Poetica 2015 curs 1 4 by Arhitectura si Urbanism UPT

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TMIŞOARA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

CURS nr.1 INTRODUCTIV - POETICA SI FENOMENOLOGIA SPATIULUI –

DESPRE CALITATEA DE A FI POEM CONSTRUIT prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi

Un motto mai lung de …….Andrei Plesu, Dilema Veche nr. 624/4-10.02.16

Sürdürülebilirlik, Cuvîntul turcesc pe care l-am pus în titlu înseamnă „sustenabilitate“. L-am ales mai întîi pentru că e o dovadă convingătoare a globalizării. Odată ajuns la modă, orice cuvînt, din orice parte a lumii, devine universal valabil. În subtext, sugerez și că, pentru mine și pentru generația mea, termenul „sustenabilitate“ e oarecum exotic: nu ne e mai la îndemînă decît termenul turcesc care îl traduce. Am trăit fără el pînă pe la mijlocul anilor ’80, cînd a fost pus pe piață. Nu avem, cred, un echivalent românesc care să exprime laconic sensul acestui termen englezesc, în afară de simpla lui copie („sustenabilitate“). Dacă am înțeles bine, e vorba de efortul de a gîndi lucrurile pe termen lung: a nu pune în pericol resursele planetei printr-o suprautilizare iresponsabilă, a respecta echilibrul firesc dintre economie și biosferă (de aceea, conceptul e folosit abundent în cercurile ecologiste), a nu practica dezlănțuit consumul, în dauna acumulării și a menajării rezervelor. Se vorbește și despre „solidaritate intergenerațională“, adică despre datoria de a lăsa moștenire o ambianță confortabilă și celor ce vin după noi. Cred că există totuși, în limba română, o formulă care parafrazează destul de exact sensul cuvîntului englezesc: „să nu te întinzi mai mult decît îți e plapuma“. Prin urmare, să-ți cunoști limitele, limitele tale și ale mediului în care trăiești, să nu fii risipitor, necugetat, nerezonabil.

Sînt, firește, de acord că e bine să iei în calcul procentul de „sustenabilitate“ pe care îl îngăduie orice întreprindere omenească. Să te gîndești, cum se spune, de două ori și să tai o dată. Să nu te repezi, să nu produci daune, să nu privilegiezi beneficiul imediat pe seama durabilității, a securității de perspectivă. Dar am de pus, totuși, o pedală relativizantă pe transformarea sustenabilității într-un soi de obsesie apocaliptică, întrun cult valabil în mod absolut, la orice nivel. Mai întîi, am convingerea că planeta Pămînt e mai viguroasă și mai imaginativă decît noi. Sigur că nu e cazul să ne culcăm pe-o ureche și să lăsăm totul în seama „naturii“. Dar știu că de la Platon încoace, trecînd prin hermetismul renascentist și prin romantismul german, a circulat ideea integrității organice a planetei noastre: Pămîntul e o ființă vie, o vietate, cu metabolism propriu, cu reflexe de apărare proprii, cu nebănuite capacități de autoreglare. În anii ’60, doi oameni de știință (biochimista Lynn Margulis și biofizicianul James Lovelock) au emis așa-numita„Gaya Hypothesis“ (Gaya, Geea e zeița greacă a Pămîntului), conform căreia trebuie să luăm în calcul un anumit biodinamism al planetei (fără legătură cu vreo variantă de „animism“), de natură să omogenizeze, printr-un soi de „mecanică fină“, tensiunile ei intime. Se pot da diferite exemple care să ilustreze această ipoteză: procentul constant de sare din compoziția mărilor, egalitatea relativă dintre numărul bărbaților și al femeilor (fără de care „sustenabilitatea“ speciei ar fi în pericol), împăduririle spontane din cutare zonă a Africii, la scurt timp după despăduririle violente din jungla Amazonului etc. Sîntem prinși, cu alte cuvinte, într-un „sistem“ care funcționează cvasiautomat spre a se menține (ceea ce nu exclude, e drept, eliminarea „spontană“ a eventualilor agenți perturbatori, fie ei și cei aparținînd speciei umane…). Față de o alcătuire de asemenea anvergură, precauțiile unor „preoți“ ai „economiei durabile“ care ne învață să închidem robinetul de la chiuvetă cînd ne periem dinții, ca să economisim apa, mi se par ușor nevrotice.

Încă ceva: dacă, în plan material, un calcul prudent de sustenabilitate e binevenit, mă grăbesc să semnalez domenii în care, ca să zic așa, sustenabilitatea e… nesustenabilă. Unul dintre aceste domenii e iubirea. Îndrăgostirea nu e posibilă dacă unul dintre parteneri se irosește în evaluări și anticipări pragmatice. Blocajul în „socoteli“ înțelepte, tatonarea „experimentală“ a „urmărilor“ suspendă orice autenticitate emoțională. Nici speranța nu valorifică potențialul de „rațiune“ al sustenabilității. Orizontul ei e dincolo de orice garanție palpabilă. Speri ceea ce nu e neapărat accesibil, ceea ce nu e la îndemînă. Speri ceea ce nu e de sperat. Conturul prea clar decupat al obiectului pe care speri să-l atingi transformă „aspirația“ în simplă „foaie de parcurs“. A spera e a institui o relație cu o depărtare dezirabilă, dar incertă. În sfîrșit, nici un act de credință nu se poate construi pe argumente bun-simțiste, pe o „rețetă“ cu plauzibilitate verificabilă, pe o investiție de tip contabil. A crede înseamnă a paria pe o inevidență, a „credita“ un „posibil“, dincolo de exigențele stabile ale „realului“. Dar chiar și în perimetrul comun al afacerilor, al concurenței, al competitivității lucrative, sustenabilitatea își are limitele ei: nu există cîștig fără risc. Iar a risca e a acorda o șansă nesustenabilului, imprevizibilului, improbabilului. În rest, de acord, să nu neglijăm problema sustenabilității. Vorba turcului: sürdürülebilirlik! •

1975

1996

1992

1996

Arhitectura poate oglindi o comunitate sau o naĹŁiune, poate fi o metafora vie a acesteia.

o scurtă selecţie de afirmaţii fundamentale. (cuvinte cruciale )

VENUSTAS -frumuseţe

FERMITAS -soliditate, (forţă, putere)

VITRUVIUS

UTILITAS -funcţiune, folosinţă, “lumea vieţii” (inţelepciune)

Le Corbusier

De la calitatea de a servi (maşina) la cea de a produce E M O Ţ I A

Mies van der Rohe

Calitatea Arhitecturii de a fi

PROZĂ si chiar POEZIE “Architektur beginnt wenn zwei Backsteine sorgfaltig zusammengesetzt werden. Architektur ist eine sprache mit der disziplin einer gramamatik, man kann sprache im alltag als prosa benutzen, und wenn man sehr gut ist, kann man ein dichter sein.”

Frank Lloyd Wright organica, precum copacul

Calitate Arhitecturii de a fi

Louis I. Kahn Calitatea ce inspira muzica

“Percep o simbioză a simţurilor. Să auzi un sunet înseamnă să-i vezi spaţiul. Spaţiul are tonalitate şi mă imaginez compunând un spaţiu impunător, acoperit de o boltă sau de o cupolă, atribuindu-i o trăsătură sonoră, care alternează cu tonurile unui spaţiu îngust şi înalt, cu lumină graduală, de la argintiu până la întunecat. Spaţiile arhitecturale în lumină îmi trezesc dorinţa de a compune un fel de muzică, imaginând un adevăr din sentimentul unei contopiri a disciplinelor şi a ordinii lor. Niciun spaţiu nu este un spaţiu arhitectural fără să aibă lumină naturală. Lumina naturală variază în funcţie de momentul zilei şi de anotimpul anului. O încăpere în arhitectură, un spaţiu în arhitectură are nevoie de acea lumină însufleţitoare – lumina din care am fost întrupaţi. Aşadar, lumina argintie şi lumina aurie, lumina verde şi lumina galbenă sunt calităţi ale unei scale sau rigle variabile. Această calitate trebuie să inspire muzică.” Conference at symposium “ The Conservatory Redefined”, 14. nov. 1967

Alvar Aalto şi Jorn Utzon

Calitatea sentimentului locului şi calitatea metaforică (naturală) într-o varietate de nuanţe

Robert Ventury

Calitatea complexităţii si ambiguităţii

Luis Barragan

Calitatea frumuseţii, a artei arhitecturii care generează bucurie calmă şi seninătate

Aldo van Eyck Calitatea de a fi loc şi ocazie, calitatea de a fi un întreg „Omul inspiră şi expiră neîncetat. Când va face şi arhitectura la fel? Există un fel de apreciere spaţială care ne face să invidiem păsările în zbor; există şi un fel de înţelegere care ne reaminteşte de spaţiul închis, protejat, al originii noastre. Arhitectura va eşua dacă o va ignora pe oricare dintre ele – claritatea labirintică, în orice proporţie, simboluri ale amândurora. Cuibul păsărilor, zborul păsărilor, păsări.” (Loc şi ocazie) „Pomul este frunză şi frunza este pom – casa este oraş şi oraşul este casă – un pom este un pom, dar şi o frunză uriaşă – o frunză este o frunză, dar şi un pomişor – un oraş nu este un oraş fără a fi şi o casă uriaşă – o casă este o casă doar dacă este şi un oraş în miniatură” Aldo van Eyck, Works, Compilation by Vincent Ligtelijn

Cristopher Alexander Calitatea fara de nume, calitatea intrinseca „Cu cât sunt mai multe matrici generatoare vii într-un loc – o cameră, o clădire sau un oraş – cu atât acesta prinde viaţă ca un ansamblu, străluceşte mai mult, dobândeşte acea flacără independentă care este calitatea fără nume.

Iar când o clădire are această lumină strălucitoare, ea devine un element natural. Asemenea valurilor oceanului sau firelor de iarbă, componentele sale sunt guvernate de jocul nesfârşit al repetiţiei şi al varietăţii create în inerenţa efemerităţii tuturor lucrurilor. Aceasta este calitatea intrinsecă. © V.Gaivoronschi

Pentru a atinge calitatea fără de nume, trebuie, aşadar, să construim un limbaj matrice generatoare vie, precum o poarta.” The Timeless Way of Building

Christian Norberg Schulz Calitatea de arta a locului, caracter si atmosfera bazica

„Coexistenţa arhitecturii şi vieţii, la care m-am referit, poate să dea impresia unei alte versiuni a motto-ului Forma urmează funcţiei, dar conceptul pe care-l folosesc este fundamental diferit de abordarea funcţionalistă. Nu avem în vedere aici funcţii individuale mai mult sau mai puţin coordonate, ci mai degrabă momente care dobândesc semnificaţie, începând cu structura existenţială totalitară reprezentată de actul locuirii. Similar, formele arhitecturale nu apar separat, ci sunt condiţionate de un loc prestabilit, la care participă natura.

Prin urmare, arhitectura nu este rezultatul acţiunilor omului, ci, mai degrabă, concretizează lumea care face posibile aceste acţiuni. Şi, întrucât elementele constitutive ale acestei lumi sunt calitativ diferite, ele nu pot fi înţelese cu ajutorul logicii, ci trebuie, mai curând, exprimate poetic. Aceasta este misiunea arhitecturii, care, pe baza unei înţelegeri fenomenologice, reuneşte şi ilustrează o varietate de elemente care se referă la spaţiu, formă şi configuraţie, cu alte cuvinte, arhitectura ca artă a locului.” “Architecture: Presence, Language and Place”, SKIRA 2000

Juhani Pallasmaa, Calitatea imaginii reprezentate, a metaforei trăite

„În arhitectură, în acelaşi fel, motivele artistice nu trebuie să fie excesive sau foarte dramatizate, pentru că „imaginaţia noastră le va respinge”, după cum îi sfătuieşte Borges pe scriitori. Procedeul de reţinere şi de afirmaţie discretă are o valoare sporită în arhitectură. Dacă aspiră la un impact mental permanent, o operă arhitecturală trebuie să ne antreneze imaginaţia personală şi activă; chiar şi o naraţiune arhitecturală trebuie să rămână neterminată sau să aibă un final deschis, pentru a fi completată şi concretizată de imaginaţia observatorului/ocupantului. De aceea, lucrările arhitecturale discrete ale lui Renzo Piano şi Glenn Murcutt ating măreţia: aceste clădiri sunt clar şi convingător inteligibile din punct de vedere al structurilor conceptuale, funcţionale şi arhitectonice, dar evită declaraţia exagerată şi prolixitatea şi ne invită delicat

imaginaţia reproductivă, tactilă şi senzorială. Ele sunt structuri arhitecturale cu un înalt grad de raţionalizare, care proiectează imagini poetice ale gravităţii şi orizontului, meşteşugului şi naturii, folosirii şi spaţiului, tradiţiei şi inovaţiei, materialităţii şi luminii.” „De obicei, se consideră că arhitectura îşi are originea în actul stabilirii şi al locuirii. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere, arhitectura are o origine duală; ea apare simultan din actele de locuire şi preamărire…”O casă este un instrument cu care înfruntăm cosmosul”, după cum sugerează Gaston Bachelard.” „Lucrările artistice şi cele arhitecturale sunt metafore existenţiale în care se reflectă o întreagă lume. Clădiri iconice, precum Casa Malaparte (1938-40) din Capri, Casa Melnikov (1927-9) din Moscova, Casa de sticlă a lui Pierre Chareau (1929) din Paris sunt microcosmosuri metaforice condensate, metafore locuite şi trăite, universuri independente închise între pereţii acestor structuri.” J. Pallasmaa, “The Embodied Image – Imagination and Imagery in Architecture”, Wiley and Sons, 2011

Glenn Murcutt Calitatea cladirilor de a fi precum instrumentele „Este foarte important pentru mine să construiesc clădiri care sunt precum instrumentele. Ele sunt sensibile la lumină, mişcările aerului, privelişte, nevoile de confort. La fel ca instrumentele muzicale, ele produc sunetele şi tonurile compozitorului. Dar nu eu sunt compozitorul, ci natura. Lumina şi sunetele pământului sunt deja acolo. Eu creez doar instrumentele care le permit oamenilor să perceapă aceste calităţi naturale.”

„Procesul creator este o cale spre descoperire. Mâna trasează schiţe şi ajunge la soluţii înainte ca mintea să le înţeleagă întocmai.” © O.Micsa

Glenn Murcutt Exhibition at Architektur Zentrum Wien, 2012

Credo: Trebuie sa învaţam sa facem mai mult decât clădiri,

O ARHITECTURĂ CARE ARE ACEASTĂ VOCAŢIE……….

-………..ESTE UN LUCRU VIU, Inainte de a croi forme , ar trebui să întelegem viaţa din jurul nostru. Începem întotdeauna cu un concept, care nu ar trebui sa fie o formă, păcătuim în a solidifica prea repede totul articulând forme. De foarte multe ori, viaţa are dreptate iar arhitectura greşeşte; calitatea vieţii înseamnă mult mai mult decât “arhitecturi fotogenice”, “green building”/case pasive, costuri reduse, performanţe tehnice;

-SE INTEGREAZĂ, ASPIRĂ LA STATUTUL DE “ARTĂ A LOCULUI”; este atentă la peisaj şi devine poate peisaj, este atentă la ţesut si se poate “pierde” in ţesut, sau, dacă e potrivit, devine icon memorabil……

House for two brothers, Timişoara – Nomination at Arhitext Design Awards 2011

Perla Hotels, 1995-2004, National nomination

Vlad Gaivoronschi, “Despre Arta Locului ”, revista ARHITEXT, Bucureşti, nr. 2, 2006, pag.47-53, ISSN1224-886X.

- CELEBREAZฤ SPAลขIUL PUBLIC

Urban regeneration â&#x20AC;&#x201C; 700 Square as GATE to CENTRE

Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, “700 - Poarta catre centru”, revista ARHITECTURA, Bucureşti, număr special, 2013, pag. 68-74, ISBN 5-948491-320038

- ARTICULEAZĂ INTELIGENT PAŞII DELA PUBLIC LA PRIVAT

“HARMONIA” Seniors Residence, Timişoara, Nomination at MIES VAN DER ROHE Prize 2010, Nomination at the Timis Order of Architect Annual Architecture Event 2010, Nomination at the Bucharest Architecture Biennial 2010 ,The National BAUMIT Prize 2011 , WAN longlisted and The ARHITEXT PRIZE 2011.

- INGĂDUIE SI PROTEJEAZĂ INTIMITATEA SPAŢIULUI DOMESTIC

Vila Bistriceanu, TimiĹ&#x;oara 1997-2002

- REGENEREAZĂ CU SENSIBILITATE CLĂDIRI EXISTENTE

Savoy Hotel, Timişoara - Refurbishment and extension – Nomination at the Bucharest Architecture Biennial 2006 and Nomination at “Arhitext Design” Festival, Sibiu, 2007

Andreescu & Gaivoronschi Offices in Timişoara, rehabilitation, 2004, National Nomination

POD-SUPANTĂ INAINTE ŞI DUPĂ INTERVENŢIE

Vlad Gaivoronschi, Ioan Andreescu, Marius Moşoarca, “Working in the Attic Complex Restoration and Reconversion of an Historic Attic Structure in Timişoara, Romania”, C60 International Conference, 7-9 noiembrie 2013, Cluj-Napoca, Romania, “Tradition and Inovation – 60 Years of Civil Engineering Higher Education in Transilvania”, pag.287,288, ISBN978-973-662-903-7.

- ÎMBINĂ FERICIT EXPRESIA CU TEHNOLOGIA

Badea Carţan Market, Timişoara - Refurbishment and tensile membrane covering, National Prize and medal – 1996, ECCS Prize – 1997

B.CARลขAN (RE)REHABILITATION 2012, PRIZE FOR EXCELLENCE

Vlad Gaivoronschi, “City Business Centre”, Buletinul Ştiinţific al Universităţii Politehnica Timişoara, tom 54(68), Fascicola 1, 2009, ed. Politehnica Timisoara, ISSN 1224-6026, pag.49-60.

-BUCURĂ, EMOŢIONEAZĂ, SURPRINDE ŞI RĂMÂNE LOC MEMORABIL; îi face să se identifice pe cei ce locuiesc cu atmosfera sa; atunci cand este posibil, integrează mestesugul traditional si artele…….

Romtelecom interior design, 1999, Arhitext Prize and national nomination

Vlad Gaivoronschi, “Viziuni, afecte şi alte aspecte”, revista ARHITEXT, Bucureşti, 886X, pag.98-105.

nr.8- 9 , 2009 , ISSN1224-

- ESTE MAI MULT DECÂT IMAGINE FOTOGENICĂ, ARE SONORITATE, TACTILITATE

A.B. HOUSE, Timisoara, 2006-2013

Vlad Gaivoronschi, “Intre stereotomie şi textilă”, revista ARHITEXT, Bucureşti, nr. 4, 2003, pag.44-50, ISSN1224-886X.

- ESTE GEOMETRIE FINĂ A LUMINII, MAGIE, POEZIE A PENUMBREI

Poate exista o poetică a ambientului domestic, se poate naşte o magie a locului public ; excesul de formă poate anihila calităţi în loc să le potenţeze;

- poate fi un “instrument muzical” de fineţe

Arhitectura poate avea valenţe metaforice , poate fi “o povestire” sau “un poem” (Mies….) Cand se referă la “spiritul formei”, Steiner sau Kahn fac referire la vocaţia “muzicală “ a binomului spaţiu/formă , la arhitecturi ce devin “instrumente muzicale”

Sere House, 1995, National Nomination And Special Prize

The House with coloured lights, O.A.R. TIMIĹ&#x17E; Excellence Prize, 2013

“Lumina naturală variază în funcţie de momentul zilei şi de anotimpul anului. O încăpere în arhitectură, un spaţiu în arhitectură are nevoie de acea lumină însufleţitoare – lumina din care am fost întrupaţi. Aşadar, lumina argintie şi lumina aurie, lumina verde şi lumina galbenă sunt calităţi ale unei scale sau rigle variabile. Această calitate trebuie să inspire muzică.” L. Kahn Conference at symposium “ The Conservatory Redefined”, 14. nov. 1967

-poate îmbătrâni armonios, ne uzându-se prea iute fizic si moral, poate gazdui deci pe termen lung şi căpăta patină nobilă

Rﾄッﾄトani holiday house, 2002/3

BIBLIOGRAFIE

Alexander, Christopher, Ishikawa, S., Silverstein, M. şi colectiv, A Pattern Language, Oxford University Press, N.Y., 1977 Alexander, Cristopher, The Timeless Way of Building, Oxford University Press, New York, 1979 Arbore, Grigore, Cetatea ideală, Meridiane, Bucureşti, 1978 Ariès, Ph, Duby, G., Istoria vieţii private, vol.110, ed. Meridiane, Bucureşti,1993-1997 Ariès, Philippe, Timpul istoriei, Meridiane, Bucureşti, 1997 Arnheim, Rudolf, Dynamique de la forme architecturale, Pierre Mardaga, Bruxelles, 1977 Arnheim, Rudolf, Forţa centrului vizual, Meridiane, Bucureşti, 1995 Assunto, Rosario, Scrieri despre artă. Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Meridiane, Bucureşti, 1988 Augustin Ioan, Visul lui Ezechiel, corp, geometrie şi spaţiu sacru, Anastasia, 1996

Bachelard, Gaston, Aerul şi visele, Univers, Bucureşti, 1997 Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Univers, Bucureşti, 1995 Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol 1-2, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 Bachelard, Gaston, Flacăra unei lumânări, Anastasia, 1994 Bachelard, Gaston, L’intuition de l’instant, Livre de Poche, Paris, 1994 Bachelard, Gaston, La Poétiques de l’espace, Quadrige, 1989 Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile voinţei, Univers, Bucureşti, 1998 Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Univers, Bucureşti, 1989 Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Echinox, Cluj, 1996

Baudrillard, Jean, Strategiile fatale, Polirom, Iaşi, 1996 Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, ed. Antet, 2000 Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Bucureşti, 1997 Biesantz, Hagen, Klingborg, Arne, The Goetheanum. Rudolf Steiner’s Architectural Impulse, Rudolf Steiner Press, London, 1979 Blaga, Lucian, Geneza metaforei şi sensul culturii, Humanitas, Bucureşti, 1994 Blaga, Lucian, Orizont şi stil, Humanitas, Bucureşti, 1994 Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, Humanitas, Bucureşti, 1994 Bontot, Alain, Inventarea formelor. Haos, catastrofe, fractali, atractori stranii, Nemira, 1997

Bourdieu, Paul, Simţul practic, Institutul European, 2000 Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Meridiane, Bucureşti, 1994 Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol.1-2, Meridiane, Bucureşti, 1989 Budiş, Monica, Microcosmosul gospodăresc. Practici magice şi religioase de apărare, Paidea, 1998 Cassirer, Ernst, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994 Castex, Jean, Cohen, Jean–Louis, Depante, Jean–Charles, Histoire urbaine, antropologie de l’espace, CNRS Editions, Paris, 1995 Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, Meridiane, Bucureşti, 1999 Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, vol 1-2, Meridiane, Bucureşti, 1986

Codoban, Aurel, Sacru şi ontofanie, Polirom, Iaşi, 1998 d’Aquino, Thoma, De ente et essentia. Despre fiind şi esenţă, Polirom, Iaşi, 1998 d’Aquino, Thoma, Summa theologiae. Despre Dumnezeu, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 Dascăl, Reghina, Casă / locuire, Eurostampa, Timişoara, 1999 Davy, Marie-Madelaine, Initiation à la symbolique romane, Flammarion, Paris, 1977 Dal Co Francesco – Tadao Ando. Le opere, gli scritti,la critica, Electa, Milano, 1994de Coulanges, Fustel, Cetatea antică, Meridiane, Bucureşti, 1984 de Souzenelle, Annick, Simbolismul corpului uman, Amarcord¸ Timişoara, 1996 Drăgan, Radu, Lumile răsturnate, ed. Paidea, 2000

Drăgan, Radu, Ioan, Augustin, Fiinţa şi spaţiul, ed. All, Bucureşti, 1992 Duby, Georges, Vremea catedralelor, Meridiane, Bucureşti, 1998 Durand, Gilbert, Aventurile imaginii, imaginaţia simbolică, imaginarul, ed. Nemira, 1999 Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998 Egenter, Nold, The Present Relevance of the Primitive in Architecture, col. Architectural Anthropology, ed. Structura Mundi, Lausanne, 1992 Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978 Eliade, Mircea, Fragmentarium, Humanitas, Bucureşti, 1992 Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994

Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, Humanitas, Bucureşti, 1993 Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase , ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992 Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 Eliade, Mircea, Mituri, vise şi mistere, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas, Bucureşti, 1995 Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, Humanitas, Bucureşti, 1994 Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1992 Evdokimov, Paul, l’Orthodoxie, 1965 Fabre, Jean-Charles, Maison entre Terre et Ciel, ed. Arista, 1987

Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, Univers, Bucureşti, 1996 Frampton, Kenneth, Modern Architecture – A Critical History, Thames and Hudson, London, 1992 Frazer, James G., Creanga de Aur , ed. B.P.T., Bucureşti,1980 George, Patrick A., Mandala: Buddhist Tantric Diagrams, http:/ccat.sas.upenn.edu/george/mandala.htm l George, Sergiu Al., Arhaic şi universal. India în conştiinţa românească, Herald, Bucureşti, 1998

Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999 Ghyka, Matila C., Filosofia şi mistica numărului, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 Ghyka, Matila C., Le Nombre d’or, Gallimard, Paris, 1931 Gleich, James, Chaos. Making a new science, Cardinal - Sphere Books, 1988 Gombrich, E.H., Artă şi iluzie, Meridiane, Bucureşti, 1973 Guénon, René, Criza lumii moderne, Humanitas, Bucureşti, 1992 Guénon, René, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Bucureşti, 1995 Guénon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, Bucureşti, 1997 Guidoni, Enrico, Architettura Primitiva, ed. Electa, 1975 Guja, Cornelia, Aurele corpurilor - Interfeţe cu Cosmosul, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993

Gulgönen, Ahmet, Louis I. Kahn et l’influence des Beaux - Arts, Institut Supérieur d’Architecture Saint-Luc, Bruxelles, mars 1992 Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Jurnalul Literar, 1994 Heidegger, Martin, Originea operei de artă, Humanitas, Bucureşti, 1995 Huizinga, Johan, Homo Ludens, Humanitas, Bucureşti, 1998 Jencks, Charles, The Language of Post-modern Architecture, Rizzoli, New York, 1977 Jung, Carl Gustav, Comentarii la Arta prelungirii vieţii şi secretul Florii de Aur, ed. Trei, 1996 Jung, Carl Gustav, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Teora, 1997 Jung, Carl Gustav, Kereny, K., Copilul divin, fecioara divină, Amarcord¸ Timişoara, 1994 Jung, Carl Gustav, Psihologie şi alchimie, Teora, 1998 Kruft, Hanno-Walter, A History of Architectural Theory from Vitruvius to the Present, Zwemmer & Princeton Architectural Press, 1994

Kurokawa, Kisho, Intercultural Architecture. The Philosophy of Symbiosis, Academy Editions, London, 1991 La Maya, Jaques, La médicine de l’habitat, Edition Dangles, 1988 Lao Zi, Cartea despre Tao şi virtuţile sale, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999 Lascu, Nicolae, Funcţiune şi formă, Meridiane, Bucureşti, 1989 Leroi Gourhan, André, Le geste et la Parole, la Memoire et les Rythmes, Albin Michel, Paris, 1977 Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, ed. Politică, Bucureşti, 1978 Lévi-Strauss, Claude, Tropice triste, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 Levy, Françoise P., Segaud, Marion, Anthropologie de l’espace, Alors, Paris, 1983 Mann, A.T., Sacred Architecture, Element Books Ltd, Longmead, Shaftesbury, Dorset, 1993 Marc, Olivier, Psychanalise de la maison, Seuil, Paris, 1972 Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, ed. Politică, Bucureşti, 1975

Mauss, Marcel, Hubert, Henri, Eseu despre natura şi funcţia sacrificiului, Polirom, Iaşi, 1997 Mitchell, William, City of bits, M.I.T. Press, 1995-1997 Nitschke, Günter, Le Jardin japonais, Benedikt Taschen Verlag, 1993 Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas, Bucureşti, 1996 Norberg Schulz, Christian, Meaning in Western Architecture, Rizzoli, New York, 1981 Norberg Schulz, Christian, Système logique de l’architecture, ed. Dessart & Mardaga, Bruxelles, 1974 Norberg Schulz, Christian, Existence, Space & Architecture, Londra, 1981 Oişteanu, Andrei, Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Nemira, Bucureşti, 1998 Otto, Rudolf, Despre Numinos, ed. Dacia, Cluj, 1996

Otto, Rudolf, Sacrul, ed. Dacia, Cluj, 1976 Pallasmaa, Juhani, Architecture in Miniature, Museum of Finnish Architecture, 1991 Palumbo, Maria Luisa, New Wombs. Electronic Bodies and Architectural Disorders, ed. Birkhauser, 2000 Panofsky, Erwin, Artă şi semnificaţie, Meridiane, Bucureşti, 1980 Pehnt, Wolfgang, Expressionist architecture in drawings, van Nostrand Reinhold Company, New York, 1985

Piano, Renzo, Giornale di bordo, Passigli Editori, Firenze,1997 Pleşu, Andrei, Pitoresc şi melancolie, Humanitas, Bucureşti, 1992 Radian, H.R., Cartea proporţiilor, Meridiane, Bucureşti, 1981 Rapoport, Amos, House, Form and Culture, Prentice-Hall Inc., Englewood Cliff, N.J., 1969 Robert Venturi, Complexity and Contradiction in Architecture, NY Museum of Modern Art, 1967 Rykwert, Joseph, La Maison d’Adam au Paradis, Seuil, Paris, 1976 Scruton, Roger, The Aesthetics of Architecture, Princeton Univerity Press, Princeton, N.J., 1979 Sitte, Camillo, Arta construirii oraşelor, ed. Tehnică, Bucureşti, 1992 Stahl, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei, ed. Paidea, 2000 Steiner, Rudolf, “Vers un style nouveau en architecture”, Paris, Triades, supplement n.28, printemps 1969

Toffler, Alvin, Al treilea val, ed. Politică, Bucureşti, 1983 Toynbee, Arnold J., Studiu asupra istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997 van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Polirom, Iaşi, 1996 Velescu, Cristian Robert, Brâncuşi iniţiatul, Editis, Bucureşti, 1993 Venturi, Robert, Complexity and Contradiction in Architecture, N.Y. Museum of Modern Art, 1967 Vernant, J.P., Mit şi gândire în Grecia Antică, Meridiane, Bucureşti, 1995 Vernant, J.P., Mit şi religie în Grecia, Meridiane, Bucureşti, 1995 von Meiss, Pierre, De la Forme au Lieu. Une introduction à l’étude de l’architecture, Presses Polytechniques Romandes, Laussane,1986 Yourcenar, Marguerite, Povestiri orientale, Humanitas, 1993 Zevi, Bruno, Cum să înţelegem arhitectura, ed. Tehnică, Bucureşti, 1969

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TMIŞOARA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

CURS nr.2 POETICA SI FENOMENOLOGIA SPATIULUI – DESPRE INTEROGATIILE FILOSOFIEI SI ARTA ARHITECTURII

DESPRE CALITATEA DE A FI POEM CONSTRUIT prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi

• Obiectivele disciplinei CURSULUI DE POETICA • Cunoştiinţe: Întelegerea artei arhitecturii si limbajului sau specific ca experienta traita, definind ceea ce este dincolo de functiune, de la aspecte ludice la cele formative. Se pune accent pe relatia organica dintre arhitectura si filosofie, cu accent asupra poeticii “lucrului comun” si a valentelor spatiului existential ce nu poate fi inteles prin prisma tehnicizarii sau geometrizarii; cursul dezvolta cunostinte teoretice din sfera stiintelor umane- antropologie, filosofie-fenomenologie,psihologie, sociologie. Importanta este constientizarea rolului arhitectului ca creator de spatiu si timp “calificat”, cu accent pe dimensiunea etico-morala si spirituala a actiunii sale. • Abilităţi: • Abilităţi de a crea proiecte de arhitectură având calitate estetică în sensul surprizei, emoţiei şi bucuriei spaţiului trăit • Înţelegerea funcţiei poetice în contextul mai larg al artelor şi ştiinţelor umane (filosofie, psihologie, antropologie) • Înţelegerea influenţei celorlalte arte asupra arhitecturii • Înţelegerea raportului dintre psihicul uman şi mediul construit • Înţelegerea mediului social şi a influenţei sale asupra arhitecturii

•

Conţinutul disciplinei a) Curs Capitolul

Interogatiile filosofiei si arta arhitecturii

Arhitectura ca fenomenologie aplicata

Conţinuturi De la gandirea conceptuala la spatiul conceptual Relatia organica arhitect-filosof

Memorie, orientare si identificare Fragilitate psihologica si noile virtualitati, modelul corpului

Nr. de ore

Poeticul, rostire nonobiectivatoare De la relatia corp-spatiu la relatia constiinta-loc; Simboluri descriptive , simboluri expresive Despre alteritate si puterea metaforica a artei arhitecturii

Memorie, imaginatie, reverie, valorile intimitatii; spatiul locuit, de la realitate la onirie; casa concentrata, casa expansiva, poetica miniaturii, imensitate intima; afara-inauntru, fenomenologia rotundulu, materie si imaginatie. - Gaston Bachelard Studiul fenomenologic al imaginatiei poetice si radacinile functiei locuirii

Construire, locuire, gandire, impatrita ocrotire; „poetic locuieste omul”-Martin Heidegger A fi in lume, a fi in timp

2 Excesul de forma ce ucide poezia; despre sacru teoreticieni nordici contemporani- Christian Norberg Schulz si Juhani Pallasmaa Cinci conferinte despre arhitectura ale lui Rudolf Steiner

Arhitecturi „zgomotoase”, arhitecturi „tacute” 2 Spiritul formei si spatiul verbului

De la poesis la autopoesis Înscriptiile socialului

Fenomenologii contemporane; arcanele parametriei Scop social, potential social, spatiul atribuit

2 2

b) Aplicaţii

Tipul de aplicaţie

Conţinuturi

1. Redactarea corectă a unei lucrări scrise 2. Despre concept

Nr. de ore / temă

Nr. de ore / tip de aplicaţie

2 2

3. Despre relaţia mediu virtual/ spatiu real

4.Spatiul si arhitectura surprinse in literatura 5.Despre experimet

Seminar

.6. Despre formalism

7. Despre poetica lucrului comun

14 in total

BIBLIOGRAFIE MINIMALA • Gaston Bachelard, Poetica spatiului, ed. Paralela 45, 2003 • Martin Heidegger, Originea operei de arta, ed. Humanitas, 1995 • 3.Christian Norberg Schulz: Language, presence, Place, ed. Skira, Milano, 2000

Interogatiile filosofiei si arta arhitecturii

De la gandirea conceptuala la spatiul conceptual Relatia organica arhitect-filosof

motto:

“Romanele si filmele, cu nelinistea lor moderna, te conduc inainte si inapoi de-a lungul timpului, zilelor, anilor si chiar a generatiilor. In schimb, cu toate observatiile si judecatile pe care le implica, POEZIA se balanseaza pe muchia clipei. Trebuie sa incetinesti, sa te opresti complet - sa citesti si sa intelegi un poem e ca si cum ai incerca sa deprinzi un vechi mestesug ca zidaria fara mortar sau pescuitul de pastravi cu mana.” • Ian Mc Ewan, “Sambata”, 2006, pag.189, ed. polirom

AGRICULTURA SI ARHITECTURA, matrici stravechi ale civilizatiei umane • Amandoua au de a face cu : • -o activitate arhaica, bazica, ce presupune a opera cu pamantul, a inradacina, a sapa o parcela definita de pamant; in felul acesta se naste arhitectura si se face agricultura; • -amandoua construiesc o lume • -putem vorbi despre radacinile arhaice ale arhitecturii - A FUNDA, A INRADACINA • -de asemenea putem vorbi despre sedentarism si mobilitate, despre dualitatea pastor (nomad)/agricultor (sedentar) atunci cand meditam la ORIGINI.

• -se pune problema ADEVARULUI , A VALORII, A CUNOASTERII, de unde : • RELATIA ORGANICA ARHITECT / FILOSOF FILOSOFII SI ARHITECTURA, scurta trecere in revista: -PLATON arhitectureaza o lume ideala -HEIDEGGER face referire la paradigme arhitecturale atunci cand se refera la locuirea poetica…. -EMANUEL LEVINAS se refera la randu-i la locuire

• -GASTON BACHELARD se refera la poetica elementelor, a clipei si mai ales a SPATIULUI’ materie prima a arhitecturii • -JOHN RUSKIN defineste cele 7 faclii ale arhitecturii, fiind totodata 7 principii etice/morale/filosofice fundamentale • -J.DERRIDA, P. VIRILIO, G. DELEUZE& F. GUATARI, J. BEAUDRILLARD sunt cu totii exemple de filosofi adanciti in problemele locuirii, arhitecturii….

• REM KOOLHAAS – arhitectul filosof al megacivilizatiei lumii contemporane • Dela “DELIRIOUS NEW YORK” la “ABSORBING MODERNITY”

• Teoria arhitecturii & filosofia incearca impreuna sa gaseasca raspunsuri la CRIZA VALORILOR LUMII CONTEMPORANE • GANDIREA CONCEPTUALA…spatiul conceptual • TEORIA……………………………….PRACTICA • GANDIREA METAFORICA….metafora arhitecturala • ( simbolizare, poetizare……………) • Despre dorinta perpetua a oamenilor de a se exprima prin metafore (arta, moda , arhitectura) • -de aici rezulta inca odata importanta problemei LIMBAJULUI ca problema fundamentala inteleasa prin prisma antropologiei, sociologiei, semioticii, filosofiei (fenomenologiei)

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TMIŞOARA

CURS nr.3

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

POETICA SI FENOMENOLOGIA SPPATIULUI

DESPRE CALITATEA DE A FI POEM CONSTRUIT ARHITECTURA CA FENOMENOLOGIE APLICATA

prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi

Arhitectura ca fenomenologie aplicata

Memorie, orientare si 4 identificare Fragilitate psihologica si noile virtualitati, modelul corpului

• CUVANTUL ARAB “ BEYT” • INSEAMNA TOTODATA : • •

CASA VERS

Interogatiile de pe pozitiile fenomenologiei, antropologiei, sociologiei • Pot pune in evidenta subiecte de reflectie importante, precum: • -organicitatea naturii noastre omenesti si locul sau in universul tehnologizat actual • -amploarea si influenta noilor virtualitati si locul acestora in cadrul fragilitatii noastre psihologice • -repaos, gratuitate, inutilitate, tacere in raport cu agitatia, stressul, galagia lumii accelerate contemporane • -instrumentalizarea senzoriala si desensibilizarea tehnologica in raport cu instinctele umane • -fascinatia vizuala in raport cu ansamblul senzorial complex de care avem nevoie

• -individualizarea destinelor in raport cu gregarizarea crescanda a practicii sociale: • animal

individ/masa analizate din punct de vedere al comportamentului

• -comertul ca loc al intalnirii globale in raport cu evauarea sentimentului de singuratate • -insecuritatea mediului ambiant, pierderea sentimentului de siguranta a adapostului • -control, autocontrol, check-in, masurare extrema, nano-masurare • -despre puterea metaforica a arhitecturii

• MARIA LUISA PALUMBO raporteaza lumea arhitecturii la microcosmosul corpului omenesc inteles ca un intreg…… • MODELUL

CORPULUI

• Într-o carte scrisă cu cca 40 de ani în urmă – Dinamica formei arhitecturale - , Rudolf Arnheim scotea în evidenţă forţa imaginilor vizuale în raport cu experienţele trăite în ceea ce priveşte spaţiul, arhitectura. Dimensiuni şi proporţii ce reglează respiraţia, elemente tectonice puternice ce produc la nivel psihologic influxuri energetice, topologii ce potenţează ascensiuni cu o forţă simbolică spontană. Analogia percepută în mod instinctiv între caracterul (comportamentul, organizarea) unui obiect (mediu ambient exterior, interior) şi caracterul (comportamentul)mintal/spiritual corespunzător se clădeau din punctul de vedere al lui Arnheim pe caracteristici absolut generice şi complementare precum dubletele înălţime/profunzime, caracter închis/ deschis, vid şi plin, interior/exterior, etc. • • • • • • • •

•

R.Arnheim – Dynamique de la forme architecturale, ed. Pierre Mardaga, Bruxelles, 1977

•

Preocupat de capacitatea metaforică a expresiei perceptive provenită din realitatea cotidiană, Arnheim scoate în evidenţă relaţia dintre elementele fundamentale ale arhitecturii (interior, formă, greutate, necesitate, efemeritate, forţă gravitaţională, etc.) şi experienţele trăite, valenţele spaţiului existenţial. Este astfel amintită doctrina empatiei a lui Wölflin ce face referire la faptul că organizarea propriului nostru corp ne determină înţelegerea oricărui corp fizic, fie el şi ambient, arhitectură, etc.

•

Nu cu mult mai târziu, C.N. Schulz, de pe poziţii apropiate ale teoriilor percepţiei şi fenomenologiei scoate în evidenţă capacitatea topologiilor puternice (gestalt-formen) de a fi memorate, a elementelor de morfologie de a potenţa identificarea cu ambientele şi a topologiilor de a oferi orientare şi mişcare. Aceştia sunt vectorii ce pot alcătui atmosfere recognoscibile, experienţe memorabile.

•

C.N. Schulz – Architecture: presence, language, Place. Ed. SKIRRA, 2000

• Recent, un al treilea teoretician, J. Pallasmaa, ne atrage atenţia asupra riscurilor de a deveni amnezici într-o lume atât de grăbită. Memorie nu se poate constitui decât încetinit, ne arată acesta. • Într-o carte recentă, autorul finlandez se apleacă asupra modelului corporal, dar nu unul tradiţional european al imaginii normative supuse vizualului, ci un model al experienţei senzoriale multiple. • •

Gerd Wingardh, Rasmus Waern – Crucial words for contemporary architecture, ed. Birkhäuser, 2009 Juhani Pallasmaa – The eyes of the skin – architecture of the senses, ed. John Wiley & Sons ltd, 2005

• Corpul, fie el omenesc sau arhitectural, are de-a face cu raportul Formei şi Conţinutului. Modelul presupune un caracter normativ al acestui raport. Modelul poate fi matrice generatoare, poate presupune deopotrivă o închidere şi o deschidere. Forma presupune imagine. Imaginii normative ca model tipic pentru cultura europeană i se opune corpul ca şi cristalizare tranzitorie – manifestare energetică (în loc de substanţă corporală distinctă) a lui „dao”(calea) în lumea extrem orientală.

• Astăzi corpul devine model diagramatic, biologic (cod genetic/rezervor genetic al populaţiei), comportamentul animal descrie fluxuri parametrizabile. Corpuri parametrizate ce parca aşteaptă arhitecturi născute parametric. • Pe de altă parte, corpurile tind să-şi anuleze gravitaţia, să se hibridizeze, să se lichifieze, să se nască în vitro, să se cloneze, să se metamorfozeze şi mai ales să-şi asume dinamici din ce în ce mai excesive ale fiinţării.

• Pot fi înţelese noile manifestări ale arhitecturii contemporane prin prisma unei reinterpretări (retrăiri) ale propriei corporalităţi? Sau mode(le)le sunt altele oricum. • Să ni-l amintim pe Le Corbusier: pe de o parte Modulorul, ca ultim model de tip renascentist, pe de altă parte modelele specifice societatii industriale ajunse la apogeu de tip mecanic (pachebotul, automobilul, etc.). Pentru el, totusi un traditionalist, dimensiunea ultimă, dar esenţială, a arhitecturii se adresa etajului spiritual al fiinţei umane ce ar fi trebuit sa se regaseasca in fiecare individ.

• Care este locul organicităţii şi fragilităţii noastre psihologice în sânul universului tehnologizat actual dominat şi fascinat de imagine şi de infinite virtualităţi?

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TMIŞOARA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

foto

I.V. Gaivoronschi

DESPRE CALITATEA DE A FI POEM CONSTRUIT

CURS nr.4

POETICA SI LIMBAJ

prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi

foto

V. Gaivoronschi

Motto : “Sa nu lasi doctrina efeminata a negustorilor moderni de frumusete sa te faca prea delicat pentru a te bucura de stridenta semnificativa, ca nu cumva pana la urma simtirea ta debilitata sa nu fie in stare a suporta decat platitudinea stupida. Ei incearca sa te faca a crede ca artele frumoase apar din presupusa noastra inclinatie de a infrumuseta lumea din jur. Acest lucru nu este adevarat…. Arta este formativa cu mult inainte de a fi frumoasa, si totusi este arta adevarata si mare, de foarte multe ori mai adevarata si mai are decat arta frumoasa insasi. Pentruca omul poarta in sine o natura formativa care se manifesta de indata ce existenta lui este in siguranta;….Asa se face ca omul primitiv remodeleaza prin trasaturi bizare, prin forme oribile si culori grosolane “palmierii” sai, penele sale si propriul corp. si, desi aceasta imagerie este constituita din formele cele mai capricioase, fara proportii ale formei, partile ei se vor armoniza intr-un intreg caracteristic, caci o singura simtire le-a creat.

foto

V. Gaivoronschi

Iar aceasta arta caracteristica este singura arta adevarata. Atunci cand ea actioneaza dinlauntru asupra celor dimprejur, simtire singulara, individuala, originala, independenta, nepasatoare si nestiutoare de tot ce-i este strain, atunci, fie ca este nascuta din salbaticia bruta, fie din sensibilitatea cultivata, EA ESTE INTREAGA SI VIE…. ….de indata ce este eliberat de grija si teama, semizeul cretiv in repaus, bajbaie in jurul sau dupa materia in care sa-si transpuna spiritul” • Goethe, “Vom deutscher baukunst”

foto

V. Gaivoronschi

• pe scurt: • • • • • • • • • • • • • • •

Despre Limbă / Limbaj

Structura vie a limbajului o constituie LIMBA (Ctin Noica) Limbaj → comunicare Limba → comuniune (cuminecare) Cele 4 pulsiuni ale limbii: 1. frica 2. foame 3. eros 4. logos Trecerea primelor 3 pulsiuni dinspre necesitate înspre libertate reprezintă de fapt trecerea de la limbaj la limbă Naşterea logosului ca formă a libertăţii Logos – depăşirea realului şi necesarului de către posibil, joc, lumea teoreticului - gândirea - obiectivatoare - nonobiectivatoare (poetică) (Heidegger)

• • • • • • • • •

- Poeticul: eveniment al logosului Paradoxul Heideggeian: limba apriorică omului şi deci limbajului Structura vie a limbajului arhitectural „logos arhitectural” - nivel simbolic – funcţie a realului - nivel poetic – funcţie a irealului (alteritate) Definirea nivelului poetic: semiotică (Schulz) • • • •

• • • • • • •

analiză a limbajului, componentă a limbii fenomenul de simbolizare raportul gândire/percepţie intuitivă poetică simboluri - descriptive

- expresive (poetice) fenomenologie (Bachelard) - poeticul aparţine logosului - studiul fenomenologic al imaginaţiei poetice - degajarea valorii de origine - căutarea rădăcinilor funcţiei locuirii

Mai pe larg ……………………… LIMBA [C. Noica]

limbaj – semn → „comunicare” – legat de limbaj, semiotica se ocupă ca sistem de semne, alfabet, rituri simbolice, diferenţe simboluri, etc. Limba – altceva decât simpla comunicare pune în lumină „cuminecarea” cu ceva, „comuniunea” Unii antropologi consideră 4 pulsiuni fundamentale pentru om: FRICA FOAMEA EROS LOGOS

• Orice lingvist ar putea vedea felul cum de fiecare dată apare câte un limbaj, care doar exterior revine comunicării, în intimitatea sa fiind unul al comuniunii; • • - Liniile acestor pulsiuni fundamentale sunt diferite de „orizontala neutră” a semnelor şi semnalelor. • • Limbajul fricii • semnele, gesturile, comportăriile ce exteriorizează semntimentul fricii constituie mai mult decât un capitol din semiotică, ele se desprind dintr-o intimitate cu ceva; este o comuniune sub care se iveşte comunicarea, informaţia sau semnul pur şi simplu; este comniunea între ei a celor înfricoşaţi; iar în cazul singurătăţii, rămâne comuniunea cu lucrul. • există o comuniune a fiinţelor speriate cu lucrul înfricoşător chiar (Noica) aşa cum fuga de moarte a vieţuitoarei este fuga în moarte sau aşa cum fuga de „DOMNUL” la om este fuga în „DOMNUL”. • Expresia şi semnele în cazul fricii au un grad mare de subiectivitate

• Limbajul foamei • comuniunea se lărgeşte – comuniunea cu lucrul hrănitor • - comuniunea cu ceilalţi - cete • - hoarde • - stoluri • în cazul foamei, orizontul se lărgeşte, comunicare în cadrul comuniunii se lărgeşte • • Eros • înţelegem ceea ce considerau grecii, gândirea indiană, nicidecum modestul „libido” freudian. • Poate fi un limbaj al intimităţii subiective (la fel ca şi la frică), având o valoare metafizică, aidoma comuniunii dintre om şi câinele său (Noica) – în acest caz limbajul erosului va fi unul închis • Nevoia de limbaj în cadrul comuniunii este atât de puternică încât îmbracă forma ritualului, a dansului, modulare sonoră, gestică • Pulsiunea erosului, la fel ca primele două este universală (anticii vorbeau despre un eros cosmogonic) • -cele ce trăiesc sub o vibraţie similară – atunci când erosul comunitar strânge laolaltă exemplare individuale → în acest caz în sânul comuniunii (limbii) apare comunicarea (limbajul)

foto

V. Gaivoronschi

• ORICE COMUNICARE ESTE ÎNĂUNTRUL COMUNIUNII • Înţelegând această învăţătură desprinsă din limbajele naturale ne putem apropia de LOGOS cu dublul său sens de – vorbire • - raţiune • • Ce este glasul articulat ? → apare astel în „imperiul necesităţii” o primă formă de libertate : gratuitatea • • - glasul articulat este nespus mai nuanţat, liber şi infinit variat

• Pulsiunea adusă de logos instituie peste celelalte pulsiuni un etaj nou, în care se va înscrie gândul. • - într-o lume a realului şi necesarului apare posibilul, jocul şi în cele din urmă teoreticul. • - limbajele au o intenţie practică, rămân închise în practică – ieşirea din imediatul practic o aduce teoreticul, aceasta se vede limpede în felul cum preia limba limbajele naturale anterioare ei. • - limbajul fricii, al foamei, al erosului vor fi realuate şi lărgite de limbă pînă la desprinderea lor totală de practic; limba dezleagă lucrurile de necesitate

• Heidegger: frica pură şi simplă se referă la ceva determinat anume la o ameninţare ori alta, în timp ce omul aduce „frica de nimic determinat”, anxietatea; • • -la fel cu celelalte – foamea de la ceva determinat ajunge pînă la foamea de putere, setea de cucerire, până la năzuinţa către împliniri ideale; • - eros – orice dragoste este în fond una pentru divin şi absolut, iubirea pentru o fiinţă de sex opus se transfigurează prin dragoste pentru un al treilea, neştiut, care va fi pruncul; • • nimic determinatul sub chipul celui absolut care stă atât la capătul inimii cât şi al gândului • • - în toate aceste trei pulsiuni, trecute din necesitate la libertate s-a facut totodată o trecere de la limbaj natural la limbă • - limba născută poate, abia prin comunitatea familiei şi lărgită până la cea a tribului, deveni fiinţa cugetelor şi a simţirilor, liantul lor • - individul izolat nu ar avea nevoie de cunoaştere teoretică (de ex.) – el se poate satisface cu identificarea cu lucrurile • - abia o comuniune de cunoaştere aduce nevoia cunoaşterii obiective; la fel comuniunea de acţiune, de credinţă, de speranţă sau de angajare în istorie, de edificare;

• • NOTA: Arhitectura – de la imperiul necesităţii (adăpost, rezistenţă, apărare, etc.) la cel al libertăţii, gratuităţii ludicului şi poeziei; • • - Privită din această perspectivă, arhitectura se caracterizează printr-o morfologie (morfeme → elemente primordiale de exprimare) şi o sintaxă formal spaţială (se referă la coerenţă şi articulare din interiorul compoziţiei arhitecturale). • • Dimensiunea poetică aparţine limbii arhitecturii • la nivel de morfologie, la fel cum cuvântul poate întrupa în el însuşi o întreagă lume, morfeme arhitecturale se pot identifica ca fiind fundamente ale structurii limbajului arhitecturii • ex: coloana, capitelul corintic analizat de R. Steiner (după Vitruviu), arcul, etc. • Morfemele s-au constituit ades în elemente simbolice primordiale formal – spaţiale (muntele şi peştera)

• • la nivel de sintaxă, compoziţia arhitecturală se poate rezuma la propoziţie, frază sau la mai mult decât atât; ea poate corespunde din punct de vedere formal spaţial dinamicii forţelor cu care vine în contact • • Gradele de libertate pe care şi le poate lua limba arhitecturii sunt mult reduse faţă de altele. Ieşirea din necesitate este mai dificilă. Limbajul arhitecturii, legat în mod direct de funcţia de adăpost, se ridică până la „logos” în momentul în care stricta necesitate este satisfăcută. (raportare la cadrul fizic, funcţional); dincolo de aceasta ne întâlnim cu structurile simbolice sau cu jocul aleatoriu sau chiar frivol. • • Limba arhitecturală se defineşte prin structura vie a limbajului aşa cum a fost ea definită anterior. Aceasta (structura vie) poate cristaliza simboluri ce pot constitui un nivel al comunicării (logosului). Din ea poate genera un nivel mai profund, specific poemului, la fel cum cuvântul poate rezona cu structurile intime ale fiinţei,a celaşi lucru se poate petrece şi cu lumea formei şi spaţiului.

• Gândirea obiectivatoare (tehnică, ştiinţific) (Heidegger) poate cuprinde şi înţelege nivelul simbolic • ca dovadă semiotica este o ştiinţă ca şi algebra • poeticul, ţinând de domeniul sufletului mai mult, nu poate fi cuprins astfel • • M. Heidegger – „Despre gândirea şi vorbirea nonobiectivatoare” • • teza potrivit căreia limba este apriorică omului • gândirea şi vorbirea obiectivatoare este specifică doar spiritului ştiinţific – tehnic

• ARISTOTEL: „Căci este un semn de proastă creştere să nu-ţi dai seama referitor la care lucruri este necesar să se caute dovezi şi la care lucruri nu este necesar” (apropos de cunoaşterea în genere) • exemplul tipic de gândire şi rostire non-obiectivatoare prin excelenţă este poezia • în sonetele către Orfeu, Rilke exprimă cu mijloace poetice prin ce anume se definesc gândirea şi rostirea de tip poetic: „Cântul este însăşi existenţa” • cântul, rostirea cântătoare a poetului nu este „nesăţioasa poftă” nici „cerere stăruitoare pentru ceva ce, până la urmă, poate fi dobândit ca efect al unei performanţe umane” • Rostirea poetică este „existenţa”. Cuvântul „existenţa” este folosit aici în sensul tradiţional al metafizicii. El înseamnă: PREZENŢĂ • Rostirea poetică este prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu. A fi prezent înseamnă: pur şi simplu a fi gata pentru ceva fără a voi nimic, fără a aştepta nici o reuşită. • „Prezenţa în preajmă” înseamnă: purul fapt de a lăsa să se rostească prezenţa zeului • Într-o asemenea rostire (poetică), nimic nu este instituit şi reprezentat ca termen situat opozitiv şi ca obiect • • „ O suflare în jurul a nimic”, suflare = inspirare şi expirare, a lăsa să se rostească şi totodată de a răspunde astfel la ceea ce a fost rostit; •

foto

V. Gaivoronschi

• Limbaj, simbol, simbolizare (Schulz) • • Limbajul este un sistem de simboluri • Simbolizarea semnifică deci o reprezentare a unei stări de lucruri într-un alt mediu graţie unei similitudini structurale • Fiecare sistem de simboluri (mat, arte, etc.) are o „capacitate de simbolizare” proprie şi definită de obiectele pe care le poate reprezenta • Unele forme (complexe de semne) sunt mai bine adaptate la unele „conţinuturi” decât altele • Dar un conţinut complex poate fi reprezentat prin convenţie la o formă simplă • Un semn nu are semnificaţie decât în interiorul unui sistem; conceptele noastre nu au nici un fel de semnificaţie în afara unui limbaj logic coerent. Semnificaţia este întotdeauna o relaţie ce se desfăşoară între semnificant şi semnificat. • „Semantica este ştiinţa ce analizează relaţia ce se stabileşte între semne şi realitate, între semne şi ceea ce ele desemnează • „Pragmatica” este ştiinţa ce defineşte relaţia ce se stabileşte între semn şi cei ce-l utilizează, conţinând factori psihologice şi sociologici. • Teoria semnelor sau semiotica (a lui Ch Morris) cuprinde: – Sintactica – relaţia dintre simboluri – Semantica – relaţia dintre semne şi real – Pragmatica – relaţia între semne şi subiecţi

• Cele trei componente sunt puternic intercorelate • Graţie semioticii, „semnificaţia” paote fi analizată în mod obiectiv • În afara de limbajul propriu-zis, semiotica a început recent să studieze semnele vizuale, auditive, semnalele de circulaţie şi operele de artă • • Comunicare • Pînă acum am definit semnele având ca scop descrierea de obiecte sau experienţe (fenomene) • Obiectivul lor secund este crearea unei baze pentru comunicare • Comunicare se bazează pe sisteme de simboluri comune, legate de exemple tip de comportamnet sau „forme de viaţă”, comune de asemenea (sisteme de aşteptare) • Un mesaj semnificativ presupune utilizarea unor sisteme de simboluri în raport cu sisteme de aşteptări, iar mesajul trebuie să conţină un anume moment de surpriză, fără însă a înşela complet aşteptarea => un proces de feed-back •

• Abstracţiune şi concretizare • semiotica – demers ştiinţific – legat de gândire • există sisteme de simboluri care servesc altor tipuri de comunicare • Raportul (antiteza) gândire – percepţie intuitivă • • Gândirea • – vizează o certitudine ce nu este oferită întotdeauna de percepţia intuitivă • pentru a obţine această certitudinde, gândirea trebuie să abstracţioneze, adică să ordoneze pe categorii şi să neglijeze nuanţele cele mai subtile • în faţa unor situaţii concrete, gândirea se dovedeşte prea lentă, nu sesizează în mod spontan nuanţele intermediare determinante

• Percepţia intuitivă – mai suplă, mai puţin durabilă • • Doar gândirea poate înţelege, cuprinde o gamă întreagă de obiecte şi fenomene – construcţiile pure ştiinţifice. Acestea nu trebuiesc experimentate • Altele însă, din contră, nu sunt accesibile gîndirii, deoarece se dezagregă în faţa analizei obiectivatoare, ele trebuind să fie experimentate direct • Există sisteme de simboluri ce vor sa reprezinte lumea şi altfel decât prin simpla descriere analitică: • Distincţia (menţionată încă de PLATON) dintre simbolurile care descriu şi exprimă. • Platon reliefa vechea controversă între filosofie şi poezie • Bergson: distincţia dintre cunoaştere intelectuală şi intuitivă • Ogden şi Richards – „referenţial” / „emotiv”

• Semiotica încearcă să explice această problemă prin intermediul conceptului de „obiect intermediar” introdus de Brunswik • Caracteristica fundamentală a unui sistem de simboluri nondescriptive este că nu caută, aidoma ştiinţei, obiecte pure, ci, din contră, concretizează mai de grabă obiecte intermediare în semne de un caracter de o totalitate pronunţată. • Semiotica poate analiza simbolurile nondescriptive, dar apelând tot la explorarea ştiinţifică, descriptivă • Simbolurile nondescriptive sunt capabile să concretizeze acele fenomene pe care ştiinţa le consideră „iluzii”, aceste simboluri nu oferă „cunoaşterea” ci experienţe şi directive pentru comportamentul nostru (Schulz); ele utilizează în acest scop semne sintetice care transmit realitatea în totalitatea ei fenomenală. • Nu este exclus ca sistemele nondescriptive să poată absorbi material ştiinţific şi să-l amestece cu alte aspecte ale realităţii

• Estetica • • - Arta şi arhitectura într-o măsură sunt alternative de simbolizare vis-a-vis de ştiinţe • -Atât caracterul descriptiv al artei cât şi cel „izolaţionist”, de „artă pentru artă” sunt extreme exclusive – sunt teorii în care un singur aspect semiotic este accentuat la maximum • - contextualismul descriptiv: subliniază factorii pragmatici, neglijând semantica proprie formei artistice • - izolaţionismul artă pentru artă: nu ţine cont decât de aspectele pur formale, „sintactice” în sine • • Schultz: consideră opera de artă ca o concretizare a unui obiect intermediar • • - Arta simbolizează „obiecte-valori” • - În timp ce ştiinţa descrie fapte, arta exprimă „valori” • - arta se adresează laturii noastre emotive, scopul ei fiind de a „exprima sentimente”

foto

V. Gaivoronschi

•

Gaston Bachelard

• Poeticul • • Bachelard – fenomenologul care caută rădăcinile funcţiei locuirii (poetice ) • Fenomenologul este astfel un fel de hermeneut • • - greu de definit o teorie coordonată, generalizatoare asupra poeticului • - imaginea poetică nu este ecoul unui trecut ci invers – ea inventează parţial un trecut • O imagine poetică poate face ca trecutul îndepărtat să răsune de ecouri a căror profunzime şi întindere n-o putem vedea

foto

V. Gaivoronschi

foto

V. Gaivoronschi

• Imaginea poetică are o fiinţă proprie, un dinamism propriu • Imaginea poetică o regăsim în inversul cauzalităţii, în „răsunet” (Minkowski) – adevărata fiinţă a imaginii poetice; în răsunet, imaginea poetică îşi găseşte o sonoritate a fiinţei. Poetul vorbeşte sufletului fiinţei • Poetul nu oferă trecutul imaginii poetice, dar aceasta, în noutatea ei se înrădăcinează rapid în sufletul meu • Clarificarea problemei „imaginii poetice” se poate realiza printr-o fenomenologie a imaginaţiei (imaginar - imaginare)

• Fenomenologie a imaginaţiei: în ce fel o imagine, uneori singulară, poate ea apărea ca o concentrare a întregului psihism!? În ce fel acest eveniment singular şi efemer (apariţia unei imagini poetice singulare) poate reacţiona fără nici un fel de preparative, asupra altor suflete, în alte inimi, în ciuda barierelor? • Studiul fenomenologic al imaginii poetice – felul în care pătrunde în conştiinţă imaginea poetică ca un produs direct al inimi, al sufletului fiinţei umane, sesizat în actualitatea sa • => încercarea de a restitui subiectivitatea imaginii poetice, măsurarea forţei amplorii, sensului transsubiectivităţii imaginii

• • Imaginea poetică este variabilă, nu constitutivă • La nivelul imaginii poetice, raportul subiect/obiect este vizat, activ în inversiunile ce se petrec • Poetul, prin noutatea imaginilor sale, este mereu origine a limbajului • Imaginea poetică apriori gândirii, cu alte cuvinte poezia este mai de grabă o fenomenologie a sufletului decât una a spiritului

foto

V. Gaivoronschi

• Ce înseamnă conştiinţa visătoare? • • - Distincţia suflet/spirit (Geist/Seele) (este o eroare a le contopi în mintea noastră) • - Cuvântul „suflet” este unul nemuritor – el este legat de „suflu”, aproape la toate popoarele acest cuvânt este legat de „suflu”, de onomatopee ale respiraţiei. • - Registrul poetic care corespunde sufletului trebuie să rămână deschis anchetelor fenomenologice • - Lumina interioară, care nu este o reflectare a uneia exterioare → corpul sufletesc • - Conştiinţa asociată sufletului este mai liniştită, mai puţin intenţională decât cea asociată spiritului.

• În poeme se manifestă forţe care nu trec prin circuitele unei cunoaşteri (de tip obiectivator în termeni Heideggerieni ) • - Dialectica inspiraţiei şi talentului se luminează dacă considerăm cei doi poli: sufletul şi spiritul • - Nu putem urmări în afara acestor doi poli evoluţia imaginilor poetice, de la reverie până la execuţie • - Diferenţa dintre reverie şi vis • Visul – somnolenţa • Reverie – poetică, ce pregăteşte pentru alte suflete imaginea poetică • - Pentru a face un poem bine structurat, spiritul îl va prefigura în proiecte. Dar în cadrul unei imagini poetice, sufletul îşi va arăta prezenţa • - „Sufletul ce vine să inaugureze forme, să o locuiască” (Jean Pierre Jouve) • - Astfel un simplu obiect poate deveni un obiect poetic

• Dubletul fenomenologic rezonanţă/răsunet • Rezonanţa: dispersată pe diferitele planuri existenţiale • Răsunetul: ne cheamă către o aprofundare a propriei existenţă, o întoarcere către înnăntru • • Prin - rezonanţă ascultăm poemul • -prin răsunet il rostim, este al nostru, ni-l atribuim . răsunetul operează un transfer al fiinţei; fiinţa poetului devine a noastră. • • =>multitudinea, rezonanţele multiple rezultă din unitatea fiinţei legată de răsunet •

• • • • •

Exuberanţă şi profunzime ↓ ↓ Rezonanţă Răsunet Deci: prin exuberanţă, poemul reanimă în noi profunzimi.

foto

V. Gaivoronschi

• Rezultă că cele două axe ale unei analize fenomenologice în a desluşi acţiunea psihologică a unui act poetic ar trebui orientate către – exuberanţa spiritului • - profunzimea sufletului • • - Astfel imaginea poetică ne duce către originea fiinţei • - Răsunetul, cel ce ţine de profunzimile fiinţei generează rezonanţe, repercursiuni sentimentale, amintiri ale trecutului, etc. • - Când ne referim la poezie şi prin mecanismul arătat mai sus, înţelegem modul în care imaginea poetică devine o nouă dimensiune a limbajului nostru, fiind atât o nouă formă de expresie, o devenire a expresiei cât şi o devenire a fiinţei noastre.

– Expresia creează fiinţa

• • Această analiză a limbajului poetic se bazează pe ipoteza că în general ceea ce este specific omenesc în om este Logosul. • • Nu am ajuns încă să medităm într-o regiune ce ar aparţine unei zone aflate înainte de limbaj. • • Deci analiza imaginii poetice la Bachelard porneşte de la acest fapt, cu riscul de a părea lipsită de profunzime. • • Imagine poetică = Eveniment al logosului (eveniment al limbii, al structurii vii a limbajului)

• -Disciplinelor ce se bazează pe raţionamente cauzale, cum ar fi psihologia, psihanaliza le scapă ontologia poeticului • nici cultura la modul literar, nici percepţia de tip psihologic nu generează imagine poetică • imaginea poetică pune problema creativităţii fiinţeivorbitoare; prin această creativitate, conştiinţa imaginativă devine fiinţă, adică ORIGINE

• A degaja această valoare de ORIGINE a diverselor imagini poetice, acesta este un studiu fenomenologic al imaginaţiei poetice. • • - Descoperirea ORIGINII presupune o limitare a anchetei asupra poeticului, lăsând la o parte problemele legate de compoziţie ca grupare de imagini multiple (se poate face o comparaţie cu „the poetry of the language” a lui Chr. Alexandru)

Imagini detaşate cu al lor „răsunet” par al preocupa mai mult pe Bachelard - Spiritul critic ucide imaginea poetică în încercarea de a ne-o asuma - Imaginea poetică = emergenţă a limbajului (ieşire la suprafaţă, scoaterea din ascundere (Heidegger)) =>poezia = fenoment al libertăţii (cu cât şarm imaginaţia poetică se poate juca încă cu toate cenzurile)

•

• - La nivelul imaginii poetice izolate poate apărea răsunetul (vezi haicu japonez) • => Ce se înţelege prin imagine poetică izolată la nivelul arhitecturii unei case, etc? • Or fi patternurile lui Ch. Alex? • • - Atomismul limbajului conceptual reclamă raţiuni de fixare, forţe de centralizare. Versul în schimb are mereu o mişcare; în ea se regăseşte întreaga fiinţă, întregul subiect vorbitor •

• Concluzie • Poeticul: sublimare pură, absolută dincolo de pasiuni, dorinţe, etc.

foto

V. Gaivoronschi

• din această cauză psihologul sau psihanalistul consideră poeticul astfel sublimat ca un joc, joc efemer, joc al vanităţii totale; pentru ei, imaginile poetice nu au semnificaţie • există însă o semnificaţie a imaginii poetice, dar aceasta este cu totul nouă, în afara corelaţiilor uzuale • ea este legată de o fiinţă nou, care este OMUL FERICIT • sublimarea în poezie depăşeşte psihologia sufletului în mod inevitabil nefericit, legat de cele terestre; poezia are o fericire care îi este proprie •

• Carl Gustav Jung: „Urmând obiceiurile de judecată al psihanalizei, interesul este deturnat de la opera de artă pentru a te pierde în haosul inexplicabil al antecedentelor psihologice, poetul devine un caz clinic, un exemplu purtând un număr determinat al psihopatiei sexualis. De asemenea, psihanaliza operei artistice s-a depărtat de obiectul său, transportând dezbaterea pe un teren general uman, nu în mod special al artistului ţi fără importanţă pentru arta sa”

• - O artă devenită autonomă, ea are un alt punct de pornire. Actul poate nu se poate baza pe reţete. Fiecare operă de artă este un nou început, un exerciţiu al libertăţii. În poezie, non-ştiinţa este o condiţie primară, esenţială; dacă există meserie la un poet, aceasta este subalternă, în a asocia imaginile. Viaţa imaginii însă se regăseseşte toată în trecerea sa, în faptul că ea depăşeşte toate atributele sensibilităţii

- Arta este o dublare a vieţii, o emulaţie în surprizele ce ne exicită conştiinţa, împiedicând-o să somnoleze - Imaginaţia prin acţiunea sa, ne detaşează de realitate şi de trecut. Ea deschide spre viitor - Poeticul trebuie înţeles în cadrul cooperării dintre cele două funcţii ale psihismului omenesc: - funcţia realului - funcţia irealului (alteritate) - Funcţia irealului vine să seducă, să trezească fiinţa adormită în automatismele sale

foto

V. Gaivoronschi

• Bachelard • – o explorare a imaginilor spaţiului fericit; aceasta anchetă ar merita numele de topofilie. Ea vizează să determine valoarea umană a spaţiilor – de posesiune, apărate, iubite, acestea, dupa B, sunt spaţiile slăvite. Valorii lor de protecţie i se adaugă valorile imaginate şi acestea de fapt sunt valorile dominante. • - spaţiul sesizat prin imaginaţie nu poate rămâne spaţiul indiferent livrat de măsura geometrului. El este trăit; nu în pozitivitatea sa, ci în toate laturile imaginaţiei. El atrage. Concentrează fiinţe în interiorul limitelor care protejează.

• Poetica casei: • Probleme: • - în ce fel camerele secrete, camerele dispărute se constituie în adăposturi, locuri ale unui trecut de neuitat? • - unde şi cum odihna îşi găseşte situaţiile privilegiate? • - în ce fel refugiile efemere, adăposturile ocazionale dobândesc, datorită reveriilor noastre intime, valori care nu au nici un fel de bază obiectiva?

• topo-analiză a casei – presupune o interogaţie psihologică descriptivă, de profunzime, psihanaliză fenomenologică. • • - Din punctele de vedere cele mai diverse, imaginea casei devine topografia fiinţei noastre intime • • C.G. Jung:” Avem de descoperit o clădire şi a o epxlica: etajul superior a fost construit în sec. XIX, parterul în sec. XVI, examenul minuţios al construcţiei ne arată că a fost făcută peste un turn de sec. II. În pivniţă găsim fundaţii romane iar sub pivniţă se găseşte o grotă ascunsă în care descoperim în partea superioară unelte de silex iar în partea inferioară resturile faunei glaciare. Aceasta ar fi si structura sufletului nostru” • Această comparaţie are un caracter insuficient, speculativ dar există un sens a considera casa ca un instrument de analiză pentru sufletul omenesc”. •

foto

V. Gaivoronschi

• - Ajutaţi de acest instrument, nu vom regăsi în noi, visând în casa noastră, confortul grotei? • Iar turnul sufletului nostru este el ras pentru totdeauna ? - Casa ca” fiinta verticala”, dela pivnita/grota la pod/sarpanta/turn (prim cap. La Bachelard) • - Nu doar amintirile, ci şi cele uitate – uitările, sunt locuite (adăpostite). Inconştientul este locuit (adăpostit). Sufletul nostru este o casă. Amintindune „case”, „camere”, învăţăm să locuim în noi înşine • - Imaginile casei merg în cele două sensuri: ele sunt în noi în timp ce noi suntem în ele

Bachelard continua cu: - Analiza unei serii de imagini intitulate „casa lucrurilor” – lăzi, sertare, cufere, etc.... o estetică a ascunsului - Cuiburi şi cochilii – aceste refugii ale vertebratelor şi nevertebratelor - am retrăit anii de reverii aeriente sau acvatice pînă să urmărim poeţii în cuiburile copaciilor sau în grotele animalelor • reveria locuirii → a te ghemui (adăposti) • (colţurile, cotloanele, etc) • Dialectica mic/mare; miniatură/Imensitate • Dialectica înăuntru/afară ce se repercutează în dialectica deschis/închis • Fenomenologia rotundului

foto

V. Gaivoronschi

foto

V. Gaivoronschi

foto

V. Gaivoronschi

foto

V. Gaivoronschi

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TMIŞOARA

FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

CURS nr.5 POETICA SI FENOMENOLOGIA SPATIULUI

DESPRE CALITATEA DE A FI POEM CONSTRUIT Casa expansiva / casa concentrata

prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi

• CASA EXPANSIVA / CASA CONCENTRATA

• Scufundare……ascensiune

• ………concentrare

Studiul fenomenologic al imaginatiei poetice si radacinile functiei locuirii â&#x20AC;˘ Memorie, imaginatie, reverie, valorile intimitatii; spatiul locuit, de la realitate la onirie; casa concentrata, casa expansiva, poetica miniaturii, imensitate intima; afarainauntru, fenomenologia rotundului, materie si imaginatie. â&#x20AC;˘

â&#x20AC;&#x201C;( Gaston Bachelard)

Foto O.Micsa

Pe scurt: • Casa – subiect privilegiat destinat studiului fenomenologic al valorilor de intimitate • • Casa: –Imagini singulare • -Corp de imagini (ansamblu de imagini) • Aceste realităţi sunt exagerate de către imaginaţie • • -Valoare de intimitate ↔ virtute primordinală a locuirii ↔ germenele central de fericire şi siguranţă • • -Modul de lucru al imaginaţiei – memoria şi imaginaţie • - REVERIA – reveria este liantul intre • amintiri • visuri • ganduri

• • • • • • •

CASA: ADĂPOST AL REVERIEI –spaţiu al solitudinii -maternitatea casei -spaţiul şi timpul în procesul memoriei -valoarea de cochilie CASA natală → casa de vis, organic înscrisă în sufletul nostru

• • În concluzie • CASA- corp de imagini ce dau omului senzaţia, iluzia stabilităţii

• • • • • • •

2 teme -casa-fiinţă verticală – de la pivniţă la pod -casa:fiinţă concentrată – semnificaţia colibei Reverie poetică – activitate polisimbolică

Case incomplete oniric

• Casa – de la pivniţă la pod • Semnificaţia colibei • • • -Spaţiul fenomenologic al valorilor de intimitate ale spaţiului interior • -Casa ar fi un subiect privilegiat al unui asmenea studiu • Integrarea tuturor valorilor particulare într-una fundamentală • Casa ne va furniza – imagini disparate si • -un corp de imagini • în amândouă cazurile, vom demonstra că imaginaţia exagerează realităţile • • Problema centrală: esenţa intimă şi concretă ca o justificare a valorii singulare a tuturor imaginilor noastre referitoare la intimitatea protejată

• -Atât fenomenologul cât şi psihologul, psihanalistul, nu se vor opri doar la descrierea casei ca un „obiect” ci se vor apropia de virtutea primordială a funcţiei de locuire. • • -Prima sarcină a fenomenologului: a descoperi în orice formă de locuire, fie ea castel , palat sau bordei, cochilia iniţială, germenele central de fericire şi siguranţă. • • Problema: cum locuim spaţiul nostru vital în acord cu toate necesităţile vieţii, cum ne înrădăcinăm într-un colţ de lume • • CASA este -colţul nostru de lume • -primul nostru univers • - COSMOS

• -În realitate, viaţa noastră este atât de deposedată de legăturile importante, astfel că legăturile antropocosmice ne rămân străine în cadrul universului casei. • -Ne interesează valorile esenţiale ale spaţiului locuit, non-eul ce protejează eul (în termeni filosofici) • O primă constatare: Orice spaţiu locuit în mod real poartă esenţa noţiunii de casă • • Vom vedea cum lucrează imaginaţia în acest sens, în momentul în care fiinţa găseşte cel mai mic adăpost imaginaţia va construi „ziduri”, cu umbre inpalpabile • • Se va reconforta cu iluzii protectoare sau, invers, va tremura în spatele zidurilor groase, îndoindu-se de cele mai solide adăposturi.

• În concluzie, în cea mai interminabilă dintre dialectici, fiinţa locuitoare sensibilizează, dă fiinţă limitelor adăpostului său. Ea trăieşte casa în realitatea şi virtualitatea sa, prin intermediul gândurilor şi iluziilor • -Toate adăposturile, refugiile, camere au valori de onirie consonantă • -Casa nu este „trăită” în „pozitivismul” său. Un întreg trecut va fi trăit prin intermediul iluziei (visului) într-o casă nouă. Reveria se aprofundează în momentul în care un domeniu imemorial se deschide pentru visător, cel al memoriei străvechi. • • Casa, la fel ca şi focul sau apa, ne va permite a evoca licăriri de reverie care vor lumina sinteza imemorialului (subconştient, imaginaţie) şi amintirii (conştient, memorie) • → Memoria si imaginaţia nu pot fi disociate

• Când în noua casă ne vin amintirile caselor anterioare, intrăm în ţara Copilăriei Imobile. Trăim fixaţii ale fericirii, retrăiri, ne reconfortăm în amintiri ce evocă protecţia. • Ceva închis păstrează amintirile, lăsându-le valorile lor de imagine.

• -Amintirile lumii exterioare nu vor avea niciodată aceeaşi intensitate precum cele ale casei; evocând amintiri ale casei, le asociem valori de vis; nu suntem adevăraţi istorici, ci un pic poeţi (emoţia noastră nu traduce altceva decât poezia pierdută) • • Binefacerea cea mai preţioasă a casei – ADĂPOST AL REVERIEI , casa protejează pe cel ce visează, permite să visăm în pace.

• Reveriei îi aparţin valorile umane cele mai profunde. Reveria are privilegiul de autovalorizare, se joacă în mod direct cu fiinţa sa • Astfel că locurile unde a fost trăită reveria pătrund într-o nouă reverie • Aminitirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca reverii, ele sunt în noi de neşters • Scopul nostru se clarifică → trebuie să arătăm modul în care casa este und dintre cele mai mari puteri de integrare pentru gânduri, amintiri şi visuri ale omului.

• În triada compusa din:

• amintiri • visuri • ganduri

Liantul este reveria

• -Trecut, prezent şi viitor dau casei dimeniuni diferite, care adesea interferează, uneori se opun, alteori se excită unele pe altele • -Casa în viaţa omului înlătură contingenţele, îşi multiplică „straturile” de continuitate. Fără ea, omul ar fi o fiinţă dispersată. Ea menţine omul de –a lungul furtunilor cerului şi vieţii. Ea este corp şi suflet. Este „prima lume a fiinţei umane”. Înainte de a fi aruncat în lume, omul este adăpostit de leagănul casei. Acesta este o valoare, o mare valoare la care revenim în timpul reveriilor noastre. • Temele de meditatie sunt : • -căldura primară a casei • -maternitatea casei (natale) – teme reluate si de Gilbert Durand in “Antropologia imaginarului “ • Concluzie: FENOMENOLOGIA se referă la ORIGINI • „fenomenologul trăieste origini”

• Visând la casa natală, în extrema profunzime a reveriei, participăm la căldura primară, la materia bine temperată a paradisului material (maternitatea casei) • Deci, datorită „CASEI” un mare numar din amintirile noastre sunt găzduite şi cu cât ea este mai complicată, având acoperiş cu pod (mansardă) şi pivniţă, colţuri şi culoare, amintirile noastre au refugii din ce în ce mai bine caracterizate • Întreaga noastră viaţă se întoarce în reverii • TOPO-ANALIZA = studiul psihologic sistematic al siturilor (locurilor) vieţii noastre intime • În acest teatru al trecutului care este memoria noastră, decorul menţine personajele în cadrul rolului lor dominant.

• În cadrul acestui proces al memoriei, spaţiul captează timpul, îl suspendă. În mii de alveole, spaţiul păstrează timpul comprimat • Calendarul vieţii noastre nu se poate stabili doar în imaginarul său • Pentru a analiza fiinţa noastră în cadurl ierarhiei unei ontologii, pentru a psihanaliza inconştientul nostru înrădăcinat în casele primitive, trebuie, la limita psihanalizei normale, să desocializăm marile noastre amintiri şi să ne referim la planul REVERIEI care caracterizează spaţiile singurătăţii noastre. În acest context, reveriile sunt mult mai utile decât visurile. Reveriile pot fi mult diferite de visuri.

• În acest domeniu spaţiul este totul, pentru că timpul nu animă memoria. Memoria nu înregistrează durata concretă, durata în sens bergsonian. Nu pot fi retrăite duratele abolite, trecute. Acestea nu pot fi decât regândite, gândite pe planul unui timp abstract privat de orice fel de grosime. • „În spaţiu găsim frumoasele fosile de durată – concretizate de lungile şederi (hibernări)” Amintirile sunt imobile, cu atât mai solide cu cât sunt mai bine spaţializate. • Localizarea unei amintiri în timp ţine de treaba biografului, corespunzând doar unui soi de istorie exterioară, comunicabilă altora. Mult mai profundă decât biografia, hermeneutica trebuie dă determine centrul destinului, debarasând istoria de ţesutul său temporal conjunctiv, fără acţiune asupra destinului nostru.

• Psihanalistul face des greşeala a situa pasiunile „în cadrul veacului”, adică a le localiza în contextul temporal şi socialistoric. De fapt, pasiunile se coc în solitudine. Închisă în singurătatea sa fiinţa pasionată îşi pregăteşte exploziile şi isprăvile. • Iar spaţiile singurătăţii noastre se găsesc în noi în mod inevitabil; am iubit un pod, am trăit într-o mansardă. Ne întoarcem în visurile nopţii. • Aceste colţuri (locuri) au valoare de cochilie • Iar când păşim în labirintul somnului, când atingem regiunile somnului profund, cunoaştem probabil locuri ante-omeneşti. Ante-umanul atinge aici imemorialul. Pe când reveria din timpul zilei chiar, amintirea strâmtelor solitudini, simple, sunt experienţe ale spaţiului reconfortant pentru noi, a unui spaţiu ce nu doreşte să se întindă, dar care ar dori să fie din nou posedat. • În realitate, o mansardă poate fi caldă sau prea rece sau prea strâmtă. Dar acum, în amintirea regăsită prin reverie, mansarda mică sau mare, caldă sau rece, este întodeauna una reconfortantă

• La baza TOPO-analizei stă adevărul că inconştientul este găzduit. Acesta este bine găzduit, în mod fericit găzduit. Este găzduit în spaţiul fericirii sale. Inconştientul normal ştie mereu să se pună la un adăpost confortabil. Psihanalistul vine în ajutorul inconştientului negăzduit, dezrădăcinat în mod brutal sau insidios. • Psihanaliza pune mai degrabă fiinţa în mişcare decât o lasă în repaos. Ea invită fiinţa să trăiască în exterior, să intre în aventurile vieţii, să iasă din sinea sa. Acţiunea sa devine salutară, căci este nevoie a conferi un destin exterior fiinţei interioare. • Pentru a însoţi psihanaliza în acţiunea sa salutară, ar fi de întreprins o topo-analiză a tuturor spaţiilor care ne cheamă afară din noi înşine. Chiar dacă ne centrăm atenţia pe reveriile repaosului, nu trebuie să uităm că există o reverie a omului care merge, O REVERIE A CĂII, a drumului. – Poeticul potecii: „O mes chemins et leur cadence” (Jean Caubère)

•

• Am putea găsi mii de intermediari între realitate şi simboluri dacă am da lucrurilor toate mişcările care le sugerează acestea • Spaţiul cheamă la acţiune de asemenea, iar înaintea acţiunii lucrează imaginaţia • O TOPO-ANALIZĂ exterioristă ar preciza probabil acest comportament proiectiv, definind reveriile vis-a-vis de obiecte. Ar fi extrem de interesantă (ceea ce Bachelard nu poate face în Poetica spaţiului) analiza dublei geometrii, dublu fizică imaginară a extravertitului şi a introvertitului. Bachelard nu crede că aceşti doi poli au aceeaşi greutate psihică; el îşi consacră atenţia asupra regiunii intimităţii introvertite, regiunii în care greutatea psihică este dominantă (spune el). El se va referi la puterea de abstracţie a tuturor regiunilor intimităţii, arătând că această topo-analiză are marca unei topo-filii. În acest sens el studiază adăposturile şi camerele. Valoarea de adăpost este în mod simplu şi profund înrădăcinată în inconştient

• Pitorescul excesiv al unei case îi poate ascunde intimitatea • Casele bogate de un onirism fidel repugnă oricărei descrieri. Casa primară şi în mod oniric definitivă trebuie să îşi păstreze penumbra. Ea relevă o literatură în profunzime adică o poezie, nu o literatură a dizertaţiei care are nevoie de romanul altora pentru a analiza intimitatea • Casa natală este în mod fizic înscrisă în noi. Ea este un grup de obişnuinţe organice. Casele succesive în care am trăit am banalizat bineînţeles gesturile noastre. Dar, după decenii, dacă vom reintra în casa natală, vom fi surprinşi să vedem că gesturile cele mai fine sunt vii, mereu prezente = > casa natală înscrie în noi ierarhia diverselor funcţiuni ale locuirii. Noi suntem diagrama funcţiilor locuirii, toate celelalte case fiind variaţiuni a unei teme fundamentale

• Doar meditaţia poetică ne poate ajuta să regăsim amintirile visurilor. Poezia ne plonjează în vis. Casa natală este mai mult decât un edificiu pentru locuit, este un edificiu al visurilor. Fiecare din colţurile, spaţiile sale, este o vizuină, un culcuş de reverie. Iar culcuşul a particularizat ades reveria. Casa, camera, podul unde am stat singuri, sunt cadre ale unei reverii interminabile. Pentru fiecare dintre noi există o casă onirică, o casă a amintirii-vis, pierdută în umbra trecutului. „Această casă onirică este cripta casei natale”. Ajungem aici la un pivot în jurul căruia se întorc interpretările reciproce ale visului prin gând şi ale gândirii prin vis. De fapt ne găsim în unitatea imaginii şi a amintirii, în funcţia mixtă a imaginaţiei şi memoriei

Foto O.Micsa

• Ataşamentul nostru faţă de casa natală se manifestă mult mai puternic prin intermediul visului decât prin cel al gândirii; este vorba de puterea inconştientului care fixează cele mai îndepărtate amintiri (aceasta este adevărat fiinţă a copilăriei noastre); pe planul reveriei, nu pe acela al faptelor copilăriei rămâne vie în noi şi utilă poetic. Prin această copilărie permanentă din noi, noi păstrăm poezia trecutului. A locui oniric casa natală, este mai mult decât a o locui cu amintirea, este a trăi în casa dispărută ca şi cum am visa (fericit copilul care a avut parte de orele sale de singurătate, de plictiseală chiar) • Centre de plictiseală, centre ale solitudinii, centre de reverie se grupează pentru a constitui casa onirică mai durabilă decât amintirile dispersate în casa natală

Foto O.Micsa

• • Casa = corp de imagini ce dau omului senzaţia sau iluzia stabilităţii; aceste imagini constituie sufletul casei • • Punere în ordine a acestor imagini presupune evidenţierea a două teme principale: • • Casa= imaginată ca fiinţă verticală; • ea se diferenţiază în sensul verticalităţii sale • este una dintre chemările adresate conştiinţei noastre de verticalitate

• • Casa = imaginată ca fiinţă concentrată • ea este o chemare a conştiinţei de centralitate

• 1. Verticalitatea – generată de polaritatea pivniţei şi podului • raţionalitatea podului in opozitie cu iraţionalitatea pivniţei

• Semnul cel mai sigur al climatului, solida geometrie a sarpantei • Versus – - fiinţa obscură a casei (chiar daca ea acomodează utilităţi) - adăpost al vinului

• - locuinţă sacră • -directă legătură cu forţele subterane

• în pod → visăm în mod raţional • ↓ • a edifica

în pivniţă ↓ a săpa

C.G. Jung se foloseşte de dubla imagine a podului şi a pivniţei (beci) pentru a analiza fricile ce locuiesc casa; în „omul descoperindu-şi sufletul” → o comparaţie ce defineşte speranţa distingerii autonomiei complexelor (fiinţei conştiente) debaptizându-le. Imaginea este următoarea: „Conştiinţa se comportă în acest caz asemenea unui om care, auzind un zgomot suspect în beci, aleargă în pod pentru a constata că nu sunt hoţi şi că prin urmare, zgomotul era pură imaginaţie. În realitate acest om prudent nu a îndrăznit să se aventureze în beci”.

• deci pivniţa „la cave” • ↓ – aici frica nu este omenească, lente

↔

inconştientul -fiinţele misterioase,

• ci cosmică, antropo-cosmică - aici, chiar pentru un om mai curajos decât cel evocat de Jung, „raţionalizarea” nu mai este clară; ea nu este niciodată definitivă • aici tenebrele locuiesc zi şi noapte • rădăcinile cosmice • puterea telurica

• Exemplul dat de G.B la pag. 38-39 –romanul lui H. Bosco – „Anticarul” →dimensiunea „suprabeciului” sau „ultrabeciului”

• Realul şi visul sunt într-o unitate: CASA, BECIUL, pământul profund îşi găsesc o totalitate prin profunzime • CASA DEVINE O FIINŢĂ A NATURII – ea este solidară cu muntele şi apele ce făuresc pământul • marea plantă de piatră care este casa (vezi casa lui BOSCO cu rădăcini cosmice şi care creşte devenind un turn) [în legătură cu apele subterane → în visul omului] • legătura cu Ch. Alexander (architecture as nature)

• în final se ajunge într-o cameră boltită, centrată care domină înălţimile, secretă, internă • = > cei doi poli de vis ai casei; • verticalitatea omenească a casei

• Podul, mansarda – aici experienţa zilei alungă fricile nopţii, ale întunericului • interfaţă cu puterile cosmice şi, în primul rând cu SOARELE şi lumina sa

• • Turnul şi subteranele ultra profunde întind în cele două sensuri „casa” pe care o studiem; această casă din sufletul nostru este pentru noi o mărire a verticalităţii caselor modeste, care, pentru a ne satisface reveriile noastre, au nevoie să se diferenţieze pe înălţimi. • Ca arhitecţi ai casei onirice, vom ezita între casa tripartită şi cea cuatripartită, adică beci, parter şi pod sau beci, parter, etaj şi pod; un etaj în plus (adică S+P+2+pod) şi visurile pier • În casa onirică, topo-analiza nu ştie număra decât până la 3 sau 4, zice Bachelard • • [ întrebare : ce ne facem cu cele S+P……..sau doar P……?]

• scările diferenţiate – scara care coboară la beci; ea coboară mereu; coborâşul ei îl regăsim în amintiri, el caracterizează onirismul nostru – scara care urcă la etaj I este o scară banală pe care o urcăm şi o coborâm – scara care urcă la pod – mult mai rapidă, mai frustră, o urcăm mereu

•

-ea are semnul ascensiunii către cea mai liniştită solitudine • În timp ce psihanaliza se ocupă mai mult de visuri, fenomenologul de reverie, de complexitatea melanjului de reverie şi amintire • Fenomenologia reveriei poate separa complexul memoriei şi al imaginării. Ea este sensibilă în mod necesar diferenţierilor simbolice. Reveria poetică, creatoare de simboluri, dă intimităţii noastre o activitate polisimbolică

– Uneori câteva trepte au înscris în memoria noastră o serioasă denivelare a casei antale; cutare cameră nu este doar o poartă ci o poartă şi trei trepte – tot ceea ce urcă şi coboară reîncepe să trăiască în mod dinamic! – Nu putem rămâne un om cu un singur etaj, aşa cum spunea Joë Bousquet: „Este un om cu un singur etaj; îşi are beciul în pod”

• Câteva remarci asupra caselor incomplete oniric • Imobilele oraşelor: cutii suprapuse, „locuri geometrice, un spaţiu convenţional pe care-l mobilăm cu imagini, bibelouri şi dulapuri într-un dulap” (Claudel) • Nici spaţiu împrejur, nici verticalitate înăuntru • Casele nu au rădăcină • Edificiile au doar o înălţime exterioară şi ascensoarele distrug „eroismul” scărilor • Diferenţierea valorii de intimitate dispare • Casele nu mai sunt în mijlocul naturii, le lipseşte astfel cosmicitatea • „Străzile sunt precum nişte ţevi în care sunt aspiraţi oameni” (Max Picard) • În oraş se pierde poetica solitudinii; sentimentul de frică pe care casa singulară din mijlocul naturii îl stăpâneşte dispare; altele sunt angoasele citadine”

• Un alt sentiment îi este specific spaţiului exterior citadin • Metafora oceanului • Vuietul oraşului aidoma vuietului furtunii • Zgomotul marii metropole aidoma celui dintr-o cochilie goală pe care o punem la ureche (Yvonne Caroutch) • Courbet scrie unui prieten: „Aş picta aceasta în genul picturilor mele marine, cu un cer de o profunzime imensă, cu mişcările sale, cu casele sale, domurile sale, simulând valurile tumultoase ale oceanului

• Aceste observaţii referitoare la oraş ale lui Bachelard et comp se referă la Paris în mod direct. Din punctul meu de vedere, pe lângă vuietul oraşului cu semnificaţiile sale oceanice, norii parizieni, într-o permanentă mişcare acţionează în mod direct asupra perceperii curgerii timpului.

• 2. Centru de condensare a intimităţii unde se acumulează reveria • • Aici atingem primitivismul refugiului – Adăpostul, coliba – Cuib – Cochilie – Colţuri unde te poţi piti precum animalul în bârlog

• Centrul casei – centru de forţă • Zonă de protecţie majoră

• COLIBA în paginile lui Bachelin Henri (Le serviteur, roman) apare ca rădăcina pivotantă a funcţiei locuirii, ea este planta omenească cea mai simplă, cea care nu are nevoie de ramificaţii pentru a subzista; este întratât de simplă încât nu mai aparţine amintirilor ci legendelor • COLIBA PUSTNICULUI = o gravură de legendă; adevăratele imagini sunt gravuri; imaginaţia ni le gravează în memorie; ele aprofundează amintiri trăite, deplasează amintiri trăite pentru a le transforma în amintiri ale imaginaţiei; coliba eremitului este o temă care nu are nevoie de variaţiuni; de la cea mai simplă evocare, „răsunetul fenomenologic” şterge rezonanţele mediocre. Coliba eremitului a suferit de un exces de pitoresc, ea trebuie să-şi recapete adevărata intensitate a esenţei sale, ESENŢA verbului A LOCUI.

• • • •

COLIBA =Solitudinea centralizată În ea, eremitul este singur în faţa lui Dumnezeu Coliba sa este antiteza mănăstirii În jurul acestei solitudini centrate străluceşte un univers care meditează, care se roagă, un univers în afara universului. Coliba nu poate primi nimic din bogăţiile acestei lumi. Ea are o intensitate fericită a sărăciei. Coliba eremitului este o glorie a sărăciei → un acces la absolutul refugiului • Această valorizare a unui centru al solitudinii concentrate este atât de puternică, primitivă şi indiscutabilă încât imaginea luminii în depărtare este o referinţă pentru imagini poetice mai puţin localizate

• • Henry David Thoreau: „corul din inima pădurii... acest sunet este într-atât de amical la fel ca şi candela îndepărtată a eremitului” • ↓ • Imagini rare ale vieţii ce au o asemenea putere asupra imaginaţiei • Asemenea imagini au 2 componente – Legendă – fond oniric insondabil, pe acest fond – Amintire – trecutul personal pune culori particulare

• • Reveria colibei • invitaţie pentru a reîncepe a imagina, pentru a plonja dincolo • loc al fiinţei, casă a fiinţei în care se concentrează o certitudine a fiinţei • locuind asemenea imagini, atât de stabile, reîncepem o altă viaţă, o viaţa a noastră, a noastră în profunzimile fiinţei

• medităm primitivitatea, parcurgând imagini de acest fel • primitivitate restituită, dorită, trăită în imagini simple => un album de colibe ar fi un manual de exerciţii simple pentru fenomenologia imaginaţiei

• Lumina îndepărtată a colibei eremitului, simbol al omului care veghează, aflată sub semnul lămpii care arde în fereastră; această imagine trebuie pusă sub dependenţa uneia dintre cele mai mari teoreme a imaginaţiei a lumii luminii: „TOT CEEA CE LUMINEAZĂ VEDE” • • Rimbaud a spus această teoremă cosmică în trei silabe: „Nacre voit” adică ceea ce străluceşte vede • • Deci lampa veghează şi supraveghează. Lampa din fereastră este ochiul casei; este lumina din-năuntru ce filtrează înspre afară.

• • • • • • • • •

Într-un poem – Emmuré de Chr. Barucoa „Une lampe allumée derrière la fenêtre Veille au coeur secret de la nuit ................................................... Du regard emprisonné Entre ses quatre murs de la pierre”

În două romane ale lui Henri Bosco: Hyacinte şi Le jardin d'Hiacynte: - o lampă aşteaptă în fereastră şi prin ea, casa aşteaptă; lampa este un semn al unei mari aşteptări • - casa este o fiinţă, este umană, este un ochi deschis în noapte • • Pentru alţi poeţi, casele care luminează în noapte sunt stele în iarbă – stelele cerului vin a locui pe pământ • • Erich Neumann a studiat un vis al unui pacient care, uitându-se (în vis) dintr-un turn înalt, a văzut stelele mişcându-se din pământ şi luminând pământul – ele ieşeau din sînul pământului; pământul nu era doar o simplă imagine a cerului înstelat. El era marea mamă, creatoare a lumii, a nopţii şi a stelelor • Neumann demonstrează puterea de arhetip a pământului-mamă MUTERERDE