproce între mentaluri individuale generează forme sociale de gândire, reprezentare şi acţiune care devin independente de indivizii propriu‐zişi. Fiind un concept central în arealul disciplinelor socio‐umane, în jurul său au fost conturate o serie extinsă de teorii şi paradigme relative la diverse componente şi implicaţii specifice. Într‐o structurare schematică, aceste abordări se distribuie pe un continuum dezvoltat între perspectiva sociologistă (Durkheim, Tonnies, Sorokin) şi cea psihologistă (hormismul, behaviorismul, sociometria).

4

Arhitectură IV

C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologice Sociologie Generală

O contribuţie deosebită în structurarea conţinutului acestui concept a avut‐o şcoala formală germană prin Georg Simmel care a abordat atât problematica relaţiilor cât şi a interacţiunilor sociale. Acesta considera că există un număr de relaţii sociale care trebuie studiate în forma lor, indiferent de contextul social‐istoric în care apar (dominaţie, subordonare, rudenie, comunicare), ele constituind nucleul domeniului de studiu al sociologiei (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Un alt reprezentant de seamă al şcolii formale germane, continuator al perspectivei lui Simmel, a fost Leopold von Wiese care încercând să sistematizeze ansamblul relaţiilor sociale delimitabile în spaţiul social a conturat o reprezentare cuprinzând aproximativ 650 de tipuri de relaţii, grupate pe următoarea structură: (a) relaţii interindividuale – cu următoarele sub‐categorii: (a.1.) îndreptate spre altul (de apropiere): contact, apropiere, adaptare, combinare şi uniune; (a.2.) în comparaţie cu altul (de distanţare): concurenţă, opoziţie şi conflict; (a.3.) mixte (atât de apropiere cât şi de distanţare). (b) relaţii între grupuri ‐ abordate ca procese sociale supraindividuale (ireductibile la relaţii interindividuale) prezintă următoarele forme: (b.1.) procese de diferenţiere: mobilitatea socială, dominaţia, stratificarea, selecţia, individualizarea; (b.2.) procese de integrare: uniformizarea, stabilizarea, socializarea; (b.3.) procese de destrucţie socială: exploatarea, favoritismul, corupţia, radicalizarea; (b.4.) procese de modificare şi construcţie: instituţionalizarea, profesionalizarea etc.

Bibliografie: Giddens, Anthony (2000) Sociologie. Bucureşti: All. Ionescu, Ion şi Stan, Dumitru (1997) Elemente de sociologie. Iaşi: Editura Universităţii “A.I.Cuza”.

Mihăilescu, Ioan (2003) Sociologie generală, Iaşi: Polirom.

Roth, Andrei (1986) Individ şi societate. Bucureşti: Editura Politică.

Zamfir, C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Babel, Bucureşti, 1993

5

C2-3. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir.

(A şti pentru a prevedea, a prevedea pentru a putea) Auguste Comte (1798-1857)

CUNOAŞTEREA COMUNĂ = cogniţia socială, cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al simţului comun, al bunului simţ.

 sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan pe baza activităţii desfăşurate în contexte obişnuite, apelând la strategii neelaborate şi incomplete (fără un model teoretic ştiinţific şi fără o cercetare sistematică). În domeniul socio-umanului, distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mai mică decât în cazul altor ştiinţe (în speţă ale naturii). Limitele generale specifice cunoaşterii comune:  subiectivitatea (implicarea axiologică în demersul analitic);  generalizarea şi absolutizarea unui reper individual;  sensibilitate ridicată pentru “legăturile aparente” dintre variabile şi factori;  lipsa preciziei;  utilizarea de clişee şi stereotipii (speculaţii).

Şi în metodologia specifică sociologiei se păstrează distincţia metodă (modalitate strategică generală de abordare a realităţii), tehnică (forma concretă de aplicare a metodei) şi instrument (mijlocul efectiv de înregistrare a informaţiei, o interfaţă între cercetător şi realitatea socială).

Distincţia metodă-tehnică-instrument: METODĂ:

TEHNICĂ:

INSTRUMENT:

modalitate strategică generală de abordare a realităţii;

forma concretă de aplicare a metodei

ANCHETA INTERVIUL

- directă / indirectă...

- individual/de grup; structurat/nestructurat.

- participativă, directă...

- normative, publicistice, audio-video...

- cu grup de control; cu măsurare postfacto...

mijlocul efectiv de înregistrare a informaţiei (se interpune între cercetător şi realitatea socială) CHESTIONAR GHID DE INTERVIU

OBSERVAŢIA ANALIZA DOCUMENTELOR EXPERIMENTUL

GHID DE OBSERVAŢIE GRILE DE CATEGORII TESTE

Începând cu anii ’60, în cercetarea sociologică a început să se realizeze distincţia între abordarea cantitativă şi abordarea calitativă. Deşi iniţial cele 2 perspective erau tratate în opoziţie (una excluzând-o pe cealaltă), în prezent există o tendinţă de a le trata complementar, cercetarea cantitativă fiind completată şi îmbogăţită prin abordarea calitativă (şi reciproc):

1

cantitativ (explicaţie) – calitativ (comprehensiune, înţelegere)  perspectiva cantitativă - promovată de modelul pozitivist (preluat din ştiinţele naturii) care presupune existenţa unei realităţi obiective, a unor structuri exterioare indivizilor (accent pe măsurarea obiectivă, statistico-matematică a realităţii sociale).  perspectiva calitativă - promovată de modelul fenomenologic (interacţionalismul simbolic şi etnometodologie) care se bazează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit şi interpretat prin interacţiunea motivaţiilor, aşteptărilor şi simbolurilor individuale şi de grup (accent pe înţelegerea subiectivităţii umane).

orientarea generală epistemologică relaţia cercetător-subiect relaţia teoretic-empiric imaginea realităţii principalele metode natura datelor obţinute

profil cantitativ pozitivistă şi explicativă distanţată, exterioară de verificare a teoriei statică şi exterioară oamenilor experimentul, ancheta prin chestionar standardizat valide din punct de vedere statistic, cu mare fidelitate

profil calitativ fenomenologică şi comprehensivă (vizând înţelegerea) apropiată, interioară de emergenţă a teoriei procesuală şi construită de oameni observaţia participativă, interviul nedirectiv complexe, de adâncime

Aspecte generale ale deontologiei cercetării socio-umanului.   Anonimatul.  Confidenţialitatea.  Voluntariatul (consimţământ liber exprimat).  Drepturile de proprietate intelectuală.  Respectul pentru oameni.

2

ANCHETA SOCIOLOGICĂ Definire şi caracteristici: Ancheta sociologică reprezintă o metodă de cercetare cantitativă şi formalizată, desfăşurată pe baza unor tehnici şi instrumente de tip interactiv şi interogativ (chestionare) cu aplicare asupra unui număr extins de persoane Caracteristici:  caracter neexperimental (grad scăzut de control asupra variabilelor analizate);  demers metodologic riguros şi standardizat;  informaţiile sunt furnizate în mod explicit de către un număr extins de subiecţi.  postularea reprezentativităţii rezultatelor prin apelarea la un aparat statistic consistent, atât în selecţia subiecţilor cât şi în prelucrarea datelor;  urmăreşte colectarea unor informaţii relativ simple;  este o metodă cantitativă - extensivă care implică utilizarea unor echipe de operatori de teren şi de calculator.

Tipologie: anchetă directă anchetă indirectă

- realizată printr-un contact direct între operator şi subiect; - operatorul asistă subiectul în completarea chestionarului; - operatorul devine (voit/nu) un observator al subiecţilor.

- realizată prin autoadministrarea chestionarului; - subiecţii completează chestionarele în funcţie de gradul lor de înţelegere a întrebărilor, precum şi de timpul şi disponibilitatea lor;

Etape: În literatura de specialitate există diferite delimitări ale etapelor anchetei sociologice, variantele propuse oscilând de la câteva secvenţe distincte (5-7) până la câteva zeci sau chiar sute. Dincolo de aceste controverse aferente tipologizării, din punct de vedere al conţinuturilor implicate, ancheta sociologică prezintă o desfăşurare consistentă şi coerentă, cu un conţinut logic foarte bine întemeiat. În acest sens, indiferent de opţiunea pentru o variantă de clasificare sau alta, se impun respectarea următoarelor aspecte: Există o cursivitate intrinsecă între temă, obiective şi ipoteze – acestea decurg în mod raţional, logic unele din altele şi realizează o fixare preliminară a investigaţiei şi o focalizare pe subiectul abordat.

Pentru o mai bună desfăşurare a întregului studiu, este necesară realizarea unei etape distincte de organizare a programului şi administrarea resurselor, pe baza căreia se poate asigura o creştere a eficienţei întregului demers.

Documentarea se constituie într-o etapă distinctă (vizând suporturile teoretice specifice şi studiile similare existente), şi serveşte în mod direct la operaţionalizarea conceptelor.

Construcţia chestionarului se realizează prin operaţionalizarea conceptelor incluse în ipoteze. În cazul studiilor explorative (care nu permit formularea de ipoteze), itemii incluşi în chestionar se obţin prin dezvoltarea obiectivelor formulate (cvasi-operaţionalizarea conceptelor sau structurilor conceptuale incluse în obiective).

Pre-ancheta reprezintă o etapă vitală pentru acurateţea şi pertinenţa măsurării sociale vizate.

Testarea prealabilă a chestionarelor permite realizarea unor corecţii şi ajustări finale, în vederea creşterii fiabilităţii instrumentului de cercetare.

3

În realizarea bazei de date precum şi în prelucrarea statistică a rezultatelor se recomandă utilizarea computerului şi a softurilor dedicate. Sub nici o formă, nu poate fi însă acceptată limitarea interpretării rezultatelor la un simplu nivel descriptiv – cu alte cuvinte, interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor reprezintă o componentă distinctă, care reflectă profilul şi maturitatea profesională a cercetătorului sau echipei de cercetători!

Pe baza acestor considerente, se pot delimita (ca variantă) următoarele etape necesare a fi parcurse în realizarea unei anchete sociologice: i). Delimitarea şi argumentarea temei. vii). Construirea chestionarului. ii). Stabilirea obiectivelor. viii). Eşantionarea şi selecţia subiecţilor. iii). Organizarea programului şi a calendarului de lucru. ix). Testarea instrumentului de cercetare. iv). Documentarea. x). Culegerea informaţiilor. v). Elaborarea ipotezelor. xi). Prelucrarea datelor şi interpretarea vi). Definirea şi operaţionalizarea conceptelor. rezultatelor. xii). Redactarea raportului de cercetare.

i). Delimitarea şi argumentarea temei  Realizează o primă delimitare a obiectului de studiu care urmează a fi investigat. Formularea unei teme este similară cu cea a unui titlu de lucrare (cercetare) ştiinţifică şi implică o serie de cerinţe specifice: i). existenţa unui grad ridicat de corespondenţă între titlu (temă) şi conţinutul lucrării respective (studiul propriu-zis); ii). utilizarea unor formulări explicite, cu referinţe directe la obiectul cercetat; expresiile prea generale, abstracte, simbolice sau metaforice pot induce erori în receptarea conţinuturilor aferente. La polul opus, formularea unei titulaturi mult prea detaliate (şi evident extensive) poate diminua impactul studiului prin restrângerea arealului de interes la un public foarte specializat; iii). în formularea concluziilor, pe lângă datele concrete din cercetare se introduc şi concluzii generalizate asupra fenomenului abordat, fapt ce nu ar trebui să fie ignorat la formularea titlului; iv). se impune respectarea cu stricteţe a regulilor şi acordurilor gramaticale specifice. Utilizarea accentelor hotărâte sau nehotărâte pot determina orientări ale conţinutului cercetării care urmează a fi realizată (de ex. „Dimensiunile culturale...” implică analiza tuturor dimensiunilor şi nu este acelaşi lucru cu „Dimensiuni culturale...” care se referă implicit doar la o parte, considerată mai relevantă, a acestora).  Formularea temei impune şi conturarea unei argumentaţii adecvate, sub forma unor exprimări cât mai pertinente, consistente şi relevante. Acestea au rolul de a reliefa importanţa şi semnificaţia subiectului abordat, contribuind în mod direct la legitimarea desfăşurării întregului studiu. ii). Stabilirea obiectivelor  delimitează segmentele din realitatea socială care urmează a fi investigate;  obiectivele sunt enunţuri generale cu caracter programatic, care conţin de obicei expresii ca: “Identificarea…”, “Determinarea…”, “Stabilirea relaţiei dintre…”, “Investigarea.…” etc.  din punct de vedere al gradului de precizare în formulare, obiectivele prezintă un nivel intermediar, situându-se între temă (expresie generală) şi ipoteză (propoziţie logică);  obiectivele permit delimitarea materialului documentar necesar pentru realizarea anchetei;

4

iii). Organizarea programului şi a calendarului de lucru  Stabilirea unui program coerent şi realist de administrare a resurselor disponibile (timp, bani, oameni, materiale consumabile, transport etc.) contribuie în mod direct la buna desfăşurare a studiului.  La acest nivel este recomandabilă şi fixarea unui calendar de lucru cu alocarea timpilor necesari fiecărei etape în parte în funcţie de resursele disponibile;

iv). Documentarea  constă în parcurgerea literaturii de specialitate existente în domeniu (delimitat prin obiective) precum şi a rezultatelor cercetărilor anterioare realizate pe aceeaşi temă (sau teme similare);  Documentarea prealabilă în realizarea unei anchete sociologice nu poate fi suplinită de experienţa cercetătorului în domeniu datorită ratei de înnoire a elementelor teoretice şi paradigmatice precum şi a cercetărilor realizate pe tema respectivă.

v). Elaborarea ipotezelor:  realizează orientarea epistemică a studiului;  ipotezele sunt enunţuri logice simplificate care angajează relaţionări între conceptele de bază ce descriu obiectul cercetării;  enunţul unei ipoteze este reductibil la: “dacă... atunci…” sau “cu cât... cu atât…”  ipotezele urmează a fi validate sau respinse în urma cercetării;  dacă o ipoteză împreună cu opusa sa acoperă în totalitate realitatea socială investigată (ori A, ori nonA), atunci respingerea ipotezei iniţiale este echivalentă cu acceptarea negaţiei sale;  respingerea unei ipoteze nu poate fi echivalată cu eşecul cercetării!!  este recomandabil ca ipotezele să fie enunţuri cât mai îndrăzneţe, banalitatea lor determinând în mod direct un nivel scăzut de valorizare a cercetării;  în cazul unor anchete cu caracter explorativ (ex.: cercetările monografice) ipoteza de lucru poate fi absentă.

vi). Definirea şi operaţionalizarea conceptelor: Operaţionalizarea conceptelor: ansamblul operaţiilor prin care însuşirile definitorii ale unei noţiuni sunt identificate, evaluate sau chiar măsurate în universul empiric.  reprezintă o etapă fundamentală care realizează trecerea de la teoretic la empiric;  operaţionalizarea poate fi: orizontală (desfacerea genului în speciile sale) sau verticală (trecerea de la un nivel analitic dat la altul ierarhic superior sau inferior);  conceptele incluse în ipoteză sau în setul de ipoteze sunt descompuse în dimensiuni (corespunzătoare elementelor din conţinutul conceptului) iar acestea în indicatori (elemente simplificate detectabile în realitatea empirică) care devin itemii (întrebările) chestionarului;

5

CONCEPT prin definire şi specificare este descompus în elemente componente dimensiuni (conţinutul noţiunii) fiecare dimensiune este raportată la unu/mai multe fapte sociale empirice corespunzătoare (operaţionalizare verticală) alegerea indicatorilor adecvaţi prin redactarea întrebărilor formularea itemilor  consistenţa unui model de operaţionalizare este cu atât mai mare cu cât corelaţiile intradimensionale sunt mai puternice decât cele interdimensionale;

vii). Construirea chestionarului  Presupune transformarea indicatorilor (obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) în itemi (= întrebări) şi formularea variantelor de răspuns adecvate.  Forma de prezentare a chestionarului este în mod direct determinată de tehnica de anchetă aleasă - aplicare cu operatori sau autoadministrare. În cazul în care chestionarele se autoadministrează, ele trebuie să conţină indicaţii detaliate de completare pentru fiecare item în parte (de exemplu: „răspuns unic” sau „primele trei variante de răspuns, în ordinea importanţei” sau „se marchează un X pe fiecare coloană din tabelul următor” etc.). În cazul în care se lucrează cu operatori de teren, se pot utiliza şi fişe de răspuns, pentru diminuarea necesarului de resurse (materiale consumabile şi timp). Aceste fişe conţin ansamblu variantelor de răspuns posibile (fără a mai include şi întrebările), într-o manieră codificată şi redusă de obicei la 1-2 pagini.  în funcţie de conţinut există: întrebări factuale (relative la situaţii obiective şi verificabile), întrebări de opinie (relative la universul interior, conştientizat şi proiectiv al individului) şi întrebări de cunoştinţe (pentru identificarea unor repere personale; utilizabile şi ca întrebări de control);  în funcţie de formă se delimitează următoarele tipuri: întrebările deschise (fără variante de răspuns prestabilite) sau închise (cu răspunsuri prestabilite şi apriori scalate);  implică un proces de prescalare a întrebărilor închise ( atenţie la valorile mediane din scale!);  ordonarea şi prezentarea grafică a itemilor are o importanţă deosebită pentru finalitatea şi profilul cercetării datorită numărului semnificativ de surse de erori existente la acest nivel;  ordinea întrebărilor din chestionar are un impact direct asupra fiabilităţii instrumentului de cercetare, pentru aceasta fiind recomandabile:  evitarea efectelor interne între întrebări;  începerea chestionarului cu câteva întrebări pregătitoare (din cadrul celor indicatorilor obţinuţi prin operaţionalizare), simple pentru focalizarea subiectului pe temă;  alternarea întrebărilor “dificile” (tabelare, complexe care nu se pot descompune) cu cele “simple”;  rezervarea ultimei treimi (cu aproximaţie) a chestionarului pentru întrebări uşoare şi date factuale;  limitarea numărului de întrebări la un interval de timp rezonabil, în funcţie de modul şi locul de realizare a anchetei.

6

viii). Eşantionarea şi selecţia subiecţilor Eşantionarea reprezintă un procedeu statistico-metodologic aplicabil în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o populaţie dată a unei părţi ce urmează a fi investigată pentru a elabora inferenţe despre întreaga populaţie.  presupoziţia fundamentală a eşantionării: investigarea unei părţi sau a unui eşantion din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea obţinute prin investigarea întregii populaţii, dacă sunt respectate anumite criterii tehnico-statistice, teoretice şi practice.  cercetarea selectivă a unui segment reprezentativ statistic pentru populaţia de referinţă dar semnificativ mai redus decât aceasta prezintă trei tipuri de argumente: i). necesitatea unor resurse reduse; ii). obţinerea în timp util a rezultatelor; iii). reducerea surselor de erori.

EŞANTIONAREA prezintă două componente distincte:  metoda de eşantionare (pentru stabilirea eşantionului);  tehnica de selecţie a subiecţilor (pentru aplicarea efectivă a chestionarelor). viii.1). Metode (proceduri) de eşantionare Punctele viii.1, 2 şi 3 nu intră în tematica pentru examen!

Eşantionarea PROBABILISTĂ (aleatoare) reprezintă o procedură de eşantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie are o şansă calculabilă şi nonnulă de a fi ales în eşantion. În realizarea unei eşantionări probabilistice este necesară posibilitatea identificării clare a fiecărui individ (ex. lista electorală, registrul agricol, etc.). Se pot delimita următoarele forme de eşantionări aleatore: Eşantionarea SIMPLĂ ALEATOARE (probabilistă)  nu presupune operaţii prealabile de grupare a indivizilor sau de repetare a selecţiei;  aplicabilă în anchetele de opinie şi în analizele exploratorii; Eşantionarea STRATIFICATĂ (probabilistă)  Se realizează printr-un număr de selecţii simple aleatoare a subeşantioanelor corespunzătoare claselor (straturilor) formate într-o populaţie (N) de o anumită caracteristică.  caracteristica A (sex, stare civilă, nivel de pregătire, opţiuni politice, etc.) s clase (bărbaţi&femei, necăsătorit&căsătorit&divorţat&văduv, etc.)

N1, N2,...Ns - efective în populaţia de bază (N1+N2+...+Ns=N) se stabileşte n; n1=N1*n/N; n2=N2*n/N... n1, n2, ....ns - subeşantioane proporţionale obţinute prin selecţii simple aleatoare din straturile corespunzătoare.  distribuţia caracteristicii A în populaţie trebuie să fie apriori cunoscută;  este utilizată pentru determinarea cât mai exactă a distribuţiei altor variabile (caracteristici) asociate sau corelate cu cea utilizată pentru stratificare; Eşantionare MULTISTADIALĂ (probabilistă)  bazată pe ideea că orice populaţie umană este formată din indivizi ce aparţin unor grupuri dezvoltate pe proximitate spaţială;  se realizează prin parcurgerea mai multor stadii de selecţie probabilistică a grupurilor în ordine descrescătoare (ex. judeţe localităţi cartiere/străzi locuinţe indivizi).  utilizarea eşantionării multistadiale permite reducerea costurilor şi a timpului necesar.  uneori acelaşi factor poate fi utilizat şi pentru stratificare şi pentru grupare (posibilitatea suprapunerii cu eşantionarea stratificată).

Eşantionarea MULTIFAZICĂ (probabilistă)  Constă în alegerea simplă aleatoare a unui eşantion iniţial de dimensiune mare la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare mai simplu; ulterior acesta este eşantionat succesiv obţinându-se loturi din ce în ce mai mici, cărora li se vor aplica şi alte instrumente de cercetare, progresiv mai complexe.

7

DE REŢINUT! pentru două eşantioane de volum egal... eşantionul obţinut prin stratificare are o reprezentativitate superioară celui simplu aleator. eşantionul multistadial este mai puţin reprezentativ decât unul simplu aleator.

Eşantionarea NEPROBABILISTĂ (nealeatoare) Eşantionare PE COTE (neprobabilistă)  bazată pe cunoaşterea distribuţiei populaţiei după un număr de variabile A, B, C... (ex. sex, vârstă, stare civilă, nivel de pregătire)  presupune formarea unui eşantion care să reproducă în mod corespunzător distribuţia acestor variabile (să păstreze practic proporţia variabilelor de referinţă).  cotele pot fi independente (ex. atâţia bărbaţi şi atâtea femei, atâţia căsătoriţi, necăsătoriţi, etc.) sau intercorelate (ex. atâţia bărbaţi între 20-24 de ani, atâtea femei între 20-24 ani, etc.)  selecţia subiecţilor se face de către operator cu respectarea gradului de acoperire a cotelor (spre deosebire de eşantionul stratificat unde există o identificare prealabilă a subiecţilor de investigat).

Eşantioane PANEL (neprobabilistă)  reprezintă eşantioane supuse unei investigaţii repetate în timp utilizând acelaşi instrument sau instrumente apropiate.  prezintă avantaje de accesibilitate şi de cunoaştere şi dezavantaje legate de uzura şi condiţionarea subiecţilor.

Eşantionare INTERACTIVĂ (neprobabilistă)  focalizată pe reţele de relaţii sociale fără a urmări însă analize statistic estimative;  implică tehnici speciale de analiză a datelor;  etape: i). identificarea implicaţiilor relaţionale sau structurale ale problemei teoretice preformulate; ii). se aplică o extindere sociometrică a investigaţiei: pornind de la un/câţiva indivizi iniţiali se identifică (în cercul lor de cunoştinţe) alţi subiecţi “compatibili” din punct de vedere al cerinţelor studiului, generându-se astfel una/mai multe reţele de subiecţi (procedeul “bulgărelui de zăpadă” - “snow ball”) iii). analiza interactivă a datelor.

Eşantionarea TEORETICĂ (neprobabilistă)  “procesul de colectare a datelor pentru generarea teoriei prin care analistul, concomitent, culege, codifică şi analizează datele sale şi decide ce date să culeagă în continuare şi unde să le găsească, în scopul de a-şi dezvolta teoria pe măsură ce ea se produce” (N.B.Glaser şi A.L.Strauss - The discovery of grounded theory, Aldine, Chicago, 1967)  nu se bazează pe reguli statistice de selecţie a elementelor investigate;  asociată cercetărilor intensive;  scop: descoperirea incidenţelor empirice ale unor categorii sau concepte abstracte

viii.2). Tehnici de selecţie a subiecţilor Tabele cu numere aleatoare - publicate sau generate de computer; - se parcurge efectiv lista de numere aleatoare reţinându-se doar pe cele corespunzătoare numerelor curente existente în lista populaţiei de bază.

Pasul de eşantionare - reprezintă un număr aleator (x) obţinut din raportul N/n (populaţie de bază/eşantion) sau din tabelul de numere aleatoare; - selecţia efectivă a subiecţilor, imobilelor, străzilor, localităţilor, etc se face pornind de la o unitate primară de selecţie (primul element) de ordin mai mic decât x şi adăugând pasul de eşantionare - ex. obţinem un număr aleator = 11; tot printr-un procedeu aleator obţinem o unitate primară = 7; pornind de la al şaptelea subiect (imobil, stradă, localitate, etc.) urmează 18, 29, 40, etc. (de n ori); - de remarcat caracterul cvasialeator al procedurii: odată cu alegerea primului element (unitatea primară) toate celelalte sunt deja cunoscute.

8

Itinerariile - fixează “traseele” de selecţie a subiecţilor prin indicarea adreselor efective; - pornind de la un punct de sondaj (adrese iniţiale obţinute printr-o procedură aleatoare sau cvasialeatoare) se stabileşte un pas sau o metodă de parcurgere (ex. prima stradă la stânga, a treia la dreapta, etc.) şi de selectare (prima casă, a zecea casă, etc.) a adreselor respective.

- asigură un anumit grad de împrăştiere geografică a subiecţilor intervievaţi.

Bulgărele de zăpadă - se dezvoltă o reţea de subiecţi, pornind de la o persoană iniţială şi urmărind succesiv indivizi din cercul de cunoştinţe (ex. P1 îl recomandă pe P12, acesta pe P121 şi P122, aceştia pe P1211, P1221, etc.). viii.3). Volumul eşantionului Depinde de trei elemente: eroare maximă admisă , probabilitatea cu care se garantează rezultatul t şi nivelul împrăştierii D2 (dispersia).

2

n=

t *D

2

2

- stabilită de operator (1%, 2%, 3%, etc)) t - tabelar, stabilit de operator (t=1,96 pentru probabilitatea de 0,95; t= 2,58 pentru probabilitatea de 0,99, etc.).

D - cunoscută din cercetări anterioare/studii pilot sau estimată astfel: pentru caracteristici cantitative: D2max= [(xmin-xmediu)2+(xmax-xmediu)2]/2 pentru caracteristici calitative (binare): D2max=p(1-p)=0,5(1-0,5)=0,25

ix). Testarea instrumentelor de cercetare Preancheta are un rol major în validarea instrumentului de cercetare, permiţând operarea corecţiilor finale şi a ajustărilor necesare.

Preancheta se realizează pe un segment redus din populaţia de bază care păstrează însă structura şi caracteristicile eşantionului. În realizarea preanchetei este recomandabilă şi implicarea directă a cercetătorului pentru corelarea şi verificarea corespondenţei între conduita efectivă a subiecţilor şi previziunile personale relative la aceasta. x). Culegerea datelor pe teren Se realizează în general cu echipe de operatori de teren instruiţi în acest sens.

Această etapă deţine cea mai întinsă durată de timp din calendarul anchetei. xi). Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor În urma aplicării chestionarelor se obţine un material informaţional brut care urmează a fi prelucrat şi interpretat prin raportare la planul teoretic iniţial. Prelucrarea statistică a datelor se realizează în prezent în mare măsură cu ajutorul computerelor şi a softurilor dedicate. Pentru aceasta datele sunt mai întâi pregătite corespunzător (post-scalare şi codificare) pentru introducerea într-o bază de date proiectată în conformitate cu structura chestionarului şi specificul cercetării. Pornind de la indicatorii statistici de start (frecvenţe, medii, mediane, abateri standard) se poate realiza o prelucrare secundară prin corelaţii, regresii, teste de semnificaţii, analize statistice complexe (path, logliniară, cluster, factorială, etc.).

9

xii). Redactarea raportului final de cercetare Raportul de cercetare conţine în principiu toate etapele anchetei realizate, expuse într-un limbaj adaptat destinatarului cercetării. Deşi nu se poate vorbi de o structură impusă pentru raportul de cercetare, acesta conţine două secvenţe majore: modelul teoretic şi investigaţia practică, precedate de un capitol introductiv conţinând argumentarea temei, cercetări în domeniu, caracteristicile spaţiului social investigat şi succedate de un capitol conclusiv. În general, nu se admit în rapoartele finale de anchetă introducerea unor date brute (sub formă grafică sau tabelară), fără nici o interpretare adecvată. Prezenţa unor anexe extensive cu date brute obţinute direct din prelucrarea statistică (computerizată), fără nici o referire la subiectul cercetării diminuează substanţial valoarea intrinsecă a întregului demers.

ERORI ŞI SURSE DE ERORI ÎN ANCHETE ŞI SONDAJE Eroare se defineşte în relaţie directă cu acţiunea de măsurare, constând în obţinerea unei imagini distorsionate asupra realităţii investigate.

Se poate delimita între:

- erori sistematice şi erori întâmplătoare - erori intenţionate şi erori neintenţionate

i). validitatea şi fidelitatea instrumentelor de cercetare VALIDITATEA = gradul în care un instrument de cercetare măsoară ceea ce cercetătorul intenţionează să măsoare.

FIDELITATEA = reprezintă gradul de „stabilitate” al unui instrument de cercetare (capacitatea acestuia de a oferi rezultate identice pentru stări reale identice). ii). erori legate de eşantionare EROARE STANDARD = reflectă diferenţa media dintre valorile înregistrate la nivelul eşantionului faţă de cele existente la nivelul populaţiei.

NON-RĂSPUNSURILE – pot determina abateri semnificative ale reprezentativităţii eşantionului, atât la nivelul întregului studiu prin modificarea schemei de selecţie, subiecţii care refuză aplicarea fiind înlocuiţi cu alţii, cât şi la nivelul fiecărui item, prin reducerea numărului total de răspunsuri. iii). erori legate de construcţia chetionarului iii.1. erori produse de formularea întrebărilor  aspecte privind limbajul - evitarea neologismelor şi a noţiunilor ambigue.  aspecte privind conţinutul întrebărilor – evitarea includerii a 2 conţinuturi în aceeaşi întrebare (Cum apreciaţi activitatea administraţiei publice locale? – Adm.pub.loc = primărie + consiliu local)  evitarea sugerării răspunsurilor – prin utilizarea unor conotaţii valorice sau prin construirea de scenarii. iii.2. erori determinate de numărul şi ordinea întrebărilor  evitarea supraaglomerării chestionarelor;  întrebările dificile sau cu o sensibilitate mai mare pentru subiect îi pot modifica atitudinea faţă de operator (şi implicit chestionar) – se trec de obicei la finalul chestionarului (cum ar fi datele factuale).  contaminarea răspunsurilor – o succesiune de întrebări cu un anumit profil pot determina orientarea răspunsurilor la itemii ulteriori.

10

iii.3.erori generate de forma de răspuns  situaţia când întrebărilor închise, când i se oferă subiectului variante de opţiune deşi el nu are propriu-zis un răspuns la problema abordată;  neadecvarea sistemului de categorii la conţinutul întrebării – asimetria scalei de răspuns, absenţa anumitor variante, ordinea variantelor de răspuns; iii.4. erori generate de aspectul grafic al chetionarului  deosebit de relevantă mai ales în cazul chestionarelor auto-administrate sau în cazul aplicării lor de către operatori insuficient instruiţi.  situaţii puternic perturbatoare: continuarea variantelor de răspuns de o pagină pe alta, sau insuficienta evidenţiere a întrebărilor iv). erori generate de operatori  trăsăturile de personalitate ale operatorilor influenţează în mod direct modul de abordare a subiecţilor;  corelaţia dintre tema anchetei şi opţiunile personale ale operatorilor.  anticipaţiile operatorului – încurajarea unei atitudini estimate a subiectului în funcţie de primele răspunsuri oferite. v). erori datorare respondenţilor v.1. sensibilitatea faţă de temă  abordarea unor subiecte mai delicate pentru respondenţi sau, dimpotrivă, abordarea unor aspecte prea puţin pertinente. v.2. dezirabilitatea socială  tendinţa subiecţilor de a oferi răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit din punct de vedere social sau cu ceea ce estimează ei că se aşteaptă să răspundă. v.3. limitele memoriei umane  existenţa unui interval de timp semnificativ între momentul aplicării chestionarului şi evenimentul de referinţă poate determina o alterare a reprezentărilor personale (ale respondenţilor) faţă de manifestarea respectivă. v.4. procesarea şi interpretarea informaţiei  subiecţii se încadrează în anumite cadre de referinţă, utilizând pentru anumite noţiuni, cuvinte şi concepte sensuri personalizate (este necesară o explicare cât mai detaliată a subiectelor abordate). v.5. erori cognitive la nivelul cunoaşterii comune care induc distorsiuni în formularea răspunsurilor v.5.1. EFECTUL FALSULUI CONSENS – tendinţa subiecţilor de a se considera mult mai apropiaţi de atitudinea sau perspectiva majoritară (prezentă în spaţiul social de referinţă). v.5.2. EFECTUL ÎNCADRĂRII – prezentarea unei întrebări într-o manieră pozitivă valoric determină o orientare similară a răspunsurilor. v.5.3. EFECTUL ANCORĂRII – emiterea judecăţilor apreciative este direct influenţată de punctul de pornire. v.5.4. EFECTUL SIMULĂRII MENTALE – reacţiile relative la anumite evenimente sunt influenţate şi de scenariile construite în legătură cu derularea lor. v.5.5. EFECTUL FALSEI DIFERENŢE DE ŞANSE – şansa de apariţie a evenimentelor puţin probabile este evaluată la modul absolut şi nu relativ. Miller, 1989 – subiecţii au prezentat mai multă suspiciune pentru alegerea unui bărbat şef într-un departament cu 9 femei şi 1 bărbat decât într-un departament cu 90 de femei şi 10 bărbaţi (deşi şansele probabilistice sunt identice).

11

INTERVIUL INTERVIUL – reprezintă o metodă calitativă, interogativă şi interactivă care urmăreşte înregistrarea unor date complexe, intensive, de profunzime, de la un număr restrâns de subiecţi specializaţi (lideri de opinie).

Deşi până la dezvoltarea perspectivei calitativiste în ştiinţele socio-umane interviul era considerat o tehnică de anchetă sociologică, în prezent cele două abordări sunt tratate ca metode distincte. În acest sens se pot evidenţia următoarele argumente (Rotariu, Iluţ, 1997: 49-52): (1). Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, comparativ cu interviul care se bazează pe un instrument mult mai puţin riguros formulat.

(2). Ancheta se realizează printr-un chestionar standardizat în timp ce interviul se desfăşoară pe baza unui ghid de interviu, care presupune criterii mult mai puţin riguroase de elaborare.

(3). Ancheta urmăreşte atingerea unei reprezentativităţi statistice a eşantionului în raport cu o populaţie de bază, în timp ce interviul vizează cei mai „pertinenţi” subiecţi pentru tema abordată (liderii de opinie pe problematica respectivă).

(4). Criteriul reprezentativităţii impune pentru anchetă utilizarea unor eşantioane mari (pentru o marjă de 3%, cu un prag de 95% volumul eşantionului este de 1067 persoane), în timp ce pentru interviu sunt abordate mult mai puţine persoane (în general, până la ordinul zecilor).

(5). Analizând un volum extins de subiecţi, ancheta vizează colectarea unor date relativ simple, uniformizate (prin profilul chestionarului), fiind astfel o metodă extensivă, comparativ cu interviul care este o metodă intensivă.

(6). Pentru prelucrarea datelor în cadrul anchetei se utilizează diverse proceduri statistice bazate pe calculul frecvenţelor, comparativ cu interviul unde această analiză se realizează doar în cazuri cu totul particulare. Cu alte cuvinte, ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele obţinute aproximează pe cele din populaţia de referinţă, în timp ce în cazul interviului nu se formulează problema reprezentativităţii statistice.

(7). Interviul este o metodă ce utilizează prin excelenţă tehnici orale, de preferinţă faţă în faţă, comparativ cu ancheta care se poate realiza şi prin auto-administrarea chestionarului.

(8). Ancheta se realizează exclusiv în mod individual (fiecare chestionar fiind destinat unui singur subiect), în timp ce interviul poate lua şi forma interviului de grup.

(9). Ancheta se realizează de regulă cu personal auxiliar (operatori de teren), comparativ cu interviul unde nu se poate utiliza decât personal specializat (de preferat membri ai echipei de cercetare).

(10). Ancheta este o metodă de tip cantitativ, aparţinând modelului nomotetic de abordare a realităţii (prespunerea existenţei unor legi universal valabile de condiţionare a realităţii sociale), în timp ce interviul este o metodă calitativă, bazat pe abordarea comprehensiv-interpretativă. grad de standardizare rigurozitate instrument populaţia vizată eşantion date colectate prelucrare date de teren tehnici folosite nivel de realizare aplicare pe teren tipul metodei

Ancheta sociologică ridicat ridicată (chestionar) reprezentativă statistic mare simple, uniformizate, extensive proceduri statistice bazate pe frecvenţă orale şi scrise individual cu operatori de chestionar cantitativă, cu bază nometică

12

Interviul scăzut scăzută (ghid de interviu) subiecţi spcializaţi (pertinenţi) mic complexe, individualizate, intensive interpretare, comprehensiune orale individual şi de grup membrii echipei de cercetare calitativă, cu bază comprehensivinterpretativă.

Exemplu: Temă: De la comunicarea mediată de computer la comunităţi virtuale.

Obiective: O1. Determinarea principalelor caracteristici ale comunităţilor virtuale.

O2. Identificarea raportului dintre comunicarea mediată de computer şi comunităţile virtuale.

Ipoteză principală:

Comunităţile virtuale sunt direct dependente de comunicarea mediată de computer şi relativ independente de relaţiile sociale directe dintre membrii lor.

Această ipoteză poate fi detaliată şi sub forma următoarelor ipoteze secundare: I1. Comunităţile virtuale sincronice (bazate pe chat) sunt direct dependente de cantitatea comunicării mediate de computer. echivalentă cu: „Dacă în comunicarea mediată de computer se înregistrează o anumită continuitate atunci se constituie o comunitate virtuală.” sau „Cu cât continuitatea comunicării mediate de computer este mai mare cu atât gradul de consistenţă al comunităţii virtuale este mai ridicat.”

I2. Comunităţile virtuale asincronice (bazate pe e-mail) sunt direct dependente de calitatea comunicării mediate de computer.

I3. Comunităţile virtuale sunt relativ independente de relaţiile sociale directe dintre membrii lor.

Structuri conceptuale de bază: un grup uman bazat pe interacţiuni mediate de computer, reciproce şi constante, dezvoltate prin comunităţi virtuale comportamente relativ omogene, determinate de un set comun de elemente valorico-normative fundamentale; proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată, la comunicare mediată distanţă, cu ajutorul reţelelor de computere către un destinatar în vederea receptării; de computer legături directe (nemediate) între actori sociali aflaţi într-o proximitate de interacţiune, relaţii sociale directe indiferent de structura şi natura acestora; Operaţionalizarea conceptului Comunităţi virtuale concept comunităţi virtuale

dimensiuni resursa umană

indicatori numărul de membri originea geografică fluctuaţie

reperele identitare

sistemul normativ sistemul valoric manifestare

gradul de deschidere existenţa unui nucleu gradul de transparenţă gradul de transpătrundere alegerea nick-name-urilor reprezentarea comunitară sentimentul de apartenenţă relaţia virtual-efectiv principalele norme existente sancţiuni uzuale principalele valori existente reprezentarea simbolică (promovare) sincronică asincronică

itemi (întrebări) Din câte persoane este formată comunitatea virtuală din care faceţi parte?

Care este originea lor geografică’? În ce măsură comunitatea dvs. virtuală este stabilă? În ce măsură sunt acceptaţi alţi utilizatori?

Există un nucleu tare al comunităţii dvs?

Bibliografie: CHELCEA Septimiu (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti: Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică.

CHELCEA Septimiu (2001) Metodologia cercetării sociologice. Bucureşti: Ed. Economică.

ILUŢ, Petru (1997) Abordarea calitativă a socioumanului. Iaşi: Polirom.

MĂRGINEANU, Ioan (1982) Măsurarea în sociologie, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

MIFTODE, Vasile (1995) Metodologia sociologică, Bucureşti: Ed. Porto-franco.

MIHU, Achim (1971) ABC-ul investigaţiei sociologice, Cluj-Napoca: Dacia.

ROTARIU, Traian - coord. (1999), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi: Polirom.

ROTARU, Traian, ILUŢ, Petru (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi: Polirom.

STOETZEL, Jean, GIRARD, Alain (1975) Sondajele de opinie publică, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr (1993) Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Babel.

13

Arhitectură, IV

Socializarea

SOCIALIZAREA Sociologie Generală Definire: Socializarea este procesul psiho-social de transmitere - asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor şi modelelor de comportament specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane.

Caracteristici: socializarea... ª ...este un proces interactiv de comunicare; ª ...se fundamentează prin învăţare socială; ª ...se finalizează prin integrarea indivizilor în grupuri.

Analiza (operaţionalizarea) conceptului implică următoarele dimensiuni: i). caracteristici individuale - vârstă, sex, grad de maturizare, structuri de personalitate, sisteme valorice personale, modele de conduită însuşite etc; ii). agenţi ai socializării - familie, grupuri de apartenenţă, modele culturale etc; iii). modele comunicaţionale - limbaje, forme de imitaţie, mecanisme de control; iv). atitudini, acţiuni şi comportamente - roluri, statusuri, performanţe, conformare, integrare, dinamică socială etc; Socializarea, ca formă de exercitare a influenţei mediului asupra indivizilor generează următoarele consecinţe: ¾ participarea la viaţa socială; ¾ însuşirea modelelor comportamentale dezirabile; ¾ asimilarea valorilor culturale promovate.

PREMISE Realizarea procesului de socializare este determinată de următoarele premise: ª programarea ereditară a omului - permite dezvoltarea unor caracteristici specifice, indispensabile pentru implicarea activă în viaţa socială: dezvoltarea limbajului, posibilitatea de abstractizare, capacitatea de muncă, ş.a. ª controlarea instinctelor - satisfacerea trebuinţelor (primare) se realizează prin adoptarea unor modele de conduită dezirabile, resursele şi procesele cognitiv-raţionale permiţând controlarea (şi implicit diminuarea) pornirilor instinctive. ª nevoia de interacţiune - sociabilitatea ca dimensiune fundamentală a omului, reprezintă o premisă sine-qua-non pentru formarea personalităţii; cercetările experimentale au evidenţiat importanţa deosebită a convieţuirii încă de la nivelul primatelor superioare. ª capacitatea de a învăţa - permite însuşirea, interiorizarea şi respectarea conştientă a unor sisteme de norme şi valori promovate social, asigurând astfel integrarea individului în diferite forme de organizare societală (comunităţi, grupări, grupuri). ª însuşirea unor sisteme de comunicare - asigură o interacţiune simbolică deosebit de complexă între indivizi, realizându-se astfel un transfer de cunoştinţe între generaţii şi în acelaşi timp o accentuare a gradului de fiabilitate al relaţionărilor.

1

Arhitectură, IV

Socializarea

Tipuri de socializare (în funcţie de...): • momentul socializării: i). socializare primară - rol primordial în formarea personalităţii deoarece se realizează din primele momente de viaţă, generând astfel personalitatea de bază.

ii). socializare secundară - se realizează în structuri instituţionale (şcoală, armată, instituţii religioase, organizaţii politice etc.) şi presupune o desocializare (destructurarea parţială a unor modele de conduită şi sisteme valorice anterior asimilate) şi o resocializare (însuşirea unor noi sisteme de norme şi valori în completarea celor existente). iii). socializarea anticipativă - (Merton, 1968) cu un caracter preponderent informal, pregăteşte individul uman pentru asumarea de noi statusuri şi roluri asociate unei poziţii sociale dezirabile.

• modalitatea realizării: i). socializare planificată - se realizează în mod conştient, în cadrul instituţiilor educative, reuşita sa fiind direct dependentă de existenţa unei compatibilităţi între sistemele de norme şi valori transmise planificat şi cele transmise spontan. ii). socializarea spontană - se realizează nestructurat, de către diverşi agenţi de socializare, putând determina uneori însuşirea unor pseudo-valori, modele de conduită antisocială sau inducerea unor stări de disonanţă cognitivă. iii). socializarea participativă - realizată prin implicarea conştientă a subiectului socializării; iv). socializarea represivă - realizată coercitiv, prin utilizarea unor mijloace de control social.

• scop: i). socializarea societală - pregăteşte individul pentru viaţa de grup; ii). socializarea naţională - asigură continuitatea unui specific naţional; iii). socializarea politică - determină implicarea conştientă în structuri instituţionale; iv). socializarea ideologic-partizană – pregăteşte asumarea unei doctrine.

Socializarea şi ciclul vieţii: ¾ copilărie - socializarea este realizată în principal de către părinţi, în această etapă formându-se personalitatea de bază; relaţionarea copii-părinţi este reciprocă, faţă de normele impuse de părinţi, copilul putându-le accepta, respinge sau modifica. ¾ adolescenţă - acţionează preponderent socializarea anticipativă, în această etapă manifestându-se o serie de conflicte de personalitate; impactul familiei ca agent socializator este mult diminuat, fiind treptat înlocuit cu grupul de covârstnici. ¾ adulţii - parcurg un complex de socializare continuă, preponderent secundară, care determină o transferare a intereselor pe următoarele dimensiuni: 1). de la valori şi motive spre comportament deschis; 2). de la actualizarea şi achiziţionarea de noi elemente spre sintetizarea lor; 3). de la idealism spre realism; 4). de la simple aşteptări spre medierea conflictelor dintre acestea; 5). de la cerinţele generale ale societăţii spre aşteptările specifice rolului îndeplinit.

Agenţii socializării – contribuie decisiv la relizarea acestui proces: 1. familia - rol major în formarea personalităţii de bază; 2. şcoala - cadru instituţional pentru socializarea secundară şi anticipativă; 3. grupul de covârstnici - acţionează continuu prin socializare spontană; 4. colectivul de muncă - cu rol major în socializarea adulţilor 5. organizaţii cu caracter politic / de masă - importanţă crescută în societatea contemporană 6. opinia publică – determină formarea unor opinii şi atitudini personale.

2

Structuri asociative: comunitate, mulţime, grupare

Delimitări conceptuale: societate, comunitate, mulţime, grupare.

Societatea reprezintă un mod organizat de existenţa o formă specifică de manifestare a viului.

Abordată ca existenţă comunitară (ca un mod de a fi împreună) societatea poate fi delimitată atât la nivelul omului cât şi la alte vieţuitoare. Dincolo de postulatele etologice ale asocierii, societatea umană se distinge printr‐o serie extinsă de conţinuturi culturale deosebit de complexe, care limitează utilizarea extensivă a termenului în afara speciei umane. Socialitatea reprezintă o trăsătură definitorie a fiinţei umane şi nu doar un efect secundar ca în situaţia altor specii. Fără a ignora substratul biologic şi mai ales fără a trata omul într‐o manieră exclusivistă, societatea poate fi înţeleasă ca o structură specific umană.

Comunitatea, dintr‐o perspectivă generală, reprezintă o entitate social‐umană, ai cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante, consolidate în timp prin tradiţie. Comunitatea se caracterizează printr‐o relativă autarhie, fiind practic un sistem social cu tendinţe de independenţă şi auto‐suficienţă. Dezvoltarea semantică a conceptului a fost lansată de sociologul german Ferdinand Tonnies care a introdus distincţia între comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft) din perspectiva caracterului natural sau respectiv artificial al genezei acestora. Astfel, ruralul reprezintă un context verificat istoric pentru formarea şi perpetuarea unor comunităţii autentice, cu o structuralitate şi o funcţionalitate valabile, în timp ce urbanul având o tradiţie relativ recentă se constituie într‐un factor artificial generator de social pe o bază convenţională. O contribuţie însemnată la consolidarea conceptuală a noţiunii de comunitate a avut‐o şi Emile Durkheim cu distincţia între solidaritatea organică şi solidaritatea mecanică. În această perspectivă, comunitatea este consacrată printr‐o solidaritate organică a membrilor săi, printr‐o implicare directă şi totală în existenţa comunitară.

Deşi conceptul de comunitate nu este până în prezent pe deplin clarificat semantic, abordarea sa teoretică a fost preluată treptat de perspectiva antropologică (în detrimentul celei sociologice). Cu toate acestea există un număr foarte ridicat de definiţii şi încercări de conturare a conţinutului şi sferei sale de sorginte sociologică, fără a se formula însă un consens între acestea. George Hillery în Definition of Community: Areas of Agreement (1955), a investigat 94 de definiţii ale noţiunii de comunitate încercând să găsească elementele comune ale acestora. Astfel, au fost puse în evidenţă trei repere fundamentale:

Arhitectură IV

Structuri asociative: comunitate, mulţime, grupare Sociologie Generală

ª oameni implicaţi în interacţiuni sociale ‐ orice comunitate se întemeiază pe oameni; nu orice număr de indivizi oarecare formează însă o comunitate; pentru a atinge statutul comunitar oamenii componenţi trebuie să fie capabili să dezvolte o serie de interacţiuni sociale reciproce; ª areal geografic ‐ comunitatea are o existenţă efectivă, membrii săi trăiesc şi con‐vieţuiesc într‐un spaţiu social real foarte bine determinat; în absenţa arealului geografic de convieţuire, membrii unei comunităţi nu pot practic interacţiona între ei; ª legături şi interese comune ‐ reprezentând practic sistemul de norme şi valori precum şi modelele de comportament dezirabile; fără atributul comun oricât de mult ar interacţiona între ei într‐ un spaţiu real concret determinat, oamenii respectivi nu ar avea practic în comun decât elemente exterioare şi conjuncturale, elementele sociale generative pentru statusul comunitar fiind absente.

În continuarea acestei perspective, Joseph Gusfield (Community: A Critical Response, 1975) identifică două utilizări ale conceptului de comunitate în sociologie (pe linia indusă de Tonnies): ¾ comunitatea fizică teritorială delimitabilă geografic ‐ introducând astfel un nou reper al arealului teritorial: limita (graniţa) geografică; ¾ comunitatea relaţională ‐ bazată pe convergenţa şi calitatea relaţionării umane fără nici o referire la locaţia geografică; o astfel de comunitate este bazată pe relaţii sociale primare, implicând ataşament emoţional;

Flora Cornelia în Rural Communities: Legacy and Change (Boulder: Westview Press, 1992) identifică de asemenea trei utilizări sociologice ale termenului de comunitate: i). un loc, o locaţie în care un grup de oameni interacţionează între ei; ii). caracteristica sistemelor sociale de a genera comunităţi şi organizaţii sociale în contextul facilitării interacţiunilor individuale; iii). sensul distribuit al identităţii formulate de un grup de oameni;

Pornind de la această trecere în revistă a principalelor aspecte relative la abordare teoretică a conceptului de comunitate se remarcă o serie de caracteristici ale acestuia. Indiferent de perspectiva ştiinţifică de abordare, comunitatea conţine în mod fundamental un anumit număr de oameni. În absenţa acestora avem de‐a face cu un concept teoretic fără nici o legătură sau raportare la realitatea efectivă. Factorul uman este fundamental în constituirea şi conservarea unei comunităţi, dar nu reprezintă o condiţie suficientă (el se corelează în mod direct cu alte câteva repere fundamentale). Oamenii care aparţin unei comunităţi îndeplinesc anumite condiţii 2

Arhitectură IV

Structuri asociative: comunitate, mulţime, grupare Sociologie Generală

care realizează practic diferenţa dintre indivizi în general şi anumiţi indivizi, membrii unei anumite comunităţi. Astfel, o primă condiţie este relativă la derularea unor interacţiuni reciproce şi constante între aceştia. Pentru a vorbi de o comunitate nu este suficient să avem un număr de oameni în orice configuraţie şi cu orice poziţionare în spaţiul social şi cel natural. Dacă aceştia nu interacţionează (pentru că nu pot, nu vor sau efectiv nu au de ce să o facă) ei rămân practic o sumă de indivizi şi atât. În momentul când încep să interacţioneze reciproc cu o anumită constanţă în timp deja se poate vorbi de o structură comunitară sau mai exact posibil comunitară, întrucât deşi este o a doua condiţie necesară pentru dezvoltarea unei comunităţi la rândul ei nici aceasta nu este suficientă. Nu orice număr de indivizi care interacţionează reciproc şi cu o anumită continuitate reprezintă o comunitate (pot fi şi interacţiuni conflictuale, sau conjuncturale). Pentru a atinge statusul comunitar mai este nevoie şi de o a treia condiţie fundamentală: existenţa unor elemente comune pentru toţi membri. La acest nivel apar însă şi controversele teoretice în definirea conceptului de comunitate. Dacă primele două repere sunt recunoscute şi acceptate de marea majoritate a definiţiilor, neputându‐se vorbi despre comunitate în absenţa unor indivizi reali care interacţionează între ei, identificarea elementelor comune necesare rămâne în continuare un subiect deschis. Principala cauză a acestei situaţii este determinată de caracterul generic predefinit pentru noţiunea de comunitate şi anume raportarea conceptului la un segment social relativ extins cu un grad de structuralitate internă relativ redusă.

În concluzie, elementele comune tuturor membrilor unei comunităţi sunt legate de un anumit stil de viaţă comun reprezentat de adoptarea unor modele comportamentale convergente, generate de împărtăşirea unui sistem valorico normativ fundamental comun. Cu alte cuvinte este vorba de valori, norme şi conduite comune tuturor membrilor unei comunităţi dar plasate la un nivel primar de generalitate (principii şi aspecte fundamentale). O dată cu accentuarea şi specificarea conţinuturilor acestora comunitatea tinde să se transforme în grupare şi respectiv grup. Pe baza acestor considerente, putem redefini generic comunitatea ca fiind un grup uman cu interacţiuni reciproce şi constante dezvoltate în timp prin comportamente relativ omogene bazate pe un set comun de elemente valorico‐normative fundamentale.

Mulţimea poate fi definită ca o grupare temporară de indivizi, aflaţi în apropiere fizică, fie din întâmplare, fie deliberat, în virtutea unui obiectiv sau interes comun. Din punct de vedere sociologic, mulţimea se caracterizează prin nediferenţiere, lipsă de coeziune şi organizare, 3

Arhitectură IV

Structuri asociative: comunitate, mulţime, grupare Sociologie Generală

sensibilitate emoţională la mediu şi caracter temporar. Alăturarea întâmplătoare a participanţilor nu creează condiţii suficiente pentru realizarea unor legături şi relaţii sociale între aceştia. Absenţa tuturor acestor elemente determină o volatilitate ridicată a mulţumii – practic, atunci când condiţiile care au determinat constituirea mulţimii sunt îndeplinite sau suportă anumite schimbări, aceasta se dizolvă. Se pot delimita mai multe tipuri de mulţimi sociale: ¾ mulţime întâmplătoare – grad redus de interacţiune emoţională şi organizatorică, existenţa unui interes pasager (mulţimea călătorilor care aşteaptă un mijloc de transport în comun); ¾ mulţime convenţională – se bazează pe o reglementare tradiţională sau contractuală (publicul unui eveniment). ¾ mulţime pasivă / mulţime activă – o mulţime întâmplătoare, pasivă poate deveni activă prin adoptarea unui comportament colectiv pe baza unor trăiri emoţionale intense.

În funcţie de interesele vizate, mulţimea se poate constitui într‐un ansamblu de resurse sociale deosebit de important (putând genera mişcări şi reacţii sociale ample, de multe ori cu consecinţe negative). La baza mulţimilor active şi expresive se află o serie de elemente psiho‐sociale specifice: contagiunea emoţională, anonimatul, defularea tensiunilor şi frustrărilor, sentimentul forţei colective etc.

Gruparea reprezintă un element fundamental în constituirea şi existenţa societăţii. Această formă asociativă (premergătoare grupului) realizează o particularizare semnificativă a comunităţii şi colectivităţii, prin evidenţierea unor elemente specifice unui număr limitat de indivizi. Bazată pe modele particularizate de interacţiune, gruparea prezintă o continuitate mai mare în timp şi îndeplineşte o serie de funcţii integrative.

Trăsăturile comportamentului colectiv.

Societatea, comunitatea, mulţimea, gruparea şi grupul reprezintă forme de asociere umană distribuite gradual, prin accentuarea conţinuturilor specifice. Modificarea structurală şi funcţională a unei comunităţi determină astfel transformarea ei într‐o altă formă de organizare socială: grupare, grup, organizaţie (prin accentuare) sau societate, naţiune, clasă (prin reducere).

4

Arhitectură IV

Structuri asociative: comunitate, mulţime, grupare Sociologie Generală

Problema care se formulează la acest nivel vizează identificarea acelor elemente specifice care definesc comunitatea şi o particularizează fără a o confunda cu clasa socială sau cu grupul ori organizaţia. În ceea ce priveşte limita superioară ‐ pe axa general/particular ‐ comunitatea se deosebeşte de societate, naţiune sau clasă prin conştientizarea elementelor comune şi transpunerea lor în comportament. Nu este vorba de bine‐cunoscuta “conştiinţă de noi” specifică grupurilor ci de capacitatea membrilor de a se identifica sub forma apartenenţei la o comunitate şi mai ales de a acţiona convergent cu specificul acesteia. Astfel, dacă pentru un economist sau un doctor sau un inginer apartenenţa la clasa intelectualilor dintr‐o ţară este cunoscută dar nu prezintă o condiţionare relevantă a comportamentului individual, pentru locuitorul unui sat apartenenţa la comunitatea rurală respectivă îşi pune în mod profund amprenta asupra conduitei sale. În plus, spre deosebire de clasa socială comunitatea etalează un set interacţional mult mai bine configurat, aceasta fiind practic un sistem funcţional şi nu doar o structură socială.

Spre deosebire de organizaţie comunitatea nu este centrată pe finalitate, pe convergenţa intereselor, scopurilor şi obiectivelor, ci pe un mod de viaţă comun specific tuturor membrilor săi.

Spre deosebire de grupare sau grup, comunitatea este în primul rând mult mai extinsă şi implicit distanţele sociale între membrii săi sunt mult mai mari. Considerând gruparea ca o formă preliminară în procesul de constituire a unui grup se poate formula o ordonare funcţională a celor trei repere. Comunitatea prin precizare şi accentuare (atât structurală cât şi funcţională) poate deveni o grupare care prin finalizarea structurilor şi reţelelor specifice (comunicare, afectivitate, cunoaştere, autoritate, etc.) se poate finaliza ca grup. Nu este însă vorba despre un proces normal sau general în cadrul unei societăţi, comunitatea având în principiu o stabilitate semnificativă determinată de complexitatea internă relativ redusă (fiind structurată pe o configuraţie simplificată alterarea sa ontică este mult mai puţin probabilă decât în cazul unui grup spre exemplu).

Bibliografie: Giddens, Anthony (2000) Sociologie. Bucureşti: All. Gustave, Le Bon (1990) Psihologia mulţimilor, Bucureşti: Anima Ionescu, Ion şi Stan, Dumitru (1997) Elemente de sociologie. Iaşi: Editura Universităţii “A.I.Cuza”.

Mihăilescu, Ioan (2003) Sociologie generală, Iaşi: Polirom.

Roth, Andrei (1986) Individ şi societate. Bucureşti: Editura Politică.

Zamfir, C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Babel, Bucureşti, 1993

5

C5. Grupul social.

Definirea grupului social. Tipologii REPREZINTĂ

un ansamblu restrâns de persoane (de la 3 până la 30‐40), orientate spre realizarea unei sarcini comune (impusă sau adoptată prin consens), interacţionând direct, potrivit unor norme comportamentale acceptate de toţi membrii aceştia fiind diferenţiaţi după funcţii sau sarcini, având conştiinţa apartenenţei la grup şi o viaţă afectivă comună manifestate printr‐o unitate de opinii şi atitudini, printr‐un stil propriu.

• Ch.Cooley (1909) * :

dimensiune relaţionarea comunicare durată coeziune decizie structură socială

Grup primar redusă personală faţă în faţă permanent sens puternic al loialităţii bazată pe tradiţie şi sentimente personale informală

Grup secundar extinsă impersonală indirectă temporar bazat pe interese personale bazată pe raţionalitate şi reguli formală

ª După tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor se delimitează între:

grupuri

...formale ...nonformale ...informale

instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu norme statuate în regulamente sau legi juridice şi aparţin de regulă unor organizaţii; constituite pentru realizarea unor obiective imediate (după care se dizolvă), flexibile, puţin normativizate se constituie în afara cadrelor instituţionalizate sau ca alternativă a acestora (în cadrul grupurilor formale); sunt neoficiale şi răspund unor nevoi de exprimare liberă a indivizilor

ª R.K.Merton distinge după gradul de aderare între (i). grup de referinţă, reperul extern la care se raportează membrul unui grup (cu rol important în socializarea anticipativă); (ii). grup de apartenenţă.

ª În funcţie de principiul de constituire se ‐ grup natural delimitează: ‐ grup artificial (de laborator).

*

David B. Brinkerhoff, Lynn K. White “Sociology”, West Publishing Company, St.Paul, 1988, p.115

C5. Grupul social

Structura grupului mic

Rezultă din configurarea anumitor componente implicate în dezvoltarea de procese de grup.

indivizi, relaţii interpersonale, norme şi valori, scopuri şi motivaţii, activităţi

stratificare, conducere, comunicare, competiţie,

1. Sructura funcţională desemnează totalitatea relaţiilor sociale care reprezintă suportul acţiunilor ce urmăresc atingerea scopurilor grupului.

2. Structura status‐rol este configurată în raport cu funcţiile grupului şi reprezintă distribuţia poziţiilor ocupate de membrii.

STATUS SOCIAL Într‐o abordare generală este definibil ca ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul său de apartenenţă. Statusul reflectă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în societate, fiind practic ansamblul obligaţiilor, responsabilităţilor şi drepturilor asociate unei anumite poziţii sociale.

În definirea acestui concept se conturează două tonalităţi: una prescriptivă (relativă la poziţia deţinută în cadrul unui sistem) şi una evaluativă (relativă la dimensiunea calitativă a prestigiului social). Se pot delimita următoarele tipuri de accepţiuni dezvoltate pentru conceptul de status: (a). poziţia individului într‐un grup social, implicând aşteptările faţă de cei ce ocupă alte poziţii în cadrul aceluiaşi grup; (b). locul faţă de structurile de drepturi, obligaţii, putere şi autoritate în cadrul unui grup social; (c). poziţie superioară relativă la distribuirea prestigiului în cadrul unui grup social.

Orice individ posedă concomitent mai multe statusuri determinate de grupurile de apratenenţă, constituindu‐se într‐un set de statusuri personale; în cadrul acestora se delimitează un status central (sau principal) cu o importanţă definitorie asupra existenţei individuale (în societatea contemporană, acest loc este deţinut într‐o foarte mare măsură de către statusul profesional).

Principalele tipologii sunt dezvoltate pe următoarele criterii:

¾ modalitatea de acces (R. Linton, 1936): ‐ statusuri atribuite (legate de anumite calităţi naturale ‐ sex, vârstă, etc); statusuri achiziţionate (obţinute prin efort personal şi deliberare). ¾ manifestare: statusuri actuale (manifestate într‐o anumită situaţie); statusuri latente (actualizabile în alte situaţii). ¾ conţinutul valoric: statusuri de prestigiu înalt, mediu şi scăzut; ¾ rigurozitatea definirii conţinutului: ‐ statusuri formale şi statusuri informale.

Seturile de statusuri personale prezintă grade diferite de compatibilitate şi omogenitate internă care pot genera în anumite situaţii conflicte interstatusuri ‐ determinate de coexistenţa unor statusuri contradictorii şi antitetice (în general aferente unor poziţii sociale intermediare). La acest tip de perturbări funcţionale se adăugă şi conflictele intrastatusuri determinate de inconsistenţe şi contradicţii în definirea conţinutului acestora.

2

C5. Grupul social

ROL SOCIAL Este definibil ca: • model comportamental asociat unui status.

• punerea în act a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de statusul indivizilor şi grupurilor într‐ un sistem social.

• modalitate proprie prin care cineva actualizează cerinţele statusului, reprezentând practic componenta dinamică a statusului.

• ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social determinat.

Prezintă următoarele dimensiuni: (i). rolul prescris ‐ sistemul de aşteptări pe care mediul social le îndreaptă către deţinătorii unei poziţii prin raportare la ocupanţii altor poziţii; (ii). rolul subiectiv ‐ aşteptările specifice pe care deţinătorul unei poziţii le percepe ca aplicabile în propria conduită; (iii). punerea în act ‐ manifestările specifice ale deţinătorului unei poziţii în interacţiunile sale cu deţinătorii altor poziţii.

Elemente componente: (i). prescripţia normativă (implicată de conţinutul statusului respectiv); (ii). comportamentul subiectiv (determinat de modul personal de percepere a cerinţelor statusului precum şi de resursele personale disponibile pentru punerea în act a rolului).

Fiecare set de statusuri personale prezintă un set de roluri aferente. Acest set de roluri personale se caracterizează la rândul său prin grade diferite de omogenitate, putând determina o serie de conflicte interroluri (provocate de roluri contradictorii). Complementar, şi în asumarea rolului se pot manifesta conflicte intrarol (datorită inconsistenţei definirii conţinutului acestora).

3. Structura preferenţial‐afectivă cuprinde totalitatea relaţiilor interpersonale manifestate în dinamica grupului. Eficienţa grupului este strict dependentă de compatibilitatea între structura funcţională şi cea de status‐rol, pe de o parte, şi cea preferenţială pe de altă parte.

4. Structura comunicaţională, este configurată de totalitatea proceselor de comunicare desfăşurate în grup. Deşi are şi o latură prescrisă (raporturi de comunicare impuse de structura ierarhică şi cea funcţională) comunicarea se realizează preponderent spontan, informal.

5. Structura cognitivă reflectă gradul de cunoaştere între membrii grupului Procesele de intercunoaştere în cadrul grupului prezintă două dimensiuni: ¾ transparenţa (nivelul la care este cunoscut un membru al grupului de către ceilalţi); ¾ transpătrunderea (gradul în care un membru al grupului reuşeşte să cunoască caracterisicile şi relaţiile interpersonale ale celorlalţi).

3

C5. Grupul social

6. Structura spaţială este compusă din ansamblul raporturilor spaţiale dintre membrii grupului mic în cadrul activităţii de grup.

Dinamica status‐rol

Dinamica status‐rol reprezintă o modalitate de dezvoltare a personalităţii şi de afirmare personală prin generarea unor modele de învăţare socială:

Acoperirea statusului prin rolul personal

Îndeplinirea statusului prin rolul personal are consecinţe atât asupra grupului cât şi asupra persoanei.

Din perspectiva gradului de adecvare a jocului de rol la statusul aferent se pot distinge următoarele situaţii:

a). cerinţe status > joc de rol ¾ adoptarea unui joc de rol insuficient pentru conţinutul statusului respectiv, datorită unor carenţe fizice, psihice sau lipsa unor abilităţi comportamentale; ¾ grupul sancţionează negativ nerealizarea corespunzătoare a rolului exercitând presiuni pentru reformularea acestuia; ¾ reformularea jocului de rol se realizează pe baza învăţării sociale.

b). cerinţe status = joc de rol ª tinde să reducă implicaţia originală a personalităţii determinând apariţia personajului (H.H. Stahl) sau a personalităţii birocratice (R. Merton) prin identificarea individului cu statusul deţinut; ª această situaţie se caracterizează printr‐o stabilitate deosebit de ridicată, orice transformare a statusului determinând implicit insuficienţa jocului de rol (ajungându‐se practic în situaţia precedentă).

c). cerinţe status < joc de rol ¾ individul încearcă în permanenţă să‐şi îmbunătăţească rolul prin autoperfecţionare (o formă de învăţare socială) oferind astfel direcţii de îmbogăţire a conţinutului statusului; ¾ grupul poate dezvolta statusul respectiv pe baza acestor elemente, transformându‐l practic într‐un status referenţial.

4

C5. Grupul social

Metode de cunoaştere şi activare a grupului social

Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale prezintă trei tipuri de finalităţi: praxiologică, organizatorică şi diagnostică

Autobiografia grupurilor (M.A. Bany, L.V. Johnson) ‐ membrii grupului îşi prezintă evoluţia pe baza unor repere prestabilite: 1. compoziţia grupului; 2. momente semnificative în evoluţia grupului; 3. particularităţile interacţiunilor şi comunicării; 4. scopurile individuale şi de grup; 5. normele de grup; 6. stilul de conducere; 7. structura grupului; 8. elementele distinctive

Observarea sistematică ‐ bazată pe definirea şi operaţionalizarea prealabilă a reperelor studiate (pentru încadrarea corectă a fiecărui act); ‐ presupune integrarea participativă a observatorului în grup; ‐ utilizează diferite tehnici de înregistrare a informaţiei (fişe de observare, tabelare, înregistrare audio‐video).

Testul sociometric (J.L.Moreno) ¾ bazat pe ideea că organizarea colectivităţilor umane este determinată de preferinţele socio‐afective ale membrilor; ¾ reprezintă un chestionar care se aplică tuturor membrilor prin care se solicită alegerea, respingerea, percepţia alegerii şi percepţia respingerii pentru diferite criterii (realizarea unei sarcini de grup, petrecerea timpului liber, etc.). Cele 4 întrebări sunt, spre exemplu, astfel: Care sunt primii 3 colegi pe care îi preferi? Care sunt primii 3 colegi pe care nu îi preferi? Care sunt primii 3 colegi care crezi că te preferă? Care sunt primii 3 colegi care crezi că nu te preferă? ¾ răspunsurile sunt ordonate (ca importanţă) şi eventual se poate prestabili un număr de opţiuni (obligatoriu 3 sau 5 etc). ¾ prin calcularea numărului de preferinţe şi de respingeri se stabilesc poziţiile de lider şi de marginal; ¾ distribuţia grupală a preferinţelor, respingerilor şi percepţiilor formează matricea sociometrică a grupului.

Bibliografie: 1. Brinkerhoff, David; White, Lynn (1988) Sociology, West Publishing Company, St.Paul.

2. Neculau Adrian “Grupul” în Neculau, Adrian coord. (1987) Comportament şi civilizaţie, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

3. Rotariu, Traian; Iluţ, Petru (1996) Sociologie, Cluj‐Napoca: Mesagerul.

4. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu Lazăr (1993) Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Babel.

5

C8. COMUNICAREA Arhitectură IV - Sociologie Generală

1. Perspective teoretice Afirmarea personalităţii umane, în orice context asociativ, se bazează în mod explicit pe derularea unor interferenţe simbolice integrate în procese de comunicare. Dincolo de postularea caracterului comunicaţional exclusiv al interacţiunilor umane, vehiculare de mesaje, prin orice modalitate reprezintă o notă definitorie, tot mai complexă, a unei părţi în continuă creştere din societatea contemporană.

Un demers analitic de sinteză asupra unei tematici atât de vaste, de consistente şi de importante cum este cea oferită de noţiunea de comunicare reprezintă fără îndoială un procedeu amplu care impune delimitarea direcţiei-direcţiilor de abordare, a parametrilor iniţiali de lucru precum şi decelarea perspectivelor teoretice utilizate. În acest sens, considerăm a fi pertinentă o scurtă prezentare a rădăcinilor şi evoluţiei semantice a acestui concept (Drăgan, 1996, 10):  Termenul comunicare provine din latinescul communis / communicatio care înseamnă „a pune în comun”, „a fi în relaţie” sau „a stabili o comunitate cu cineva”.  Utilizarea sa propriu-zisă este consacrată abia la nivelul secolului al XIV-lea cu sensul iniţial) de „a împărtăşi”, „a împărţi mai multora”.  Începând cu secolul al XVI-lea, o dată cu dezvoltarea poştei şi a drumurilor, termenului i se adaugă un înţeles nou: „a transmite”.  Din secolul al XIX-lea acest sens (a transmite) devine prioritar.  În limba română rădăcina latină communicare a generat şi termenul cuminecare, cele două noţiuni fiind direct corelabile mai ales în perspectiva sociologică.

Dificultăţile şi incertitudinile terminologice sunt generate de extinderea conţinutului semantic de la accepţiunea iniţială (punerea în comun) la cea de comunicare-transmitere (în sensul material al termenului) şi chiar la cea de comunicare-difuzare. Adăugarea acestor două planuri determină o suprapunere semantică între ideea de transmitere (comunicare instrumentală) şi ideea de împărtăşire a unor mesaje (între indivizi sau grupuri).

Comunicarea deţine în prezent un areal tematic complex, fiind abordată de o serie extinsă de discipline ştiinţifice: sociologie (comunicare de masă, opinie publică, sociolingvistică), psihologie (comunicare interpersonală, reprezentări sociale, mecanisme cognitive), jurnalism (mass-media, informare), lingvistică (semantică, semiotică, stilistică), filosofie (retorică), informatică (reţele de computere, interfeţe, agenţi inteligenţi). În consecinţă, abordarea teoretică a domeniului deţine o gamă variată de perspective alternative, mai mult sau mai puţin complementare, reflectate şi în numărul mare de definiţii conturate în jurul acestei noţiuni.

Fără a respinge pertinenţa şi valabilitatea celorlalte perspective, sociologia comunicării urmăreşte totuşi formularea unei imagini extensive, cuprinzătoare şi integratoare atât a elementelor de prim plan (recunoscute şi analizate în marea majoritate a demersurilor de profil) cât şi a unor elemente mai subtile, adiacente vehiculării stricte a mesajelor dar cel puţin la fel de importante (cum ar fi, spre exemplu, comuniunea realizată între participanţi, experienţa asociativă, contextul sociocultural de manifestare, devenirea umană în urma unui proces de comunicare etc.).

2. Definiţiile şi definirea comunicării Definirea comunicării reprezintă o încercare încă deschisă, îndelung elaborată de o serie extinsă de teorii, paradigme şi studii provenind din mai multe areale ştiinţifice. Deşi în limbajul comun această noţiune este foarte facil utilizabilă, la nivelul demersului ştiinţific complexitatea procesului în sine ridică anumite dificultăţi în omogenizarea explicării sale teoretice. La începutul

1

anilor ’70, în plin avânt al televiziunii dar cu 2 decenii înainte de popularizarea Internetului, au fost delimitate un număr de 126 de definiţii, acoperind 15 clase distincte aferente următoarelor structuri conceptuale:1 1). simboluri, verbalizări, vorbire: Comunicarea este un schimb verbal de gânduri sau idei.

2). înţelegere, receptare: Comunicarea este procesul prin care îi înţelegem pe alţii şi în schimb încercăm să fim înţeleşi de ei.

3). interacţiune, relaţie: Interacţiunea, chiar şi la nivel biologic, este o formă de comunicare, în absenţa sa activităţile comune fiind imposibile.

4). reducerea incertitudinii: Comunicarea este determinată de nevoia de reducere a incertitudinii, de a acţiona efectiv pentru a apăra sau întări Eu-l.

5). legătură, uniune (conector): Comunicarea este o modalitate de a lega părţi discontinue ale lumii vii.

6). procesualitate: Comunicarea este alocare de informaţii, idei, emoţii şi deprinderi prin utilizarea simbolurilor.

7). transfer, transmitere: Comunicarea este reprezentată atât de ceea ce se transmite cât şi de modalităţile efective de transfer (procesul în ansamblu).

8). comuniune (amplificarea compatibilităţii): Comunicarea este un proces care transformă repere din monopolul unei persoane în elemente comune.

9). canal, transport, mijloc, rută: Comunicarea este relativă şi la mijloacele de transmitere a mesajelor, ca telefonul, telegraful, curierul, radioul, televiziunea.

10). memorie, stocare: Comunicarea este o modalitate de acumulare („depozitare”) a informaţiilor.

11). răspuns discriminatoriu: Comunicarea este răspunsul discriminatoriu al unui organism la un stimul.

12). stimulare: Comunicarea este o transmitere de informaţie ce constă în stimuli discriminatorii, de la o sursă spre un receptor.

13). intenţionalitate: Comunicarea este desfăşurată în situaţiile când o sursă transmite un mesaj spre receptor cu intenţia conştientă de a afecta comportamentul acestuia.

14). timp, situaţie: Comunicarea este un proces de tranziţie de la o situaţie structurată spre alta.

15). putere: Comunicarea este mecanismul prin care se exercită puterea.

Dacă am încerca să cumulăm toate aceste clase conceptuale, am obţine o reprezentare generalizată asupra comunicării, cum ar fi: o interacţiune, relaţie (3), legătură, uniune, conector (5), procesualitate (6), stimulare (12), intenţională (13) de transfer, transmitere (7), printr-un canal, mijloc, rută (9) a unor simboluri, verbalizări (1) destinate înţelegerii, receptării (2), memorării, stocării (10), pentru reducerea incertitudinii (4), obţinerea unui răspuns discriminatoriu (11), realizarea unei comuniuni (8), exercitarea unei relaţii de putere (15) în timp şi spaţiu (14).

O astfel concatenare conturează o imagine descriptivă foarte generală asupra comunicării, însă cu o funcţionalitate destul de limitată (spre exemplu, din punct de vedere sociologic, distincţia dintre interacţiune şi relaţie este una deosebit de complexă).

Dintre cele mai întâlnite definiţii ale comunicării redăm în continuare, selectiv, câteva exemple, pe care le considerăm a fi mai elocvente pentru o abordare sociologică a acestei noţiuni: „În sensul cel mai general se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative, care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” (C.E.Osgood, A vocabulary for Talking about Communication în Drăgan 1993, 12). „Un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată, cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării” (Vlăsceanu, Mihaela Comunicarea în Zamfir, Vlăsceanu, 1993). „Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare.” (Sapir, Edward, 1930, Communication, în McQuail, 1999, 18)

1

Dance, Frank, 1970 The concept of communication, în Frenţiu, 2000 şi McQuail, 1999

2

„Nucleul semantic (primar al comunicării) este reprezentat de ideea de a reuni ceea ce este separat. Prin a comunica şi comunicare vom înţelege (…) punerea în relaţie a spiritelor umane, sau altfel spus, a creierelor umane.” (Baylon, Mignot, 2000, 10) „Mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului şi mijloacele de a le transmite în spaţiu şi a le conserva în timp.” (Charles Cooley în Drăgan, 1993, 12) „A comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele” (Escarpit,1980, 128) Această prezentare de sinteză este elocventă pentru o aproximare a extensiunii volumului teoretic conturat în jurul noţiunii de comunicare. Complementar, multitudinea disciplinelor angajate în definirea şi interpretarea acesteia îi confirmă importanţa sa intrinsecă pentru existenţa şi manifestarea socială a oamenilor. Dificultatea formulării unui enunţ descriptiv exhaustiv (cu valenţe specifice definiţiei) se datorează în principal complexităţii efective a procesului de comunicare, atât din perspectiva funcţională (a manifestării sale concrete), cât şi din cea structurală (a componentelor şi implicaţiilor specifice).

La acest nivel, se impune însă accentuarea rigurozităţii demersului de faţă, prin asumarea unei prime axiome aferentă definirii şi utilizării noţiunii de comunicare. Din cele 15 clase de definiţii elaborate de Dance şi prezentate mai sus se poate promova omniprezenţa comunicării în realitatea înconjurătoare. Practic cel mai mic stimul din mediu poate fi considerat comunicare, chiar dacă este vorba de o reacţie de fotosinteză sau de lectura unui tratat într-o limbă străină: „Comunicarea nu este doar apanajul oamenilor. Totul în Univers interacţionează. La fiinţe procesul comunicării este evident, în special când se face conştient - datorită inteligenţei.” (Grosseck, 2006: 3).

Asumându-ne apriori limitele unei viziuni particulare şi particularizante, vom încerca în rândurile următoare să ajungem la un mod optim de înţelegere a comunicării (nu neapărat de definire, altfel decât cum s-a realizat, cu prisosinţă, până acum), prin extinderea conţinutului acestui concept (şi implicit prin reducerea sferei sale). Această înţelegere (particularizată) are menirea de a ordona o viziune distinctă asupra comunicării, oferind totodată un cadru de analiză pertinent pentru continuarea întregului demers, prin depăşirea tuturor ambiguităţilor, incertitudinilor, inconsistenţelor şi inconvenientelor aferente utilizării nediscriminatorii a mai multor definiţii concurenţiale.

Vom porni în analiza următoare de la o premisă arhicunoscută, pe care o vom adopta pe baza unui raţionament cât se poate de coerent şi de argumentat. Este vorba de extensiunea aplicării noţiunii de comunicare în realitatea înconjurătoare. Până la ce nivel se poate vorbi de comunicare în universul ontic? Cât de mult se comunică în afara speciei umane? Suntem îndreptăţiţi să limităm comunicarea strict la manifestările umane? Avem, din punct de vedere logic, două răspunsuri posibile: da sau nu, adevărat sau fals, 1 sau 0, există sau nu există comunicare şi în afara speciei umane. Vom opta, la început, pentru a doua variantă: să presupunem că există comunicare şi în afara speciei umane. Adică, să admitem că avem de-a face cu procese de comunicare, similare cu cele desfăşurate între oameni şi în alte planuri ale existenţei. Etologia aduce foarte multe exemple de comunicări în cadrul diverselor specii de vieţuitoare. Tot la nivelul anilor 1970 Serenco şi Mortensen elaborau o definiţie de această natură: „Comunicarea reprezintă răspunsul diferenţiat al unui organism la un stimul”2 În ştiinţa informatică, de asemenea, cuvântul comunicare este poate unul dintre cele mai banale şi mai uzitate noţiuni: comunicarea dintre computer şi modem, comunicarea wireless, comunicarea dintre un server şi o staţie în reţea etc. Matematica a dezvoltat la rândul său modele ample de reprezentare a comunicării, ca vehiculare de mesaje, perfect cuantificabile, între terminale strict delimitabile cu feed-backuri predictibile şamd.

Am putea considera că această perspectivă este perfect legitimă. Se formulează însă, inevitabil o a doua întrebare: până unde avem de-a face cu procese de comunicare în realitatea înconjurătoare? Există vreo limită în manifestarea viului până la care avem comunicare şi după care avem altceva (spre exemplu, transmitere)? Există specii de vieţuitoare care comunică şi altele care doar transmit semnale sau stimuli? Se comunică până la nivelul primatelor, sau al vertebratelor, sau 2

Sereno, KK şi Mortensen, C.D., 1970, Foundations of communication theory, în Van Cuilenburg et al. 1998, 25

3

al plantelor, sau al organismelor pluricelulare? Evident, pe baza a ceea ce se cunoaşte în prezent despre diversele specii de animale, o astfel de bornă este imposibil de aşezat, fapt ce extinde, inevitabil comunicarea în tot universul ontic. Dacă semnalele mai mult sau mai puţin complexe vehiculate între animale şi plante sunt comunicare de ce nu ar fi şi cele din regnul mineral? Reacţiile substanţelor chimice (asocieri sau disocieri), în diverse medii specifice nu ar trebui să se numească tot comunicare? Dacă deplasarea unui semnal electric între două dispozitive circumscrie procesul de comunicare (să zicem informatică) de ce deplasarea unui tren de călători între două localităţi nu poate fi considerată un proces similar? Sau ploaia nu poate fi de asemenea considerată o comunicare transmisă de nori solului? Se ajunge astfel, dincolo de orice limită acceptabilă, inclusiv a ridicolului, iar noţiunea analizată practic se diluează şi se desfiinţează. Comunicarea înseamnă şi vehiculare sau transmitere, dar nu orice vehiculare sau transmitere este comunicare.

Pe de altă parte, sensul original viza şi dimensiunea asociativă aferentă împărtăşirii unui conţinut comun (în speţă, conţinutul mesajului). Uniunea realizată la nivelul speciei umane pe baza şi în timpul proceselor de comunicare este total incomparabilă cu diversele forme de simbioze întâlnite la alte specii de vieţuitoare. Complexitatea procesului în sine şi a conţinuturilor implicate la nivelul oamenilor (resurse psihologice, experienţă asociativă, capacităţi de abstractizare, de gândire, de conştientizare, intenţionalitate, modelare socio-culturală, utilizarea de coduri şi simboluri elaborate, condiţionarea comportamentală pe termen scurt sau lung, feed-back etc) sunt cu mult mai avansate (nu neapărat superioare!) faţă de alte specii. Comunicarea implică un transfer şi acest lucru este identificabil şi în alte planuri ale realităţii, dar sub nicio formă nu poate fi redus la acesta. Există în realitatea înconjurătoare manifestări asemănătoare celor de comunicare (evident, de la nivelul oamenilor) dar prin consistenţa şi fundamentarea lor instinctivă sau de comportament învăţat mecanic nu pot intra în aceeaşi categorie.

Pe baza acestor considerente, estimând şi asumând toate nemulţumirile şi dezacordurile faţă de această abordare antropocentrică, afirmăm în continuare restrângerea noţiunii de comunicare la specia umană. Vehicularea O astfel de limitare, accentuează operaţionalitatea conceptului în sine şi utilizarea sa ca atare într-o manieră unitară, debarasată de încărcături semantice alternative şi concurenţiale, anexate artificial. Comunicarea nu poate fi redusă la o simplă vehiculare sau la o relaţie de tip stimul-răspuns, ci este un proces amplu, profund, eminamente uman, modelat socio-cultural, generat pe baza unui exerciţiu de voinţă, conştiinţă, raţiune şi cu implicaţii complexe asupra receptorului.

I. 3. Caracteristicile comunicării Din analiza definiţiilor prezentate mai sus, putem contura o serie de particularităţi distincte ale procesului de comunicare. Astfel, la un prim nivel de interpretare, toate aceste formulări promovează, presupun sau implică existenţa a trei componente fundamentale: emiţător Autorul sau generatorul unui conţinut simbolic, destinat angajării conştiente într-un proces de transmitere prin interacţiune către unul sau mai mulţi receptori, în vederea obţinerii unei reacţii comportamentale din partea acestuia / acestora. mesaj Ansamblu de simboluri configurate în jurul unei idei, vehiculat printr-un proces de transferare între două repere capabile să utilizeze un sistem compatibil de coduri. receptor Elementul final în desfăşurarea transferului informaţional, care prin descifrarea mesajului realizează o „desăvârşire” a procesului de comunicare, adoptând o reacţie comportamentală adecvată conţinuturilor receptate.

Manifestarea concomitentă a acestor 3 elemente centrale generează şi următoarele componente structurale care condiţionează existenţa comunicării (Silbermann, A., 1981, Communication de masse, în Drăgan, 1996, 11):  relaţie între cel puţin două entităţi sociale (indivizi, grupuri, grupări etc.);  capacitatea de a emite semnale;

4

 capacitatea de a recepta semnale;  construirea mesajelor prin utilizarea de semnale, semne şi simboluri;  accesul la un canal (mijloc sau suport al comunicării);  asigurarea unui izomorfism al semnificaţiilor (necesar pentru recepţionarea corectă a mesajelor).

La acest nivel se pot formula două condiţii sine-qua-non pentru existenţa oricărui proces de comunicare (Zamfir, Vlăsceanu, 1993):  existenţa mesajului - acesta se află la baza procesului comunicaţional şi reprezintă un ansamblu elaborat de semne şi semnale structurate într-o formă simbolică. Prezenţa mesajului condiţionează coparticiparea emiţătorului şi receptorului, aflaţi într-o proximitate interacţională (având posibilitatea de a dezvolta o interacţiune socială directă sau mediată). Este vorba astfel de o condiţie complexă care presupune implicit conectarea celor două terminale (emiţător şi receptor) cu ajutorul unui canal şi manifestarea actului intenţional de emitere a unui conţinut în vederea receptării.  compatibilitatea codurilor folosite de emiţător şi receptor. Aceasta este invers proporţională cu alterarea (distorsionarea) mesajului şi poate lua valori de la un minim absolut (0%) până la un maxim absolut (100%). Atingerea celor două extreme deschide un alt subiect de analiză. În primul caz, dacă avem de-a face (teoretic) cu o compatibilitate de 0% practic nu se poate realiza comunicarea, receptorul ne-având nicio abilitate de a recepta mesajul respectiv (nici măcar ca simplă prezenţă a acestuia). Este cazul iniţierii unei transmiteri care nu poate fi recepţionată de un destinatar (spre exemplu, verbalizarea unui mesaj către o persoană fără sensibilităţi auditive şi vizuale minimale necesare pentru sesizare iniţierii comunicării). La cealaltă extremă, existenţa unei compatibilităţi depline a codurilor implică existenţa unei identităţi depline între cei doi actori sociali implicaţi (profil de personalitate, experienţă asociativă, un model socio-cultural absolut identice).

Acest lucru este evident imposibil, unicitatea individului fiind un fapt de necontestat. Singura situaţie în care s-ar putea formula premisa unei identităţi depline între emiţător şi receptor este cea aferentă comunicării intrapersonale. Deşi avem de-a face cu aceeaşi persoană şi acelaşi set de parametrii psiho-socio-culturali, şi în acest caz, devenirea suportată de individul respectiv, pe parcursul derulării procesului de comunicare din forul său interior permite estimarea unei modificări, chiar şi minimale (sau „microscopice”) în sistemul de coduri deţinute înainte de formularea mesajului şi după recepţionarea (sau conştientizarea) sa ca atare. Spre exemplu, există o diferenţă semnificativă între starea iniţială şi cea finală atunci când comunicarea intrapersonală este corelată cu exprimarea unei trăiri intense sau a unei emoţii (gândul că „am pierdut actele” sau „am câştigat la loto”).

Comunicarea reprezintă o noţiune centrală în disciplinele socio-umane, în cadrul acestora fiind dezvoltate mai multe perspective de abordare, de la arealul psihologic, aferent proceselor şi reacţiilor desfăşurate la nivelul personalităţii până la arealul sociologic şi antropologic al structurării asociative şi al devenirii umane (Dobrescu, 1998, 9): ψ

Socio Antropo

procesul prin care individualităţile percep stimuli şi reacţionează diferenţiat, în funcţie de conţinutul şi consistenţa lor; simbolurile gândirii şi modalităţile aferente de difuzare şi conservare; raporturile interpersonale implicând o comuniune sau fuziune a conştiinţelor; mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă; formele de relaţionare socială în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor;

Într-o prezentare de sinteză, teoriile aferente fenomenului de comunicare se delimitează pe următoarele repere (McQuail, 1999, 68): De ce comunicăm? psihologic behaviorismul extrem socio-psihologia

condiţionare; instinct reducere a tensiunii; orientare către

Care este semnificaţia situaţiei de comunicare? reacţie determinată de sistem experienţa tensiunii

Care este relaţia dintre participanţi? parţială; mecanică funcţională;

5

sistemul social interacţionismul fenomenologic

mediu atingerea unor obiective recunoscute prin mijloace acceptate exprimarea liberei alegeri; acţiunea asupra mediului

disconfortului o situaţie de alegere între scopuri şi mijloace ocazie de inovare şi creaţie

instrumentală holistică complementaritate definită instituţional inter-subiectivă, negociabilă

sociologic Toate aceste răspunsuri paradigmatice configurează o perspectivă de ansamblu asupra complexităţii şi varietăţii proceselor şi conţinuturilor angajate între actori sociali (indivizi sau grupuri) aflaţi într-o secvenţă de comunicare.

Sintetizând cele prezentate mai sus, principalele caracteristici ale comunicării circumscriu următoarele dimensiuni (VIP!!!) (Luckmann în Drăgan, 1996: 38):  SOCIALITATEA ­ reglarea comportamentului (pe baza unei orientări genetice spre învăţare).

Comunicarea este o manifestare eminamente asociativă. Atunci când avem de-a face cu o comunicare intrapersonală, realizarea sa este direct condiţionată socio-cultural (fără achiziţia unui limbaj şi a unui sistem de reprezentări şi simboluri, printr-un proces de socializare, este dificil de identificat procese veritabile de comunicări intrapersonale);  RECIPROCITATEA ­ alternanţa reacţiilor. Rolul de emiţător şi cel de receptor sunt interschimbabile, în general fără un efort deosebit. Mai mult, în mod necesar, în orice proces de comunicare există şi un feed-back, mai mult sau mai puţin vizibil, mai consistent sau mai inconsistent, direct sau indirect. Emiterea unui mesaj se face vizând receptarea sa de către un destinatar predefinit. În extremis, feed-back-ul minimal evidenţiabil în orice proces de comunicare este reprezentat de convingerea emiţătorului că mesajul transmis a fost recepţionat. Această convingere se poate baza atât pe o confirmare directă, exprimată ca atare de către receptor (verbal sau non-verbal), cât şi prin adoptarea unei anumite conduite sau, în anumite situaţii, chiar prin absenţa oricărei modificări comportamentale, ci pe simpla supoziţie a compatibilităţii codurilor şi a existenţei unei capacităţii receptive (din partea emiţătorului). Evident, dacă mesajul respectiv nu ajunge la destinatar, practic nu se realizează procesul de comunicare (rămâne o simplă emisie);  ABSTRACŢIA - capacitatea de a implica elemente abstracte, simbolice, transcendente, elaborate fără o raportare directă la realitatea înconjurătoare;  INTENŢIONALITATEA ­ angajarea motivată, conştientă, pe baza unei decizii personale privind mai multe variabile: destinatar/i, momentul realizării, conţinuturile incluse în mesaj, codurile utilizate, canalul folosit etc.

De asemenea, o altă perspectivă deosebit de utilă, necesară a fi abordată la acest nivel priveşte contribuţia adusă în domeniu de Şcoala de la Palo Alto, binecunoscutele axiome ale comunicării (VIP!!!) elaborate de Paul Watzlawick, J.Helmick Beavin şi Don D. Jackson (Dinu, 1997: 99-108): A1. Non-comunicarea este imposibilă. - Acest prim enunţ vizează omniprezenţa comunicării în orice context asociativ, cel puţin sub forma comunicării paraverbale. Constatând prezenţa celorlalţi, recepţionăm în mod inevitabil şi diverse caracteristici ale acestora, de la parametrii socio-demografici până la comportamente. Axioma are valabilitate doar în raport direct cu acest context social sau interacţional, în absenţa unor receptori potenţiali având doar emisii de mesaje paraverbale (într-un mediu cu totul izolat, nu putem vorbi totuşi de o comunicare paraverbală cu natura). Ceea ce formulează însă tacit acest enunţ vizează comunicarea ne-intenţionată, ca o formă particulară, la limită, de realizare a acestui proces: este discutabil cât de mult intenţionăm să transmitem un mesaj despre noi înşine prin diverse caracteristici achiziţionate (spre exemplu, stilul de îmbrăcare) sau înnăscute (gender, vârstă, rasă etc.).

A2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional - mesajul pus în circulaţie la nivel informaţional angajează şi „indicaţii de interpretare”, semnale adaptate la secvenţa respectivă prin care se evidenţiază şi anumite conotaţii afective, emoţionale, valorice şamd (practic, tonalitatea discursului).

A3. Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. Delimitarea comunicării în secvenţe distincte şi autonome are doar un caracter

6

analitic, procesul în sine prezentând o fluenţă şi o continuitate deosebit de profundă. Devenirea individului ca fiinţă socială este rezultatul de sinteză al tuturor secvenţelor de comunicare în care a fost antrenat. Parafrazându-l pe Bergson, comunicăm implicând întregul nostru trecut, inclusiv zestrea sufletească originară.3 A4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică. Cele două noţiuni, formulate în teoria matematică delimitează două tipuri majore de mesaje: cu distribuţie dihotomică, implicând exclusivist două variante posibile (corespunzătoare versiunii digitale) sau cu o distribuţie nelimitată de variante (forma analogică). Această nuanţare evidenţiază distincţia dintre situaţiile univoce (majoritatea cuvintelor dintr-o limbă deţin acelaşi sens pentru utilizatorii săi) şi cele echivoce (obiectele atitudinale, tonalităţile, mimica, gestica şi alte elemente variabile în funcţie de context).

A5. Comunicarea este ireversibilă. Realizarea ca atare a unei secvenţe de comunicare nu poate fi revocată, efectele produse, oricât de minimale ar fi acestea, fiind ireversibile (o persoană angajată în calitate de receptor într-un proces de comunicare nu mai poate reveni la profilul şi parametrii iniţiali, deţinuţi anteriori).

A6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare. La baza oricărui proces de comunicare se află o interacţiune socială care implică în mod necesar o distribuţie inegală a participanţilor (datorită unicităţii individualităţii umane, egalitatea deplină este doar teoretică). Indiferent dacă ierarhia poziţiilor sociale este conştientizată sau nu, resursele de putere sunt prezente şi avem astfel de-a face şi cu o dominaţie potenţială.

A7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare. Implicarea într-un proces de comunicare şi mai ales continuarea sa în timp implică adaptarea codurilor utilizate pentru creşterea compatibilităţii acestora şi pentru depăşirea situaţiilor incerte şi confuze.

4. Tipologii ale comunicării (VIP!!)

Abordările multidisciplinare ale comunicării se reflectă şi în numărul mare de tipologii conturate în jurul acestei noţiuni. Dintre cele mai cunoscute se pot reţine următoarele: A. în funcţie de numărul celor implicaţi: comunicare…

A.1. intrapersonală - derulată în forul interior al unui individ, acesta devenind succesiv emiţător şi receptor în formularea unei suite de idei (gânduri); ­ deşi se pot ridica anumite obiecţii în acceptarea acestui tip aparte de comunicare, este incontestabil faptul că orice individ verbalizează mental, în mod curent, diverse probleme în forul său interior, formulând cu ajutorul unui limbaj elaborat enunţuri şi interogaţii autoadresate. În mod evident, această manifestare nu este o simplă emisie sau o vehiculare de mesaje ci chiar un proces de comunicare.

A.2. interpersonală - se realizează printr-un schimb de mesaje între două persoane; - poate fi directă (face-to-face) sau indirectă (mediată); - se realizează prin vorbire, gesturi, scriere etc.; - feed-back-ul funcţionează imediat şi continuu.

A.3. de grup - se derulează, în general, sub forma dezbaterii în cadrul reuniunii unui grup; - constă într-o elaborare a unei suite de comunicaţii interpersonale, desfăşurate între indivizi şi grupuri sau între grupuri; - o formă aparte este reprezentată de comunicarea din cadrul organizaţiilor;

3

Henri Bergson (1914) L'evolution creatrice. Paris: Alcan, pp.5-6 apud Dinu, 1997: 101 - „gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru, dar cu întregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufletească originară, dorim şi acţionăm”.

7

- poate fi derulată într-o manieră directă sau mediată (în prezent, Internetul oferă modalităţi alternative fiabile pentru derularea acestor forme de comunicări).

A.4. de masă - reprezintă producerea şi difuzarea unor mesaje de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public eterogen şi numeros.

- constituie o notă definitorie a societăţii contemporane datorită extensiunii şi complexităţii implicaţiilor sale.

B. în funcţie de contextul interacţiunii: comunicare…

B.1. directă - se derulează pe baza existenţei unui contact nemijlocit între emiţător şi receptor; B.2. indirectă - presupune medierea interacţiunii dintre cele două entităţi implicate; - substituirea proximităţii spaţiale se poate realiza prin: scrisori, telefon, radio, televiziune, Internet.

C. în funcţie de natura mesajului: comunicare…

C.1. verbală - deţine o importanţă prioritară, fiind o variantă cu aria extinsă de manifestare; - se constituie în model de elaborare pentru celelalte tipuri; - presupune transmiterea unor stimuli comunicativi cu ajutorul limbajului; C.2. paraverbală - se realizează prin transmiterea unei informaţii codificate prin elemente prozodice (accente, punctuaţie, rimă, tonalitate, expresivitate etc.); - include repere socio-demografice şi psihologice despre comunicator, precum şi repere aferente dimensiunii axiologice a conţinutului informaţional transmis (importanţa, relevanţa şi comprehensiunea mesajului de către emiţător).

C.3. non-verbală - contribuie la stabilirea dimensiunii relaţionale a comunicării; - se realizează prin componente specifice (gesturi, mimică, orientarea corpului etc.) şi deţine un loc important în controlul interacţiunii.

D. în funcţie de feed-back: comunicare…

D.1. sincronică - constă în schimburi succesive de mesaje emise şi recepţionate în timp real (comunicarea directă, prin telefon, prin Internet etc.); D.2. asincronică - se realizează prin transmiterea unor mesaje complexe desfăşurate cu o alternanţă mai lentă (scrisori, comunicare în masă, e-mail);E. în funcţie de rigurozitate: comunicare…

E.1. formală - este condiţionată de respectarea unor cadre referenţiale care determină o manieră aparte de construire şi transmitere a mesajelor; - exprimă specificitatea unor domenii distincte de activitate umană (ştiinţific, juridic, economic etc.)

E.2. informală - prezintă o dimensiune adaptativă mult mai consistentă printr-o raportare directă la contextul în care se desfăşoară; ea reflectă specificul cultural al unui grup sau comunităţi de apartenenţă; Această suită de tipologii nu epuizează arealul comunicării. Ele reflectă doar câteva direcţii de abordare prin accentuarea anumitor aspecte considerate mai relevante. Între diferitele clasificări există o

8

relaţie de complementaritate (o comunicare nu este doar interpersonală sau doar directă ci, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ea poate fi, de exemplu, interpersonală, directă, verbală, sincronică şi informală). Păstrând rigurozităţile logice ale clasificării, în funcţie de perspectiva ştiinţifică de abordare şi de natura demersului analitic sau investigativ, se pot configura şi alte tipologii particulare ale comunicării.

5. Comunicare şi informaţie – facultativ! Între cele două noţiuni există o legătură semnificativă, în general acceptată şi recunoscută.

Delimitarea unui subcapitol dedicat acestui subiect se întemeiază pe existenţa unor aspecte insuficient clarificate care perpetuează o relativă confuzie în jurul acestuia. Fără a ridica pretenţiile soluţionării aspectelor controversate, vom încerca în rândurile următoare să argumentăm o direcţie de abordare pe care o consider a fi pertinentă şi adecvată discursului sociologic. Pentru început este necesară realizarea unei delimitări terminologice între semn, semnal şi simbol. Într-o manieră schematizată orientată de semiologia saussuriană*, se pot formula următoarele definiţii: semnal semn

mesaj

Orice element purtător de informaţie (de noutate), orice eveniment (manifestare) derulat într-un areal perceptibil.

Un construct complex obţinut prin asocierea unui sens la un semnal. Se conturează pe baza unui semnificant aferent planului perceptiv (cuvânt, text, imagine), a unui semnificat (conceptul abstract, sensul corespunzător) şi a unui referent (obiectul concret sau imaginar la care se raportează).

Ansamblu articulat de semne, elaborat pe baza regulilor specifice unui limbaj prin combinarea unor sensuri în legătură cu anumite semnale.

Deşi aceste formulări sunt acceptate şi promovate în majoritatea lucrărilor de profil, există o tendinţă larg răspândită de a utiliza echivoc noţiunile de semnal şi semn, în baza unei asocieri de echivalenţă. Printr-o raportare exclusivă la limbajele umane, referinţele ulterioare la aceşti termeni se vor face ţinând cont de următoarele precizări:  semnalul aparţine exclusiv universului evenimenţial din realitatea înconjurătoare perceptibilă prin simţuri;  semnul presupune cu necesitate existenţa unei semnificaţii, a unei reprezentări abstracte atribuite semnalului;  mesajul se construieşte doar prin angrenarea semnelor, a semnificaţiilor relative la anumite semnale;  transmiterea efectivă a unui mesaj presupune şi generarea unui semnal reprezentat de modificarea stării iniţiale a emiţătorului într-o manieră perceptibilă de către receptor.

Indiferent de ce se spune, cum se spune sau despre ce se spune, faptul că se spune corespunde unui semnal (spre exemplu vibraţia corzilor vocale) care atrage atenţia receptorului (prin sensibilitatea auditivă) asupra iniţierii procesului de comunicare.

Pentru o mai bună înţelegere, consider a fi utilă apelarea la un exemplu concret. Să presupunem următorul mesaj derulat în cadrul unui proces de comunicare interindividuală: „Afară ninge.” Semnalul corespunzător este reprezentat de desfăşurarea unui eveniment (ninsoarea) direct perceptibil de către emiţător. Acest mesaj conţine trei semne: afară, ninge şi asocierea dintre ele (evident că o combinaţie de genul „ninge afară” poate căpăta o formă interogativă iar una de genul „afară” şi „ninge” poate aparţine la două secvenţe de comunicare diferite şi îndepărtate în timp). Referentul mesajului este reprezentat de fenomenul meteorologic desfăşurat în proximitatea spaţială. Semnificanţii sunt reprezentaţi de cuvintele „afară” şi „ninge”, iar semnificaţii de către sensul implicit al acestora: „afară”, adică în exteriorul locaţiei prezente şi „ninge”, adică o formă de precipitaţie. Dacă nu ar exista unul din aceşti semnificanţi, pentru derularea procesului de comunicare ar fi necesară utilizarea altor combinaţii care să reflecte în mod cât mai pertinent semnalul (de exemplu: „în grădină” şi „se aşterne zăpadă”). *

Ferdinand de Saussure, este considerat întemeietorul lingvisticii moderne şi al semioticii („Cours de linguistique generale”, Paris: Payot, 1916)

9

Aceste precizări determină o serie de implicaţii asupra cărora vom reveni. La acest nivel este necesară însă o continuare a demersului explicativ printr-o accentuare a focalizării sale. Astfel, în ceea ce priveşte abordarea teoretică a noţiunii de informaţie, o contribuţie deosebit de consistentă aparţine semioticianului italian Umberto Eco4. Acesta distinge două tipuri (forme) distincte de informaţie corespunzând la două elemente de bază ale procesului de comunicare: emiţătorul şi mesajul, după cum urmează: (1). informaţia ca o proprietate statistică a sursei (=) cantitatea de noutate (informaţii) ce poate fi transmisă într-un proces de comunicare. prezintă două variante: 1.1. informaţia deţinută în mod implicit de către o sursă distinctă; 1.2. informaţia generată de utilizarea unui sistem de codificare.

(2). informaţia ca o cuantificare la nivelul mesajului (=) cantitatea de noutate care a fost deja transmisă şi receptată în procesul de comunicare. se exprimă prin două forme: 2.1. transmiterea de semnale „non-semnificante” (necodificate pe baza unui sistem de simboluri) printr-un proces de comunicare „naturală” (mesajul în sine ca stimul); 2.2. transmiterea unor semne generate în mod intenţionat prin codificarea simbolică a conţinuturilor informaţionale în cadrul unui proces de comunicare.

Cu alte cuvinte, informaţia este o variabilă direct cuantificabilă a procesului de comunicare şi se manifestă sub forma a patru tipuri distincte, prezente simultan (ca potenţialitate) în orice comunicare umană: a). informaţia deţinută de sursă (evenimenţială) ­ ansamblul noutăţilor (faţă de cunoştinţele receptorului) pe care le poate emite o sursă; b). informaţia generată de sistemul de codificare (aferentă limbajului) ­ ansamblul noutăţilor (tot faţă de receptor) care se pot contura prin utilizarea unor coduri în tratarea unor evenimente (semnale din mediu); c). informaţia transmisă „mecanic” (stimuli), ­ prezenţa efectivă a mesajului ca atare (sunetul unei exprimări, reflecţia cromatică a unei imagini etc.) ­ existenţa implicită a semnalului (relativ la modificarea stării emiţătorului) în orice proces de comunicare (aşa cum am precizat mai sus); d). informaţia transmisă prin traducerea (în semne) a unui semnal (eveniment) ­ conţinutul informaţional deţinut de un mesaj elaborat în mod intenţionat.

Dacă primele două forme vizează mai ales dimensiunea potenţială (ceea ce poate fi transmis, datorită realizării evenimenţiale sau combinaţiei de coduri), ultimele două sunt aferente transmiterii efective a mesajului (ceea ce este sau a fost transmis şi semnificaţiile incluse). Pe baza acestor considerente, în cadrul unui proces de comunicare există patru tipuri de „noutăţi” posibile, definite ca atare în raport cu ansamblul cunoştinţelor iniţiale (anterioare) ale receptorului: „noutăţile” sursei, ale codificării, prezenţa mesajului şi conţinutul acestuia. Dintre acestea, în mod necesar, cel puţin una este şi realizabilă (nu doar potenţială): prezenţa mesajului.

Astfel, putem vorbi de situaţii în care un eveniment este cunoscut anterior comunicării (datorită unui contact direct sau a unor comunicări alternative), formulat într-o manieră care nu aduce nimic nou receptorului şi transmis ca atare, adică redundant. Până aici, informaţia vehiculată este nulă, în sensul că nu contribuie cu nimic la extinderea cunoştinţelor deţinute deja de receptor. În schimb, prezenţa mesajului reflectă iniţierea unui proces de comunicare de către emiţător, ceea ce înseamnă o modificare în starea sa iniţială şi implicit o noutate pentru receptor ­ adică o informaţie non-nulă. În realitate însă, sunt destul de puţine situaţii în care modul de codificare a unui semnal (de exemplu, îmbinarea cuvintelor) şi de transmitere a acestuia (de exemplu, tonalitate, formulare, mimică, gesturi, moment şi context) nu conţin informaţii, adică elemente noi (chiar şi minimale) despre evenimentul respectiv şi perceperea sa de către emiţător. Cu toate acestea, este recomandabilă a e se evita echivalarea eronată dintre comunicare şi transmitere de informaţii. Aşa cum am mai precizat deja, comunicarea vizează vehicularea unui mesaj, indiferent câtă noutate conţine sau nu acesta pentru receptor. Dacă doar transmiterea unor conţinuturi purtătoare de noutate ar fi comunicare, atunci ar 4

Eco, Umberto, 1982, Tratat de semiotică generală., Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 57-64

10

trebui elaborat un nou concept, complementar, despre situaţiile în care mesajele emise sunt redundante. Mai mult, dacă iniţierea unui proces de comunicare ar implica şi evaluarea gradului de noutate pe care îl transmitem atunci probabil am trăi într-o lume mult mai tăcută.

Caracterul cuantificabil al informaţiei îi conferă acesteia o prezenţă implicită (distribuită între un minim şi un maxim) în cadrul fiecărui mesaj pe de o parte, dar şi în cadrul fiecărui proces de comunicare, pe de altă parte. Dacă în general, această prezenţă a informaţiei în mesaj este un fapt relativ uşor de acceptat, anumite dificultăţi pot fi conturate în legătură cu limitele (maxime şi minime) ale acesteia. Gradul de noutate al unui mesaj (încărcătura informaţională) se determină în funcţie de nivelul cognitiv al receptorului. În situaţia în care această noutate tinde spre o valoare maximă absolută (100%) procesul de comunicare riscă să fie întrerupt datorită incompatibilităţii codurilor.

Dacă un mesaj este în totalitate nou, atunci el este practic imposibil de decodificat datorită transmiterii de semne ale căror înţeles nu este cunoscut de către receptor dar şi datorită generării unor semnale imperceptibile (sau total necunoscute pentru destinatar). Necesitatea utilizării unor semne comune (cunoscute şi de receptor), incluse în mesaj îi diminuează acestuia caracterul de noutate totală.

La polul opus, nu se poate identifica un proces de comunicare fără un minim informaţional, in extremis, chiar aferent stării specifice emiţătorului (adică emiterii mesajului). În condiţiile în care participanţii la un proces de comunicare se află într-un areal evenimenţial comun (observă în mod direct desfăşurarea unui eveniment), reluarea unui semnal şi transpunerea sa într-un mesaj conţine o informaţie implicită în legătură cu autorul său, care devine din coparticipant (sau observator) un emiţător al secvenţei respective de comunicare. Această transformare (modificarea stării iniţiale a emiţătorului), apariţia unui act de emitere şi implicit a unui mesaj reprezintă indubitabil o noutate pentru receptorul vizat, o modificare în proximitatea sa spaţială şi relaţională, o iniţiere a unei acţiuni sociale care îl vizează şi pe care nu o putea cunoaşte înaintea manifestării sale (decât, poate cel mult intui).

Astfel, consideraţiile de genul „comunicarea nu are sens fără informaţie” (Haineş, 1998: 19) trebuiesc înţelese sub forma orice comunicarea deţine în mod necesar o valoare informaţională mai mare decât zero (atenţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre conţinutul mesajului!). La acest nivel putem formula două concluzii: (1) În orice proces de comunicare este pus în circulaţie un mesaj de un anumit nivel informaţional, de la 0% la 100% (valoarea maximă fiind însă doar teoretică).

(2). Orice proces de comunicare deţine un nivel informaţional diferit de zero.

Informaţia prezintă mai mulţi parametrii, putându-se distinge între (Haineş, 1998:19 informaţie actuală / potenţială, informaţie originală / reprodusă, informaţie durabilă / trecătoare, informaţie condensată / rarefiată, informaţie utilă / inutilă, informaţie profundă / superficială, informaţie veche / nouă, informaţie directă / indirectă.

Informaţia, „ca o combinaţie de semnale şi simboluri” (Van Cuilenburg et al., 1998, 28) este astfel o componentă implicită în derularea oricărui proces de comunicare (cuantificabilă între un minim şi un maxim) şi deţine trei dimensiuni distincte:  dimensiunea sintactică ­ succesiunea impusă de către emiţător semnelor angrenate în cadrul mesajului;  dimensiunea semantică ­ aferentă semnificaţiilor mesajului construite pe baza convenţiilor sociale. Se poate delimita între informaţia semantică intenţională (pe care emiţătorul doreşte să o transmită) şi informaţia semantică realizată (desprinsă de receptor din mesajul receptat);  dimensiunea pragmatică ­ efectul conţinutului informativ (al mesajului) asupra receptorului. În legătură directă cu această tematică se conturează un alt subiect generator de controverse şi anume cel relativ la dezinformare. Înţelesul său standard este în general asociat cu acţiunea de inducere a unei atitudini, opinii sau cunoştinţe false prin vehicularea intenţionată a unor mesaje care denaturează realitatea. O primă observaţie este impusă de modul specific de realizare: dacă în general, utilizarea prefixului de- sau dez- reflectă operaţiunea inversă (facere şi desfacere, fiinţare şi desfiinţare; legare şi dezlegare etc.), în cazul de faţă situaţia este sensibil diferită Şi aceasta deoarece dezinformarea nu înseamnă o încetare a informării ci doar a informării corecte. Cu alte cuvinte, dacă renunţarea la un obicei (o uzanţă) atrage după sine şi dezobişnuinţa, prin absenţa informării se obţine

11

în primul rând o stagnare a cunoaşterii şi implicit o dezinformare relativă la evenimente sau aspecte ulterioare şi nicidecum la cele actuale. Informaţia o dată dobândită rămâne activă pentru o perioadă determinată şi nimeni nu-şi poate asuma sarcina eradicării acesteia printr-o acţiune efectivă de destructurare sau de ştergere.

Modificarea atitudinilor, opiniilor sau cunoştinţelor nu se realizează deci prin retragerea din mentalul individual a informaţiilor deja vehiculate ci, dimpotrivă, prin accentuarea transmiterii de mesaje conţinând date aferente unei viziuni alternative asupra realităţii. Dacă informarea este direct dependentă de nivelul de cunoştinţe deţinut de receptor, dezinformarea este condiţionată de diferenţa faţă de realitate. Inducerea unei imagini alterate asupra realităţii aparţine unei acţiuni de dezinformare doar în măsura în care este intenţionată.

Din cele patru tipuri de informaţii specifice unui proces de comunicare, cele aferente codificării şi vehiculării mesajului sunt independente de natura evenimenţială de raportare. Un exemplu în acest sens poate clarifica eventualele nelămuriri: să presupunem apariţia în presa scrisă contemporană a unui mesaj de genul „În localitatea X a aterizat un extraterestru”. Acest mesaj, deşi este fals, conţine următoarele informaţii: 1. „Informaţia” sursei (semnalele) - manifestarea evenimentului (aterizarea extraterestrului) care este însă pentru acest caz în diferenţă explicită faţă de realitate, fiind construită prin improvizaţii. Din punctul de vedere al receptorului, aceasta conturează totuşi cu certitudine un element informaţional întrucât, indiferent de cunoştinţele sale, el nu poate deţine apriori datele respective (inventate de sursă) şi cu siguranţă nu se află în aria de manifestare a evenimentului respectiv (care în acest caz nici nu există în planul concret, ci doar în imaginaţia emiţătorului).

2. „Informaţia” aferentă utilizării unui sistem de coduri ­ în cazul de faţă transpunerea aşazisului eveniment (născocit) într-un limbaj accesibil publicului vizat (utilizarea unor semne grafice accesibile acestuia). La acest nivel se conturează însă o primă informaţie veritabilă: în ansamblul de coduri se poate realiza o asociere (chiar şi utopică) între <localitatea X> şi <aterizarea extraterestrului>. Printre multe fapte care se pot petrece în această localitate, apare aşadar şi formularea evenimentului promovat.

3. Transmiterea efectivă a mesajului prin difuzarea ziarului conţinând un astfel de articol oferă o a doua informaţie veritabilă definită de prezenţa sa. Indiferent de conţinut, mesajul (articolul) respectiv există şi atrage atenţia receptorului asupra iniţierii unui proces de comunicare. Este o modificare a stării iniţiale a emiţătorului („a început să spună ceva!”) şi evident că nu este eronată.

4. În fine, sensurile incluse în mesaj, modalităţile de reflectare şi interpretare reprezintă o a patra formă de „informaţii” care, deşi există (aduce, într-o manieră specifică o noutate pentru receptor) nu este validă, ci artificial construită.

Din punct de vedere al raportului cu realitatea, în situaţia (1) şi (4) avem o „informaţie” nevalidă (eronată) care contribuie nemijlocit la inducerea falsului sau a percepţiei greşite. În situaţiile (2) şi (3) avem însă de-a face cu informaţii valabile care sunt însă exterioare (sau contextuale) evenimentului propriu-zis. Finalitatea acestui proces comunicaţional, este dezinformarea şi se obţine prin vehicularea unor informaţii de un anumit tip. Paradoxul astfel obţinut ­ dezinformarea prin informaţii - este doar aparent, întrucât ideea de informaţie se defineşte doar în raport cu nivelul cunoaşterii sau, cu alte cuvinte, în raport cu ceea ce este nou şi nicidecum în raport cu ceea ce este adevărat. Altfel, ar fi necesară o întoarcere continuă la una din principalele probleme ale filosofiei: certitudinea cunoaşterii absolute a realităţii.

Pe baza acestei prezentări se poate evita astfel tentaţia unei confuzii cvasi-generalizate şi în comunicarea de masă, relativă la „informaţia aferentă sursei” (prima variantă din modelul lui Umberto Eco) ca reper unic în stabilirea indicelui de noutate al unui mesaj. Deşi acest indice este determinat prin raportarea directă la nivelul cognitiv al receptorului, în procesul de comunicare informaţia deţine mai multe variante (nu doar pe aceea de ştire).

12

Organizaţia ca entitate socială

Organizaţia ca entitate socială – elemente generale:

organizaţia umană: definire şi caracteristici  tipuri de organizaţii  conducerea orgnaizaţiei  perspective teoretice asupra organizaţiilor şi managementului.

Modele de management: leadership sau management?  tipuri de management  forme de leadership.

ORGANIZAŢIA UMANĂ: DEFINIRE ŞI CARACTERISTICI raţiunea existenţei organizaţiilor = atingerea unor obiective complexe, intangibile printr-o abordare solitară.

Condiţii simultane pentru aparitia unei organizatii: (i). existenţa unor indivizi capabili să interacţioneze; (ii). intenţia de a contribui, prin interacţiune, la atingerea unui scop comun.

Definirea organizaţiei implică 3 componente sine-qua-non:

1. persoane care interacţionează în vederea relizării unui scop comun; 2. coordonarea raţională a interacţiunilor dintre oameni; 3. existenţa unei structuri explicite, cu precizarea rolurilor, relaţiilor, activităţilor, obiectivelor, ierarhiilor şi responsabilităţilor.

Astfel, o organizaţie reprezintă un sistem structurat de interacţiune a oamenilor în scopul realizării unor obiective comune.

TIPURI DE ORGANIZAŢII ÎN FUNCŢIE DE GRADUL DE STRUCTURARE  (i). formale – o structură clar definită în care sunt descrise normele, poziţiile şi rolurile specifice, relaţiile dintre membrii.

- structura organizaţiei formale statuează şi ierarhia obiectivelor, relaţiile de autoritate, putere şi responsabilitate, procedurile de comunicare etc.

- organizaţiile formale sunt mai stabile şi relativ inflexibile la fluctuaţiile externe.

- modelul tipic de organizaţie formala este organizaţia birocratică.

TIPURI DE ORGANIZAŢII (ii). informale – angajarea unor relaţii spontane, neformalizate şi flexibile.

- este slab structurată, volatilă şi foarte sensibilă la fluctuaţiile externe.

- deşi există şi aici norme, modele de comunicare şi lideri, acestea au un puternic profil informal.

- modele tipice de organizaţii informale sunt grupurile de prieteni şi cluburile private. 

Există o serie de interferenţe între cele 2 modele.

Cercetările în domeniu au evidenţiat că structura informală generează o serie de avantaje pentru organizaţia formală (Hodgetts, 1980, Modern Human Relations, Hinsdale, Illinois): (a)

(b) (c)

(d)

(e)

contribuie la realizarea scopului organizaţioanl; facilitează sarcinile conducătorilor; creşte satisfacţia realizării activităţilor prin generarea unui climat de muncă pozitiv reprezintă un mijloc de protejare (prin exprimare şi defulare) a implicării emoţionale a angjaţilor furnizează un feedback pentru conducători.

În funcţie de gradul de implicare emoţională

1. Grupuri primare: - relaţii personale, directe, spontane, faţă-în-faţă; - o mare implicare emoţională; - se caracterizează prin asociere şi cooperare intimă, faţă în faţă; ele sunt primare în principal prin aceea că sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi idealurilor individuale Charles Cooley (1909) - exemple de grupuri primare: grupul de prieteni, unele grupuri de colegi, familia, unele asociaţii etc.

2. Grupuri secundare: - sunt caracterizate prin relaţii raţionale, de obicei formale şi impersonale, de tip contractual (luând forma organizaţiilor); - participarea membrilor la astfel de structuri este limitată la realizarea anumitor scopuri; - interacţiunea dintre membrii organizaţiei este determinată de un contract sau acord explicit ce specifică atât modul de interacţiune cât şi performanţele aşteptate pentru realizarea scopului; - implicare emoţională în organizaţiile secundare este foarte redusă, fiind înlocuită de o implicare raţională, de tip instrumental în scopul realizării unor obiective clar definite.

În funcţie de natura obiectivelor specifice se poate distinge între: a. organizaţii economice – (corporaţii, firme) care furnizează bunuri şi servicii; b. organizaţii politice – (partide, grupuri de presiune) care vizează explicit câştigarea sau influenţare puterii politice; c. organizaţii sociale – (cluburi, fundaţii, asociaţii) care vizează diverse scopuri sociale: sprijin reciproc, recunoaştere, socializare etc. d. organizaţii religioase – (biserici, secte, ordine) care răspund unui anumit tip de nevoi spirituale ale oamenilor.

CONDUCEREA ORGANIZAȚIILOR Conducerea organizațiilor poate fi asimilată cu o valență conjugată a managementului și leadershipul organizației.

Conducerea este considerată factorul cheie, strategic, în procesul de structurare, funcționare și eficientizare a organizațiilor.

Conducerea reprezintă procesul dinamic de organizare și coordonare de către un actor social (individ sau grup) într-o anumită perioadă de timp și într-un context organizațional specific, a unor resurse umane în vederea realizării unor sarcini specifice.

În analiza procesului de conducere se delimitează o serie de implicații: 1. Conducerea nu este limitată în mod necesar la o persoană. Dimpotrivă, mai ales în condițiile corporațiilor contemporane există un grup de conducători responsabili cu diferite sectoare de activitate și cu diferite tipuri de resurse.

2. Conducerea reprezintă un proces dinamic influențat de o multitudine de factori: climat organizațional, caracteristici ale grupului sau indivizilor ce urmează să realizeze sarcinile, schimbări ce pot interveni pe parcurs etc. Orice activitate de conducere este determinată de situația specifică cu care se confruntă conducătorul. Problema cheie a conducerii este adoptarea unui stil optim pentru fiecare situație în parte.

3. Conducerea vizează transformarea potențialului în realitate. Astfel, un conducător eficient trebuie să acționeze ca un factor de progres, schimbare și inovare și nu doar să reacționeze sau să se adapteze pasiv la ceea ce s-a produs deja. Dinamismul actului de conducere presupune orientarea spre cauză și nu spre efect, presupune activism, inițiativă, capacitate de previziune și nu inerție și pasivitate.

4. În procesul de conducere factorul uman deține o importanță prioritară. Eficiența actului de conducere este direct dependentă de abilitatea de a integra optim toți membri organizației în sarcini adecvate capacităților lor relative la rezultate vizate. Subdimensionarea sau supradimensionarea rolurilor asumate în cadrul organizației poate produce dezechilibre majore și alterarea eficienței în atingerea scopurilor.

Conducerea îndeplinește și o serie de funcții specifice: (i). proiectare-planificare – presupune în esență coordonarea activităților organizației în scopul îndeplinirii obiectivelor de realizat. Din punct de vedere organizațional prin planificare se stabilesc (a) obiectivele și scopurile organizației și (b) modalitățile prin care pot fi realizate.

(ii). decizia - reprezintă una din funcţiile cele mai importante ale conducerii, conferind o semnificaţie specifică tuturor celorlalte funcţii. Procesul decizional implică parcurgerea următoarelor faze: (a). analiza şi formularea problemei; (b). analiza alternativelor de acţiune; (c). realizarea şi implementarea deciziei.

(iii). organizarea - presupune stabilirea modalităţii prin care se vor atinge scopurile vizate. Organizarea implică dezvoltarea unor structuri formale şi se bazează pe diviziunea muncii între unităţile funcţionale ale organizaţiei.

(iv). motivarea - reprezintă o funcţie foarte importantă a conducerii. In orice organizaţie se vizează obţinerea unui climat motivaţional optim care să asigure atingerea unei performanţe înalte în realizarea scopurilor.

(v). control - vizează adecvarea rezultatelor la planurile iniţiale. Permite relizarea unor evaluări intermediare a eficienţei organizaţiei. Oferă posibilitatea operării unor corecţii pe parcurs.

(vi). negociere şi rezolvarea conflictelor – conducerea este direct responsabilă şi de asigurarea unui climat de muncă optim, fapt ce vizează şi rezolvarea conflictelor (latente sau deschise) precum şi detensionarea diverselor blocaje ale organizaţiei.

Leadership sau management?

LEADERSHIP - capacitatea de a influenţa un grup spre

atingerea unor obiective; - un proces de mobilizare, încurajare şi antrenare a indivizilor spre obiectivele propuse.

MANAGEMENT - gestionarea resurselor; - planificarea activităţilor şi stabilirea costurilor; - managerii sunt profesionişti angajaţi pentru condiţii stricte (fără a fi neapărat şi lideri).

- funcţiile unui manager de RU: (1) selecţia personalului, (2). stabilirea aşteptărilor, (3) motivarea şi (4) dezvoltarea profesională.

Aria deciziilor si volumul informaţiilor

Numărul deciziilor corelat (negativ!) cu volumul informaţiilor determină distirbuţia stilurilor de conducere pe o hiperbolă

Niveluri şi abilităţi manageriale

Stiluri de conducere - tipologii unidimensionale: \Stil Criterii de \ evaluae \ Eficienţă

Satisfacţie

Agresivitate Climat de grup

Autoritar

Democrat

Liber (laissezfaire)

Pentru moment mare dar ca tendinţă: în scădere

Mare şi constantă

Fluctuantă Ca tendinţă: slabă

Centrare pe Centrare pe lider Subordonaţii exprimă grup mai multă nemulţumire Satisfacţie mare Satisfacţia scade în timp şi generalizată

Individualizată

Mare

Scăzută

Scăzută

Agresiv - apatic

Cooperator

Anarhic

Kurt Lewin, R. Lippitt şi R . K.White, 1939

Tipologii bidimensionale

Robert E. Blake şi Jane S. Mouton (1964): in conducerea organizaţiilor două dimensiuni sunt fundamentale – orientarea conducătorilor spre producţie şi orientarea lor spre personal: 1.9. – interes mare pentru producţie şi interes slab pentru problemele umane 9.1. – interes mare pentru problemele umane şi interes scăzut pentru problemele de producţie 1.1. – interes slab atât pentru producţie cât şi pentru problemele umane 5.5. – interes moderat atât pentru producţie cât şi pentru problemele umane 9.9. – interes mare atât pentru problemele umane cât şi pentru problemele producţiei