Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
127
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă de Petre Ispirescu
A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un ţăran şi-l chema Neagoe. Acest ţăran era om voinic şi harnic. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine de ar fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţa lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat, şi cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme. Îi veni vremea de însurătoare, şi ca tot creştinul, îşi făcu şi el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui şi sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colţ din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, şi acolo, pe dânsul, Sărăcia îşi făcuse culcuşul. Sta greceşte pe tron cât e ziulica şi nopticica de mare, şi din loc să se mişte, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi şi de odorogit. Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se ştia că munceşte şi mai şi decât înainte, şi de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, şi să salte şi el ceva, te-aşi! câtuşi de cât! ferita sântul! Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-şi facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puţuri pe la răspântii. Se zbătea, bietul om, cu mintea şi cu trupul, şi parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn. Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleşii ori la fruntaşii satului, când la taica popa. Totdauna găsea el de lucru; la toţi muncea şi la toţi sporea lucrul lui. Când însă muncea şi pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Daca vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiaşilor, ale lui era stinse cu desăvârşire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea. Sătenii, megiaşii lui, puseră mâna cu toţii de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deşert, că nu-i ieşea înde bine nimic, în cele din urmă şi vecinii şi tot satul îl părăsiră. Toţi cu totul zicea că aşa i-a fost orânda şi credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu. Ajunsese omul să-şi urască zilele. Şi aşa sufletul amărât, şezând într-o duminecă cu luleaua în gură şi gândindu-se cum să-şi curme viaţa, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soţia lui şi îi spuse că peste puţin are să fie tată. El, ridicându-şi ochii la soţia lui, i se păru că vede o sluţenie de fiinţă stând greceşte pre tronul cel vechi şi neîntrebuinţat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, şi ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoşată şi cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea. Când văzu el o aşa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecu prin sân. El însă îşi ţinu firea, şi merse drept la ea, întrebând-o: – Cine eşti tu, şi ce cauţi aici? – Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, şi am venit nepoftită. – Ieşi afară din casa mea! – O! o! stăi că prea te pripeşti, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoţi sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei. Şi, rânjind încă o dată, îi arătă nişte colţi, de care s-ar fi speriat şi dracul.
