BIBLIA PERSONALA Vol 2 Eu am sa ma-intorc in Satul Îngenuncheat Nt 2021 Felix Rian Const

BIBLIA PERSONALĂ, Volumul 2, Eu am să mă-întorc în Satul Îngenuncheat!! Nt zis și Cartea Greacă, POCĂINȚA FERICIRII & CEL MAI IUBIT DINTRE DUMNEZEI... THE PERFECT ILLUSION 1, ICOANA DIN DIAMANtE 2,ICOANA CU DIAMANTE... SWEET SOUL!!

A million comets are marching towards us...

Felix Reverend 80s + CFGRH 13 XII 2021+++M Pentru Ionu și Maria... & Master Truman Capote -1984? Închinare, lui C E Și Al său GarbageLily...

Observații, În 1965 Șostakovici a venit în apărarea poetului Iosif Brodski care a fost condamnat la cinci ani de exil și muncă grea. Șostakovici a fost co-semnatar al unei petiții împreună cu Evtușenko, Kornei Ciukovski, Anna Ahmatova, Samuil Marșak și filosoful francez JeanPaul Sartre. După aceste proteste sentința a fost comutată iar Brodski în Leningrad. Șostakovici s-a alăturat și unui grup de 25 de intelectuali ruși care au semnat o scrisoare adresată lui Leonid Brejnev prin care cereau să nu fie reabilitată reputația lui Stalin.

[53] Ultimii ani, 2021 Motto: ~...pur și simplu nu înțelegea valoarea unei bancnote de cinci dolari, o avea, o dădea și gata.”

Stephen Crane, pasaj despre Pictorul din Povestiri din Whilomville, 1900 0, Ad KWI: Tren fără destinație Știi, drag, când am reînceput să scriu încercam să (mă) comunic, sperând în Bine. Dar cărțile m-au fost arse în coșurile de răchită pentru manuscrise în toate redacțiile din România. Și tot ce am zis a fost Păcat și Isus.

-+++După clasici și Romantici, am învățat să scriu în birturile matriei și din procesele verbale ale polițiștilor din Deva, Cluj, Hațeg și mai departe. F, 13 XII 2021 +++M FELIX1981 Felix Constatinescu ad Emi Factură/Însoțitor de Mărfuri/Încărcătură. De la Șuruppak/Nippur dintre Râuri la Kiș, unde a fost găsită de către arheologi, inspre Occidentul Mesopotamiei, în afara Râurilor. Dar traseul este din Urul și Urukul inundat de Golful Persic vizat spre Kiș, probabil în Zona Federală Nippur/Șuruppak. Conținut, cel mai probabil bunuri de consum marine, peșe sărat, scoici, etc. + La început a fost Sumerul, V Z, B Ro 1981, pag.

113.Obs. Seamănă ca format și împărțire cu două plus una din Pietrele de la Tărtăria. · Răspunde · 9m · Editat

Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=GEzoWe3saQE Do you think ii m an Actor, Allex?

Tracy Chapman | Collection Full Album | Best of Tracy Chapman YOUTUBE.COM Tracy Chapman | Collection Full Album | Best of Tracy Chapman Tracy Chapman | Collection Full Album | Best of Tracy Chapman · Răspunde · Şterge previzualizarea · 7m Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=Dt2PzmRG-04 777 164, Despre lumea lui John ORTBERG + MWIN 20211217 19 00 37 Pro YOUTUBE.COM 164, Despre lumea lui John ORTBERG + MWIN 20211217 19 00 37 Pro 164, Despre lumea lui John ORTBERG + MWIN 20211217 19 00 37 Pro · Răspunde · Şterge previzualizarea · 7m Felix Constatinescu Live & learn 2015? · Răspunde · 6m Felix Constatinescu I am t Publik, · Răspunde · 4m Felix Constatinescu Jim!! să-i spui lui Mutzie Cailish, - & să-l orbești cu De ce iubim femeile!!... think about it/ · Răspunde · 1m 17 XII 2021 +++M Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria N-am nevoie de tine să mă verifici la icre în fiecare zi... + 23h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria -Dumnezeu a zis...

23h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria -Dumnezeu a murit...

23h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Trăiacă omul.

23hRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.docdroid.net/7R9apXe/biblia-personalavol-2-nt-2021-felix-rian-const-docx + 23h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Omul superior. Paul Const, 23h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.docdroid.net/rGziXH7/exitul-roman-scifi-14-dec-2021-frc-docx I, 22h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.docdroid.net/zxG3at7/exitul-roman-scifi-biblic-semiotic-14-dec-2021-frc-docx b 22h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.docdroid.net/N4rbuJz/exitul-romandoxsci-fi-biblic-semiotic-14-dec-2021-frc-docx + 22hRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria

https://watchs+einfeld.com/stream/seinfeld-6x16/ x, 22h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria I never got out of Romania and i have 3 names in Polish,,, 21h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.freemoviesfull.com/watch-movie/watchfrankie-and-johnny-9074.5360965 +++ 20h1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.youtube.com/watch?v=xlQm8MJ-FwU 1z1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria ABCdar, 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria We will be the prticipants...

1z1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria x, 1z1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria C-o 1z1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Christmas Horro Seiotics 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Saturn + Hristos = Crăciun, the old crăcea, ori cel care crăcește (copii) 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Moș Crăciun = Mensa Saturn 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Canta Claus = Saturn Claudius (Emperor pr Latin) 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria , 1zRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria https://www.youtube.com/watch?v=3BUb4WMjDjo + 1z1 apreciereRăspunde Fotografia de profil a contului feelixamaria feelixamaria Merry Christmas = Mensa Christi Merry = Read Merry t Book of Jesus Christ = Evangelion 1zRăspunde 26 NOIEMBRIE 2020 feelixamaria https://www.youtube.com/watch?v=EAc4zHEDd7o + AcumRăspunde Felix Constatinescu https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa , Mario Vargas Llosa - Wikipedia RO.WIKIPEDIA.ORG Mario Vargas Llosa - Wikipedia

Mario Vargas Llosa - Wikipedia · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu t mann lives ț · Răspunde · 4z Felix Constatinescu Meister Writ, · Răspunde · 4z Felix Constatinescu https://www.okazii.ro/l-am-vazut-pe-dumnezeumiraculoasa... eu îl căutam pe stilist L-am vazut pe Dumnezeu - Miraculoasa poveste a spitalului Diospi Suyana din Peru OKAZII.RO L-am vazut pe Dumnezeu - Miraculoasa poveste a spitalului Diospi Suyana din Peru L-am vazut pe Dumnezeu - Miraculoasa poveste a spitalului Diospi Suyana din Peru · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.okazii.ro/dumnezeu-exista-eu-l-amintalnit-de-andre-frossard-1993-a218655547? icid=CS44.P.VZ.SimilareAltiVanzatori&ibid=pp_activ[21 8655547] DUMNEZEU EXISTA , EU L-AM INTALNIT de ANDRE FROSSARD , 1993 OKAZII.RO DUMNEZEU EXISTA , EU L-AM INTALNIT de ANDRE FROSSARD , 1993 DUMNEZEU EXISTA , EU L-AM INTALNIT de ANDRE FROSSARD , 1993 · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu + · Răspunde · 4z Felix Constatinescu https://www.okazii.ro/traditii-peruane-ricardo-palmabpt... + Traditii peruane - Ricardo palma / BPT 1006 OKAZII.RO Traditii peruane - Ricardo palma / BPT 1006 Traditii peruane - Ricardo palma / BPT 1006 · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=GpBFOJ3R0M4 No estoy curada , Garbage - Only Happy When It Rains (Official Video) YOUTUBE.COM Garbage - Only Happy When It Rains (Official Video) Garbage - Only Happy When It Rains (Official Video) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu tu, ben, marius, sunteți vii încă, restul sunt clonați, incolori... · Răspunde · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch? v=55CckFgsBuE&feature=youtu.be Secolul 20 îl tot înjură dar Stalin pe cine o persecutat mai mult? tot pe comuniști... + 156, Predică de Bet Sabat + MWIN 20211211 02 23 43 Pro YOUTUBE.COM 156, Predică de Bet Sabat + MWIN 20211211 02 23 43 Pro 156, Predică de Bet Sabat + MWIN 20211211 02 23 43 Pro · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu Vis1 +11 December 2021 11 December 2021 I dreamt I was Ciolnar dad horse and I was looing n the mirror and dad was wih me and then when I went to look for him where he was he was on t first hall fallen, unmoving, starting to move and rise after i got him by t shoulders. Dad was ok he was fueling t installation fire. That - t Daddie in t dream - was JC, RoumanieMarie+++ Acum1 apreciere · Răspunde · 4z Felix Constatinescu +++Maybe You don't just do it, maybe there's a Kid to be born by/from You. ***Tatal-nost. · Răspunde · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=Ts-gpmg-QtQ + Ontario - Keaton Henson (Sub. Español) YOUTUBE.COM Ontario - Keaton Henson (Sub. Español)

Ontario - Keaton Henson (Sub. Español) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=t0Q2otsqC4I Bă, Ontario, Tom & Jerry | Tom & Jerry in Full Screen | Classic Cartoon Compilation | WB Kids YOUTUBE.COM Tom & Jerry | Tom & Jerry in Full Screen | Classic Cartoon Compilation | WB Kids Tom & Jerry | Tom & Jerry in Full Screen | Classic Cartoon Compilation | WB Kids · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=2n7UgwWGUeQ + LOONEY TUNES (Best of Looney Toons): DAFFY DUCK CARTOONS COMPILATION (HD 1080p) YOUTUBE.COM LOONEY TUNES (Best of Looney Toons): DAFFY DUCK CARTOONS COMPILATION (HD 1080p) LOONEY TUNES (Best of Looney Toons): DAFFY DUCK CARTOONS COMPILATION (HD 1080p) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=Ts-gpmg-QtQ x xy mă ygrecizez Ontario - Keaton Henson (Sub. Español) YOUTUBE.COM Ontario - Keaton Henson (Sub. Español) Ontario - Keaton Henson (Sub. Español) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 4z Felix Constatinescu https://www.docdroid.net/.../exitul-romandox-sci-fi...

Am dat lovitura Emi, hitul...

EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx DOCDROID.NET EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx · Răspunde · Şterge previzualizarea · 22h Felix Constatinescu Berachot 2 ~ How Many Words Are In the Babylonian Talmud ... www.talmudology.com/jeremybrownmdgmailcom/20 19/12/...

05/01/2020 · “ It took eight minutes of work and fifteen lines of code to come up with the answer: 1,860,131 words But even this count is… Vezi mai mult Blog: Science in the Talmud TALMUDOLOGY.COM Blog: Science in the Talmud Blog: Science in the Talmud · Răspunde · Şterge previzualizarea · 21h Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=mzD8o1h0tFQ Invisble side-effects vs NOFX Ava Max Sweet But Psycho Radio Edit YOUTUBE.COM Ava Max Sweet But Psycho Radio Edit Ava Max Sweet But Psycho Radio Edit · Răspunde · Şterge previzualizarea · 21h Felix Constatinescu ) · Răspunde · 21h Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=fn1R-5p_j5c Rats on a Wire, Pink Floyd - Welcome to the Machine (Official Music Video) YOUTUBE.COM Pink Floyd - Welcome to the Machine (Official Music Video) Pink Floyd - Welcome to the Machine (Official Music Video) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 21h Felix Constatinescu I m a sinner by choice, · Răspunde · 21h Felix Constatinescu https://www.freemoviesfull.com/.../watch-frankieand... ,,, + Watch Frankie and Johnny 1991 full HD on Freemoviesfull.com Free

FREEMOVIESFULL.COM Watch Frankie and Johnny 1991 full HD on Freemoviesfull.com Free Watch Frankie and Johnny 1991 full HD on Freemoviesfull.com Free · Răspunde · Şterge previzualizarea · 21h Felix Constatinescu da, ăștia-s bazați, măi... · Răspunde · 21h Felix Constatinescu Yea i m a free hole, · Răspunde · 21h Felix Constatinescu Vinovat? Nevinovat? · Răspunde · 21h Felix Constatinescu | · Răspunde · 21h Felix Constatinescu The $cript. Emo, eu cu tata suntem latini, facuti pentru Nobelul realului si poeticului magic. Dar stii care-i triaba? Noi, inelectualii, de secole ne faceam scenarii, scripturi, scripte pentru noi insine, pentru singuratatea noastra, acum oamenii noi … Vezi mai mult · Răspunde · 21h Felix Constatinescu Emi, stii cum ma simt, port pacatele... · Răspunde · 20h Felix Constatinescu It is normal to cry, Man. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu EU IMI AMINESC O ALTA POCAINTA... · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Pe Dumnezeu nu îl interesează opțiunile noastre sexuale ci să faci milă cu oamenii. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Corect? · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Emi tu vezi că oamenii ăștia din lumea mare au mari probleme, iubesc? · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Iubire înseamnă până-n Cer. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Lasa-i să moară, bos... + · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Tu ai auzit de doctorul Țiganu? · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Martir și criminal, da... · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Pe mine și familia mea o sa ne bage în calendarul orto, cel mai greu accesibil. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Da, · Răspunde · 20h Felix Constatinescu Pe oamenii nebuni de la mezanin lasă-i în pace, și rabdă-le nebunia. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu hai sa ne uitam la film, · Răspunde · 20h Felix Constatinescu https://www.docdroid.net/.../exitul-romandox-sci-fi...

EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx DOCDROID.NET EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx · Răspunde · Şterge previzualizarea · 20h Felix Constatinescu U re important to t house, Emi. · Răspunde · 20h Felix Constatinescu </ · Răspunde · 20h

Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=9UVjjcOUJLE Omul are minte de nebun și se naște ca mânzul unui măgar sălbatic. + Biblia, Solomon Eva Cassidy - Fields of Gold YOUTUBE.COM Eva Cassidy - Fields of Gold Eva Cassidy - Fields of Gold · Răspunde · Şterge previzualizarea · 19h Felix Constatinescu Virtutea romană, păcatul jidov. · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Flaubert-Felix 1 la 2. · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Monsieurs, Emma c est moi vs Eu sunt Fecioara Mică... + · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Acum după autodiagosticele trecutului, îi diagnosticăm pe alții, pedologie, pedologie, pedologie!!... · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Tu ai avut pe 21 nov 2021 cea mai bună perspectivă.

-Da, Doamne, iartă-mă... · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Suntem unii mai pedologi ca alții, unii cu alții, în biserică... · Răspunde · 19h Felix Constatinescu ...o avea, o dadea și gata (5 $) + Stephen Crane, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu înțelegi cumetre? Gott, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu nu-mi cere că poate primești, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu și cu microscopurile ăstea online devenim foarte curioși cu anumite zone din cosmos care efectiv nu ne privesc... · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Acum după patiseriile de Crăciun înțeleg ce înseamnă să nu gândești. · Răspunde · 19h Felix Constatinescu t n t says Repent, Christian Judges, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Cheating God in Mytilene, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu Apocalypse. Apocalypse. I want t Apocalypse... 15 XII 2021 F, · Răspunde · 19h Felix Constatinescu https://allpoetry.com/.../16257804-THE-HURTCHILD... / THE HURT CHILD (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst ALLPOETRY.COM THE HURT CHILD (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst THE HURT CHILD (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst · Răspunde · Şterge previzualizarea · 18h Felix Constatinescu Horny Planet... 2021 · Răspunde · 18h Felix Constatinescu https://allpoetry.com/.../16257804-Mercurochromethe-Hurt... + Mercurochrome the Hurt Child (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst ALLPOETRY.COM Mercurochrome the Hurt Child (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst Mercurochrome the Hurt Child (Newpoems Poetry) 2021 Felix Rian Const by Felix-GeluRianConst · Răspunde · Şterge previzualizarea · 17h Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=5wBTdfAkqGU MAD MAX I-II-III

2pac feat Dr.Dre - California Love HD YOUTUBE.COM 2pac feat Dr.Dre - California Love HD 2pac feat Dr.Dre - California Love HD · Răspunde · Şterge previzualizarea · 17h Felix Constatinescu ) · Răspunde · 17h Felix Constatinescu Cyborg - J C vandamme , Soldat Universal - Dolph Lundgren, Alergătorul - Arnold Schwarzenegger, Robocop · Răspunde · 17h Felix Constatinescu Bă, pocăitule, și tu Judeci păcatele străine? · Răspunde · 16h Felix Constatinescu Îți place Britney? · Răspunde · 2m Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=Yy5cKX4jBkQ Britney Militar Britney Spears - Born To Make You Happy (Official HD Video) YOUTUBE.COM Britney Spears - Born To Make You Happy (Official HD Video) Britney Spears - Born To Make You Happy (Official HD Video) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 1m Felix Constatinescu https://www.youtube.com/watch?v=n_Ep_FQb1fU + Julia Westlin - Awaken ( FULL ALBUM ) YOUTUBE.COM Julia Westlin - Awaken ( FULL ALBUM ) Julia Westlin - Awaken ( FULL ALBUM ) · Răspunde · Şterge previzualizarea · 1m Felix Constatinescu Curcanul are gâtul strâmbat de ciocurile și ghearele vulturilor. · Răspunde · 1m Felix Constatinescu https://www.freemoviesfull.com/.../watch-theremains-of... No mai încasezi, Emi? Felix Constatinescu https://www.freemoviesfull.com/.../watch-theremains-of... No mai încasezi, Emi? Watch The Remains of the Day 1993 full HD on Freemoviesfull.com Free FREEMOVIESFULL.COM Watch The Remains of the Day 1993 full HD on Freemoviesfull.com Free Watch The Remains of the Day 1993 full HD on Freemoviesfull.com Free · Răspunde · Şterge previzualizarea · 9h Felix Constatinescu Emmi ) · Răspunde · 9h Felix Constatinescu best ever, posibil si ispitirea sfantului anton... · Răspunde · 9h Felix Constatinescu https:/ /www.docdro id.net/.../bi blia-per son Felix Constatinescu Dumneata îți dai seama că englezii trăiesc pe o insula?

Blefuscu, scandalous... · Răspunde · 8h Felix Constatinescu +++Ad Elsa & Erma , Miss Kenton, Mama Felix, will take care you You, 15 XII 2021th · Răspunde · 7h Felix Constatinescu +++După clasici și Romantici, am învățat să scriu în birturile matriei și din procesele verbale ale polițiștilor din Deva, Cluj, Hațeg și mai departe.

Felix Constatinescu https://www.docdroid.net/.../biblia-personala-vol-2nt...

BIBLIA PERSONALA Vol 2 Nt 2021 Felix Rian Const.docx DOCDROID.NET BIBLIA PERSONALA Vol 2 Nt 2021 Felix Rian Const.docx

BIBLIA PERSONALA Vol 2 Nt 2021 Felix Rian Const.docx · Răspunde · Şterge previzualizarea · 5h Felix Constatinescu https://www.docdroid.net/.../exitul-romandox-sci-fi... + EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx DOCDROID.NET EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx EXITUL RomanDox Sci-fi Biblic Semiotic 14 Dec 2021 FRC.docx · Răspunde · Şterge previzualizarea · 5h Felix Constatinescu Am scris undeva și am uitat unde să trec în cărți, Adam = Gorila = Omul = Banane, nu Căcat. Și mai sunt și alții după. Geneza? · Răspunde · 1m Felix Constatinescu Dumnezeu iubeste și spermatiile din tine, Emi... · Răspunde · 1m Ziceam că oamenii au evenit persoane cân au încetat să-și mănânce căcaturile...

Pentru Divan, Filiera QVHațeg-Casă de RugăciuneTotești, Hd Niciun comentariu felix gelu konstantinescu Adaugă un comentariu public... felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 5 ore https://www.youtube.com/watch? v=fkcHRyzoYro&feature=youtu.be [ }

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 6 ore Truman CAPOTE a ajuns bosul după 1950 în patru cărți, în patru mutări, fără să-și vândă sufletul - pentru că a scris în fiecare -Iartă-mă... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Sabatul, se va opri Pământul,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=LFF7zjR4N9w Forse,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Emi, scopul Evanghelistilor de după Francisc și Hus era Evanghelia în limba popoarelor, adică nu poți predica cu o limbă, și vorbi cu lumea cu altă limbă...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Frate Gili, dacă continui tot așa, o să mori nebun,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi dumneata realizezi că îl bați pe Ibsen?

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu

acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=WMLSwqAOzHo +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Doamne Iisus Hristoase... Scuipă-n sân și fă-ți cruce,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi ce-mi dai fifty, fifty intre spidermenni... + 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Mă scuzați vă rog,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi don t be stupid, mercurochrome, take t animal... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 23 de ore Preaiubiților, auzi, ne zice Preaiubiților...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=2D_zITtVJGA Literatura americană a început la câteva decenii după Revoluție cu un titlu, tragedia roman The Scarlet Letter de Nathaniel Hawthorne, very big in New York & Paris.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Am pluguri ,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=3V1eBy9E0mY We deal last food,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Spridon, nu Chiriac.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Dumnezeu Iisus să-ți țină orga în normal.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Părtășia, Frăția creștină nu e prietenie, un prieten nu devine interesant decât prin Domnul Isus.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Felix hafez...

felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni În plus încălzirea lobilor frontali ai creierului e un simptom secundar în urma unor trattamente psihiatrice ori un fact întâlnit în turbare...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni bă, drag, bos, păianjenu-i rău că nu știi să-i iei centrii nervoși, ori să te uiți la el...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Întâi am fost om bun și rău. Într-o zi Mama-mi muri.

Mă culcai pe patul ei ca pe cruce și după XXXVIII de ani Isus din Nazareth mă ridică, lăsându-mă singur acasă, pe drum spre casă...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Matia Muzicantul la Patron din Singur pe lume de Hector Malot...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni (editat) Pe Walter Scott, poate cel mai mare prozator al Marii Britanii din nordul Scoției, l-au întrebat englezii: -Domnule Walter Scott de ce munciți ca grefier la Judecătorie în loc să trăiți din scrisul dumneavoastră.

Walter Scott a spus: -Prefer ca munca pentru mine să fie nu niște cârje ci un baston de promenadă. (din cartea victoriană Self-help (Ajută-te singur) de S. Smiles)

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi bă, Emo, io cred că tu chiar o iubești pe Ludmila,

1

1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Omul ăsta s-a salvat prin muzică, Dumnezeu.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi dar ce înseamnă asta? L-ai citit pe Aristotel?

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Free Tibet.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi emi, tu poți citi metrica la poezia ardeleană? sau ești urechist? ești cumva ambiguu la Fulger,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Acel om era Orson Welles

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Relaxează-te, E,

1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Aveți un Co deosebit aici/ tot Emi sireacu... + )

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni da, recunosc, Mocco/ +/ 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni tata car ar vrea să fie...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Emi, bos, daca oamenii n-or să plece, nici să se pocăiască o să fie Dresda sub munți, eventually... + Falling into You.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Deci George Coșbuc spune că Studiile umaniste nu sunt de ajuns ci mai trebuie și Credință,

felix gelu konstantinescu

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Emi, mocco, ...Cel mai iubit dintre Dumnnezei...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Da, Pavel azi ar fi făcut Covid/

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Ave Maria play

Iosif tâmplarul: Ave Maria...

Eu sunt Gabriel...

Maria Sărmana: HandmaideN.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Moșilor voi nu înceruiți, 1

Exeunt.

2021 Dec 13

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Emi, tu-ți urăști Oamenii?

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Abuzul începe cu dulciuri.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Emi, tu ai auzit sicomorii

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Lumea, universul se va sfârși prin fisiune nucleară. Teai prins?!

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Proton, neutron (Antiton), electron... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Și dacă va fi un stop atomic, lumea va continua, sfârșitul nefiind la început.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Eu îți dau 70 de ani pentru Babylon Ierusalim Conti Actual.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile FENOMENOLOGIA NEBUNIEI... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile * Patul mamei Moarte. Urcând S-a stins Luna.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Concluzie, Inchiziția e bună numai când o exercit eu.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Sory, Emo

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Io nu mă răesc

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Gili am 40 de valoare pentru tine, ai unde să le parchezi o săptămână? La depou

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Drogații n-are vârtute,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile 50-20 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Ce-er-și-tu-l nostru...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Bosut, tu ai auzit de Relmontov?

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile da ce voiam să fac eu, a să fac un pdf și să ne uitam la poemul Lady Lazarus ,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Yea , https://www.youtube.com/watch? v=esBLxyTFDxE +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile that is me!!

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile (editat) Ispravnicul credincios și ispravicul necerdincios, plină lumea de ispravnici, credinciosule!!

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Emule, nu pe mine mă înjură și re neagă, ci pă Cristos Savaot, după Mihai Eminescu...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Jesus e de vină, boss.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 7 ore Mai bine ÎNDREPTAT decât ÎNDREPTĂȚIT,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 7 ore https://www.youtube.com/watch?v=Z9Uhl1l7WKU Nobodiness Menhir (Summer 2004-summer 2015) 2v, 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 7 ore There were a Lot of Moses...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 6 ore https://www.youtube.com/watch?v=TuELGO_-lEU

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 6 ore https://www.youtube.com/watch?v=w5srnNrICJo Master Jayzz 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 6 ore https://www.youtube.com/watch?v=N3XlyT4Ums8 GENA,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 6 ore Lof your Father, make t Boon,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile bă, Gili, dacă ești Făt Frumos, fii mai serios... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile dumneata frate Gili ești prea bun să faci treaba Domnului de mântuială și agresiv cu enoiașii, moș,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu

acum 2 zile E ceva herbertian în comunism, - Iosif Țon experience.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni Asa va fi viitorul. Spălat, curat, adevărat. Gold $tein.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi ba, happy, ba,,, Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, Sfintefără-de-moarte...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Demostene Botez,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Mocco, tactu copil bun și deștept,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Diana Baciu ,

felix gelu konstantinescu acum 2 zile Emi, dak zici tu, înseamnă că așa e. ,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Bă, Friedrich, eu am visat că Nietzsche are om de treabă și că vorbeam cu soră-sa și că și ea era nu știu cum.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Am o întrebare. Tu ce zici dacă ți-e foame și iei de la tatăl tău o pâine de pe masă când pleci la serviciu, e furt? +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile dumneata dragă Omule, faci trafic de influență, dar Mircică e comersant, boss,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile tu ce zici frate Indrie G, Dumnezeu se uită pe paginile Quo Vadis?

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Dar de ce, Mama a spus că dorul mă doare, mă doare, frate Gili, nu da, că o plânge Domnul pentru mine, )

1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi (editat) -We can get 80 hooks here -You're quite Mad, you know that?!

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Salomon, băi, Salomon...

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Eu am dormit cu Tatăl în varii paturi, bos , / +/

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Petre Dulfu - Scrieri, 1 felix gelu konstantinescu

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile U - dragă frate Melancthon - cu atitudinea asta duminicală, ai mari șanse să ajungi cu mine la Glumeți, îi știi, eu îs prieten cu ei, vezi să fii și tu,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Doamne + tu + ce + miști + chiar munții, ești un măreț salvator, un...

1

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Emi tu ai auzit de frații Grimm, tata și Fiul?!

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Ține-o/

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 săptămâni ȘI CADE_N NOPȚI ADÂNCI ȘI D_ZEU

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi (editat) Emi, am dat în schizofrenie, iar aceasta nu are nici o legătură cu credința în Dumnezeul monoteist, este har, credința, nu demență.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=hdxNk4i-prM )

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Vt, Felix, Nt, Mama, Coranul, Tata, Habith... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi I can manage...

1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi https://www.youtube.com/watch?v=zvgQgDhMjcU ) )

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi Password : Ca si tine,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile -Da, frate Gilli, e adevărat,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 1 zi PAX ET SILENTIUM IMPERATORE NOVUS +++

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile I know what I want and I want it now!!... +

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile În Cer n-o să fie Copii.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Incearcă să nu ma fie om. + Petre Țuțea despre Emil Cioran.

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Raskolnikoff? sau Dunia Raskolnikova? + 1

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile hai la haznaua de versuri

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile E bine să nu uite nimeni, bei.

1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Răstignirea de la 10 dimineața de Jorge Luis Borges, Evanghelia după Marcu, .

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Emi, această mână e mâna unui porc dar va fi mâna unui câine. - Babak Finn 1799-1850)

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Era bine , cu mama săraca...

© Tipo Moldova Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355).

Iaşi, 2015 Editura Tipo Moldova, E-mail: office@tipomoldova.ro www.tipomoldova.ro

FELIX RIAN-CONSTANTINESCU O MAMĂ DE LUMINĂ

2011-2012 Colecția OPERA OMNIA romanul de azi

Mamei mele, Valeria

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile + 1 felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Bancuri cu Iisus Hristos,

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile The Book of Jokes

felix gelu konstantinescu felix gelu konstantinescu acum 2 zile Glumele Apostolilor ,

1, FELIX RIAN-CONSTANTINESCU O MAMĂ DE LUMINĂ 2011-2012 Colecția OPERA OMNIA romanul de azi Redactor: Aurel Ştefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu Coperta: Andrei Ştefanachi Tehnoredactor: Roxana-Alexandra Costinescu ISBN 978-606-676-

MOTTO "But you can never lose your family." Signora Corleone, Godfather 2 Fexli, în Mureş în bulboane există un soi de peşti înnegriți de mâl cu ochi uriaşi plini de fosfor şicap greu, arând prin mlaştinicu boturile lor gigantice şi dure ca nişte pluguri de zăpadă. Când e rănit în vreun fel de cineva care încearcă să-l prindă, uriaşul peşte se dă la fundul apei şi-şi propteşte fruntea de o stâncă, rănile sale sărând apa, iar pescarul, dacă e ageamiu, crede că peştele a murit. De obicei doar un pescar bătrân poate prinde un asemenea peşte şi peştii deasemenea şi eisunt bătrâni, cu ochii luminând printre pietrele din adâncuri ca farurile de jeep. Când adorm nu mai simt cuiele-n mâini Nu mai simt lancea în coastă Doar când adorm nu mai simt cununa de spini. Unii oameni sunt ca peştele ăsta. Mai aminteşte-ţi şi de iertare, Felix Unforgiven, tu, tu, mai aminteşte-ţi şi de iertare. Într-un fel, toţi oamenii sunteţi minunaţi, iar viaţa noastră ar fi putut fi ca a lui Jack şi Rose Dawson când se roteau la petrecerea de la clasa a treia de pe bordul Titanicului.

7 Mamă, dumneata pentru mine eşti o altă Americă.

Viaţa dumitale este o Americă cu cromlehurile munţilor şi oceane de ierburi răvăşite de vânt, iar aceasta e prima ei hartă. Mamă, eu vreau să fiu îngropat în mormântul mamei dumitale pe care l-ai îngrijit atât şi ştiu acum că atunci când ne vom trezi din moarte ca după un somn puţin cam prea lung şi ne vom vedea pentru prima oară ne vom recunoaşte şi vom fi vii şi vom merge la mormântul celălalt să fim toţi trei, voi două sunteţi deja în lumină, mai trebuie şi eu să fiu şi o să fim cele trei degete cu care Dumnezeu îşi face cruce, altceva nu mă mai interesează. Îmi amintesc acum când am rămas singur ca un căţel al cărui brav stăpân de cinci ani a murit, plângând şi plângând şi lătrându-şi sufletul în lacrimi, cum ascultam împreună Julio şi Dezarie despre care

eramamândoi de acord că sunt atât de frumoşi. Pe mine, deşi adevărul a venit la mine, frumuseţea m-a părăsit. Mamă, eu nu mai pot iubi. Frumuseţea mea a răsărit în altă lume, iar eu am rămas în întuneric cu o candelă cibernetică, singur în beznă precum oamenii care-şi zgâriau şi-şi pictau sufletul în peşteri. Singurul lucru pe care îl mai pot iubi cum iubeam înainte este cerul. Azi noapte, de fapt dimineaţa, am visat că am scris un poem pe care 8 l-am intitulat când m-am trezit „Poem irlandez” şi din care mi-am mai amintit două versuri: ..Dacă vrei să deschizi uşa cerului/ Trebuie să le deschizi pe toate celelalte… Aceasă carte e un fel de catedrală. Cred că ar trebui să fac aicipe zidul ei un grafitti contemporan sau patericic cu tot crezul vieţii mele: OnE mOtHeR oNe LoVe oNe GoD. MyMecca. The HaţegDistrictismyMecca, a Mecca made by myself because of the spiritual shrine I made here. Cartea aceasta e un Taj Mahal, pentru că e un templu pentru dumneata, Maman. Cartea aceasta e un Escorial pentru că e mănăstirea devoţiunilor mele. Cartea aceasta e una din cele 1001 nopţi pentru că în povestea ei se află alte şi alte poveşti ca un pumn de scoici într-o mână de copil. Cartea aceasta e o Carte de Nisip fiindcă iubirea einucunoaşte niciunfel de sfârşituri, dar parcă dintotdeauna vedem strigătul îndoliatei Aliciei Keys precum o profeţie cernită de suferinţă a iubirii de care nu suntem vrednici, ca Ochiul lui D-zeu zburând deasupra întregului Pământ, ca un şoim singur în cer privind păsările bătând alte păsări pe pământ după cum a mărturisit şi bătrânul Andersen. Cartea aceasta este o catedrală a rugăciunilor care coboară în mine ca apa printre pietre, în râurile muntelui neamului meu, 9 cândva o să construiesc în ea mozaicul blues al chipului tău şi îl voi construi în cartea mea în loc de pietricele, cu stele pe care le voi ridica din praful de aur al uliţelor cerului, cartea aceasta e Sagrada Familia. Nu voi fi mulţumit decât când acest manuscris care te iubeşte va avea dimensiunile Enciclopediei Britannica ori ale bisericiiHagia Sofia. Îmistrâng paginile în inimă şi când voi merge la tine Mamă îţi voi duce în darcartea aceasta purtând-oînsuflet.

Totscriind adevărul conţinut în titlul acestei cărţi, mă luminează tot mai mult, cred în el, sunt ca unul dintre primii apostoli predicând evanghelia şi în cer locul unde merită dat orice ca să ajung când voi fi lângă dumneata, Mamă, copilul meu de lumină, acolo în ochii mei atunci atâţi de fericiţi cum doar lângă dumneata au mai fost, cartea aceasta nu se va sfârşi niciodată. Vreau să merg şi eu pe drumul pe care ai mers tu şi Ofra Haza şi voi merge pe el cum merge Streiul pe cărarea lui până moare în mare. Mamă, acum când toţi şi îngeri şi mecanisme au plecat şi am rămas singur în întuneric nu pot să spun decât că îţi ofer tot islamul inimii mele cum ai făcut şi dumneata dincolode orice eternitate. Cartea asta e Tears In Heaven şi da, e adevărat cartea asta nu e un şurub literar, dar sunt eu transmutat în 10 litere, viu. În 2010 în ultimul Crăciun pe care l-am avut împreună când am descoperit pe YouTube cântecul Hurt al lui Johnny Cash printr-un cover al unei fete nativ americane din tribul Mikmaq şi ţi l-am pus să-l asculţi pe laptop, când l-ai auzit ai remarcat cât de bătrân e cel care cântă şi când l-ai văzut ai spus că întradevăr chiar e foarte bătrân, mai bătrân şi decât ai crezut. Mamă, în cele ce privesc pe dumneata şi pe Dumnezeu aici stau eu după expresia lui Luther, nu am să reuşesc niciodată, nici când am să fiu maibătrân decât Johnny Cash învideoclip, să depăşesc aceste sentimente de brokeness pe care le simt în faţa dumitale şi în faţa lui Dumnezeu, iar iertarea voastră e tot ce există pentru mine, trăiesc cântecul acesta la propriu, îmi e propria viaţă de ratat etic, iar toate cuvintele acestea s-au născut din sticla de mescal a acestui cântec în care Dumnezeu mi-a turnat sufletul şi ştiu că tot în el se va sfârşi. Poate doar în cer - de voi ajunge acolo - voi fi altul. Toată viaţa mea e un cântec

ce dureză 3:51 minute cu un bătrân distrus de viaţă ori poate de el însuşi ca bătrânul lui van Gogh, în puţinele clipe dinainte de moarte în care nu mai e loc decât de regrete. Aşa e dat de la Dumnezeu, cei buni ca dumneata să fie fericiţi şi cei răi ca mine să fie în 11 durere şi n-o să-mi doresc niciodată altceva pentru mine şi încep să înţeleg de ce Papa Grigore cel Mare a spus că pentru anumiţi oameni nu este potrivit decât purgatoriul, chiar şi cuta din frunte care îmi apare atât de des nu înseamnă decât că rădăcina răului e în mine ca drojdia în gunoi ca şi în Iov ori Torquemada. Viaţa mea este purgatoriul meu, după cum viaţa dumitale între noi a fost infernul pe care nu l-ai meritat. Stau şi ascult muzică ore în şir ori Dumnezeu ştie ce fac şi din când în când, când se întunecă filmul, îmi privesc faţa cubistă în ecranul de laptop; parcă sufletul mi-a fost smuls din mine ca un fir de urzică din grădină şi tot ce sunt a devenit o sculptură neorealistă aducătoare de deznădejde. De când nu te mai am sunt ca o piatră, iar Pământul mise pare ceva numinos ca un timbru cu Marx, Friedrich Engels şi Manifestul comunist, uneori mă simt atât de singur încât îmi închipui pentru o clipă de necredinţă că nimeni nu ştie că omenirea e mai mică decât numărul membrilor ei, prea mulţi oameni ies într-un fel sau altul din omenire cum spune Talmudul şi uneori vreau să ies noaptea pe stradă şi să-i iau pe deznădăjduiţii beţivi de ora nouă seara de guler şi să-i întreb: ce-aţi făcut cu desenele cu Bamse? Şi ştiu acum că şi eu ar 12 trebui să fiu scuturat de guler, dacă nu de dreptate, atunci de milă. Borgesian adică lipsit de iubire, deşi scriu nu sunt nici pe departe precum Dostoievski sau Tolstoi, sunt unul din anabaptiştii pentru care nobilul creştin anarhist – cel mai tare scriitor din întreaga istorie - a scris Învierea, toată viaţa am fost un cerşetor care scrie cecuri şi cred că viaţa oricărui om de pe pământ e odată, cândva în vest. Atâtea amintiri am băgat înlaptopul meu încâtdeja cândîl deschid, destul de greu fiindcă i s-a stricat încuietoarea mă simt de parcă deschid cufărul fermecat al lui Andersen. Erai mai ceva decât Smaranda Creangă, obişnuiam să spun asta din copilărie, eşti o Smarandă, Mamă. Cu cât ajungem să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, cu atât nu putem înţelege pe Dumnezeu şi iubirea sa pentru noi, exceptândpoate ideea nemărginităşi căreia nu-i putem da de capăt a Evangheliilor că el, Trinitatea, e o fiinţă perfectă, dar suntem – suntem - oameni cu triunghiuri de lumină pe frunţile noastre şi asta, lumea nu poate să treacă cu vederea, nu a putut niciodată. Mamă, dumneata erai mai frumoasă, mai iubitoare şi mai zâmbitoare decât nevasta lui Clemenza, îmi lipsesc întâmpinările dumitale, nimic nu se compară cu ele, sărutările tale de la zece metri 13 distanţă, bucuria ta pentru mine şi iubirea pe care nimeni nu mi-ar mai putea-o da, iar eu, eu sunt sufletul lui Bob Marley, am fost trimis de Jah ca orice cântec pe care oamenii le macină şi-şi fac pâini pe care trebuie să le-mpartă. Mamă acum văd că sufletul meu pereche nu există, pe mine nu are cine mă iubi şi cum a scris Dumnezeu cine îşi măreşte înţelepciunea îşi măreşte suferinţa; sufletul meu pereche e regina din Saba, iar regina din Saba a murit de veacuri precum râurile în Sahara. Sufletul meu pereche e regina din Saba, deşi în esenţă sunt doar un rumân prost. Sufletul meu e pătratul scenei unei tragedii, singurătatea mea e o lacrimă uriaşă pe care nu am mai terminat-o niciodată de plâns. Iar când a trăit, regina din Saba simţea aceleaşi lucruri, simţea că Dumnezeu e un Ibsen dornic după frumos şi creator de drame, fiindcă frumoasă cu adevărat e doar o cunună de spini, asemeni vieţii mele, acum văd că sufletul meu pereche nu există, pentru că încă nu l-am găsit, dar asemeni lui Chris Stevens altă dată, rămân lângă tine, pentru că bluesul e o muzică a luminii.

Omul nu e făcut să reziste la prea multă frumusețe, de aceea când ajungem la cele mai frumoase pagini ale

unei cărți simțim nevoia să închidem filele în trei culori ale poveștii, cu mult 14 înainte de a o fi sfârșit, ori ca atunci când o fată care își dă seama că s-a îndrăgostit, simte nevoia să se separe de lume și tovărășia celorlalți, singură cu universul și luminile lui, și chiar și de iubirea ei singură cu iubirea ei, asemenea fetei meditative cu fructul din tabloul de an 1894, "Izvorul sacru", al lui Paul Gauguin ori asemenea unui credincios în toate rugăciunile sale care brusc simte nevoia să închidă robinetul fericirii.

Niciun creştin nu poate fi un idol de diorit. Mamă, îmi amintesc de vremurile când nuaveam niciun prieten şinuaveam unde să mă duc şi dumneata îmi ziceai să mă duc la Alin, la bunul Alin. Şi ziceai să mă duc până la el la capătul oraşului şi chiar de nu îl găsesc, măcar am făcut o plimbare. Acum sunt în alt fel singur, dar mă rog la icoana Mamei mele, iar adevărul propovăduit de Kierkegaard îmidevine inimă în piept.

Mamă,dumneata eştio sacralizare a vieţii. Când văd ce viaţădelacrimi măaşteaptăînainte, dupăviaţa de lacrimipe care amavut-opânăazi, nu pot decât să le cer celor care mă vor îngropa când îmi va veni ziua plecării, să scrie pe crucea mea cuvintele scrise de Malamud în dogmatica operă Băiatul de prăvălie, carte scrisă în America în anul 1957: "A SUFERIT, A ÎNDURAT, DAR CU SPERANȚĂ." Din prima copilărie mam 15 rugat să fiu scriitor, să mă facă Dumnezeu scriitor, şi iam spus că orice altceva nu mă interesează şi iată-mă scriitor şi nimic mai mult, scriitor şi nimic, dar adevărul e că nimicul e celălalt lucru pe care l-amcerut de parcăaşficitit din Pateric de la 4 ani, dar nimicul e adevărata bogăţie, o ştiu, însă unu e cifra durerii; de aceea Dumnezeu e în agonie de la prima până la ultima literă a timpului şi non-timpului; probabil de aceea ne iubeşte, cimpanzei cu suflete cum suntem. Şi probabil aceasta e iubirea anularea dezastrului cifrei unu, iubirea ca şi istoria omului şi cerului. De mult deja ochii nu mai îmi sunt ochi, ci două lacrimi mari grele în orbite ca gogoloaiele de rășină amară de scoarţă neagră de cireş. Mereu am simţit că viaţa mea i s-a întâmplat altcuiva şi că tot ce aveam, tot ce simţeam şi tot ce eram e nimic, de parcă aş fi fost făcut de YHWH după schiţele lui Malamud, de parcă aş fi doar un personaj din nişte pagini ale cărţii menţionate ori de parcă aş fi fratele lui Taylor Swift aşa cum e în cântecele ei triste într-un amestec de dramă autentică şi kitsch de calitate şi vreau să spun şi eu ca Mary Weiss că asta a fost ceva din trecut, dar mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii într-un absolut de lipsă de semnificaţie; reală nu a fost decât durerea 16 cum spunea şi J. Cash şi ştiu că oamenii se sinucid pentru că nu se roagă, o ştiu pentru că şi eu m-am sinucis odată. Uite o poveste. Zimbru îngenucheat. În pământurile astea ale noastre demult era întuneric.

Cerul era gol şi negru şi se oglindea în tăurile din munţi până jos în smârcuri. Şi animalelor şi oamenilor le era frică. Stăteau în păduri şi în bordeie, tăcând. Se întâmplă că în pădurile de deasupra Streiului goni un zimbru venit din munţii de aur din miazănoapte. Era un zimbru neobişnuit. Când nu fusese încă fătat, maică-sa bău apă dintr-un izvor de aur, iar zimbrul ce ieşise pe lume ieşise cu coarne de aur curat şi cu păr de aramă şi aur. Când crescu, era mare, asemeni unui munte împădurit în toamnă, cu fruntea de cremene şi ochii de chihlimbar. Zimbrul bătu cătunele de sus de deasupra Streiului, căutând ceva. Oamenii nu-l uciseră, îi făcură pietre cioplite prin toate culmile deaici de sub munţi. Se-ntâmplă că în rătăcirile sale ajunse acolo în dealurile împădurite pe Vârfu Ăl Nalt unde în cele din urmă oamenii îl îngrădiră de nu mai putu pleca. Bourul îşi lustruia coarnele în întunericul ce era o datină în pământurile noastre, îşi lustruia coarnele de trunchiurile de cer şi stejar, de pământul pietros şi de bolovanii 17

mari ascunşi ca barabulele în pământ, aurind totultrunchiurile de copaci, pământul şipietrele. Se întâmplă că un bolovan mare care acum era poleit deja de o săptămână de rostogolit prin pământ, i se înţepeni între coarnele uriaşe de aur. După ce îl tot smuci în trunchiurile copacilor, pânăcând izbidin grumaz atât de tare încât bolovanul de aur zbură pe cer pe deasupra amfiteatrului văii noastre de să făcu lumină. Şi oamenii spun că atunci când soarele răsare, zimbrul a mai aruncat un bolovan aurit pe cer, iar pietrele aruncate de zimbru se pierd în lacul cerului cum se-nfundă pietrele ce le arunci într-unsmârc să calcipe ele, de le vedem şiazi pe cer, poleite de coarnele de aur ale zimbrului, neştiutorii numindu-le stele pe cer. Zimbrul stătea acolo închis când cătunul de sus dinspre munte se risipise de mult, când trecu Dumnezeu cu Sfântu Petre pe acolo privind lumea cu luare aminte. –Doamne, uite ce dobitoc neobişnuit, spusese Sfântul. Se apropiară de zimbru şi ochii de chihlimbar întunecat ai zimbrului se întâlniră cu ochii luminoşi de lumină ai Domnului. Când Domnul întinse mâna de-i atinse steaua ca de fagure din frunte, zimbrul îngenuche acolo în închisoarea lui din trunchiuri prăbuşite de furtună. Primul personaj al meu care ţi-a plăcut, 18 Raluca Târlă, o fiinţă în care ne-am împărtăşit compasiunea, Mamă, noi cei vrednici de compasiune cum eram; dumneata i-ai înţeles pe toţi oamenii ca şi bunica Ana, mama ta: ...iar când deschise o văzu pe Raluca stând în prag pe treptele de beton în zig-zaguri neacoperite de gresie. Raluca era o femeie zveltă şi totodată masivă, blondă cu o privire verde, într-o nuanţă deschisă asemeni sticlei, dacă sticla ar putea avea viaţă ori asemeni apei, dacă ar putea fi numit vreun suflet al apei. Purta o haină de blană mare de vulpe argintie vânată în pământurile arctice, cu nasturiialbi şitociţide os desfăcuţi, pe sub care avea o rochie subţire, albastră. Femeia îl rugă să îi permită să îi vorbească pentru câteva minute, astfel că o invită înăuntru, conducând-o la măsuţa de cafea din sufrageria mare în care totul era ca înainte. Raluca îi vorbea, puţin agitat, sărind de la un lucru la altul şi parcă fără nici o logică între subiectele de conversaţie pe care le deschidea doar pentru a le părăsi câteva momente mai târziu. În timp ce vorbeau, pr. Ghenadie se gândea disperat: ce vrea femeia asta cu mine, nici măcar nu e de pe-aici! Apoi întâmplarea, destinul ori poate doar Raluca aduse vorba de Felix Târlă, fostul ei soţ, iar după ce îi pronunţă 19 numele se opri puţin din ciripitul ei chinuit ca lovită de o săgeată. În acele momente nu mai aparţinea speciei umane, era doar o fiinţă rănită având în ochi durerea unei priviri de animal. Se cunoscuseră la un concert în aer liber la Sighişoara de la care au plecat împreună ducându-se pe malul râului de acolo al cărui nume nu îl ştia nici unul din ei, iar apoi s-au plimbat toată seara până noaptea târziu pe îngustele străzi pietruite pe marginea cărora era plin de găşti diferite de adolescent, majoritatea beţi îmbrăcaţi în blugi rupţi şi murdari de vomă şi sânge, legaţi cu lanţuri de câini, care ascultau muzică supărate la casetofoane cu baterii mari, cu mâinile tatuate, în tricouri de cele mai multe ori negre, cu o varietate parcă nefârşită de freze fistichii la modă, câţiva chiar erau adormiţi pe jos în postura fetusului, iar ceilalţi beau şi fumau ţigări proaste, sprijiniţi cu spatele de zidurile medievale povestind pe străzile gălăgioase asemeni unor berării.

Trecuse timpul, ani de zile despărţindu-i unul de celălalt, dar iată că suferinţa ce îi legase asemeni unuilanţruginit de carceră nu se desprinsese de ei, urmându-i oriunde ca un blestem. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nupoate fianalizat, un je ne sais 20 qoi

care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească pe când îşi petrecea toată vremea când dl.

Târlă nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlă încărunţise complet

la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl.

Târlă, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exprimându-şi cu un râsvulgar ca eisăfie următoriiîntimp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o 21 bijuterie

căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. Cu multă vreme în urmă veniseră aici în judeţ de la Satu Mare, cumpărând un apartament într-unul din blocurile turn cu magazine la parter de lângă gară în Petroşani. Dl. Târlă îşigăsiun serviciu de funcţionar la birourile minei Lonea şi viaţa ar fi trebuit să-şi urmeze cursul. Au crezut chiar că sunt fericiţi iarăşi pentru câtăva vreme, până când trimis de un coleg de muncă să aducă o mătură, dl.

Târlă îşi găsi soţia într-una din debaralele de la etajul întâi ale minei, aproape dezbrăcată, printre pline găleţi de apă sau de gunoi în care se aflau cârpe ori făraşe, printre mături strânse grămadă, mopuri, cutii de carton aşezate unele peste altele pline cu ziare, maşini de scris uriaşe şi antice, la lumina pătratului minuscul al unei ferestre potrivită pentru o celulă cu geamul spart şi umplut pe jumătate cu placaj înnegrit şi pătruns de picurii de ploaie, printre cuiere pline cu paltoane jilave, sticle pline de urină, pălării desfundate, haine albastre sau gri de miner decolorate de vreme, bluze vechi demodate ce aparţinuseră unor funcţionari care acum erau demult pensionaţi, călcând pe pachete tercite de ţigări, pe cioburi, împiedicându-se în semiîntuneric de căşti cu 22 lămpaş

de subteran, clarinete negre şi acordeoane sparte, de sticluţe goale de votcă de plastic şi şi de sticlă, pe podeaua presărată de excremente uscate de şobolani şi udă lângă unul din pereţi datorită unei ţevi de fier ruginit din instalaţia de apă a clădirii care picura, împreună cu un funcţionar de rang inferior, un individ sordid în stare de ebrietate, iar în timp ce-şi privea îngrozit soţia, ea nu făcea decât să-l privească la rândul ei cu privirea ei care îl făcuse să o dorească atât, cu ochii ei uriaşi, fascinanţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, materializare a vrăjii misterioase ce se afla asupra lor, păzindu-i asemeni unui călău ori asemeni unui djinn încruntat cu un iatagan divin în mână din O Mie Şi Una De Nopţi, manifestare a unei pedepse ori a unui test, Raluca se uita la el cu ochi şi buze de duh păgân, fericită în abjecţie aruncându-i serotonina unei căutături insuficient desprinse din subsolurile propriului ei trup încărcat de sarcini electrice, ochii ei prizonieri între două cosmosuri, captivă în cătuşele mângâierilor şi iubirilor eineindividuate, îmbrăcată într-o haină neagră asemeni unei preotse a lui Saturn, aruncându-i un zâmbet de credinţă şi abejcţie cu 23 o privire infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de film neorealist italian a vieţii sale, privirea ei de iele, supranaturală, pregătită să-şi ia zborul însă încă agăţată cu unghiile ei lungi de pământeanul pe care îl devora, scorpie nesăturată încă de trupul de om. După ce o iertă iar şi pe urmă o găsi de multe alte ori ascunsă pe oriunde încăpeau doi oameni, în birouri cu broasca defectă, în garajele de

tablă din spatele blocului, în holul apartamentuluide vizavi, în taxiuri închiriate, în toaletele infecte ale trenului personal Simeria-Lupeni, pe scena Teatrului din centru adormită la ora cincidimineaţa, încabinele camioanelor ce opresc lângă micul parc de la după intrarea în oraş, în casele uriaşe de ţigani ori bordeiele vechi momârlăneşti de la marginea Petroşaniului, în pădure pe când mergeau la grătar cu colegii de serviciu, în microbuzul echipei de rugbi, în barăcile sau Volkswagenurile vechi ale barabelordin colonie, în frigiderul celui de-al doilea restaurant ca mărime din Petroşani, lângă turnurile de pază ale unităţii militare, în rulotele înţepenite pe butuci în care se vindeau langoşi simpli, cu gem ori cu brânză, oprind maşini pe autostrada spre Haţeg, în toaleta discotecii din centru, în 24 canalizarea oraşului, în barurile cu poker şi biliard, în vestiarele stadionuluidin Aeroport,în veceurile publice, pebancăvara înparcdupăora 1: 30 AM, în ghereta de la poarta minei, în Paroşeni şi toate satele din jurul oraşului, în căminele sordide de nefamilişti din partea celalaltă a oraşului, în camerele supraîncărcate ale căminului studenţesc din Petrila, ascunsă cu un tânăr în pădurile de lângă Jiu la praznicul mănăstirii de la Lainici, când lumea umplea poarta mănăstirii cântând cu lumânări în flăcări asemeni săbiilor arhanghelilor în mâini, în Dacia lor crem 1310, în depozitele interminabile ale celei mai mari firme de comerţ cu alimente şi băuturi alcoolice din Valea Jiului, în camera din spate de la cabana Straja, în ringul clubului de box, în toate cinematografele două dintre ele desfiinţate, în discoteca în aer liber din cartierul ţigănesc, în apa murdară a ştrandului, în trei corturi în Poiana Pelegii, în modulele muncitorilor dinspre munte, în benzinării după ora trei dimineaţa, în cabinele de probă din magazinele de haine second-hand, în apa îngheţată a Jiului vara, în atelierele de reparaţii auto, pe aparatura de emisie a postului de radio local, ascunsă după vagonetele pline de cărbuni care ieşeau din mină, la petrecerile cu vodcă de 25 Anul Nou ale băieţilor întorşi din armată de la casele de la periferie, în barăcile cu cornier, în drumurile pline de apă care duc spre pădure, în vechiul autobuz Petroşani-Uricani plin cu navetişti, în cele două lifturi, pe acoperişul sau în subsolul blocului, în impecabilele WC-uri ale băncilor, în şoselele galbene ale autostopului nocturn, în cabinele telefonice cu cartelă, în spatele scenelor improvizate de la festivalurile Văii Jiului, în baia apartamentului lor, în bucătărie întimp ce pregătea spaghete cu brânză şi şuncă, pe canapeaua de la televizor, în spatele uşiide la intrare, pe maşina de spălatoripe barul din bucătărie, pe pragul uşii când refuza să-i deschidă uşa când venea beată cu cineva la ora două jumate dimineaţa, pe masa din camera de zi, în toate fotoliile din casă, pe masa sa de scris la care îşiscria el eseurile asupra luiRambam, pe aragazul aprins în care se coceau plăcinte moldoveneşti, deasupra dulapurilor prăbuşite printre hainele doborâte la pământ, în biblioteca răvăşită, în patul conjugal, şi cât ascultaseră împreună melodia din „Ghost” dansând bluz după bluz, acelaşi, la nesfârşit în apartamentul lor trist ruină a familiei lor – degeaba -, după ce trecu o veşnicie în care dl. Târlă simţea că nu mai poate ridica fruntea din pământ oriunde merge 26 ca şi la Satu Mare, după ce fusese parcă o eternitate batjocura şi distracţia întregului sediu de birouri al minei, dl. Târlă se hotărâ să plece iarăşi, altundeva, oriunde. Fusese chiar poreclit în batjocură „Creştinul Dreptmăritor, Jidovul Rătăcitor” şi oriunde mergea era însoţit de o vorbă de duh aruncată în spate-i, de un râs satisfăcut, un rânjet ori de o privire abjectă şi pătrunzătoare asemeni unui cuţit.

Atunci veniseră la Haţeg, angajându-se amândoi la fabrica de bere Haţegana de la marginea oraşului cu clădirile ei

mari fără ferestre şi cu turnul paralelipipedic şi înalt, cu poarta largă de metal pe care plecau rabe roşii Haţegana cu bere de la trei jumate dimineaţa vizavi de care se afla barul The King construit atunci fără concesionare de teren şi fără autorizaţie de construcţie care avea să fie demolat de către autorităţi mai târziu, ridicat la începutul anilor '90 şi inspirat din Twin Peaks, făcut în întregime din lemn pe autostrada ce ducea înspre Petroşani, după Satu Mare al doilea oraş al infernului său personal, făcând naveta la 5: 50 dimineaţa cu vechiul autobuz fără căldură care apoi fusese scos din uz şi toată lumea din fabrică remarcând, femeile cu regret ori nostalgie iar bărbaţiişichiar băieţiiglumind cu invidie, cât de 27 frumoasă e doamna Raluca Târlă, lucru adevărat căci doamna Raluca era o frumuseţe, cu părul arzându-i blond şi lins asemeni a două aripi de înger alcătuite din migălos aur nativ, cu un nas grecesc perfect, cu ochii ei hipnotici de heruvim, Raluca era un monstru al frumuseţii. În rest, în general aveau o viaţă liniştită; soţia lui avea o personalitate minunată, fiind parcă mereu zâmbitoare şi veselă şi tratându-l cu bunătate.

Stătea prin casă îmbrăcată în vreo rochie de blugi, ascultând Capuccino şi citind mereu şi mereu „Alchimistul” în vreme ce pe aragaz clocotea o ciorbă de os afumat, ori mai târziu când se uitau amândoi la televizor la Seinfeld ori la un film de la ora 9 seara „Aventură, Dramă, Dragoste”, ori la sfârşit de săptămână când mergeau în vizită, momente în care Raluca devenea cu adevărat elegantă, în haine de culoare închisă, cu o rochie gri vopsită în model raiat care îi ajungea până la genunchi şi cu cizme negre de piele până la jumătatea de sus a pulpelor, Raluca, „soţia ortodoxului”, făcea să se întoarcă aproape toate capetele după ea, toţi oamenii aceia satisfăcuţi şi blazaţi de la petreceri dorind să o studieze pentru a o comenta între ei. Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când 28 făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femeii sale ajunsese parcă la zenit. Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajiimari şialbi, cu gura asemeniuneirodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru, vreo rugăciune de vindecare din America de Sud precolumbiană, cu fruntea ei scufundată în blestem care nu se gândea decât la un singur lucru şi cu privirea ei atât de pură, atât de curată pentru care trebuia să treacă mai mult timp ca să înţelegi ce înseamnă. Purta şi în ziua aceea, chiar când la întoarcere îi făcuse o fotografie stând lângă ancora mare de fier din staţiune, cea cu lanţul uriaş, o rochie modernă albastră, culoarea ei, pictată parcă în pete ude de acuarelă ori acoperită de arabescuri purtând parcă pe trupul ei palpitând de femeie însăşi pânza mării, stând 29 cu picioarele în şlapii Nike pe care i-i cumpărase el de la o reprezentanţă, goale în mare pe plaja acoperită de pietre şi scoici sparte în spatele ei întinzându-se Marea Neagră, transparentă, în care pietrele întunecate alcătuiseră odată un nume, cenuşie, verde, întinsă, cu valurile izbindu-se calm pe ţărmul plin de pietre mari rotunde asemeni ouălor de vultur negru, cu un plescăit ce îi înconjura din toate părţile pe ei şi întreaga plaja, în acea zi răcoroasă până deperte pe mare într-o perspectivă infinită sub cerul gonit de nori, cu soarele dinspre răsărit asemeni unuifar marin uriaş, cosmicaprinspe undeva pe un pământ al Armeniei, arătând asemeni Ţarinei Mării, despletită, cu medalionul de aur alb atârnându-i pe pieptul

dezgolit, cu sutienul şi slipul ei de baie curat pe sub rochie din care poate că fusese blestemat ca destinul să împletească funia care îl va trimite de pe lumea asta ca pe prietenii deznădăjduiţi şi pocăiţi ai lui Francois Villon părăsind-o astfel pentru a se recăsătorişia-şi continua patimile, ochiiei curaţi din care niciodată nu ieşise vreo lacrimă, ţinându-şi fusta între genunchi pentru a nu fi smulsă de briza puternică a mării, incandescentă asemeni unui înger şi frumoasă asemeni unei sclave, cu zâmbetul ei aparent de fecioară care 30 niciodată

nu fusese nici măcar sărutată, zâmbetul ei care o încojura din toate părţile asemeni trenei imperiale a Ecaterinei a II-a cu trupul ei pătat de adulter, murdărit de mâinile tuturor bărbaţilor aproape necunoscuţi care o avuseră şi care rămâneau apoi îndrăgostiţi de ea pe viaţă, - totul în ce o privea era superb chiar şi sufletul ei era perfect, doar după ce trecu mult timp după ce se căsătoriseră, putând să observe blestemul din toate aceste renascentiste ori antice perfecţiuni mai târziu, ajungând s-o numească cu cinism Prinţesa de Manciuria -, arăta de parcă tocmai ieşise din mare, minunată şi udă în frumuseţea ei asemeni suferinţei unei tragedii greceşti. După vreo şase luni de stat în Haţeg, dl. Târlă înaintă actele de divorţ, lumea neştiind dacă motivul era ceva din trecut ori o altă situaţie prezentă, iar după separare Raluca plecă înapoi în Maramureş, la Satu Mare ori poate în Sighet locul unde venise familia ei după război. În timpul divorţului dl. Felix Târlă veni la el căutând un sfat, iar părintele Ioan îi dădu exemplul suferinţei lui Avraam care asemeni lui fusese un biet om cu nevastă frumoasă. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie 31 orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimânduşi cu un râsvulgar ca eisăfie următoriiîntimp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească; îşi petrecea toată vremea când dl. Târlă nu era acasă, în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlă încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlă, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o 32 speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Acum stătea aşezată pe colţarul portocaliu în L din dreptul măsuţei de cafea şi al ferestrei cu sfeşnicul cu şapte braţe acum stins în sufrageria luminată de dimineaţa ce abia începuse, în partea de josa caseiîncăauzindu-se radiouluitat pornit peste noapte, cu o chitară acustică sprijinită pe stâlpul din mijlocul sufrageriei modificate în stil american, cu trepte interioare, iar pe holul de jos toate uşile erau deschise, iar în bucătărie rămăsese pe masă omleta pe care şi-o făcuse şi nu mai avusese timp să o mănânce, câinele lătra afară, iar vecinul de la casa cu turnuleţe de lângăel încerca să-şi repare motorul la microbuzul vechi ambalându-l periodic, Raluca spunându-i că e doar în trecere prin Haţeg spre o prietenă din Petroşani din vremurile când locuiseră acolo anii '97, '98 şi întrebând ce mai face Felix. S-a

recăsătorit? Ce face, e fericit? După puţină vreme se ridică să plece şi pe când se îndrepta spre uşa de lemn cafeniu, părintele Ioan îi spuse povestea despre rabinul care îi spune soţului supărat pe soţie că e de părere ca are dreptate, apoi după ce o ascultă pe soţie îi spune şi ei acelaşi lucru, iar pe urmă după ce propria lui nevastă îi atrage atenţia că nu se poate să aibă amândoi dreptate, 33 înclină să-i dea dreptate şi ei. Plecară amândoi înspre oraş, părintele Ioan o duse cu maşina în centru şi o lăsă lângă troiţa cu numele eroilor păzită de cele două tunuri de culoare verde închisă din Primul Război Mondial; pe când se îndepărta încă îşi amintea privirea ei infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de aur a unui timbru roşu emis de statul Rusiei, cu cămăşuţa ultramarin închis a rochie vizibilă sub haina groasă de blană cu părul dat acum într-o parte pe fruntea ei imaculată de statuie de marmură a Afroditei, cu ochiieiuriaşi, fascinaţi,verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, Raluca era o pasăre rară în Haţegul ăsta agonizant printre frunzele galbene ale lămâiului mare ornamental din farmacia în care intrase pentru a dispărea apoi după câteva secunde între oamenii de pe stradă care parcă se strângeau în jurul ei într-o mulţime pe când el ajunse la vopseaua ştearsă de pe asfalt a celei de-a doua treceri de pietoni. Privirea ei era asemeni privirii personajelor feminine atât de îndrăgostite din Codex Buranus, era o Flora ce îşi pierduse cununa pe câmp, ocrotită doar de singurătatea ei arhetipală şi de părul ei de aur, 34 mai preţios decât grâul din câmpurile de vară. Înconjuratădin toate părţile de frigulde ianuarie şi de iarnă cosmică, Raluca era asemeni unei zâne a verii, anacronică, uitată, singură şi minunată, mai frumoasă decât Doamna Di, o femeie care după tot ce a fost venise să spună iartă-mă, iar pe pământul acesta nu mai avea cui, arăta de parcă lămâiul galben şi ofilit era însuşi sufletul ei, ars, sterp şi ignorat. Doar atunci observă fulgii rari de zăpadă. Îi spuse parabola asta dorind să o înveselească şi să o mângâie cu o vorbă înţeleaptă, dacă şi-o va aminti şi o va înţelege vreodată, iar apoi Raluca plecă apucându-şi poşeta de piele cu degetele ei fine, însă puţin pătate de nicotină cu unghii date doar cu lac semitransparent şi luându-şi rămas bun de la preot, prietenul fostei lor familii, fostul lor prieten salutându-l cu durerea unei priviri de felină rănită, privindu-l cu ochii ei mesmerici de înger captiv în trup de tigroaică siberiană, o femeie damnată de propria ei frumuseţe, anatemizată de propriuleitrup. Sunt un Iov care după ce a fost vindecat se întoarce pe grămada de gunoi. Acum îmi e bine şi sunt chiar un om respectat dar eu vreau să mă întorc pe grămada mea de gunoi sătul de ruşine şi cufundat în amărăciunea mea pentru că asemeni lui Beatrix 35 Potter acolo mi-e locul. Din toate acestea învăţătura pe care pot s-o dau este ceva de genul acesta: Sunt un Iov care în sufletul său ştie că nu este nimic altceva decât un Johnny Cash. M-am cercetat pe mine însumi căutând să-mi desluşesc forma propriului suflet şi la sfârşit n-am putut spune decât: latin, ca şi dumneata; (românii suntem la fel de latini ca ibericii şi latinoamericanii, doar că nu suntem catolici, majoritatea); de când am rămas singur cea mai frumoasă parte a vieţii mele sunt paginile pe care le scriu în care-mi caut sufletul care eşti tu care sunt eu, paginile parcă sunt frumoase, deşi nu totdeauna, parcă cel mai adesea nu, poate frumoasăe doarmărturisirea, părândimposibilă totuşi, şi împărtăşania noastră cu sufletul nostru probabil pentru că frumoasă e doar iertarea. Mamă anii mei grei şi strigători la cer de respingere a Dumnezeului a cărui credinţă am primit-o la vârsta de patru ani te-au chemat pe dumneata la Biserică şi te-au făcut dintr-un

intelectual destul de agnostic să fii o mărturisitoare creştină cum puţine am văzut; aveai atâta putere şi atâta frumuseţe, mai mult decât toate călugăriţele ortodoxe pe care le-am văzut, pentru că dumneata eşti Mamă, rugăciunile dumitale erau ca ale femeii 36 cananeence care l-a întâlnit pe Christos şi nu a fost vreun om să aibă rugăciuni mai puternice ca ea.

Dumneata ai fost un om care te-ai rugat. Acum eşti în cer pentru că ai fost o mămucă sfântă, dar ce-mi pare rău e că ai suferit din partea mea când drept ar fi fost să ai bucurie şi acum amintirea suferinţei dumitale mă doare mai mult decât orice suferinţă a aruncat demonul asupra mea. Şi dumitale prin mine şi mie prin ce a hotărât odată Dumnezeu asupra minţii mele din care îmi făcusem idol din copilărie, Dumnezeu ne-a făcut precum Corleone o ofertă pe care n-o puteam refuza şi din păcate e adevărat că de cele mai multe ori providenţa are degetele străpunse de acul de lemn de măslin care ne ţese viaţa, atât degetele noastre câtşicele ale luiDumnezeuşiacumcând teoretic mă mai aşteaptă zeci de ani în acest Minister al Iubirii pe care îl numim cu ignoranţă lume mă gândesc precum Soljeniţân şi toţi ceilalţi martiri, sfinţi şi fraieri care încearcă să o schimbe că dacă Hristos I(i)sus a suferit atât cât a fost pe pământ de ce să fiu eu scutit în pământul oamenilor, unde nimeni e iertat vreodată de pajură de e slab şi toţi suntem slabi şi inestructibili totuşi, dar ceea ce vreau eu cu adevărat ca să fiu sincer e să merg în cer ca 37 tâlharul, doar simpla biologie mă mai ţine pe pământ, dacă aş fi japonez aş pleca probabil chiar azi la strămoşi, dar pentru că sunt creştin trebuie să aştept până se termină toată oroarea asta de lume ori măcar viaţa mea siropoasă şi oribilă ca o pastilă cu olanzapină şi până cântă doamna cea grasă cum zic oamenii săraci şi pentru că tot e să fiu sincer Andrei Bolkonski mi se pare un prost, nu-nţeleg de ce le place la oameni de el. Dacă oamenii nu ar mai avea să-mi dea medicamentul pe care trebuie să-l iau şi de care sunt dependent acum îmi dau seama că aş intra întrun sevraj ca oricare altul precum băiatul din No More Drama al înlăcrimatei Mary J. Blige, şi nu trebuie să mă tem atât. În umilinţă spun că sufletul meu e un Pateric, cu cele mai atroce căderi şi cele mai davidice ridicări, un tablou rembrandtian cu cea mai luminoasă lumină şi cel mai adânc întuneric, eu nu pot trăi calea de mijloc, nupotfi decâtcelmai mare luzăr ori un Melhisedec literar pentru pământul ăsta, pământul meu. Cred că aproape dintotdeauna a fost aşa, şi îmi amintesc că dumitale, Mamă, nu ţi-a plăcut lucrul ăsta la mine. Dumneata mă voiai totuşi un om mai de rând cu familie etc, iar eu pentru că în contemporaneitate numaipleacă oamenii în deşerturi mi-am făcut de mic viaţa un 38 deşert locuit doar de mine şide Evanghelia după Matei, iar după aceea bineînţeles a început războiul nevăzut şi iată-mă azi iar în acelaşi deşertal inimiimele, lovitrău darnuucisfiindcă limba lui Dumnezeu a vorbit. Mamă, duc lipsă de multe lucrurirecunosc, dar mă gândesccă am cea mai tare mamă lucru pe care l-au spus generaţii întregi de elevi şi am prieteni adevăraţi astfelcred că arficazul să spun ca toţiamericanii It's A Wonderful Life, aşa înclăcrimată precum chipul lui Iisus acoperit de lacrimi şi sânge, pentru că ceea ce nu e e mai puternic decât ceea ce e, ca nucleul atomului şi orice alt fel de invizibil, pendru că dumneata eşti acum mai puternică decât ai fost când făceai parte din această lume şi şi atunci erai mai puternică decât orice alt om pe care lam cunoscut vreodată, Valy. Despre mine ce să-ţi povestesc? Dumneata ştii că dintotdeauna am încercat să fac colecţii, când eram copil am încercat chiar să fac o colecţie tematică de pietre, lucru pe care băiatul celui mai mare colecţionar din oraş îl considera imposibil. Dolarii sunt cele mai frumoase bancnote făcute vreodată, sunt muncite, masonii chiar au lucrat ceva la ele, iar un secret dintotdeauna nepătruns al

lumii e că cei mai dispreţuiţioamenidinlume sunt creştinii, evreii, 39 musulmanii şi masonii – al patrulea popor monoteist.

Aceasta pentru că dintotdeauna dispreţuiţi au fost credincioşii. Îmi propun să fac o colecţie pe dolari, chiar dacă trebuie s-o vând periodic, dar măgândesccămăcaraşa potstudia diferitele bancnote pe care le primesc la schimb valutar, asemeni oricărui colecţionar. Vechi de peste 250 de ani binecuvântatul ochi masonic al luiDumnezeudepe bancnota ONE DOLLAR IN GOD WE TRUST, este un semn jungian în esenţă, reprezentând pe lângă conţinutul religios şi trezirea în conştiinţă, a masonului, a credinciosului şi a omului.

Pentru că e şi ceva serios în toată colecţionarea aceasta a mea cred într-adevăr că în ziua în care nu va mai scrie In God We Trust pe dolari aceasta va însemna sfârşitulAmericii, al adevărateiAmericiaşa cum o cunoaştem din 1776, America lui Jefferson şi bunul sălbatic, Lincoln şi Walt Whitman şi Kennedy şi Jerome David Salinger. Primi dolari pe care i-amavut mi i-aipăstratdumneata, acum parcă nu mai am cine să m-i păstreze, nu e acelaşi lucru. Singura asemănare ce ţi-o pot găsi, Mami, este America pentru că America este o mamă pentru cei asemeni mie, a noastră a creştinilor Reformei permanente, iar eu sunt doar ca Rose Dawson sunând în fluierul acela de 40 semnalizare, undeva în mijlocul oceanului de lacrimi plânse de dumneata şi poate de îngeri, Ocean Atlantic aflat între două lumi care este această carte al cărui cartograf sunt şi în care sunt o stâncă de care se sparg valuri de alte şi alte amintiri fericite şi triste. Vreau ca această carte să fie considerată ilizibilă de către oamenii de pe stradă, vreau ca cineva să nu poată citi această carte decât dacă se dedică ei, după cum dumneata te-ai dedicat mie cu totul. Oricât de cabalişti de la natură şi doritori am fi niciunul dintre noi nu avem timp suficient să înţelegem literele cuvintelor, suntem doar apă care curge. Şi-a imaginat veodată cineva toate planetele de deasupra noastră învârtejite într-un şuvoi nabist până sus la izvorul universului, şi mai sus la cele trei izvoare amestecându-se cum se amestecă aripile porumbeilor răspândiţi peste tot în jurul nostru în zborul lor dinspre Galbena până pe acoperişul sălii liceului?

Dacă universul ar fi infinit atunci logic ar trebui ca oamenii să trăiască în această viaţă la infinit. Răul se va sfârşi odată, odată cu muşuroiul acesta numit Pământ, un labirint în care omul se rătăceşte tot mai mult, singurătatea ontologică transfor-mându-l progesiv cu fiecare generaţie în minotaur. Dacă oamenii trec din această lume în 41 necunoscut şi nu rămân pentru totdeauna aici înseamnă că trebuie să fie ceva după.

Raţionalismul e o boală şi ca şi în Antichitate nu există decât o singură tragedie în întreaga umanitate: lipsa de credinţă. Unde ne ducem când plecăm? Unde ajungem când nu mai suntem aici? Dacă tot trebuie să fii nebun în lumea asta fii un nebun sfânt. Când mă uit la Faith Like Potatoes mă gândesc că mi-ar fi plăcut să fi fost Angus Buchan tatăl meu, şi oricine poate fica el dacăvrea cu adevărat. Iaradevărata Jill Buchan a fost o femeie ca dumneata, puţine pe pământ ca cei alături de Ulise. În apartamentul acesta mereu neprimitor şi întunecat, casa familiei noastre sau întâmplat toate lucrurile rele pe care mi le pot imagina, ce le-am făcut eu, apartamentul acesta în care m-am născut e inima întunericului. Către orice cititor. După ce vei termina de citit tot ce mi-a rămas nedistrus din suflet scrie de mână un cuvânt, ce vrei tu, oricare ar fi el, pe pagina albă de la sfârşitul cărţii şi poate că acesta e unul din cele şapte rosturi ale acestei reţele de nervuri de cuvinte care simt eu că nu trebuie să aibă sfârşit dupăce eu pe Pământ voifirămasdoar unnume pe această carte, iar cuvântul tău are un rost, dar doar pentru tine. Ce nu am înţeles niciodată e că

42 viaţa mea e un purgatoriu, dar când am citit volumul 2 din Dante mi-am regăsit sufletul precum omul de zăpadă al lui Hans Christian Andersen cu vătraiul în inimă care privea pe fereastra casei soba. Îmi amintesc, Mami, cum spuneai cuvintele care aveau să devină crezul meu din copilărie: "Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!" În sfârşit după treizeci de ani de întrebări ştiu ce sunt: un Girolamo Savonarola al Reformei povestitului. Izvorul scrisului e durerea, izvorul povestitului e durerea. Încă înainte să ştiu să citesc l-am rugat pe Christos să mă facă să scriu şi atunci Dumnezeu mi-a dăruit casca de pene a durerii. Adevărul e că dacă Dumnezeu nu ar fi existat, atunci ar fi fost imposibil să poată vreodată să fie inventat, ca şi dumneata. Un venetic în locurile noastre ar putea să spună că dumneata nici nu ai existat, Mamă, dacă el nu te-a întâlnit şi tot aşa şi Bunica Ana. Şi tot aşa este şi cu I(i)sus Christos. Dumneata cu Mama ta, Ana, sunteţi oameni sfinţi, voi sunteţi sfinţii care plâng pentru noi fii risipitori la care se referă cântecul Leeland din pământul ferit de vânt. Oamenii nu pot visa ce sunt oamenii când ajung în cer. Mamă, dumneata nu ai dispărut, ci exişti undeva cum existai când te vedeam şi puteam să te mângâi 43 pe frunte, exişti, numai că nu eşti accesibilă percepţiei mele, poţi fi aproape căci şi împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru numai că nu te pot vedea. Mamă dacă doar ai mai trăi, totul ar fi bine; dacă ai mai trăi ne-am putea uita amândoi la -25 de grade, şi eu abia acum îmi dau seama că dintotdeauna eu am fost ca băiatul cu câiniidin filmnumaicăpentru mine câinele meu a fost Dumnezeu; dar dumneata trăieşti, doar eu sunt orb ca orbul din naştere vindecat de scuipatul lui Cristos, ca părintele Teofil Părăian, sau – mai greu – ca Borges. Acum fiecare cântec frumos ce apare la radio mă întristează ca pe un biet orb, un biet pobre Julio, pentru că lumea nu rămâne aceeaşi cum o ştiu de când erai şi dumneata aici de te puteam ţine de mână, Mamă. Gabo şi-a concentrat scrisul unui singur continent, eu îmi concentrez scrisul asupra unei singure persoane, Mama mea, galaxia pe care sufletul meu o oglindeşte precum o fântână astronomică din Antichitate. Videoclipul Ode to my Family e atât de magic pentru că fiecare om are o familie, aproape. Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru' era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi lor mai depărta că ne spun oameniicu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Să-ndăpărtează ceru' că 44 el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă.

Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea… Pr. Ioan se opri din povestit căci Ionuţ adormise încovrigat în jurul genunchiului său.

Tatăl îl puse pe pernă, îl acoperi şi mai stătu puţin privindu-l. Povestea i-o spunea pe când era copil bunica sa Ana care îl iubise mult, iar el o spunea aşa cum i-o spusese ea din respect pentru bunica sa, o muncitoare româncă greco-catolică din Ardeal şi din preţuire pentru amintirea ei. Cu câteva zile în urmă duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastra mare de ceramică albă modelată cu imprimări de fire textile, arbore roşu, carmin, purpuriu, imperial asemeni unei răstigniri din Antichitate după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi, mare de socată al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu ca scoarţa albă ruptă de vântul dinspre munţi despre mestecenii arşi şi sfinţiţi de mâinile zeilor precumcarbunele alb, pătrunsde flacărăpânăîn 45 ultimele nervuri ca omul de durere, calm cu unde feminine, tremurânde în forma grecească de Θ în

mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei a ceea ce oamenii numesc nimic. Bucătăria de tip vestic şi sufrageria cu trepte a casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, fulgerele formându-se de la un colţ al camerelor la altul iar de atâta apă pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor parcă se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare cu imaginea înţepenită, lichidă, pâlpâind. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş gri-albastru cu mustăţieliptice, prelungite se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn, fumegândca tămâia, presărat de ghindăascunsă de smocuri rispite de iarbă arsă de vânt. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure şi tăcere, lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă, plină de unaer lichid şipietate picurând mereu asemeni luminii şi să posede o 46 atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală intepretată în piatră ca pe claviatura unui pian austriac fotografiată în sfumato de ochii obosiţi de prea multe revelaţii ai unui pelerin cu trupul plin, ars, consumat de prea multă lumină, un om care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele contrapunctice ale acestei epifanii, ale cărei evanghelii scrise în cioburi de sticlă colorate din frunze şi flori reflectă steiul hexagonal de marmură scobită de după poarta mare de lemn negru bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele negre de ţărână pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind Aurelian, vărul preotului singurul din familie care părăsise învăţătura Sfinţilor Părinţi alegându-şi existenţa tihnită a unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce părintele îi mulţumea monosilabic şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac albastru care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor curate ale apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, ca un cer înstelat de stele 47 vegetale, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeniturnurilorSulamitei.În seara aceea după ce au trecut doar cinci minute de când îl sunase Aurelian, preotul Ioan închise telefonul mobil şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed şi răcoros al lacului din sufrageria sa ochii observându-i fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă presărate pe malul apei, spartă de colţii porcilor mistreţi care-şi lăsaseră urmele copitelor în nămol peste noapte -, căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii, stejari din care se auzeau exhortaţiile neînţelese ale păsărilor, iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameniobosiţistând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătăria sa americană cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul familiar şi incomprehensibil al unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată, cocârjată, scorojită, aproape putredă şi pe jumătate ruptă de la marginea pădurii. Mămică, nu eu ci dumneata eşti centrul sufletului meu, după cum eu am fost centrul 48 sufletului tău şi sunt. În miracolul serii de Ajun ştiu că vei veni după mine Mamă, mai curând decât îşi poate imagina oricine pentru că timpul e aproape. Acesta e cadoul pe care îl primesc de Crăciun, mai frumos decât orice alt cadou ar putea fi în lume. Îmi deschid sufletul cum se deschide o floare pe ea însăşi. Cât despre Dumnezeu - mă urc pe firul veacurilor până la

mâna ta pusă peste ochii mei deschişi, până la fruntea ta pe care îmi sprijinesc eu fruntea, Stăpâne jertfit.

Viaţa se preschimbă în parabolă, ca întotdeauna.

Sufletul îmi încolţeşte în mine răsărind din pământul trupului meu. Mă transform într-un copac a cărui rădăcină mie trupul, un arbore cu frunzele de duh răsfirate de vânt. Realitatea devine mit pentru că realitatea este mit, pentru că orice mit în stare pură e realitate. De durere inima îmi moare în piept aducând multă roadă. Mamă, Dumnezeu e unul aşa că dacă tace nu mai are cine vorbi. Sufăr de mult timp am pierdut şi socoteala anilor de când sufăr. Şi când mă rog ca orice om disperat Dumnezeuface ce a făcut întotdeauna: tace şi mă lasă să sufăr. Singurele lucruri pe care le ştiu de la Dumnezeu sunt despre viaţa eternă, în rest nu ştiu nimic, îmbrăcat cum sunt de haina de sac a suferinţei şi a abjecţiei.

IarDumnezeumă ignoră.

49 Eu am crezut în Dumnezeu de copil mic pentru că am crezut în minuni dar refuză să facă şi cu mine vreo minune atunci când am nevoie şi am nevoie de zece ani de o minune, am nevoie ca Dumnezeu să mă salveze că nu maipot continua aşa. Dar asta nu se întâmplă. Mă rog în fiecare zi şi toate celelalte cum spunea corespondentul lui Diognetusdar Dumnezeu nicimăcar nupriveşte asupra sufletului meu. Pentru el nu exist deşi el există pentru mine şialţii în schimb există şisunt importanţi pentru el deşi ei nu dau doi bani pe el. Mi-a băgat viaţa într-o hrubă în care sunt încuiat şi deşi numai el poate nu mă scoate de acolo; când îmi privesc viaţa nu funcţionează harisma ci catharsisul. Şi de ani de zile zic şi eu ca Iov, dar nu voi mai avea ani de trăit cel mai probabil şide faptnude trăitpentru căviaţa mea nu mai este viaţă ci de suferit.

Dacă aş putea aş muri, dar nu pot decât să sufăr şi să mă rog în fiecare zi Dumnezeului meu care nu mă aude. În acest moment nu mai ştiu nimic despre Dumnezeu, cu mine Dumnezeu se poartă contrar tuturor promisiunile sale pe care le-a scris în toate Bibliile de pe tot pământul. Nu înţeleg nimic, Dumnezeu s-a ridicat de la mine iar viaţa mea a devenit o tragedie căreia îi supravieţuiesc doar eu ştiu cum sau poate nici 50 eu, dar cu toate acestea şi tragediile pot fi privite cu ochi plângăcioşi de consumator postmodern ori ochi arşi şi patericici de Nemesis bizantin sau doar de om trist. Sunt tânăr dar de tânăr Dumnezeu m-a dezgustat de viaţă. Şi nu mă rog decât ca să să fie binecuvântat Dumnezeu şi de viaţa mea distrusă de crud cum ziceai dumneata fără să știi și poate de aceasta devreme vieţile noastre au fost un My Heart Will Go On, care au fost. Poate ar trebui să mă duc la mănăstire sau poate ar trebui să întemeiez o mănăstire sau poate ar trebui să mă lupt să nu-mi pierd sufletul, dar cum spuneam la început Mamă, Dumnezeu e unul aşa că dacă tace nu mai are cine vorbi, şi toate suferinţele existenţialiste acestea pe care ţi le-am spus acum nici măcar nu sunt durerea mea cea mai mare. Toate acestea pentru că nu cunosc puterea lui Dumnezeu, nam cunoscut-o niciodată sau nu o mai cunosc. Totuşi în copilărie am cunoscut-o, în copilărie am făcut minuni ca toţi copiii. Dumnezeu a spus să cer că mi se va da, să caut că voi găsi şi să bat că mi se va deschide. Şi a a mai spus că dacă nu mă voi îndoi în inima mea ci voi crede că ceea ce spun se va face voiavea lucrul cerut şi orice lucri îl cer când mă rog să cred că l-am şi primit şi va fi al meu. Unul din cele trei lucruri pe care îl cer 51 eu este vindecare – iar în creştinism nu contează specificul bolii ori infirmităţii - şi dacă nu am primit-o nu înseamnă că Dumnezeu e mincinos cum cred necredincioşii oricănu a intenţionat să spună ceea ce a spus cum cred credincioşii, ci înseamnă că încă nu am cerut în credinţă, cu încrederea că voi primi. Acum ştiu că orice vindecare e posibilă.

L-am întrebat pe Dumnezeuşim-a învăţat. Şiorbiipotfivindecaţi dacă are omul destulă credinţă. Ceea ce numesc oamenii boli cronice nu e decât în gândirea cronică a

necredincioşilor. Iar eu, dacă voi muri fără să fiu vreodatăvindecat, nu voispune nimic altceva decât că nu am avut destulă credinţă, aşa voi pleca la Dumnezeu. Azi Dumnezeu a fost un Godfather care precum Marlon Brando m-a întrebat dacă vreau să-I fiu prieten, mi-a pus mâna pe umăr, luându-mă apoi pe după umăr, conducându-mă şi liniştindu-mă iar când eu bietul de mine la ieşire i-am spus: "-Grazie!"

El mi-a spus: "-Prego." Ştiu acum că Dumnezeu e un fel de Marlon Brando. Scrisori din întuneric. Am devenit un tuareg îmbrăcat în noua lui singurătate şi înnegrit în durere. Pe patratul mic al ferestrei băii, lumea se întunecase. În vreme ce mă bărbieream îmi amintea cuvintele de început ale unei poveşti pe care o auzisem poate pe când 52 era băiat mic: 'A fost odata ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci. Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului veneausă spele rufele înapa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor...' Îmi aminteam momentul pe când mă rugasem mai înainte şi mâinile îmi luaseră foc. În rugăciunea mea mâinile îmi ardeau fumegând asemeni tămâiei, picurate din ochii mei deschişi lacrimi de untdelemn, templul cu zece coloane al mâinilor mele ardea cu o flacără purtată de vânt care nu se mistuia, era un rug aprins în faţa lui Moise, arzând şi neconsumându-se, asemeni tufişului în flăcări oglindite de flăcările ochilor lui Moise. Mâinile împreunate îmierau cuprinse de flăcăriprelungi ca literele ebraice sau arabe şi flăcările îmi pătrundeau în fruntea înclinată gotic cum ar 53 pătrunde degetele lui Dumnezeu. În încăperea cu fereastra înnegrită de noapte era lumină pentru că omul acesta se ruga, ori poate cine ştie mă rugam pentru că era lumină iar mâinile mele ridicate spre tavan erau ca două săbii de heruvim. Respiram şi trăgeam aer în piept şi mai adăstam de mai stăteam cu fruntea sprijinită în jarul alb al palmelor lui Dumnezeu de le mai inspiram tămâia arsă anesteziantă, alinătoare de vin amestecat cu smirnă.

Mai spuneam o rugăciune şi apoi încă una şi apoi a treia oară până sufletul îmi devenise un şirag de mătănii, mâinile îmi erau două fulgere în flăcări cu câte cinci degete iar peretele camerei de zi vibra de tunete precum cutia de rezonanţă a unei chitare, fereastra deschisă a încăperii vibrând ca toba mare a unei orchestre interptretând în explozii electrice o partitură scrisă pentru Luciano Pavarotti, mâinile mele erau două flăcări iar eu atunci eram întradevăr un rug aprins, arzând în eternitate ca un arbust de tămâie ce fumegă şi nu se consumă, încă eram ca un om viu pe pământ, un om îndurerat ca totce este viu, iar rugăciunea îmi picura din ochi în palmele arzânde precum un undelemn vărsându-se din candelă mistuindu-se pe degete şi pe misterioasele MA-uri ce le am săpate în podul palmelor.

54 Rugăciunea mea fusese un cântec fără note, în care cuvintele nu erau scrise cu litere, ci cu altceva, ceva asemănător poate oglindirilor luminilor tainice şi umbrelor previzibile din tablourile rembrandtiene. În vreme ce carnea mea se prăbuşea în adâncuri unde lumina scade cu fiecare rugăciune, singur şi neştiutor asemeni unui gândăcel degerat, sufletul înălţându-mise însă, spre cupolele geometriei în spaţiu ale celor sublime şi ale tăcerii şi ale celorlalte izvoare ale existenţei şi ale celor ce sunt vii; asemeni lui AlexandrSoljeniţân, care era deja mortla treizeci de ani, în trupul meu de bronz în care ca într-o icoană

armeană vie mai este doar durerea; cu toate acestea nu-şi uitase numele deşi orice viaţă este o compoziţie impenetrabilă de fugi ale timpului, iar iubirea un incomprehensibil contrapunct. Mărugasem înceasulacela greu iar camera în care mă aflam se preschimbase într-o capelă cu ziduri de untdelemn şi smirnă miniate cu lapislazuli, turcoaz şi pulbere de mărgean, în care flăcările lumânărilor erau de aur lichid, topit, asemeni aripilor ceteleor de heruvimi şi pâlcurilor de îngeri; Ezekiel era acolo cu părul şi barba de flăcări, nespunând nimic şi privindu-mă; pe cap avea cununa halucinantă a unui Maghen David în şase colţuri, înscris în sfera 55 unui nimb medieval novgorodian de lacrimi. Ochii, gura, fruntea, jumătatea stângă a pieptului, şi mâinile sale erau nişte izvoare neînţelese, nişte linii plecând din ele, coborând în tezaurele pământului şi apoi urcându-mi prin tălpi şi prin nervi până în oasele mâinilor mele alimentând flăcările ce mă învăluiau acum din toate părţile de parcă aş fi fost ars pe rug în veo epocă a arderii, în momente în care nu mai ştiam nimic şi în care sufletul din el îmi alimenta flăcările, arzând ca uleiurile din opaiţurile de lut din valurile înghiţite deja de şuvoaiele fără capăt ale istoriei şi întunericului şi adevărul e că nu mai ştiam dacă reuşisem să-mi scot mâinile acoperite de vâlvătăi de vitraliu prin placenta cerurilor pentru că Ezekiel levita în capelă ori invers; D-zeu mă fericise; un om în Israel şi Iordania se poate considera fericit chiar dacă numai îl visează pe ben Azzai, cel pe care Tora îl mistuise, ori eu îi văzusem într-o viziune pe Moise cel ars de pustiuri, cel dintâi, şi literele care mă alcătuiesc îl văzuseră pe Ezekiel, al doilea după Moise.

Dumnezeu mă fericise, deşi sunt o Antigonă şi poate o Cassandră. Am murit fără să mor şi trăiesc fără tot ceea ce poate fi numit lumină. Nu mai am nici măcar dorinţe şi faptul că mai sunt viu e doar o metaforă.

56 Solilocviul unei cifre arabe. Universul a murit şi el odată cu moartea noastră. După mulţi ani de la evenimentele înfăţişate aici am avut un vis, un vis pe care l-am uitat şi pe care pentru a-l descoperi trebuie să-l calculez cum a calculat matematicianul acela planeta Neptun. M-am văzut în mijlocul unui continent de gheaţă în ostrovurile şi pământurile din Nord, eram printre rătăcitori şi eschimoşi pe un pământ de gheaţă curată ca jeraticul din care se desprindeau încet triburi de aisberguri, răsfirându-se valurile fără început şi fără sfârşit ale celor trei oceane. Eram acolo şi singurătatea mea stătea singură pe axul Polului Nord cum stăteam cu o generaţie în urmă în anii '80 la grădiniţa cu program prelungit cu schimbul în mijlocul linghişpirului învârtit de ceilalţi copii. Am fost singur în visul meu şi ăsta e un vis recuperat pe care cred că l-a avut tot Patericul, cât a fost. Cea vie, cea fericită, cea luminoasă eşti dumneata, Mamă. TueştiEa. Locuiescpe fundul unei mări printre suflete primitive fără ţinere de minte. Aici unde sunt eu oamenii sunt orbi precum peştii din cele mai joaste adâncuri, aici unde sunt eu sunt puţini. E puţin spus că-mi doresc trecerea. Aş căuta orice pretext să trec la dumneata şi să o scot la capăt. Acum trecerea mi 57 se pare ceva normal, ca o trecere la sârbi pe vremuri.

Cum ne-am înţeles aşa trebuie să fie. Dumneata eşti acum în lumină. Eu sunt încă în întuneric. Trebuie să ajung şi eu în lumină şi acolo dumneata vei fi mama mea şi eu voi fi copilul tău pentru veşnicie, Mamă. Pe pământ suferinţa e o halucinaţie, iar restul lucrurilor nu contează. Tot ce există eşti doar dumneata şi cei ce-ţi sunt asemeni. Vreau să ajung în Imperiul Cerului şi cât mai repede. Pământul e o mare plictiseală. Dar pentru asta e nevoie de ceva mai mult decât de cuvinte, iar până acum toată viaţa cuvintele sunt tot ce-am avut. De mic am încercat să-mi imaginez cum era mama lui Huck Finn şi să caut indicii în cele patru cărţi. Tu, Mamă, tu eşti un om, iar eu ca dumneata vreau să fiu. Dumneata mi-ai dat cea mai frumoasă

copilărie care a fost vreodată, iar eu în schimb când am ajuns ca Nabukudurullusur m-am purtat rău cu dumneata, asta am făcut. Dar iubirea ta a fost iubirea de Mamă adevărată. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Nu mi-e frică de dumneata. Dumneata eşti acum ca Maria. Şi eşti reală ca Maria. Când îţi vorbesc eşti lângă mine. Eu sunt prima caravelă iar dumneata eşti America mea, Mamă. Stând acolo în faţa monumentului privii locurile îndepărtate din 58 amintirile sale, turmelede dealuride sub Retezat unde sus în munte uriaşii dau pumn în pumn şi aprind iasca de vâră slănină şi crumpi în jarul focurilor lor oglindite în cer pe tot pământul şi aici rugăciunea e un prislop neumblat, iar în puţinele momente când ne rugămdin ochinostri ne curge nisip în palmele deschise, de fruntea ne e o stâncă veghind în munţi, ciuntită de plugul Lunii urcând pe pământ, tras de un zimbru de aur amestecat cu argint, gâlme pietroase şi împădurite pe care mă urcam în copilărie pe când aveam la rândul meu vreo şapte-opt ani, o vreme atât de îndepărtată şi de ocrotită parcă de întreagul cosmos, de ce a urmat de parcă ar fi închisă într-un glob de sticlă, un press-papier din acela în care peste dealurile celor două cetăţi picura cu pene kaki-gri de şoimi, alungite semitic asemeni lacrimilor scrise în cartea celor cinci Plângeri. ...tot muntele de măslini al cerului arătând ca o biserică afro-americană burduşită de rugăciune, rugăciunile care i-au scos pe cei de atunci din sclavie şi scufundată în Evanghelie şi interminabile repetări ale sufletului, viu ca un păstrăv cu carnea fierbinte ca zăpada urcând râurile îngheţate ale şuvoaielor subţiri din munte ce transportă odată cu trecerea erelor stânci gigantice spre valea milletiană, toate până 59 la urmă vărsându-se în Dunăre, germanicul fluviu al lui Donar în pelicula apelor căruie se oglindeşte nevăzut Retezatul unde s-au bătut cum scrie în Hrevarar saga scrisă de fratele lui Ari Thorgilsson Cărturarul din insula Islandei mamă a gheţarilor şi oprire a aisbergurilor, triburile goţilor cu cele ale hunilor, nereuşind să se dovedească până când prinţesa Ilda a hunilor, luând o rază de soare de pe cer izbi cel mai înalt munte retezându-l şi prăvălindu-l pe peste goţi şi învingându-i, cei rămaşi fugind spre miazănoapte, toate lucrurile s-au petrecut aici în pământurile acestea unde blakmenii cu vorbă neînţeleasă se bejeniseră în bungeturile munţilor, găzduiţi sus sub nori de urşi mari şi bunişide lupiplinide compasiune, aşteptândca sărăcia pământurilor pietroase să-l mâne şi pe Atilla mai departe, dar oare cine trebuie să întoarcă înapoi mâinile timpului? Astfel nevăzând cum mâinilie unite în psalmi ale îngerilor sunt un Excalibur de chihlimbar topit, incandescent, lichid, în flăcări, tremurător.

Fragment în marmură. Porneam în jos pe Galbena, unul din cele mai vechi arhetipuri ale poluării, pe lângă sălciile ce majoritatea aveau să fie tăiate mai târziu, treceam şi de puntea care arăta întocmai ca podul suspendat din San 60 Francisco, o reproducere minusculă, asemeni replicii de pe o bancnotă a Statuii Libertăţii, mergeam tot pe lângă râul plin de gunoaie, adidaşi desfundaţi de umezeală, oale metalice sparte, sticle de bere străină, ziare putrezite, bucăţi mari de polistiren, pachete decolorate de ţigări, ceasuri deşteptătoare defecte, căşti galbene de motociclist aruncate şi cu viziera spartă, sticluţe şampon de plastic colorat şi şpreiuriFa aduse de apăşiîmpotmolite în răgălii şi bancuri de nisip nămolos. Galbena se îndrepta spre dealurile pe care mă urcasem întotdeauna din alt loc, pe drumul forestier de lângă cisternele decantare a apeiori încercâd să mă urc pe râpa abruptă ce mărginea cariera de piatră de lîngă şosea, unde rîul trecea de ultimul său pod. În pădure era mereu răcoare, cu pământ reavăn, afânat, presărat de ghindă putrezită şi spartă, cu păstrăvi de fag crescîndu-i mari pe trunchiurile jilave, cu cioburi de cer şi nori prin spărturile făcute de porumbei în acoperişul pădurii,

locurile acelea erau asemeni unui pământ sacru, asemeni unui templu grecesc presărat de coloane, de la fiecare coloană a lui putându-se culege încă o petală pentru cununa înţelepciunii, însă un templu presărat de coloane fără margini de parcă se afla în biserica-moschee din 61 Córdoba. Urcând apoi, mă opream să răsuflu din douăzeci în douăzeci de metri cu respiraţia întretăiată încercând să mă ţin după vreu preten ce se afla cu zece paşi înainte, iar când ajungeam sus pe cărarea de pe culme călătoria devenea iarăşi o drumeţie plăcută.

Pe prima dintre cele două coline, cea mai mare se afla valul antic de pământ al uneicetăţipline de mure, unde săpase un arheolog bătrân care locuise în oraş mai încolo de gara ce avea să fie desfinţată maitârziu şi dată unor oameni sărmani. Îl cunoscusem pe bătrân, înalt, cu plete albe aducea cu ceva între Badea Cârţan şi Moş Nicolae. Interiorul valului de pămînt care înconjura partea de sus a dealului era plin de murari înspinaţi de stătea între ei mâncănd şi câte-o oră încheiată până se învineţea tot pe mâini şipe faţă de arăta tot bătut de parcă ar fi întâlnit pe caii lui SânToader, cei mai mari şi mai sălbatici cai din câţi există, mai sălbatici şi decât mustangii indienilor tot spunea în copilărie un coleg maramureşan. De acolo poteca ducea spre dealul celălalt unde era fortul maghiar din Evul Mediu. Zidurile turnului erau năruite pe jumătate şi încercasem de câteva ori să urc sus pe turn ca să pot privi asupra împrejurimilor ca Prinţul Fericit ori Sfântul Simion Stâlpnicul, observândcă şi de m-aşputea 62 urca jos nu s-ar mai putea da de unul singur. Înainte să crească iarăşi copacii care fuseseră tăiaţi în partea de sus a dealului se putea privi de sub turn în jos în vale, pâna în munţii înveşmântaţi în sfinţenia robei albe a viscolului, se vedea petele de lumină a celor trei baraje – Sântămărie cu biserica din vale al cărei turn era asemeni unui exerciţiu geometric cioplit în piatră – veche asemeni unei saga islandeze -, Păclişa cu parcul mare al spitalului de neuropsihiatrie infantilă şi Ostrov - cu toate satele apărând precum nişte pâlcuri de case adunate în jurul turlelor bisericilor ca oile zgribulite lângă păcurar, cu atunci relativ puţinele maşini de pe autostradă şi majoritatea Dacii ori camioane Roman, celelalte dealuri înconjurau ca nişte gâlme oraşul, Galbena venea spre dealul cetăţii, tăind oraşul în două şivenind de departe dinspre sate. În stânga era fabrica de bere, mai spre oraş abatorul iar în faţă toate străzile oraşului, blocurile îngrămădite unele într-altele asemeni cătunelor lui Generalič. Puţin mai încolo, dincolo de centru, era strada Bisericilor, dincolo de care mai era o biserica asemeni unui Bizanţ după Bizanţ, biserica secuilor, făcută de franciscani. Cu excepţia liceului oraşul nu mai avea cu se măndri, afară 63 de vechea clădire a CEC-ului, unde lucrase mama mea înainte de a merge la studii la Timişoara, şi şcoala numita veche care de fapt era un vechi gimnaziu catolic din secolul XVIII, dacă nu punem la socoteală sinagoga, o clădire gri, pătrată, mică, veche cu tablele Legii cioplite în marmură galbenă sus deasupra uşii sălii principale cu ferstrele oblonite încastrate în pereţi gri, cu gardul pe care imediat după revoluţie apăruse peste noapte una din inscripţiile „Jos Iliescu” - scrisă cu vopsea neagră sau roşie, nu-şi mai aducea aminte – împrăştiate pe câteva din blocurile oraşului, cu scutul lui David pe colţulacoperişului, cu cei doinucimari din atât cât mai rămăsese din fosta curte a comunităţii unde stăteau cu chirie evrei săraci din oraş câţimairămăseseră după anii'50 şiapoi după anii '60 înainte de demolări şi înconjurată de blocuri din trei părţi. Altceva în pământul acesta presărat de vechitemple de piatră cioplită nu mai era nimic cu excepţia frunzelor celor două parcuri şi pământului celor două cimitire, segregate. În stânga până la unitatea militară de antiaeriană de pe dealul lung de la Sânpetru nu era decât vale, după care se afla

gorganul de la Râu de Mori – izvorul chinezilor Cândea - numit Mormântul Uriaşului şi Măgura Zimbruluiiar în 64 spatele lui începea muntele, tăcut ca un samurai ori un gaon cu sabia ori Scriptura în mâini. Tot filmul acesta îşi rotise pelicula în proiectorul simţirii mele, pe când stătusem în faţa monumentului Holocaustului, - dar aceasta e o minciună - în cimitirul evreiesc la Lugoj, amintindu-şi de excursiile misticismului copilăriei sale când ca un nou Jean-Jacques Rousseau ori ca un nou Walden lua calea pădurii, zilele fără sfârşit ale copilăriei sale – una din interminabilele şi minunatele ere geologice ale Pământului. Pe atunci dacă sufletul meu ar fi fost prins în insectarul alb-negru al unei fotografii ar fi trebuit ţinut strâns de aripile sale albe pentru a nu zbura. Iată o poveste. Creştinii au voie să existe din nou. Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile. Astfel, cum spuneam primul autor pe care l-am citit a fost Mark Twain pe care îl citesc şi acum ca şi cei mai fainioameni pe care i-am întâlnit şiastfel cel mai probabil va fi şi ultimul şi pot spune că spiritual sunt un om de nivelul lui Huck Finn -vagabondului alb - şi al negrului Jim, sclavului fugar.

Când eram copil mă chema Huckleberry Finn şi prietenii meicei maibuni erau negrulJim şi Tom Sawyer. Acum am crescut, mă cheamă Felix Cutare şi uneori mă gândesc că nu mai am 65 prieteni. Jungian şi religiosvorbind, ca arhetip al vieţii mele, Aventurile lui Huckleberry Finn nu pot să însemne pentru mine decât că voiavea o viaţă plină de necazuri şi fericită, după criteriile umane, voi avea o casă, Mamă, ştiu cum să rezolv spinoasa problemă pentru mine de când a trebuit să plecia uneilocuinţe pentru mine. Fac o casă de lemn tencuit la pământ la Oraca; am văzut la un misionar american sistemul yankeu de casă, cu podea la etaj de scânduri ca în desenele animate cu Tom şiJerry, este cevaieftin şi relativ uşor de făcut, se poate face şi pe o fundaţie de piatră, poate sunt şi naşii interesaţi, să facem împreună, o meserie oricare va fi aceea şi banii şi viaţa pe care o dau aceştia. Ăsta sunt, un nabist rockandroll care are nevoie împotriva efectelor unor traume până la noi dispoziţii din partea lui D-zeu - şi de ajutorul medicului. Ăsta e oare un îndeajuns motiv să fiu exclus, marginalizat şi lapidat de cei care fac societatea? Suferinţa face inima mai bună cum spune Scriptura şi aproape întotdeauna cei care nu suferă îi fac să sufere pe cei care suferă, dar toate astea nu contează. Ce contează e că astfel mă identific cu toţi excluşii, cei fără acte, cei din rezervaţii, tibetanii, cei din canale, cei de pe străzi, cei din biserici, cei care mor iarna de frig 66 în propriile apartamente de bloc, cei din spitale, ceidin închisori, ceidin casele uitării. Vocea mea e vocea lor. În plus şi dacă va fi martiriu, va fi iubire. Oricum după toate câte au fost încăperea luminată din mine nu s-a stins; sunt un licurici; în cerul înstelat al unui borcan cu licurici. Supă de cartofi: ceapă, ardei, pastă de roşii – călesc în tigaie. Vegeta. Apoi pun în oală cu apă şi pun cartofii când fierbe ciorba. Mamă, te am în ceruri, dar pe pământ familia mea numaie decât culoarea negru. Sunt un om înfrânt. Te-am îmbrăţişat cum miaş îmbrăţişa mama cerboaică, mi-am lipit ochii de ochii tăi şi am devenit una şi nevăzutul tău chip era lângă al meu lipit şi una cu el ca-ntr-o pictură modernă de parcă am fi locuit în Cartierul Latin cu o sută de ani în urmă şi nu lângă digul Galbenei până anul trecut. Viaţa mea s-a sfârşit în 2011, Mamă, de atunci încoace ca şi pentru Şeful Seattle şi pentru mine din viaţă nu a mai rămas decât supravieţuirea.

Am citit şi înaintea mea era litera m cuprinsă de flăcări în sufletul meu, era o mână nepământească, o Mână cu trei degete, o mână închisă înaintea mea care mi-a spus cumva că urmează să-şi deschidă palma şi să-mi dea ce ţine închis în ea, dumicat de pâine de biserică de duminică dimineaţa ori singurătate. Oricum 67

Mămică de când nu mai eşti dumneata sunt asemeni acelei pietricele rotunde din Mas d'Azil pictate cu un cerc de ocru pe care am descoperit-o în pământ în vis şi cineva puternic mi-a spus să o pun la loc, aproape că aş spune că sunt o petroglifă pierdută iar fiinţa care m-a scris deasemenea s-a pierdut, ştiu că nu e adevărat dar uneori aşa simt, pentru că tot pământul e un loc al îndoielii şi întunericului, iar noaptea Pământul e birtul lui van Gogh – ceva ce nu trebuie iubit. Ceea ce-mi doresc Mamă să fie în Mâna lui Dzeu şi să-mi fie dat înapoi eşti dumneata. O mână de flăcări mă mângâie moale pe frunte cum mă mângâiai dumneata Mama mea când te aveam pe Pământ şi doar orice pui de urs prizonier la circ atunci când îl mângâie dresorulsau săteniiel doar lamângâierea maică-si ursoaica –rămasă împuşcată în zăpadă privindu-l cu ultimele puteri de viaţă - se gândeşte, la nimic altceva, niciodată, cel puţin aşa e ursul care sunt eu. Vis 2. Am visat că mâncam cireşe şi îi dădeam Mamei să mănânce cireşe. Între cireşe era o vişină pe care i-am dat-o crezând că e o cireaşă. A gustat-o şi a aruncat-o în praful din uliţă. Mami, de când eram copil tu ai fost copilul meu şi acum tu ai murit, oamenii n-o să-nţeleagă niciodată ce am pierdut 68 eu pe 20 iulie. Te-am pierdut pe tine, mi-am pierdut propria viaţă, doar sufletul nu mi l-am pierdut. Mamă, vreau ca templul acesta de cerneală şi hârtie pe care îl construiesc să poată dacă ar fi împărţit într-un număr egal de foi amfiteatrului antic de la Sarmi plin de oameni, să-i facă să adaste puţin lângă paginile lui cuprinse de un alt fel de flăcări, să nu treacă de vitraliile sale de lacrimi îngheţate, de lichida lui pietrărie cioplită după planurile lui Marc Chagall şi El Greco şi de tăcerea lui prea uşor pentru că aşa după cum cea mai frumoasă reverenţă este cea a unui om tot aşa cea mai frumoasă tăcere e tăcerea unei cărţi pentru că fiecare lacrimă are o poveste. Cum am mers în tabără la Brădet, la Poiana Braşov şi am trecut peste brazi cu telescaunul doar noi doi. Eu aş fi vrut să merg cu telefericul, îmi plăcea cum arăta fiindcă semăna cu un tramvai îmi plăceau tramvaiele de când le-am văzut prima dată la Arad, dar telefericul plecase. Un om ne-a oprit un telescaun şine-am urcat în el, pe mine cred că m-a urcat cineva că eram prea mic şi apoi am lăsat bara jos, atât. Atât de frică mi-a fost când am văzut că telescaunul urcă, era o adevărată vale sub noi, nu ştiu la ce înălţime eram, dar îmi era aşa de frică. Dumitale nu îţi era şi pe drum 69 ampovestitde Nea Mărin şi Sucă şisarmalele lor cum au mers şi ei cu telescaunul. Apoi am ajuns sus şi neam întâlnit cu cineva însă nu mai prea îmi amintesc, eram mic cred că aveam vreo şase sau şapte ani. A fost frumos Mamă, şi îmi pare rău că nu te-am ascultat mai mult, ar fi fost atât de frumos. Ignoranţa suferă cel mai mult. Eu sufăr cel mai mult pentru că sunt ignorant. Ceilalţi – toţi - suferă la fel ca mine însă ştiu ceva ce într-un fel sau altul îi izbăveşte puţin din suferinţa lor. Dumneata Mămico ştii acum că Dumnezeu există ca să ne împlinească toate rugăciunile dar nici un om nu crede asta. Dumneata mă iubeşti dinainte să ştiu ce e aia o tiribombă şi atât timp a trecut de când m-am născut şi atât de puţin timp a trecut, eu sunt un greiere de vară iar acum dumneata eşti un înger. Dumneata nu m-ai uitat şi până ne vom revedea îţi vei aminti mereu de mine, Mama mea cerească. Tanach-ul e soclul, Noul Testament e colosul. Colosulstă pe socludar soclule aproape nimic fără colos. Mitul Phoenixului a fost inspirat de tetramilenarul Israel, nu se poate altfel şi viaţa fiecărui om ar putea fi un Phoenix renăscând iar şi iar din distrugere, a mea bunăoară. Dacă mă comport bine va veni o zi – trebuie să vină – în care şi eu voi exploda în 70 lumină. Oare ce s-a gândit Tetragrammatonul cândm-a făcut pe mine?Poate ce s-a gândit când l-a făcut pe Jacques Brel, probabil că, păstrând proporţiile, asta sunt un Jacques Brel terţiar. Puţini au fost ca Ion Pillat

care în fiecare sfârşit de amurg îşi arunca undiţa în cer; a fost poetul tău mamă, pe care eu nu l-am citit până în seara asta, ori măcar a fost unul din poeţii dumitale. Din seara asta îl iubesc pe Ion Pillat.

Oamenii buni spun că sunt răi, oamenii răi spun că sunt buni. Oamenii răi pot spune că sunt răi, dar oamenii buni n-or să spună niciodată că sunt buni. Aşa se pot deosebi oamenii, cum spunea şi Bob Marley.

Parabolă minimă. Chifa. Foşnesc lacrimile copacilor Aparent nimic nu se schimbă dar tu ştiiRâul zvâcneşte pe pietre când tăcem Şi ce poate fi mai important omule Doar rachetele eludează gravitaţia Prin rostire ardem minereul cuvintelor Conştienţi că fiecare amurg ne neagă Îţi spun: când sub mână literele îţi devin De neînţeles Frunzele îţi vor zgâria faţa în joacă Soptinduţiamăgiriîn meandre de şarpe Pietrele te vor îmbrăca într-o grea mantie Stai la pândă cu ochi de marmură Te va înnegri frigul nopţii crăpându-te în uriaşa piaţă Sfânt înconjurat de trădarea frunzelor Nebun ciobit cu liniştea palpitând ca o respiraţie Aşteaptă. Mamă, îmi 71 amintesc cât de liniştită stăteai dumneata cu mine, cu liniştea martirului. Iar eu sunt doar un kenning. Sunt unii părinţi şi sunt mulţi cât sunt pământul, o mamă mai ales, în căror ochi se poate vedea atâta părăsire şi durere pentru ele, pentru copiii lor şi pentru tot ce e frumos, este atâta părăsire şi suferinţă doar pentru că nimeni nu știe de ce. Asta a spus şi Alicia Keys. Aici unde deasupra Haţegului Retezatul e fata morgana, părinţi ca şi părinţii noştri şi părinţi ca şi părinţii noştri, părinţi care au pierdut totul înainte să aibă vreodată ceva şi părinţi care nu vor avea niciodată nimic şi te întrebi unde e Dumnezeu? De ce stă doar în vârful muntelui? Şi de ce trebuie doar noi să urcăm până la capătulmuntelui, de cenupoate fiodatăîn viaţa noastră şi altfel? Şi e adevărat fără s-o ştiu la vârsta aceea. Dar unde e lumea copilăriei mele? Chiar şi copilul care am fost a murit ca un străin căzut brusc la picioarele TurnuluiEiffel înoraşul agnosticilor şi sinucigaşilor.

Unde e lumea cum am cunoscut-o, cum am crezut că va fi pentru totdeauna? Şi unde eşti Tu, Mamă?

Acelora din oraşul nostru şisunt atâţia care mă învinuiesc pe bună dreptate pentru suferinţa Mamei mele vreau să le spun că din copilărie am avut o asemenea viaţă şi am trecut prin nişte asemenea 72 strâmtoripline de şuvoaie şiprin nişte asemenea defilee în vârtejuri la şcoală la internat la Deva începând de la vârsta de paişpe ani după ce am plecat de lângă Mama mea; ceea ce vreau să spun este că nici un copil de pe lumea acesta dacă ar fi trecut prin ce am trecut eu nu ar fi rezistat sufleteşte şi ar fi ajuns să greşească într-un fel sau altul chiar fără să vrea – cum mi s-a întâmplat mie. Sunt vinovat, dar asta nu înseamnă că nu am iubit-o pe Mama şi după ce ea ma scos din întuneric ea m-a iertat şi m-a iubit şi eu am iubit-o la fel ca înainte, deşi am făcut greşeli şi după aceea, adevărul e că sunt un om plin de greşeli. Ce vreau să vă rog oameni care aţi cunoscut-o pe Mama şi mă învinuiţi – şi sunt vinovat -, iertaţi-mă şi voi cum m-a iertat ea şi cum m-a iertat D-zeu. Adevărul e că singurul care nu mă va putea ierta sunt eu. Pentru că suntem fiinţe făcute de D-zeu şi nu de maimuţe răspunsul vinovăţiei ar trebui să fie iertarea tot aşa cum vocaţia vinovăţiei ar trebui să fie căinţa.

Adevărat. Sunt vinovat şi nu vreau să fiu considerat nevinovat, aş vrea doar să pot fi iertat. Dumneata Mamă dacă ai putea dintre heruvimi să te faci auzită ţi-ai ruga prietenii să mă ierte sunt sigur de asta cum sunt sigur de matematică. Dar, Mamă dumneata ai plecat şi 73 iată eu după şase luniamrămas în lume aproape singur ca Marco Polo vorbindu-şi Cartea în închisoarea din Genova; Felix Constantinescu şi Cartea sa. Mamă, Bunicii i se spunea Anişca, iar bunicului Ianăş Roman.

Fiecare lacrimă are o poveste. Ca Tom Blankenship.

Aşa e viaţa pentru noi. Nu ştiu de ce. Parcă aşa a făcut-o Dumnezeu sau nu ştiu. Când ai fost la spital la pneumologie la Deva cu câţiva ani în urmă şi ai fost prima dată la reanimare şi ai supravieţuit ai avut un vis miraculos, ai visat că dincolo capătul patului la

picioare se afla un mare popor de oameni, o mulţime grozavă care se rugau toţi pentru dumneata şi în fruntea tuturor era Maica Domnului cu faţa luminată rugându-se pentru dumneata. Eusunt sectant, dar astaaivisat, ăsta-i adevărul, iar în ce priveşte Fecioara Maria credinţa mea nu e foarte precisă, definitivată, în toate diferenţele, în toate cele ce cred oamenii despre ea nu bag mâna-n foc despre nimic, ştiu doar că a fost un om sfânt, cred că ea a fost cel mai sfânt om aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare, pentru că este nevoie de sfinţenie ca să naşti Sfinţenia. Am fost în multe biserici; şi ce amvăzut e căfiecare specie de creştinle respinge pe toate celelalte în esenţă nu din nişte raţiuni obiective ci pentru că nu sunt ca el. Tot ce că ştiu 74 e că D-zeu nu e ca nici unul dintre noi, aşa că nici unul dintre felurile de creştini existente care am fi nu avem un loc privilegiat, suntem toţicreştini şi atât. În războaiele religioase pierdem toţi. Poate că de aceea noi protestanţii nu-l înţelegem pe Christos pentru că pentru că în primul rând n-o înţelegem pe Maria, după cum cei din bisericile tradiţiei îl înţeleg greşit pe Dumnezeu pentru că o înţeleg greşit pe Maria care l-a născut. Mamă, dumneata eşti singura Marie pe care am întâlnit-o vreodată; eu sunt întradevăr sectant, dar cred că visul tău a fost adevărat şi că Maica Domnului, Doamna Noastră, Maria pe care toate neamurile trebuie s-o numească fericită s-a rugat pentru dumneata şi cred că acum sunteţi prietene deşi asta e ceva ce mintea mea ternă şi nămoloasă nu-şi poate imagina nici nupoate înţelege. Tot ce ştiu e căla felca în cazul Sfintei Familii, fiecare familie are un mesia, învingător sau zdrobit într-o anumită privinţă nu este o mare diferenţă pentru că oricum ar fi prezenţa lui rămâne cât vor trăi cei din familia lui ba mai mult a rămâne pentru generaţii cât îi va rămâne şi numele. În familia mea sunt doi mesia; Ana şi cum eşti şi acum tu Mamă şi vei fi cât va dura lumina privirii lui D-zeu, şi acum s-a conturat unal treilea, Ştefancare te-a respectat, 75 dar într-o cheie existenţialistă. Cât despre mine eu nu sunt şi nu voi fi niciodată un mesia pentru nimeni, sunt doar un vestitor ca Nichita Stănescu şi un baruch.

Cred că asemeni lui Panchen Lhamo eu îl voi prezenta pe următorul mesia din tribul meu. Christoase al cerului şi al pământului, al drepţilor şial păcătoşilor, al lor al viilor şi al nostru al morţilor, auzi-mă pe aceşt pământ de surzi, priveşte-mă pe acest ostrov de orbi.

Dă-mi-o înapoi pe Mama mea, de fapt dă-mă pe mine înapoi mamei mele Valeria, care dintotdeauna a fosttoatădragostea mea şiînanii de suferinţă care au adus căderile care a chemat izbăvirile şi ea cu toţi prietenii ei preoţi, călugări şi episcopi şi cu Dumnezeul ei pe care eu îl pierdusem, m-a izbăvit, iar oamenii care salvează alţi oameni ajung în rai, asta ar trebui să ne facă să vrem să-i salvăm alţi oameni da' nu vrem fiindcă aici în satulnostru de pe gâlma asta convexă suntem toţi orbi şi surzi şi proşti, satul nostru e satul cu cei mai mulţi proşti din lume, în el fiecare om e un prost al satului. Sufletul omului e rădăcina omului. Nu e greu, nu e greu dar deciziile pe care le iau – şi pot să le iau cu atâta uşurinţă – mă sperie chiar pe mine însumi, sunt decizii de Mascarita Zuratas, iar de mult timp pentru mine viaţa nu mai înseamnă decât 76 nişte vise chagalliene ori prerafaelite care nici măcar nu respectă legile geografice. Sunt un Columb singur în Ocean, busola mea era Steaua Ursei într-o sferă de cristal, pierdută acum pentru că inima dumitale era busola mea de Cristofor Columb în aceste vise şi Descubrimiento care sunt viaţa mea. Mamă azi de Crăciunul 2011 năşicul cel mic a spus: -Unde este mama lui Felix? E atât de mititel dar îşi amintea de dumneata de când ai plecat. Pentru mine a fost un moment ca o lacrimă uriaşă în care eram prins ca ca un gândac în chihlimbar, cel mai înduioşător de când te-am vâzut zâmbind ingenuu şi parcă făloasă la înmormântare. Zâmbetul dumitale mi-a ţinut sufletul cum îmi ţineai mâna în anii 80, iar acum

cărarea ta este cărarea mea până te voi ajunge din urmă. Stelele arată că sunt foarte departe de noi, maialescândle priveştiseara dupăînnoptat când vii acasă singur şi ştii ca Ulise că dincolo de uşă nu te aşteaptă nimeni. Dar cu toate acestea uneori stelele se apropie, coboară cum spun colindele, în noaptea de Ajun de pildă ori în alte nopţi. În seara aceasta am mers la marginea oraşului sub stele prin noapte şi eram singur ca un greiere rătăcit într-un muşuroi de furnici. Nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o furtună, ori poate 77 un miracol dar din cer începu să bată o ploaie cu picuri de apă ce se spărgeau unii de alţii şi cu păstrăvi ce se zvârcoleau, iar până la urmă picăturile de apă ce cădeau din cer se uniră una de alta făcând o cascadă ce se prăbuşea pe pământ şi păstrăvii urcau în potop, fiind atât de mulţi că mă urcară şi pe mine în cer unde putui să văd că stelele erau nişte bolovani împrăştiaţi în apa de deasupra cerului. Acolo era şi Cristos dar atât de mare că nu-iputuivedea decât ochiul drept, sfâşiat, din care curgea tot puhoiul acela de apă ce prăpădea pământul. Călcai cu grijă de pe o piatră pe alta până la marginea apei şi mă culcai pe malul bolovănos de avui un vis. L-am visat pe Cisu, un prieten de-al meu pe care îl ajutam să-şi ude bostănăria, urcându-i găleţile de apă pe scară până pe grinzi unde erau bostanii lui verzi de lubeniţă şi pepenii galbeni, fiecare dovleac fiind câte o stea în cer pentru că reţeaua de stele a cerului stătea pe grinzile acoperişului neterminat al casei lui, Luna fiind unpepene galben pe care l-amtăiat în două părţi asimetrice şi l-am pus pe masă, căsuţă doar cu parter de unde de jos de pe pământ doar ridici mâna şi ajuni în cer. Când m-am trezit am privit bolovaniide sare solidificată şinisip din mijlocul apei cu Steaua Polară a Ochiului masonic şi 78 înlăcrimat în mijloc, şi am văzut cu sufletul clasa dumitale Mamă, cum stăteai ca o stea polară în mijlocul stelelor în cerul magic ca o mână împrăştiind un pumn de ghiocuri în văzduh, cum a făcut-o de altfel odată Dumnezeu, în cerul clasei a VII-a C în care erai înconjurată de copii care ţineau la dumneata ca de constelaţii. Poate aşa se explică poate geneza fotografiei cu dumneata demult la şcoală la Sânpetru –pecând eu nu eram -, cu colegele de serviciu şi constelaţia Orion imprimatăpe fotografie. Şi ştiu că fiecare stea e o lacrimă a cuiva. Cât despre Ţara Haţegului, e un amfiteatru; pentru ce însă şi pentru cine? Şi ce Făurari şi îngeri stau aşezaţi pe rotocolul de dealuri împădurite încununaţi cu frunze de stele?

Deasupra pământului nostru Retezatul ca un înzăpezit Ierusalim Ceresc. Unde sunt oare oamenii care au rătăcit timp de cine poate şticâte miide anipe aceste pământuri pe care le numim ale noastre? Unde s-au dus, nu s-au dus oare în locul în care şi noi vom merge la ei ca şi cum n-am fi fost niciodată, dispărând, ca o pană de uliu căzută într-un foc aprins de Dumnezeu şi Sfântul Petre în rătăcirea lor pe pământ? Pe când eram copil am fost un copil deştept, un copil matur astfel că acum când m-am făcut om mare am rămas un mare copil.

79 Mamă, dacă e adevărat că fiecare om are o stea pe cer atunci steaua mea e o stea care uneori străluceşte mai viu alteori mai slab, uneori e vizibilă alteoriparcă dispare, steaua mea e o stea care-şi schimbă faţa cât despre oameni, dacă ar exista unomperfectîn lumea aceasta nenorocită, acel om s-ar sinucide ca Christos şi probabil că după aceea ar învia şi ar pleca dar în orice caz nu ar sta; lumea e atât de respingătoare la privit că nu poate fi privită, viaţa lumii e atât de respingătoare de trăit că nu poate fi trăită. Spiritual vorbind Ecclesia e ceea ce poate să facă pământul suportabil. Dacă nu ar exista Noul Testament nu aş mai exista nici eu, ori aş fi probabil un budist cu creierul spălat. Dar prima a fost creată lumina. Sunt atâtea rugăciuni frumoase Împărate ceresc, Bucură-te Marie, Lumină lină, Tatăl nostru, Ne me quitte pas şi All I Want For Christmas Is You – Francisc le-ar fi spus pe toate şi creştinii adevăraţi n-au nevoie nici de soare

nici de lună fiindcă se încălzesc la lumina propriului suflet. Dumneata ai fost ca un fel de supermind, cel mai deştept om din familia noastră, eşti inspiraţia acestei poveşti.

Supermind. A fost odată ca niciodată cândva în Epoca Medie numită şi epoca circuitelor ce a durat înainte de Renaşterea biotehnică, era ce a reluat 80 încercările întrerupte de Holocaustul radioactiv.

Cineva, nu se mai ştie cine, a reinventat biotehnica.

După ce Renaşterea biotehnică a apus acum ne aflăm într-un veac întunecat. Trecutul devine legendă iar legendele le formăm noi înşine povestindu-le când ne întoarcem cu trupurile obosite de munca de pe miile de ogoare etajate aflate în litosferă. A fost odată un om care a inventat strămoşul supermindilor. A vrut să facă un computer biologic. Pe atunci apăruseră de ceva vreme computerele cu autonomie voliţională dar era o epocă de incunabul şi computerul biologic realizat de omul acesta de ştiinţă a fost un mare salt înainte. Toţi pasionaţii de calculatoare l-au considerat o revelaţie. Calculatorul era de fapt un om, mai exact arăta ca un om, deşi se poate spune că era chiar un om pentru că erau prea mici diferenţele între biocalculatoare şi oameni. Diferenţa era că biocalculatoarele puteau înmagazina în creierul lor 1000 Gb de informaţie pe care o puteau accesa oricând, ochii lor aveau bluetooth şi tot prin ochise puteau conecta laser la orice monitor clasic de computer şi la toată aparatura informatică din primitiva epocă a circuitelor. Şi apoi oamenii au pornit cercetări în domeniul biothehnic şi au început să producă 81 biocalculatoare. Era o luptă economică între marile companii şi corporaţii de a face produse bioinformatice cât mai performante. În anumite cercuri şi foruri religioase se ridică întrebarea dacă este etic să creezi oameni şi să-i numeşti biocalculatoare, apoi – când biocalculatoarele deveniră la fel de performante ca şi oamenii din toate punctele de vedere, putând să gândească şi să ia decizii, să presteze orice muncă de la descărcat de tir până la proiectarea unei rachete spaţiale cu propulsie nucleară ori interpretarea la chitară acustică a unui cântec old blues sau scrierea unui haiku – aceasta a devenit o chestiune cu mari implicaţii filozofice şi teologice. Bineînţeles că atunci când chestiunea a ajuns în Congresul Global s-a votat legea care permitea biocalculatoarelor să se căsătorească legal cu oameni, şi bineînţeles că legea a fost una justă pentru că biocalculatoarele erau de fapt oameni, numai că ştiau mult maimulte lucruri şi puteau face unele sarcini mult mai bine ca oamenii, dat fiind că aveau un IQ mult mai ridicat. Domeniul de activitate care le atrăgea cel mai mult pe biocalculatoare era chiar biotehnica. Biocalculatoarele au creat primul supermind şi când l-au realizat s-au luptat să facă ceva care să-i depăşească. O fiinţă care să fie mult mai 82 inteligentă, cu o voinţă mult mai puternică şi mult mai harnică. Dar bineînţeles punctul forte al supermindilor era în domeniile intelectual, psihic şi voliţional. Deşi arătau asemeni unui om obişnuit creierul lor înmagazina la un singur supermind, cantitatea de informaţie care – dacă ar fi fost să fie trecută pe circuite – ar fi trebuit ca acele circuite să fie de dimensiunile a unsfertdin sistemul nostru solar.

Bineînţeles că a trebuit să treacă ceva timp până să se ajungă la o asemenea performanţă. În acea vreme Congresul Global era alcătuit pe jumătate din oameni şi pe jumătate din biocalculatoare, iar apoifu admis şi un supermind ca membru observator. După un timp oamenii, biocalculatoarele şi supermindii ocupau fiecare câte o treime din locurile Congresului. Dar după un timp exigenţele vieţii deveniră atât de înalte încât cei mai inteligenţi oameni nu puteau face studii decât să poată lucra ca bucătari, portari, sau vânzătoare. Mai erau unele meserii tradiţionale în care lucrau tot oamenii deşi se spunea că un biocalculator sau un supermind s-ar fi descurcat

adeseori mai bine. Acestea erau slujba de bibliotecară, fotbalist, ospătar, patinatoare de patinaj artistic şi măturător de stradă. În cele din urmă oamenii numaiputurălucra decât ca portari, vânzătoare, 83 chelneri

şi măturători de stradă. Biocalculatoarele şi supermindii votară o lege care interzicea oamenilor să se căsătorească cu biocalculatoare sau supermindi. Şi mulţi găseau lucrul acesta just, opinia publică fiind reflectată şi într-un articol apărut într-un ziar de mare tiraj în care scria că faptul de a lăsa oamenii să întemeieze familii cu biocalculatoare ori supermindi era ca şi cum Portia s-ar fi căsătorit cu Caliban. Într-adevăr oamenii erau foarte dispreţuiţi.

Biocalculatoarele şi supermindii îi depăşeau pe oamenichiar şi în domeniul de care oamenii erau foarte mândri, socotindu-l al lor, sentimentele. Îndeosebi supermindii se îndrăgosteau foarte profund, însă nu îi iubeau decât pe cei din cercul lor obişnuit şi pe cei asemeni lor, pentru oameni nesimţind decât dispreţ batjocorindu-i şi spunând că sunt nişte protocalculatoare, depăşite de progresul tehnic. Iar la un moment dat reprezentanţii din Congresul Global ai biocalculatoarelor şi ai supermindilor desfiinţară aripa oamenilor din Congres, declarând oficial şi în plen că omul este depăşit din punct de vedere biotehnic. Trecu mult timp cât ar fi o zecime dintr-o rotire a universului şi oamenii deveniră în cea mai mare parte ţărani muncind pe ogoarele etajate 84 amenajate în litosfera terestră, iar oamenii aveau o existenţă tot mai simplă, mai grea şi destul de mulţi erau tot şi tot mai aproape de singurul lucru pe care biocalculatoarele şi supermindii nu-l înţelegeau în fiinţa umană, un atavism din erele întunecate ale fricii şi credinţei. Apoia avut loc Marele Război Între Biocalculatoare Şi Supermindi, război la care oamenii nu au participat fiind consideraţi inapţi de către ambele tabere. Biocalculatoarele au pierdut războiul şi au fost exilaţi pe Jupiter fiecare cu câte doar două tuburi de oxigen care pentru un biocalculator ţineau46 de ore. Atunciau avut loc tulburări în rândul oamenilor care au spus în singura instituţie pe care o mai aveau şi care era numită Adunare, că e nedrept să se întâmple aşa ceva, că e ceva asemănător eutanasiei şi că fără îndoială că biocalculatoarele au şi ele suflet, lucruri pe care supermindii nu le-au înţeles în nici un fel. Pentru ei oamenii nu erau decât o specie de viaţă inteligentă ultra-primitivă, cu inteligenţa viciată de arhetipuri şi credinţe, dovezi de primitivitate şi barbarism. Apoi după ce se încheie Renaşterea Biotehnică, în Secolul de Aur al Bioinformaticii, ce a constituit apogeul biotehnicii, gradat supermindii au devenit tot mai inteligenţi până când au devenit întratât de 85 inteligenţi până când au ajuns la un punct foarte profund al conştiinţei, o stare sufletească ce poate fi rezumată astfel: materia nu-şi poate găsi sensul în ea însăşi şi nici sufletul nu-şi poate găsi sensul în el însuşi şi nici finitul nu-şi poate găsi sensul în finitudinea sa. Şi atunci au început să-i invidieze pe oameni. Mamă, dumneata aifost un supermind, ca unchiul Adrian – oameni cu adevărat inteligenţi. Mamă dumneata ai fost între noi ca şi Christos purtându-şi crucea de Hieronymus Bosch, 1480, dar cu toate acestea una din cele mai bune lecţiipe care le-am învăţat din parabola vieţiidumitale este bunătatea ta, iar eu, Mamă, uneori gândesc că prietenul meu cel mai bun e Huck Finn şi cred că dintotdeauna adevăratul meu prieten cel mai bun a fost Huckleberry Finn; privind în mine şi în viaţa mea văd că nu am avut nevoie parcă niciodată de multe lucruri de care au nevoie oamenii, în schimb de prieteni am avut nevoie de când exist, ca un căţel şi de altfel de-aia m-au numit aşa colegii mei cu suflete de arahnide când m-au numit câine în fiecre zi doi ani te zile; treaba lor, eternitatea lor, sufletul lor. În schimb dumneata Mamă eşti soră de heruvim şi aşa ai fost

întotdeauna, Mămico, te-ai dus ca un înger – în seara zilei de Sânt Ilie cum a spus preotul greco86 catolic; ai intrat în furtună şi te-ai dus drept în cer; Mamă dumneata trăieşti, problema e că eu sunt orb asemeni întregului Pământ de aceea încă nu te pot vedea, dar dumneata trăieşti asemeni lui Ilie profetul şi ştiu că ceea ce ai vrea dumneata acum, Mamă, dacă ai putea ar fisă mă protejezi; am rămas singur şi neştiutor în partea rea a lumii. Ca şi Kevin mă trezesc frecându-mă la ochi în fulgii de zăpadă care cad în dimineaţa de Crăciun– ca atuncicânddumneata maitrezit să-mi arăţi că afară totul e alb – şi simt ceva şi alerg în jos pe scări strigându-te, te chem cum te-am chemat toată viaţa, dar tu nu eşti şi eu doar stau privind o fotografie de-a noastră sau de-a ta aşteptându-te şi apoi, apoi până la urmă viaţa se transformă în miracol şi cel care a făcut toată viaţa asta infinită ne lasă să ne vedem şi să ne auzim din nou ca în vremurile noastre, cele mai frumoase vremuri şi dumneata îmi spui Crăciun Fericit ca mama lui Kevin şine îmbrăţişăm ştiind amândoi că vom sta împreună cât va dura cerul şi viaţa veşnică şi tot aşa cum noi existăm pentru el tot aşa pentru asta există D-zeu. Mie îmi este greu şi de acum pentru mine Crăciunul va fi înlăcrimat, îmi este greu de când nu te mai întâlnesc Mamă decât în vise, amintiri şi rugăciuni dar fiecare om are un scop pe pământ 87 cum spunea vagabondul acela din filmul La Strada şi nimeni nu poate pleca atunci când vrea ci doar când vrea cel pe care îl numim Dumnezeu pentru că nu ştim cum altfel să-l numim. Stau şi privesc de cealaltă parte a lumii unde eşti dumneata acum gândindu-mă că dacă a trăit vreodată un om sfânt pe pământul acesta acela ai fost dumneata Mamă, prinţesă între martiri, domniţă între mucenici. Pe pământ rămasă în fotografii privirea ta este o exhortaţie scrisă în două ideograme, Mamă, ochii mei sunt două alefbeituri iar ochii lui Christos şase tetragrammaton-uri, iar în cer privirea ta este şi ea reflexia unei priviri YHWH. Îl voi iubi pe D-zeu dacă voi putea. În filmul Home Alone numele pizzeriei – Little Nero's – e un simbol. Viaţa-i un joc cu tâlhari şi martiri. Fiindcă tălpile noastre sunt rădăcini ale căror filamente pătrund adânc în pământ căsătoria doar măreşte suferinţa. Totuşi cred că la doctor i-ai dat o singură palmă nu două cum i-am scris lui Connie. Sau poate două totuşi? Nu mai ştiu precis şi cât aş vrea să-mi pot aminti. De acum inima mea va fi pentru totdeauna cu cei ce au murit, cu cei morţi ce trăiesc. De acum iubirea mea merge la export, o expediez în fiecare zi spre cer, afară din lume. Mamă, poate ar fi cazul să-mi spună şi mie 88 cineva poate I(i)sus sau poate un apostol: -Deschide ochii, Pinnochio. Mămică, vreau să mă întorc la pământ, să merg într-unul din satele noastre şi să plantez o livadă în pământul nostru cât de mică la început şi apoi treptat să o măresc. Să stau acolo întro căbănuţă sau chiar într-un vagon pe roţi de primăvara până după recoltă şi să am. Să nu mai duc lipsă, să am lucru' meu. În plus sunt subvenţii europene şi impozitul pe hectar e doar în jur de zece Lei pe an. Deasemenea mi-ar plăcea să cresc şi porci, cât mai mulţi că acolo e loc şi să-i vând în prag de iarnă şi să-i cresc ca doamna Wasserman să-i las să umble liberi într-o îngrăditură mai mare ca să fie de carne nu de untură. Am un preten – un om foarte credincios pe care vreau să-l chem partener. Livada so fac de meri şi cinci hectare ar aduce o dată la doi ani cinci sute de milioane de lei vechi. Cu banii câştigaţi să cumpăr apartamente în Haţeg şi să le închiriez ce miar aduce alţi bani. Acolo la livadă şi la porciaş fi tot în natură şi în timpul liber aş putea să citesc şi să scriu, ca Robert Frost şi aş avea ce-mi doresc cel mai mult: independenţă şi linişte, ce nu am. În districtul Haţegului există povestea cu fata uriaşului care stăpânind peste Peleaga şi invidioasă pe gheţarul fratelui ei la supărare a 89

retezat vârful Retezat. Varianta ştiinţifică spune că muntele a fost de un gheţar. Oare uriaşii care stăteau în munţi şistăpâneau fiecare câte un vârf nu sunt oare gheţarii, păstraţi astfel în memoria colectivă a urmaşilor celor care au trăit în timpul erei glaciare?

Acum gheţarii nu mai sunt pe aici, nu au mai rămas decât în inimile noastre, dar poate dacă aş reuşi să-mi deschid bulinele pictate ale ochilor aş vedea că mă aflu în lumină, nu în întuneric, iar lumina sunteţi Voi. Mamă, iată-mă Felix a Valeriei a Anei. În sfârşit ştiu, după o copilărie de întrebări, ce înseamnă numele meu; Felix înseamnă că legile universului vieţii mele sunt cele nouă legi ale Fericirilor date de Christos pe un munte în lume, deşi sufletul meu e doar o floare tăiată. Cu ani în urmă în gimnaziu i-am spus colegei mele de bancă, o fată care învăţa cel mai bine din clasă folosind la toate materiile principiile de învăţare din matematică plângându-se însă că e greu să înveţi istoria, i-am zis că şi istoria poate fi învăţatălogic, dar nu m-a înţeles şi nici eu nu am înţeles ce am spus. Abia acum după aproape douăzeci de ani înţeleg că şi istoria poate şi trebuie să fie învăţată logic, şi aşa a fost la începuturile ei, datorită a ceea ce Huckleberry Finn numea providenţă. Dacă nu e învăţată 90 astfel nu va fi înţeleasă niciodată şi nici măcar evreii, musulmanii, masonii şi creştinii – cele patru coloane ale cupolei Sfintei Sofia a Universului nu o învaţă astfel. E ceva fain, dar acum îmi amintesc că din prima copilărie, după ce am învăţat să citesc, mă gândeam la lucrurile acestea. Mamă, dumneata eşti suprimarea conştiinţei-mele-de-mine, împreună cu Christos făcătorul de minuni, iar sufletele noastre sunt unul.

Tot ce-mi doresc e dacă-aş putea să te îmbrăţişez. De acum sunt singur şi nu-mi va fi frică chiar de va fi să fiu singur toată viaţa, pentru că nu sunt singur, D-zeu este cu mine şi mama mea este cu mine într-un fel pe care nu pot să-l explic. De aş fi obligat să aleg, între univers şi muzică aş alege muzica pentru că nevăzută vreodată muzica e arhitectura cerului străzile invizibile pe care calcă îngerii ca Uriel şi sfinţii ca tine Mamă şi chiar şi universul a fost făcut după calculele compozitorilor, dacă aş fi obligat să aleg, între univers şi muzică aş alege muzica pentru că muzica semnifică tăcere.

Mamă, acum dumneata eşti muzică; pentru mine tu eşti toate literele scrise vreodată de Zeu sau om încă de când toată Europa era un bunget şi chiar numele meu e doar un ciob în miliardele de piese de puzzle de răsărituri şi amurguri de 91 vitraliu al Espolio-ului chipului şi tăcerii tale reflectând tăcerea niciodată înţeleasă vreodată a lui Christos şi cui aş putea să spun toate acestea, nici măcar eu nu le ştiu, asemeni lui Ibsen. Scriu pentru o doză de frumuseţe Şi pentru speranţă acest Înger al meu Căci nimeni nu ştim de e adevărat Că şi dorim dorul diez ce-l iubim Mângâiere pe ochii încercănaţi Obosiţi şi îndureraţi ai umanităţii Caut să fac sufletul meu sfărâmat Readunat în mii de pagini albe-oranj. Mamă, de când te-ai căsătorit şi până ai murit ai fost pusă pe cruce de toţi cei pe care lumea îi numea familia ta în frunte cu soţul tău profesorul şidupăbrainwash-ul ce a durat doiani şcolari de la camera de internat şi eu ca un om îndobitocit de suferinţă şi eu... După ce viitorul doctor şi ceilalţi colegi de cameră m-or dereglat bine, mi-or dereglat sufletul, ani de zile am suferit pentru că sunt privit până azi în oraşul meu ca o oaie neagră, de cei pe care D-zeu îi numeşte oamenii lui Belial trebuie s-o spun -până când de un timp am început încet încet să înţeleg că e adevărat am o faimă proastă în faţa lumii, dar la fel are şi lumea cu toţi batjocoritorii ei în faţa universului şi de fapt lumea e atât de penală încât nu vreau să mai am nimic de-a face cu ea. Carl Gustav Jung spunea că dacă oamenii, 92 orice oameni, ar fi cu adevărat treziţi spre conştient nu ar mai întemeia familii şi nu ar mai face copii. Nu zic că sunt breaz, dar cam aşa sunt eu. Mai demult spuneam că eu sunt omul care a făcut grevă o viaţă în faţa balconului vieţii. Deja sunt retras din mizeria care

se numeşte lume dar vreau să mă retrag cu mult maimult deşiasta nu înseamnă că-mi voi părăsi oraşul, nu ştiu dacă gestul meu e unul tradiţional precum cele alor lui Augustin şi Terezei din Lisieux, însă este o retragere creştină deşi cred că vreau să mă apropii mai mult de Ebenezer Scroge înainte de moarte decât de un monah. Christos să fie de ajutor. Mamă, când te voi vedea iarăşi îţi voi spune că Felix a văzut cum cărările lumii erau rele. Şi Felix a trecut Neghevul. Deşi filosofia îmi spune lucrurile pe care le-am scris deja cred că totuşi trebuie că mă voi căsători cândva pentru a avea copii care să fie nepoţeii tăi, Mămico – nu se poate altfel - şi sper cu toată inima să-ţi semene cât mai mult. Eu sunt un Johnny Cash cuprins de remuşcări şi tu eşti icoana mea, Mamă, pe care plâng tardiv, aproape – dar tu m-ai iertat şi tu mă vei aştepta până la sfârşit şi vei ieşi să mă cauţi ca atunci pe când veam opt ani şi mă rătăceam seara târziu la adunat de scoici pe ţărmul pustiu pe care nu mai mergeau decât 93 grănicerii. Mamă, târziu după ce totul se terminase Jim Hawkins şi-l amintea pe Căpitanul Flint spunând: „-Condores! Condores!”, eu îmi amintesc alte lucruri spuse de alte persoane din minunata noastră familie regăţeană. Am avut o copilărie îngrozitoare şi amoviaţăîngrozitoare, şide prea multe orichiar şi eu am fost groaznic şi am păcate pe care nu le pot mărturisi; nu sunt ca Dostoievski sau Lev Nicolaevici, sunt doar unamărât, oifi eu scriitor, dar sunt un amărăştean. Sunt ca un vraci care poate arăta spre rană dar nu e în stare să stoarcă tot puroiul şi să cureţe astfel toată rana. Îmi amintesc cum mâncam ghearele de găină din supă în anii '80 când era mâncarea pe cartelă şi îmi plăceau foarte mult; acum nu cred că aş mai putea să le mănânc dar dumneata spuneai că de ce, că sunt bune. Sufletul dumitale e atât de bun că ai primit şi răul nostru privindu-l ca bun, atât de bună eşti. Acum când mă privesc pe mine în ecranul stins de notebook te văd pe dumneata, Mamă. Tragediile fărălimitătrezesccompasiune fără limită, tragediile cât mai reale trezesc o compasiune cât mai reală, singurătatea mea a devenit o singurătate cosmică. Tot adevărul nu va putea niciodată fi spus decât poate preotului la spovadă. Nu pot spune tot ce-mi amintesc, şi 94 nu-mi pot aminti tot ce iubesc. Mamă, încă nu am reuşit să scap – ştii la ce mă refer -, dar dacă o să ajung vreodată bogat ca Johnny Cash sau o să am vreodată bani, o să scap, trebuie să scap pentru că nu e adevărat că speranţa moare ultima, speranţa ca şi iubirea sau credinţa e veşnică. Vreţi să vă spun adevărul? Nici oamenii pe care oamenii îi numesc sfinţi nici călugării nu sunt sfinţi; Mama mea a fost sfântă şi deşi eu nu sunt viaţa plină de privaţiuni şi suferinţă pe care o trăiesc e sfântă pentru că e viaţa ei. Şi cum mă gândesc cu mintea de pe urmă şi viaţa asta de chin şi lipsuri e bună atât timp cât Domnul îmi dă cuvânt ca să nu scriu degeaba. Cineva mi-a spus că s-a rugat pentru viaţă pe genunchi două ore pe zi până îl dureau genunchii şi Domnul i-a răspuns după doi ani.

Cred că azi 12 ianuarie 2012 e timpul ca şi eu să încep să mă rog pentru ceva asemănător. Mamă de când ai plecat dumneata am rămas cam singur şi cu cât privesc mai mult în mine şi cu cât îmi citesc puţinele file de manuscris arab al propriei vieţi cu atât constat că ceea ce oamenii numescviaţa mea este o tragedie în toată regula cu început, cuprins şi încheiere, o tragedie ca toate tragediile lipsind din ea doar elementul compoziţional al damnării, agonia şi mântuirea întrepătrându-se 95 precum cea mai profundă penumbră şi şi cea mai curată lumina într-un portret rembrandtian; cred că şi numaidupă asta pot cunoaşte că sufăr. Sufăr azi, pentru că am suferit ieri, iar ieri am suferit pentru că am suferit tot timpul – de aceea mă cheamă Felix.

Dacă mi-aş întâlni viaţa într-o carte aş închide cartea şi suferinţa s-ar îndepărta de la mine, însă nu mă pot închide pe mine însumi şi să mă pun în raftul

bibliotecii până la sfârşitul timpului. În rest până acum sunt un gândac pus de Dumnezeu într-un insectar fixat cu un ac ce îi trece prin cap. Ca şi Borges orbul, sunt nimeni, dar Borges nu s-a rugat. Dacă ai nevoie de unsfânt care săte vindece fiitu sfântul acela şi doboară-l pe Christos din cer ca altă dată Iacov şi adu-l pe pământ să vină să te vindece. Doar când mă rog nebunia sfântă a creştinismului îmi dă speranţă, pe care n-aş putea obţine-o altfel. Uite o poveste. Mămico, azi am făcut nişte spaghetti, - a doua tură, la ora doişpe noaptea, după reţeta ta amestecată cu a lui Clemenza - care efectiv te duc în altă dimensiune, întimp ce mâncamsimţeam cădoar dacă mi-aş lărgi ochii mai mari aş putea vedea dincolo de culorile accesibile omului. Astăzi te-aş fi uimit cu gătitul meu, Mamă. Italienii au restaurantele şi familiile, englezii maşinile şi 96 vapoarele, americanii afacerile iar noi românii avem agricultura, pământul – în plan uman cât şi cultural.

Suntem un popor de ţărani ca şi armenii, de agricultori după cum spunea William Saroyan şi ne va fi cu mult mai bine atât material cât şi sufleteşte atunci când vom înţelege aceasta, iar în privinţa aceasta un adevărat deschizător de drumuri ai fost dumneata, Mămico, un intelectual adevărat legată cu adevărat de pământul în care s-a născut, o profesoară care a lucrat pământul cum nimeni nu l-a mai lucrat pe pământ. Pământul acesta al nostru, mama noastră, ne poate hrăni dar nu i-o cerem. Mamă, natura va dispărea dar va putea fi făcut în aşa fel încât să apară din nou. Credinţa mea a luat fiinţă din privirea Anei şi îmi amintesc când eram copil mic cum dormeai dumneata dupămasa sau seara cu o mână peste ochi fiindcă în cameră becul era aprins.

Dumnezeu te-a luat ca să nu mai suferi, să nu mai trăieşti în stres şi nici să te mai chinui cu toate medicamentele acelea şi pentru că acum dumneata eşti mai vie decât şi-ar putea imagina oricine dintre nenorociţii de noi de aici de jos, eşti mai vie decât am putea vredată fi noi. Până te voi vedea din nou şi îmi vei vorbi voi asculta tăcerea ta. În tăcere se află atâta frumuseţe, ceea 97 ce n-a înţeles nici un regizor de film până acum, nici măcar Hollywood-ul, pentru că astăzi de la domnul Søren încoace orice suflet de om e existenţialist fiindcă rugăciunea nu e decât germinarea acestei grăunţe care este mintea pentru a se ajunge la suflet.

Christos e acolo dincolo de tavan, spirit nevăzut de carne, de noi după cum noi suntem dincoace străvezii în faţa privirilor voastre de aur topit ca nişte frunze de mesteacăn luminând ca nişte leduri cu lumină verde în strălucirile Lunii. Pentru mine cel mai sfânt înger din cer eşti dumneata, Mamă. Mamă, vreau să te îmbrăţişez şi nu pot îmbrăţişa decât vidul acesta care e universul în care sunt singur şi în care vii nu mai sunt decât rănile agonisite sau poate doar adunate – nu ştiu. La noi în familie nimeni nu te-a iubit afară de mine, Mamă, şi şi iubirea mea a fost o iubire distrusă a unui om distrus de şcolar de trei oameni animaţi de un număr incert de demoni. Viaţa mea e o gravură în alb-negru, cu cea mai puternică lumină şi cel mai deznădăjduit întuneric, cu cea mai puternică lumină totuşi. Mamă, ar putea înţelege câtă suferinţă ne-a trecut prin inimi numai cine ar şti cum îţi ţineai dumneata buzele umilită în fiecare zi de stat acasă şi cum văd că mi le ţin şi eu acum deznădăjduit când 98 dumneata nu mai eşti cu noi, prins în orice ar fi în ce sunt prins; pe de altă parte, Mămico, e adevărat şi că sunt prea sensibil dar e tot atât de adevăratcă amtrăit în stresliteral dinainte sămă nasc. Mamă, încă de copil am învăţat singur şi cred că şi dumneata te-ai prins totuşi destul de repede după ce te-ai căsătorit că pe pământ există oameni răi care totuşi cu familiile lor se poartă bine şi există, există, oameni buni care cu familiile lor se poartă rău probabil că în fiecare zi şi de multe ori probabil că încă din copilărie am regretat că sunt copil de profesor de carieră şi nu de ţigan ciorditor sau de bişniţar valutist în trening. Bătrânul

Augustin n-a avut dreptate totuşi; există un lucru mai înalt decât D-zeu şi pe care chiar D-zeu însuşi îl priveşte ca fiind mai înalt decât el, iar acela este iubirea lui D-zeu de aia pe pământul acesta până astăzi fiecare om are dreptul uman la iubire; dumneata ai fost şi eşti dreptul meu la iubire, Mamă.

Dacă te-ar fi întâlnit Fericitul, te-ar fi numit Monica, fiindcă dumneata eşti ca mama lui, până şi Confesiunile dumneata le-ai citit prima cu gândul la mine, iar abia apoi eu. Scriu aceste 7 pagini ca săptămâna uneiiubiricare ca orice săptămână şiorice iubire poate umple atât timpul cât şieternitatea; o scriu pentru că din punct de vedere filozofic sper 99 platonician şi în adevăr o dată şi filosofic încă de două ori monoteist ca dacă voi desena umbra ei în cer să existe ideea caligrafiată pe cele şapte sute de petale ale unei flori nedescoperite, ca dacă lucrul acestei cărţi va exista în lume atunci conţinutul acestei cărţi se va afla şi în biblioteca ÎmpărăţieiCerurilor şicuvintele mele vor ajunge la tine şi tu Mamă o vei putea citi. Ştiu că nu voi putea spune tot în doar 7 de pagini dar sper ca iubirea pe care tu nu ai părăsit-o şi al căreia eu sunt ucenic să le umple după cum cerul a fost umplut cu lacrimi de lumină la primul cuvânt plânse parcă din veşnicie în veşnicie din ochii unui zeu, din ochii unui om. Când voi ajunge curând la dumneata Mamă îţi voi spune: Mamă noi trei suntem trei păsări care se joacă în cer. Cu câţiva ani în urmă, prin anii '00 un fost coleg de serviciu de la şcoala de la Sântămărie Orlea te-a băgat într-o carte împreună cu doamna Vetuţa şi cu tanti Mioara sau doamna Iacoboni, doar pentru că a vrut să le-o plătească foştilor colegi de serviciu pentru propria autoizolare.

Pe dumneata te-a făcut profesoară de educaţie fizică şi nu mai ştiu ce, desen sau poate muzică. Doamna Vetuţa era directoare, şi voi trei aveaţi un grup. Te-ai necăjit puţin când a apărut cartea şi mi-ai spus să te răzbun când o să-mi scriu eu 100 cărţile, ori măcar să spun adevărul, cine ştie poate o să te răzbun adică o să spun adevărul cândva dar nu e vremea acum. Oricum n-a fost prea frumos din partea lui numai pentru că era el un exponent mult prea înstrăinat în propria modernitate ca într-un suc propriu al noului realism să se pună aşa contra tuturor la serviciu acolo la şcoală şi să nu-i ierte decât pe beţivi, bineînţeles bărbaţi. Un lucru pe care mi-l spuneai era să scriu în felul lui Mark Twain, să nu-i las pe amărâţi în pace, dar eu nu ştiu, îmi place să scriu parabole nu rechizitorii. Te-o necăjit scriitorul ăla, atâta i-a fost toată compasiunea, cred că o să scriu un fax prin care o să-l propun pentru Nobel, ştiu că în secret asta şi-a dorit toată viaţa. Oricum este interesantă deosebirea între mentalităţi, Şalom Alehem a scris pentru oameniide pe nişte uliţe evreieşit pe când eu de exemplu scriu pentru un pământ – nu ştiu de ce -, un pământ al meu care nici măcar nu e al României ci această obscură Vallys Hatzak cu Retezat cu tot, dacă aş putea, Mamă, aş face din cărţile mele nişte munţi pe care să-i adaug stâncilor şi jnepenilor muntelui meu. Cât despre mine pentru prima dată în mult timp acum când închid ochii înainte de a adormi văd Haţegul oraşul acesta numai bun pentru un 101 Miroiu ca mine şi ca Emil profesorul care predă într-un sat şi stă într-o viitoare suburbie; îl văd de parcă m-aş uita la o carte poştală, cu podul cu liceul şi cu porumbeii care fac ture între acoperişul Sălii Mari şi râu; e frumos pentru că e cea mai mică păpuşică din matrioşcă, e punctul ultim al urbanismului, cel mai mic fel de oraş. În Haţeg pot locui foarte bine cei care vor să părăsească lumea civilizată însă n-au curaj să meargă să stea la mănăstire. În plus, ocările localnicilor şi oamenilor de rău şi de bine sunt foarte atente cu moravurile şi viaţa oricui. Însă ţie ţi-ar fi plăcut Butoiaşul vrăjit al lui Malamud, de fapt cred că ai şi citit, ţi-ar fi plăcut-o în întregime, deşi ca şi mine şi dumneata eşti o pietricică din această ţărână care suntem noi toţi oamenii care au răsărit şi s-au prăbuşit în pământ aici unul după altul ca inelele în lemnul

arborilor de deasupra Streiului nostru, Streium Nostrum. după atâtea cărţi îmi simt sufletul atât de real încât simt că aş putea ieşi din mine fără să mă mai întorc niciodată şi când să mă întorc trupulmeu săaltceva oripoate unsteidin munte adus până-n vale de frunţile zimbrilor, dar chiar şi pe pământul acesta al nostru suntem doar chiriaşi şi chiar şi Retezatul deşi a rămas acelaşi a avut mai multe nume de-a lungul timpului 102 chiar dacă să zicem legendele oamenilor de ştiinţă au dreptate măcar în privinţa asta şi au existat oameni să vadă cum a fost retezat muntele de gheţarul tăios ca un fulger. Şi eu i-am spus îngerului în cuvinte de tuş: -Sunt un cărăbuş cu spinarea spartă Încercând să se agaţe de o rază de lumină. Sufletul meu e un copil înlăcrimat Zâmbind. Cred în tine. Cred în mesteacănul de lumină, crescut pe mormântul în care aş vrea să intru şi eu, dacă s-ar putea. Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume. Este frumos, tulburător. Petalele sunt răsfrânte ca nişte ghimpi, ca niste spini. O arhitectură a ghimpilor realizată în petale Nişte petale curbate, tăioase. Dacă încerci să-i săruţi petalele îţi tai buzele. Unii oameni sunt aşa, iar cei care aleg să-iiubeascăsunt eroiiacesteimâini de oameni de pe pământ. Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi De cer răzbunat Universul e o furtună de vară Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi Lacrimile şi ele sunt făcute din lumină Universul e o furtună de lacrimi. Acum cerul e o icoană, cu chipul tău deasupra pietrelor de pe pământ. Cred în tine, mamă şi fericirea care mi-a mai rămas e că totuşi un picuţ seamăn cu tine, mamă. Noi te-am 103 distrus, înţeleg asta scriindu-ţi sufletul precum Norman Maclean scriind saga fratelui său, am spus într-adevăr noi, dar de acum încolo am să vorbesc doar despre păcatele mele. Am spus adevărul ca istoric nu ca fiu & celelalte – atât cât poate fi spus - şi dacă va fi să sufăr, voi suferi. Ai făcut diabetul pe bază de stres nu de la post şi rugăciune, şi apoi stresul continuu în care te-a ţinut familia ta te-a dat gata. Îmipare atât de rău, Mamă. Mamă, am visat că am urcat foarte uşor pe un munte pe care era o mănăstire, care în acelaşi timp era o cetate şi în acelaşi timp era cerul. Avea poarta deschisă larg, iar deasupra porţii era o cruce. Eu urcam dar parcă nu eu urcam ci altceva mă urca, şi în vreme ce urcam mă întrebam dacă voi prinde poarta deschisă pentru că ştiam că în curând se va închide. Mă uitam tot în sus vertical şinu vedeam decât cerul şi am trecut pe sub poartă văzând-o şi văzând crucea argintie din mijlocul porţii când am intrat trecând pe deasupra capului meu şi atunci am ştiut că am intrat şi că toate grijile mele sau sfârşit. Este încă prea târziu? Desculţi prin cioburi am mers amândoi în fiecare zi a vieţii noastre până la ultima ce ne-a fost pusă în palmă ca o monedă orio floare cum scria poetul Nickel, pace peste el. Şi de multe ori am apăsat şi eu pe 104 sufletul tău. Dacă vrei să deschizi uşa cerului trebuie să le deschizi pe toate celelalte – am visat cuvintele astea - şi acum parcă visez filmul Titanic în fiecare noapte aproape. Titanicul, filmul, a fost făcut în anul 1997, pentru mine un an de lacrimi şi de sânge în acea misterioasă clădire antebelică de lângă un oarecare liceu din oraşul Deva, de aceea când mă uit la Titanic îmi aud după cum domnul Eminescu auzea cum creşte iarba eu îmi aud lacrimile de atunci căzând.

Rugăciunile sunt auzite însă probabil că nimeni nu crede cu adevărat lucrul acesta, iar eu am nevoie ca un profet să-mi ia capul în palme; îmi iei Mamă fruntea în palmele tale? Dumneata eşti, acum, mult mai mult decât orice profet. Dar în anii de singurătate şi suferinţă cea mai mare suferinţă era lipsa de Duh, Sfântul Duh despre care vorbeau mai târziu văzătorii mănăstirilor, dacă suferinţa asta n-ar fi fost, restul suferinţelor s-ar fi risipit ca gheaţa ţinută în palmă pe când eram mărturisitor şi copil. După o adolescenţă

de deznădejde trăităla unloccu treicolegica trei demoni dostoievskieni, nouăzecişti sau biblici, insistenţele dumitale ca ale femeii cananence m-au făcut credincios a doua oară putând să trăiesc iar şi să-mi mărturisesc iar credinţa, să le spun prietenilor care cu nările îmbibate în cocaină 105 încă mai caută valorile umanităţii că Dumnezeu a spus că celui ce cere i se dă, cel ce caută găseşte şi celui ce bate i se deschide. La mănăstire e frumos dar ca să mergi să stai acolo e nevoie de nişte bani că nu te poţi duce cum spune românul cu mâna goală, de aceea mă gândesc să-mi fac o mănăstire homemade. Ce-am observat e că pacea, din mănăstire, se obţine din pietate, tăcere şi rugăciune. Eu sunt dependent de calculator, e adevărat lucrul acesta. Sunt destule greutăţi pe lângă tragedia prin care trec dar doar dacă ai fi lângă mine ar trece totul, mi-ai lua totul cu mâna ca-n copilărie. Mamă, dumneata dacă ai mai fi aici jos m-ai săruta. În adolescenţă a fst cu totul altfel. În vacanţe stăteam până la 4 şi jumătate dimineaţa de prindeam şi reluarea la Nano, iar apoi ieşeam să merg noaptea pe stradă ca Emil Cioran tânăr la Sibiu până se lumina de zi şi oraşul şi roata dealurilor împădurite din jur se umpleau de ceaţă; băieţii ăia mă distruseseră, îmi năruiseră şi demolaseră sufletul cu totul. Diavolul există, nu e doar o legendă, iar eu după doi ani de stat cu băieţii ăia ajunsesem de stăteam treaz în fiecare noapte când eram acasă să citesc, să mă uit la reluări şi să ies singur pe stradă să văd cum e noaptea-n America. Greşeala a fost că am plecat la Deva la 14 ani şi 106 m-am înepărtat de dumneata, de sufletul meu. Aşa era pe atunci. Şi deasupra mea şi-a nopţii, spunea magică povestea, Luna e o prinţesă măiastră cu un obraz de safir negru Şi cu celălalt de chihlimbar incandescent privirea îi susură prin părul împodobit de dimante ca frunzele de mesteacăn oglindind stelele în început de noapte Luna e o prinţesă cum nu sunt fetele din lumea aceasta Dar e o femeie tristă ea cum trist e cerul de când e lumea De aceea nu poate avea ca prieten decât un suflet trist Ca mine frate sau ca tine omule ca tine suflete. Mă uit la un film de zeci de ori şi pun un cântec pe repeat o noapte întreagă.

Săîncercsăfacdin unadintre cele două camere în care trăiesc un loc fără calculator, un loc al tăcerii şi să încerc să mă rog în locul acela şi mai ales să stau în locul acela precum Alexander Selkirk. Noaptea stă înaintea mea Şi îmi vorbeşte Îmi zâmbeşte şi-mi spune cuvinte Dar nu le înţeleg Noaptea îmi spune cuvinte Îmi vorbeşte despre zi Dar nu o înţeleg Îmi spune că se va transforma în zi. Pentru mine cel mai scurt drum către credinţă e să mă gândesc la dumneata, Mamă.

Parabola şarpelui. Cu ani în urmă am fost la văzător.

Mama mea a văzut întins în patul meu de adolescent un şarpe mare şi negru, imanent în fiinţa mea, umplându-mi 107 fiinţa de rău şi demonism. Am fost la văzător.

Văzătorul era mama mea. Azi noapte am fost la văzător. Am văzut unompe care era încolăcit un şarpe uriaş gri iar omul acela dormea cu capul său pe capul mare al şarpelui. Pentru că sunt scriitor în vis am făcut o parabolă cu un om care lasă un şarpe uriaş să se încolăcească în jurul trupului său până la gât. Apoi după un timp şarpele începe să strângă. Am fost la văzător. Văzătorul eram eu. Am să merg la mănăstire, pentru că acolo îţi plăcea dumitale, dar am să încerc să fac din casa mea o mănăstire; am reuşit multe lucruri în viaţa mea – bune şi rele – cred că secretul meu o să mă ajute să reuşesc şi în acesta. Aici, în satele acestea, noi suntem oameni de pe vremea Romei Antice. Chillout 2004. Artă poetică. Stiu că trebuie săexiste Femeicu fruntea împodobită de miracol Ne căutăm trecutul în ultimele gânduri Poezia ne este dăruită precum anafura Barzii mint spunând adevărul Frunţi îngreunate de feeling Meditaţie urmând legile improvizaţiei Turnuri de fildeş transformate în cochilii ale târârii în primăvara sfărâmată Lumina invadându-ne precum un cântec Nevăzute clape

se risipesc sub flăcările vântului Versuri despre săruturi în parc Si despre singurătatea poetului. Artă.

Ne înveşmântează 108 toamna în Încremenit galben Mecanic vom păşi în urma Cortegiilor funerare Privindu-ne unii pe alţii Cu ochi estompaţi Înconjuraţi de lumini cosmice Ne aşezăm roată precum un Cromleh Păstrând dispariţia în mijloc Moartea ne dă târcoale Privindu-ne în ochi precum un cocoş cântând Propria mizerie îmi mângâie fruntea singură Voi împodobi bradul cu priviri inoxidabile Gândindu-mă la eternitate Doar oamenii mor La bătrâneţe îmi voi lua un ucenic Şi îl voi învăţa să plângă. Elegie. Aripi albe pâlpâie în filamente electrice Cuvintele îmi plâng acompaniate de tragic flamenco O jale de moarte se-aude prin galbene frunze Emoţii diluviale ne umplu ochii cu cenuşă La amiază lumina se zbate asemeni unei păsări în sârmă ghimpată şi râs. Erato plângi pentru târârea în moarte Cântă şi jeleşte fiică a lui Zeus Te tânguie şi las-o pe Polymnia să Vindece. Implacabil Thanatos ce răsfiri deznădăjduit bocet La toţi ne sfâşii visul de pe frunte O muritor Thanatos Te plâng. Hai să urcăm în munţii din Jamaica Dumnezeule Scoate-mă dintre pietrele tăcute ce îmi acoperă mormântul Învie-mă Nu vreau în pământ Nu vreau în pământ. Paian.

Wordsworth,tu, Holderlin,unde sunteţi Mocani romantici, bătrâne Caspar? Ah, în văzduh 109 purces-ai drum nordic. Liniştea disperării. Ascultă liniştea cărţilor zgâriinduşi Încârligatele rânduri unele de altele Precum mecanismulgreierilorCu toate astea nue noapte Iar tăcerea neînţeles roade În piepturile noastre. Sunt acum cu Emi – această fântână adâncă în care secretele se pierd în nisip limpezit de rugăciuni asemeni monedelor aruncate de pelerini - la Ponor, am venit la Ponor pentru prima oară şi sunt uimit cât e de frumos pe aici, cu plopii tulburaţi de lumină; aici ai învăţat dumneata să vorbeşti, Mamă, din pământul acesta ai răsărit ca un trandafir fără spini, cu petalele mirosind a mir, iar acum trandafirul care eşti cules de mâna lui Dumnezeu şi dus în cer oglindeşte ceea ce e curat dincolo de orice limită. Acolo şi dumneata ca întregul cer te-ai transformat într-o epifanie, dar eu singur aici jos nu pot decât să plâng pentru că Mama mea nu mai e aproape de mine. Acum după ce ai plecat sunt ca puiul acela de urs din extremul nord al Americii care priveşte pe cerul strălucind de stele îngheţate ca nişte lacrimi şi vede în cer chipul mamei sale, - nu ştiu de unde am imaginea asta, sunt ca ursul sau puiul de lup sau de cerb căruia cerul a început să i se arate. Acum cerul îmi vorbeşte, Mamă, şi ceea ce îmi spune 110 eşti tu, tu eşti cuvintele cerului. Am avut un vis romantic, jungian şi ebraic. Eram copil şi mă rătăcisem de voi, în Retezat, în munte. Eram chiar pe vârful, rupt, al piramidei triunghiulare, a Vârfului Retezat. La munte cerul e aproape aşa că mă puteam întinde să-l ajung cu mâna. Jos era întuneric aşa că am luat o stea din cer să stau la luminiţa ei şi să nu-mi fie frică, apoi îmi trecu prin gând să fac pazăluridin stele cum făceam la blocdesene pe asfalt. Cel maifrumospazăl a fost făcut după o fotografie de-a dumitale pe care o ţineam în buzunarul cămăşii portocalii de şoim al patriei, pe care după ce i-am legat noduri la capăt ca să nu curgă firele l-am fixat pe jumătatea noastră de cer. Apoi dimineaţa când a răsărit Soarele, stelele uitate pe pământ sau sparte s-au topit şi aşa au apărut tăurile din Retezat cu apă limpede ca lacrimile sau apa sfinţită de prin catedrale. Şi de atunci ori de câte ori mă uit noaptea pe cer împreună cu D-zeu ca Avraam văd chipul dumitale, Mamă, mai strălucitor decât un lac glaciar de lacrimi îngheţate dimineaţa, îl văd lângă cel al Fecioarei Maria, Prietena ta. Mi-e dor ca pinguinului lui Gellu Naum. Trebuie să ies până la urmă din şuvoiul secolelor şi al vieţii ca să intru în şuvoiul eternităţii şi al necunoscutului. Mamă, te iubesc 111

de când ai spus: "-Eu vreau copilul meu!" Te iubesc pentru că de atunci exist, de atunci a început sufletul meu să se adune din nimic ca o stea din cer pierdută printre milarde de stele. Ar trebui ca D-zeu să fie un Galilei care să aibă curajul să mă găsească, pentru că eu l-am găsit pe el şi vreau să te găsesc iar şi pe dumneata, Mamă şi dacă în cer trebuie să merg acolo voi merge. Îmi pare rău că vinovăţia mea ca orice vinovăţie nu poate fi întoarsă; poate fi iertată şi este iertată şi va fi dar nu poate fi întoarsă, răul făcut rămâne, îmi rămâne dacă nu în suflet în privire şi şi chiar când oamenii se vor schimba pentru că toţi oamenii se schimbă până la urmă va rămâne ca o umbră de ciorchini de nenumărate boabe de lacrimi în privirea mea în care, neobişnuit şi pentru mine, a fost acea lumină din Tudor Muşatescu lumina care pătrunde până la capătul sufletului nostru doar cu lumină fără flacără. Dumneata spuneai din copilăria mea că bunica Ana Băltean dacă ar fi trăit m-ar fi iubit, mămico, îmi eşti atât de aproape ca o stea de pe cer.

Aşa simt că filmul Titanic l-am primit de la tine, Mamă, Mama mea cea necăjită şi fericită, dumneata m-ai învăţat Mamă că scriitorul trebuie să-şi sfâşie sufletul ca vulturul pentru a potoli setea lumii cu sângele 112 său, ca Tolstoi. Mamă, cu mine, şi nu doar cu mine, tu ai fost doamna Alving aşa cum viaţa ta a fost cum urcă Luna pe cer deasupra Haţegului iar acum dumneata eşti Luna de pe cer cu privirea ei de bunătate. Să-ţi spun o poveste. A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa. Pe atunci, soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi.

Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa. Ciobăniţa era o fată sărmană intrun sat umil într-un pământ sărac. Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra. Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului.

Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie, măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se, laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, 113 fugărindu-l înapoi. Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericiierau tot din safire aduse din pământuriîndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea. Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri. „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtuniletocmaitrecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre: „ Căci ţărână eştişiîn ţărână te vei întoarce.” În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe vremea 114 aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta

soboliîn pământ şio privipe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă.

Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oameniifugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veselişifăceaupopas, pregătindu-se sămânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă. Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile 115 acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli. Într-o zivenila tatăl eiun băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger. Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el!” Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi 116 înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea. Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cumdin ea începe săizvorascăoluminădelicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele. Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea.

Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o să-ţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând. Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească , şide atuncistă în cer luminând şiplânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba. Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină. Mamă tu eşti întâiul meu născut iar eu parcă abia acum realizez că eu sunt întâiul tău născut. Ca şi sufletul cărţile se 117 nasc din somn, la fel cum lumea s-a născut din eternitate, din somnul lui D-zeu. Cum spunea omul acela, neozeelandez sau ce a fost, "nici un om nu e o insulă", chiar şi simplul fapt de a deschide sau de a scrie o carte înseamnă a spune da umanităţii, umanitatea e cel mai frumos lucru din universul

vizibil. Simplul fapt de a nu-i iubi pe oameni automutilează sufletul individului, o piatră nu e nimic, trebuie mii de pietre pentru a obţine un templu de care să se minuneze şi ucenicii, iar pe pământ sufletul omului trebuie să se odihnească în sufletul omului ca pe un pat de prim ajutor făcut din patru mâini, la fel cum aripile se odihnesc pe aer iar apa se odihneşte în apă, în adâncuri zbuciumate în cochilii gigantice de apă, la fel cum existenţele noastre sunt somn din care nimeni nu s-a trezit niciodată în întregime, poate doar D-zeu cel care a suflat în nările de lut ale lui Adam.

Mamă, aş vrea să-ţi spun ceva. Te rog, Mami, să fii cu mine acolo la noi acasă la iarnă şidacă nu poţivenitrimite-l pe D-zeu, îl cunoşti atât de bine acum şi spune-i să vină şi să fie cu mine şi cu tatăl meu dureros de iubit acolo lângă lacuri. Şi astfel, Mamă, providenţa lui Tom Sawyer m-a salvat iarăşi -fără să fie nevoie de o mână de-a oamenilor despre care nu poţi fi sigur întotdeauna că au 118 vreo inimă în cele din urmă în piept - cine ştie pentru a câta oară, dar dumneata ştii toate acestea. Mămico, dumneata ai deschis uşa şi ai ieşit din lume, cum ar ieşi cineva din cinematograf; ai părăsit circul acesta roman de jos şi ai urcat pe trepte în catedrala gotică, dumneata trăieşti, nu eu. Timpurile când la şcoală erai în clasa vecină şi te auzeam predând se vorîntoarce, susla D-zeu vomfiiar împreună; pentru mine eternitatea va fi o copilărie twainiană, nesfârşită, Mamă. Îţi mai aminteşti Mamă cum îţi spuneam eu: Michael, Maicăl? Pentru că tu ai fi vrut să mă cheme Mihai şi pentru că dintotdeauna am ştiut că tu eşti măicuţa mea şi vreau să-ţi spun acum că pentru mine este o onoare de samurai şi un privilegiu de marchiz doar să fiu băiatul dumitale. Pentru mine tu eştiIacov al Ierusalimuluidinviaţa mea. Cel mai important lucru din viaţa mea pentru mine este că sunt copilul tău. Pe ceilalţi copii din cariera dumitale profesorală i-ai iubit, pe toţi, dar eu am fost Prinţul Inimii Mamei Mele. Mai iubit. M-ai iubit cum nici măcar oamenii nu iubesc, nici măcar oamenii nu ştiu să iubească. Doamna Alving, zenitul sufletului în viaţa de zi cu zi, aşa cum a fost vreodată sublimul, aşa cum a fost ea imprimată vreodată în hârtie şi 119 evanescenţă, tu ai fost mamă, tu ai fost mama mea şi va veni iar o zi, poate mâine, poate poimâine când vei fi iar mama mea aşa cum ai fost întotdeauna şi dacă o să-mi ceri să-ţi dau o pupă în public o să te pup în faţa întregului univers adunat în ceruri, n-o să mai îmi fie ruşine cum îmi era la cinşpe ani. Acum târziu ziua ţinutul Haţegului e tăiat în frunze mari de aur zgâriate de vânt, iar noaptea avem stelele care sunt poate îngeri sau poate oameni, cât despre noi, noi suntem acest pământ, Mamă, după cum totodată suntem acest cer, tu te-ai preschimbat în cer, iar cerul a ales demult dinainte de întemeierea lumii să vorbească în parabole. Ce nu pot să înţeleagă toţi cunoscuţii mei preocupaţi de diferite feluri de geneză artistică, tineri ce au plecat din Haţeg cum a plecat Rembrandt la Amsterdam, e căeu care am rămas şinu voipleca de aicidecât când voipleca la Ierusalim este că eu aici nu am doar un orăşel. Sunt în mijlocul unui ţinut de dimensiunile Bucureştiului presărat de sătucuri nici unul ca altul, un pământ înconjurat din toate părţile de păduri ca de valuri negre de frunze şi alge, cu munţii ce fac parte din noi şi din acest pământ, o terra ce se întinde de la pădurile din apus până la biserica de jucărie de la Streisângiorgiu, în sud 120 până la câmpul luiNeag spun bătrâniidar eu mă mulţumesc să fie doar până dincolo de Baru Mare, iar spre răsărit se întinde până picioarele ţi se împotmolesc în tina din pădurile de pe dealuri de dincolo de Strei sub cătune. Să spun adevărul, nici un oraş din lume nu-mi poate oferi ce-mi oferă acest pământ bolovănos. Nu sunt un chinez al acestui pământ dar pot spune asemeni irlandezului din Braveheart că Ţara Haţegului e a mea. Orice e în afara acestui perimetru menţionat nu mă interesează decât în modul în care are legătură cu dumneata, Mămică.

Când eram copil citeam poveşti. Când aveam 17 ani

citeam cărţi. Acum citesc oameni. Toate astea pentru că şi eu sunt ce eşti dumneata Mamă. Şi Patericul tot de la dumneata am învăţat să-l citesc. Pentru mine lumea s-a sfârşit pe 20 iulie 2011. Istoria Conchistei este asemeni istoriei Asiriei iar istoria cuceririi vestului de către yankei este asemeni istoriei Turciei în Armenia. Când eram copil mai mic şi se purta tata urât cu noi dumneata Mamă îmi spuneai: -Ia învăţătură.

Era un sat binecuvântat atunci sătucul morilor, era într-un loc depărtat şi de Haţăg şi de Strei; când feţele oamenilor străluceau asemeni unei icoane de aur ciocănit de meşteri şi se apropiau colindele. În pământul 121 acesta din care am fost făcuţi este un râu care se sfărâmă clipocind printre morile oamenilor. Acolo marele râu abia purcede de la munte şi abia puţin mai are până va muri în marele Strei. Câci râurile mai mici mor în râurile mai mari care mor în râurile mari care mor în mări iar mările mări mor in ocean care moare în izvoare care iară izvoarele mor în pârâiaşe şi în râuri şi tot aşa până la Judecata de Apoi. Atunci de râuri va fi poate mult mai bine decât de oameni căci Hristos cu Sfântul Petre vor judeca doar oamenii, nu vor judeca şi râurile. Este un sat mare acolo aflat chiar sub Mormântul Uriaşului care datorită râului cel cristalin asemeni unui iatagan de Toledoşidatoritămorilorpe jumătate scufundate în apă îşi are numele de satul Râu de Mori. Şi era un ţăran în sat în Râu de Mori ce a fost trimis de austrieci în Bătaia cea Mare. Acolo a ajuns el prizonier în Rusia pravoslavnică cine ştie pe unde. Şiel când s-a întors la mai mulţi ani se întoarse pocăit. El a fost primul de pe-aici în pământul din care am fost făcuţi. Şi el avu o fată. Te iubesc, Mamă, abia aştept să ne vedem iar sus în cer, îţi spun ce-i spun şi Dumnezeului nostru al celor trei religii monoteiste: „...ne me quitte pas”, mai înlăcrimat decât Brel şi cu mai multă durere decât Julio pentru că a fost odată ca 122 niciodată unsat aflat peste unrâu de lacrimicare izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doarca niste bordeie, treilastânga râului şidouă la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordeipuţintel mairăsărit şicu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci. Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului împreună cu dumneata, Mamă, veneausă spele rufele înapa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor risipindu-se în văzduh; tu eşti iubirea mea, voi. Mamă, tu m-ai salvat cum a salvat-o Jack Dawson pe Rose Dawson în filmul cinematografic Titanic şi mă tot uit la filmul ăla pe care înainte nu îl puteam suporta şi de acum, măcar de-acum, mă gândesc să las capul mai în jos şi să fiu mai umil şi mai smerit; măcar atât să fac după viaţa mea care ţi-a adus atâta ruşine şi ştiu că de-acum toată viaţa o să-mi fie ruşine de mine, eu sunt Jean Valjean, şi n-aş fi crezut omeneşte chiar posibil totuşi dar imposibilul redevine realitate şi astăzi întocmai ca Holden Caulfield cu Maurice până şi taximetristul ăla cu 123 muzica lui de vocale guturale care a crezut noaptea târziu că mă fraiereşte la bani nu s-a descurcat decât să mă moaie ca pe un borcan de miere uitat în lerul încins de nu mi-a venit nici mie să cred şi cred că şi eu şi el în taxiul acela Logan galben ne-am gândit precum personajele lui Mihail Sebastian în mod diferit la acelaşi lucru: cât de mici şi de proşti pot să fie oamenii, - toţi oamenii -, care trăim, care au trăit vreodată şi care vor trăi vreodată, noi oamenii nu suntem prea deştepţi, iar omul acela din clasa muncitoare în mod sigur a meditat asupra aceluiaşi lucru; i-am dat ultimii mei bani cu care probabil că nu va reuşi decât să-şi cumpere o bere acră şi amară pe undeva. Privind secvenţa când Kevin merge prima dată prin New Yorkul inundat de iarnă şi Crăciun miam putut vedea propria copilărie distrusă acum,

propriul meu suflet singur acum şi năruit, visul meu scurtcircuitat. Nu mai este nimic pentru mine, copilăria mea a murit, însă privind la comoara imaginilor acestea preţioase din copilărie un alt vis se face auzit, încet ca o şoaptă, ca un semiton spunândumi că tot ce a fost atât de frumos poate reveni la viaţă doar dacă voi reveni şi eu la viaţă, totul depinde doar de mine; când te voi întâlni iarăşi Mămică – de voi izbuti – 124 singurătatea mea se va risipi ca parfumul unor petale zdrobite şi voi fi iar copil. Când am venit odată acasă de la internat, în liceu, şi am făcut curăţenie am aruncat eşarfa pe care am purtat-o la sfârşitul clasei a opta. Eram atât e dezamăgit de viaţădupă toatătortura la care eramsupus de colegii de camera de ani de zile şi voi acasă nu ştiaţi nimic bineînţeles. Atunci am spus că arunc eşarfa şi am aruncat-o. Dumneata Mămică ai spus să n-o arunc. Era plină de însemnări de la colegi şi elevi de generală sau liceu; şi dumneata mi-ai scris pe ea; mi-ai scris "Te pup/ Mma" sau "Te iubesc/ Mma" sau "Succes/ Mma." Ai scris Mma şinu Mama ca să nu vadă ceilalţi copii şi să-mi fie ruşine că mi-a scris mama pe eşarfă. Eram doar un copil. Mamă, de când te am pe dumneata în cer tot cerul mă iubeşte pentru că mă vede cu ochii tăi de suflet însă de acuma n-o să mai îmi lase nimeni bilete în uşă din partea ta, Mamă, poate doar Dumnezeu; tu mă îmbrăţişezi şi acum, Mamă şi toate puţinele zile câte le mai am de trăit nu sunt fiecare decât treptele scării pe care trebuie să urc spre dumneata, spre casa noastră din cer. Chiar şi dacă n-aş fi primit revelaţia aş fi spus că trebuie să existe acest Dumnezeu, pentru că noi toţi care ne-am născut vreodată fie că suntem Evrei, Greci sau 125 Eschimoşi trebuie să avem o valoare, nu suntem doar cioburi sparte de lut, trebuie ca sufletele noastre să se unească într-un râu şi oamenii nu mor mai devreme sau mai târziu oricine află asta. Am vrut cândva să scriu un fascicul de povestiri moderne cu titlul Povestiri fără morală, dar m-am oprit pentru că aşa cum ceea ce numim morală se întâlneşte în toate istoriile de la începutul istoriei, am văzut că morala e însuşi sufletul şi deşi nu vrea s-o recunoască demodata morală e însuşi omul şi am mai văzut – borgesian – că nişte asemenea povestiri nu ar fi din această lume, ci ar fi de la iblis, nişte falsuri fără valoare, pentru că morala aceasta e nostalgia după iubirea lui Dumnezeu pentru că nimic nu e ca iubirea lui Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să existe pentru că trebuie să avem o valoare şi Dumnezeu există pentru că fiecare om are o valoare, oricine l-a privit pe om îndeajuns o ştie şi dumneata Mamă eşti un erou al acestor pământuri, eşti o Ecaterină Teodoroiu care în loc de arma de soldat s-a luptat ţinând în mâinile tale care au muncit toată viaţa sufletul tău plin de iubire cum nu a mai fost altul. Dumneata eşti ce se cheamă un om bun şi acum viaţa dumitale e o partitură de Wolfgang Gottlieb Mozart, această manifestare a iubirii lui 126 D-zeu. Îţi voi povesti una din primele mele viziuni.

Aveam 10 sau 11 ani poate şi mai puţin. Eram cu Sorin, un prieten de-al meu bun din copilărie, şi familia lui cu tractorul la cartofi pentru că taică-său era tractorist. Eu stăteam la capătul ogorului iar ei se îndepărtau de lângă mine pe ogor mergând fiecare pe câte un rând şi apoi unii trecând peste bilon şi ajungând să meargă mamă şi copil pe acelai rând iar după un timp trecând pe rânduri diferite din nou. Eu le-am spus într-o imagine sabatiană că fiecare rând de cartofi e ca un rând al vieţii fiecărui om, al fiinţei lui. Şi apoi se întâmplă că Sorin cu mama sa ajung pe acelaşi rând şi apoi după un număr nedefinit de paşi se despart. Am fugit şi le-am spus şi au rămas atât de mişcaţi de gândurile mele de parcă aş fi fost Eckhart.

Nu ştiu cum sunt acum dar când am fost copil am fost un copil neobişnuit, copilul al doi părinţi neobişnuiţi şi probabil de aceea nu m-am căsătorit până acum, pentru că nu am găsit acea fată neobişnuită, acea fată

care să mă ceară ea pe mine şi să insiste până o cred că ştie ce e iubirea, pentru că eu nu ştiu ca în povestea aceea cu pelerinajul unui pescar, undeva mai departe pe Strei. A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac 127 a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiiila şcoală, astfelcă aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei. Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă. Întruna din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă. Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele. Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâslă. Trezindu-se şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a 128 treia oară. Sfinţenie. Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie. Stătea pe nimic. Zidurile sale porneaudreptde pe suprafaţaapei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca.

Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta. Înăuntru lumina intră difuză prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se aflaapăproaspătă. Vâsliuşorprintre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe 129 suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte. Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide.

Vitralile ardeau precum nişte bijuteri încrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină. Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitralii pentru că oricum nu dădeau destulă lumină. Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă. Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă. Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce. Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă. Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu

130 avea nici o temelie ,ci piatra ei se ridică de pe apă.

Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor.

Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi i-o întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era. Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit. Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă. Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei.

Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar 131 care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate. Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau treiîngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte.

Pe coperta primei scria: RVGĂCIVNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CVRĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IVBIRE. Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa.Privind trandafirulalbdin mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şia unorpetale care dupăuntimp şiacela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân.

132

Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Mamă îmi amintesc de când eram pe clasa a zecea, aveam 15 ani şi eram ca un om trecut prin Piteşti şi nimeni nu ştia, nici măcar dumneata, Mamă. Nemaiştiind ce să fac datorită sufrinţei e la camera de internat, suferinţă care pentru aolescentul de cinşpe ai care eram dura de mai bine de un an de zile şi părea să fie pentru totdeauna am băut trei halbe de bere Timişoreana în fiecare turnând câte un pahar mare de vodcă sau de rom, nu mai ţin minte, la o cârciumă de lângă liceu unde am mers cu un coleg cel mai prost elev din clasă. Era să mor atunci. Aşa am ajuns în comă alcoolică şi nimeni afară de colegii de cameră nu ştia de ce care astfel ajunseseră la un motiv în plus să chinuie un pui de om. Şi acum mi-l amintesc pe basarabean cum după ce am scăpat cu bine şi am venit iarăşi la internat de acasă m-a numit de când am intrat pe uşă: -Cânele comat! Să nu mai îmi spuneţi de războaie pentru Basarabia, România, Cadrilater şi Insula Şerpilor etc., nici măcar pentru Bucovina de Nord, ceea de ce avem nevoie e Nicolae Titulescu.

Războaiele îs pentru proşti şi pentru ăia care nu ştiu să facă business. De când l-am cunoscut pe 133

basarabeanul ăla şi pe ceilalţi colegi care erau ţigănuşi şi românaşi de pe-aici de pe la noi in judeţul nostru şi cu unul dintre deştepţi eram chiar şi ceva neam pierdut, de atunci fraţii mei sunt doar ceicare sunt sângele meu, cum spunea Santino. Până şila fotbal ţin cu Beşiktaş Istanbul. Da, doi ani de zile pentru ei am fost un câine cu suflet şi chip de om, un câine pe care îl puteai chinui cum nici un câine n-a fost chinuit vreodată pe pământul acesta, un câine pe care l-au chinuit zide zizile întregide dimineaţa până-n noapte ani de zile ca pe un tăcut indian inca. Iar după aceea, cu sufletul odată zdrobit am fost câinele oricui a vrut la Deva, Cluj, Haţeg, oriunde în locurile unde am mers, ani de zile nu am mai putut să-mi revin pentru că ce ar merita lumea după cum spunea pastorul creştin Wilhelm Busch nu e să fie mântuită ci să fie zdrobită cu şină de cale ferată, precum sufletul meu în adolescenţă şi anii ce au urmat. Poate pare nepotrivit că spun asta dar vreau să o spun pentru adolescentul chinuit care am fost din ′96 până în Anul Domnului 1998. Cu câţiva ani în urmă am scris şi o poezie despre variatele mele experienţe ca elev intern în în internatul unui liceu din românia anilor 90: Copiii înving dacă rup tăcerea. Copiii înving dacă rup tăcerea/ 134 Pentru că în internatele şcolare/ Sunt şi băieţi cu suflete de păianjeni/ Şi copiii cheamă lumina în ajutor// Copiiiînving dacă ruptăcerea/ Pentrucă în internatele şcolare sunt/ Bătăi batjocură şi lacrimi neplânse/ Copiii trebuie să rupă tăcerea. Numai când poezia asta o să fie citită în fosta mea cameră de internat transformată acum într-o sală de clasă am să spun că sunt mulţumit deşi nu voi fi nici atunci. Şi acum, după cinşpe ani e când a început totul în camera 3 a internatului liceului acela de prestigiu nenorocit, mai sufăr asemeni lui Kelly Klarkson, pe care dacă-l ascult cedez. Cât eram de crud şi de copil pe atunci se va putea vedea poate din următorul document – o temă la meditaţii de engleză - datând din perioada haţegană, cu câteva luni dinainte de oroarea din camera 3 de internat şcolar devean.

Haţeg, 3-aprilie-1996 St. .., no. .., bl. .. . Dear Magic, my name is Constantinescu Felix and I have fourteen years and my residence is in Romania. I learn in Haţeg, at gymnasium, and I am in the last year. When somebody says NBA means Magic Johnson, Michael Jordan or Shaquel O'Neal. I can't understand how you and the other two don't miss a basket. I want that you get rid of the AIDS, for NBA, for you and for the basketball all over the World, and be the King of basketball. Yours Felix from Romania.

135 Şi-mi amintesc de dumneata, Mamă, când ai venit cu inima strânsă la spitalul judeţean unde stătusem peste noapte, neştiind nimic de cele ce treceam eu în fiecare zi de mai mult de un an şi-mi amintesc că era chiar noiembrie şi în ziua dumitale şi bestiile îţi distruseră copilul şi copilul nu putea nici măcar să-ţi spună. Cât ai fost de necăjită şi eu tot nu puteam să-ţi spun despre lucrurile prin care mă treceau colegii mei mai mari, tinerele speranţe ale marilor profesori de la profilul real al marelui nostru liceu, cei trei băieţi care m-au strivit, cei care mi-au făcut sufletul zob ca pe un câine lovit de maşini pe autostradă. Mamă dragă, şi acum îmi mai amintesccumamaşteptatamândoisăschimbăm trenul la Simeria şi dumneata erai surmenată şi necăjită iar eu nu-ţi spuneam nimic din tot ce ar fi trebuit să-ţi spun, iar dumneata erai atât de obosită şi de tristă şi-ţi sprijineai fruntea de bancheta din faţa noastră din sala e aşteptare a gării şi spuneai că acesta a fost cadoul pe care ţi l-am adus de ziua ta. Ca să mă exprim într-o cheie în genul Annei Frank voi spune că după cât am suferit ca un câine în el doi ani de zile unul după altul liceul meu ar trebuisă-mipoarte numele, - propoziţia aceasta nu e megalomanie ci doar o hiperbolă, mai pe româneşte vreau să 136 exprim cât de mult am suferit pentru nimic cred - cam aşa ar fi drept, este al meu nu al tuturor tocilarilor cu zece pe linie care au urmat la el care niciodată n-au

ştiut că filele florilor ca şi ale cărţilor sunt nişte mătănii, iar dacă nu liceul -pentru căde învăţatnamînvăţatdecâtcâtsăpot plutimaideparte şisă pot continua să citesc cărţi -, măcar clădirea internatului, în vremurile trecute administrată de profesori beţivi şi cazând mai ales copii de mineri din Valea Jiului, elevi la şcolile profesionale ale altor licee, măcar internatul acela nenorocit ar trebui să-mi poarte numele, ori măcar prenumele meu împreună cu prenumele colegului, cum e şi la biserici, în cultul ortodox, de sunt toate acele biserici şi bisericuţe care au hramul cu numele lui Petru şi Pavel. Şi ştiu că foştii mei colegi mei de la camera de internat –, oameni fără chip şi fără nume precum oamenii care lau jefuit pe Ibn Battuta în 1342 - s-ar distra foarte mult şi acum dacă ar citi să vadă câtă suferinţă au reuşit să aducă pentru că aşa e omul, oricine ar fi, dacă n-are măcar o urmă de Christos în sufletul său. Ei şi mai ales primul dintre ei, mi-a distrus sufletul neştiind că prin faptul că îmi distrugea sufletul de fapt şi-l distrugea pe al său şi îl ajuta pe Dumnezeu să îl repare pe al meu. Asta a fost.

137 Cuvânt către coleg: 'Oricum, deşi eu nu-l trimit, într-o zi stăpânul meu va veni după tine pentru că am uitat să-ţi spun că fac parte şi eu ca oricine dintr-o mafie, de fapt fac parte din cea mai tare mafie, mafia creştinismului, noi cei care îi nenorocim pe oameni pentru eternitate doar cu rugăciuni şi iubire. Te iubesc, întotdeauna te-am iubit şi de aceea te-am lăsat să te porţi cum vrei pentru că speram în fiecare zi că vei intra în tine însuţi şi vei face binele şi nu mă vei mai chinui, am sperat până m-ai distrus, până ai distrus sufletul unui copil creştin şi singurul motiv pentru care potsă-ţi scriuaceste cuvintee pentru că în Dumnezeu sufletul ca şi scoarţa de copac tăiată de bricege se regenerează. Cine ştie poate şi sufletul tău pe care ţi l-ai distrus singur distrugându-mi-l pe al meu se va regenera odată. Tot ce pot eu să-ţispun e să te rogicât mai mult cât eşti pe pământ, să te rogi lui Dumnezeu să nuajungiîn iad – în loculunde tendrepţiprin răutatea ta - unde dacă, Doamne fereşte, vei ajunge va trebui să treci pentru o eternitate borgesiană prin ce m-ai trecut tu pe mine timp de doi ani, prin iadul prin care m-ai trecut tu pe mine.' După viaţa pe care am avut-o nu mai cred decât într-un Dumnezeu în agonie, un Dumnezeu al suferinţei, un Dumnezeu care 138 suferă. Dacă I(i)sus Christos nu ar fi existat, nu aş fi fost nici budist, nici sufi nici prozelit circumcis, aşfifostateu. DacăarveniDumnezeu la mine şi mi-ar spune că e cu totul şi cu totul altcineva decât Christos, l-aş scuipa în faţă pe acel Dumnezeu al umanităţii. Şi nu mai spun decât: Doamne, eu am iertat, aşa că Tu răzbună-mă. Adică nu mă răzbuna, dar lasă-mă să-mi exprim sentimentele. Când îţi tot spuneam că ai fi putut să ai o altă viaţă, îmi răspundeai că nu-ţi pare rău pentru viaţa pe care o ai că altfel nu m-aifiavut pe mine, şică nu-ţipare rău pentru cum am ieşit pentru că altfel nu aş fi fost eu; ai fost o mamă minunată, eşti o mamă minunată. Mamă, îmi pare rău, atât de rău că ţi-am spus că nu-mi place tortul de zahăr ars. Am făcut multe alte lucruri mai rele, dar şi acesta mă chinuie, nu am apreciat şi am fost un copil prost şi un om prost, cred cădacănuţi-aşspune lucrurile acestea şi nu mi-aş cere iertare de la dumneata mi-aş pierde minţile şi dacă nu ţi-aş spune cât te iubesc şi cât te-am iubit întoteauna numai că nu am ştiut şi nu am ştiut cum să te iubesc, Mamă, tu eşti un înger şi ai fost întotdeauna şi eu nu am ştiut niciodată cu adevărat cum trebuie să te iubesc, Mamă, am fost doar un băiat cum spune cântecul acela, If I Were a Boy; orice artist genuin 139 de

azi poate spune: din cărticelele lui Kierkegaard amieşit toţi, iar ceimeseriaşicu atât mai mult, deşi poate unii datorită propriilor convingeri, nu vor să recunoască. De când a apărut în istoria filozofiei Kierkegaard e cel mai influent scriitor - după Biblia pe

care a predicat-o într-un fel extrem de personal şi extrem de nou - care a existat vreodată, dacă ne gândim că e receptat la nivel global. Însă oricum Lumea este un Titanic pe care vreau să-l părăsesc cât mai repede; cine nu înţelege asta nu înţelege ce a profetizat Apostolul Pavel, că undeva dincolo există ceva cu mult mai bun, cu un cer mai mult. Am multe păcate. Noi suntem un şir de moai ciopliţi în suflet, privind cerul muţi de milenii, iar mâna ta, Mamă, este pe umărul meu. Îţi aminteşti mamă cât mai citeam eu la Pirke Avot şi toate lucrurile pe care le ştiam despre maximele rabinice şi propriile mele idei, cel mai probabil încă indezirabile pentru majoritatea iudaică?

Cea mai înaltă lucrare a oamenilor, mai mare decât cromlehul de la Stonehenge, Talmudul totuşi nu e decât un joc cu mărgele de sticlă în absenţa sau în aşteptarea adevărului, un adevăr unic precum partidele politice în statele dictatoriale.

Talmudul este întradevăr un templu al înţelepciunii creat de poporul Cărţii, 140 însă un templu incomplet lipsindu-i chiar piatra din capul unghiului, unde ar trebui să se întâlnească toate liniile sale arhitecturale. După Noul Testament piatra aceea este Isus, fără de care templul iudaismului este un templu prăbuşit nemairămânându-i decât un zid, adoratul zid al îndreptăţirii de sine şi - în unele cazuri – mandriei, rabinice. Pentru a fi complet ca şi codex de spiritualitate iudaică, pericopele cuvintelor lui Yeshua ar trebui puse la un loc cu restul Talmudului. Fără Yeshua dreptatea poporului nu e dreptate.

Fără Yeshua glorificarea e mânie, căci este scris: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia lui e gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El!” Doar Yeshua poate umple templul.

Dictatul de la Viena din 1940 nu dădea doar jumătate de Ardeal Ungariei, nici doar zona secuiască împreună cu o relativă cale de acces; pe lângă acestea dădea nordul Ardealului, Maramureşul care era plin de evrei hasidici, un fel de pocăiţi ai mozaismului – din partea Germaniei îl oferea ca o piesă de puzzle în imaginea mai mare a soluţiei finale, iar din partea regimului hortyst fascismul maghiar primea totul – şi osul şi planul de lucru - cu o râvnă deosebită de învăţăcel plin de 141 admiraţie în a-şi împlini sarcinile trasate de arhitecţii Axei. Adevărul e că nu pot înţelege motivele maghiare în executarea Holocaustului, ca şi cele române de altfel, iar cât despre motivele germane acestea nu au fost decât demenţa lui Nietzsche. Când erau fete de şcoală Nory i-a spus Mamei că dacă nu se încheia războiul şi familia Hirsch din Haţeg din Ardealul de sud ar fi ajuns în sistemul industrial de cuptoare pentru ars oameni patentat de Germania în prima jumătate a secolului al douăzecilea. „Rabi Janania a spus: „Nu stă în puterea noastră (să explicăm) nici prosperitatea celor răi ori necazurile celor drepţi.” („Pirke Avot”) E o vorbă înţeleaptă, dar oare aşa să fie? Este scris: „...tot ce e mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi.” Şi mai este scris: „Mai bună este întristarea decât râsul.” Cât despre mine, Doamne, acum ştiu, de aia m-ai făcut şi pe mine pe lumea asta ca să aibă de cine-şi bate joc oamenii, Doamne, ăsta e destinul meu pe care m-ai răstignit de copil cum răstignea Generalič păsările pe care voia să le transforme în tablouri. Dintotdeuna pentru orice lucru rău sau bun pe care l-am făcut am primit acelaşi lucru din partea acestor fiinţe care se autonumesc foarte lejer oameni: batjocura, şi pe mine mă batjocoresc toţi, 142 prietenii la fel ca cei ce mă duşmănesc, oameni mai mari la vârstă ca mine ca şi mai mici, ţiganii la fel ca românii, vecinii la fel ca străinii şi necunoscuţii, cei care îmi sunt indiferenţi ca şi cei pe care îi iubesc, la bucurie şi în cel mai greu necaz. Probabil că pentru toţi sunt o gânganie stranie, necunoscută care ar putea fi numită Scarabeus Anderseniensis pe care toţi

simt nevoia cumva s-o pună într-un insectar şi de mic ţi-am spus Mamă că am să sufăr mult toată viaţa din partea oamenilor dar n-am să mă pierd pentru că Dumnezeu mă va ajuta. Şi aşa este, în fiecare zi, mi-a fost gura aurită. De asta m-ai făcut ca să aibă de cine râde oamenii şi ca să am eu de ce mă-nlăcrima pentru că cei mai mulţi oameni fără să o ştie au un comportament de prădător când se trezeşte mamiferul din ei, iar natural cei ca mine, ca Valeria şi ca Ana, ca David, Ieremia şi Iosif laolaltă cu îngerii lui Lot fratele lui Avraam sunt vânaţi şi mâncaţi dacă nu intervine O Putere Superioară. Eu de mult pe pământ nu mai am nici o speranţă şi privind înapoi percep în suflet că niciodată nu am avut -, dar în cer, în cer e cu totul altceva. Sunt în mâinile oamenilor lucrul de care era îngrozit David dar dacă aş ajunge în mâinile oamenilor – oamenii ăştia pe care îi salut prin oraş şi prin 143 case – m-ar devora ca peştii piranha cum au făcut-o deja de ani de zile. Dar cu toate acestea, pe măsură ce trec zilele mă deştept. - Interpolare Învăţătura lui M. Un prieten M. – de fapt un domn, sau cum să zic, un om adult - mi-a spus că pe lumea asta toţi îs batjocoriţi şi că şi cei ce batjocoresc pe oameni sunt la rândul lor batjocoriţi de alţii. Şi de regulă cei ce au fost batjocoriţi vor să se scoată şi batjocoresc pe alţii. A zis că nu există omul ăla pe pământ care să fie scutit de batjocură vreodată. Eu i-am spus că toată viaţa eu am crezut că doar eu sunt batjocorit. Motivul pentru care un om este lumpenproletar nu este fiindcă este sărac cum ar părea la prima vedere, ci pentru că nu respectă. Dacă ar respecta cu adevărat, până la urmă ar ajunge să dea sfaturi ducilor. Deasmenea un om care nu te respectă în nici un caz nu te iubeşte chiar de poate o spune până te amete, fiindcă a respecta e cu atât mai puţin decât a iubi; aşa îi poţi calcula pe oameni şi socoti cu relativă dar destulăacurateţe ce ascund înrecea şiîntunecata fântână de piatră ce le coboară în inimă. Însuşi a spus: "Feriţi-vă de oameni..."; şi cu toate astea se găsesc capete seci – cum am fost şi eu – care se apucă să spună altceva pentru că ei îs deştepţi şi ca în Raţa sălbatică a lui Henrik Johan Ibsen 144 deşteptăciunea nobilă a unora aduce suferinţa salingeriană a altora. Dar oricum ce am văzut e că să suferi e uşor, a te răzvrăti în suferinţă e suferinţăîn adevăr, grea ca uncancerde măduvă osoasă. Poate că Domnul le dă celor drepţi suferinţă în loc de veselie şi întristare în loc de râs pentru că întristarea e mai bună ca râsul, pentru că suferinţa e acel ceva ce e tot ce e mai bun în această ţara a Egiptului păstrat pentru poporul Domnului, circumcis în carne ori circumcis în suflet. Astfel Domnul dă cele mai bune lucruri – cum e întristarea – celor drepţi, lăsând cele rămase şi mai puţin valoroase – cum e râsul -, celor răi. Pentru că suferinţa dă inimă şi trezeşte conştiinţa, pe când fericirea celor răi împietreşte sufletul pregătindu-l pentru gehinnom, căci este scris: „Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spinilor sub căldare.” „Akabia, fiul lui Mahalalel, a spus: „Ia aminte asupra acestor trei lucruri, şi nu vei cădea în puterea păcatului: conştientizează de unde vii, şi unde mergi şi înaintea cui vei avea în viitor să dai bilanţ şi socoteală. De unde vii: dintr-o picătură fetidă; unde mergi: spre un loc al prafului, viermilor şi larvelor; şi înaintea cui vei avea în viitor să dai bilanţ şi socoteală: înaintea Regelui Suprem al regilor, Sfântul Unic, binecuvântat fie El.” („Pirke Avot”) Şi 145 cuvintele acestea sunt înţelepte şi frumoase, dar oare sunt adevărate până la capăt? Motivul pentru care citesc oamenii toate cărţile astea fără număr care s-au scris pe lumea aceasta este unul singur, căutând în tot ce citesc ceva adevărat, fie că citesc lucruri petrecute sau minciuni, poate pentru că adevărul din cărţi rar ca stolurile de lumină în univers e ca o fata morgana în deşerturile fără zări în care hagiul crede măcar pentru o clipă căa ajunsla tălpile Meccăi, înainte de a fi îngropat în nisip sub privirea de Sfinx a lui D-zeu. Şi poate că vreo câteva bucăţi de adevăr de densitatea

unor rânduri haiku răsfirate ca aurul nativ în vreo carte de dimensiunile Muntelui vrăjit justifică existenţa întregii cărţi, tot aşa cum câteva pietre fosile justifică un întreg muzeu de ştiinţe naturale şi câteva icoane ruseşti catedrala Vasili Blajenii în întregime. Pot oare picăturile fetide care suntem să nu cadă sub coasa puterii păcatului? Unii zic într-un fel (bisericile), alţii într-altul (sinagogile), dar poate că toţispun acelaşilucru, fără să-şidea seama, aşa cum – inconştient – palma unei fete unită cu palma unuibăiat alcătuiesc un yin-yang pe acest pământ. „Conştientizează de unde vii.” Personal vorbind, toată viaţa am încercat să-mi imaginez de unde am venit, gândindu-mă la 146 posibilul loc de unde ar veni sufletele înainte de a fi create, dar adevărul e că vin din mizerie, din ceva ce dacă întâlneşti trebuie să cureţi cu pastă Axion. Şi daca asta a fost tot ceea ce am fost nu cu mult timp în urmă, „o picătură fetidă”, poate că asta am şi rămas, un sistem fetid. Dacă nu m-aş spăla, dacă nu aş curăţa după mine aş fi respingător la propriu. Aşa ca poate doar sufletul îmi e respingător. Odată un DJ de radio a vrut să-mi pună o întrebare încuietoare pe un post de radio local şim-a întrebat care ar filucrul pe care l-ar face un punkist şmecher ca mine în spiritul nopţii de Halloween ca să-şi bată joc de cetăţenii oneşti şi de oamenii de bine. Am răspuns ce probabil aş răspunde şi acum: ar înfunda canalizarea. Suntem respingători în multe privinţe, suntem cel maiasemănător lucru cu animelele care se poate găsi, şi cu toate acestea mândria ne iese pe ochi, de parcă nu am fi îndeajuns de nenorociţi. Doar Dumnezeu e frumos pentru că doar el nu a venit din vreo picătură fetidă. Este scris: „Dumnezeu este Duh”, şi poate că toate câte se întâmplă se întâmplă pentru ca încet încet şi noi să ne transmutăm din mizeria trupului în acest aur al Duhului. Şi revine întrebarea: poate oare ceea ce sunt să nu mai fie ceea ce e şi dacă da, atunci ce 147 ar fi? Nimeni nu a văzut vreodată îngeri de carne. În faţa luiDumnezeu nuputem venidecât în spiritul celor spuse de bătrânul Abdulah din O mie şi una de nopţi, adresându-se califului Harun al-Raşid: „Îmi recunosc greşeala, dar după cum atunci nu-ţi cunoşteam maiestatea, îţi implor mila şi sper că vei lua în socoteală ignoranţa mea.” „Rabi Akiba a spus: „ glumele şi frivolitatea conduc pe om la obscenitate. (...), scopurile bune sunt ungard pentru abstinenţă, (...)” Mamă, nu ştiu cât o să ţină şi dacă D-zeu nu mă va prăbuşi până la urmă ca şi altă dată din purgatoriu în tenebre pentru a mă lăsa apoi să urc sau nu, dar dacă aş ţine un jurnal aş scrie pentru ziua de azi: azi am dat gaură la macaroană. Am întins mâna în tăişul clocotind al invizibilului şi m-am tăiat la degete. În cer este scris că nu s-a urcat decât un Om, Fiul Omului care este în cer. Pe muntele Sinai este scris că nu s-au urcat decât doi oameni, Moise şi Ilie. Pe muntele Taborului s-au urcat trei dintre apostoli. Iar la muntele Sionului este chemat oricine primeşte legământul şi vrea să vină în vederea sărbătorii. Dar nici unul din aceşti sfinţi munţi nu pot fi urcaţi în acelaşi timp ce urci şi muntele lui Venus, pentru că nimeni nu a urcat vreodată doi munţi deodată. Cat despre acest lucru, după cum cea mai înţeleaptă mutare la 148 sah e să dobori regele cu degetele, pentru om ce îi este dat în această privinţă e să stea cu fruntea în ţărână şi pietre. „Patru (înţelepţi) au intrat în paradis, ben Azzai, ben Zoma, Acher şi Akiba. Ben Azzai s-a uitat şi a murit; Ben Zoma a înnebunit; Acher a distrus plantele; Akiba singur a ieşit afară nerănit” („Chagigah”) Pentru că Akiba a iubit. Tora este paradisul care începe de jos de pe pământ şi urcă până sus în cer. Adeseori, fericirea ca şi durerea şi asemeni păcii sunt indescriptibile, mai ales pe pământul acesta unde Bertold Brecht nu a avut dreptate, dacă rechinii ar fi oameni adevărul e că doar ar pune alţi peşti în acvarii pe toată durata vieţii lor acvatice dar peştii de lumină nu pot fi ţinuţi în acvarii.

Nu cred în om şi cred că Faulkner a fost un drum frumos şi greşit şi acum îmi aduc aminte cum ziceau

după mine acum vreo două trei ierni ţăranii fruntaşi, dreptmăritori, avuţi şi făloşi din satul unde ne-am putut face şi noi casă la şapte kilometri de Haţeg: -Nebunul Domnului. Şi peste tot e aşa. Da asta au spus despre toţi fraţii mei de la Marcel Nebunul – pace peste el -până la Vladimir Pustan. Nu cred în om. Cred doar că în fiecare an pământul negru se transformă pe nesimţite în pâine albă şi cu toate acestea chiar şi Biserica spune sigură pe ea însăşi 149 şi fără înţelepciune că la D-zeu nu mai sunt minuni.

Ani Maamin (versete). Doamne a cam sosit timpul să te arăţi/ Intru în cuptorul înlăcrimat de flăcări/ inima mea e o meghila/ Probabil că în cuptor mă aşteaptă moartea ori poate altceva/ Dar a sosit timpul ca eu să te aştept/ Inima îmi e o meghila pe care Tu o arunci în flăcări/ Nu am mai călcat legea Ta dar totuşi sunt înghiţit/ Tu eştideparte şi în singurătatea în care mă aflu probabil voi muri ca un bizon rătăcit în zăpadă/ A sosit timpul să te arăţi Doamne/ În încăperea aceasta a sosit timpul să te arăţi/ Înainte să mor asemeni flăcării/ flăcării din templu/ Durerea mi-a fost dată din copilărie şi din copilărie îmi rog moartea/ Pentru că ai hotărât să fiu un tzadik pe care să-l zdrobeşti/ Tu ai hotărât ca Avraam să fie părintele credincioşilor/ şi cred că tot Tu ai hotărât ca Iov să fie părintele celor căror aparţin eu/ A sosit timpul să te arăţi pentru că Iovul acesta se stinge cum se stinge un foc etern/ Un foc etern care nu trebuie să se stingă/ Arată-te/ Arată-te şi scapă-mă Doamne. * Z * Haţeg, 2 ian 2011 * EMISIUNE COMUNĂ ROMÂNIA – VATICAN * CRĂCIUN 2010 CHRISTMAS * ROMÂNIA-VATICAN JOINT STAMP ISSUE * CHRISTMAS 2010 CRĂCIUN. Este scris: „Împrieteneşte-te cu 150 Dumnezeu şi fii în pace; în felul acesta fericirea va veni la tine.” Învăţătura adevărului îl duce pe om către paradis încă din timpul vieţii însă totodată paradisul şi adevărul sunt o flacără eternă de măslin veşnic, căci este scris: „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine dintre noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” Suntem păcătoşi şi natura păcătoasă e în noi de aceea trebuie să ne păzim piciorul când păşim între măslinii de flăcări sfinte ale paradisului. Lui ben Azzai flăcările paradisului care ajung din cer până pe pământ i-au mistuit trupul, lui ben Zoma i-au mistuit sufletul, lui Acher i-au mistuit duhul şi doar Akiba s-a şi putut întoarce înapoi pentru că parţial flăcările paradisului sunt aceleaşi cu flăcările muntelui Sinai. Pentru că înaintea Domnului şi pericopelor sale se poate veni şi înainta doar ca Indiana Jones în faţa uşii cu ghilotină: „cu capul plecat!” Despre Ben Azzai se spune: „El obişnuia să spună, 'Nu dispreţui pe nici un om şi nu critica în legătură cu nici un lucru; pentru că nu se află vreun om care să nu-şi aibă ora şi nu există nici un lucru care să nu-şi aibă locul. '” Fratele Vladimir Pustan spunea cândva că totu-n viaţă se plăteşte. Probabil că şi eu am de plătit acum pentru că de când ai plecat Mămică am 151 necazuri cu o vecină obsedată care spune oamenilor şi probabil şi crede - că eu aş fi copilul ei. Mă simt cum probabil s-a simţit Natalia Oreiro când a apărut femeia aceea ciudată. Încerc de luni de zile să scap de ea şi până acum n-a fost chip. I-am şi spus atât de limpede câtamputut dupăce a intratcu de-a sila la mine-n casă – e jenant totuşi – şi până azi am tot tras. Dar azi i-am spus să nu mai vină la mine cu bani şi mai ştiu eu ce şi cu sentimente materne. I-am spus că nu mai primesc nimic de la ea, şi că am primit azi doar pentru copilul ei care a murit şi cu care am fost preten. De azi nu-i mai deschid uşa şi o ignor. De altfel nu i-am deschis uşa nici înainte dar nu a fost chip să scap de ea. E aşa de urât Mamă; eu te jelesc pe dumneata sufletul meu minunat şi trebuie să vină vieţi ciudate să mă deranjeze şi să-mi arate câtă decădere sufletească e pe lumea aceasta ce trebuie să se sfârşească neapărat cândva. Şi m-am hotărât dacă nu mă lasă-n pace am să mă plâng părintelui de la biserica unde merge, un

preot pe care îl cunosc şi care poate mă va ajuta să scap de acest vis urât pe care îl trăiesc. Spuneam că probabil că şieu am de plătit pentru că odată şi eu am necăjit - fără să-mi dau seama ca un prost - o fată cu dragostea mea şi acum 152 Dumnezeuîmiaratăcumîi, darmărogDoamne, mă rog şi de fata aceea căreia e mai bine să nu-i spun numele pentru că am deranjat-o destul, iertaţi-mă şi Christoase te rog salvează-mă şi ajută-mă să plâng în linişte după Mama mea afară de care nu poate fi vreodată alta şi deasemenea tu Mamă, Valeria, Valy, Mama mea – ajută-mă şi tu. Cât de lipsită de minte e bătrâna aceea să creadă că cineva ar putea vrodeată să te înlocuiască Mama mea Valeria şi fiindcă veni vorba de vecina aia a fost jignită când i-a spus să mă lase-n pace, probabil că şi păianjenul e jignit când îi rupi pânza. „Şi nu critica în legătură cu nici un lucru” este comentat în Avot ca având sensul „nu considera nimic ca fiind imposibil”, cerul ca şi iadul, pedeapsa ca şi vindecarea. La pasajul acesta face referire bietul Ghimpl din povestirea lui Isaac Bashevis-Singer.

Instruc-ţiuni. Dacă vei fi împins vreodată într-o cameră de gazare Ce trebuie să faci este să te trânteşti la pământ Să stai în genunchi cu mâinile puţin ridicate Sau una în alta şi să te rogi până ajungi în cer Asta trebuie să faci dacăvrei să nu-ţipierzi cerul Viaţa fără sfârşit şi dacă vrei să nu-l pierzi pe D-zeu Pentru că orice altceva aiface e moarte. Mult timp m-am întrebat care să fie semnificaţia eternă a Shoahului, pe lângă prima, validă şi ea, 153 a martiriului. Poate că povestirea „Ghimpl-netotul” explică cealaltă jumătate a Shoahului care astfel a fost pe lângă martiriu al celor curăţiţi şi sfinţiţi şi knock-out al celorlalţi, iar asta pentru noi, pentru ceilalţi oameni nu poate fi decât un dur avertisment căci nu suntem mai buni ca cei din bietul Frampol şi Apostolul a spus: „întâiiudeului, apoigrecului.” Oamenii au tendinţa să trăiască făcând abstracţie de timp. Aceasta e o perspectivă greşită, de fapt o non-perspectivă; existenţa umană implică timp, este condiţionată şi limitată până la un punct de timp. Deschidem ochii şi privim cerul deasupra pădurii şi ne închipuim inconştient că aşa vor rămâne pentru totdeauna. De fapt e deajuns să vină toamna sau iarna, să se mai facă un pas în timp ca totul să se schimbe. Motivul pentru care spun toate acestea e acela că perspectiva temporală dă sens suferinţei etice, tot aşa necunoscutul pe care îl numim Dumnezeu o transfigurează. Când mureau evreiiînlagărulde la Auschwitz, pe moment totul părea ceva lipsit de sens, absurd. Probabil că până la un punct a fost ceva absurd, dar ceea ce ştiu eu e că timpul va pune toată această suferinţă în perspectivă, transformând-o în conştiinţa umanităţii în ceea ce este, un martiraj, milioane de martiraje. Peste 154 cinci mii de ani umanitatea va privi victimele Shoahului asemeni martirilor sfâşiaţi de lei. Probabil că Biserica Romano-Catolică îi va beatifica. Tot dispreţul contemporanilor va pieri, i se va acoperi gura cu ţărână, tot aşa cum dispreţul anticilor pentru creştini a fost acoperit până la urmă cu pardoselele răcoroase ale catedralelor medievală de piatră. După cum se aplică la comunităţi, principiul acesta se aplică şi la indivizi. „Iar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Scrisoare din Israel. Orice sistem social bazat pe consumatori o duce rău. Societatea umană trebuie să se bazeze pe producători. Orice stat are nevoie de kibbutz-uri ori dacă nu măcar de echivalentul lor. Vis. Mama s-a întors din cer din cauza că gândurile mele o chemau şi atitudinea ei era: Mie mi-e bine acolo unde sunt. De ce să vin înapoi, să sufăr? Creştinismul pe care l-am învăţat de la dumneata Mamă a fost unul al spiritului lui Ilie, creştinismul nostru al românilor – creştinismul lui Ioan Botezătorul şi are o puternică legăturăcu ciobănitul pe coclauri timp de zeci de generaţii; eu sunt la patru generaţii distanţă de strămoşii mei păcurari cei mai apropiaţi şi simt toate acestea şi le-am simţit toată viaţa de când m-am

născut. Numele Ioan şi Ion este 155

în definitoriu

România pentru

Weltanschauungul creştin românesc, până în ziua de azi dar cu mult mai mult pentru perioada de început.

ProroculIoan Botezătoruleste apostolul pământurilor româneşti cu mult mai mult decât Andrei. Vărul Domnului Christos este arhetipul spiritualităţii româneşti.

Orice român îşi imaginează viaţa de credinţă adevărată după standardele lui Sânt Ion şi nu ale lui Petru precum italienii care au sacralizat familia ori Sfântului Iacob precum spaniolii care au mers să lupte şi să moară în războaie spirituale şi sfinte pe tot pământul, de aceea la noi călugării adevăraţi şi pusnicii adevăraţi sunt veneraţi de toţi, pentru că în România toţi românii - şi chiar şi ţiganii care au fost educaţi de noi de sute de ani -, toţi am vrea să fim ca ei dacă am putea. În schimb arhetipul spiritual al Israelului – arhetip încă latent dar real – este chiar Domnul Christos, Israelul e singurul pământ din lume care îl are pe Christos ca simbol şi aceasta arată cât este de binecuvântat, iar când evreii ortodocşi, hasidici şi agnostici vor deveni cu toţii evrei mesianici Israelul de lapte şi miere şi lumină amestecate. Închid ochii şi văd un Pământ creştin. Cerul îmi vorbeşte iar eu sunt în ipostaza unui Augustin născut între două lumi, prins între mecanismele de orologiu alor două ere. Tot Pământul va fi o 156 biserică cu mult înainte de sfârşitul lui. Din copilărie am fost iertat prea uşor de mama şi de tata şi de oricine de fapt şi de aceea etica mea a rămas până azi cu sechele. Nu avem prieteni pentru că nu dăruim – nimic -, suntem singuri pentru cănuiubim, lucrulacesta l-a spusşiGabo şi îl poate spune oricine. De când e lumea lume, şuie şi năhuie dintotdeauna nebăgaţii în seamă se bagă singuri în seamă cu orice preţ, orice iar costa, unii ajung şi în iad pentru că n-au putut să nu încerce să fie şi sufletele lor mici şi pitice băgate în seamă. ŞiPittişa scrisdespre beteşugul acesta.

Eunusunt dintre aceia, dar dintotdeauna piticii i-au luat în râs pe uriaşi pentru că nu puteau să nu-i observe şi pentru că erau prea micipe lângăeişi dintotdeauna uriaşii n-au ştiut niciodată cum îi cheamă pe pitici. Asta a fost şi viaţa ta, Mamă; eşti unul dintre uriaşii care mă ţin pe umeri. Aici unde am rămas parcă singur sunt oameni care nu contează de îs pocăiţi sau nu - îşi bat joc de oamenii săraci, flămânzi şi îndureraţi. Încerc de ani de zile să dezvolt o compasiune pentru ei, căci nu ce s-ar putea face un scriitor fără compasiune, şi tot ce pot spune e că încerc. În privinţa aceasta nicimăcar luiD-zeu nu i-aş putea spune altceva. Mama mea şi toţi ai ei – şi de fapt toţi sătenii - gândeau la fel. Toţi 157 oamenii se ceartă, diferenţa e că cei mai mulţi întotdeauna se împacă. And this made all the difference. Scrisul e magic. „Simeon fiul lui a spus, 'Toate zilele mele am crescut printre înţelepţi şi nu am găsit nimic mai bun pentru om decât tăcerea; nu a învăţa ci a face este lucrul major; şi oricine înmulţeşte cuvintele cauzează păcat.'” „...nu am găsit nimic mai bun pentru om decât tăcerea”. Tăcerea – împreună cu adevărul învăţăturii face ca omul să aibă cuvinte de plumb – însă nu e nevoie să ne bucurăm prea mult de asta – pentru că Revelaţia este acea greutate de plumb prin care se zideşte şi se rezideşte toată construcţia. De asta putem să ne bucurăm căci va veni ziua când şi templul sufletelor noastre va fi gata. Am dus o viaţă de gunoi aproape toată viaţa şi nu trebuia să fiuaşa ceva, trebuia săfiu un băiat pur şi simplu, băiatul tău – iar eu am ales să fiu viitor artist, apoi punkist şi gunoi cu suflet. Azi a fost sâmbătă şi trecând pe lângă mica sinagogă dintre blocuri am văzut un om stând pe gardul de beton de lângă poartă. Se vedea că are o pasiune în suflet, stătea aşezat şi privea asfaltul şi era foarte serios şi se vedea pe el că e un domn gras care nu e serios decât pentru lucrurile care merită.

Prima dată am crezut că se odihneşte pentru că este beat. Apoi pentru că îşi aşteaptă 158

fiul să vină cu maşina. Dar nu, omul acela aştepta altceva, singur, departe, şi era aşa de atentpentru căpoate auzea paşii Mesiei. Ultimul evreu din oraş, de ani de zile voiam să văd unul. Am fost martorul unei singurătăţi, azi D-zeu mi-a arătat că la noi în oraş există un om mai singur ca mine lucru pe care îl credeam imposibil. Ţie ţi-ar fi plăcut să-ţi povestesc lucrurile astea. Era târziu si nu plecasem acasă. Ma gândeam la o istorioară veche. Un credincios e credincios de mulţi ani, se roagă de ani de zile, merge la sinagogă, este chiar kohelet, şi se roagă de mai mulţi ani pentru ceva fără să primească răspuns.

Ajutorul de rabin îi spune chiar că trebuie să-şi accepte soarta şi că harul lui Dumnezeu pentru el e puterea de a oaccepta. Darlacrimile evreului sunt una de durere şi următoarea de fericire, ca şi zâmbetul lui o dată fericit şi altă dată îndurerat, evreul este un inimaginabil amestec de sentimente poate pentru că Ierusalimul e centrul universului iar restul lumii nu. Iar apoi se roagă în deznădejde, cu lacrimi şi o zdrobire care străbate marile porţi de aramă ale cerului şi Domnul său într-un sfârşit îi răspunde. Domnul său îi spune: "-Cine eşti tu?" poate omul acela a fost chiar omul ce stătea pe gardul sinagogii ori cine ştie poate sunt chiar eu. Un creştin de bază 159 pe care cu timpul am să-l uit spunea într-o biserică, omniscient, - criticându-te după ce te-ai dus - că m-ai iubit prea mult şi-şi predica propriul patent, gramaj şi reţetă de iubire bazată pe ego şi bani, patent care nici pe dumneata şi nici pe mine nu ne interesează dar probabil că şi acum într-o nu ştiu care seară un cetăţean al Lumii şi al Bisericii predică omniscient întro biserică la care eu nu mai merg, că m-ai iubit prea mult numindu-mă pe mine un om în derivă pentru că nu vreau să te uit, Mamă şi pentru că oricum mie imposibil să te uit. Ce pot să spun Mamă mă pocăiesc şi mă smeresc ca Ahab în sac şi cenuşă şi vreau să fiu toată viaţa sărac pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să mănânc toată viaţa cartofi înghesuiţi în puţin ulei pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să fiu toată viaţa în lipsă pentru că asta îmi aduce aminte de dumneata, Mamă, şi vreau să citesc toată viaţa „Steaua fără nume”, „Titanic Vals” şi literatura franceză şi acum totul pare prea târziu dar doar dacă D-zeu nu există totul e prea târziu, iar tot tot Pământul ştie în sinea sa că D-zeu există şi mă gândesc mă tot gândesc că am avut cea mai bună mamă dintre toţi oamenii şi mă gândesc mă tot gândesc că şi acuma o am, şi acum te am Mamă, eşti a mea – azi asemeni 160 tristeţii. Nu eram un om cu un palton cum au spus povestitorii şi scriitorii; în mine inima mea pompa sângele meu în sistemul de robot biologic care sunt, puţin mai complicat, totul existând pentru un zâmbet adevărat şi câteva iluzii. Ar fi cu totul alteeva dacă aş putea să mă privesc din interior, şi dacă e să meditez ani de zile, să meditez până dincolo de lumină. În mine se întâmplau lucruri de care Muzele nu ştiau, după cum nu cunosc ochii noştri universul. Şi chiar şi sufletul îmi poate fi turnat în tipare şi lăsat să se usuce ca betonul dacă nu sunt atent. Iubirea e pentru oameni normali sau ar trebui să fie, iar având în vedere că D-zeul evreilor şi Christosul nostru există normal nu e numai cine nu vrea să fie. Deasemenea, toate familiile de alcoolici sunt nefericite; unii oameni trebuie părăsiţi, însă întrebarea e ce facidupăaceea. Încă din copilărie simţeam că tu eşti copilul meu, Mamă, şi aşa am simţit toată viaţa. Exişti atât de mult, cât iubeşti de mult, iar satul Livadia de Coastă e centrul inconştientului colectiv al familiei mele, şi satul Ponor. Toţi Părinții ştiu că omul pe cel ce se mărturiseşte îl osândeşte şi pe cel ce tace îl binecuvântează, nu este aşa însă cu Dumnezeu fiindcă moartea e un moment în care vizibilul cu invizibilul se întâlnesc într-un punct 161 de legătură ca un axon plin de electricitate, ca cifra 21:12 pe laptop şi pentru că fiecare stea de pe cer îşi

are rostul ei; cum cânta Anda Călugăreanu: "Jucăria minunată dup-o vreme s-a stricat." Undeva la periferia unui deşert de beton La lumina candelei mele electrice îmi ofer viaţa ca sa primesc raspunsuri Stau aici la marginea deşertului singur Între minciună şi viziuni supraconştiente Asemeni unor cuvinte de sare Voi vrea să fug dar nu voi fugi Pentru că tăcerea vorbeşte mai mult decât vorbirea. Trebuie să-mi deschid inima faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, căcidacăn-ofacsimtcăvoimuri. Poetul e omul care nu are nevoie de ochii pe care i-a primit, regizorul nu are nevoie decât de unul din ochii săi, copilul ca să plângă are nevoie de amândoi ochii, iar credinciosul – creştin, evreu sau musulman – are nevoie de trei ochi, în schimb eu parcă nu mai am nevoie decât de o noapte polarăîn care sămăcoborpe cochiliafără sfârşit a unor trepte până în propriul meu mormânt până când mă va auzi şi-i va fi milă de mine; e adevărat că uneori nu mai rămâne decât cerul ca pentru bolnavii de SIDA, dar orice voi pierde pe pământul acesta care şi-a uitat numele te am pe tine, Mamă. „Eight Below”.

Meditaţie. Câinii sunt de mai multe feluri. Sunt câini ca cei 162 din film care aleargă, trag, toată ziua, trăiesc pentru ceva mai presus de ei şi pentru acel ceva îşi pun tot ce sunt. Şi mai sunt câini care stau în vile şi apartamente de bloc şi sunt îndopaţi toată ziua cu bomboane de ciocolată, mănâncă mereu şi merg la plimbare să-şi consume energia, nu trăiesc pentru nimic mai presus de ei şi stăpân, nu trăiesc nici măcar pentru ei ca animalele sălbatice, trăiesc pentru nimic. La fel sunt şi oamenii, de mai multe feluri şi dumneata mămico, eşti făcută de Dumnezeu şi când te-a făcut El a caligrafiat în reflexele de safir ale sufletului tău rar întâlnita în lume inscripţie handmade şi Mamă, am mers împreună la Colţ pe când ceea ce numim om şi suferinţa mă stricaseră ca pe o jucărie şi eu eram împreună cu un preot în biserica veche de 700 de ani vorbind pentru prima dată cu un călugăr, iar dumneata aşteptai afară dincolo de uşa deschisă a bisericii unde cerul se întuneca în seară îngroşându-se parcă, văzduhul arătând precum văzduhul dintr-un prespapier de sticlă cu Biserica Neagră scufundată într-un cer construit din apă sub stele căzătoare care atunci când ne vine rândul suntem noi înşine. Ori de câte ori te vedeam ochii îmi erau doi faguri de miere înlăcrimaţi de sare şi cenuşă iar ochii tăi erau două lacrimi 163 amărui. Am visat că erai lângă mine şi că sufereai. Eu ţi-am promis că o să-mi fac o temă suplimentară la latină pentru d-na Ciuceanu, că o să traduc un text latin, şi am făcut amândoi pariu pe orice ar vrea cel ce câştigă şi tu m-ai sărutat pe ochiul drept, Mamă. Am mai visat că am urcat foarte uşor pe un munte pe care era o mănăstire, care în acelaşi timp era o cetate şi în acelaşi timp era cerul. Avea poarta deschisă larg iar deasupra porţii era o cruce. Eu urcam dar parcă nu eu urcam ci alteceva mă urca, şi în vreme ce urcam mă întrebam dacă voi prinde poarta deschisă pentru că ştiam că în curând se va închide. Mă uitam tot în sus vertical şi nu vedeam decât cerul şi am trecut pe sub poartă văzând-o şi văzân crucea argintie din mijlocul porţii când am intrat trecând pe deasupra capului meu şi atunci am ştiut că am intrat şi că toate grijile mele sau sfârşit. Şi acum tu eşti o sărutare din vremea când timp nu exista pentru că toate păsările frumoase pleacă toamna, doar îngerii pleacă în orice timp din an sosind uneori toamna şi plecând după mijlocul verii.

Pentru că până la urmă ştim fiecare când ne vine rândul că cele mai sărate lacrimi sunt cele pe care le plângi singur dinainte să mă nasc ai fost o Mamă mâhnită până când sufletul ţi s-a stins ca flacăra 164 unei lumânări singură spre miez de noapte la spital şi mâhnirea ta e a mea. Doar Dumnezeu a putut să te fabrice, Mamă. Şi acum tu eşti o sărutare din vremea când timp nu exista pentru că universul e o scriere cifrată, neînţeleasă şi plină de semnificaţii, un o tăbliţă în cuneiforme oriun text Braille scris cu stele şiîn palmele mele Dumnezeu a scris cu linii numele tău.

Îmi pare rău că în anii din urmă n-am mai putut să călătorim, îmi pare rău că n-ai văzut niciodată Neapolele cum zicea Nori, Parisul – l-ai fi văzut ca domnişoara Gena Necşulescu -, Israelul, dacă te-aş mai avea aici şi dacă sănătatea ţi-ar fi permis aş fi mers cu dumneata oriunde. Ca şi pentru Creştinul al lui Bunyan moartea ta a fost o victorie, ai scăpat de ce e aici şi ai ajuns dincolo de Râu la porţile cerului unde ai fost primită de însuşi Christos şi acum faţa ta oglindeşte Chipul lui D-zeu şi mai mult de atât nu se poate spune. Tot stând şi gândindu-mă asemeni unui om de piatră mă gândesc că noi fiecare om suntem asemeni unui fir de păpădie, galbenă şi oarbă azi, risipită în invizibil într-o mie de unghiuri diferite mâine. Şi eu sunt una din aceste păpădii deja cu globul alb înlăcrimat de cer aşteptându-şi dezintegrarea, aşteptând suflarea buzelor vântului ori suflarea buzelor de copil curat care 165 este Dumnezeu al căruicuvânt mă cheamă iarăşi în nevăzut şi asemeni întregului Orient după ce am venit de unde am plecat aştept să mă întorc de unde am venit ca un nexus prăbuşindu-se în sine însuşi, precum circuitul râurilor şi al lacrimilor lumea izvorăşte din Sine pentru a se întoarce în Sine, asemeni destinului, iar acest Sine nu l-a văzut nimeni niciodată afară de Isa, făcătorul de miracole, iar noi suntem doar oglindirile în lacrimile plânse de Dumnezeu căzute şipresărate în constelaţiica boabe de rouă sub forma întregului univers şi dumneata ai suferit atât de mult, Mamă, aproape la fel de mult cât Dumnezeu, toate lacrimile tale de ar fi fost aruncate de o mână divină în spaţiu s-ar fi răsfirat ca o păpădie suflată de vânt şi pe cer ar fi apărut o nouă galaxie. Am patru litere săpate în palme, două litere care se repetă în fiecare palmă, câte un M şi un A; toată viaţa le voi avea şi în cer le voi avea, în mâinile mele Dumnezeu a scris când ceea ce numim timp era doar un vis: M*A*M*A, Dumnezeu a săpat numele tău în palmele mele pentru totdeauna, şi în cer pentru totdeauna voi avea scris în mâini numele tău, Mamă. Mamă astăzi tu eşti Isus şi eu sunt Johnny Cash, un biet bătrân distrus, iar lucrurile astea acum sunt adevărate şi la propriu, acum tu 166 în cer eşti o Isusă în vreme ce eu aici nesigur pe pământ sunt un nenorocit. Te-am rănit mult Mamă cât te-am avut acum a sosit timpul să mă rănesc doar pe mine. Sunt un nenorocit, sufleteşte, chiar şi dintre oamenii pe care îi citesc puţini îi mai simt prieteni.

Sincer să fiu nu simt că mai am cu adevărat nici de aceia deşi multă lume mă iubeşte. Este pentru că simt că tot ce am avut vreodată ai fost dumneata Mamă, iar acum din 21 iulie 2011 nu mai am nimic din tot ce am avut vreodată, sunt un vagabond, sunt un homeless, sunt cel mai sărac şi mai amărât om de pe pământ, un cerşetor – îi cerşesc Dumnezeului meu încă o pagină şi încă o pagină în fiecare zi doar ca să simt că îţi vorbesc. Dacă Hurt al lui Johnny Cash ar fi durat trei ore la aceeaşi intensitate ar fi fost cel mai bun film din istorie. Cei mai mulţi artişti îşi împrăştie sufletul în bucăţele precum cioburile unuigeam.

Nevoia de unitate, de ceva mai mult decât unitate, oneness – ca în The Oneness Choir. Iar eu de acumdacăvoi fi un scriitor nu voi fi ca majoritatea scriitorilor, voi folosi metoda alfredojamesalpaciniană de producere a artei. De exemplu de Niro e de nerecunoscut de la un film la altul, pe când când mă uit la un film cu Al Pacino aproape că nici nu mă interesează personajele pe care le reprezintă 167 cât mă interesează să-l văd pe el, mai precis nu pe el – ci lumea lui, existenţială, ontologică şi sufletească; este self-absorbed art. Sunt puţini artiştii de felul acesta, Natalia Bodnarchuk în Solaris a fost astfel, ea şi pelicula fuzionau până la indistinctibilitate. Borges a fost un mare precursor în privinţa asta şi ca şi mărturisitorii gulagului care au pus creionul pe hârtie, autorul îşi devine propriul personaj scris cu mâna destinului de adevăr. Iar opera lui Robert de Niro e o expoziţie de tablouri diferite pe când în acest sens creaţia lui Pacino e o saga complexă cât o Mahabharată încă fără sfârşit a sufletului, iar felul ăsta

dur şi sublim precum Islanda de a înţelege arta Al Pacino l-a meşterit încă e când era doar un vagabond.

Ca altă dată Piet Mondrian, i-aş putea spune unui teoretician al literaturii că nu vreau să fac un discurs, încerc să fac ceva viu, un text viu care să-şi amintească şi să vorbească atunci când eu nu voi mai vorbi decât în zbuciumul de vânt. Cu limitele de rigoare şi păstrând proporţiile voi fi un povestaş cam în felul în care este Al Pacino în meseria sa. Mamă, plânsulmeu dupătine mi-a aduslumină, pentru că tu eştiîn lumină, îmiaduce lumină din mâinile tale fir cu fir din covorul acesta care e viaţa mea după dezastru pe care numai 168 dumneata şi Cel Căruia Acum Dumneata Îi Vezi Chipurile mă împuteriţi să o pot duce, deşi dacă ar fi după mine eu aş pleca acum de aici, aş veni acum la tine. Ajută-mă Doamne să mă pregătesc de călătorie, asta e ultima mea rugăciune, nu cred că va mai fi vreo alta. Sufletul meu e discul COLUMBIASTEREO Johnny Cash at San Quentin CS 9827 cu sticla spartă şipe alocuricăzută, când primesc ce merit sufăr şi când primesc ce nu merit sufăr şi nu te-am meritat, mamă, doamnă Alving, şi poate de aceea a murit Christos ca să moară împreună cu noi cu toţi; şi eu îmi simt ziua, se apropie ca un pelerin de-al lui Bunyan, voi muri şi nu-şi va mai aduce aminte nimeni chipul meu poate doar vreo fată, vreo femeie încă tânără pe care lumea şi liderii şi credincioşii bisericii încă nu a învăţat-o că morţii trebuie uitaţi. Te-am rănit mult, Mamă, şi eu am fost stăpân de sclavi, abject, precum personajele lui William Faulkner, dintotdeauna locul nostru se afla nu lângă Galbena ci lângă Mississippi, Sudul e în mine, ori a fost cel puţin acum sunt altceva o chitară dezacordată pe care nu ştie nimeni s-o facă să sune corect d-apoi să o facă să cânte, sunt o chitară în mâinile cuiva, un instrument muzical în mâinile meşteşugarului şi la mine ori se vor cânta psalmi ori voi sfârşi 169 zdrobit pe scenă într-un moment de nebunie muzicală. Viaţa este foarte fragilă în mine, şi eu fac parte din familia Glass a lui Fran şi a fraţilor ei şi eu sunt dintre oamenii cu capete de ou, ce să fac nu putem fi toţi deştepţi şi nu putem avea toţi minte cum ai avut dumneata şi cum ai, Mamă. Şi simbolul care te reprezintă pe dumneata şi familia noastră poate cel mai bine este într-adevăr cel al lui Christos din tabloul "Hristos ducându-şi crucea", pictat în 1480 de Hieronymus Bosch, de aceea am spus că tu eşti Isus.

De mic am vrut să fiu asemeni lui Ioan, iar când mai târziu în adolescenţă am citit piesa Salomeea de Wilde această dorinţă a devenit, având fi avut un suflet făcut cioburi precum portretul unui mozaic din Imperiul Roman de Răsărit. Dumneata, Mamă, dumneata eşti Hristos ducându-ţi crucea cum doar el a dus-o. Însă astăzi Duminică 22 ianuarie 2012, tata s-a întors de la biserică, ce zi senină a fost în familia nostră sfârâmată, ca nişte tonuri cool de pictură jazz. Cu multă vreme în urmă am sărutat o fată care după aceea a murit, dar ce trăiesc azinici nu mi-aş fi putut imagina. Eu sunt mânzul dus de mâinistrăine de-acasă, după cum am fost căţelul bătut peste cap de micde copiiivecinilor, eu sunt puiul de urs rămas singur pe lume lângă mama 170 sa împuşcată de vânătorul fără inimă. Azi sunt nefericit; de două luni sunt nefericit, dar Dumnezeu veghează asupra mea. Am fost astăzi pe drumul spre Haţeg dinspre Strei, peste linia ferată şi pe lângă conducta poate de un metru şi jumătate grosime amintindu-mi cum mergeam pe lângă ea cu tine, cu tata şi cu fratele meu şi mi se părea că drumul nu se va mai termina niciodată. Când am mers azi spre pod pe linia ferată cu şinele, traversele şi bolovanii acoperiţi de buruieni şi murari mi se părea că mă îndrept spre un loc aflat în propriul meu suflet şi când în sfârşit trecând printre toate catapetesmele acelea vegetaleamajunsîn faţa poduluiruginit aproate în întregime, construit în câte un semicerc cu unsprezece stâlpi de o parte şi de cealaltă a liniei cu traverese şi elemente metalice lipsă pe punţi. Am văzut acum puntea din dreapta de pe care era să cad eu atunci

când te aveam pe tine, iar jos de tot era râul, acelaşi şi mi-am amintit cum la vârsta aceea îmi era frică să calc de pe o traversă pe alta şi nu mai ţin minte exact dacă era să cad de pe punte sau de pe traverse. Oricum ar fi dumneata ai zis după aceea că pe mine trebuie să mă ocrotească un înger, care mi-a oprit pasul atuncipe pod chiar pe marginea gaureiprin care copil de vreo doi ani cum eram aş fi căzut cu 171 totul şi de multe ori după aceea cineva m-a ocrotit ca pe Rocky deşi lipseam uneori toată ziua în pădurile de pe dealurile din jurul Haţegului sau băteam pe jos tot oraşul totdeauna ajungeam cu bine acasă. Aş fi mers oriunde doar atâta timp cât era în Haţeg pentru că îmi era frică să părăsesc oraşul, dincolo de oraş era lumea mare ca în poveştile lui Hans Christian Andersen, din care puteam să nu mai ştiu pe unde să mă întorc. Cât m-ai căutat pe când am avut cinci ani, m-a căutat toată ziua până seara când eu am plecat cu tata la un cetăţean fără să-ţi spun. Făcuseşi baie şi când ai văzut că nu mai vin ai plecat cu părul ud pe Galbena în jos să mă cauţi întrebânu-le pe femei şi pe copii, parcă tanti Lenuţa îţi spusese că s-ar putea să fiu în josul Galbenei & ce knockout i-ai făcut tatei în amurg când în sfârşit ne-ai găsit la omul acela privind la diapozitive cu munţii Retezat, de cetăţeanul acela pe atunci un profesor tânăr i-a spus după aia lui tata: -Domnule profesor, păi cred că eu n-o să mă mai căsătoresc.

Spunea că l-ai speriat. :) mamă cum ţi-am mărturisit şi în ultima sâmbătă în care am vorbit, pentru mine cerul fără de dumneata ar fi o glumă, nu ar fi cer, dar dumneata eşti acolo acum, fericită şi când voi veni şi eu acolo prin 172 mila lui Dumnezeu şi vei reveni aproape de mine vei fi fericită ca atunci când m-ai născut şi eu voi fi fericit atunci cum nu am fost poate niciodată până acum. Iar după ce m-am urcat în maşină şi am plecat spre Haţeg de lângă pod am văzut soarele de septembrie asfinţind, uriaş şi roşu ca stema Japoniei. I-am cerut şoferului să mă ducă pe lângă centrala barajului de la Sântămărie Orlea încercând să mai văd soarele acesta măiastru şi mi-am amintit educaţia pe care am primito: în fiecare zi să mai experimentezi ceva frumos, să mai vezi ceva, să mai mergi undeva. Iar pentru un scriitor cum încerc să fiu eu dinainte să am zece ani experienţele sunt mai importante decât pentru o profesoară de chimie de aceea azi după ce am mai văzut şi soarele acela de stampă şi podul feroviar ruginit din sufletul meu am mâncat carne goală ca ţiganii până m-am îngreţoşat. Eu tot cum mă ştii; acum învăţ de la maestrul meu tăcut şi nevăzut că sufletul uman e ca un instrument muzical, ca o chitară ce trebuie descifrată are o serie de tonalităţi şi game, ori ca o paletă de pictor sau o ladă de chei mecanice şi încă nu ştiu bine la ce îmi va folosi asta. Îţi aminteşti mamă, când eram eu mic probabil abia învăţasem sau învăţam să merg şi am fost de la 173 Haţeg pe Strei, am trecut calea ferată cu semafoarele acelea ciudate, apoi ne-am întors şi am mers acasă pe podul feroviar de peste Galbena şieu amluat-o înainte aşa piştimoccum eram şi m-am oprit brusc pe la mijlocul podului, un înger mi-a oprit pasul după cum mi-ai spus dumneata după aceea chiar înaintea unei traverse căzute unde dacă mai făceam un pas cădeam jos în râu; îmi amintesc şi eu toate astea. Atunci a fost unul din primele semne că eu am un înger păzitor puternic, un înger care m-a salvat de atâtea ori după aceea. Sau îţi aminteşti când tot cam în perioada aceea v-am pus pe dumneata şi pe tata să căraţi piatra aia de la bolovănişul Streiului până acasă, piatra avea poate unkilogram, iar voiabia aţicărat-o înnişte pungi de nylon care se tot rupeau, bieţii de voi. Cât de mult m-aţi iubit şi eu parcă n-am ştiut. Şi se ruga fata. Se ruga când era întristată, se ruga când avea fericire în suflet. Atâta se ruga încât nu se ocupa cu multe lucruri doar stătea la rugăciune, şi se ruga ca un copil. Atâta se ruga încât când se ridica de pe genunchi de-şi scutura şurţul, faţa îi strălucea. Era luna urmatoare de după Brumar şi încă nu căzuse zăpadă, de-abia în ajun

de Sân’ Nicolae. Într-o zi fata plecă dorind să aducă apă de la râu, căci fântâna li se 174 îmburdase de cu toamna şi când ajunse găsi râul îngheţat. Îngenunche în zăpada de lângă apă şi sparse gheaţa cu mâinile. Lăsându-şi mâna căuş in apa îngheţată bău doi pumni de apă şi apoi fără să-şi dea seama, pentru că se afla în genunchi, începu să se roage Domnului ei. Se ruga să o scoată la lumină din întuneric. Stătea îngenucheată în zăpada afânată şi rece şi trecu mult timp, două ceasuri, şi măicuţa ei se mira de ce nu mai vine Opriţa cu ulciorul de apă, dar Dumnezeu îi ascultase rugăciunea şi începu să se facă lumină în chipul fetei în timp ce afară se îmbezna.

Când fu întuneric electric afară Opriţa strălucea asemeni unei lumânări, toată fiinţa ei se preschimbase. Ochii ei erau acum ca argintul topit şi obrazul ei era ca flacăra aurie şi mâinile ca Duhul Sfânt. Satul acum se cufunda în noaptea lungă din ajun de solstiţiu, o noapte neagră asemeni viselor de singuratec sau de băieş la gherlă şi doar câte o stea se vedea sus spre cer. Fata cu chip de lumină stând în genunchi pe zăpada care îi refracta frumuseţea incandescenţei sale privi cerul şi i se păru că aude un glas. I se păru că aude un glas din cer. Stelele o chemau şi îi spuneau: ‘Şi tu eşti acum asemeni nouă, Opriţa.’ Glasul devenea gradat totmaiputernicpe măsurăce apăreau maimulte 175 licăriri pe cer: ‘Eşti o stea acum, Opriţa. Eşti o picătură de apă în şuvoiul viu.’ Şi doar când lumina nopţii începu să o ridice încet-încet în văzduh văzu fata că stelele ce îi vorbeau sunt oameni ca şi ea oameni de expresie şi lumină iar luna aproape rotundăca ungalben de aur de pus la basma de pe cer era masa Cinei cele de Taină. Jos se vedea satul luminat acum de obrajii fetei şi mult timp stătu fata luminând mai coborât deasupra satului înainte să ajungă încetuţ în cer la celelalte stele. Era un sat binecuvântat atunci sătucul morilor, era; când fata strălucea asemeni unei icoane de aur ciocănit de meşteri şi se apropiau colindele.

Copiii satului cântau “Vifleemul” arătândcudegetulcătre Opriţa, fata preschimbată în stea deasupra satului luminând mai coborât deasupra satului înainte să ajungă încetuţ încetuţ la celelalte stele. Ce să facă, iaca, norocul lor. Eu am vrut să păstrez piatra respectivă toată viaţa; era o piatră mare aratând cam ca un ou de struţ, albă cu vinişoare roşii, dar când am mai crescut a fost pusă în butoiul cu varză şi apoi s-a pierdut şi mi-e ciudă că la fel cu orice copil am fost ca orice copil. Mi se pare că abia acum ştiu cum să te iubesc dacă într-adevăr ştiu în timp ce dumneata m-ai iubit întotdeauna şi pentru iubirea ta voi merge la capătul 176 pământului şi voi urca muntele şi voi intra pe poarta cerului cu bucurie ca printr-o poartă de mănăstire veşnic deschisă, ca şi negrul Jim voi căuta şi eu adăpost la porţile cerului. Am să cos aici în carte câteva pagini despre somn, pentru că dumitale Mamă ţi-a plăcut atât să dormi, deşi de multe ori... deşi de multe ori. Şi apoi nu mai rămâne decât tristeţe, ca a lui Mary Weiss şi a mamei ei sau a mea şi a mamei mele. Pelerin oceanul adormit. Ca să brodez două clişee în aceeaşi propoziţie am să spun că asemeni unui zahir turnat în vreun aliaj de însuşi Borges pe restrânsele sale pagini, ce poate ori nu poate conţine argint, mă urmăreşte cotul Braziliei, imaginea cotului Braziliei vreau să spun văzut pe coperta cărţii lui Umberto Eco, versiunea română, văzut apoi iar şi iar pe timbre, stampe gravate sau abţibilduri de fructe tropicale până când într-o sinapsă de revelaţie am văzut epifania pe cerul ţintat de stele al nopţii, pâna când acum vreo două zile i-am ghicit ţărmurile supte de valurile indescriptibile ale secundelor de somn asemeni un nou continent şi apoi l-am văzut pe cerul visului – Nova Twilightia, mai încoace de Vera Ama şi Rio de la Psyche. Sunt undescoperitor în aceste ape tăcute şi întunecate de ceţuri gri asemeni lui Bartolomeo Diaz ori 177

Leif cel Fericit; mai mult decât visul am descoperit – somnul; pentru mine somnul e o Brazilia nesfârşită hrănită de giganticul catfish al Amazonului. Şidreptconcluzie, unlucru ce l-am învăţat în această Lume Nouă, e că lucrurile pe care acasă în Lumea Veche le-am numit concluzii nu mai există. Îmi amintesc când am văzut poate pentru prima dată cartea lui Eco, la camera de cămin a lui Ştefan, fratele meu; pe atunci eram copil când am privit prima dată harta aceea a Americii de Sud şi am privit în ea ca un primitiv într-o oglindă. În plus, nici acum nu ştiu despre ce e vorba în romanul „Insula din ziua de ieri” şi nu ştiu dacă aceasta contează. Şi eu i-am spus îngerului: Mamă, acum îmi amintesc că adevăratul meu nume nu e nici Felix, nici Gelu, ci Mihai; ăsta e numele pe care mi l-ai fi pus dumneata de nu era cântăreţul ăla de care nu ţi-a plăcut şi chiar spuneai că după ani de zile când nu va mai fi respectivul la modă pot chiar să-mi schimb numele în numele care mi l-ai fi dat dumneata şi că pot chiar sămi schimb şi numele de familie ca să nu maisune ca al cântăreţului ăluia şi deasemenea să pun numele Mihai copilului meu, de îmi va da Dumnezeu un copil. Şi acum îmi amintesc că 178 hramul Mănăstirii Colţ la care ai făcut atâtea şi atâtea pelerinaje este Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil; acolo îţi căutai sufletul adevărat al copilului tău pe care copilul tău şi-l pierduse sau îi fusese furat. De acum le voi spune prietenilor mei adevăraţi că adevăratul meu nume e Mihai, nu ca să mă numească astfel ci ca să-mi ştie adevăratul nume, şi voi şti de acum că acesta e numele meu. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i cuvintele ce le-am scris pentru îngerul meu: -Bădie Ieremia, aş vrea să vă povestesc despre o mamă, mama omului pe care îl ocrotesc eu.

Poate că ştiţi greutăţile prin care a trecut, maiales cele cu băiatul ei, care au fost cele care i-au zdrobit inima.

Pentru că se căsătorise într-o familie de atei şi-a părăsit credinţa greco-catolică ca să fie totul bine şi a devenit ortodoxă. Pe copil a încercat să-l educe, dacă a văzut că copilul e cuminţel, nu s-a străduit prea mult, dar de încercat a încercat, iar apoi din motive necunoscute ori în urma unor traume băiatul ei a ales o viaţă care nu trebuie aleasă. S-o fi văzut pe măicuţă, bădie, cum începuse să facă ce nu făcuse în viaţa ei şi începuse să se roage, cel mai mult nu pentru ea ci pentru nemernic, cum mergea la biserică stând în spate proptită de stâlp ca Leonardo da Vinci, cum ţinea tot 179 calendarul bisericesc ortodox, cât îi el de 366 de zile, mergea la preoţi luminaţi şi la văzători înainte, mergea la sihaştri ca Ştefan cel Mare, se punea singură pe autocar şi mergea din Haţeg până în Argeş pâna la Cotmeana, mănăstire luminată în acele vremuri cu vechea biserică şi casă ridicate de Mircea cel Bătrân.

Era minunată. Şi câte posturi şi câte lacrimi, câte acatiste şi câţi psalmirepetaţi în miez de noapte de parcăea era Sfântul David, câtă credinţă şi câtă speranţă şi câtă iubire, mamă-mamă, era mai mare dragul și multe, multe lacrimile. Merse la mănăstirea nouă la Colţ unde e părintele Calinic – soldatul puternic al lui Hristos - încă de când părintele acesta nu venise, şi cât de mult îi ajutaseră cei de acolo, îi binecuvântau mereu, cum vorbise băiatul pe când era un adolescent rocker întunecat ca un demon cu unul din preoţii călugări care apoi fusese mutat înapoi la mănăstirea-mamă de la Bodrog, spunându-i că muzica rock e venin pentru suflet, că muzica aceasta face rău sufletului, şi cum mergea ea în posturi în fiecare noapte de vineri de la ora nouă post-meridian la maslu ducându-i din haine, nemâncând până la ora 3 dimineaţa, mâncând uneori poate doar o bucată de pâine ruptă de vreo ţărancă ce spunea „Doamne ajută!”, şi 180 nemaimîncând nimic după aceea până ziua următoare când iarăşi începea roboteala, cum se împrieteniseră

cu frăţia sa Flaviu care le cunoştea toate problemele ajutându-i ca o cruciuliţă de mir pe frunte, cum stătea ea, mama, fană Dalida şi Monica Vitti, batjocurile ce le primea de la ateii familiei care-i spuneau că s-a dat cu popii, ori cuvintele oamenilor batjocoroşi din satul unde era casa lor de la ţară, venite de la foştii ei elevi pe care se îndurase să-i treacă clasa, batjocuri de oameni buni să zicem şi beţi, în biserica veche de ruină reconstituită plină de neobişnuiţi preoţi bărboşi şi de oameni simpli prin care se mai nimerea câte un om cu stare, mafiot poate darcare ca orice vameşpocăit arunca bani cu ghiotura pentru biserică, inexplicabil acolo ca şi credinţa sa, stătea acolo în biserica medievală proaspăt reconstituită în sunetulunei muzicimaivecichiardecâtbiserica, spunând „Amin” şi făcându-şi cruce în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh din zece în zece secunde. Ori, mai târziu drumurile la mănăstirea Lainici la un părinte slăbuţ şi cu suflet deschis care stătea în sihăstrie dincolo de autostradă în afara mănăstirii, şi cum mai spusei după aceea multele drumuri la Cotmeana, pe când în biserica nouă a mănăstirii nu fusese încă 181 pictat decât altarul; şi părintele Ioasaf, proroc cu glas de Duh Sfânt şi cu privire de copil, în mănăstirea pe lângă care trecea un pârâu muntenesc, cu arhondaricul plin de oameni evlavioşi şi necăjiţi, cu biserica veche din incintă ridicată de Mircea cel Bătrân. Cum stătea pe pernă în genunchi în biserică toată slujba, cum stătea şi aştepta în rând cu târgoveţii şi orăşenii veniţi din toată ţara, de la Braşov, de la Bucureşti, de la Bacău în rând la ghereta deasupra căruia scria: „Celor ce vin, pace/ Celor ce pleacă binecuvântare/ Celor ce rămân, bucurie”, cum stătea toată ziua în curtea mănăstirii sau în biserică, cum povestea cu unii din oamenii necăjiţi care veneau, cum îl dusese şi pe băiat şi se rugaseră ca răul să fie îndepărtat, cum cumpărau vara fructe de la ţărani la poartă, cum îi ponegreau vrăjitoarele pe călugări la oamenii ce voiau să intre în mănăstire, cerul în care soarele strălucea ca un ochide ou friptdimineaţa înainte să mergi la şcoală, pârâiaşul dintre mănăstire şi arhondaric, bolborosind într-o limbă moartă, pricesnele care îi alinau sufletul sfâşiat, şi speranţa în Dumnezeu, în Dumnezeul românilor şi speranţa ei de mamă. Toată suferinţa, a îmbolnăvit-o, dorinţa ei de al vedea pe nemernic, singurul ei copil adevărat, au biruit 182 în lupta ei îndârjită îndurarea lui Dumnezeu, după ce iau vizitat multe alte necazuri de parcă suferinţa şi necazul cel mare al Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan se mutase la ei în casă pentru cine ştie câtă vreme. Au câştigat în cele din urmă, nemernicul de copil nu putuse face faţă rugăciunilor ei fără sfârşit asemeni nenumăratelor reflexii în lentilele cerurilor ale tuturor acestor mănăstiri în care primise ajutor, cu preoţii, călugării şi credincioşii lor, cu arabescurile inexplicabile ale traiectoriilor şi drumurilor neînţelese ale vieţilor lor. A câştigat, făcându-i totodată Măriei Sale o sumedenie de promisiuni. Iar după ce a câştigat şi nemernicul a fost incendiat de atingerea unei mâini din cer, dupăce nemerniculs-a întorslăsându-şi în urmă necazurile şi redevenind credincios mama asta sfântă cum nu mai sunt altele a început să se răcească devenind ce nu era şi nu fusese niciodată; fără credinţă, fără rugăciune, fără biserică, fără Evanghelie, fără Scriptură, doare cu Dumnezeu, tainic. Mama a câştigat în lupta ei cu Dumnezeu şi copilul ei s-a întors, mama l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar totodată mama l-a păcălit pe Dumnezeu, cum credea el, l-a înşelat, preacinstit părinte Ieremia, îi spusei înlăcrimatului proroc cu ochi incandescenţi ca ai 183 lui Nicolaevici Tolstoi, dar eu cred în ignoranţa mea de suflet neîncercat că de Dumnezeu nu i-ar fi răspuns şi băiatul i-ar fi murit în droguri, odată cu doliul ar fi îmbrăcat şi pietatea pentru toată viaţa, de asta vreau să te-ntreb Sfinte Ieremia. – Un text despre dumneata Mamă pe care l-am scris în Ianuarie, Februarie anul

acesta. Dar dumneata eşti îngerul şi acum eşti lângă Dumnezeu. Ascultă-mă, Mamă.

O inimă sfărâmată e simbolul acestui copil rău. Eu sunt Gabriel, câinele lui Gabi. E adevărat sunt un căţel şi de obicei nu pot decât să latru, să muşc şi sădaudin coadădaruneoricânddormîn vis pot să şi vorbesc. Eu sunt un căţel ca oricare, mama lui Gabi spune că sunt prea jucăuş, zice că nu sunt un câine serios. E adevărat, însă în schimb stăpânul meu e mult prea serios pentru vârsta lui, e atât de serios şi sobru cum cred că aş fi eu dacă nu s-ar mai da Chappi la magazin vreo patru luni; patru luni e o perioadă foarte îndelungată pentru un biet căţel. Stăpânul meu e un băieţel cu părul blond arămiu, cu ochii nisipii şi care se poartă foarte bine cu mine dar totodată are ceva în sufletul lui, o tristeţe covârşitoare uneori când îl privesc simt ceva ca şicumstăpânulmeu e cel maitristbăieţel pe care l-am văzut vreodată. Câteodată parcă are o 184 expresie dură pe chip, ca şi cum lumea aceasta nu are taine pentru el şi ca şi cum lumea aceasta e un vis rău.

Parcă ar privi lumea aceasta cu ochi de filozof bătrân supărat pe ea. Ca şi cum are un secret care îl macină, taina unei tragedii care a venit peste el şi l-a năruit, ceva rău, mult prea rău pentru a-i putea face faţă de unul singur, ceva de care trebuie să fie salvat, cum am fost salvat eu când cineva voia să mă arunce în râu. E un băiat bun Gabi, dar e un copil rău. Fumează. Înjură.

Bea din esenţele de rom ale lu’ maică-sa. Nu învaţă.

Uneori se bate. Joacă ţic pe bani. Fură bani din casă.

La lecţia de desen o colegă l-a desenat sub chip de extraterestru rău şi toţizic “-Gabi e un copil rău.” Dar doar eu ştiu că o inimă sfărâmată e simbolul acesti copil rău, stăpânul meu. Da, Gabi e un copil rău, dar totuşi e băiat bun şi vă rog să mă credeţi că nu spun asta din pricină că e stăpânul meu. Numai eu îl ştiu cu adevărat pe Gabi, de aceea am zis că e băiat bun Gabi.

Când e singur şi sunt doar eu prin preajmă atunci Gabi e cu adevărat el însuşi. Atunci îmi vorbeşte şi îmi spune lucruri pe care nu le înţeleg, mă ţine strâns cu faţa plină de lacrimi şi din tot ce spune nu înţeleg decât: “-Gabriel,fratele meu bun.” Asta spune: “Gabriel, fratele meu bun.” Şi uneori mergem în pădure şi 185 acolo Gabriel e cu totul altul decât cum îl ştiu mama sau colegii. Stă îngenuncheat în ţărâna plină de frunze moarte şi lemnişoare a pădurii şi acolo plânge în genunchi cu fruntea sa apăsând pământul. Şi uneori vântul probabil mişcă mestecenii pădurii în jurul lui sau poate copacii singuri se mişcă şi îl înconjoară plecându-şi crengile verzi sau galbene ca să-l ocrotească. Mergem tot timpul în pădure, nu numai vara. Şi toamna, şi iarna. Iarna Gabi stă în genunchi pe zăpadă şi vorbeşte cu cineva dar nu ştiu cu cine, fiindcă nu l-am văzut niciodată. Oricum trebuie să fie cineva foarte puternic fiindcă mereu Gabi îi cere să-l ajute. Odată mi-a spus ceva Gabi, mi-a povestit de o încăpere nu prea mare cu o uşă şi o fereastră. Mi-a spus că geamurile ferestrei sunt sparte şi asta nu e bine. Dar mi-a spus că totuşi asta nu ar conta prea mult dacă s-ar deschide ochiul mare care se află dincolo şi ar umple fereastra, şi dacă ar umple camera de lumină incandescentă ca o ceată de îngeri şi dacă retina acelui ochi mare ar fi geamuri pentru fereastra acea spartă din camera aceea mică. Stăpânul meu e doar un băieţel dar probabil că pe pământul ăsta nici o făptură nu e îndeajuns de mică pentru a fi scutită de necazuri, probabil că aşa e. De multe ori eu şi Gabi stăm împreună şi 186 e linişte şi Gabi tace privind vreun izvor sau o buburuză care încearcă să zboare şi se vede pe el că e un om care are necazuri. Eu încerc să-l înveselesc, îl apuc cu colţii de şireturi dar de multe ori nu merge.

Când e cu doar cu mine atunci Gabi e el însuşi şi atunci toate lucrurile rele pe care le face în oraş de obicei nu mai au nicio importanţă. Ca şi căţel eu sunt fericit că am un stăpân aşa bun, dar mă gândesc că e trist că nimeni altcineva nu îl ajută pe Gabi şi că nici măcar mămica şi tăticul lui nu au timp de el, iar fraţii

lui vitregi mai mari sunt răi nu ştiu de ce dar ştiu că Gabi e un copilaş rău pentru că sufletul lui e un suflet năruit ca un castel de jucărie construit pe malul mării, inima lui e doar o inimă sfărâmată nu ştiu de ce. Ceva i-a distrus copilăria copilului ăstuia şi l-a sfărâmat ca pe un sfinx de nisip, ceva l-a nenorocit de mic, de când era încă prea mic pentru a se putea împotrivi. Nimeni nu-l ştie cu adevărat pe Gabi şi doar eu ştiu că o inimă sfărâmată e simbolul acesti copil rău, o inimă de nisip sfărâmat de furună. Nu pot să ştiu ce va fi de omuleţul acesta, sper să-l ajute într-o zi cel căruia îi vorbeşte de ani de zile în pădure, sau noaptea stând în faţa geamului cu stele, lacrimile din ochii săi reflectând galaxii întregi. Mamă, vreau să-ţi spun ceva mai serios, 187 mult prea serios, tu ştii, eu am fost Erin din copilărie, am fost toată viaţa Erin, eu sunt Erin, Mamă eu voi reuşi şi voi fi Erin. Voi fi un om -ca Tossia, Katerina şi cealaltă prietenă şi ca dumneata şi toate prietenele tale, Nori, Mioara, naşa, tanti Fira, mătuşa Rodica, mătuşa Mia, doamna Stela, tanti Lizica, doamna Vasiu, doamna Păsărel, doamna Iacoboni, doamna Lavinia, Mariana, tanti Lenuţa, doamna Mioara prietena mea, toate doamnele şi profesoarele la care nu le-am ţinut niciodată minte numele, elevele şiprofesoarele maitinere şitoate celelalte și ca Luiza, sora mea, pentru că tot pământul te-a iubit mamă şiai meritat să te iubească, voifi un om aici pe Pământul acesta de voi fi, unde Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâinile omului; unde aşa pare cel puţin, dar unde deşi nu pare viaţa înseamnă totuşi ceva mai mult decât durere, dacă crezi pentru că Religia, orice religie, e un numinos, doar credinţa e altceva. De exemplu, într-un fel sunt dezamăgit de cartea Cărarea împărăţieişi de liniape care mulţislujitori spirituali ortodocşi o adoptă; după ce că de la Marea Schismă de când s-au separat de catolicism regrupat ca Biserică Ortodoxă nu au făcut aproape nici o misiune rămânând doar în baclavaua Răsăritului cu excepţia numărului 188 relativ de nativamericani ortodocşi din Alaska, acum se autopredică precum singura biserică legitimă spunându-ne nouă celor ce îndrăznim să fim puţini diferiţi ca şi triburilor întregi de primitivi de pe toate meridianele convertiţi în alte confesiuni că suntem toţi greşiţi şi doar ei stau pe scaunul lui Moise sau al lui Andrei. Suntem nişte eretici care nu avem voie să intrăm în biserica ortodoxă cum se întâmplă în satul meu, unul din satele mele. Şi până şi pe Papi îi judecă fiindcă nu poartă barbă ca eioripentru că mănânca pâinea nedospită, şi Arsenie Boca aşa sfânt cum a fost a fost la fel de înapoiat ca ceilalţi care spun lucruri de acest fel. Însă învăţături asemănătoare se pot întâlni în fiecare cult, şi la mine în biserică îs puzderie, radicali ignoranţi sau fanatici sunt peste tot, iar eu nu vreau să jignesc pe nimeni doar să picur pe hârtie ca altădată Alexandru Andrieş pe chitară un blues al dezamăgirii.

Am observat că la necaz oamenii nu iau cu eila spital de exemplu cu ei romane ori cărţi de povestiri. Eu vreau să fiu cărţi care să poată fi citite cu uşurinţă din închisori sufleteşti şi de pe paturi de spital. De altfel de când nu te mai am, Mamă, sufletul meu e o carte de pe care ploaia sau poate lacrimile a şters tuşul negru al gravurilor imprimate în cupru şi al literelor de 189 plumb, acum sunt singura carte fără litere din lume, sunt o cutie de poştă de pe care timpul a şters numele şi spre care nu mai ştie drumul nici o scrisoare ori vreo vedere cu Voroneţul ori cu răsăritul de la 6 dimineaţa de la Eforie Nord, nici măcar eu nu mai îmi ştiu numele mai ştiu doar că sunt om precum statueta neolitică de la Hamangia, asta e tot ce mai ştiu. Azi noapte am avut un vis. Nu l-aş imprima în argila moale a literelor dacă nu ar fi fost atât de misterios, asemeni unei hărţi cu desene făcute de zei. Am visat nişte credincioşi care citeau fiecare unde se afla Filocalia, nişte carţi uriaşe pe care le ţineau în braţe.

Restul oamenilor erau corupţi sufleteşte, stricaţi spiritual. Am văzut acolo pe F. L. şi pe pr. G. C, preotul cu privire de copil, aducând a preot soldat, cel care arată ca un avă al deşertului ori de parcă abia a coborât de pe un

perete de biserică.; am mai visat şi pe alţii dar nu mai îmi amintesc pe cine; mergeau cu nişte motociclete.

Deasemenea fiecare avea câte un monument al unui înaintaş. Şi eu aveam mormântul Anei, care însă nu avea monument. Avea ceva dar nu avea altceva, nu mai îmi amintesc. Şi fiecare cititor al Filocaliei avea în preajma lui câte un leu uriaş, blând cu cititorii şi feroce cu cei stricaţi care deasemenea umpleau 190 oraşul pe motociclete sau pe jos. Leii erau uriaşi şi magnifici. Şi eu aveam o Filocalie şi după ce am venit din stricăciune am încercat să citesc din ea dar nu am putut să găsesc pasajul de unde citeau ceilalţi. Eu am încercat să citesc de la capitolul 10, iar ei citeau de altundeva, nu ştiam de unde. Apoi au apărut doi cititori şi au spus că trebuie să mergem mai departe şi să o luam şi pe D. – o fată, prima mea iubire -cu noi.

Le-am spus să o ia ei fiindcă eu nu sunt sigur de mersul meu pe motocicletă şi ei au spus că trebuie să o iau eu după care au plecat. După ce am fost de acord să o iau pe D. am găsit pasajul în Filocalie, era capitolul 5 şi am început să citesc cu ceilalţi. Cărţile erau uriaşe şi magnifice. Da, poate că sunt Anakin Vader; sunt o piatră care a călătorit prin toate râurile, o cochilie spartă care a fost purtată de valuri prin toate mările. Îmi amintesc când eram amândoi la şcoală, dumneata profesoară iar eu elev de gimnaziu, cât de mult îmi plăcea să ascult muzică încă aproape adormit la ora şapte dimineaţa. Mamă tu eşti Fran a lui Charles Dickens, ca şi Ebenezer văd asta cu mult mai mult acum când nu mai eşti aici, prietena ta cea mai bună mi-a spus că dumneata ai fost un om care nai jignit niciodată pe nimeni. Cât ai lucrat la grădină mamă, locul 191 unde te duceai să încerci să-ţi lepezi tristeţea şi să-ţi uiţi necazul ca psalmistul, bietul David, de fapt practic ai fost singura care ai lucrat la grădinile noastre, şi acum îmi amintesc cum când mergeam la ogorul de la Oraca înainte să te văd la lucru vedeam bluza dumitale lăsată pe marginea lanului de porumb.

Mamă, când eram copil mic mă puneai să mănânc curu' de găină :) pentru că semăna cu o inimă, iar eu voiam să am mai multe inimica-nbasme şi mereu eu mâncam inima puiului sau inimile precum calul măiastru sau năzdrăvan şi pe urmă credeam că am mai multe inimi ca-n poveştile lui Petre Ispirescu şi alte poveşti ce le citisem. Mie îmi dădeai de obicei inima puiului. Mămico, acum ştiu că dacă te-aş putea auzidumneata mi-ai spune cuvintele pe care i le-a spus în fimul Titanic cu Leonardo di Caprio Jack Rosei pe când aşteptau bărcile în apă în mijlocul Atlanticului.

Acum ştiu şi eu că Titanicul e un film care nu ar trebui să se termine niciodată ca eternitatea. Pe Rose au trezit-o strigătele marinarilor din moarte, pe mine frumuseţea, frumuseţea Rosei când stătea în barcă privind cerul învelită în pătură ca într-un văl sacru.

Trăiesc şi iau notiţe. Oamenii ar trebui niciodată să se desparttă și niciodată să se recăsătorescă. oNe lOvE, right? :) Doamne, eu nu 192 mai vreau să trăiesc pe pământ; vreau să trăiesc în cer.

Neştiut orice biserică e o gară la care venim poate doar ca să plecăm ca în poemul cu pietre al lui Nichita Stănescu, marele uitat. Doar când viaţa mă aduce în sfârşit în genunchi conştientizez că în mine sufletul îmi e de mult aruncatcufruntea înpietre înaintea Christosului categoric şi invizibil, precum leprosul şi cum ai fost şi dumneata pentru mine, Mamă, ca femeia canaaneancă. Privesc afară din suflet ca dintr-o elegie antică dincolo de uşă şi cerul se întunecă îngroşându-se parcă, arătând ca lichidul dintr-un presspapier cu un cerb de aur bombardat de stele căzătoare. Credinciosul, oricare credincios când uită de Dumnezeu se întunecă ca Mihai Eminescu ori mai degrabă ca bieţii oameni fără vreo credinţă de pe străzi cu buzele împietrite şi frunţile frânte, iar când i se face frică în tot întunericul acesta al lumii şi îşi aminteşte iarăşi de cei veşnici şi de zeu, primeşte lumină. Ies în faţa casei printre florile dalbe de stele ale universului şi strig asemeni lui Kevin: Hei, nu mai mi-e frică. Ştiu că orice blestemăţii ar mai cloci

diavolul asupra mea, nu va avea timp să le şi facă prea mult pentru că cu viteza aştrilor pe care ne aflăm cu toţii voi trece din mâinile lumii în mâna lui Dumnezeu.

Din copilărie toată viaţa 193 m-am întrebat ce este de cealaltă parte a Retezatului; abia acuma ştiu, de cealaltă parte a Retezatului e Brâncuşi. Mămico, Christos e singurul în stare să ia imensa şi romboidala Coloană a infinitului şi să o îndoaie ca altădată lumina Nichita Stănescu şi să şi-o pună pe cap cunună a pământului şi a miliardelor de pământuri ale cerului. Asta am învăţat de la dumneata. Doar familia contează, dar cu anumite limite şi cerul e o familie din care dacă eşti om trebuie să faci parte. Arta, măcar cea adevărată, este după cum spunea tatăl meu despre o povestire, o nebunie frumoasă. Ce-i pot spune şi lui Dumnezeu dacă m-ar întreba e că tu întotdeauna m-ai înţeles sau dacă s-a întâmplat să nu mă înţelegi ai încercat să mă înţelegi până m-ai înţeles, mereu. M-ai înţeles aşa cum înţelege iubirea, înţelegând până la capăt pentru că iubeşte până la capăt. Eu cred în lacrimi. Îmi amintesc Mamă cum din pui mâncai şi dumneata abia câte o aripioară când o mâncai şi pe aceea. Viorile din Et si tu n'existais pas – disperarea neoexistenţialistă şi neantul francez, asemănător nirvanei budiste şi tristeţii pustei maghiare. Iluzii toate, tu exişti şi acum, Mamă. pentru că unii dintre cei ce au murit sunt mai vii decât suntem noi încă. Dumneata m-ai făcut, 194 viaţa mea trebuia să fie o şansonetă şi în schimb a fost un cântec punk, nenorocit până să te cunosc pe tine, Mamă. Acum când nu te mai am te cunosc cel mai mult şi sufletul tău de aur este motorul vieţii mele. Un lucru pe care îl învăţ acum de la dumneata, mamă, e cum să ajut oameni. Ben Parvar. Evanescenţă. Ofra vorbind despre părinţii ei din vremuri trecute, acum şi trecută în cealaltă dimensiune, mama mea călătorind ca un pelerin până în cer, urmând ca şi eu să mă preschimb în ceva nevăzut. Mamă, vreau să-ţi spun ceva vesel, deşi eu sunt un om trist; mi-am făcut acuma o omletă şi mi-a ieşit pentru prima dată cum o făceai dumneata, aproape de fapt, mi-a ieşit aproape întreagă, am reuşit s-o pliez şi a ieşit pufoasă deşi am făcut-o cu brânză. A ieşit pentru că am făcut cum mi-ai spus dumneata, să nu o rup cu furculiţa ci să-i ridic marginile. Îmi pare rău că nici măcar nu m-am gândit să încerc să învăţ să gătesc. E atât de uşor şi mi-ar fi plăcut atât de mult. Am pierdut ceva atât defrumosce nuvoimaiavea niciodată, doar dacă e adevărat ce spune Joni Eareckson Tada şi eu şi cu dumneata vom pregăti sarmale şi omlete pufoase în cer. Acum fotografia dumitale s-a transformat într-o icoană albnegru asemeni unei gravuri în acvaforte făcute de 195 AndreiRubliovcu mijloacele tehnice ale luiFélix Nadar folosind ca ochi magic al aparatului de fotografiat Ochiul lui Dumnezeu şi chipul tău e scris în stele şiacumştiuşieu în sfârşit că iubirea nu înseamnă vorbe mari ci iubirea înseamnă ce scrii cu degetul pe geamul ferestrei când s-a aburit de lacrimi sau de ploaie.

Vreau să-ţi spun ceva drăguţ, aici în chilia asta de la Colţ unde m-a adus providenţa, unde am învăţat că plăcerea iroseşte şi surpă duhul omului, în vreme ce nevoinţa îl agoniseşte şi-l zideşte şi de fapt cred că mănăstirea e singurul loc de pe Pământ, cu excepţia poate a Zidului de Apus, unde chiar că nute poţiplictisi sufocat ca într-un sărut de atâta bucurie şi tăcere îmbibate de lacrimi şi zbicite de sare. Ca sectant, mănăstirea este iubirea mea interzisă, lucrulsălbatic, lucrul nebunesc cum au fost şi celelalte, ale lui Feodor Mihailovici şi Lev Nicolaevici. Călugării spun că cei care se duc în cer se roagă pentru că rugăciunea ţine de o altă dimensiune a existenţei. În cer toţi se roagă, îngerisau oamenişiChristoscare e singurul care putea să-şi amintească cerul se ruga mereu; şi Dumnezeu se roagă deşi lucrul acesta e poate imposibil de înţeles. A River Runs Through It. Dacă o să merg vreodatăîn America, în Montana o să mă duc, locul în care şi dumneata ai fi ales 196

să mergi şi de aceea de voi merge voi spune ca irlandezul din Braveheart că Montana e a mea. Dar totuşi cred că nu voi merge să văd Montana decât ca dumneata când voi merge să văd Montana din ceruri şi Turnul Eiffel de aur lichid, şi ca şi dumneata voi rămâne în locurile acestea ale noastre până voi fi băgat în pământ ca o grăunţă, iar dumneata ai plecat de tânără şi de acum vei fi tânără pentru totdeauna, m-am întâlnit cu doamna contabilă de la liceu care mereu mă confunda cu Ştefan şi după ce am vorbit de dumneata când ne-am despărţit mi-a spus: -Păcat!

Când îmi va veni ziua voi intra şi eu în pământul acesta pentru a deveni pământul acesta umil şi pentru a redeveni iarăşi suflet, acolo vom fi fericiţi cei care vom fi şi la toţi ne va clocoti sufletul în priviri precum oţelul lichid al scriiitorilor comunişti din anii '60. Mă simt ca Anthony Quinn rupt plângând în nisip pe malul mării acoperit de ideogramele valurilor şi mă simt de parcă citesc o carte de parcă toată viaţa mea este o carte în care m-am împotmolit ca pe o tablă de go şi nici măcar nu mai ştiu la ce mă gândesc, sunt ca o fântână adâncă şi întunecată oglindind chipul tristeţii, cât despre mine ştiu acum că trebuie să zâmbesc altfel voi muri. Aici în camera cu oratoriu într-adevăr mă simt ca un 197 prinţ, numi-aşfi închipuitcăpoţifi atâtde fericit într-o mănăstire; şi când Soarele care aici la munte e mult mai aproape îşi vâră capul blond pe fereastra de termopan a chiliei, o fereastră cu trei despărţituri şi o singură deschizătură îmbrăcându-mă în pulbere de aur ca pe filozoful în meditaţie al lui Rembrandt şi aici mă simt ca într-un palat precum Perpetua. Sunt pământ aici unde totul dintotdeauna a fost ca în „Eight Below” – „-25˚”, unul din filmele dumitale: hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold 198 on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold 199 on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold

on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on – Holden.

Copilul care am fost - Copilul citind. In camera plina de carţi Doar mama. Poveste. A fost odată ca niciodată un băieţel care după ce tata sau mama îl aducea de la grădiniţă stătea pe covorul gros din camera lui şi se juca cu maşinuţe albe şi construia căsuţe din cuburi din lemn vopsit. Băieţelul nu mai putea de nerăbdare pentru că ziua ce avea să vină acea să fie Ajunul, iar el avea să primească atâtea cadouri de la Moş Crăciun.

La fiecare Crăciun, părinţii, bunicii, unchii şi naşii îi aduceau multe cadouri pe care le primiseră pentru el de la Moşul. Ba chiar şi prietenele mamei lui îi aduceau cadouri pe care tot Moşul l-i le dăduse pentru el. Aşa că putem înţelege de ce băieţelul avea mari emoţii şi era foarte curios. După ce ziua trecu, îşi făcu rugăciunea şi se puse în pat, însă nu reuşi să adoarmă. Nu se gândea decât că peste nici douăzeci şi patru de ore urma să primească atâtea şiatâtea lucruri: maşinuţe, cărţi de colorat, hăinuţe, cutii de cuburi, cărţi de poveşti din care să-i citească buni şi mami, pazăluri, peştişori de acvariu, papagali micuţi, 200 tritoni şi atâtea şiatâtea lucrurifrumoase. Dormi uşor în camera luminată de stele şi de luminile brăduţului, în timp ce afară ningea în noaptea luminoasă. Se trezi dimineaţa şi merse drept la ceas să vadă cât mai este până seara. Restul zilei trecu asemeni unui vis.

Jucându-se nu se gândea decât um să treacă mai repede ziua şi să poată primicadourile care facuseră atâta şiatâta drum. Un singur lucru îl întrista. Tatăl său nu avea să petreacă cu el, cu mama şicu bunicuţa Crăciunul anul acela. Deşi era inginer, plecase şi se angajase muncitor pe o sondă petrolieră în Marea Nordului. Nu ştia unde este marea asta, dar ştia că acolo lucrează tatăl său şi că este foarte departe. De Crăciun tatăl său avea să stea singur, fără familie, împreună cu ceilalti muncitori, o să scoată petrol din adâncurile mării şi o să se gândească la el tot aşa cum şi el mergea la grădiniţă, se juca după-amiazele, stătea cu bunica şi merge să se dea pe gheaţă şi se gândea la tatăl său. De când plecase tata cu două luni în urmă, plânsese de trei ori, însă tati îl suna şi îl încuraja, spunându-i că va mai sta doar până în martie când expira contractul pe anul acela. Nu ştia ce e aia contract şi era greu să-l aibă pe tata aşa departe, însă acum nu mai plângea. Doar era bărbat.Aşa-i spunea şi tati la 201 telefon: „Lasă că o să mă întorc repede. Ai grijă de mama şi de buni. Contez pe tine.” Da, tăticule, spunea el cu ochii în lacrimi, însă simţind în el o putere pe care nu o mai observase. Când se lăsă seara şi până aşteptau venirea colindătorilor, colegi de la grădiniţă, copii din curtea blocului, copii de la biserică, grupuri de copii mai mari, bunicuţa îi spuse o poveste. Era cu un bătrân râu care primeşte vizita a trei spirite în seara de Ajun, iar bătrânul după aceea începe să sărbătorească Crăciunul şi devine un om bun şi drept.

Povestea era foarte frumoasă, însă băieţelul adormi chiar când bunica termina povestea şi dormi, şi dormi până când mami îl trezi, dându-i o sărutare şi chemându-l la brad să cerceteze împreună cadourile.

Bucuros că are voie să se uite la cadouri, fugi cu mami repede la brad şi se aşeză în genunchi între cutii. După ce deschide toate cadourile împreună cu ea, zâmbind, scotea sunete de surpriză la fiecare cadou, băieţelul văzu şi un plic. Îşi văzu numele pe plic, era singurul lucru pe care putea să-l citească, iar când îl deschide văzu că nu era înăuntru decât o poză cu tatăl său, făcută pe marginea sondei, cu marea vălurită în spate şi pe spatele pozei era desenată o inimă cu un creion colorat şi haşurată 202 cu roşu. Privind plicul mai atent văzu pe o parte două bucăţi de hârtie colorată, foarte frumoase. Prima era cu un băieţel care îşi deschidea cadourile sub brăduţ, iar o doua era cu acelaşi copilaş privind de la fereastră o stea foarte strălucitoare. Privi timbrele, văzu faţa captivată a copilului în faţa cutiei cu cadouri care pentru el reprezentau mai mult decât toate comorile de aur şi argint ale pământului, şi uimirea copilului

care se ridicase din pătuţ şi privea steaua aceea mare şi albă de pe cerul nopţii. Erau atâtea lucruri; si atât de greu de numit. Nu ştia prea bine ce se petrece, însă sufletul lui pur şi mintea sa neîncercată simţi ceva neobişnuit, ca o aripă a miracolului care pluteşte peste el, izvorâtă din scrisoarea tatălui său, din bucăţelele acelea de hârtie desenată şi colorată frumos, din inima desenată de tatăl său sau poate de altundeva şi acum simţea că dragostea putea să umple distanţele până departe, până în mijlocul mării unde ostenit, tatăl său se gândea la el şi poate face şi drumul înapoi de la tati la el. Era atât de adâncit în sentimente, încât nici nu auzi că nişte prichindei ca şi el intrară pe uşă şi începură să cânte privind la bradul mare şi încărcat de beculeţe şi de globuri albe care arătau de parcă nişte stele ar fi coborât din cer şi s-ar fi aşezat în 203 brad, luându-şi locul printre bomboanele şi portocalele agăţate de ramuri. După câte înţeleg eu frumuseţea clasicismului, via Horaţiu, este frumuseţea unităţii de simţire, orice ar însemna ea. Îmi ţin mâinile împreunate în tăcere Deschizându-le ca pe o carte a Ta. Oamenii orbi nu văd pământul decât în lumina viselor sau în amintiri. Am spus odată la o biserică de mănăstire că cel mai frumos D-zeu e cel înlăcrimat.

Totodată mă gândesc că cel mai frumos D-zeu e şi cel care zâmbeşte, şi cel care e un D-zeu plin de zâmbet ca un om, ca un băiat, ca o fată care se bucură. Dacă vrei să-L iubeşti pe D-zeu trebuie să suferi, dacă vrei să suferi trebuie să iubeşti.' Acesta este textul învăţăturii preotului Ioan pentru Ioan, băieţelul său. "Sometimes I feel like a motherless child/ Sometimes I feel like a motherless child/ Sometimes I feel like a motherless child/ Far away from home. " – aceasta e învăţătura ce am primit-o eu. întotdeauna prietenii au fost ca personajele lui Oscar Wilde, iar dumneata Mamă chiar ai fost în lumea aceasta ca florarul Hans cu mult mai mult ca mine, asta e povestea Prieteniei – suntem prieteni cu prietenii tot anul cu excepţia sărbătorilor de iarnă şi a momentelor când ai cu adevăratnevoie, aproape, dar în toate întrebările 204 sunt inutile pe veci fiindcă într-adevăr totul este destin cum am crezut eu în copilărie, pe când mai credeam încă şi în Prietenie ca în Dumnezeu. Cerul către hominid. Dacă prinzi un puide vultur Cetrebuie sa facitu e sa-itaiaripile Şi sa-l laşi sa ţi se târască la picioare Trebuie sa-l laşi sa se tarască Şi sa-ţi fie milă de el bietul vultur Care ca şi tine habar n-are ca aripile Cresc la loc asemeni tăcutei nopţi. Dar abia acum văd că problema mea era că eram un om orbit de idealurile educaţiei comuniste şi a unui creştinism greşit înţeles, eram şi am fost cred până azi orb în faţa realităţii existenţei şi când mă gândesc de exemplu la copilăria lui Vito Andolini, un coleg de-al meu care când a crescut nu avea bani în buzunar ci doar un revolver aşa cum până în zia de azi în buzunare n-am bani, doar poezii şi privind omul realizez că problema suferinţei e mai mare decât mine şi decât toţi oamenii care vor trăi vreodată şi că doar proştii ca mine se mai miră de răul care se întâmplă pe lume, iar internatele şcolare mai ales cele de băieţi ar trebui vizitate periodic de asistenţi sociali, preoţi, psihologi, poliţişti, gardieni publici şi alţi funcţionari care şi aşa nu fac mai nimic. Internatele şcolare au fost într-adevăr în secolul XX ce au fost casele de muncă ale lui 205 Charles Dickens în secolul XIX şi nu ştiu ce sunt în prezent dar cred că acum este mult mai rău în ele ca acum douăzeci de ani. Cuvânt către păianjen. Sufletul tău e un păianjen Eşti omul cu suflet de păianjen De ai ajunge în cer Însuşi Hristos n-ar fi drept Sufletul tău e un păianjen Eşti omul cu suflet de păianjen Hristoase iartă-l că nimic nu ştie Nimic n-a ştiut. Ești ca mine. Pe de altă parte în alte privinţe pe Pământ cel mai trist lucru, după cum a spus Profetul – deşi nu pot fi niciodată de acord cu ei – e că marxiştii au dreptate, iar existenţa crudă este înveşmântată în epifaniile şi iluziile sufletelor noastre n-aş fi crezut niciodată că voi

spune asta dar Marx a spus adevărul, atât cât a ştiut din el; visul marxismului trebuie să nu fie Comuna din Paris din secolul XIX ci Comuna din Ierusalim din secolul I. însă cutoate acestea caunpunct în plus pentru Whitman în secolul douăzeci pe Pământ buni au fost americanii şi aliaţii lor; restul de la Germania neagră şi roşie, China şi până la România înainte de decembrie 1989 au fost băieţi răi. Lucrurile acestea, cum spun evreii, nu trebuie uitate niciodată, dar pentru mulţi dintre noi există visul anilor '60 şi chiar '70 şi de multe ori ne gândim că Maurer era mult mai bun decât un patron de azi şi că între Maurer şivreun domn 206 politician de azi, oricare ar fi el – dacă-i excludem pe armeni, pe Rege şi pe Toader Paleologul – nu există măcar comparaţie. Dar aşa cum devine cu trecerea deceniilor şi o dată cu uitarea visului religiei, capitalismul e un vis rău din care nu ne putem trezi, din punctul acesta de vedere doar dacă n-ar fi fost ateu Ernesto Guevara ar fi putut foarte bine fi pictat pe pereţii bisericilor în icoane alături de Sfântul Gheorghe şi toţi ceilalţi sfinţi purtători de sabie cu halouri strălucitoare ca nişte petale de nuferi şi afumate de lumânările aprinse ale secolelor. Probabil că voi rămâne toată viaţa un burghez irecuperabil însă recunosc şi măcar atât să fac de nu pot mai mult că noi toţi am zidit turnul unui Babilon nedrept, meschin şi malefic uneori. Şi există un lucru şi mai trist decât toate acestea, acela că nici un om absolut nici unul care s-a născut sau se va naşte vreodată nu poate schimba cu nimic în bine aceste realităţi demne doar de a fi uitate dar care ne rămân mereu în faţa ochilor, iar lumea nu poate fi făcută mai bună, poate fi făcută doar mai rea. Acum îţi vorbesc ţie, acum nu îi vorbesc Mamei, ea e acum dincolo de toate galaxiile din univers la Dumnezeu, învreme ce tu eştiaicicu pagina asta în mână: nu-ţi dori niciodată să fii un milionar 207 rich & famous, doreşte-ţi doar să fii tu însuţi pentru că nimeni, nimeni nu poate să fie ce poţi să fii tu, nu ştiu cum eşti dar ştiu că poţi fi unic ca o lacrimă, ca o pietricică culeasă din munţi, pierdută şi uitată în ea însăşi, ca o floare de colţ presată şiuitată într-un clasor pe care nu l-ai mai deschis din copilărie, tu eşti floarea, tu eşti clasorul şi e un adevăr că lumea nu are şi nu a avut niciodată nevoie de patroni ci de pelerini; nu fi un bogătan, fii Mama mea, fii cum a fost ea, e cel mai frumos lucru pe care l-ai putea fi. Cât despre mine, am multe păcate. Elegie pentru porumbelul ucis. O biet porumbel nevinovat dând din aripi În mâinile mele de copil atât de relele mele Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tublândporumbel bietspiritnevinovatTu inocenţă martirizată de mâini de copil Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tu biet porumbel blând spirit nevinovat O biet porumbel nevinovat dând din aripi. Ăsta a fost copilul care am fost. Sunt pământ dar de acum sunt unpământ care îmbrăţişeazăcerul, asemeni pământului Haţegului, un loc unde ca jos pe tot pământul în viaţă ca şi în iubire nu răneşti cel mai mult decât ceea ce iubeşti cel mai mult. Iar Haţegul, Mamă, L-am întrebat pe unchiul lui Ioan care stă în locul de vizavi ce a fost pe locul 208 blocurilor noastre înainte să fie blocuri, înainte să le construiască regimul comunist. A zis că aici a fost Oborul, Târgul de vite şi doar pe unde era magazinul alimentar numit de oameni la Irina erau nişte case, iar pe locul oborului nu a fost niciodată nimic altceva. Un lucru despre aceste locrui, prinanii 1911-1912 Aurel Vlaicu aaterizat pe terenul viran al oborului cu avionul său şi de aceea strada pe care stăm noi se numeşte Aurel Vlaicu. Deasemenea strada Tudor Vladimirescu îşi trage numele la propriu chiar de la el. În jurul anului 1809, Tudor Vladimirescu venea prin zona aceea unde erau nişte case negustoreşti şi cumpăra vite pe care le ducea în parte legal, în parte prin contrabandă înŢara Românească. Mai mult ca sigur că mă aşteaptă o viaţă chinuită cum a fost şi a ta pentru că pentru mine iubirea poartă şi va purta întotdeauna numele tău, Mamă, dar întregul univers stă acum între

noi stă ca un râu cum spune fata de la Atb dar acum eu aştept autobuzul spre cer cum spune altăfată, pocăită, şi mă gândesc cât ai mers tu cu autobuzul la Sânpetru, uneori a trebuit să mergi pe jos iarna pe întuneric şi îţi era frică de lupi că pe acolo ieşeau lupii uneori la drum de am făcut şi eu o poveste naivă pe când mă plimbam iarna pe zăpadă pe drumul acela şi ascultam pe repeat 209 la mp3player Jaci Velasquez Crystal Clear fiind şi eu ca o vrabie în iarna fosforescentă povestea pădurii de ametist, prima miniatură pe harta arhetipală a Ţării Haţegului - (PĂDUREA DE AMETIST. Cât ai fost pe pământ pentru mine, Mamă, tu ai fost mănăstirea mea, poate acum cândnu te mai amaicica mănăstirea săfiemama mea până ne vom revedea, Mămico; tot ce-mi doresce săne revedem şisăfimîmpreunămereu pentru o eternitate de eternităţi. Pe măsură ce afară se întunecă văd în cer chipul tău, şi eşti încununată cu Ursa Mică şi Steaua Polară, Mamă, şifrunzele se răspândescpurtate de vând printre stele tulburându-le lumina cu mai multă lumină asemeni izvoarelor de aici din munte şi azi în mine deasemenea a răsărit un izvor şi oricum mă simt mult mai bine într-un templu al lacrimilor decât într-un club al vorbelor şi râsului, pentru că eu vreau să plâng, pentru o viaţă vreau să plâng, vreau să fac din lacrimi şi tristeţe fericirea mea.

Acum pe laptop merge filmul cu natura din Montana, cum spuneai dumneata. Crângul de pe marginea drumului ce duce dinspre Săcel spreSântămărie-Orlea a făcut parte din cunoscuta pădure de ametist ce se întâlnea din locul unde este acum autostrada până la poalele muntelui. Peste pădurea aceasta 210 era stăpână războinica familie a Lupilor de Cenuşă. Se numeau astfel, fiindcă purtau costume cenuşii şi pantofi cenuşii şi fumau tot timpul trabucuri cenuşii, iar prin părţile pădurii de ametist animalele poveasteau că lupii aceştia se trăgeau dintr-un lup ce luase fiinţă din cenuşa unui brad uriaş ce se afla undeva în munte şi care fusese lovit de un fulger ce luminase noaptea. Din acel lup se trăgeau Lupii de Cenuşă, iar când au fost înnobilaţi li s-a scris acest nume în hrisoave şi în documentele oficiale ce purtau sigiliul imperial. Dar, cu toate că au fost înnobilaţi şi aveau servitori şi locuiau într-un palat era de preferat să nu te întâlneşti cu ei prin pădure pentru că erau nişte lupi foarte răi. Nu ştiu dacă pe lumea asta există şi lupi buni, afară de poate de lupii din America de Nord dar Lupii de Cenuşă cu siguranţă nu erau dintre aceia. Pădurea de ametist era sub stăpânirea Lupilor de Cenuşă, iar aceştia făceau ca fiecare fiinţă ce locuia sau doar trecea prin bungetul de sticlă, să simtă acest lucru. De fiecare dată când întâlneau un iepure, o veveriţă sau un iepure, aceştia trebuiau să dea un ban de argint. Podul palatului Lupilor de Cenuşă era plin de bani de argint, iar lupii se gândiseră chiar să acopere ţiglăria castelului lor cu bani pentru a-l face să 211 strălucească asemeni pădurii peste care erau stăpâni. Şi îşi puneau servitorii să cureţe înnegritura de pe monezile de argint, pentru ca aceştia să strălucească şi mai tare atunci când îi voi lipi pe ţiglele acoperişului, neştiind că oricât ar încerca servitorii şi oricât ar munci nu vor putea niciodată să cureţe acei bani de argint, pentru că erau bani murdari, bani pe care eifolosindu-se de înaltul lor rang nobiliar şi de autoritatea pe care o aveau- îi luaseră prin ameninţări de la supuşii lor. Ce s-ar fi întâmplat dacă Lupii de Cenuşă ar fi dat peste un om în pădurea lor, nu se ştie.

Probabil că nu ştiau nici ei, fiindcă nu întâlniseră nici unul. Pe vremea aceea oamenii erau mai puţini, iar satele erau mai îndepărtate de pădurea de ametist. O singură dată se întâmpla să treacă un om prin pădurea lupilor, iar aceasta este ceva aşa de neobişnuit că dacă ţi-ar povesti cineva nu ai crede şi dacă ai vedea cu ochii tăi ţi-ai spune că visezi. Dar iubirea nu este un vis. Nu se ştie cum un băiat ajunse în preajma pădurii de ametist. Unii spun că băiatul era un paj ce se grăbea să străbată pădurea aceasta neobişnuită pentru a ajunge la stăpâna sa. De cum intrase în

pădure, ştiind că este domeniul familiei Lupilor de Cenuşă, pajul îşi spune: “O să mă uit după soare 212 ziua şi după lună noaptea şi o să caut să ajung cât mai repede afară din pădurea asta. Nu apucă însă să facă prea mulţi paşi că fu orbit de strălucirea pădurii în aerul răsăritului. Arborii erau de ametist şi razele soarelui străbăteau strălucind prin ei făcând să sclipească întreaga pădure; vara, frunzele, firele de iarbă- cu totul şi cu totul de ametist trandafiriu- se spărgeau când vântul cald sau răcoros le izbea unele de altele. Băiatul începu să meargă tot mai încet, privind în jurul său. Norii se puteau vedea arzând prin pădurea de piatrătransparentă, plutindspre sud peste munte, iar zăpada din pădure era de sidef. Pajul încercă să-şi amintească de temuţii Lupi de Cenuşă care puteau să apară oricând şi încercă să facă un efort de voinţă, să se grăbească până va ieşi din pădure, dar era captivat de ceea ce vedea, fiecare copac scânteind asemeni unei bijuterii. Pădurea strălucea alb şi violet stins si pe deasupra copacilor zburau păsări cu aripi de diamante, stoluri ce le făceau să pară asemeni unor ploide lumină, ca atuncicând cade o ploaie blândă peste tine şi simţi că n-ai vrea să fi în nici un alt loc din lume şi picurii de ploaie plouă până în sufletul tău şi tu devii una cu ploaia şi cu cerul frumos şi plin de nori şi lumini delicate şi eşti recunoscător pentru toată frumuseţea 213 aceasta care îţieste dăruită. Văzândcă îie totmai greu să înainteze, pajul se opri şi se aşeză pe un copac doborât la pămănt. Nu după mult timp, soarele asfinţi şi se făcu noapte. Putea vedea tot cerul acoperit de stele prin crengile transparente ale copacilor de ametist şi vedea cum stelele se reflectau în zăpadă îngheţată care sclipea pe rămurele.

Deşi era noapte, pădurea era luminoasă asemeni unui sipet plin de diamante, fiecare copac pâlpâind slab în zăpadă.

Era atât de frumos, încât ziua următoare când se întâlni cu Lupii de Cenuşă, iar aceştia veniră gata să-l sfâşie, dar – în momentul când făcură cerc în jurul , său – văzură cum din palma întinsă a pajului răsare un lăstar mititel, care devine apoi otulpiniţămaimare ce apoidăfrunze şicare mai apoi înfloreşte cu nişte flori mari şi foarte frumoase. Era uncrin. În momentul în care Lupii de Cenuşă spuseră: “ Nu e decât o floare, haideţi băieţi”, pajul îşi dădu seama că nu îi mai e frică de lupii aceştia răi de care nu putea decât să-ţi fie milă şi petalele florii se schimbară pe dată în flăcări albe care se reflectau în ochii Lupilor de Cenuşă, umplându-i de teamă. După ce rămase singur băiatul sădi floarea în pământul pădurii de ametist şi merse, şi tot merse până ieşi din pădurea de ametist şi ajunse la minunata 214 prinţesăal căreipajera. Reuşisăiasă, căcinu mai privi la frumuseţea pădurii, ci îşi aminti frumuseţea crinului imperial cu petale de flăcări ce îl ţinu în mână, flăcări ce se schimbară iarăşi în petale obişnuite la un timp după ce îl sădi în pământ. Şi, lângă crinul acela apăru un alt crin, şi altul şi altul, iar apoi începură să apară în pădurea de ametist copaci de lemn care îi înlocuiră treptat pe cei de cuarţ colorat şi, până la urmă, pădurea de ametist dispăru , dispăru şi palatul Lupilor de Cenuşă, dispărură chiar şi Lupii de Cenuşă şi din tot crângul acela, odată atât de mare şi de cunoscut, nu mai rămaseră decât arborii de lângă drumul ce duce spre satul Sântămarie-Orlea cum vii dinspre satele Săcel şi Sânpetru, dar nici aceştia nu mai sunt vechii copaci de ametist. Sunt nişte copaci ca toţi copacii, cum sunt copacii pe pământ în ziua de azi, copaci vii şi tăcuţi asemeni sufletelor oamenilor.) -, când ai fost profesoară Mamă, la Sânpetru şila Sântămărie Orlea unde eu amavut cea mai mare prietenie şi cea mai mare decepţie - şi a trebuit să treacă destul timp după totul primit de la toţi cei ce obişnuiam să-i numesc cei mai bun prieteni până să cunosc şi eu ce evreii ştiu de milenii că cei mai buni prieteni ai credinciosului şi cei care te ajută cel mai mult 215

când ajuni într-un necaz nu sunt nici oamenii buni, nici oamenii răi, nici cei spirituali, nici cei păcătoşi, martiri sau tâlhari, nici fraţii credinciosului, nici măcar ceilalţi credincioşi, cei mai buni prieteni ai credinciosului sunt preşedinţii morţi ai Statelor Unite ale Americii, Andrew Jackson, Hamilton care totuşi nu a fost chiar preşedinte, bunul George Washington, marele Lincoln, uneori şi preşedintele Hiram Ulysses Grant mă bagă-n seamă, poate în viitor va fi şi Benjamin Franklin mai mult decât atât ce ar putea fi? şi da văd că după ce dumneata ai plecat de pe acest pământ pământul nu mai îmi poate oferi decât revelaţii triste, toţi oamenii de pe pământ ar trebui să plângă în hohote şi majoritatea o vor face cândva, scrâşnind din dinţi - şi cum ai mers în toate celelalte locuri, toate vecinele te compătimesc pentru viaţa ta într-o familie meschină pierdută printre altele în oraşul nostru meschin pentru că e adevărat că femeile care mai sunt şi bune la inimă au o viaţă grea pepământul acesta; viaţa ta afost cumzicea englezul ăla „o candelă în vânt” şi ca în cântecul acela slave song: „Nimeni nu ştie necazul ce l-am văzut/ Nimeni nu-mi ştie durerea/ Nimeni nu-mi ştie necazul ce l-am văzut/ Glorie Hallelu Yah.” Mamă, ce momente de film de Hollywood pe scenariu 216 de roman englez; eşti unică, Mamă, tu trebuiai să fii domniţa cu nume de safir. Sufletul tău e spaţiu de saga. E naşpa, răul e în lume, e iarnă, dumneata, Mamă, nu mai eşti aici şi acum pare că va trebui să stau în casă cu un chiup sufletesc bolborosind mereu de zgomot şi furie, ca vinul; nu ştiu ce aş putea face, presupun că nu pot decât să mă prezint la unitate; ei bine, voi sta, şi după mine se va spune că nimeni n-a ştiut să-şi iubească cei ce sunt ai lui mai bine – dar aceasta trebuie să fie nu ceva trecător ci o decizie conştientă. Sau poate o să rămân pe Titanic cât mai mult timp pot. Oricum adevărul e că de aceea mi-am alesc credinţa pe care o am, -calvină, americană, sectară sau oricum mai poate fi numită – fiindcă e cea pe care am găsit-o eu care mă ajută să supraviețuiesc psihic în continuu, da, fiindcă asemeni Christosului meu la care găsesc alinare şi eu sunt străpuns în duh, cum şi dumneata Mamă ai avut sufletul străpuns. Şi de altfel credinţa pe care o am e singura care mă face să cred cu adevărat, după măsura vasului de lut care sunt. Tot restule doar estetică şi frumos, aproape. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Departe în noapte târât am fost Luminat de furia 217 pâlpâindă Împiedicându-mipaşiiprin pămăntul spart De şuvoiul mileniilor În apropiere este Edenul ingenuu Dar mă înecam în mlaştini Agăţându-mi privirea de ghearele fulgerelor Nocturni pereţi ai oboselii înnegriţi de umbre În îndoiala intersectată Mâini îngenuncheate între coloane de timpMergândîncercmă împiedicam de aceeaşi piatră Târât între ochi şi pământ sub sigiliul fricii Departe în noapte târât am fost. Învăţ că eşti flămând cu adevărat doar când ai mânca orice, eşti fericit cu adevărat doar când ai putea să renunţi la orice şi iubeşti cu adevărat doar când poţi să iubeşti pe oricine. Teoretic. Eu nu pot asta, în ultima vreme am o existenţă extrem de privată şi un suflet extrem de privat în genul domnului Leonard Cohen şi cu puţine, puţine, doar câteva excepţii, eu nu prea iubesc pe altcineva decât pe dumneata, Mamă, de parcă aş fi din Italia. Iubirea mai ales pentru om e un ceva imposibil, ca şi rugăciunea, mai degrabă ne vor creşte pene mari şi înmiresmate din braţe şi vom zbura decât să ne rugăm şi să iubim cu adevărat. Eu cel puţin nu pot decât să-mi umplu gura şi dinţii cu ţărână şi să mă privesc pe mine însumi cu suspiciune ca un străin, lacrimile mi s-ar transforma în lacrimi în caz contrar. Nu am bani, nu am ajutor social, nu am posibilitatea să 218 mă angajez, cartea cu Bliume încă n-a apărut, tu eşti în cer, mamă, şi eu sunt jospe pământ, foarte jos. E

greu şi de tata, dar parcă întotdeauna a fost greu de tata, ca de orice Mucenic refugiat. Doar cu scrisul mă mai alin, cred că dacă n-aş scrie aş merge afară să sparg cauciucurile la maşini, să fur bolovani ori să mă înscriu într-un vreun partid politic. În plan vizibil sunt un om sărac şi amărât cum a spus un distins frate în credinţă, dar cred că până la urmă nu am ce face şi voi vedea ce are pregătit Dumnezeul evreilor şi al nostru pentru mine, asta voi vedea sigur, iar de când ai plecat e şi mai greu, Mamă acum sunt singur, mai singur decât Camus, Cioran şi toţi latinoamericanii ăia din Cien años de soledad la un loc, şi asta cum spun Shangri-Las cu mai multă emoţie şi mai puţine cuvinte „...it's sad” - Stai pe canapea privind în gol şi eşti mai gol decât peretele dinaintea ta, asta înseamnă că aipierdut totul, în plan sufletesc axioma pe care am descoperit-o în legile cosmosului sufletului meu e că dacă nu-l pot iubi şi pe Maurice, nu pot iubi, şi în viaţa mea se află atâţia Maurice. Am un sentiment neplăcut, Mamă, mă simt ca Jung când îşi punea întrebări, dumneata ştii despre ce vorbesc, dar e adevărat că deşi nu-i prea iubesc pe oameni şi nu mă iubesc nici pe mine, pe 219 dumneata te iubesc, Mamă, pentru că te iubesc, pentru că deşi n-ai ştiut-o niciodată toată viaţa ai fost tămâie în mâinile făcute căuş şi incandes-cente ale Mariei noastre, iar pe mine ce n-ai reuşit tu să mănveţi de când eram copil, umorul, m-a învăţat până la urmă, după zeci de ani, suferinţa, continuă, neîntreuptă ca un lanţ pornit de drujbă tăindu-mi în instalaţia de beteală şi lumină săracă a sufletului şi tot ce mai pot să fac e să mă uit la Taylor Swift şi să sper în ceva mai bun şi pentru mine chiar dacă acel ceva mai bun fie doar ca un cal năzdrăvan să mă ia de pe pământ de pe drumul meu prin care să trec pentru a merge în lumină lângă tine. Mamă un lucru pe care lam învăţat de când ai plecat e că dacă stai cu oameni naşpa ajungi ca ei, oamenii sunt puţini ca dumneata şi să încerce omul să-i schimbe pe oameni e o nesăbuinţă, iar inima omuluie unabisîn care te poţipierde cumspune Scriptura. Viaţa ta a fost ca viaţa lui Louis Armstrong şi poate chiar acum, dumneata, Mamă împreună cu tot cerul cântaţi cântecul acesta „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows my sorrow/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah/ „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows but Jesus/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah.” – iar 220 de acum veşnicul Louie îi suflă tonurile într-o trompetă de lumină primită de la un heruvim şi dumneata eşti acum parcă mai îndepărtată de mine decât universul şi mai proape totuşi decât Chipul lui Dumnezeu, iar eu – dumneata ştii -toată viaţa am fost Micul Prinţ. Am fost întradevăr un prinţ în familia mea ca toţi ceilalţi şi înaintea lui Dumnezeu, dar nu mi-am înţeles menirea şi am fost un prinţ rău, până azi mintea mea înăbuşită de ignoranţă a fost o sămânţă negerminată. Un lucru pe care mi-l amintesc, una din cele mai vechi amintiri ale mele era cum eram la creşa cu ferestre zăbrelite care după ani de zile a fost transformată în judecătorie şi o îngrijitoare mă ţinea la fereastră când a trecut tanti de Centanni cu Gianino care pe atunci şi el era un copil cu ceva mai mare ca el, blond cu părul mare. Îi recunoscusem imediat şi îi salutasem spunându-le să mai stea puţin că apoi putem merge împreună acasă, dar ei spuseseră că trebuie să meargă spre gară. Mama lui Gianino, tanti Viorica, era asitentă medicală la un spital de copii şi avea un dar nemaiîntâlnit să îngrijească de copii; nu doar că făcuse injecţii şi uneori le mai dăduse mâncare la toţi copiii de la blocul nostru, dar copiii, eu deasemenea, şi cu ea erau preteni, la fiecare copil mic, după maică-sa, 221 cel mai mult îi plăcea de tanti de Centanni – ăsta înseamnă har, iar harul cel mai adesea este dat de sus oamenilor obişnuiţi. Mie ca oricărui copil mai mic care vrea să fie prieten cu cei mai mari ca el, îmi plăcea să stau în preajma lui Gianino. Când intrasem pe clasa întâia şi plecam acasă de la 12 ai mei nu-mi dăduseră

cheie la gât, în schimb tu Mamă îl rugaseşi pe Gianino care termina şiel la 12 sau la 1 să-măgăzduiască până la ora două. Era un ceas grozav, povesteam despre tot felul de lucruri, atunci am mâncat prima dată ceapă, ceapă roşie cu supă de fasole încă destul de caldă de dimineaţă, mie îmi era frică de ceapă pentru că mă usturau ochii şi îi dădeau lacrimile. La o farfurie de supă mâncam o ceapă întreagă tăiată în două. Alteori când era vacanţă îmi dădea un măr pe care mi-l spăla şi mă întreba dacă nu voiam să-l şi şteargă; nu auzisem niciodată să şi ştergi mărul după ce îl speli.

Ascultam Bob Marley la radio, ne plăcea foarte mult în vremurile acelea Bob Marley era rege ca şi acum şi acum din 20 iulie 2011 sufletul meu e asemeni personajului feminin din No Woman Nuh Cry, una din constantele făcute de D-zeu în acest cosmos al variabilelor, iar într-o vreme Gianino chiar avea ochelaride soare negri maţi ca băiatul rasta din videoclipul Waiting în 222 vain. Prietenia cu Gianino fusese ca o familie, iar aceasta probabil că aşa a şi fost pentru că pentru italieni spre deosebire de români familia nu se reduce la legăturile de sânge, arhitectura inconştientului colectiv italian este astfel proiectată într-un mod vizionar şiprecis precum un dom renascentist florentin, aveam să mă gândesc târziu, după ce trecuseră zeci de ani şi de mult Gianino era holoangăr în Salerno iar tu, Mamă, suflet în cer. Oamenii ar trebui să fie liberi să călătorească şi să se poată stabili oriunde, n-ar trebui să mai ţină nimeni de graniţe ca orbul de bâtă, pentru că astfel viaţa, fiinţa, inconştientul colectiv şi spiritul însuşi se îmbogăţeşte. Eu în scurta lui viaţă avusesem Italia întreagă în cartea „cu Cuore” din micuţa lui bibliotecă de copil şi la două uşi distanţă, la uşa albă vecinilor pe care la un moment dat fraţii de Centanni îşi scriseseră numele cu abţibilde cu litere albe şi verzi aduse de bişniţari din fosta RFG: „D-E C-E-N-T-A-N-NI.” Toate astea au fost în copilărie când demult pentru mine, Mamă, chiar şi mâncatul unui măr era un adevărat ritual, complex ca o ceremonie de consacrare a unui ostrov de coral din Polinezia, muşcând din el în o mie de feluri diferite şi putând să dureze o oră întreagă. Pentru el 223 spatele blocului, plin de bălării, urzici, frunze late de limba oii, foi uriaşe de brusturi mari ca nişte ferigi gigantice, dispărute nu se ştie când, se transforma într-o sălbăticie sudamericană, iar apa Galbenei ce trecea dincolo de sălciile plângătoare, bătrâne ce aveau să fie tăiate aproape toate mai târziu era un adevărat Mississippi şi cea mai mare bucurie a lui a fost când pe mica albie a râului chiar în dreptul blocului lor se formă la un moment dat o mică insulă.

Când au coborât mai mulţibăieţicu două camere de tractor în jos pe râu până la cascada de peste conductă, căzând în râul cu apă puţină şi udându-se toţi cu apa murdară, poluată şi neagră de la spălatul minereului din sus de la mina de cupru şi metale neferoase de la Boiţa. Ce-mi aminteam era că atunci pe durata scurtei călătorii pe camera aceea de tractor de la blocul lor până în josul apei la conducte dincolo de ieşirea din oraş fusese Huckleberry Finn pe pluta lui şi a negrului Jim. Copiii mai mari ale cărora erau camerele merseseră după aceea cu ele mai departe, până pe Strei şi cine ştie până unde, el însă nu avusese curaj apa devenea mai adâncă. Oricum era păcat pentru că acesta fusese un vis al meu, un vis aproape împlinit, de când am citit Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain de 224 şapte ori pe clasa a doua de şcoala primară visasem şi plănuisem împreună cu un coleg de clasă – să ne facem o plută cu cort indian şi catarg şi să coborâm cu ea pe Galbena, din Galbena să dăm în Râul Mare, din Râul Mare în Strei, dinStreiîn Mureşşitotaşa cu pluta, în Tisa în Ungaria, în Dunăre, în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Marea Marmara şi Marea Mediterană cu pluta, pluta să treacă de Gibraltar, să traverseze Atlanticul cum a mers Huck Finn pe Mississippi şica ăia de pe Kon Tiki şi să ajungă în

Alaska, pământul unde Canada şi America se întâlnesc, unde să rămână un timp. Dar dintodeauna am avut rădăcini în pământul acesta de parcăaşfifost unom alluiArcimboldo cu picioare terminate cu rădăcini străpungând pământul Haţegului, dar de acum de când ai plecat parcă artera mea aortă e conectată la acest pământ, pământul în care am devenit noi. Ăsta, cu pluta, fusese visul meu cel mai mare în copilărie, îmi făcusem chiar şi bagajele într-o raniţă soldăţească de-a lui tata, îi spusesem şi învăţătoareiîn faţa clasei că nu pot rămâne laore că trebuie să plec în Alaska. Camerele de tractor erau una a lui Gianino de Centanni, iar cealaltă a unui băiat din alt bloc. Cu două uşi înainte de noi cu un etaj mai jos stătea familia de Centanni, 225 mamă româncă căsătorită a doua oară, venită din Braşov aici în oraş cu patru copii italieni orfani de tată din prima căsătorie. Oricine a văzut filme cu italieniîşipoate imagina camcum este o familie de Italia, însă noi eram de părere că trebuie să-i întâlneşti ca să cunoşti ce înseamnă pentru ei familia. Ca şi creştinii epistolei către Diognetus erau oameni obişnuiţi dar în acelaşi timp foarte neobişnuiţi, într-un cartier de blocuri de valahi crânceni, încruntaţi şi crunţi. Dumneata erai prietenă cu mama copiilor iar eu eram prieten cu Gianino, băiatul cel mai mic al doamnei de Centanni, care era cu vreo trei ani mai mare ca el. Familia de Centanni era unică din tot ce cunoşteam atât eu cât şi dumneata, mama mea; la ei uşa era toată vremea deschisă ca la o biserică romano-catolică, deşi nimeni din familie nu era prea religios, iar în plus aveau un fel de a primi pe oricine aproape în familia lor. Eu spusesem de multe ori că fiecare îşi avea familia lui dar cu de Centannii pe scară te făcea să te simţi ca şi cum ai mai fi parte încă dintro familie, ăştia-s italienii – nici măcar nu trebuie să se străduiască să fie aşa – aşa-s ei. Cei doi băieţi mai mari cu un an diferenţă la ani între ei, care erau cu mult mai mari decât mine, pe când erau copii de grădiniţă se tot băteau, dar 226 în rest toată viaţa doamna de Centanni nu a avut nici o problemă cu copiii ei care o iubeau şi o respectau într-atât de parcă de parcă nu ar fi fost băieţi de pe stradă ci s-ar fi desprins din vreo ilustraţie a cărţii Cuore a lui Edmondo de Amicis. Aici în România oamenii au fost foarte impresionaţi de ruşi şi de idealurile lor sau de nemţi şi ideile lor şi exceptând poate comunitatea reînmugurită greco-catolică, noi ceilalţi i-am privit poate întotdeauna pe italieni cu o lipsă de reverenţă, gândindu-ne că totuşi italienii nu produc idei ale căror rădăcini pătrund până în temeliile pământului schimbându-l până la irecongoscibilitate, cum a fost acel dictu idiş E=mc2, nici nu scriu romane superbe de câte 700 ori 1000 ori 1200 de pagini bucata. Dar familia este miracolul Italiei, pentru ei familia este lucrul cel mai important, ei încă trăiesc lucruri care pentru noi au devenit doar idealuri pierdute ori iluzii risipite. De la fraţii de Centanni de aici din Ţara Haţeguluipânăla verii lor din Veneţia, de la Sfântul Părinte Papa până la şeful Cosa Nostra din Sicilia, fiecare italian simte că aparţine unei familii, aparţine de cei cărora le pasă de el. Poate de aceea este Italia numită pământul iubirii pentru că acolo oamenii iubesc, încă iubesc, asta simţise probabil oricine 227 călcase pragul familiei de Centanniaveam să mă gândesc după ani de zile când pentru cei mai mulţi lutul chipului vieţii mele avea să-şi piardă trăsăturile pierzându-se în apa neagră a uitării, simţisem că oamenilor aceia, oameni ca toţi oamenii cu virtuţi şi cu păcate, le pasă de tine; uneori îţivine să-ţipui întrebarea, cum se face că un om simplu care mai şi fumează când îi vine, mai şi bea, mai şi face ce simte, omul acela e om adevărat, în vreme ce tu îngropat în cărţi căutând înţelepciunea şi dorind după mintea ta trufaşă şiînceată să cucereşti harul, tu-dupăcum spune Talmudul - ai ieşit din omenire, asemeni Virginiei

Woolf ori lui Nietzsche; de multe ori poate ar trebuica oamenii simpli, copiii şi îngerii să spună aproape tuturor intelectualilor pământului cântecul: „vam cântat de jale şi n-aţi plâns”, dar pe de altă parte aşa e, cumspuneai tu, Mamă, oamenii te ascultă, te compătimesc şi după aia, după ce te desparţi de ei, în familiile lor de categoria a II-a, râd. Toţi fac aşa, fie căs sfinţi sau neghină, toţi facem aşa, românii. Toţi dădeau impresia de şmecheri, dar erau cuminţi şi mari erau tot cuminţi, iar dintre toţi cel mai cuminte era cel mai mare, un băiat gras, mare şi bun, cu părul lung, fumând un pachet de Ronson pe zi, cu zâmbet şi suflet ascuns de înger 228 romano-catolic, privind parcă uneori deasupra pământului, iar alteori pământul. Iar Gianino era poate cel mai tare băiat de la el din clasă, dar avea un suflet blând ca de cavaler Templier sau Ospitalier de acum o mie de ani, ocrotitor al pelerinilor în drum spre Ţara Sfântă. Ei aşa îi cunoşteau, acum sufletul omului nu-l ştie nimeni, doar Dumnezeu, dacă crezi în el, dar spre deosebire de casa noastră sumbră şi nenorocită ca un tablou rembrandtian întunecat şi plin de lumină totuşi, casa lui Gianino era un teritoriu al copilăriei fără capăt aproape precum spaţiul cosmic ori dulapul de la etaj din casa de la ţară din seria Narniei, paradoxal totuşi pentru că nenorocirea lovise atunci în casa orfanilor italieni şi nu în casa familiei noastre, în apartamentul lor de aiuriţi şi minunaţi profesori de gramatică și literature ai copiilor de mahări cu funcţii şi mafioţi ai industriei şi de oameni săraci totodată, o casă sufocată de cărţi şi e adevărat totul, trist de adevărat că pentru Dumnezeu şi om nu nenorocirea contează ci răspunsul la ea. Eram cu toţii îmbrăcaţi cam toată vremea ca nişte vagabonzi şi deseori mâncam ce se putea, dar aveam înghesuită în apartementul cu două camere în care locuiam cea mai tare bibliotecă personală pe care am 229 văzut-o vreodată pentru că tata a avut un vis ca Martin Luther King, era asemeni omului cu idei al vechii literaturi ruse, neînțeles și susținând de fapt societatea. Familia noastră a avut cărţi întotdeauna într-un exces ce nu poate fi descris și întradevăr jertfa ei a făcut oameni. Dacă e să aduc vorba de mine aici în Haţeg sunt destui oamenica dintotdeauna care mă batjocoresc, dar întrebarea mea, marea întrebare pentru mine este ce să aleg, orgoliul sau compasiunea. Până acum voiam să mă duc peste tot şi să-i ajut pe toţi, pe prieteni; acum văd că mai bine fac dacă stau acasa, că preoţii au dreptate şi oamenii sunt răi. De-acuma când o să mă duc undeva n-o să ştie nimeni cine îs şi n-o să stau prea mult ca să mă cunoască. Christos a zis: "Feriţi-vă de oameni..." - mai sunt şi oameni care ar putea fi numiţi buni dar sunt ca sarea în nisip. Nu ştiu ce sunt – aş spune că sunt un om obişnuit dar oamenii au spus întotdeauna că nu sunt un om obişnuit. Oricum sunt ce mi-am dorit să fiu toată viaţa din prima copilărie, ce mi-aş fi dorit să fiu dacăaşfiavut posibilitatea săaleg, suntlivedean – de asta mi-e sufletul aşa dur, sunt ce au fost rudele bunicii mele Ana şinua fostea, Ana a fost o fiinţă cum poate nimeni în satul Livadia de Coastă nu a mai fost. În claviatura delicată a 230 sufletului meu seamăn cu bunica mea, dar în restul seamăn pe unchi-meu Ianăş, fratele ei care nu era înger ca Ana ci era un om ca noi toţi oamenii, pace peste el, era un om cu suflet pietros, bolovănos ca toată Ţara Haţegului. Iar dumneata, în ultima ta zi terestră, 18 iulie 2011, tristeţea de pe chipul tău era tristeţea pentru mine, poate sună stupid dar ca şi Jack Dawson care rămânea pe Titanic şi se gândea nu la el ci la Rose care cobora cu barca, tot aşa şi dumneata în agonia ultimelor clipe te-ai gândit la mine, nu am mai întâlnit un om ca dumneata Mamă, nici un prieten pe care îl am sau l-am avut vreodată nu este ca tine, eşti fiica Anei. Existenţa umană ar trebui să fie o căutare a rădăcinilor. Oamenii spun că până o ai pe mama omul e copil; după ce mama ta nu mai este eşti om mare.

Eu sunt copil şi acum, deşi sunt, e adevărat, sunt acum

om mare, dar sunt copil şiacum pentru că mama mea în cer, trăieşte. Te am acolo şi când voi fi şi eu în cer vom fi împreună pentru totdeauna. Mămică, dumneata ai făcut la sfârşitul lui iulie o călătorie pe care nu mi-o pot imagina, mai departe decât orice poate fi numit departe, până la Dumnezeu şi aproape totuşi - în Dumnezeu; în cer toţi o să avem răni în mâini, cum ai avut dumneata în inimă de când ştiu eu. În cer o să 231 mă întâlnesc şi cu fratele meu pe care nu l-a văzut niciodată, poate vorbesc ca un bolnav de SIDA, însă mă bucur că voi merge, dar mă bucur că voi merge în cer. În cer vom avea toate vârstele deodată, într-o clipă eternă, după cum de pe Pământ semănăm cu toţi strămoşii noştri în acelaşi timp. Mamă, visul pe care l-am visat în care noi doi am pariat pe orice vrea cel ce câştigă înseamnă că dumneata poţi să-mi oferi orice şi eu deasemenea pot să-ţi ofer orice şi că oricine dintre noi ar câştiga ar fi acelaşi lucru, am fi fericiţi. Mamă, azi un medic de medicină generală şi care nici măcar nu mă cunoaşte mi-a că ar fi mai bine să nu am copii. Eu dacă nu pentru a avea şi copii consider căsătoria fără rost, pustie. Dacă dumnezeu nu dă copii asta e altceva, dar să te căsătoreşti din start fără să doreştisă aicopiie îngrozitor. Mamă, inima mea e o floare luată de cineva şi pusă într-o carte; inima mea e o floare strivită, moartă într-o carte barosană, înapoiată şi prăfuită de medicină. De pe vremea când era Ion Vlasiu mic, degeaba au doctorii microscopuri, dacă sunt orbi. Ce ştiu eu sau aflu din nou e că credinţa funcţionează dacă ştii s-o faci să meargă. Însă eu cred că Huck Finn a existat cu adevărat. Numele lui a fost Tom Blankenship. Cred în Huckleberry Finn şi ceea 232 ce nu a înţeles nici un scriitor realist până acum e că realitatea e miracolul. Dar Mamă când ai plecat la Dumnezeu ţi-ai luat inima şi ai pus-o în pieptul meu.

Eu nu am avut inimă până atunci. Şi acum privesc toate ca prin ochii dumitale. Uite, Mamă, cuvintele pe care un rătăcitor pe pământ, un om sărman, ţi le-a spus după naşterea ta când m-ai născut pe mine cu pietate şi fanatism cuvintele conţinute în tăcere. zăbrelită. să fie în urma unui deus ex machina, păstrând proporţiile, cred că am să mă căsătoresc numai dacă îmi va porunci vreun înger ca lui Iosif.

Adevărul e că probabil am inimă de salamandră şi cu excepţia tinereţii în care am făcut şi eu ce fac toţi, singura femeie pe care am iubit-o vreodată a fost Ioana d'Arc şi dacă aş fi fost coleg cu ea de bancă m-aş fi înrolat în armata ei şi aş fi murit pentru ea şi pentru Franţa, ştiind că asta era singurul fel de iubire pe care mi l-ar fi primit. tot ce ştiu e că deşi în cartea de identitate mă cheamă Constantinescu de fapt suntunBăltean şisuntunRoman, unitalianovero nu o instalaţie hanko de glande ca majoritatea oamenilor dar pe pământul acesta de fapt nici unul dintre noi nu este bun dar există speranţă pentru că merii sunt făcuţi să înflorească, iar oamenii sunt făcuţi să ierte cum ai făcut 233 dumneata, Mamă timp de o viaţă pe Pământul acesta aflat în mişcare de rotaţie şi revoluţie unde ai fost o minunată Heidi toată viaţa, Mamă şi în cer eşti tot o Heidi şi despre dumneata ar fi spus bătrâna oarbă că ai inima de aur, cum o spun atâţia, fata Anei, mama mea, dumneata ai fost şi eşti minunată, de fapt ai fost minunată şi acum eşti un miracol, de fapt dacă va fi vreodată un deus ex machina pentru mine care să mă scoată din pusnicirea asta în care m-am băgat singur din copilărie acela nu poţi fi decât dumneata, Mama mea şi nu mă rog decât dacă va fi să am vreodată copii să-ţi semene ţie şi bunicii Ana, cea care m-a iubit din cer de când exist. Mamă, în 1990 ai vrut să divorţezi – m-ai întrebat şi eu ar fi trebuit să spun da, privind în urmă văd că ar fi fost un lucru bun, nu aş mai fi mers la Colegiul ăla Naţional şi plin de amărâţi ca liceele neterminate de Holden Caulfield şinici noi n-am mai fi trăit în stres în casa familiei noastre patriahale care dintotdeauna a fost ca Egiptul de la Faruk la Mubarak; când ai venit o dată la bloc şi am stat doar amândoi, ai

stat cu mine o săptămână a fost cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea - dar nu ai făcut-o, nu ai divorţat pentru că tot la mine te-ai gândit, n-ai vrut sămălaşifărătată, oricumarfiel,aşa perfect 234 cum e el. Atunci trebuia să te gândeşti la tine, la sănătatea dumitale, iar eu m-aş fi ţinut după dumneata ca mânzul după iapă cum spunei când veneam după dumneata la tanti Lenuţa - şi mi-ar fi fost bine aşa mult mai bine. Şi oricum n-ar fi fost nimic tragic în acel divorţ pentru că nu făcuserăţi în 1981 decât căsătoria civilă. Mamă, de acum înainte scriu pentru cei veşnici ca dumneata cum sculptau cioplitorii în piatră ai erei romanice iar cât despre mine şi păcatele mele îţi spun ţie şi lui D-zeu prietenelor tale care te compătimesc şi pentru mine copilul tău pe lângă ceilalţi din familia noastră disfucţională, care mai corect spus nu a funcţionat niciodată, mărturisesc şi mă ridic de pe genunchi din faţa oraşului nostru spunând că de căutat e să nu-mi doresc pocăinţă fără iertare dar să nu-mi doresc nici iertare fără pocăinţă. Pe mine mă cheamă deasemenea Constantinescu dar există o diferenţă între mine şi ceilalţi Constantineşti după care pot fi deosebit de ei; eu sunt singurul Constantinescu pe care dacă l-ai pune pe o grămadă de gunoi s-ar simţi bine acolo şi doar acolo şi Dumnezeu asta a şi făcut m-a pus pe gunoi de decenii întregi. Sper să nu păcătuiesc prin lipsă de umilinţă dar eu sunt singurul lepros care după ca a fost salvat se mai întoarce 235 să mărturisească – după puterile sale -, însă asta nu contează, pentru mine cel puţin pentru că tu ai fost un mesia pentru familia profesorului aşa cum aveai să fii şi pentru mine mai târziu, tu ne-ai salvat pe toti ca un mesia evreu în moduri pe care nu le putem înţelege iar ceilalţi poate le-au uitat pentru că binele este aproape întotdeauna uitat ca şi Dumnezeu, dar eu ştiu că făcându-te pe dumneata Logosul a vrut să arate pământurilor noastre ce înseamnă un mesia. Pentru mine eşti un mesia pentru că ai fost un mesia pentru mine şi pentru toţi ceilalţi şi ca şi pentru Mesia Pământului cei pentru care te-ai sacrificat nu te-au iubit, iar cei are te-au iubit nu te-au înţeles şi nu te-au iubit deajuns, în vreme ce dumneata ia fost doar inimă pentru noi toţi, iar pentru mine ai fost indescriptibilă ca Hristos. Ascultă Mamă povestea fetei care pe vremea lui Ceauşescu oricând când o întrebau ce religie are se ridica drept în picioare cu mâinile lipite de corp şi zicea: -Ostaş!

Religia ei interzisă. Am de la dumneata o fotografie cu voi două dar acesta e un portret, un portret de fată în uniformă albastrăcu cruciuliţăla gât. În camerade la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, Ronaï Roberta şi înca una, al carei nume înca nu il ştiu şi am înţeles cănici dv. nu-lcunoaşteţi, fiind de-abiaazi 236 sosită în tabără. Ronaï citea cartea tovarăşului Marin Preda, aparutăde câţivaani, lucrude unextrem prost gust. Nu voi putea înţelege niciodată fascinaţia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperări sau rectificări, în detrimentul politicii Partidului. Eleva cealaltă citea un articol apărut în revista Cinema despre o binecunoscută actriţăcehoslovacă. Cât despreelevaVladislav, despre care ştiţi, atât de la mine cât şi din alte surse, că e un elev-problemă stătea în faţa ferestrei privind afară.

Despre această elevă v-am mai informat că este orbită de superstiţii, cădeşi nu ospune deschis doreşte sănu aibă nimic de-a face cu linia Partidului şi că face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp să-l remarc era că pe patul elevei Vladislav era o Biblie şi o carte de cântece religioase. Ronaï trebuie urmărită mai îndeaproape dar îndeosebi ţin să vă atrag atenţia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sănătatea doctrinară a tineretului comunist din liceul la care această elevă este elevă, ca să nu mai menţionez că probabil mediul din care vine e unul trădător proamerican, de parcă şi în ziua de azi bunicii şi părinţii ei

i-ar aştepta tot pe americani ca acum patruzeci de anipatruzeci şi ceva de ani. Doar o fată ostăşiţă stând în fereastra deschisă cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum 237 uitase şi de ea însăşi în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Această povestire nu are sfârşit pentru că viaţa nu are sfârşit pentru cei vii şi deasemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi.

Această povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi.

Dumnezeule cel viu şi adevărat priveşte asupra copilei tale şi îndură-te de ea. Îndură-te de ucenica ta care trăieşte în prezenţa ta. Pentru că la tine este milă Dumnezeu milostiv, îndurat. Oare ce vrea să spună?

Abia când se sfârşi cântecul Maria observă că ceasul rotund de metal aşezat pe pervazul ferestrei se oprise.

Era un ceas vechi al uneia dintre fete care nu avea decât două ace groase, care uneori parcă abia se târau. Iar enigma parcă insolubilă a cubului Rubik era parcă enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasă de vară fusese totuşi atât de cenuşie până când la radioul din camera fetelor se dădu muzică străină. Maria stătea în picioare înconjurată de Tine aşa cum ne înconjoară vântul sprijinită de dulapul de metal cu mai multe despărţituri de lângă fereastră în care fetele din cameră îşi ţineau mâncarea şi privea ploaia care cădea întratât de monoton de parcă în orice moment prin şiroaiele de apă care cădeau din cerul care 238 acum era un singur nor ar fi putut să apară un stalker care să te ducă în Zonă, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfârşea o emisiune prezentată de Florian Pittiş şi la încheiere acesta spuse: -‘…pe data viitoare, prieteni, vă spune Florian Pittis de la microfon împreună cu Mihaela Petrescu din redacţie şi Radio România Actualităţi vă lasa la sfârşitul emisiunii cu frumosul cântec “Don’t Wait Too Long”, al zâmbitoarei cântăreţe CC Catch, pe numele ei adevarat Caroline Catherine Müller, născută în Olanda în 1963 şi lansată în muzică în Republica Federală Germania. Aşadar “Don’t wait toolong”, care în traducere înseamnă: ‘nu aştepta prea mult’, şi acesta este şi sfatul nostru pentru voi de astăzi. Vă dorim să nu aşteptaţi prea mult şi deasemenea să nu aşteptaţi prea mult până când veţi găsi din nou frecvenţa noastră şi ne vom reîntâlni pe calea undelor.

La revedere şi nu uitaţi că un zâmbet adevărat e mai strălucitor decât soarele de vară pentru că adevăratele stele sunt oamenii, după cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului 239 evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere!’ Visase. Noaptea trecuta, visase. În visul ei se amestecaseră “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o altă zonă dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citită la Radio Europa Liberă şi cu unitatea militară la care îşi ţinuse jurământul fratele ei, Cristi, de parcă toată lumea veche, toată lumea cunoscută era o unitate militară.

Maria îşi amintea cum atunci la jurământ Cristi îi spusese că toţi ideologii ăştia luminaţi care ne îndrumă spre veacul aurit al comunismului nu au lumină nici cât o flacără de lumânare; „Tot aşa acum cărţile lui Dostoievsky sunt lăudate peste tot ca şi mari cărţi creştine dar de fapt eu, cel puţin, mă cam îndoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. „Sofia Marmeladova ar fi putut să-şi ajute mult mai mult tatăl dacă s-ar fi căsătorit sau ar fi mers la mănăstire.

Am cunoscut cazuri din acestea. Dar Dostoievsky nu e compasiune, e Shakespeare.” Jurământul ăla fusese ceva de văzut însă fratele ei avusese mari mustrări de cuget că trebuie să jure. Mulţi oameni chiar din biserica lor nu inţelegeau. Şi ei erau creştini, şi ei juraserăacumcinci, zece, douăzeci sau treizeci şi cinci de ani. Cât despre Dostoievsky, Cristi

240 spunea că era puţin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura să fi făcut asemenea producţii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi să fi gândit astfel. În esenţa Dostoievsky, continua el, se trăgea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichităţii, pe care Augustin le condamna întratât. Şi apoi îl cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, dacă rădăcina este otrăvită, cum ar putea fi altfel fructul? ‘Dar, cine ştie, poate Cristi nu are dreptate şi nici prima mie de ani de creştinism,’ îşi spuse ea în timp ce privea amintirile visului ce-l visase, aşa cum stătea acum în dreptul ferestrei. Dumnezeu e bucurie, întratât de multă bucurie încat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai există cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu începe prin bucurie în mijlocul flăcărilor şi lacrimilor, zidurilor arse şi înnegrite. Dumnezeu începe atunci cand eşti din nou copil şi întinzi mâna să primeşti mărgăritarul vieţii fără sfârşit precum copilul din poveste. Rotea elementele unui cub Rubik, fără să-i acorde prea multă atenţie până când văzu că are în faţa ei o cruce grecească, roşie. Pătrăţelele libere erau toate galbene. Crucea purtată de mâinile lui Iisus din Nazaret, 241 Hristosul nostru. Adevărul făcut din sângele august al lui Dumnezeu. Durerea din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers. Suferinta lui nu a noastră se gândea Maria. Lacrimile de sânge ale lui. Cea mai mare suferinţa tot Dumnezeu o poate simţi fiindcă exponentul complexitatii conştiinţei sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru el pentru ce el e infinit. Ocean de nestrăbătut, mare fără începuturi, focul care arde în deşert, focul care nu se mistuie niciodată. Binecuvântaţi sunt oamenii care l-au vazut pe Hristos. Cum ar putea fi altfel dacă a putut spune atunci ce se întamplă acum? Cum ar putea fi vreodată altfel? Cum ar putea sa nu fie viu cand a facut viaţa din pământ, cum face un ţăran o casă. Iar lacrimile ochilor nu ajung şi n-au ajuns niciodată. Fiecare om are nevoie de un înger, dar… de ce oare oamenii în care iţi pui cele mai mari speranţe, te dezamăgesc? Va avea vreodată şi ea un înger? Şi cântecul ăsta acum doar o întrista. Din cântecele străine Maria înţelegea cam doar refrenul, ceea ce totuşi era mult mai mult peste media obişnuită în care erau inţelese cântecele occidentale de către tinerii din Republica 242 Socialistă România. Cântecul o făcea să-şi amintească de Mihai şi nu mai voia să-şi amintească de el. Mihai era un băiat din aceeaşii clasă cu ea, mai mic cu un an decât ea. Ea avea 18 iar el 17. Şi era un băiat de care nu mai voia să ştie nimic pentru ca îl iubea de ani de zile şi el parcă era de pe alta planeta ori poate nu-i plăcea îndeajuns de ea ca să-i vadă sentimentele. Şi lumea era atât de pustie şi rece ca o noapte de iarnă lăsată peste un oraş în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Ce putea fi mai rău decât să stea cu el în bancă zi de zi, să-l audă vorbindu-i despre tot felul de lucruri, şi de cărţi interminabile şi de idei ale unor filozofi bărboşi şi despre care este adevarata semnificaţie a muzicii lui Johann Sebastian Bach şi de ce cartea Don Quijote este în două volume şi nu din unul singur şi ce a vazut Dante Alighieri în Paradis şi atâtea lucruri că te săturai de artă şi de toate lucrurile frumoase ale Pământului şi seara înainte să se ia curentul cand iţi făceai temele la mate erai atât de tristă şi seara era ca o cutie de scrisori goală şi te durea asfinţitul şi tonurile şi nuanţele sale de lumină şi te dureau zâmbetele tale de mâine pe care le păstrezi doar pentru Mihai şi te dureau pietricelele pe care leai adus de la munte câte una în fiecare an şi te dureau 243

lacrimile şi te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta şi Luna cea frumoasă care te privea cu lacrimile ei îngheţate şi te dureau şi te apăsau aripile îngerilor, te dureau cântecele frumoase şi te durea noaptea şi te dureau camioanele cu prelată ale soldaţilor în termen şi te dureau pensionarii care veneau acasă cu sticle goale de lapteşi te durea trigonometria dincaiet şi Daciile 1300 care treceau şi te dureau visele şi te dureau toate frunzele astea din arborii de lângă trotuar care nu ştiau decât să-ţi foşnească în suflet şi închideai ochii şi nu-ţi mai doreai nimic şi trebuia să te grăbeşti să-ţi faci tema ca să nu o scrii la lampa cu petrol şi mai aveai atatea probleme de făcut şi viaţa nu e până la urmă poate decat durere anesteziată şi omul e făcut să sufere dupăcumscanteia este făcutăca săzboare cum scrie într-un loc pe o pagină al cărui colţ Maria l-a îndoit şi o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un înger, deşi sunt destui care nu o ştiu. Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care văface rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Maria era sigură că 244 dacă le-ar fi întrebat pe celelelte fete i-ar fi spus ca astea sunt prostii. Cand le privea îi făceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată deşi fetele doar citisera în cameră iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parca i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era opusul lacrimilor. Iar fetele astea deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atat de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, ca nu e zi, ca nu va fi niciodată zi, ca va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi.

Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi?

Ce înseamnă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care văface rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”?

Probabil că e un sentiment în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca 245 cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus ca toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului. Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani pe optâşpe dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri.

Si probabil că sentimentul erau însuşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şiacoperind cu apă litere scrise în nisip. Aceasta era prima piatră. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radio-emisie. Privind crucea de pe faţa cubului îşi amintea vara când avusese ocazia sa vadă într-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. În centru se afla o cruce grecească trasată cu roşu iar în jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de peşti pictaţi, cinci peşti, fiecare cu altă culoare. Era un vas din primele secole ale creştinismului. Ca şiacum, la Brădet, fusese într246 o tabără – numai că aceea era o tabără la mare.

Atunci, stând în faţa vitrinei în muzeu, Maria încercase

să presupună la ce era folosit oare vasul acela cand fusese făcut. Poate în el se ţineau fructele, sau apa pentru spălat pe mâini la masă. Nu ştia. Dar cum stătea şi îl privea reîntregit de către arheologii ce lipiseră cioburile se gândea cât e de vechi şi câte e de frumos mesajul pe care îl poarta; o cruce grecească înconjurată de un cerc de peşti. Sau poate se ţineau chiar peşti în el. -Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei. Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radioul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică. Un diamant făcut din cuvinte. Dar Mariei nu i se întamplase niciodată să aibă ocazia să întoarcă şi obrazul celălalt. Şi dacă i s-ar fi întamplat, de multe ori nu ştie daca l-ar fi întors. În societatea umană atât de mulţi oameni sunt aşa cum sunt şi cu toate astea Profetul a spus ca cel care te loveşte trebuie să te mai lovească odată. După Evanghelie cel care vrea să 247 fie drept trebuie să-l suporte pe cel nedrept şi să-i ajute ascensiunea, să nu-i împiedice cu nimic nedreptatea. După Evanghelie tuturor celor răi trebuie să le meargă bine, i-ar Dumnezeu porunceşte robilor săi să fie sclavii celor răi, iar cei drepţi trebuie să fie loviţi pe obrazul drept, iar ei trebuie să-l întoarca şi pe cel stâng, trebuie să fie persecutaţi, dispretuiţi în fiecare zi; asta este Evanghelia. Şi probabil şi ăsta este un motiv pentru care este atât de puternică. Pentru că sunt unii oameni care vor sa fie pălmuiţi, persecutaţi şi dispretuiţi pentru Hristos. Si eu sunt unul dintre aceia, se gândi Maria. Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse: -Disco Queen! Visul fusese atât de frumos. Visase unitatea la care se ţinuse jurământul lui Cristi dar în vis era un loc atât de frumos, era o unitate militară în care soldaţii erau îngeri. Şi Petra mergea pe aleea principala a unităţii trecând pe lângă comandament şi pe lângă complexurile de locuit, nişte buncăre uriaşe despre care nu ştia cât sunt de adânci dar la suprafaţă aveau doar câte unnivel de doimetrişijumătate pe ale caror 248 terase se parcau tancuri, cu zidurile zugrăvite în model de camuflaj kaki. Unitatea respectivă la care fusese încorporat Cristi încerca sa fie mai performantă fiind înfiinţată la o data mairecentă – comparativ cu restul unităţilor militare din Republică, fiind totodata rezultatul unei conlucrări socialiste între RSR şi Iugoslavia. Şi, mergând printre buncăre – în vis - văzu puţin mai departe îngeri stând pe tancurile verzi sau gri. Erau îmbracaţi în haine kaki şi doar după felul în care străluceau şi după aripi se vedea că sunt îngeri. Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleumşicare sărea pesaltea. Privind ploaia le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabără cu părul lăsat liber după un an de purtat bentiţă de lunea până sâmbăta.

Acuma în sfârşit purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate. Astăzidoar Maria purta uniformă, nu ştia nici ea de ce o adusese cu ea în tabără. Probabil se obişnuise cu ea şi de aceea o purta uneori şi în timpul liber. Întradevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: “I am the Disco Queen…” Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: Un sentiment o umplea asemeni luminii, cum umple lumina opalul unui 249 pahar de vin. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. Un diamant făcut din cuvinte. Şi mila Ta este asupra noastră. Când rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care îl ţinea în gură. Dacă aş fi acasă, la noapte aş dormi cu lumina aprinsă ca să nu

plâng. Poate că iubirea e ca-n vorba aceea englezească: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’

Asta zice şi C.C. Catch: “Daytime lovers love for sale.”

Nu pot sa cred. Eu cred ca indragostitii sunt de trei feluri: cei care cumpara, cei care vand si cei care dau, asa trebuie sa fie; the givers. Asta cred. Ca să nu plang aş dormi cu lumina aprinsă. Aici o să dorm cu becul stins şi cred că o să plâng. Însă cuvintele sunt acestea şi sunt totuşi incomprehensible. Nu le putem înţelege pentru căaufostgândite deo Conştiinţăinfinită. Atunci candfaciasta ai câştigat; nimicdinlumea asta nu te mai poate invinge. Atunci, şi dacă mori omorât de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Şi în plus, oricine îţi face vreun rau ţie sau altcuiva, îşiface un rau propriului său suflet. Vieţile celor răi sunt facute din ceară, picurând secundă cu secundă arsă de un foc nevazut. Evanghelia e indestructibilă asemeni oţelului inoxidabil. Dacă trăieşti Evanghelia, nu vei mai 250 fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacov e cu tine înfiecare clipăaşa cănuveimaiavea cum să fii singur. Şi dacă trăieşti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodată că eşti neiubit pentru că Dumnezeu cel atat de frumos este iubirea ta pentru tine chiar în inima ta.

Terasele buncărelor erau acoperite de urmede zăpadăşise simţea un puternic miros de raşina sângerândă. Pantofii Mariei călcau prin zăpada care în puţin timp avea să dispară, dar în care se pastrau încă nenumarate urme de paşi. Şi atunci, aşa cum se afla acolo, - în vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit să măaflu în prezenţa Ta… Nuvoimerita niciodată să văd frumuseţea Ta…’, Maria stătea cu fruntea în zăpadă şi se ruga când lacrimile îi deschiseră ochii văzu că e înconjurată din toate părţile de aripi albe de îngeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; îngerii o înconjurau pe Maria din toate părţile, asemeni unui glob de aripi, aripă lângă aripă, iar în mijlocul acelei sfere se afla prezenţa lui Dumnezeu, atât de aproape încat putea fi atinsă cu degetele. Vladislav Maria nu ştia cât timp a trecut aşa, ştia doar ca e viu. Mariei nu i se intamplase niciodată să trebuiască să întoarcă obrazul celălalt ca să mai primească o palmă.

Unchiului ei Iosâv în schimb, da – când era un copilandru; însă palma a doua nu mai 251 venise. Niciodată nu eşti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Şi copiii pot să fie Eroi ai Împărăţiei Cerurilor. Da, împărăţia cerurilor. Ţara cea mai tare pe care majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodată.

Toţi activiştii aceştia, toţi comuniştii, toţi fanaticii idealismului materialist şi toţi ofiţerii şi secretarii Partidului, toţisecretarii cu propaganda, toţiilegaliştiişitoţi informatorii vor rămâne în RSR sub flacăra eternă. Ca să vezi împăraţia nu poţi rămâne activist, comunist, ateu, ofiţer de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poţi fi mândru că eşti ilegalist daca vrei să vezi împaraţia. Dacă eşti informator trebuie să-ţi coşi buzele şi să-ţi tai mâna cu care scrii dacă vrei să vezi împărăţia cerurilor. Unchiului ei i se întamplase, în schimb, să întoarca obrazul când era copilandru la vacile CAP-ului. Era un vas de ceramică pictată găsit în situl arhelogic al oraşuluianticTomis, datat de cătrecercetatorica aparţinand celei de-a doua jumătăţi a secolului al treilea. Era uşor aplatizat, şi cel mai probabil era un vas cu o destinatie specială, acum necunoscută. Privindu-l mai cu atentie în vitrina Muzeului de Istorie şi Arheologie din Constanta eleva Vladislav Maria se gândea că poate era un vas consacrat pentru vin. Şi poate asta era 252 explicaţia pentru ce – aşa cum avea un chenar de peşti pe interior -, pe exterior era pictată într-o nuanţa turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru şi se ramifica în toate direcţiile întâlnindu-se spre marginea vasului tot sub forma unui chenar, însă de frunze de viţă de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupaseră de vas nu scrisese în notiţa de pe vitrină aceasta posibilitate a destinaţiei de origine a vasului, ori poate nu fusese permis de către Direcţia de Ştiinte Istorice a RSR. De ce? Iisus nu spune de ce. De ce?

Pentru că aşa a spus Iisus. Dar cine e Iisus? Dumnezeu

cum scrie in Scripturi. Ăsta e tot răspunsul care ni s-a dat vreodată. Maria îşi amintea o gravură în lemn care îi placuse mult numită “Drumul spre Emaus” făcută la începutul secoluluide pictorulKarl Schmidt-Rottluff.

Erau doi ucenici trişti şi era Iisus şi era drumul şi vântul printre arborişiera soarele care în curând urma să asfinţească. Dar cel cu adevărat strălucitor era Iisus Hristos, pe care ucenicii înca nu îl văzuseră. Deşi gravura arăta de parcă era un produs al artei primitive, îi plăcea pentru că aşa şi-l imagina ea pe Iisus când a spus de exemplu cuvintele la care medita astăzi: Atât de curat şi atât de nevinovat încat nu poţi spune decât: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Şi să taci 253 cum n-ai mai tăcut niciodată, pe urmă. ‘Am nevoie de ceva sfânt. Am nevoie de Hristos. De oinimăfăcutădinlacrimi care să spelepicioarele lui Mesia’, se gândea eleva Vladislav în timp ce rotea pătrăţelele colorate ale cubului. Pentru că este iubire materializata, o iubire maimare decat universul. O iubire pe care daca vrei sa o afli, o vei afla, o iubire în jurul căreia gravitează galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiraţia sărutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile într-un şuvoi aproape nesfârşit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care Maria le vedea cu ochi facuti din suflet amestecat cu Duh Sfant. In acea gravură Cleopa şi celălalt ucenic au ochii închişi iar Domnul are privirea atât de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care mă vede. În acea gravură Cleopa şicelălalt ucenicsuntatâtde trişti iarIsus e chiar între ei şi ar fi deajuns ca El să ridice mainile ca cerurile să se cutremure şi universul să se năruie. Dar Cleopa are ochii închisi şi celalalt ucenic are ochii inchisi şi nici Cleopa nu vede şi totusi nici eu nu văd, îşi spunea Maria în timp ce stătea la fereastră şi privea ploaia de august ce şiroia totul afară. -Chem prezenta Ta peste mine şi stiu ca atata imi este deajuns, ii spunea Maria Domnului ei. Fă-mă să înţeleg 254 cuvintele, deschide crinul înţelepciunii Tale în ochii mei. Fii viu în mine şi fă-mă pe mine vie în tine. Fii mereu la dreapta mea, ţine Mâna ta pe mâna mea, sprijină-ţi Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de DuhSfantîn inima mea. Fiiviu în mine şi fă-mă vie pentru totdeauna. Fă-mă să nu te părăsesc niciodată.

Fă-mă să trăiesc pentru o maimare glorificare a Ta. ...se ruga ea. Dacă nu e nimeni în jur faţă de care să-ţi mărturiseşti credinţa, mărturiseşte-ţi-o faţa de Dumnezeu pentru ca fericirea este o rugăciune în faţa unui perete gol. Pentru că statul în genunchieste mult mai confortabil decat statul într-un fotoliu de catifea.

Sărăcia e un dar, e bine să fii umil, e okay să suferi în fiecare zi, e okay să ţi se întâmple să nu ai ce mânca seara, să nu ai nimic afară de El, din cauza sufletului tău. Nu e nimic dacă nu primim explicaţii, pentru că teologia e doar reflexia revelaţiei aşa cum cerul se oglindeşte într-un râu, iar noiavemnevoie de Hristos.

Daca tu ai nevoie de altceva atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie. Pentru că prin lumea aceasta cu sufletul făcut din durere tu trebuie să fii viu aşa cum nimic altceva nu mai este pe pământ. Aceasta era exhortaţia vieţii trăită de Maria. Fericirea fără Domnul e nefericire, pentru că nu-L are pe Domnul.

Nefericirea cu Domnul e 255 fericire, pentru ca Îl are pe Domnul. Nu te teme să plângi pentru că lacrimile suntem noi, nesfârşite precum stelele, nu te teme de durere pentru că durerea ta eşti tu, pentru că durerea ta este bucurie.

Nu da înapoi să fii viu, pentru că doar ochii pot vedea lumina desfăcându-se în petale şi doar o inimă poate vedea adevărul. Nu te teme. Nu te teme aşadar. Cât despre moarte, după ce vei fi murit, vei vedea că trăieşti. Oricât de multe lacrimi ar fi pe un ochi o mână bună le poate şterge pe toate dintr-o dată.

Durerea nu înseamnă decât că eşti viu. Aminteşte-ţi de cum a fost când te-ai născut. Acum cred ca sigur team făcut să zâmbeşti. Iar Maria… e aici, priveşte şi ascultă ploaia de afara, gânditoare: Dacă vrei iubire mergi la Hristos, căci doar în inima privirii lui vei găsi iubire. Dacă vrei prietenie mergi la Hristos căci doar în

El vei gasi un Prieten; de ce? Pentru că nici tu nu poţi fi un prieten şi pentru că nici eu nu pot fi. Toate lucrurile acestea şi le spunea Maria în timp ce işi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia să le înveţe. ‘Şi de întrebi de durere, durerea e o cunună.

Iar de va fi să fii martir, - orice formă ar avea acel martiriu în viaţa ta -, să nu-ţi fie frica să fii martir. Cât am putut să iubesc, ani de zile, n-am vrut, acum aş vrea dar nu se mai poate.

256 Sunt un Julio, lăsând cartea din mână pe malul mării cu valuri gigantice ca diviziile de infanterie, cu sufletul în cârje şi plângând - ca un rob evreu închispe undeva prin Babilon -pe şase coarde. Mamă te-am dezamăgit; nu vei avea niciodată un nepot. I-am spus unui medic care mi-a spus să-mi găsesc o fată, iam spus că da miar plăcea să am o familie, mai ales după ce dumneata nu mai eşti aici, să am copii şi o soţie, iar medicul a zis că nu ştie dacă e o idee bună să am copii şi atunci eu m-am gândit că atunci nu-mi mai trebuie nimic. Sunt un Brendan pe ape. Dumneata m-ai făcut doar pe mine, iar eu te-am dezamăgit. Doctorii în literatură spun că textele medievale numite saga sunt crude, dar adevărul e altul, acela că viaţa este crudă, cum nici o imagine, o povestire sau o sabie nu a reuşit să o reprezinte. Sunt un Brendan pe ape cântând Knockin' On Heaven's Door, dar Mamă pentru noi Haţegul este pământul celor şapte sate şi vârfurile din Retezat sunt piramidele satelor noastre, mai vechi decât orice piramide ar putea fi, Retezatul e un cromleh fiindcă ducând spre cer orice munte e sacru, dumneata eşti vie cum nimeni nu e pe lume, iar eu sunt un chip de piatră, mort, cu ochi deschişi şi orbi, mereu am o ideogramă pe frunte, o linie crestată de un stilus 257 invizibil, litera I, tragica literă I a limbii engleze şi întrebându-mă ce înseamnă cred că în sfârşit o pot citi, am o ideogramă pe frunte, toată vinovăţia mea, un semn runic scris de sabia lui Dumnezeu, iar semnul lui Cain e semnul încruntăriifiindcănoioamenii, toţi, suntem nişte albine care nu credem înprisăcar fiindcănu i-am văzut niciodată chipul, însă ce pot spune mai mult decât că sunt o tragedie scrisă de Dumnezeu? Eu, eu am un Zid al Plangerii intr-un perete al camerei mele. Acolo e.’ Cu câteva zile în urmă tovarăşa profesor de limbă rusă, tovarăşa Liuba, care – dupa cum presupun că ştiţi – este o profesoară din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici într-un schimb de experientă, deşi este o profesoarăfoarte bine calificată, predă la liceu şi nu la facultate pentru că programul, iniţiatde URSS, este focalizat asuprainvatamantului liceal, totuşi a avut neinspirata idee să proiecteze filmul Solaris, care deşi a fost produs de Mosfilm, este plin până la refuz de imagistică şi simboluri creştine. Eu personal, ca şi colegă a tovarăşei sovietice, mi-am exprimat o dezaprobare fermă, dar având în vedere statutul preferenţial al tovarăşei profesor moscovite, decizia dânsei a primat. I-am spus oricum, că e mare păcat că în Uniunea Sovietica se fac asemenea filme şi că în Republica Socialista Romania niciodata nu li 258 s-ar fi aprobat turnarea. Cât despre tov. Liuba trebuie să vă mărturisesc că am oarecare dubii referitor la sănătatea ideologică a dânsei, deşi a venit insoţita de informaţii ireproşabile. Dar, după cum v-am mai spus, o suspectez şi pe dânsa de faptul că devotamentul dânsei pentru PCUS şi pentru ideologia noastră în general să nu fie unul sută la sută. Deasemeneagestul tovarăşei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata înca o dată lipsa de discernământ ideologic care parcă ar începe să ia amploare în URSS; (toate acestea bineinteles în cazul în care aceste indicii sunt autentice şi nu o acoperire pentru spionaj în favoarea URSS). Trebuie să vă mai atrag atenţia şi asupra faptului că unii elevi au arătat un oarecare interes filmului sovietic, in special două din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta şi Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape în intregime (nu l-au văzut tot pentru ca au ajuns mai târziu de la o excursie în padure), împreună cu încă trei elevi dintr-o clasă paralelă dintre care unul

a venit şi mi-a furnizat informaţia. Numele celorlalţi elevi sunt: Cenuşă Octavia şi Mic Radu. Elevul care ma informat e în aceeaşi clasă cu ei aşa că îi pot supraveghea destul de bine fără să fac un prea mare efort personal. În timp probabil ar trebui luate masuri pentru că văd că unii dintre elevi au tendinţa de a nu fi pe linie, fie că la 259 unii e doar o fronda tinerească legata de modă şi muzica populară în rândurile tineretului, în special cea străină sau că e – ca în cazul elevelor Vladislav şi Ronaï - o opoziţie nedeclarată dar reală în convingerile lor, legată de flagelul misticismului. Cred că este de prisos să mai spun că fiecare în cultul lor de Paşti merg la împărtăşanie, iar în decembrie le prindem mergând cucolindul. Trebuie săse facăceva. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi. Dar totodată, deşi lucrurile infăţişate aici au trecut -în acele câteva minute cât domnişoara Vladislav a stat la fereastra – prin sufletul ei, forma în care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeasi cu cea în care au avut loc cu adevarat. Şi alte lucruri pe care le poţi vedea şi cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodată nici altele asemenea lor, dar cronicarul nu stie daca poate face ceva în privinţa asta pentru că zilele sunt rele. Pentru că toate lucrurile care s-au oprit pentru puţin timp în inimaMarieiVladislavsunt trecute prinfiltrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeţi oare că mânia lui Ahile Peleianul a fost identică celei puse în hexametri de acel bătrân orb? Filtrul acestei cronici în acelaşi timp reflectă şi refractă imaginea Mariei până când se ajunge la o altă Marie, de data aceasta făcută în întregime din lumină sufletească şi poate mai complexă aşa 260 cum sufletul şi lumina se amestecă uneori devenind altceva aşa cum se amestecă mainile noastre încât numaiştimcare e a mea sicare este a ta. Există trei versiuni asupra acestei povesti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viaţa Mariei pe care o cunoaste doar eaînsăşi, iar a treia fiind cea conţinută de aceste biete pagini mâzgălite aşa cum crengile şi crenguţele copacilor mâzgălesc cerul acoperindu-l cu complicate ideograme zgâriate de copii în noroiul zbicit de lângă bălţile de după ploaie, iar dintre aceste trei versiuni nu aveţi acces decât la această stenogramă de sentimente, şideşinicieu nucunosccartea scrisă de Dumnezeu despre Petra, nădăjduiesc ca Dumnezeu cel îndurător să-mi accepte desenul stângaci ca şiun comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Şi, în plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vameş nenorocit - adaugă ochii îngerilor pentru că Dumnezeu să poată fi văzut şi Petra să poata marturisi. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi şi menirea omului este îngenuncherea. Aşa se gândea ea. Iar “Un veac de singuratate” e o carte cinstită, e o Scriptură a liberalismului secolului XIX cum a fost şi concepută de Márquez – şi a luptei pentru o libertate 261 neînţeleasă şi a căutării unui Ideal fabricat, plina de eşec în a fi pur şi simplu uman. Deşi e plină de abjecţii, cartea e o oglindă pusă de Márquez şi de Dumnezeu în faţa animaluluicondamnat la libertate contemporan, urmaşul omului de ieri. Pentru că miza existenţei lui Dumnezeu şi a credinţei în această existenţă e atât de mare încât omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi până la sfârşit, sau mai bine zis vor fi şi oameni până la sfârşit, pentru că a fi cu adevarat uman înseamnă a-L avea cu adevarat pe Hristos în tine. Dar nu se poate să priveşti filmul de animaţie “Maria Mirabela” fără să visezi o clipă la frumosul vis roşu al comunismului. Dar pot oamenii să devină fluturi? Ce ar raspunde cele doua fetiţe la întrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se întreba Petra, care este răspunsul lui Hristos? Care e răspunsul? De ce, dacă fantasma comunismului e fermecatoare asemenea unui vis visat de un copilaş de şapte ani, de ce, de ce oamenii nu devin niciodată fluturi? De ce nu ne e dat să devenim fluturi, se gândea Petra în timp ce

ploaia îi răcorea ochii picăturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cântecul care de-abia începuse hârâia la radiul care pierduse semnalul, dar Petra nu-l mai 262 auzea. De ce? Şi de ce sunt stelele încă doar nişte scântei născute din flăcările unui foc de tabără ridicat înaintea de plecarea acasă? “Cântec De Pionier (Partidului): Purtăm cravate roşii/ În frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Partidul în privire/ Oţel ne curge-n vine/ Şi codrul şi-al lui foşnet// În inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roşie, sacră/ A Cârmei înţelepte// Scutieri Domniei Tale/ Îţi suntem noi armata/ Conducator al nostru/ Tovaraş Nicolae.” Oamenii nu pot să devină fluturi. Doar copiii pot crede asta, pionierii care suflă dimineaţa şi seara în goarnele nichelate ale detaşamentului. Petra îşi duse mana în dreptul feţei şi-şi apăsă ochii şi sprâncenele cu degetele. Parca se trezise dintr-o transă. Îşi luă degetele de pe pleoape şi privi ploaia care cădea în faţa ei, dincolo de fereastra deschisa, le auzi pe fete ţipând şi râzând şi auzi hârâitul radioului.

Era inapoi. Acum era inapoi. Nu ştia unde fusese, dar acumera iarasi prezentă. Da, muzică străină, dans, ceai şi distractie, gălăgie şi vară şi optâşpe ani, frumoşi de parca ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed îi inconjura faţa şi mâinile şi ploaia purtata de vânt făcea ca toată imaginea de dincolo de fereastră cu bradul acela crescut chiar 263 lângă peretele cladirii şioglindit laolaltă cu cerul în două baltoace de sub geam să pară o fotografie mişcată. Şi ce spun toate lucrurile vizibile siinvizibile?

Ce spun toate?Căva începe ceva în ţara de dincolo de noapte. Va începe atât de curând încât deja se aude muzica nesfarşită a cerului. ‘Dar cel mai înspăimântător lucru de pe pământ este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pământ este un frigider gol, însă cel mai frumos lucru nu e unul plin. Şi în zilele noastre de astăzi copii noştri flămânzi omagiază conducătorii iluminaţi şi slujitorii lor sătui.

Un stadion întreg de pionieri nevinovaţi adorând Imaginea,’ se gândea Petra stând la fereastră. “Cântec de pionier (Odă): Purtăm cravate roşii/ În frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Iubit Partid în inimi/ Oţel ne curge-n vine/ şi codrul şi-al lui foşnet// Purtăm în ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roşie sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndrumă El spre-un Mâine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpură-n lumine// El e imboldul nostru/ Să neavântăm spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovaraş Nicolae.” Şi desigur, profetii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia naţională a poporului 264 Imaginii. Iar jos în vale toţi ceilalţi. Însa noi suntem flămânzi, suntem atât de flămânzi şi de slabi şi ne târâm pe-aici ca nişte câini, unii gudurându-ne, alţii tremurând. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scorniceşti înconjurat de soboarele de boieri şi boiernaşi, l-a înlocuit prin părţile noastre pe Mesia. El a venit şi ne-a spus cum să trăim, unde să locuim cu toţii, ce să gândim, cât şi ce să mâncăm şi probabil el ne va spune când să murim. El este dumnezeul nostru înconjurat din toate partile ca de nişte soboare de îngeri, înconjurat de slujitori devotaţi care şi-ar vinde şi mamele şi tatii, şi fraţii şi surorile pentru o ciorbă din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e în fiecare halaă de fabrică, în fiecare cameră de interogatorii a Securităţii, Portretul său e agăţat în perete în fiecare magazin fără marfă, e purtat pe brate la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patronează fiecară uzină sau fabrică din Republica Socialista Romania, fiecare clădire publică a statului, fiecare sediu al CECului, fiecare şedinţa UTC, fiecare clasăde liceu, fiecare grupă de şoimi ai patriei, fiecare sală de maternitate şi fiecare ghişeu de pensii şi trecerea vremii va aseza Portretul în iconostasul fiecărei biserici pentru că el este domnul şi dumnezeul 265

nostru, realitatea ce ne înconjoară e toată creată de el şi de îngerii săi şi el ne cere acest post care durează deja de ani de zile şi el e Parintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor nostri pământeni, Neagoe Basarab i-a prefigurat înţelepciunea, Ştefan cel Mare i-a prefigurat dragostea penru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosită recunoscută în afara ţărişoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru ţară. În el se regăsesc Alexandru Ioan Cuza şi Bălcescu, Horea şi Avram Iancu. Traian şi Decebal ii sunt doar precursori, iar adevăratul său corespondent – şi acela umbrit de zorii noii aurore roşii şi tricolore – nu e altul decat Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din Bucuresti iar noi parcă nu putem face nimic, suntem atat de neputincioşi şi slăbiţi de parcă am fi în mijlocul unuivisurât, îngroziţi şi gata săstrigămdacă am crede cu adevărat că e cineva care să ne chiar audă, şi toate astea inainte să ne trezească Radiojurnalul şi să ne spună ca soarele e iarăşi deasupra lumii noi proiectate de această fiinţa perfectă, Tovaraşul, care fără îndoială că nu peste multa vreme se va autosanctifica. Pentru că doar copiii pot crede în comunism. Iar tu, şi 266 dacă îţi este pusă ţeava pistolului la tamplă sau ai opt baionete de arme Kalaşnikov ce tocmai au fost armate îndreptate spre tine să ştii că Hristos te poate şi învia.

Privea cubul multicolor de plastic pe care îl ţinea între degetele ei finuţe. O cruce grecească roşie pe un fond galben. Arăta întrutotul vechilor picturi de manuscris creştin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald şi stins dar totusi atât de viu din vechile evanghelii pictate de creştinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Şi faţa cubului strălucea în faţa ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci greceşti pe o pagină îngălbenită zugrăvite cu vin gros şi aur amestecate cu uleide măslin, tămâie şi răşină. Plasticul cubului Rubik strălucea în lumina furtunii de afară, faţa sa păstrând parcă imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate în vitrinele muzeelor ori pe rafturile colecţionarilor sau înca îngropate în ţărâna care îngroapă totul pentru că ţărâna e mantia timpului, toate vestigiile rămase de la alţi oameni, diferiţi dar cu acelasi vis şi cu aceeasi dorinţă: Hristos. Mărturii tăcute rămase în urma drumurilor şi vieţilor apostolilor. Petra ţinea în mână un crucifix pictat în arhitectura 267 tridimensională de plastic a cubului ei Rubik. Aşadar, dacă tu vrei să vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra trebuie să poţi spune asemeni apologetului: “Cred pentru că este imposibil.”

Cuvintele spuse în lumina lichidă a unui vis al nopţii.

Cineva parcă mă pusese într-o pictură pe sticlă la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printrundeşertîngheţatcare se afla în interiorul prespapierului unei lacrimi până când am ajuns în faţa unei picturi pe sticlă ce se întindea până la nori.

Cineva m-a luat de mână şi am intrat în icoană până la picioarele tale, Doamne. Eram într-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Împărăţia Cerurilor, o scrisoare pe care o ţineam în maini. Tu ai spus: ‘Marie!’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne.” Tu ai spus: ‘Petra!’, si eu am spus: ‘Iată-mă!’ Deasupra dealurilor acoperite de pădure în văzduhul din tabloul acela era acel pic de lumină făcută din aer incandescent de care aveam nevoie şi în ţărâna Ierusalimului era plin de stele incandescente cu şase colturi căzute din constelaţii dintre care unele se sparseră când se izbiseră de pământ şi în cer stralucea Elohim ca un Maghen David uriaş şi galben şi erai Tu şi scăpărai asemeni scânteilor transparente ale şuvoaielor de munte izbite de stânci, erai Tu şi 268

era sfinţenia Ta şi erai alb ca sudura şi în piept aveai o stea galbenă. Am privit în privirea Ta şi în ochiiTăiam vazut două MaghenDavid făcute din sfinţenie în lumina ochilor Tăi. YHWH se coborâse până jos la pământuri, către noi cei din adâncuri. El se arătase ca o stea mare, galbenă în şase colturi care se afla în văzduhul de deasupra câmpului de lânga dealul execuţiei, între norii întunecaţi învălmăşiţi pe cer şi praful Iudeii. În depărtare, la orizonturi, unde munţii pitici cu fâşia îngustă de cer senin, cerul fierbea ca tăciunele alb. Norii se întindeau până departe, coborâţi până la câţiva centimetri deasupra pământului. În rest arătai la fel de flămând şi singur ca şi mine şi erai înţepenit acolo în piroane şi sfinţenia Ta te învelea asemeni unei mantii de lacrimi şi eu te priveam, şi puţin mai încoloerau şiuceniciişite priveau şifemeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic şia lui Iose şi Salome şi Tu erai plin de sânge şi sufletul îţi era plin de lacrimi şi pe cap aveai o cunună împletită din sârmă ghimpată, atât de oţeloasă încât le-a crestat degetele chiar şi celor de au răsucit-o. Şi eu n-am putut spune nimic şi şi Tu ai tacut. I-am spus doar soldatului cu sabie şi suliţa care aştepta probabil ca Tu să mori, i-am 269 spus: ‘Ia-i ţăranului satul, şi miliţianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici că oricum nu este şi priveşte ce rămâne.’ Nu mi-a raspuns. Doar a scuipat într-o parte uitandu-se pe cerul negru şi înnorat prin care soarele strălucea asemeni unui far de locomotivăpâlpâinddimineaţa princeaţă. Din mainile şi picioarele Tale se prelingea sânge pe lemnul gri deschis al crucii curgând prin praf şi oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepătându-l ci doar înlocuind literele negre de tuş cu litere roşii de sânge. Şi aproape era un turn de pază făcut din drugi şi scânduri, acoperit cu tablă. Dar stând acolo cu ochii închişi şi fruntea proptită în praful muiat în sângele Tău mi-amamintit untablou pe care aproape îl uitasem zugrăvit cu lumină şi durere, un tablou atât de bun încât e unic, încât parcă putem spune că Rembrandt nu l-a facut cu adevărat decât pe acesta, ca şi cum am putea spune că Rembrandt nu este autorul decat al unuisingur tablou pentru că e prea bun, dacă nu punem la socoteala portretele de bătrâni şi evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului cum se întâmplă întotdeauna. “Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care si-a imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta. Şi apoi Te-am privit şi frica din mine s-a risipit asemeni unui 270 abur de primavară risipit de vânt şi Te-am privit şi am văzut ce minunat esti, Cel pe care îl cunosc şi cerşetorii, Cel al carui chip nu poate fi uitat de îngeri şi de cei ca ei. Şi acel cineva mi-a spus: ‘Teologic vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit in Holocaust nu au murit pentru că Isus a fost răstignit acum aproape două miide anici Hristos a fost crucificat pentru că şase milioane de evrei au fost martirizati in Holocaust.’ Eu m-am gandit: ‘Desigur!’ şi în mintea mea se învălmăşiră trei pagini de argumentaţie teologică care să lămurească înţelesul cuvintelor spuse de unul din aceşti serafimi, care să demonstreze adevărul Adevărului Tău. Mărturisire pentru neştiutori, exhortaţie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretări teologice pentru slujitorii Tăi, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tăi, plâns, sac şi cenuşă pentru frumuseţea Ta nemeritată de mine. Dar am tacut, cum ai tăcut şi Tu în timp ce străluceai asemeni smirnei picurată pe ochii mirelui şi miresei. Şi, dincolo de Tine se întindeau buncărele acoperite de tancuri. Dar ăla era alt vis. Şi atunci Ţi-am spus: ‘Eu sunt Maria!’ M-am gandit la cuvintele îngerului şi miam spus: ‘Desigur. Nu a murit o treime din Israel pentru 271 ca ar fi vinovaţi pentru deicid, ci Hristos a murit pentru cănu seputea salva altfelnimicdinlume, lumea asta în care mor miloane de oameni într-un razboi, în

care oameni nevinovaţi sunt gazaţi şi arşi. De asta a murit şi înviat Hristos. Pentru ca într-o zi să nu mai fie profeţi ca Nietzsche sau Marx şi să nu se mai construiască lagăre de exterminare ori de muncă forţată şi să nu mai moară nimeni.’ Aşa mi-am explicat eu cuvintele îngerului şi în visul meu am visat ca Tu sămi spui şi mie: ‘Nu eşti departe de împărăţia cerurilor.’ Ăsta a fost visul meu. Şi ştii Hristoase, ce mise pare extraordinar? Că aşa cumstaiacum cu faţa plină de vânătăi şi însângerat, urmând a muri executat prin rastignire, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii şi asupra noastră. Tu eşti că o flacără de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar daca nu ai fi facut lumină aşa cum faci Tu lumina decât într-un singur om, în Pavel sau in altul, tot aififacut mai mult decat oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodată, Tu – Dumnezeul încununat cu o cunună de sârmă ghimpată. Şi cununa Ta era de sârmă ghimpată din loc în loc cu câte patru ghimpi curbaţi, sârmă pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de paza la colturi, 272 din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodată pe undeva de om în lumea asta nu a putut carboniza sufletul, nici o celula în nici o închisoare şi nici un lanţ ruginit nu au reuşit vreodată să lege sufletul de zid, nici o armă nu a putut arunca din văzduh aripile sufletului, nici o cizmă nu a putut vreodată zdrobi chipul lui Hristos în noi. Iar văzduhul din jurul meu era galben ca mierea, însa într-un galben parca developat în tus sepia şi atunci am dus mâna streaşina la ochi şi am privit spre Ierusalim, înspre Templul Tau, -cel asemeniunuifagure cu miere, cu stelele Maghen David făcute din intersectarea în plan bidimensional a mainilor ridicate de evrei la rugaciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a facut pe Adam şi apoi şi-a ascuns Faţa şi apoi Adam, sau fiul lui Adam, a orbit. Acolo, la Templu – în pridvorul lui Solomon niste preoţi ai Stăpânului împreuna cu nişte cărturari încercau să vindece un om care spunea că nu există YHWH. Unul din învăţaţii Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e in primul rand un ceva teologic.’ Pe urmă sufletul meu s-a întors dinspre Templu şi Te-am privit şi m-am gandit că nu Te inţeleg şi m-am gandit că nimeni nu Te intelege. Communist Blues solo.

Cuvintele lui Paravicino în clipe de 273 deznădejde, amintindu-şivisurile copilariei. Dar pământul din sufletul omului e adeseori plin de deznădejde. Când eşti sărac şi trebuie să te zbaţi şi să speri şi nu vrei să calci peste nimeni când vezi că nu mai ai nici o şansă, când cei cu privirile mulţumite şi poleite cu aur, când îi vezi râzând de tine şi de ultima ta nădejde pentru că eşti nenorocit şi sărac, şi nici macar nu visezi la halucinaţia a o treime din planetă: la REVOLUŢIE, la o Revoluţie salvatoare care să smulgă sufletul nostru şi al părinţilor şi copiilor noştridin boturile de rechin ale capitalului şidin degetele încârligate ale stăpânilor, iar noua – robilor lui Dumnezeu şi sclavilor omului – sa ne puna o stea în mâini, pe care să o mâncăm ca pe o pâine, să o desprindă din cer şi să ne o puna în palme, o stea de pâine strălucitoare, luminoasă şi caldă. O Revoluţie adevărată care să redea demnitatea celor striviţi în picioare şi să ne faca oameni pe cei care nu suntem oameni pentru că cei care sunt astăzi pe pământ mult mai mult decat poate fi un om aşa hotărăsc în fiecare dimineaţă. Visul ce spune acum, dacă Revoluţia comunistă nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu ar fi fost ceva sfânt de la Dumnezeu şi ar fi intrat în tradiţia catolica şi în tradiţia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezatorul, 274 asemeni comunismului Evangheliei Domnului Iisus Hristos şi al bisericii de inceput a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni revoluţiei spirituale a lui Girolamo Savonarola, asemeni comunitatii puritane de inceput din Noua Anglie. Spun asta pentru că văd cum lumea făcută de bani îmi fură sufletul. Văd cum mă transform într-unul

din oamenii ăştia singuri cu ochii înconjuraţi de agitatele deşerturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtună şi singurătate. Atunci comunismul ar fi fost creştinism pur, ar fi fost o reformă adevarată in cadrul Bisericii şi nimeni nu ar mai fi fost închis la Sighet. Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei şi gravorul unei comunitătţ care a încetat să mai fie o comunitate şi al ramaşiţilor şi vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins şi până la urmă vor dispărea aproape în întregime în aceste pământuri, eu… eu trebuie să trăiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua cand m-a facut şi trebuie să fiu un artist adevărat în pământul acesta, pentru că astăzi în România artiştii adevărati într-o zi mănâncă ciorba şi în alta pâinea.

Acestea sunt cuvintele cronicarului în faţa sărăciei, umilinţei şi durerii, lucruri care le are în comun cu eleva Vladislav şi cu toţi oamenii pe care îi cunoaşte.

275 Dar trebuie să lupti, Paravicino, pentru că eşti metal lichid în flacari, pentru că eşti tărână care va deveni o cărămidă în Zidul Plângerii, pentru ca şi tu eşti un ostaş al crucii lui Hristos, pentru ca azi noapte ai visat că ţineai în maini perfecţiunea unei săbii ninja, pentru că eşti un soldat şi pentru că Scriptura este arma ta, pentru că arhanghelul iţi spune ca ăsta e destinul tău şi pentru că serafimii îţi spun că vremurile trecute le sunt recunoscătoare artiştilor. Acesta a fost unul din momentele de deznădejde ale unui om necăjit.

“Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem.

Al Yisrael amecha, rachem.

V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Timp de aproximativ două mii de ani Iacov a fost ce este, fratele mai mare al Bisericii, dar acel frate mai mare care se crede prea mare şi nu mai vrea să primească învăţătura părintelui şi merge doar după mintea lui. Timp de două mii de ani Iacov a fost un adolescent. Omul nu poate crea binele, îl poate doar primi. Cât despre mine, pe mine numaiMesia măţine înviaţa. Pe tine cine te ţine? În rest, cand vei fi şi tu sărac, vei înţelege şi vei pretui ce înseamnă frumuseţea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-şi utopiile copilăriei într-un moment de deznădejde ce îi înconjurau 276 sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitară. Acum deznadejdea s-a sfarsit. Acum e lumină şi inima e acoperită de zăpadă curată. Sufletul lui Paravicino e nins şi înconjurat de cerul îmbibat de zăpadă şi de Dumnezeul care a făcut cerurile, Cel care a făcut sufletele. Unul dinmomentele de deznădejdeale unui om necăjit, sărac şi nenorocit.

Roberta, pe care Petra o auzi trântindu-se la loc pe pat începu să cânte în romaneste – era doar pe jumătate unguroaică – în acelaşi timp cu cantecul de la radio: -“Ş-am fost să mă duc la târg/ Ş-am fost să mă duc la târg/ Foaie verde de bancnotă/ Foaie verde de bancnotă/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Ci pe fete le tocmeşti/ Ci pe fete le tocmeşti/ Să le iei să nu le laşi/ Să le iei să nu le laşi/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Îţi faci masă îţi faci casă/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Eşti în sân la Dumnezău/ Eşti în sân la Dumnezău/ Ascultă ce îţi zic eu/ Ascultă ce îţi zic eu/Fata cu suflet frumos/ Fata cu suflet frumos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Este înger aici gios/ Este înger aici gios/ Şi de încă n-ai aflat/ Şi de încă n-ai aflat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am 277 fost de m-am dus la târg/ Când dau buzele în pârg/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele/ Şi când ardî stelele/ Buze rosi de domniţe/ Buze rosi de domniţe mă/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/Ş-amfost de m-amdus la târgî/ Şam fost de m-am dus la târgî/ Sus pă munte unde-s fete/ Şi inima-i repede.” Omul e un aisberg. Eu sunt şi eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsă în Dumnezeu, se gândea Maria, cea a cărei frumuseţe demonstra existenţa lui Dumnezeu. Şiexistămomente

cândîţisprijineşti fruntea de podea şi nu mai gandesti nimic şi sufletul tău sărat îţi curge din ochi umplânduţi faţa cu lacrimi. Şi există momente când inima ta se transformă într-o prezenţă de lumină şi există momente când peste oceanul sufletului se revarsă stelele şi albul presărat al galaxiei răsfrângându-se în gheţurile sentimentelor cele mai curate şi în ţipetele delfinilor şi balenelor polare. Iar motivul pentru care mie şi oricărui alt om ne este atât de greu să ne rugăm e pentru că trebuie să călcăm într-o lume pe care nu am văzut-o niciodată. Pentru că un delfin care înoată printre gheţari crede că întreg universul e alcătuit din gheţari care gravitează unul în jurul altuia grupati în sisteme solare şi galaxii. Iar noi 278 când privim tavanul credem că ştim şi ce se află dincolo de el. Şi şi omul trăieşte ca o vită care nu ştie de ce trăieşte. Aproape întotdeauna. Şi eu, Paravicino, vreau să fiu un talmid al memoriei ruinelor comunităţii omului. Atâta timp cât va fi un frate al meu care va flămânzi pe pamantul acesta şi eu voi flămânzi. Atâta timp când fratele meu din Africa va fi sărac şieu voi fi sărac. Atâta timp cât copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizaţie şi eu voi muri. Oricât ar fi cantecul meu de bun sau de prost, ţineţi-vă banii în portofel. Cântecul meu va fi plătit cu alinări şi zâmbete. Ăsta-s eu. Şi ăsta e pamantul. Şi cand voi pleca voi şti că viaţa mea a avut sens unic. Aşa că arunc bancnotele tale din mâna mea şi apuc mâna lui Elocheinu. Iar în celălalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau îngeri stând sus la mitraliere şi pe turelele kaki. Şi aripile lor erau în acelaşi timp facute din pene uriaşe de porumbel alb şi din pene uriaşe de lumină. Petra se plimbă prin unitate şi vedea toată puterea lui Dumnezeu şi vedea teii care înconjurau unitatea arzând şi nemistuindu-se. Şi l-a vazut şi pe îngerul ei stând pe un tanc şi cântând la chitară şi aripa lui se întalnea sus pe peretele templuluicu aripa heruvimului. Aicinu era sânge sacru scurs pe pamant, nu erau 279 piroane care au străpuns sute de alte maini înainte şinu era cununa de sârmăghimpată. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil în care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasa citind Commedia lui Dante Aligheri iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider. Şi dincolo de fereastra deschisă ploaia se transforma treptat in furtună, vântul fluturând frunzişul copacilor de lângă cabana taberei şi respiraţia furtunii şi picurii incandescenţi de ploaie ravaşind privirea ei. Sufletul ei era afară în furtuna sălbatică şi frumoasă. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzică a naturii pe care nici un om nu o interpretase în oraşele noi ale comunismului şi nici un om nu o auzise. O muzică în care cântă pământul, în care cântă muntele cu pietre şi ape repezi, în care cânta picăturile de ploaie ce ţi se prind în ochi când eşti trist şi singur în marea agitata de oameni. Ploaia era o muzică, ploaia era un cântec pe care nimeni nu l-a mai auzit înainte şi pe care nimeni nu-l va mai auzi după aceea. Furtuna e o mână neagră şi mlădioasă de femeie neagră şi preţioasă care cântă la sufletul tău; pentru că Africa e cea care cântă la sufletul tău, Amedeo, îl izbeşte cu palmele şi sufletul tău 280 e un cântec. Pentru că oricât ar putea părea de greu de înţeles, toţi suntem negri. Pentru că universul e Africa şi pentru că Dumnezeu e negru. Pentru că toţi suntem ce sunt cei mai săraci fraţi ai noştri şi pentru că Dumnezeu este ce sunt cei mai obidiţi copii ai Săi.

Când eram copil mic tot spuneam că vreau să mă duc la triburi pe unde or mai fi ori măcar într-o rezervaţie din Statele Unite. Dumneata Mamă îmispuneaică la triburidin ce aştrăi, căar trebui săvânez.

Eunuvoiamsăvânez, cred căce voiam era să fiu un bătrân al tribului ori un povestaş, un sac de cuvinte ca grioţii, un om printre aborigeni, intre pietre, o piatră între pietre. Nici dumneata Mămică nici alţii n-aţi înţeles înclinaţia mea pentru de exemplu muzica lui Youssou N'Dour, cultura arabă, evreiască,

ţigănească, nativ americană, eschimosă, africană şi a tuturor triburilor pământului dar ce am ştiut eu dintotdeauna e că suntem una, Lumea a Treia, cu Lumea a Doua şi Lumea Întâi suntem doar una. Ploaia era un cântec. Duruitul continuu al ploiiera uncântec.

Ploaia e un cântec ingânat de o fată cu ochi frumosi asemeni vitraliilor vechide 1000 de ani. Ploaia ce se oprea în ochii intunecati ai Mariei era un râu de apă şi pietre. Era lumină materializată în picuri când 281 tot ce ai nevoie e o picatură de lumină. Furtuna devenea tot mai agitată şi Petra se gândea ca în curând va trebui sa închidă fereastra, dar voia să mai stea puţin în faţa vântului rece în acest august şi să se lase stropită de picăturile transparente de cer. Ploaia era o fată cu ochi asemeni vitraliilor şi mâinile Mariei erau ţinute în rugaciune de sârma ghimpată care fusese pusă cu miide ani în urma pe fruntea şi părul lui Hristos, însângerandu-le. Eleva Vladislav este cea mai periculoasă dintre toate elementele nesanătoase prezente în tabără. A primit o educaţie extrem de defectuoasă în spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptăm în primul rand pentru a înlătura orice rămăşiţe ale obstacolelor reacţiunii care mai stau in faţa glorioasei lupte socialiste şi pentru a putea dupa cum spune Tovaraşul să începem comunismul începand cu anul 2000. Şi când clasa muncitoare laolalta cu ţaranii şi intelectualii înfrăţiţi cu masa proletariatului vor invinge marea luptă pe întregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii colectivului. Eleva Vladislav trebuie să înţeleagă cauza noastră - lupta pentru o lume mai bună, o lume nouă facută de omul nou şi pentru omul nou - sau să fie convinsă prin orice mijloace să înţeleagă. Personal sunt de părere că reeducarea anilor 50 şi prima jumatate a anilor 60 a 282 dat roade şi este o metodă viabilă pentru cauza fericirii comunismului. Aceasta e o carte scrisă în genunchi. Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul? Portret de fată în uniformă albastră. Aceasta este o carte scrisă în genunchi, în momentele de glorie cand Elohim ne învinge, atunci cand Eloah este mai puternic decat înimile noastre. Aceasta carte este imaginea unei fete stând în fereastră în luna august a anului 87 sau 88. Atât timp a trecut de atunci, nu?

Aceste pagini, ca atâtea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fată care stă în dreptul ferestrei privind furtuna de august plină de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil pălmuit de un parinte beat. Petra stă în fereastră purtand uniforma pentru ultima oară, cu bentiţa albă peste părul şaten, uniforma făcând-o să pară ca o muncitoare din Uniunea Sovietica sau studentă din Republica Populară. Aici, în imaginea aceasta, Petra e tânără atât timp cât vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reală căreia timpul îi va brăzda obrajii, îi va încreţi fruntea, îi va zbârci buzele şi îi va gârbovi spinarea cum ne va face tuturor. Chiar şi în amintirile noastre în Petra de care şi de sufletul căreia am fost îndrăgostiţi odată în liceu, se vor amesteca alte Petre împreuna cu alte chipuri şi 283 suflete până când acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent şi înşelător asemeni propriei noastre vieti. Doar o fată stând în fereastra deschisa cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum uitase şi de ea însăsş în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Gânduri în linogravuri înfăţişate asemeni unui clasor de coliţe, asemeni unor icoane pe sticlă pictate într-o alta lume de copiii cu handicap de la spitalul nr. 2, spitalul îngerilor. Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo. Pe patul metalic de tabară o pagină a Bibliei este şifonata de picuri de ploaie de când citise Biblia în ploaia din câmp sau fulgi de zăpadă de când îngenunchease ca o cerboaică în zăpadă. Dar fiindcă veni vorba, în filmul “Maria Mirabela”, când Mirabela se aşează pe minge cu basca roşie nu e alegoria naivă a comunismului aşezat pe Pământ? Iar pe mingea respectivă nu sunt două dâre, una roşie, una aurie, iar

cea roşie nu pare să învingă? Iar steagul, steagul roşu ce este oare? Şi eu i-am răspuns îngerului, spunându-i: În filmul Pui de corbi al lui Carlos Saura, pe care nu îl mai am, este o secvenţă în care Ana, una din fetiţele orfane se trezeşte noaptea în camera 284 întunecată şi începe să strige: "Mama! Mama!...

Mama! Mama!" Copilul ăsta din film am cam devenit eu. Eu nu te-am uitat niciodată, însă dumneata îţi aminteşti mereu de mine. Mamă, dumneata eşti mai frumoasă decât Whitney Houston cântând I Will Always Love You şi ştiu că moartea e o minciună şicăacestea sunt cuvintele tale pentru mine. Eu i-am răspuns îngerului: E adevărat eu toată viaţa am fost Micul Prinţ şi tu eşti Mama mea, Mama Micului Prinţ, mai importantă decât orice poate fi vreodată numit pe pământ, decât orice prieten rătăcit în deşertul propriului suflet, decât orice iubire fie ea cât de unică şide plină de ghimpi şi decât tot Pământul acesta, fie el oricât de scump amintirii pentru că ceea ce dă frumuseţe amintirii eşti tu, Mamă, şi pentru că ceea ce am învăţat sub ocrotirea dumitale este că tot ceea ce dă frumuseţe vieţii este la cât eşti dispus să renunţi din ea pentru ceva mai înalt şi în plus noi toţi care suntem, suntem frumuseţe în loc de cenuşă şi gândindu-mă la tine mă gândesc că poate de aceea ai plecat zâmbind ca un copil pentru că înainte să pleci Dumnezeu ţi-a spus că sărutul tău mă va învia, iar eu de va fi vreodată să am un copil rugăciunea mea pentru el către Dumnezeu din cer va fi să mi te dea înapoi pe tine. Mamă, tu ţi285 ai găsit pacea în pacea mănăstirilor, iar preotul care te ştia cel mai bine a spus că dumneata ai fost o candelă aprinsă şi sufletul tău avea ceva din sfinţenia împărtăşită din toate bisericuţele tăcute şi luminate în penumbră în care am fost cu tine, Mamă în care stăteau în picioare înainte de a se pune pe genunchi pentru rugăciune grupuri de femei simple de la ţară fiecare cu un alt fel de a-şi pune baticul desprinse parcă din tablourile cu imagini butucănoase şi reale pictate pe sticlă irizată ca un vitraliu ale lui Generalič. Îmi amintesc cum citeai în cartea Genji şi în cartea Întâmplări din pavilionul roşu, cum mergeau nobilii japonezi de se retrăgeau pentru o vreme la mănăstiri de ale lor. Şi dumneata ai citit prima povestirea Maica de la capătul celor nouăzeci şi opt de trepte din cartea Zbucium (proză feminină chineză); le povesteai prietenilor tăi şi copiilor lor care deja erau şi ei oameni mari când mergeam cu ei vineri noaptea la maslu la mănăstire dar reacţionau ca oamenii mari care priveau desenele lui de Saint-Exupery, nu înţelegeau, nu degeaba am spus că dumneata trebuie să fii Mama Micului Prinţ, eu însă în acest moment nu mă simt ca un prinţ, mai degrabă mă simt ca soldatul din povestirea lui Salinger. Însă când ascult un cântec anume al lui 286 Mireille Mathieu îmi ies flăcări din care picură petrol din tălpi şi trec printre stele ca în albastrele vitralii cinematografice colorate şi şlefuite de Marc Chagall până spre tainicul loc în care eşti dumneata acum luminată de Chipul lui Dumnezeu. Da probabil că eu trebui să fiu soldatul american, iar dumneata eşti Esmé şi eşti mult mai deosebită decât Esmé deşi Esmé e îngerul păzitor al soldatului, pentru mine eşti tot ce ar putea fi vreodată şi acum am pierdut tot ca Feodor Mihailovici Dostoievski la ruletă, dar după ce tortura ultimei secunde din ceea ce oamenii numesc de obicei viaţă va trece în sfârşit, atunci voi primi totul înapoi, atunci îmi voi trăi menirea şi voi fi fericit cum pe pământ nu am fost decât împreună cu dumneata, Mamă, atunci vom fi aşa cum am fost proiectaţi să fim şi vom fi cu adevărat noi înşine, lumea nu va şti nimic, dar în ceruri noi doi ne vom bucura şi va fi acolo sus unde dumneata mă iubeşti şi inima ta e pentru mine acest singur, păcătos şi atunci în clipa aceea de eternitate atât de mântuit pentru totdeauna o bucurie mai mare decât ar fi aici jos în România dacă Regele Mihai I ar fi repus în drepturi, iar eu acolo as fi pe veci

un melekh peste mine însuşi şi nu un lamekh asuprit de sine însuşi. În rest pe aici e aşa de cum îi e 287 păsării să-şitârască aripile rupte înmlaştinile de pe malul celălalt al lacului artificial unde am mers noi trei atunci să adunăm scoici şi ceasornicul universului trebuia să se oprească în loc acum două săptămâni şi jumătate ca la moartea lui Isus Hristos. Vreau să-ţi spun o poveste veche, Mămică, despre mama Părintelui Arsenie, acest sfânt al pământurilor noastre.

Femeia care a născut Soarele şi Luna. P-aicea la Hateg pân părţile noastre Soarele adăsta mai mult ca prin alte locuri. O fost undeva prin nişte locuri îndepartate o femeie care o purtat Soarele şi Luna în pantec, şi Soarele şi Luna în plamadire îi picurau în privire, transformându-i lacrimile în tămâie. Şi când născu fu răsăritul. Primul răsărit al Soarelui cu raze zgrunţuroase şi zdrenţuite de aur, primul răsărit de Lună cu strălucire rembrandtiană de diamante indigo.

De fapt Soarele şi Luna sunt una, un singur om, Soarele şi Luna sunt omul purtator de nimb şi sufletul indigo al omului. Ea le-o născut pe amândouă dar de fapt Soarele şi Luna sunt una, sunt un singur om.

Soarele e trupul şi Luna sufletul, ori Luna e trupul şi Soarele sufletul dar asta nimeni n-o mai stie. P-aicea pân părţile noastre Soarele adasta mai mult ca prin alte locuri şi Luna scapără noaptea ca Soarele cum 288 scapără solzii de păstrăv în răsărit. Pe aici prin ţara asta Soarele multă vreme răsări din codrul de după Prislop fiindcă lumina răsare din singurătate iar pustiul pentru sfinţi e o mama iar noaptea Luna ardea ca un galben de aur din turnul bisericii lui Nicodim din Tismana, bisericuţa de piatră veche, ortodoxă dar aducând a templu budist. De fapt Soarele şi Luna sunt una, sunt un singur om. Acuma de mult Soarele nu mairăsări, şiniciLuna – sufletul lui; nu le mai vedem pe cer. Oamenii însă zic că Soarele e aici, cumva, şi Luna – altfel n-ar mai fi lumină. Noi nu mai avem decât cerul, pătat de puzderii de picuri de stele şi lumina asta fara sursă despre care filozofii spun ca nu ştiu de unde vine. Asta conţin toate cartile lor, asta spun cei ce leau citit pe toate. Mamă, cum pot să spună oamenii că acum pe pământ nu se mai întâmplă miracole când chiar eu am scos la atelierul foto o fotografie de-a ta scanată, făcută în anii ΄70 cu colegele şi colegii profesori de la şcoala din Sânpetru şi acuma am văzut aici în lumina asta transparentă de chilie de o zi şi o noapte că pe imaginea fotografică pe negrul părului tău, negrul de corb al părului tău pe care atâta l-am iubit din copilărie, strălucesc stelele Carului Mic cu oiştea Stelei Polare. Dumneata 289 eşti acum în stele, Mamă, acum tu eşti în cer, da, probabil că acum tu eşti în pâlcul de lumină al Maicii Domnului, pe care oricum ar fi nici o Reformă religioasă n-o poate scoate afară din cer, nici fariseiidin ziua de azicare unde te doare mai tare acolo pun degetul mereu şi care apasă unde apasă greutatea mai greu şi nu vreau să încerc să fiu eu Walter Scott dar sunt prea mulţi credincioşi care nu ştiu când e vorba de altă persoană decât să râdă, sunt mari urmaşi ai lui Christos dar nu-i lasă pe nenorociţi nici să jelească în pace şi uneori consider deşi sunt mistic că avem nevoie să se mai întoarcă puţin şi domnul Voltaire ca un alt Vlad Ţepeş - al ciocoilor spirituali din Biserică -, tu eşti în Ierusalim pe stea, acum tu EŞTI Mama Micului Prinţ, Mamă. Acum diadema ta, pentru care nu s-au găsitniciodatăbanijospe pământ, susîncer este cununa de pietre de lumină şlefuită a Ursei Mici cu ametistul în patru colţuri al SteleiPolare. Cât despre mine - care de micuţ la genunchiul tău în biblioteca tatei am învăţat legea aproape benedictină a scrisului: dacă vrei să scrii, citeşte -, cred că acum e rândul meu, iar în celelalte lucruri şi eu ca atâţia alţi pelerini vreau să plec, nimic nu mă mai ţine pe pământ, iubirea mea a plecat odată cu dumneata. Sunt doar o creatură 290

“amărâtă” prăbuşit într-un oratoriu pe un covor diagonal şi între un dulap scund aflat pe podea în care nu este nimic şi o icoană măiastră cum nici măcar icoanele nu sunt de obicei, neobişnuită ca poarta spre veşnicele câmpuri ale vânătoarei şi prin sufletul meu a trecut atâta timp şi am uitat că oamenii am fost proiectaţi să ne bucurăm pentru fiecare lucru şi să avem sfere luminoase în jurul frunţilor noastre înfrânte şi singurul lucru pe care îl pot face e să realizez ca Shoby că tu eşti pentru mine tot ceea ce este mai important, Mamă şi altceva nu sunt în stare să fac. Dacă Teologia mi-ar da putinţa de alegere, aş muri chiar acum ca o piele roşie, aş fi murit în timpul ce a trecut de când am fost despărţiţi. E adevărat viaţa privită dintr-un oratoriu e frumoasă chiar de nu poţi să te rogi, dar nici măcar acesta nu e lucrul cel mai important pe lângă dragostea de Dumnezeu. Acum când stau acasă singur în camera mică şi aud prin fereastra cu un singur geam închis cum afară în cei doi salcâmi de la bloc păsările cântă împreună cu Celine Dion My Heart Will Go On – acest cântec dispreţuit de ignoranţi şi preţuit de ceilalţi, ca orice iubire, cât despre imaginea cât o carte poştală pe YouTube a Titanicului pe jumătate scufundându-se Muzele au spus poate: There 291 goes the civilization; - mă gândesc că nu viaţa, nu frumuseţea veşnică a vieţii, nu Felix ci tu, Mamă, tu eşti lucrul cel mai important, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi tot ceea ce-mi doresc de la viaţă, evanescentă şi eternă, e să ne revedem toţi trei şi să fim împreună şi să fim fericiţica Dumnezeu, ceicare ne-au numitmama lui Felix şi Felix pentru totdeauna şi mi-e dor de dumneata, Mamă, îmi amintesc scrisul tău, felul în care îmi scriai numele, eu am fost şi sunt iubirea ta, Mamă, şi tu eşti a mea, cât voi trăi adică veşnic. cum mă chemai şi cum îmi modificai numele: Fekis, Fekys, Feki, Felixuţ, Flexli, Felixior, Fexli, Fexuţ, Felixel, Flex, Fe – cum îmi ziceau Marian fie iertat şi Nicoleta -, Felician şi cât n-aş da să mi le amintesc pe toate, aş da jumătate din sângele meu ca Garoffi. Pe Pământ e adevărat, nu ne vom mai putea vedea ca înainte niciodată şi am rămas singur pe pământul acesta înoptat unde este 20:57 şi la blocul vecin au început manelele făcând ca Pământul să pară şi mai trist în supa de lumină clocotindă a cosmosului şi aşteptăm toţi să se deruleze caseta, aici sunt mai amărât decât un negru singur cu o chitară în vreo staţie de autobuz undeva prin Omaha dar în cer ne vom vedea şi toată veşnicia te voi ţine de mână, 292 Mamă şimâna ta va fica mâna unuiînger pentru mine tu erai Julio Iglesias şi am fost despărţiţi pentru puţin timp doar într-o noapte de iulie şi cred că în ceruri acum porţi numele de Monica, numele sfintei mame a Fericitului şi numele Monicăi Vitti, acel alt eu însumi sau poate că acum numele tău este Esther şi pentru mine tu eşti Julio Iglesias şi n-am mai apucat să-ţi spun dar atunci la terapie intensivă pentru mine tu ai fost Chimo, acel cel mai preţios orice ce ar putea fi imaginat şi tu nu ai plâns, doar eu plâng în momente de singurătate la fel de triste ca un cântec de negru sărac şi fără mamă singur cu-o chitară înnegrită de ploi şi flăcări undeva pe-o stradă. Dar există şi o altfel de singurătate, o singurătate de hasid ţăcănit şi beatific, înjosit parcă mereu de târgoveţi pentru cât timp va fi vreodată între ei şi fericit de D-zeu pentru cât timp va fi lângă el. Mamă, dacă ar fi să-i spun ceva unui orfan e că după ce mama ta a plecat nimic în lume nu-ţi mai poate da sărutul Mamei, ca mama din minutul 0.89 din Ode To My Family, dar dacă mama a ajuns în cer – ca dumneata – atunci tot cerul te sărută şi până la noi ordine tot ce rămâne e darul amintirii. Îmi amintesc cum ziceai când am mai crescut să-ţi dau o pupă pe pod în Haţeg şi mie-mi era ruşine eu nu voiam, 293 dar Mamica mea dacă voi fi primit şi eu lângă tine în cer te voi ţine de mână pe podurile umblate ale cerului toată eternitatea şi tot mi se va părea prea puţin. Tăcerea aceasta nesfârşită este întru tine,

precum personajele lui Nichita Stănescu eu stau de o parte a cerului şi tu stai de cealaltă iar între noi e doar nimic, un nimic dincolo de care nici măcar tancurile nu pot trece, suntem cele două statui ale unei Maternităţi de nedespărţit cu dioritul saturat de iubire şităcere. Îmi amintesc de o mamă pe care am întâlnito în copilărie pe când aveam poate vreo cinci ani, mama unuicopil neamţ care stăteau o lao stradă depărtare. Am mers amândoi pe străzile Bujacului până la un stadion şi ca întotdeauna când găseam eu undeva de mers am stat prea mult. Le şi pasam mingile care ieşeau din teren înapoi la fotbalişti. Şi bietul neamţ acasă îl aşteptau o mămică care deja scuipa flăcări şi doi câini ciobăneşti germani dincolo de poarta ferecată de oţel. L-a aşteptat la colţul străzii de nici nu a mai avut timp să zică ceva. Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat că au început să vorbească germană, ea în alto şi el să plângă încetuţ tot pe germană. Asta a fost o mamă îngrijorată cum ai fost şi tu, Mamă, de atâtea ori pe care am întâlnit-o pe când eram citan, şi sunt 294 sigur că alţi copii pe care i-am întâlnit noi doi în copilăria noastră le vorbesc mamelor lor despre tine.

M-am uitat la Moscova nu crede în lacrimi şi acum cântând la chitară mi-am dat seama, Mamă, că pentru mine eşti un erou. Ar trebui să ţi se dea Crucea Sfântului Gheorghe sau a Sfântului Iacob ori mai degrabă ar trebui să ţi se dea Premiul Nobel pentru Maternitate, Umanitate şi Familie; ar trebui. Cum îmi ziceai dumneata când eram mic: „te uiţi la Mosifilm” -film frumos. O pagină dintr-o altă carte. Numele tău e Mamă, iar numele meu e Copilul Tău. Când îţi vei aminti numele meu, voi fi fericit ca Eric Clapton; noi suntem de nedespărţit aşa că moartea să facă bine să dea înapoi, ori aici ori în cer vom fi vii şi vom fi tu şi cu mine, nu uita singurul nume ce-l mai am, numele tău. Eu sunt tu şi tu eşti în Dumnezeu, acum tu eşti. Când mă gândesc că Mama mea cu îngerii şi împreună cu ceilalţi sfinţi privesc mereu faţa Celui Ce Este, sunt un pic invidios; şi eu vreau să-l văd pe Dumnezeu. Mamă, tot ce pot face acum e să-mi cer iertare. Iartă-mă, Mamă căci doar tu şi Dumnezeu ştii să ierţi. Şi ştiu că iertarea ta este ca iertarea lui Dumnezeu, iar acum chipul tău desemenea e aproape precum chipul lui Dumnezeu iar inima ta e una cu inima lui. Am 295 fost un copilrău dar totodatăîn exodul meu prin lume am fost un copil torturat la Deva departe de tine, ca un Oliver Twist al generaţiei punk. Şi acum, de zeci de ani, „despised by all” a spus Charles Dickens. Adevărul e că toată viaţa în care am dorit glorie cu mintea mea bicisnică de împărat roman am fost un copil, un adolescent mai ales şi un tânăr dickensian şi doar acum realizez că gloria nue dată omuluişide zidoresc doar iubire – iubirea ta, Mamă -, pentru că deasemenea tot ca Oliver Twist tu eşti singura mea iubire, doar William Blake a putut să te graveze astfel cu degetul lui Dumnezeu în inima mea. Sunt vinovat faţă de tine, Mamă, dar în sufletul meu tot ce nu e vină e umplut de iubire pentru tine. Doar tu eşti singura mea iubire. Tu m-ai învăţat să fiu o candelă, acum, abia acum sunt o candelă aprinsă, dar te rog Mamă nu mă părăsi. Chinul meu de ani de zile putea să mă facă mai bun, în schimb m-a făcut rău şi nu înţeleg de ce am maitrăit după aceea. Cât despre mine ceasul morţii mele îmi e cel mai scump, în speranţă atunci te voi revedea. Sunt un om care trăieşte cu bagajele făcute. De fapt ăsta a fost un lucru în viaţa mea, de mic nu mi-a fost frică de moarte; în schimb mi-a fost frică de viaţă şi Iblis cu aceasta m-a atacat de 25 de ani de când am 296 devenit creştin. Acum în scurtele momente de rugăciune văd că vina mea nu şi ceea ce m-a distrus mult înainte de orice li mult înainte de internatul liceuluide la Deva nua fost decât una: superbia; am fost prea încântat de mine însumi de mic încât nu am fost serios de pe atunci nici măcar cu Dumnezeu şi lam lăsat pe el şi lumea deoparte şi mi-am construit propria mea lume aproape autonomă în care eu eram

un prinţ fericit wildeian şi astfel adevăratele valori ale umanităţii şi ale lui Dumnezeu nu au mai ajuns niciodată cu adevărat până la mine; am fost atât de important pentru mine încât a trebuit să fiu demolat devreme. Eu nu-mi fabric o virtute decât când am nevoie de ea ca ţăranii din vremurile vechi, de exemplu de când scriu mi-am manufacturat un sortiment de compasiune, dar compasiunea ca şi celelalte bine-uri trebuie să te umple până te face ţăndări ca pe Francisc din Assisi altfel nu se pune.

Greu nu e să faci faptele ci să crezi. Acum Dumnezeu mă învaţă sau poate tu prin amintiri acoperite de rouă, că dacă fac o alegere Soljeniţân şi aleg să nu mă mai tem de viaţă cel rău numaiare ce să îmifacă. Voi fi astfel liber. Ceva de genul cum spune un vagabond: say what you want, I'm free. Trebuie să ţin minte asta.

Când oamenii mă vor băga în 297 pământ atunci Dumnezeu mă va arunca în braţele tale, Mamă. La sfârşit, lumină. În 1997 când a apărut Titanicul la cinematografe atâta l-am dispreţuit pe diCaprio, nici măcar nu m-am dus să văd filmul. Acum când totul s-a sfârşit şi văd din nou filmul despre Toby, îmi dau seama că Jack Wolff şi Jack Dawson sunt chiar eu, am fost chiar eu de mult de mult timp de când eram copil mic şi de când eram adolescent la internat şi colegii de familie bună şi de educaţie şi de viitor al societăţii mă numeau "câine" toată ziua în fiecare zi. Ăsta a fost numele meu timp de doi ani şi ca cei întorşi de la Auschwitz uneori mă tem că e numele meu şi azi. Rugăciunea unui câine bătut. Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce ma ţinut Cu lacrimi şi pâine Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce mi-a păstrat Bătaie şi lacrimi pe mâine. Aşa a fost. Îţi mulţumesc, P., îţimulţumesccă m-aichinuit mai mult decât au putut-o face ceilalţi sau fără să vrea şibietul meu tată şi că – prin simplul fapt că te-am cunoscut – am avut ocazia să experimentez direct, să cunosc în profunzime ce înseamnă numărul 666 din Biblie şi simpla ta amintire măface de fiecare datăsămărehotărăsc să fiu creştin. So Strung Out. Deva, 1996. Două 298 dintre cele trei bestii dansau pe rupte în camera internatului. când dădea cântecul la radio, eu doar ascultam trist rugăciunea fetei, rugându-mă poate, cu sufletul însângerat; eu cred că mi-am trăit deja Apocalipsa la vârsta de paişpe ani, ca Huckleberry Finn. În clasa care e acum pe locul camerei mele de la internat, pe peretele unde a fost patul meu ar trebuipusă o icoană, un pasaj din Scriptură ori măcar un verset de Coran ca la Hagia Sofia să amintească oamenilor că acolo cândva în anii 1996 şi doi ani după aceea sufletul unui copil – care a privit înlăcrimat în fiecare zi crucea catedralei care se vedea peste blocul de lângă clădirea internatului, căutând cu disperare în fiecare zi să mai găsească puţină speranţă – a fost ucis, în camera 3 acolo lângă peretele acela surd şi mut sufletul unui copil a fost ucis, lucru ce nu poate să însemne decât că dacă sufletul acelui copil va învia va fi un suflet fără moarte. Doi ani după aceea şi o viaţă după aceea. Am avut multe clipe frumoase la începutul vieţii, în schimb a fost şi multă suferinţă pentru că unor băieţi mai mari le-a plăcut să mă strice cum stricio jucărie, cum strici un gândăcel pe când eram doar un copil timp de doi ani de zile încheiaţi, pentru că cei trei ciobănei din doină, cel ardelean, cel basarabean 299 şi cu cel ţigan s-au unit toţi trei împotriva unui câine de pripas cum l-au văzut ei un câine numit Felix şi l-au ucis din plictiseală asemeni unor vechi ofiţeri mustăcioşi chesaro-crăieşti, din suflet negru şi în lipsă de altădistracţie în timpul a doi ani şcolari. Dar toate astea nu contează. Acum în primul decembrie de singurătate din viaţa mea, în lunile astea de după 20 iulie 2011 am devenit atât de interiorizat că pot să-mi trag căciula peste faţă ca Holden Caulfield şi să pot continua la fel şi astfel să-mi pun imaginile sufletului una lângă alta ca nişte greutăţi metalice de diferite

mărimi pe cântar încercând să le conturez într-un ansamblu logic sau supralogic de arhitectură de covor persan, să le solidific într-un Taj Mahal pentru zidirea căruia mă rog să fiu vrednic ori măcar să fiu primit. Eu sunt Chingachcook. Am înainte un zid de cărămizi. Şi propriile palme îmi sunt cărămizi în acest zid. Eu însumi sunt zidul care mă separă de mine. Noi oamenii suntem un zid de palme omeneşti înconjurând soarele din toate părţile. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Pe atunci viaţa era ceva de genul în asemănarea cum din doar doi primi oameni au ieşit miliarde de oameni, parcă miliarde de lacrimi sparte au 300 ieşit din doar doi ochi pe atunci când timpul părea că se înţepenise în roţile ceasurilor mecanice şi zeci de ani după aceea, din ochii mei care în ultimul deceniu al mileniului trecut erau acoperiţi noaptea cu o crustă de sare ca dâmburile din jurul lacului Sfânta Ana. Mamă dumneata ai fost o Catherine înlăcrimată, ai fost o Cat plângând, - în căsătorie toată viaţa ai fost o Catherine înlăcrimată. Pierzându-te pe dumneata mi-am pierdut iubirea, acum sunt singur în vântul, frigul şi întunericul cosmosului asemeni Lunii pe timp de noapte. Nu mai am nimic şi sunt unul dintre puţinii oameni care au avut totul, iar săratele lacrimi ale oamenilor sunt cristalizate din sânge.

Steagul roşu al iubirii, sângelui şi vieţii a fost pus de Dumnezeu acum în mâna mea dar mi durerea mi-a preschimbat ochii în piatră. Te iubesc, Mamă, mai mult decât te-ar fiiubit până şiSpeedy Gonzales de ar fifost fiul tău. În noaptea aceasta a plecării tale nimeni nu va mai dormi, globul Pământului se va opri în loc în inima mea toată ziua înaintea morţii mele şi voi medita o zi cum spune Talmudul, probabil că atât e tot ce mi se cere, dar spiritul nu poate înlocui iubirea după cum iubirea nu te poate înlocui pe dumneata. Ca şi din alte puncte de vedere, îi vai ş-amar de capul meu, dar 301 Mamă, dumneata eşti o uşă deschisă şi privind la -25º, am privit frumuseţea sufletului tău acum când eşti lumină aşa puternică încât nu o pot privi, ca un personaj de gravură blakeiană. Da Mamă dumneata îmi eşti o comoară. Mi-ai fost o comoară de pe pământ şi Hristos Vagabondul Sacru mi te-a luat ca să îmi fii o comoară în cer, iar aici jos în fiecare zi ar trebui să fie Crăciun, poate aşa am fi mai buni. Mamă, vreau să spun oricui şi spun să rămână: când va veni ziua aia de nuvoimaiputea figăsit, mie sănu-miaduceţi flori, că nu le merit; o lumină să aprindeţi oriunde vă aflaţi de vi se face milă de un amărât, iar eu până în ultima clipă a ceea ce numim viaţă am să-mi amintesc artificiile chinezeşti din copilăria mea fericită. Asta a fost şi eu n-am mai fost niciodată la fel şi pentru totdeauna eu sunt învăluit în ruşine şi nefericire de atunci. Şi acum nu vreau să încerc eu să fac un lucru mai potrivit pentru cineva ca Gandhisau Martin Luther King iar eu nu sunt un Gandhi sau MLK, sunt doar un băiat care trebuie să-şi ia medicamentele de două ori pe zi şi tu ai fost totdeauna împotriva acestui lucru, împotriva la a-mi spune suferinţa lumii poate pentru că dumneata cunoşti lumea mult mai bine ca mine, dar trebuie să spun că poate dacă nu eu, poate altcineva va ajunge într302 o zi să fie vindecat; ca bolnav psihic trăind în lume simt că nu am nici o demnitate în lume, deşi am o demnitate ca fiinţă umană, însă o demnitate care uneori nu este recunoscută de unii oameni, străini sau apropiaţi. Dar dacă aş fi un MLK al bolnavilor psihic aş spune că a sosit a sosit timpul ca bolnavii psihic să nu fie iubiţi doar de famillile lor şi a sosit timpul ca şi bolnavii psihic să iubească; nu ne puteţi zăvorî în lipsî de înţelegere şi ignorare în cel mai bun caz, iar după aceea să ne reproşaţi că suntem sociopaţi, orice progres în ştiinţă şi cunoaştere trebuie să fie urmat de un progres sufletesc, uman pentru că aceasta este lumea, iar dacă nu e, astfelartrebui săfie. Dupăcel-a avut pe Freud ca mahomed, fals întemeietor, iar apoi pe Jung ca profet în duhul şi puterea lui Ilie, psihiatria

are nevoie de un mesia, un doctor mailuminat decât Jung însuşi, un medic psihiatru care să ne spună la toţi că vindecarea este cu putinţă şi că doar Christos vindecă, cum ştim toţi când ajungem la necaz, iată deja de două mii de ani. Am descoperit pământul, acum trebuie să descoperim omul, pentru a încerca măcar să-l descoperim pe D-zeu. Cât despre mine, când mintea mea şi medicamentele din ea se vor dezintegra, sufletulmeu va redeveniiarăşice am 303 fost înainte să mă îmbolnăvesc, în toate beatitudinele invizibilului voi fi sănătos atunci şi-mi voi trăi numele şi voi fi fericit cum nimeni nu e pe Pământ. Acum după ce am fost sclav o dată şi sunt rob a doua oară privirea mea e umărul Africii, în ochii mei sigilaţi de ceară roşie şi olanzapină sunt un tuareg cu ochi de întuneric necuprins ca Streiul ce-şi varsă bolovanii în burta Miciei, a mării noastre ori bungetul locuit doar de urşi pioşi, lupi îngenuncheaţi şi sihaştri vegheaţi de bouri înzăpeziţi cât un munte cu colţi de coarne de cremene şi bărbos de păduri de ape şi tămâie. Un lucru pe care oamenii încă nu l-au înţeles este că bolnavii psihic nu sunt inamicul ci sunt victimele în această lume. De exemplu eu am o calificare universitară în traduceri autorizate şi nu îmi pot practica meseria pe care o cunosc ca pe o mănuşă pentru că statul român nu îmi dă voie să lucrez (citeşte: trăiesc). Dar ca şi Martin Luther King în 1968 şi eu sunt sus pe un munte şi văd o ţară, în care poate nu voi ajunge pe pământ, o ţară în care oamenii care trebuie să trăiască cu boli psihice vor găsi măslinii şi fărâmiturile de vin din ţara promisă, pentru că cred că Dumnezeu va da lumină medicinii să progreseze tot mai mult şi oamenilor de rând să înţeleagă că şi o boală 304 psihică e o boală ca toate bolile, o boală ce poate firemediată şiva putea cândva vrea D-zeu să fie chiar vindecată; trebuie să fie speranţă şi pentru noi, oamenii n-or să fie proşti de-a pururi, în privinţa asta nu. Poate într-adevăr sun ca Martin Luther King dar o să vină o zi când şi bolnavii psihic vor putea să lucreze şi să se căsătorească şi să trăiască liniştiţi ca ceilalţi oameni şi chiar să fie vindecaţi. "Se poate lua prada de la cel puternic? Şi poate să scape de asupritor cel care este prizonier? Da, zice DOMNUL, pradacelui puternicîivafiluată şi cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine şi voi scăpa pe fii tăi." – Dumnezeu a spus, stă scris de mii de ani, iar pe pagina aia am scris şi eu: "Just believe!"

– cuvintele lui Christos în NIV. Dar o să vină o zi când şi bolnavii psihic vor putea să lucreze şi să se căsătorească şi să trăiască liniştiţi ca ceilalţi oameni şi chiar să fie vindecaţi. Ce aş putea să-i spun oricărui om care a fost făcut vreodată în viaţă nebun de alt om e că trebuie să ajungem pe malul celălalt. Trebuie să ajungem pe malul celălalt pentru că marea s-a despicat în două înaintea noastră. Şi asemeni lui Martin Luther King în predicile sale baptiste de culoare am să spun o ilustraţie. Cea mai frumoasă fată din lume. Există o fată care este cea mai frumoasă 305 fată din lume iar numele ei este Leia. Leia este pentru Star Wars şi pentru modernitate ce erau probabil femeile elene întipărite de sculptori în marmură în ostrovurile Greciei antice. Dar fata aceasta a cărei frumuseţe o admiră întregul pământ dacă putem înţelege noţiunea asta, din oraşele ecologice ale Scandinaviei şi de pe ţărmurile Mării Albe la care a ajuns Other în secolul IX până în caravanele cinematografice din România, Africa şi America de Sud şi tot pământul spune că e cea mai frumoasă fată din lume. De fapt de când s-a făcut filmul a devenit un arhetip. Când eram şcolar visam să am o prietenă ca Prinţesa Leia în toate privinţele şi de aceea Han era personajul meu favorit. Dar această fată a frumuseţii este o fiinţă care suferă foarte mult, iar în faţa suferinţei trebuie să arătăm respect. Dar trebuie spus că Prinţesa Leia este ceea ce lumea numeşte un bolnav psihic cum sunt milioane pe pământ şi poate că omul de rând, care habar n-are, privind-o pe Carrie Fischer pe care cel mai probabil a iubit-o cândva de nu

şi acum, îi vor privi altfel şi-i voi iubi şi pe ceilalţi, aceste popor care trăieşte în marginalizare de la începutul timpului. Prinţesa Leia e un bolnav psihic dar nebun ar fi acela care ar spune că fata asta nu are valoare ca fiinţă 306 umană, iar dacă raţionamentul e adevărat în privinţa ei atunci e adevărat în privinţa oricui altcuiva. E timpul să ne scoateţi din întuneric, înainte să ne vindecaţi şi aţi şi putea dacă doar aţi cere să puteţi. Îndreptaţi nedreptatea. Am să-i spun un adevăr omului dacă omul îl poate primi. Am să-l spun ca pacient de ani de zile şi ca şi creştin. Mintea fiecărui om e ca o grăunţă al cărei miez e o porţiune cristalină. Ca şi grăunţele de grâu sau orez şi mintea are o porţiune din aceasta, sufletească, punctul cel mai din interior, un fir al întregului nufăr. În acest cristalin al minţii se poate aşeza întunericul şi astfel se ajunge la boală, ori poate veni Lumina şi omul poate fi vindecat. Ignorând toate acestea pe care le spun oamenii de mii de ani, pe care le predică şi Tora evreiască şi Evanghelia creştină, oamenii de acum ignoră adevărata sursă a uneiprobleme de acest gen tratând simptomele dar nu vindecând boala pentru căîntreaga lor fiinţăeste în afara lui Dumnezeu. Daca vrem să ajungem la vindecare va trebui ca doctorii să se roage cu pacienţii lor ori măcar să le dea şansa pacienţilor lor să ceară ajutorul lui Dumnezeu, cel pe care deşi mulţi oameni de pe pământ vor să-l nege, nimeni niciodată în întreaga istorie nu a reuşit vreodată să-l desfiinţeze.

Acesta este adevărul şi 307 când îl spun ştiu că două mii de ani de scriere a Scripturii îmi stau în spate împreună după ei cu două mii de ani de creştinism; cum spunea Augustin, cei necredincioşi sau mândri – nu mai ştiu cum spunea – pot să ne batjocorească, dar tot ce se află în spatele fanaticilor raţiunii nu e decât ignoranţă. Este aşa de dificil de ieşit dintr-o boală psihică iar oamenii necredincioşi o consideră un lucru imposibil, pentru că pentru a ieşi este nevoie de o asemenea determinare în rugăciune pe care o are de exemplu un coleg bolnav de cancer, care însă lipseşte celor mai mulţi pacienţilor de psihiatrie; atâta tot. Dacă un bolnav psihic s-ar ruga pentru vindecare cum o face un bolnav de cancer, ar scăpa şi ar fi vindecat pentru că Dumnezeu n-a spus niciodată minciuni, problema e ca cei mai mulţi nu o fac. Eu în ziua în care am rugat pe un pacient să-mi citescă din Biblia pe care o pusese mama cu mine şi apoi m-am rugat în sufletul meu, în aceeaşi zi am ieşit din spital. Iar eu, atunci la sfârşitul anilor '90 într-adevăr am fost ca un copil venit din Vietnam; poate că tot ce s-a întâmplat acolo în viaţa mea s-a întâmplat pentru că cel care a pornit totul pasionat de biologie şi hotărât să fie medic a decis să strice o fiinţă cum strici un casetofon walkman pentru a308 i înţelege principul, pentru a-şi dedica apoi toată viaţa reparării cu profesionalismşi conştiinciozitate a celorlalţi care au rămas şi eu am fost omul ales pentru distrugere – alesul cum zicea el – şi toate acestea pentru că pentru unii oameni oamenii sunt doar circuite electrice şi pentru că fără Christos omul e doar tot ce poate fi, iar eu cine ştie poate căpe undeva şiacum mai sunt asemeni veteranului de război Adam de Adam Arkin poate comparaţia pare o exagerare, însă adevărul e că eram doar un copil şi nici un război nu e prea mic pentru un copil, pentru că ce e un război pentru un om mare poate fi şi o cameră de internat şcolar pentru un copil, cel mai nenorocit copil din Deva, fie ea camera 4 spital pentru nişte copii mai mari ori camera 3 a unui Colegiu Naţional, un loc construit pentru copii – de fapt un loc unde unii copii mutilează sufletele altor copii, pentru că suferinţei multe îi urmează boala căreia îi urmează alte suferinţe până când bulbul trupurilor noastre se dezintegrează pentru ca margareta sufletului să răsară eternă în miezul de fagure spart al soarelui, dar

Mamă după aceea tu te-ai luptat pentru mine cu Dumnezeu precum prinţesa Savitri pentru copilaşul ei după cum mi-ai spus în copilărie că o vei face dacă va fi nevoie şi doar 309 atunci în anii aceia în camera de internat cu cei treidemoniamfost singur, apoim-aisalvat şinu maipărăsitniciodată, num-aipărăsitnicimăcar acum când nu te mai văd lângă mine dar mâine ne vom îmbrăţişa în cer. În târg oamenii vorbesc de când am crescut şi tot zic: Felix e o răţuşcă urâtă dar nimeni nu ştie cât am suferit în copilărie, cum am suferit cum nici un copil nu ar trebui să sufere; şi asta e tot azi, şi toate acestea probabil că aşa se întâmplă când eşti prea apreciat la începutul vieţii, sfârşeşti în ruşine şi nefericire ca mine. De aceea, omule care eşti om, pentru că bârnele grele ale crucilor nu pot fi purtate de copii nu lăsa copiii să sufere ca mine şi nu-i lăsa părăsiţi ca mine ca pe nişte pui de caret abia dezghiocaţi pe o plajă ca să nu ajungă ca mine într-o lume în care dintre oameni doar Christos îl poate contrazice pe Kafka, după cum mărturiseşte şi Beckett.

De la 14 la 16 ani am servit doi ani în internatul şcolar al Liceului Teoretic „***” din Deva în perioada când a fost făcut Colegiu Naţional ca doi ani de închisoare pentru o vină nedefinită, kafkiană şi savagegarden-ăunde ceitreibăieţimi-au distrus viaţa cu totul într-un aşa hal încât cred că doar în ceruri voi mai fi vreodată ca înainte de voi reuşi să fiu primit şi voi ajunge acolo, de fapt 310 pentru vina de a fi mai mic dar poate că aşa este şi cum spune Mama lui Enrico orice lacrimă curăţă o pată dar ştiu, asta ştiu că măcar acolo în cer vom fi fericiţi cum nimeni n-a fost fericit pe pământ nici măcar pustnicii. Cât despre tăticul nostru, trebuie să-ţi vorbesc şi despre el, Mamă, aşa că o să-ţi spun că îl iubesc dar e prea eminescian, prea bucovinean. Ca noi toţi, ăştialalţi. Mamă dumneata aimuncit şiaiînvăţat ca şi Katerina din Moscova nu crede în lacrimi, cu mâinile tale trudite ca şi ale ei cu care ai lucrat toată viaţa, ca un erou jungian, el parcă spunea că peste omul obişnuit există doar două sau trei categoriide oameni: eroul, geniul şisfântul; dacă este vreun om peste media obişnuită şi un erou în familia noastră acela eşti dumneata, Mamă. Dumitale ar fi trebui să-ţi dea lumea un premiu ori crucea sfântului Iacob. Iar cei mai deştepţi dintre oamenii pe care-i cunosc de pe stradă şi de prin vreobisericăvorsă-miceară şimie săuit, ăia cei mai naşpa pe care îi zapez după două vorbe. Iartămă, te rog iartă-mă pentru viaţa mea, Mamă şi de fapt acum îmi amintesc că tu m-ai iertat de mult; iertarea lui Dumnezeu am primit-o, a ta o voi cere toată viaţa, iar a lumii – ca oricine – nuo voipriminiciodată. O săţispun o poveste acum, Mamă, despre Bucovina, locul 311 în care nimeni dintre noi n-a mers niciodată. Bourul care şi-a încurcat coarnele în Steaua Polară. Eram odată într-o noapte în pădure, nu ştiu ce făceam acolo că eram copil nu eram nicicum la vânătoare, nu ci fugisem iară după o ceartă acasă. Eram în dealurile din jurul Haţegului şi se făcuse noaptea peste mine şi eu eram doar un copil în pădure. Mă întorceam, erampe drumspre casădarnuştiucums-afăcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevi de lângă Galbena dar ajunsei într-un luminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută mari şi încovoiate agăţate în Steaua Polară, în Ursă. Nu era vineri nu era un vârcolac şi ştiam că n-am vedenii. Steaua mare în cinci colţuri, veche şi chihlimbarie întunecată ca vinul galben din beci de mânăstire juca în coarnele borurului şi tot cerul tuna. Şi bourul era uriaş ca un munte împungând cerul cu coarnele de aramă curată. Cerul era tot stelat şi tuna de zmuciturile năprasnice ale nemaivăzutului zimbru, uriaş cât stâncile din munte. Să smucea bourul mugind că-şi prinsese coarnele în Steaua Polară de nu le mai putea desprinde şi după secunde care 312

trecuseră ca nişte mii de ani tot cu steaua purpurie între coarnele încurcate în cer era. Crezi că nu mi-a fost frică? s-o crezi tu! Când vezi aşa ceva, bour înfricoşător ca Phoenixul, ca păsările ce ating cerul cu ciocuride oţel, frică îmi fu, mă, şi ţie ţi-ar fi fost de-ai fi văzut cum dărâma bourul cerul în faţa ta. Vrui să măntorc să fug neauzit şi văzui că tot dealul zimbrilor era plin de bouri mari cu coarnele lor uriaşe încurcate în stele. Ştiui că ăsta îi sfârşitul şi că cerul se sfărâmă de se prăbuşeşte cum scrie în cartea îngerilor, în cartea Împăratului Încununat Cu Spini. Cerul se auzea ca o covălie de fierar. Nu se auzea nimic în poieniş decât mugetul şi suflatul bourilor, trasul copitelor în ţărâna de pădure şi coarnele clătinând stelele, dar nereuşind încă să le smulgă. Acum stăteam în faţa bourului de mă văzu şi el pe mine, dar nu mă putea călca în copite şi nu mă putea lua în coarne că îi erau încurcate coarnele în stele. Şi văzui bourul uriaş de lângă mine mugind şi suflând greu că nu-şi putea trage coarnele din stea şidădea din copită şiclătina supărat din cap cu botul luminat între Lună şi Soare. Mă întorceam, eram pe drum spre casă dar nu ştiu cum s-a făcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe 313 unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevide lângăGalbena darajunseiîntr-unluminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută agăţate în Steaua Polară, în Ursă cu botul şiochiigigantici ca două stele luminaţide Secera Lunii şi Floarea De Lumină A Soarelui. Notă. Basm inspirat de marca filatelică “Ştefan cel Mare – Gros – 1460/ Poşta Română – 1970”. Şi acum privirea mea nu mai vede privirea ta, Mamă, acum am rămas singur. Dar îmi amintesc de tine cum erai ca Împărăteasa Esther în robie şi bărbia ţi se strângea ca a mea şi tu plângeai, Mamă, acolo în robie gândindu-te la mine Maria. Dar ca toţi profeţii şi alte feluri de nebuni eu aştept fericirea noastră într-o altă viaţă, într-o altă lume despre care cântă pe Wembley şi pe stadioane gigantice arhipline Eric Clapton. Uite vreau să-ţi mai istorisesc ceva, Măicuţă că asta sunt un istorisitor, un copil de ţăran care în loc de cuvinte vorbeşte şi spune poveşti cu vitralii şi icoane pe sticlă. În întuneric grăunţa. În întuneric grăunţa se preschimbă în viaţă, în pământ pietrele devin lumină.

Tragedia umanităţii ca ansamblu e aceea că Dumnezeu vrea să locuiască în întuneric adânc, cum a şi spus-o dealtfel.

Iată o poveste, Povestea care a 314 ţinut o viaţă. Acum sunt bătrân dar demult când începeau râurile eram un ficior pe-aici prin răstoacele ninse de zăpadăsau stele. Eramaşa de mic că nici nu ştiam numele satului în care stăteam, nu ştiam numele nostru al ălora de sub păduri. Odată m-am încumetat să mă-ndrept oleacă spre dealul împădurit ş-am văzut cât era de viu. Dealul era un moşneag uriaş care stătea de să uita pe cer şi tăcea. Dealul era un moşneag bătrân ca pământul care vorbea cu cerul. Nu ştiu ce îispunea până ce ajunseieu acolo nu ştiu dacă cerul îi răspundea sau îi dădea din cap. Moşneagul, uriaşul mânca seminţe şi stătea şi povestea ceva amurgului. La început nu ştiui ce zicea dar pe urmă am stat şi eu acolo tăcând că aşa cum zicea şi buna mea: “Tăcerea-i ca merea.” Povestea lucruri vechi, ce să întâmplaseră cu câteva mii de ani înainte, lucruri petrecute în viaţa lui. Dealul ăsta bătrân, moşneagul ăsta uriaş îşi povestea viaţa şi avea atâtea de zis că povestea lui mă fură şi nu ştiui cât stătui acolo şi trăsăi cu urechea în amurgul ăla de margine de sat şi pădure. Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau spuzind cerul de stele. Astea erau stelele, cojile de seminţe scuipatede uriaş, la începutocoajă, apoi alta şi alta, pe urmă câteva apoi mai multe şi mai 315 multe până când erau aşa de multe că nu le mai puteainumăra. Asta era. Şiuriaşuldin cer de sus de după sticla albastră a cerului dădea din cap de zicea

gândit: -Absolut! Dealul împădurit era un bătrân cu haine cenuşii şi ghete negre, cu amintiri clare asemeni marilor fotografii alb-negru ale veacului al nouăsprezecelea, gravuri în suflet şi lumină. Dealul împădurit era un bătrân cu sufletul asemeni unui vitraliu de aur şi purpură al toamnei, cugetarea sa era cugetarea smerită a contemplaţiei a pustiului şi a locurilor sălbatice, am dat mâna cu el, mâna sa negricioasă erau mâna rigidizată şi caldă a omului trudit. Şi bătrânul vorbea cum vorbeşte pădurea.

Pământul vorbea. Cerul era mare deasupra mea dar uriaşul moşneag parcă ar fi putu să-l spargă c-un bolovan de-ar fi vrut, să se reverse tot adâncul cerurilor peste sufletele noaşte, de-ar fi vrut. Stelele erau mari, puţine şi depărtate una de alta pe cerul negru şi cum scuipa bătrânul o hoaspă mai apărea o stea înstelată pe ceruri. Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau albind în şapte colţuri. Vorbea uriaşul spunând lucruri vechi întâmplate cu legiuni de ani înainte, şi nu era chip să-l urmăreşti că era viaţa pământului. Nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână 316 acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră vuiet de vânt şi văzuse vântul veşnic, văzuseră bătăi de aripi uriaşe, văzuseră ochi imenşi asemeni unor râuri, văzuseră ochi mari de vânt înlăcrimaţi pentru ochi mici şi orbi de argilă, nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră. Şi când să adunară un pic de mai multe stele pe cer, uriaşul înaintă în povestirea luicu un cuvânt mai mult. Şi mă zăuitai în jur de mă dezmeticii şi iată că acum nu mai eram copilandru, eram un bătrân. Îmbătrânisem. Trecu povestea ca apa printre pietre şi-mi curse şi sufletul spre şuvoaiele dinspre capătul lumii, unde se separă apele ce curg în cer, deasupra de pământ, de apele care curg spre iad unde sunt blestematele giocuri de chinuri ale dracilor, mai din gios de pământ. (interpolarea copistului) În cer sunt cântece şi sfinţii interpretează fugile beatitudinii împreună cu îngerii în compoziţiile sculpturale şi eterne ale împărăţiei cerurilor, iar în iad sunt lacrimile păcătoşilor şi ignoranţilor chinuiţi de absenţa lui Hristos. Să se îndure DomnulHristos de noi şi să ne dea sărăcie în duh după împărăţia cerurilor şi să-I cerem să fim primiţi la nunta din Ierusalimul cerurilor. Şi rugaţi-vă pentru un frate benedictin, fiu duhovnicesc al lui Benedict 317 Sfântul în faţa Împăratului nostru, Fiul Omului. Acum eram un bătrân cu fruntea veştedă, îmbătrânisem ascultând povestea pădurii, a dealurilor şi a frunzelor.

Mă ridicai de pe bolovanul pe care mă trântisem de copilandru şi mă-nturnaispre sat mergîndpe uliţa ce trecea pe lângă bisericuţa veche şi înnegrită de fum de lumânări înconjurată într-o latură de crucile oamenilor ce priviseră cerul în veacurile de dinainte de noi, minunându-se şi neînţelegând ca şi noi. Mergând, mai întorsei o dată capul să-l privesc pe uriaş. Terminase pumnul de seminţe ce-l avusese-n mână şi aplecânduse culese caisa putredă pe care o zvârlisem pe când eram copilandru, o băgă-n gură şi-o mâncă aproape nemestecată scuipând apoi în sus sâmburele ce se izbi de cer şi rămase acolo mare şi galbăn strălucitor ca un galben vechi încercat să fie bătut rotund, pătrar neisprăvit de Lună pe cer. Am nevoie de ceva ce pământul nu-mi poate da şi de aceea sunt nefericit pe pământ. Uite mamă o poveste despre oamenii de dincolo din sus de apa Streiului. Oameni măiaştri.

Copacii se transformă uneori în oameni. Asta se întâmplă sus în munţii singuratici şi zâmbitori totuşi ca Jacques Brel în 1959 unde Ursa şi puiul ei dorm cu fruntea sprijinită vertical de stânci în 318 bulboane rotunjite de ape precum Masa tăcerii. În locurile acelea singurătatea e unomcăruia îipoţi chema numele şi pe care îl poţi bătjocuri cum îţi doreşte inima şi cum se obişnuieşte pân părţile noastre şi-l poţi pune în cuie pe o cruce în formă de X, x-ul propriului lui nume ca să se ştie că am fost noi oamenii pe pământ. Nu ştim cum se întâmplă asta, doar dimineaţa în locul unde se afla un carpen, cer,

mesteacăn, fag se află un om o fiinţă căreia doar Dumnezeu Sfântul îi cunoaşte sufletul oricât de rău sau bun ar părea ochilor noştri de sticlă de carne.

Oamenii făcuţi din copaci pot fi deosebiţi de ceilalţi că vin pe lume îngenuncheaţi sau prăbuşiţi. Despre ei cei care i-au cunoscut obişnuiesc să spună că oamenii preschimbaţi din copaci iubesc pentru că sufletul lor e o galaxie de frunze înstelate, galbene, verzi şi albastre.

Am cunoscut şi eu un om din acesta măiastru, spunea bătrânul, era biata mama mea săraca. Oamenii măiaştri după ce se duc când îi visezi îţi aduc ei mâncare ţie nu tu lor. Eu nu, eu n-am toamna şi continentele mereu amestecându-se ale cerului în suflet, doar noroi. Dar eu n-am ştiut până s-a ridicat la cer ca I(i)sus Christos. Coboară din munte în văi şi întemeiază familii în sate. Când se duc pentru că şiarboriisfinţimorsuntînmormântaţicu lacrimi 319 ca şi banii, mai multe sau mai puţine, dar noi nu putem şti şi se trasformă iarăşi în mesteceni de lumină, crescuţi pe mormintele în care am vrea să intrăm şi noi, dacă s-ar putea. Mă gândesc citind literele pe care le alcătuiesc stelele pe cer la cât ai citit dumneata Confesiunile lui Augustin dorind să mă ajuţi pe mine, aş vrea să te îmbrăţişez Mamă şi în jurul meu nu e decât noaptea luminată de laptop, pe planeta aceasta nu foarte mare unde Lumea e un stup cu şapte miliarde şi jumătate de faguri despre care stuparul spune că ar trebuiumpluţicu miere sau cu lumină, pe pământul acesta şi mai ales în familia noastră viaţa ta a fost un Espolio, Mamă. Abia acum am văzut, Mamă, că ce autorii de saga vedeau ca sfârşit de fapt este doar trecerea printr-o uşă, ca în videoclipurile acelea, o uşă a luminii în Forever Young, a milei ca expresie universală artistică în Todo sobre mi madre şi poate că noi regizorii şi scriitorii care ne furnizăm compasiunea pe 10 dolari avem mai mare nevoie de ea, fie că ne numim Almodovar regizorul ori chiar ca logofătul şi miniaturistul acestor pagini cea mai multă milă, a căinţei în Hurt J. Cash, a iubirii în My Heart Will Go On, a absenţei în Anda Călugăreanu, a durerii în Tenía una guitarra, a omniprezenţei singurătăţii în 320 Under The Bridge. Dar eu toată viaţa am ascultat Bob Marley. Mamă ţie ţi-a plăcut videoclipul cu Johnny Cash şi acum tu te-ai dus şi eu mă simt ca Johnny Cash, mă simt de parcă am 80 de ani, am făcut numai rele în viaţă şi sunt singur şi şi mie ar trebui să-mi spună cineva că Fără Yeshua dreptatea poporului nu e dreptate. Fără Yeshua glorificarea e mânie, căci este scris: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia lui e gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El!” Doar Yeshua poate umple templul ăsta ciobit care încă sunt, -şi astea nu sunt numai cuvintele mele, au fost oameni care le-au mai spus, deznădăjduiţi - om dintre păduri şi Strei unde Streiul e o fecioară de gheaţă cu buze de apă care şade pe bolovani între cele două Livadii, privind cerul şi cântând încet. Asta ştiu de mult oamenii din partea locului de pe o parte şi de alta a râului. A fost pe acolo unomcare a trăit de i-a văzut pe comunişti coborânddintancurile ruseşti.A fostunomcum sunt oamenii dar eu îl iubesc pentru că sufletul meu e sufletul lui, nestăpânit şi în acelaşi timp tânjind după putere sufletească. A fost un om de la Livadia unde oamenii dau cu bolovanul în fereastra trenului. Era om cu nevastă dar Streiul, fecioara îngheţată de mult a dorit să pună mâna 321 pe el ca şi Steaua Polară. Ori ochii, nu ştim exact ce pentru că femininul nu este uşor de înţeles. Era noapte şi fecioara Streiului l-a văzut urcând pe puntea de lemn de deasupra apelor rochiei ei de apă îngheţată şi ea într-un fel de neînţeles asemeni unui zeu îl iubea. Fecioara îngheţată a Streiului a mers până la capătul celalalt al punţii şi a făcut pe ea o scrijelitură cu unghia eide safir. Apoi s-a retras în ape ca un mare peşte de adâncuri, iar după ce omul s-a împiedicat în scrijelitură şi a căzut pe rochia ei, Streiul l-a îmbrăţişat cu braţele ei pline de vine îngheţate, l-a ţinut la sânul ei învelit în rochia de zăpadă şi l-a sărutat cu sărutul ei

de zăpadă arzând precum cărbunii aprinşi care preschimba privirea oamenilor în gheaţă pentru totdeauna pentru că cei mai mulţi zei sunt neînduraţi. Frumuseţea ei îngheţată, a Streiului, de iele neîmblânzită l-a preschimbat în gheaţă de inimă de stea, în prăvălit ciob de cer, l-a prefăcut în stâlp de sare sau de tămâie aceasta oamenii nu ştiu căci doar în ceasul acela în împrejurimi pe apă între cele două sate doar câţiva îngeri îşi ţineau săbiile de lumină pe genunchi în noapte peste Strei fecioara, neîndurată, cum pe pământ doar frumuseţea de iele a femeii sau a vreunui veşnic arhetip feminin poate fi. Lau înmormântat 322 pentru că oamenii cel mai adesea mor pe rând asemenibeţieiflorilorde tei, iarla înmormântare au venit oameni de departe de la Haţeg dintre ai căror un copil era cum a fost el pe pământ, dar pe atunci era el doar un copil aproape că nu-şi ştia nici numele.

Mamă, oraşul meu nu e nici Deva, Arad sau Cluj, oraşul meu e Ţara Haţegului din bolovanii din vârful Retezatului până dincolo de biserica bibelou din Streisângiorgiu. Sufletulmeu e o zadăînzăpezită din Parcul Naţional Retezat, aici sub norii precum trei caravele de purpură desenate pe manuscrisul luminos în cenuşă de smarald al cerului, unde soarele e o ferestruică pătrată cu trei gratii undeva sus ca la Sighet în zidul cerului, aici unde ceru îi plin de cărări cum îi pământu de orbi, dar aici la Haţeg parcă şi pământul ne cunoaşte. Versurile pe care le-am rescris împreună. În pervaz, în geam picură rotogoale.

Ochiuri albastre. Îngheţatul geam salcâmul umed şi alb. Palidă iarnă. Lângă fereastră salcâmul se înălbi de dimineaţă. Pe ceru-n amurg prunii, negru filigran. Aer limpede. Prin crengi albăstrii Reci ceţuri electrice.

Sfârşit de iarnă. Înnegrit salcâm, azur vitraliu, amurg.

Busuioc uscat. Pe o creangă albă un sticlete ţopăie.

Frig fosforescent. În pervazul 323 ud firimituri pentru vrăbii. Picură ţurţuri. Peste sat ninsă noapte – pată sepia. Fulgi de hârtie. Stradă pustie, câteva geamuri licăr. Noapte geroasă. În apartament, frig conturat limpede. Umbră de pin nins. În bezna nopţii steaua lumină tare la naşterea Lui. Prin haturi albe felinare aruncă nuanţe nocturne.

Solilocviile unei cifre arabe. Suntem, dar cărarea cerului nu e a noastră, noi trebuie să îngenunchem pe zăpadă asemeni primilor eschimoşi, noi deşi am auzit că a existat pe pământ un om al minunilor suntem fiinţe stupide precum beţivii lui Baudelaire căutând în viaţă uitare ca şi în artă în timp ce tot ce se poate găsi acolo asemeni lui Maksim Gorki sunt propriile noastre inimi; noi toată viaţa am vegheat în nimicul întunericului fără substanţă fără să ştim dacă lumina există dar asemeni lui Darth Vader pe rugul său nu voi fi niciodată lumină, nu voi fi niciodată flacără, doar trupul rispit în scântei de ea, eu sunt noaptea care aşteaptă răsăritul, o noapte ce totuşi are nevoie de stele pentru a exista; nici eu nu am ştiut că exist asemeni sufletului numit om, dar aşa cum pentru mine viaţa este întuneric, moartea îmi va fi lumină, fratele meu, eu sunt un om care se închină altui om, un om care ascultă miliardele de rugăciuni ale 324 Pământului, frate, ai simţit vreodată momentul poliedric topit în propria ta privire topită în palmă când fruntea ta arsă de busuioc încenuşat în apă sfinţită e praf sprijinit de vântul gigantic asemeni unui uriaş ai cărui ochi sunt roiuri de galaxii convexe privind din bolovanii muntelui retezat de turcoazul unei săbii de gheaţă cerul atât de apropiat asemeni unui brad de smirnă lovit de trăznetele ce sparg stâncile şi topesc gheaţa şi prăbuşit cu o izbitură de soldat căzut în râul electric ce furnică mâinile tuturor celor ce se opresc să bea din el umplându-le de lumină şi scântei vârfurile degetelor asemeni cablurilor electrice ale nervilor şi sferei de lumină a creierului a tot ce e viu, pe chipuri lacrimile ni se amestecă încet cu apa transformată în vin sacru a Graalului şi cu flegmele scuipate de aproapele nostru şi stăm cu fruntea pe

genunchi în întuneric asemeni unor statui gotice de piatră undeva pe meterezele unei catedrale cu stinse candele de piatră în mâini ori asemeni generaţiei Soljeniţân neştiind vreodatăcât timp mai trebuie să treacă astfel până la al doilea cântat al cocoşului de aramă căţărat undeva pe turla înngerită de şiroaie a universului de parcă suntem făpturi făcute pentru adâncuri dar cu puţin mai presus faţă de peştii orbi din 325 măruntaiele mărilor zbătându-ne ca suferinţa să nu ne transforme în ură pentru că nebunia este începutul morţii, uneori adormim în picioare fosforescenţi cu limfa amestecată în noi cu visele ce le-am primit ca pe nişte monezi ciudate, inexplicabil ca orice ţine de viaţă devenind socluri ale căror palme susţin strălucirea vitraliilor de flăcări aduse până la noi de valurile clocotinde care laolaltă sunt curgerea cerului din care toţi am venit cumva nimeni nemaiamintinduşi-l în această cutie italiană a Weltanschauung-ului depresiei şi a mortificării sufletului, fereastră prin care putem doar să încercăm să privim prin geamul de sticlă afară în noapte asemeni lui doctor Zhivago ori asemeni unui somn uriaş alb pe jumătate şi întunecat pe jumătate asemeniunei roţiyin-yang aflat într-un acvariu industrial cu pereţi incasabili şi toate când priveşti pe şuvoiul cerului şi aştepţi să se înnegrească Soarele şi să se prăbuşească stelele pe pământ cum spune Scriptura pentru că în tine nimic nu a răsărit niciodată cum nu răsare porumbul dintr-un pâmânt îmbibat cu ulei de motorşicândînoglinzilepleoapelorînchisevezi doar întuneric ştiind totuşi, încă amintindu-ţi că spre Dumnezeu nu ne ridicăm prin minte ci ne coborâm pe noi înşine prin inimă exact ca într-o 326 telenovelă sudamericană şi ce altceva poate să facă boaba de aguridă decât să aibă răbdare? În plus Dumnezeu e cel care în fiecare zi ne pune înainte noaptea şi ziua parcă pentru a ne ajuta în alegerea pe care o avem de făcut, parcă doar pentru aceasta se schimbă ziua şi noaptea aici între noi de mii de ani.

Dacă ai simţit într-adevăr toate acestea atunci înseamnă că eşti cu adevărat fratele meu, dacă nu înseamnă că unul a fost lăsat de ţigani pe treptele acestei lumi, cine ştie poate eu sunt un ţigan, un ţigan fără vise şi fără ochi, cerşind de jos de pe asfalt ceea ce nu are nimeni, ceea ce nu a avut niciodată nimeni, poate de aceea am sufletul acesta de tutun uscat sfărâmat şirisipit de vânt. Frate, asta e scrisoarea mea către tine, o scrisoare trimisă din întuneric. Sufletul îmi e o candelă ce pâlpâie firav în noaptea asta care e tot ce sunt, tot ce am fost vreodată. Mamă, tu eşti fratele meu după cum spun Sfinţii, însă între noi se află un ocean întreg scufundat în întuneric plin de morse cu fildeşi uriaşi cu boturile ridicate la suprafaţă să respire. Suntem. Era demult demult pân locurile aistea, demult. -Da? întrebă Ioan. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de 327 lângă râuşor. Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani.

Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte. Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft.

Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii. -Da? întrebă Ioan. Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat

nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos.

Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice 328 mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola ceruluiîşidesfăcea aripile şiîncepea săprivească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ.

Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre. Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Săndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu 329 Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şivorbea... Cred totuşi că generaţia mea de copii am prins poate o perioadă mai grea, nu ştiu. Era greu în anii 80 pentru că erau bani dar nu era marfă. Am visat o carte plină de tractoare cărămizii care arau, asta în condiţiile în care în basmul de atunci pâinea era pe cartelă şi până şi covrigii pentru noi, şcolarii din clasa întâi de la ghereta şcolii erau număraţi. Oricum îmi amintesc că un copil de la căminul cu program prelungit unde am fost şoim al patriei mânca plastelină, probabil pentru că era parfumată; cred că ăsta e un semn de relativă foamete. Dar dumneata ziceai după aceea, la începutul anilor 90 că nu era mult mai bine pentru că acum era marfă dar nu mai erau bani. Eu îmi amintesc cât de mult ne plăcea la copiii de vârsta mea să mâncăm sarea amestecată cu praf de pufuleţi strânsă în punga de pufuleţi când aceasta era goală. Musulmanii turcicare au cucerit Bizantiumul nu erau barbari pentru că au lăsat Sfânta Sofia în picioare, barbar a fost Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi subalternii, la începutul carierei asediind satele din Vrancea cu armata Republicii, iar apoi 330 înconjurând strâns bisericile şi sinagogile din toate părţile cu blocuri ori demolându-le şi plănuindde fapt sădemoleze pânăla următoată ţara până la cătune până în anul 2000 dacă i l-ar fi dat dialectica hegeliano-marxistă, dumnezeul său, însă orice idol e neîndurat, precum Ozimandias. În anii optzeci când te chemam să vii cu mine la biserică la părintele Mihăiescu îmi spuneai că n-ai voie, că oamenii mari nau voie să meargă la biserică. Pe atunci în copilărie făceam oameni de zăpadă şi cetăţi de zăpadă inamice între blocuri şi înainte de asta înainte cam pe când am învăţat să fac bulgări de zăpadă cum veneam acasă urcând treptele de la bloc pe întuneric când se lua curentul cu mâinile îngheţate şi Dumneata îmi spălai mâinile în apă rece la chiuveta din baie, ca să nu crape pielea şi mâinile să se încălzească foarte repede. O, Doamne, câte lucruri şi câtă măreţie a trecut. Mamă, de când ai plecat tu nu mai prea sunt astăzioameni ca dumneata: intelectuali autentici cu pasiune pentru agricultură ca Solomon ben David, unul din felurile de oameni adevăraţi. Lumea ar avea nevoie de dumneata şi de cei asemeni dumitale, Mamă. Aici în Haţeg

blocurile sunt dune în neagra beznă. Dincolo de geam seara, albastră sticlă. Femeile ar trebui să 331 nu moară niciodată. Dumneata ar fi trebuit să fii fericită, Mamă, dar Dumnezeu e un Mozart. Partea din Titanic în care Rose coboară în înteriorul vaporului după Jack te reprezintă atâta mamă, partea când coboară cu liftul în coridorul inundat şi apoi îi spune liftierului să nu urce după ce liftul se umple de apă; nam mai cunsocut pe nimeni pe care să-l reprezinte mai mult poate doar pe I(i)sus. Dacă lumea te-ar fi cunoscut te-ar fi numit erou şi când eram mic povesteam amândoi despre Ecaterina Teodoroiu, despre Măriuca şi despre Regina Elisabeta.

Când am fost mic am fost amândoi la Mărăşeşti de am văzut eu tunurile şi dumneata mi-ai arătat mormintele eroilor micului nostru petec de pământ, iar acum amintirea ta este un Mărăşeşti, un loc sacru ca un mausoleu dar în care ca într-o biserică ortodoxă te simţi ca acasă, ca în biserica Mănăstirii Cotmeana cu încălzire prin podea de iarna aproape nici nu poţi să stai prea mult în genunchi de căldură. Îmi transform pe hârtie amintirile într-un Taj Mahal zidit într-o carte - pentru tine Mamă - şi totodată într-un Escorial, o clădire uriaşă, cărtăresciană, imensă, hipnotică în acelaşi timp biserică, mănăstire, închisoare şicastel, pentru mine. Cartea aceasta este tot ce-mi doresc, nu îmi doresc altceva, îmi 332 sunt propriul preot, pusnic, temnicer şi regat pe care sunt viceregele lui Christos. FelixC Haţeg 9 decembrie 2011. Cartea asta e un Coran. Mămico, dumneata le-ai spus prietenelor tale când te-ai căsătorit: -Eu vreau copilul meu! Noaptea când stau în pat îmi vine să mă duc în stradă şi să meg până la capătul lumii, până dincolo de lume, până te găsesc, Maman. Mamă, doar dacă m-ai săruta mi-ar trece toată durerea, ca în copilărie; acum dacă m-ai mângâia pe frunte cum obişnuiai să o faci, m-ai vindeca, Mamă, ca pe vremurile Proorocilor. Tot ce pot gândi eu este: –Eu o vreau pe mama mea! Îţi vorbesc ţie, Mamă, pentru că tu eşti vie lângă Arhanghelul Mihai, îngerul tău, tu eşti vie şi fiecare amintire a ta are o poveste precum cântecele Ofrăi Haza, tu poţi vedea, poţi auzi, poţi simţi, iubeşti; acum mă uit sus la cer şi-ţi spun: -Acum tu eşti acolo, Mamă.

Dormeam dar nu eram acasă, visul îmirătăcea pe pământ iar în viziunile mele vedeam sfeşnice care se aflau pe înapoia cărărilor oamenilor obişnuiţi neştiind ca întotdeauna dacă şi pe drumul meu, în urma cărării mele s-o afla un sfeşnic, o lumină, sau nu. Mamă îmi amintesc cum am mers la Homorod în '86 şi apoi la Buciumeni, Târgovişte, Poiana Braşov unde mergeam în drumeţii cu pionierii 333 pe cărări ce coborau dinspre munţi, apoi în prima tabără la mare unde am mâncat poate o sută de eclere din banii pe care ţi-i ceream şi unde cu ceilalţi copii adunam scoici micuţe pe care încă le mai am în cea mai mare parte, pe ţărmul Năvodariului. Apoi am mers în celelalte tabere dar aproape cam de atunci a început adolescenţa şi am început să mă transform într-un copil deştept, genul de tineri care nu se mai bucură de nimic, cel mai naşpa lucru din lume – nu e de mirare de ce nu aveam succes la fete. Îmi pare rău Mamă că nu am călătorit mai mult, acum nu pot decât să regret. Ce frumos a fost când am fost de la Galaţi la Brăila cu vaporaşul, mă simţeam ca pe untrnasoceanic şimăaplecam să văd brazdele pe care vaporul le făcea în apă, altă dată am fost la insula lui Ovidiu, apoi atunci cu vaporaşul am văzut un vad al Siretului, cel mai nordic loc în care am fost în Moldova, am fost într-o excursie la mănăstirea Golia sau Dealu şi de acolo cred că mi-ai cumpărat cărticica aceea alastră de rugăciuni pentru copii, am fost la Biserica Neagră unde am văzut covoarele turceşti atârnate de balconul interior, am văzut ora nemţească de biserică, am fost la castelul Bran, şi acuma plâng când scriu, unde pe drum toţi copiii am mâncat îngheţată Polar – 334

aşa mi-a spus Ştefan că se numea, eu nu mai ştiam cu cinci lei în pachete ca de unt şi unde n-am văzut decât etajul întâi pentru că celelalte două etaje erau în lucru. Am mers prin atâtea locuri parcă, dar puţine totuşi când privesc în urmă pentru că eu după ce am mai crescut n-am mai vrut să merg iar după ce am mers la liceu şi ceitrei colegide cameră maimarim-au spălat pe creier doi ani de zile nu mi-a mai trebuit nimic. Îmi pare rău că nu am mers în mai multe locuri şi nu am petrecut mai mult timp împreună, îmi pare rău, Mamă, doar acum realizez ca Shoby când tu nu mai eşti în mine şi merg singur pe străzile înfrigurate de sfârşit de vară; aş vrea să putem să mergem să mâncăm îngheţată în cofetăria din Turnul Eiffel, să mergem la Zidul Plângerii cu Benoria şi Tamar, să vedem Napoli cum îţi scria prietena ta şi Napoli, să mergem în piaţa Vaticanului când Papa binecuvântează întreaga lume şi să mergem să vizităm toate obiectivele turistice din Spania, şicel maimult aş vrea să te am lângă mine pentru totdeauna cum a fost totdeauna. Tu mă iubeşti chiar în acest moment, şi cel care nu poate să vadă şi să trăiască sunteu neputînd săvăd roţile voastre de cer şi neputând să fiu între voi şi acum ştiu în cele din urmă că asemeni nouă şi florile se nasc 335 din durere şi deasemenea acum după cum grecii antici aveau catharsisul noi cei de azi avem compasiunea, iar eu sunt doar unMike Corleone prăbuşit în faţa preotului Ioannes Paulus Primus, doar un vameş cu sufletul năruit înaintea luminii tale, Mamă, în acest poem irlandez, viaţa mea, şi cuvintele cardinalului Lambertocătremine suntdrepte şipline de milă: „Păcatele tale sunt îngrozitoare... şi este drept ca tu să suferi... Ego te absolvo en Nomen del Patris et Filii et Spiritu Sancti, Amen.” Şi eu am răspuns îngerului, tăcând fiindcă Rugăciunea te poate duce oriunde Oriunde vrei să mergi Este ca aceeasi roată învârtindu-se Ce te duce într-un loc diferit Dacă tot eşti înconjurat de întuneric Măcar deschide-ţi ochii – asemeni cerului Dar speranţa e o pană de vultur Ce deja îţi arde în păr Rugăciunea e singura ce prea multă nu strică Rugăciune nu gânduri spuse filosoful Rugăciunea e cea care niciodată nu e deajuns Rugăciunea nu gânduri spuse rugătorul Rugăciunea e o inimă în şase colturi Rugăciunea e soarele în sase colturi E mâna ce te trage afară din adâncuri Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată E izvorul la care nu vei 336 ajunge niciodată Izvorul privirii ei de zâmbet şi oglindire Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului Mulţi ar dori să se piardă pe ei ca tine în rugăciuni Mulţi ar dori să plece în călătorie Aici Eşti lângă un munte pe care nu-l poţi părăsi Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor şi tăcerii Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în desert Primul sufi a stat veacuri pe geometria covoraşului de rugăciune Aşa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în oraţia acestor cuvinte Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre Un râu nesfârsit căruia nimeni nu i-a văzut marginile O apă mare în care sunt trei pesti ce sunt un singur peşte O apă din care oricine bea e viu Nu rezolvi nimic cred dacă tai mâna care ar fi putut să lucreze Chiar în deşert de pleci inima nu trebuie să-ţi devină un desert Nu e păcat sa fii ce eşti de eşti un tu în flăcări Şi viaţa chiar şi a ta e destinată construirii Oricine e primit în familia oamenilor sau ar trebui să fie Şi e bine de rugăciunile sunt fără număr Este bine dacă rugăciunile sunt nesfârşite asemeni eternităţii Şi doar cei ce cred văd Nu e nimic care să mă intereseze afară de el Şidoar rugăciunea se-nvârte asemeni unui nufar Nu e nimic care să mă intereseze se pare că nu 337 este nici măcar femeia Nici măcar mândria nici măcar omul Totusi nu e nevoie sa pleci în nici o junglă tainică Pentru că necunoscutul şi padurea se afla chiar în tine cea mai grozavă calatorie cel mai mare adevar e în tine musteşte asemeni pădurii Ecuadorului ud din

privirea ta Când ochiiîţisunt doua pietre ale tăceriiAuzicântecul râului şi poţi citi portativul furtunii Muntele îţi împărtaşeşte tainele sale Şi nu mori când ochi îţi sunt 2 pietre ale tacerii Cerul este o apă adâncă şi tăcută De-i stai pe pietre trebuie să aştepti ca orice pescar Dar de vei face asta multi peşti vei prinde îngeri vei prinde zei vei prinde Multe miracole te vor întâlni dar nu ţi le pot spune pe toate HristosI(i)suseste unprint fericitdeasupra ulitelor cosmosului Iar rândunica cine este cine poate fi afara de martiri? Mucenic ucis ori mucenic fără sânge asta sunt toţi ucenicii De aceea rugăciunea nu trebuie să se oprească Totul e o iluzie Viata e iluzie iluzie e si moartea Chiar suferinţa e captivă în cosmosul unui vis Existenţa e un rembrandt între flăcări şi bezne Aşa că deschide-ţi ochii dacă-i mai ai Rugaciunea e o sabie scriptura e o sabie harul e o sabie Poti alege sa lupţi sau să mori Întâi vine vine foamea Apoi vin durerea şi chinul Ocara adesea le urmeaza pe toate Iar apoi vine 338 rugăciunea iar apoi vine Is Hs Îngerul meu nichitastănescian mi-a spus: ţi-ai luat crucea? n-am ştiut că trebuie să-i răspund şi-a fost atât de aproape că l-am auzit a fost atât de departe că nu l-am putut vedea Cei vechi spun că mintea-i un bostan ce trebuie să se tot coaca Eu cred ca mintea-i o grăunţă Şi trebuie să-ncolţeasca în adâncuri şi singurătate Asemenea pâinii să moară şi să-nvie Afară copii de la bloc urlă ca un trib Lakota Câtă fericire pe cărările liriciste ale copilăriei Amurgul e plin de urlete şi fericire Copilaria se reflectă în rugător ca un munte Sufletul e cheia tuturor lucrurilor Dar nu sufletele noastre ci Sufletul nevăzut vreodată În el trebuie sămi spăl faţa şi mâinile În izvorul lui poliedricde milă Când m-am întorsdin Vietnam Tu m-ai aşteptat în vechea mea casă Eu am pierdut ceva acolo în Vietnam Dar tu m-ai gasit acolo în Vietnam Am mers la Deva iar cu un rover cu unseraphimAcolo în munte amîntâlnit nişte oameni Izolati de milenii în bezna unei peşteri prăbuşite Acesta a fost visul Eşti rana mea de nevindecat dar eu mă rog Eştidurerea de sâmbată dimineaţa dar eu ma rog Eşti Timpul mâncându-mă cum se mănânca pâinea dar eu mă rogEştirugăciunea mea tristăşineîntreruptă dar eu ma rog Rugaciunea învăţăcelului e liberă 339 de gânduri parcă Asemeni ogorului semanat de ţăran de buruienile nesemanate Nu am ce gânduri să împărtăşesc pentru că nu sunt gânduri Doar pace Vrăbiile sunt amicii îngerilor Iar Dumnezeu e dragoste dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumosi de cântă oamenii în tacere Doar vrabiile sunt amicii îngerilor datorită călăilor amuzaţilor torţionari ai copilului copilaria mea a durat mult Mai mult decât s-a aşteptat oricine chiar eu copilaria mea a durat până ieri iar karma e o cruce pe măsura fiecaruia Dacă Buddha ar fi fost creştin Probabil ar fi fost cel mai bun dintre noi În noi ard candele în Benaresard lotuşiCând Ochiilui Dumnezeu ard ce nu e flacără? Veghe în noapte la feştila computerului Cu Phil spunând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte: „pai am fost acolo şi am văzut ce ai făcut am văzut cu ochii mei doi” Cuvintele îngerului toate Scopul meu nu e fericirea mea nici macar pacea Ci glorificarea Zeului meu ca pentru oamenii din vechime Ar fi bine să-mi amintesc asta de vreau sa traiesc Stelele sunt mult mai înalte ca oamenii iar universul e un atom de hidrogen în căuşul palmeideschise a lui Dumnezeu. Frumuseţea orei 01:32 a.m. când după ce ai mai adăugat două pagini la cartea vieţii tale te duci tu scriitorul proletar la fabrica 340 de pâine şi cumperi o pâine cu miezul ca magma lichidă, o cumperi cu doi bani şi încă aproape jumătate de ban de la brutariiproletarişipe când te întorcicu pâinea ruptăîn mâinile tale substele simţi frumuseţea vieţii acut ca o durere. În acele momente dacă nu e oricine ar putea măcar fi fratele tău şi dacă ai întâlni pe cineva pe drum i-ai da să rupă din această minune care îţi arde degetele cum trebuie că i le-au ars lui

Christos când a înmulţit pâinea transformând-o în mâinile sale în flăcări de miez de pâine lichid ca mierea întărită. Şi eu am răspuns îngerului, plângând: zăpadă spre cer fata aleargă prin alb frig imaculat sus deasupra ei ramuri înzapezite lumini picurand aici aproape chitara în zăpadă fulgi cazuti pe corzi mesteceni iarna vant bland mamico fugind zăpadă yahweh precum o aripă în tine intră iarna frumuseţe doar lacrimile ni se amestecă cu fulgii uneori plângem omătul e viu încearca să înţelegi furtuna vie uneori cerul nu e decat o lacrimă căzută din râu ca o cărare alb râul străluceşte coborând din cer ca o cărare zăpada ne urcă in suflet mămico şi nu ştim încă nuştimce vorbescaceste lacrimicăcisufletulsău e un ocean de lacrimi strălucitoare strigă-i numele spre furtuna din ceruri va tuna în noi cerul va fi rupt înauntrul nostru şi vom tăcea 341 plângând pentru nuferii ce cad din ceruri dalbe şi se vor topi precum lacrimi ce curg pe obraji şi vor muri muriuneori ştim că lacrimile sunt râuri şlefuind suflări precum pietrele din munţii troieniţi din sufletul nostru caci viu el este domnul memei mele asa ii vorbea mergând printre crini mama auzea cuvintele privea zăpada el e zăpada precumploaiacuratăaşa este el râul ce tace râul infinit e el ingheţat şi alb zăpada cade îmi cade pe suflet iar mă troieneşte dumnezeul tău e sfânt mama dar tu ştii asta soarele lumina înăuntrul zăpezii zăpadă nufăr e atâta zi uriaşa lumină infinită zi mâinile noastre una într-alta în nea împartăşită zăpada iubind îngenuncheată în ea în viu dumnezeu îngerii cânta şi clapele orgei sunt acoperite de omăt aripile lor sunt albe ca zăpada albă muzică zăpadă biblia sta deschisă sub fulgi albi filele vântul priveşte mamă zăpada e lumina priveşte în jur fiindcă ochii ochii tăi sunt iubire albă lumină ascultă mamă voi merge şi eu şi voi privi îngerii noi vom fi prieteni mamă cei mai buni prieteni luminaţi de nea pentru că isus e această zăpadă zâmbet infinit şi îţi spun mamă ştii voi reuşi mamă sămi scrii inima pentru că noi doi suntem prieteni albaştri 4ever & ever palma ta ţine un fulg şi a mea pe-a ta alb în zăpadă şi vom 342 juca go sau şah în cer de munte cu arhanghelii ce-ţi spune râul în ţara frumuseţii ce îi vorbeşti tu adeseori el ţi-a văzut lacrimile tale de safir dacă vei vrea să plângi tristă fii azi căci ploaia e în tine azi dumnezeu este el este o lacrimă domnul tău este iar lacrimile sunt un popor asemeni asemeni nouă suntem lacrime oglindite in mare uriaşa mare plânsă din ochi din nesfârşitul ochi nears plângi astăzi plângi azi căci durerea e un univers durerea e universul lacrimile îţi vor cădea în zăpadă rahel topind-o pentru căomule unîngercu sufletde animal dar ştii răspunsul sub cer mereu este da nu este altul tu stai în genunchi pe zăpadă mămico ţi-e părul umed obrazul ud de lacrimi iar eu l-am văzut pe om am văzut omul astăzi am văzut omul aşa că plângi ma plângi şi pentru mine mamă pentru mine plângi dar zâmbeşte ma căci iubirea nu e înlăcrimare ca în poveşti. A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deşert. În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o linişte desăvârşită. Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă şi cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deşert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în pustietatea în care locuia ea, floarea, ea şi 343 suratele ei reprezentau un miracol de frumuseţe şi răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius. Era greu în deşert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel şi avea nişte petale care se lăsau purtate de vânt. - Şi eu aş vrea să plutesc aşa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip.

Gândăcelul era o jivină foarte înţeleaptă şi spuse: Cam greu ce vrei tu, dardacăîţidoreşticuadevărat, se poate. Trebuie doar să-ţi doreşti asta foarte tare şi apoi, la anul, când va bate iarăşi vântul să-l rogi să te înveţe să zbori.Vântul te va învăţa să dai din petale şi astfel ele se vor transforma în aripi. Tot anul floarea îşi dori din toată inima să poată zbura şi atunci când se

întoarse vântul îl rugă să o înveţe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului. Era fluture. Era o floare cu aripi. Cine ar fi putut să-şi imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri. Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei. Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul 344 Lunii. - Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună. Luna tăcu, meditând. Şi, după ce scăzu şi crescu de câteva ori, răspunse zâmbind: - Stelele sunt nişte flori. - Nişte flori?! Exclamă uimită floarea. - Nişte flori aşa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină. Sunt cele maifrumoase floriaşa cum florile sunt cele mai frumoase stele. - Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul. Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorinţa.

Floarea zbură, şi zbură, şi zbură fără să dea din petale până se transformă în lumină şi Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă priveşti cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind şi jucându-se printre constelaţii aşa cum tu te joci pe covorul din sufragerie şi sclipeşti în sufletul părinţilor tăi. Căci Luna de data asta a greşit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminţi ca tine care aduc bucurie părinţilor lor. Mamă, pe şeful meu oameniil-au omorât, ar fide mirare să nu facă şi cu mine la fel, de fapt au făcut-o deja. O fac mereu, dar nu ştiu ce se-ntâmplă că 345 tot continuu să înviu. Am prins o stea in palma mea Deschisa Scaparand asimetric asemeni Unui cristal de zapada In palma mea in cinci colturi Astrul acesta imi era sufletul Celui ce murii Asa ca am luat steaua si am Asezat-o in tarana Asa ca am luat steaua si am Sadit-o in pamant ascultând cuvintele sacrului; 'Suflet chinuit cerul se-ntinde genune sub Noi.' Şiluând în considerare degenerarea umanităţii răutatea progresivă în timp a oamenilor e explicabilă. Răutatea oamenilor a fost cea mai mare mirare a mea din copilărie şipână în prezent nu am reuşit să-i dau un răspuns dar nu mă mai miră şi cred că de astăzi sunt pregătit să-i dau un răspuns. Deşi voi suferi mult tocmai pentru acest răspuns deşi am suferit atât de mult de la vârsta de patru ani când am învăţat Tatăl Nostru tocmai pentru acest răspuns pentru că răspunsul, singurul răspuns care poate fi dat pe pământ, e fiecare rugăciune pe care o spun. David a făcut asta, David a trăit asta înaintea mea, iar el a fost primul hasid ca şi Matisyahu şi ca şi mine orice evreu e ori urât ori iubit fără măsură, în credinţă nu există mediocritate. Am 29 de ani şi am ajuns – oare pentru a câta oară? – la concluzia că nu cred în căsătorie. Nu există fericire în căsătorie, în orice căsătorie cineva este underdog. Şi luând 346 în considerare degenerarea umanităţii, totul va deveni în timp tot mai greu. Sincer vorbind, nu am deloc chef să-i fac urmaşi tatălui meu şi neamului lui, iar necăsătoria e paradigma mamei mele, a fost până să fie îmbrobodită la treizeci şi patru de ani, şi va fi şi calea mea – singurătatea; sunt copilul – necăjit şi atât de trist acum – al Mamei mele, sunt Mama mea, Mamă sunt tu. Dacă tu şi Hristos I(i)sus aţi suferit atât cât a fost pe pământ de ce să fiu eu scutit? În primul an cu o zi înainte de Moş Nicolae taică-meu mi-a spuscă are nevoie de untovarăş(adică o tovarăşă) de viaţă. De cineva cu care să împartă şinuştiu ce, şinu ştiuce. Nuau trecut nicimăcar cinci luni de când dumneata Mămico ai plecat. Cum a spus o femeie bătrână: -Când Mamă-ta e încă caldă în pământ.

Oricărui om care s-ar întreba de ce taică-meu e absent din scrierile mele, îi dau răspunsul pe loc: au de ce să

întrebe şi deşi înainte ştiam lucrul acesa fără să-l ştiu acum l-am aflat. Un lucru pe care l-am învăţat de la tatăl meu e că nu toţi ne putem schimba, dar un lucru pe care l-am învăţat de la dumneata Mamă e că toţi putem fi iertaţi. Deşi filosofia îmi spune lucrurile pe care le-am scris deja cred că totuşi trebuie că mă voi căsători cândva pentru a avea copii care să fie nepoţeii tăi, Mămico – nu 347 se poate altfel - şi sper cu toată inima să-ţi semene cât mai mult. Doamne, cât despre toate pretenţiile mele pline de bolnavă mândrie luciferică în cae mi-am irosit primii ani de naştere din nou ca atâţia alţii închipuindu-mi că pot explica ori da o învăţătură, îţi privesc cerul din stele şi-ţi spun: Ce ştiu eu? Nu ştiu nimic. Şi tot Talmudul la un loc cu toate celelalte învăţăturiartrebui să înveţe cădupăChristosnu mai există decât un proroc de la care eu primesc totul şi orice dat al meu nu e decât şi doar acest primit, nimicaltceva. Lucrurile astea ile spun lui Dumnezeu sau poate ţi le spun dumitale Mama Valeria cum te strigam la bloc când eram mic ca să nu răspundă mamele altor copii. Cât despre mine - o dată pentru totdeauna - dacă păcatele mele sunt fără număr şi rugăciunile îi musai să fie la fel, asta în eventualitatea că nu îmi ratez chemarea. În rest - Emily Dickinson.

Când am avut creastăde punkistunprieten îmitotspunea că semăn cu Corleone, eu atunci nu văzusem filmele; nici nu ştia câtă dreptate avea, cât sufăr eu acum pentru cât te-am făcut să suferi, Mămico. Sufăr ca Mike Corleone în Godfather 3. Ca să mă exprim şi eu în limbajul Moscovăi nu crede în lacrimi, sufletul este viitorul omenirii. Dacă am învăţat ceva în viaţă e că bolile 348 sufleteştipot fi vindecate foarte bine cu credinţă, dar nici oamenii nici doctorii oamenilor nu apelează la Sfânta Scriptură. Călugării ortodocşi ţin doliu după moartea lui Christos, probabil de aceea sunt îmbrăcaţi în negru. Călugării sunt oameni care părăsesc totul.

Deşi îmi place felul lor de viaţă eu nu îmi pot părăsi familia, nici măcar acum când familia mea este în cer – căci dintotdeauna doar Mama mi-a fost familia -, numi pot părăsi familia. Cu durere sufletească trebuie so spun că dumneata Mamă cu mine ai fost ca Liuda cu Serioja. Cât ai suferit, Mamă, cât te-am făcut să suferi. Şi ca şi dumneata şi Liuda l-a găsit pe Dumnezeu, în toată suferinţa asta nemeritată şi crudă. Îmi pare atât de rău că mă doare. Imi amintesc cum te-ai întâlnit cu M. Alin şi i-ai spus că sufăr că n-am prieteni şi el a zis să-mi spui să merg pe la el, cum m-am culcat încălţat când mi-a umpărat primele ghete, cum când eram copil copiii mici dacă vedeau mâncare pe stradă li se dădea cum ziceai dumneata Mamă, cum îmi povesteai ce ţi-a spus bunica: -Nufugi după căruţa care nuteaşteaptă, cum atunci când plecam dimineaţa la şcoală sau plecam undeva spunea: -Stai să-mi iau jecksănu, cum ai spus că pe Maia, Max şi ceilalţi câini din -25 de grade i-au filmat din satelit; ce copilăroasă 349 erai, cum îţi spuneam să mă acoperi nu doar pe mine când mă descopeream ci şi căluţul meu de pluş: -Mamă, acoperă calu!, prima dată la discotecă la Târgovişte în tabără, înainte de asta Homorod 86, cum le-ai spus dumneata prietenelor care te sfătuiau să nu te iei cu un văduv cu trei copii: Mama: -Eu vreau copilul meu!, cerceii de aur, calculatorul şi sticla de vin Carmel – toate din Israel, îmi amintesc bărbia ta de copil, cea mai frumoasă bărbie pe care am văzut-o vreodată, cum mi-ai cumpărat din economiile dumitale bicicleta Pegas când eram copil. În fotografii rămânem tineri tot aşa cum în filme maşinile rămân noi, când am mers la castel la Hunedoara şi nu ai avut bani decât să-mi plăteşti doar mie intrarea şi dumenata m-ai aşteptat la intrare, cum cea care a suferit cel mai mult în suferinţele mele, mai mult decât mine şi decât oricine ai fost dumneata, Mamă, cum Vse dlya tebya – Iulya Savicheva – o fată ca Mama, cum ne uitam împreună la Cerbul de Aur, Braşov încercând să ghicim cine va câştiga, cum în anii'80 am ieşit din miracol şiapoi în

copilărie mergeam pe stradă cu mama ţinându-ne de mână, cum ziceai că tândălesc când mergeam amândoi la şcoală şi uneori nu mă mai aşteptai, cum când am fost copil mic m-ai învăţat să mă 350 ţin de mânecile jerseului când mă îmbrăcai cu fâşul sau paltonaşul, cum mie îmi dădea măduva din osul de vită, cum a muncit până în ultima săptămână de viaţă, cum mă uitam cu tine la filme cu Shirley Temple şi la toate ecranizările posibile ale cărţii Heidi, cum întorceai cartofii ce se prăjeau în tigaie pe când eram copil, îi întorceai pe toţi, fiecare cartof până nu mai rămânea nici unul neîntors chiar şi cei ce începeau să se lipească de tigaiecum când ai pus grădina în spatele blocului am mâncat o vară întreagă numai legume şi supă de salată, spanac şi lobodă verde şi roşie şi primăvara şi urzici, de eu cel puţin m-am săturat dar dumneata spuneai că e bine să nu mâncăm prea multă carne şi să mâncăm sănătos. Era bună mâncarea şi acum îmi amintesc supa de lobodă roşie şi spanacul cu ou,cumspuneaiMamă: -Pânăsă mă căsătoresc aveam haine frumoase după modă, rochii frumoase şi haine cu guleraşe. După ce m-am măritat am ajuns ca o ţigancă, cum îmi povesteai de podurile din Budapesta, cum te tutuiam, nu trebuia să te tutuiesc, cum pentru mine lumea s-a sfârşit pe 20 iulie 2011. Istoria Conchistei este asemeni istoriei Asiriei iar istoria cuceririi vestului de către yankei este asemeni istoriei Turciei în Armenia. Dar există şi o altă 351 istorie a Turciei; Ochi deschişi de iubire precum litere Ne uităm numele în rugăciune ne uităm Sufletul Un djihad sfânt port împotriva mea – rumi Pune-ţi mâinile pe ale mele şi să ne rugăm sufi Tăcerea ne înconjoară pecum marea cerului Unde din minaretul rotund şi clopotniţa ascuţită Din ele să ne chemăm pe noi înşine la noi înşine. Când eram copil mai mic şi se purta tata urât cu noi dumneata Mamă îmi spuneai: -Ia învăţătură. Dar D-zeu a fost tatăl lui Moise, ca şi al meu. Fals. D-zeu este casa mea. Adevărat. Mamă dumneata vrei să fiu primit şi eu când voi fi chemat cum întotdeauna ai vrut ce este bun pentru mine, cum călătoream amândoi pe strada Horea în universul curţii lui tanti Lizica, cum au ţinut la dumneata pisicile deşi ţie nu-ţi plăceau pisicile: Negoro, Ţiţica; şi deasemenea pisica din copilărie despre care mi-ai povestit, care ţi-a furat peştele după ce i-aidat tot ce-a fost mai bun, parcă a fost om, când spuneai să decorez eu bradul de Crăciun, să încerc să-l fac cât mai frumos, când îmi suflai în obraz şi-mi şopocăiai în ureche sau când mă sărutai în ureche cu zgomot pe când eram copilaş, cum căutai reţete pe internet şi nici măcar laptop, unul cât de mic - al tău -, n-ai avut, cum mergea la şcoală şi mânca un covrig toată ziua, uneori 352 până la şase alteori până la opt seara, cum cânta fals când era singură pe când era copilă, cum mă trimitea la Cluj cu rucsacul plin de sandvişuri şi prăjituri. Îmi amintesc plăcintele cu măr pe care nimeni nu le va mai face la fel, îmi amintesc bluza de lână tricotată de mama, albastră cu un pui galben, dacă aş fi o conestaliţe aş fi un pui galben pe cerul albastru, cum îmi aduceai ciocolăţi, Poiana şi altfel de ciocolăţi. Cum la spital când eram pe clasa a şaptea mi-ai dat o ciocolată Lacta, cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, cum spuneai zâmbind: să fiu penzionară, cum ai făcut fără ajutorul nostru agricultură după cărţile de agricultură împrumutate de la doamna Vetuţa, cum îmi aducea felia ei de tort de la reuniunile şcolare, Mămico, şi acum îmi amintesc cum când eram copilic te-am aşteptat să vii de la Timişoara când ai pregătit examenul de grad de profesoară. Te aşteptam în staţia de autobuz de lângă fabrica de pâine şi mă gândeam doar la dumneata, cum îţi spuneam seara în pat ţinându-te de mână, p ecând eram copil mic: '-Tu eşti mama, da? Nu eşti lupu, da?' :) – când îmi povesteai pe întuneric la culcare Capra cu trei iezi şi Scufiţa roşie, cum am stricat ceasul de domnişară al mamei, vrând să-l repar, când ai mers mamă 353

singură la casa de la ţară şi ai găsit aruncaţi de de ciobani în curte doi căţei ciobăneşti mioritici care lătrau de mama focului, cum te dădeai cu Simsoneta pe strada gării la şapteşpe ani, Mamă, îmi amintesc degetele tale arse pe când ne făceai mâncare, întâmplarea când l-a pălmuit pe medic la trei, patru sau cinciani, drumul cu telescaunul cu dumneata doar noi doi la Predeal. Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care nu le înţelegi. Ca şi iubirea ori D-zeu. Uneori nici pe mine nu mă înţeleg, probabil că şi eu sunt frumos, ca un copil handicapat. Mamă şi aşa cum cred că fiecare poveste trebuie să conţină o învăţătură, aşa cred că învăţătura acestei cărţi, a vieţii noastre este conţinută în numele purtate de noi de-a lungul a patru generaţii, de cândam învăţat să scriem. Numele meu, al dumitale, al bunicii şi al bunicii dumitale după tată înseamnă în latină şi ebraică, - după procedura masonică parcă - : puterea care ascultă (de Dumnezeu), putere fericită – parcă e un dicton latin; numele sunt: Valeria Ana Valeria Felix. Astăzi, de fapt ieri că e deja 00:48, am fost la Universitatea de Vest la Timişoara. Am fost mai întâi la universitate şi portarul universităţii m-a îndrumat spre clădirea Bibliotecii. Acolo portarul bibliotecii m-a trimis la informaţii, de l-a informaţii o fată m-a 354 îndrumat la etajul 3 la Biblioteca Facultăţii de Litere unde bibliotecara m-a înştiinţat că ei nu păstrează decât tezele de doctorat nu şi lucrările de licenţă. Mi-a spus să merg la secretariatul facultăţii. Am mers iar la universitate, am ajuns la etajul 2 la secretariat la camera 240, am întrbat o fată care a întrebat o doamnă maiînvârstăcare nu era sigura dar a spus că nu crede să mai aibă lucrările de licenţă din anii aproximativ 70, a intrat la decanat de unde a ieşit cu oa altă doamnă care m-a informat că sigur nu o mai au, lucrările nu se păstrează decât 4 ani. Mi-au spus că poate profesorul îndrumător s-o mai aibă dar nu îi ştiam numele. Când am plecat şi am coborâttreptele de la etajul2 m-amsimţitcel mai mare luzăr, de faptnum-ammaisimţitniciodată mai luzăr ca pe când ieşeam din universitate şi apoi pe stradă, pe strada aia imensă pe care mergând îmi venea să plâng într-un fel anume, cum nu mi-a mai venit din copilărie şi cum am plâns întotdeauna în legătură cu dumneata – tu eşti carne din carnea mea, eu sunt carne din carnea ta, eu sunt suflet din sufletul tău. Pentru că sufletul tău e din sufletul meu, sufletul meu dacă nu aş scrie paginile astea şi nu aş crede ar fi amputat. Suntca puiul ăla de dinozaurcu frunza de arţar. Mamă, seara târziu – de fapt în toiul 355 nopţii - când sunt obosit deschid calculatorul şi-l las pe Jacques Brel să se roage pentru mine. Pentru mine secolul XXI este cel mai greu secol al Istoriei, este secolul plânsului meu. Mamă dumneata eşti frumoasă şi simplă ca o pâine ori un templu grecesc. Şi aşa se sfârşeşte această povestire aproape înainte de a fi început, asemeni vieţilor noastre, a miliarde de oameni, ca un vis ce trebuie să se termine pentru că ne-am trezit, cum mă voi trezi şi eu - curând. Există oameni care în faţa celei mai mari tragedii care nu este decât una ale căror suflete îngenuchează pentru a rămâne toată viaţa îngenungheaţi, nemairămânând loc de nimic altceva, aceasta este cheia celor mai multe statui ale credinţei catolice de îngeri rugânduse. Există oameni ca Augustin în prima mie de ani, Tereza de Lisieux în a doua mie de ani. Oameni ca mine. Am fost foarte rătăcit, parcă a mai spus cineva înainte de mine lucrul acesta, dar ca întotdeauna cuvintele altora ne sunt propria viaţă. -Nu fiţi proşti bă, rugaţi-vă. - Sunt sigur că asta ne-ar spune Arsenie Boca dacă ar mai trăi. Asta mi-ar spune şimie, iareu dupăce înesenţăamfosttoatăviaţa un copil fericit care mânca fulgide zăpadă fericit chiar şi prin necazurile ce au venit mai târziu pentru că te aveam pe dumneata din 20 iulie 356

2011 viaţa mea a devenit un vis urât, după cuvinte tăcere, acum nu mai pot Mamă decât să îngenunchez în faţa fotografiilor de familie precum băieţelul din Cuore. Mamă, de când ai plecat trebuie să iubesc cumn-a maiiubit nimeni pe pământ, să iubesc cerul pentru că doar acolo te voi mai vedea. Copacii se transformă uneori în oameni. Asta se întâmplă sus în munţii singuratici şi zâmbitori totuşi ca Jacques Brel în 1959 unde Ursa şi puiul ei dorm cu fruntea sprijinită vertical de stânci în bulboane rotunjite de ape precum Masa tăcerii. În locurile acelea singurătatea e un om căruia îi poţi chema numele şi pe care îl poţi bătjocuri cum îţi doreşte inima şi cum se obişnuieşte pân părţile noastre şi-l poţi pune în cuie pe o cruce în formă de X, x-ul propriului lui nume ca să se ştie că am fost noi oamenii pe pământ. Nu ştim cum se întâmplă asta, doar dimineaţa în locul unde se afla un carpen, cer, mesteacăn, fag se află un om o fiinţă căreia doar Dumnezeu Sfântul îi cunoaşte sufletul oricât de rău sau bun ar părea ochilor noştri de sticlă de carne.

Oamenii făcuţi din copaci pot fi deosebiţi de ceilalţi că vin pe lume îngenuncheaţi sau prăbuşiţi. Despre ei cei care i-au cunoscut obişnuiesc să spună că oamenii preschimbaţi din copaci iubesc pentru că 357 sufletul lor e o galaxie de frunze înstelate, galbene, verzi şi albastre. Am cunoscut şi eu un om din acesta măiastru, spunea bătrânul, era biata mama mea săraca. Dar eu n-am ştiut până s-a ridicat la cer ca I(i)sus Christos. Coboară din munte în văi şi întemeiază familii în sate, dar asta nu e aşa e important deşi aşa pare. Când se duc pentru că şi arborii sfinţi mor sunt înmormântaţi cu lacrimi ca şi banii, mai multe sau mai puţine, şi se trasformă iarăşi în mesteceni de lumină, crescuţi pe mormintele în care am vrea să intrăm şi noi, dacă s-ar putea. Mamă, tu eşti Ierusalimul meu.

Mamă, eu abia acum încep să înţeleg dimensiunile cosmice ale iubirii dumitale pentru mine, ca a unei ursoaice pentru puiul ei, ca a Ursei Mari pentru Ursa Mică, fiindcă sufletul dumitale e Ursa Mare iar sufletul meu e Ursa Mică, amândoi pentru totdeauna în cer şi Mamă, dumneata eşti minunată, eşti Mama lui Julio Iglesias. Mamă, cred că ce îmi rămâne mie în puţinele zile ce le mai am pe pământ este ce mi-am ales ca şi parte a mea încă din copilărie: cărţile şi cititul cărţilor, şi cărţile măvorînvăţa sămanufacturez alte cărţi ca un ţesător persan fiindcă dintotdeauna orice carte s-a născut din alta după cum Evanghelia lui I(i)sus s-a născut din Tora lui Moise. Dacă mă 358 duc în vâltori de ape cum spune cântecul viaţa pare un drum prea lung, dar dacă stau liniştit aici între cărţi cum am făcut-o toată copilăria, atunci timpul este înfrânt şi mâine – dacă nu astăzi – voi fi lângă dumneata, Mamă. Dar da, ca să vorbesc pe româneşte, e adevărat nu ştiu nimic, ce ştiu eu? Dar când cred ştiu totul nu ştiu de ce. Stau şi ascult Cher, Love Hurts toată noaptea plângcumplângeamla cinciani şiacum ştiu ce-am pierdut pe când înainte nu ştiam ce am, şi mă uit în oglindă şi reconstruiesc chipul dumitale şi te văd pe dumneata în mine şi acesta e rostul acesteicărţi, după despărţire o meditaţie înainte de reîntâlnire şi ştiu acum că dacă no să ajung în cer înseamnă că mi-am ratat viaţa pentru că acum cerul este marca ta, acum acolo e singurul loc pe care îl mai pot numi acasă fiindcă tu eşti acolo şi e singurul loc unde mai vreau să merg. Mamă, eu sunt Natalie Cole iar dumneata eşti Nat King Cole. În rest, am rămas aici singur se pare ca orice călugăr sau vagabond fără familie, deşi totuşi am o familie, ca Huckleberry odată pe pluta lui privind neînţeleasa de la începutul timpului ca un suflet de străin pagina de carte antică indigo a cerului înstelat acoperită în înluminuri cu ideogramele megalitice ale constelaţiilor în care era gravat 359 chipul sacru al bietei sale mame. Nu ştiu, cred că ţi-am mai spus dar singurătatea în care am rămas în lipsa ta mă face noaptea pe când stau în pat să vreau să ies pe străzi, umblând, căutând ceva ce nu se poate găsi. Ce a mai rămas din mine, doar un derviş stingher şi

amărât care îi tot predică omului că sufletul Omului va muri înaintea Omului pe Pământ. iar eu sunt singur acum şi ochii mei îmi sunt două pietre în cap, două pietricele din hăţăgane din acelea ce se aduc la mormântul celor mai iubiţi, două pietre de lumină tăcută, iar eu sunt uncimitir al tuturor strămoşilor mei, în mine se află sufletele lor, ori măcar amintirea lor şi a luminii, dar duhurile noastre sunt una şi de aceea sunt un tufiş în flăcări atins de mâna nevăzută de vânt a lui Dumnezeu îngenuncheat cum sunt înaintea sa precum Eric Clapton, lacrimile îmi sunt pietrele coborând până la pământ. numele tău, Mamă, e un nume din şapte cifre tainice precum cele şapte amprente ale degetelor lui D-zeu. Dumneata eşti şi ai fost întotdeauna între noi Cenuşăreasa cea frumoasă, iar noi am fost toţi băieţii cei răi, dar Prinţul Fericit te-a luat din casele noastre meschine şi te-a făcut prinţesă în cer, care mistic se numeşte SansSouci. Mamă, cred că fără să-mi dau seama întotdeauna ai fost, 360

Charles Causley

dar acum eşti pentru mine ceea ce este Elvis pentru oameni, cum este Ana de mulţi ani pentru mine. Eunu maiampe cine să iubesc, dar tot ce am învăţat după o viaţă de pagini e că familia e iubirea dar, Mamă, sunt oare un om, potfi?Mămică, nu mă maitem pentru dumneata privind noaptea cerul negru ca un înlăcrimat văl de doliu pe chipul soboarelor Bisericii.

Tu eşti acum unde s-a dus Iosif cel necăjit, unde s-a dus Avraam părintele a trei oameni, unde este Papa nostru Ioan, unde este Ana, Mamă, lângă Fecioara Maria, unde este Brâncuşi lângă coloanele cerului, unde sunt toţi care au fost şi vor fi vreodată, unde sunt martirii şi tâlharii, locul unde curge Amazonul, locul de unde nu vom mai pleca niciodată, unde vom fi amândoi zâmbind ca în copilărie lângă Ohiyesa cu pene mari de îngeri în păr. Mamă, citeşte-mi cu ochii tăi bizantini şi cereşti manuscrisul arab şi augustin.

Sunt, sunt un Julio căzut pe covor.

1 Camera 3

Şi îngerul a spus: -Fexli, în Mureş în bulboane există un peşte înnegrit de mâl cu ochi uriaşi plini de fosfor şi cap greu, arând prin mlaştini cu boturile lor gigantice şi dure ca nişte pluguri de zăpadă. Când e rănit în vreun fel de cineva ce încearcă 361 să-l prindă uriaşul peşte se dă la fundul apei şi-şi propteşte fruntea de o stâncă, rănile sale sărând apa, iar pescarul dacă e ageamiu crede că peştele a murit.

De obicei doar un pescar bătrân poate prinde un asemenea peşte şi peştii deasemenea şi eisunt bătrâni, cu ochii luminând printre pietrele din adâncuri ca farurile de jeep. Murind. Când adormnumaisimt cuiele-n mâini Nu mai simt lancea în coastă Doar când adorm nu mai simt cununa de spini.

Unii oameni sunt ca peştele ăsta. Mai aminteşte-ţi şi de iertare, Felix Unforgiven, tu, tu, mai aminteşte-ţi şi de iertare. Într-un fel, toţioameniisunteţiminunaţi, iar viaţa noastră ar fi putut fi ca a lui Jack şi Rose Dawson când se roteau la petrecerea de la clasa a treia de pe bordul Titanicului. Cred în tine.

CRUCIFICAREA DIN CAMERA 3 (Decebal, Deva, 1996-1998)

Plânge-mă, Mamă.

362

DESPRINDERE DE APHRODITA ȘI ALTE NUVELE (2011-2016) Felix Rian-Constantinescu

“I am your life, but if you will not name me, Seal up your soul with tears, and never blame me.”

Facebook. Şi era un câine de pripas care tot venea la mine-n ogradă la Nădăştie, până lam luat şi l-am răstignit pe doi pari luaţi din gard, i-am bătut cuie-n lăboace, cuie vechi de căruţă de pe vremuri şi aşa bătut în piroane, l-am hârâit pân-o murit, zise colegul necunoscut pe când Zbocotit Mihai uitându-se după camera 2, privi nevăzut o secundă în singura cameră din internat cu dulap metalic.

Dumnezeu e bun doar oamenii suntem răi. Şi Cristos a spus: „Fericiţi cei săraci în sufletul lor.”, dar trebuie să fim oameni, obişnuia să spună românul, dar pe pământul acesta din vremuri vechi nimeni nu scapă neurcat româneşte pe cruce de aproapele său, fiindcă lumea aceasta e lumea în care a trăit I(i)sus, plină de irozi şi de barabe, o lume tormentor, dusă bine cu pluta, care chinuie ce nu poate ucide după cum mărturiseşte sacrul, iar în lumea aceasta vestea cea bună e că voi muri. Bullying, despre care noi n-am auzit, dar îl cunoaştem foarte bine, există, dacă nu dintotdeauna, atunci de mult mult timp şi abia acum după ani de zile de suferinţă şi gânduri, de singurătate şi meditaţii, realizez că dacă bullying-ul acesta – despre care ştim singur că există, dacă nu de când lumea – Pământul ce se învârte de când e istoria nu pe patru ţestoase, ci în gura unui leu cu aripi uriaşe de venin ce ne învăluie ca multe mahrame, otrăvindu-ne privirile cu urletele lui de fiară neputincioasă - atunci de când există şcoli, - ucide vieţi ale tinerilor şi chiar copiilor care ajung să se omoare într-un fel sau altul în urma durerii sufleteşti, asta nu e pentru că pe vremea lui Salinger, Dickens ori Shakespeare sau chiar Horaţiu, nu ar fi existat bullying, ci pentru că în ziua de azi l-am lăsat deja de peste o sută de ani pe Nietzsche să-l omoare pe D-zeu şi odată cu D-zeu, Nietzsche ne omoară şi pe noi, pentru că nu mai avem puterea să-i rezistăm ori spus în cuvinte mai proletare, nu mai aveam tăria sufletească să rezistăm nebuniei lumii care ne chinuie până înnebunim şi noi şi ne luăm

vieţile ori murim de durere şi inimă rea; Dickens a trecut prin acelaşi lucruri şi a scris David Copperfield, Un Colind de Crăciun şi Oliver Twist, ceea ce nu e lucru puţin; noi copiii de azi trecem prin lucruri poate mai uşoare şi ne gândim să murim şi să ne sinucidem; şi eu în 96 la Decebal m-aş fi sinucis poate, de nu s-ar fi văzut de la fereastra camerei acelei nenorocite în care Ministerul Învăţământului pusese la un loc un câine, un lup cu ochi albaştri, un om înapoiat şi o caracatiţă care sugea câinele muşcat de lup şi băut de om printr-o mie de ventuze şi mâncat de ciocul ei, bineînţeles inuman în fiecare zi de la ora şapte dimineaţa până la unu noaptea şi după, caracatiţa feroce cu nume de om ca Anticristul, de călăneanț, lăsând în el urme adânci pentru tot restul anilor puţini pe care îi mai avea de trăit până să intre iar în pământ, şi doar de acolo, crucea de pe catedrala veche din Deva, crucea aceea a fost plină de înţeles pentru mine, faptul de a o privi plângând îmi alina sufletul, de-aia n-am murit şi nu m-am omorât cum îmi spunea s-o fac „colegul meu de cameră” care împreună cu ceilalţi colegi de cameră făceau tot şoul acela pentru mine. Mulţi, creştini de toate felurile, credincioşi, şi doar ei, spun că tragediile ne sunt date de D-zeu pentru a trece prin ele nu pentru a ne distruge; grecii vechi aveau dreptate asupra procesualităţii sufleteşti a apariţiei unei tragedii, dar nu asupra semnificaţiei şi deznodământului lor, de asta după scrierea epistolelor apostolilor nici măcar grecii nu au mai putut scrie tragedii; viaţa este întradevăr un dezastru, însă un necaz căruia trebuie să-i supravieţuieşti, asta fac cei ce nu vor muri niciodată, de mii de ani. Unii oameni încearcă să fie buni într-o lume rea, evil, unde nu poţi înţelege nimic, dar dincolo de care poţi crede totul.

Drept comentariu se poate spune că un lucru pe care învăţătorii, duhovnicii şi orice guru al Pământului nu îl pot şti, este că nimeni nu poate înţelege viaţa; acest lucru rămâne valabil chiar şi atunci când cunoşti adevărul, fie el monoteism, ultima teorie a fizicii, ori iubirea pentru cineva. Din acest punct de vedere toate cărţile lumii au eşuat, cu excepţia Bibliei şi textelor saga ale Islandei medievale, fiindcă toate au fost interpretate de virtuozi care nu numai că îşi reflectau foarte bine subiectul în creaţiile lor, fie ele terţine danteşti, dialogurile lui Cervantes ori chiar noua odisee a irlandezului potretizat de Constantin Brâncuşi la Paris. Toată arta de până acum e o lucrare stângace, un joc cu mărgele de sticlă, pentru că cea mai sensibilă şi mai profundă nervură a existenţei este că în nici o paradigmă a ei te-ai afla nu poate fi înţeleasă.

Suferinţa, nebunia şi kitsch-ul apar din dorinţa şi pretenţia de a înţelege viaţa, de aceea Dostoievski scriitorul care spunea că pe lângă faptul că e ucenic, mai e ceva, o minte care cunoaşte secretul lumii, duhovnicul căruia toţi îi sărutăm mâna şi spune acelaşi lucru şi Jung care spunea D-zeu există dar a făcut şi din ştiinţă un numinos şi în cele din urmă chiar şi marea artă brâncuşiană ce pretindea că poate cunoaşte omul în esenţa lui, totul nu sunt decât amăgiri de-o seară într-o difuză cutie italiană, dar viaţa e mai mult decât scenografie ori decât o instalaţie de scări prăfuite şi acoperite de vopsea şi var, şi lumini, iar scriitorul fara suflet la ce ar putea folosi? În lumea noastră cel mai înalt lucru este Evanghelia, dar nimeni dintre noi nu a înţeles-o vreodată. Dacă mi s-ar alege să intru într-una din două cuşti: una cu un leu MGM şi alta cu Cristos, aş intra în prima, iar explicaţiile sunt fără sens. Întrebările şi răspunsurile sunt inutile; nu ştiu ce contează în alte lumi, însă lumea noastră e saturată de Cristos ca de lumină. Mai mult nu poate fi cunoscut vreodată. Avem nevoie de artă adevărată, de o artă care nu mai cunoaşte nimic, nu mai înţelege nimic şi nu mai propovăduieşte nimic, însă care s-a reîntors la lumină precum prerafaeliţii şi Rembrandt, iar şi iar, şi dacă e adevărat că Mihai a venit din lumină, iar orice lumina, pentru a ajunge iarăşi la lumină trebuie să treacă prin întunericul care nu poate vreodată pătrunde lumina.

Singurul lucru ce trebuie să i se ceară artei e să fie adevărată precum un ruginit tren de marfă după cum şi religia trebuie să fie frumoasă doar, însă arta e mare doar dacă, precum viaţa, n-o înţelegi fiindcă cine a înţeles vredodată un adevăr şi Mihai atunci, până să moară, sufletul îi era un somn orb din adâncurile Mureşului cu ochii plini de două discuri de nisip întărit ca piatra. Dacă ar fi crezut că Dumnezeu nu există, ar fi lăsat baltă pustia de şcoală şi s-ar fi făcut probabil soldat încercând în lumea aceasta să facă şi el o pâine

şi chiar şi aşa tot s-ar fi întors la credinţă precum bişniţarul ăla bătându-şi pieptul în templu, cu credinţa lui la negru de François Villon fiindcă toţi hoţii cred în Dumnezeu. Dar aşa spre deosebire de cei mai mulţi oameni, Zbocotit Mihai voia să moară tânăr, una din credinţele sale fiind aceea că în viaţă nu contează decât ceasul morţii, dar în acele vremuri puţini oameni din lume mai cunoşteau acest lucru, şi chiar şi aceia nu erau din lumea noastră, ograda lui Corvine, însă paradoxal, deşi este de partea noastră a Carpaţilor, Deva, ţara rotundei pâini pe vatră, e un oraş bacovian irecuperabil, insa perceput astfel numai odata cu trauma, cu multe străzi constând în poezie, simţire pură, nişte locuri parcă proiectate plimbărilor simboliste. Deva nu e un oraş e o stare a sufletului, acea bucurie neînţeleasă a nucii când cade toamna în iarba deja rece ca degetele lungi încovoiate şi îngheţate de iele ce-ţi desfăşoară ultimul fir din suflet înainte să cazi imperceptibil în pământul în care spre deosebire şi asemeni oamenilor, nuca va muri şi va învia în lumea altor frunze imperiale şi fructe zdrelite, a altor oameni. Deva anului 1996 era acel oraş de provincie care e mulţumit în a fi în rândul altor oraşe de provincie din Ardeal şi de unde or mai fi. Unul din puţinele oraşe exemplare în judeţul său distrus de industrie, cu acea cetate dinamitată de revoluţionarii secolului XIX aflată pe vulcanul ce veghează Deva ca un baci uriaş cu o cunună de pietre pe cap, cu parcul acela la picioare în care parcă era un loc pentru oricine, cu castelul lui Matias Corvin încă păstrându-şi tainele, cu cele două muzee, cu lapidariul şi expoziţia de vipere vii ţinute în terarii cu pietre şi nisip la uşa de intrare a Muzeului de Ştiinţe Naturale, făcându-ne pe fiecare să ne adresăm noi înşine în taină în toate solilocviile noastre dacă nu bate în noi o inimă de Cleopatră. Tot în parc se poate vedea adevărata statuie a lui Decebal, cea veche, fiindcă cea ecvestră din piaţă ar fi fost la fel de reuşită dacă l-ar fi urcat pe Decebal pe un motor chopper Harley Davidson.

Deasemenea casa lui Dr. Petru Groza de la intrarea în parc spune oricui are o inimă să înţeleagă că primul călău al Mamei România a fost un om cu gust.

Lângă parc începeau străzi pe care aproape că nu trecea nici o maşină, colindate doar de frunzele rostogolite în praf de vânt precum cuţitele de maşină de tocat aruncate de copii una peste alta, prin uliţele galbene răvăşite de paşii de luzăr ai elevilor însinguraţi. Iar noaptea era un oraş constructivist şi vangoghian cu spiralele vegetale ale luminii electrice decompusă de prismele mate ale ochilor vagabonzilor alcoolici bătuţi printre blocuri de gardienii publici, izvorând pictural din felinarele bombate, alungite şi albe ca abdomenele de furnici matcă palpitând în pământ, aducând iluminări, revelaţii şi teologii artificiale drogaţilor ce se târau din puburi spre casă după ora trei dimineaţa. Străzile acestea erau nişte concerte complementare pentru vânt, galben şi roşu, iar iarna îţi transformau ochii în vitralii dacă ai şapteşpe ani, iubeşti şi ţi-s buzele degerate în timp ce umbli pe drum ca Eminescu singur prin noapte.

Dinspre parc pornesc înspre oraş trei străzi paralele, fiecare diferită de cealaltă. Într-o parte bulevardul ce trece pe lângă biserica zugrăvită de Ion Vlasiu în perioada interbelică, strada liceului în mijloc şi străduţa ce duce înspre Şcoala Normală, liceul pedagogic în faţa căruia se află multicolora biserică reformată în cealaltă. Bulevardul larg datează doar din istoria demolărilor şi extinderilor comuniste, iar străduţa ce duce din partea aceasta înspre liceul pedagogic e aproape abia o uliţă de Frampol, însă strada Decebalului e o veche şosea de oraş transilvan, unguresc şi mai ales românesc totodată, cu imobile alungite tip vagon, cu etaj, la parterul cărora dintotdeauna au fost prăvălii şi birturi, iar la unele săli de la etaj ateliere de lăcătuşerie sau case de amanet până în ziua de astăzi. Unul din capetele străzii era barată cu drugi verticali de fier înnegrit de timp, lucru care făcea strada şi mai puţin circulată, trecând pe ea doar câte un camion ce aproviziona alimentara de vizavi ori câte o Dacie albă sau roşie cu nişte părinţi ce voiau să-şi înscrie copiii la cea mai prestigioasă şcoală din judeţ. În septembrie 1996 liceul Decebal, locul în care ani de zile ca elev avea să se simtă ridicol asemeni unui om bătut, era clădire chihlimbarie întunecată, cu un etaj la stradă şi două în curtea cu terenurile de sport şi cu multe ferestre ca o mănăstire ungurească. Avea un gard vechi de fier răsucit şi forjat

care, cel din faţa intrării profesorilor avea să dispară mai apoi, în spatele căruia pierduţi în vânt stăteau spartele coloane corintice a doi castani de dinainte de 1918, echinoxul modernităţii. Clădirea liceului avea forma unui avion prăbuşit, fără carlingă si cu aripile frante, de la jocul avioanele, cu zidurile acoperite din toate părţile de ferestre ca de nişte nenumăraţi ochi, de parcă cu toţi cei o sută de ochi ai săi liceul nu era decât cadavrul gigantului învins de zei neînduraţi. În interior Decebalul era un labirint, iar sufleteşte era Caruso al lui Julio Iglesias. În acea primă noapte fără să-şi dea bine seama ce face, Mihai se trezi şi coborî în pijamaua lui albastră treptele largi de pe casa scării internatului şi ieşi în întuneric, în curte. În spatele său internatul luminat pâlpâia, liniştit ca o colibă ţigănească după ora trei dimineaţa, iar înainte liceul negru oglindea Luna în cele treizeci de ferestre ale zidului său de apus. Stătu acolo mut ca un înger mult după ce după un timp totul se umbri încet cufundându-se în binefăcătoare beznă. Cerul era negru. Trecură ceasuri de tăcere în care Zbocotit Mihai nu se mişcă şi nu spuse nimic precum Ovidiu pe când se gândea să-şi ia viaţa din piept, când văzu că în partea cealaltă, pe una din băncile de sub castani, lângă apă era cineva. O fată cu faţa de Lună şi îmbrăcată în indigo privindu-şi reflexia în apă şi cântând îngânat: - Încet-încet te vrăjesc, băiete, în descântec, aici în cerul ce-i un joc copilăresc cu mărgele de sticlă, încet, încet te vrăjesc, am putere săţi dau iubire şi am putere să ţi-o iau iarăşi, iară să ţi-o iau şi iară să ţi-o dau, încet, încet, băiete, încet; fii tu nebunul pe care-l iubeşte toată lumea, ca părintele tău Francisc, încet, încet, băiete, încet, încet te iubesc.

Tu ai spus, Mă-ntrebi de iubire pământeană zeiţă? Plin de bişniţari priveşte în târg îngheţatul templu Toţi iubind pentru bani, iar de ai inimă Să nu plângi spun zeii, plângi spune D-zeu. Tu nu ştii că iubirea e acea petală plăpândă Aripa fluturelui cel mai frumos dintre flori Ce de vrei s-o săruţi cenuşă se face? Să n-o săruţi spun zeii, sărut-o spune D-zeu. În lumea aceasta orice are un înţeles, un lucru la care Anselm nu s-a gândit. În chipul fetei erau toate nemângâiatele mări pythiace, erau toate oraşele oamenilor fără chipuri, era acea tăcere dincolo de care nu e mai află decât iubirea şi o altă tăcere, erau asfinţiturile toate şi era fiecare răsărit, era noaptea, muza iubirii, dar mai ales în chipul Lunii erau scrise toate amurgurile timpurii, toate neumblatele drumeaguri călcate doar de vântul ale cărui sandale culcă ierburile verzi-galbene la pământ, aplecându-le; şi erau toate câmpurile noastre împărăteşti, trăsăturile din al ei chip era oglinda magică în care e reflectau toate fetele care sunt pe erau pe pământ şi care iubeau sau nu vor iubi vreodată; iar cântecul, descântecul – şi mai mult – privirea, tăcerea, iubirea şi zâmbetul ei erau doar armele cumplite ale frumuseţii ei îngenunchind muritori, prinţi, ericiclaptoni deopotrivă, aşişderea, pe când ineplicabil vântul începuse să bată făcând să sune frunzele de aur oglindite în apă în acorduri şi septime. Era tânără ca orice femeie şi bătrână în acelaşi timp, bătrână precum iubirea. Fata coborâse pe treptele ei de raze ca la Livadia odată să-şi privească chipul în apă şi, cine ştie, poate să fure câte un băietan cu ochii ei nepătrunşi de femeie. Buzele îi ardeau ca jarul albastru pe când o ţinea zgriubulită în braţe fiindcă oamenii spun că orice băiat care trebuie să moară trebuie întâi să sărute Luna, cea care acum nu mai voia să-l lase să plece, dacă ce spun profeţii e adevărat şi iubirea poate vindeca moartea.

Decebalul era un loc străin, străin de tot ce întâlnise vreodată în lumea sa, o instituţie care avea să se dovedească un loc vulgar şi ignorant ca o biserică dickensiană, unde la ora de engleză învăţau printre altele ce răi şi nebuni sunt irlandezii din IRA cu bieţii englezi din Irlanda de Nord, o aglomeraţie coraliferă de coridoare şi încăperi kafkiene ostilă sufletului cald, curat de la ţară, un loc al înstrăinării şi al nefrăţiei, cu toate acestea trecând prin el în aceeaşi perioadă, un suflet de mare artist, venit disciplinar de la Bucureşti da tatăl său, Truică, elev la liceul de arte plastice, încă de atunci şef de reviste de artă şi liderul colegilor săi de clasă deveni care îl numeau cu simpatie Ţuică, parcă mereu scoţând o maşină de scris din dulapurile de fier de pe coridor, un geniu poate, dar care nu şi-a făcut prieteni în internat decât colegii lui artişti şi a stat prea puţin acolo. Liceul era o lume a

proletariatului în guler alb al viitorului, iar el venise de la ţară dintr-un loc unde chiar atunci câmpurile de porumb recoltat erau galbene ca veşmintele arhiepiscopilor cum nici van Gogh n-a visat vreodată şi nici Pissaro nu le-a putut fotografia. Liceul fusese deschis in 1871, iar internatul în jurul anului 1920, ca o contiuare de către proaspătul unit dodoloţ stat român a eforturilor pedagogice din fosta şi glorioasa Austro-Ungarie. În spatele liceului ce la stradă avea un etaj iar în curte două, se aflau un teren de volei aproape mereu fără plasă, unul de baschet, unul de fotbal, pe asfalt nu iarbă, cu asfaltul plin de crăpături şi brăzdat de neneumărate mici adâncituri asemeni petelor de vărsat, şi încă unul de baschet, - cu sala de sport într-o parte şi nişte săli de clasă şi bătucitele mese de ping-pong în cealaltă – după care se înălţa expresionist precum Titanicul scufundându-se în noapte, clădirea internatului, veche, cu clopotul ei ruginit de templu calvin care nu mai suna poate de cinci decenii şi cele două etaje pustii, un loc în care în era aceea modernă, nu fusese mântuit nici un om, dimpotrivă. Înăuntru, la parter, era o cantină care funcţiona intermitent, nişte săli de clasă la etajul întâi pe care deţinuţii adolescenţi le numeau ‚sălile de meditaţii’, şi cele aproape douăzeci de camere de internat şcolar de la etajul al doilea. Mai sus era, podul, un loc misterios în care se păstra avutul de vechituri al instituţiei şi în care rătăcea poate doar bufniţa învăţăturii. În multe privinţe o închisoare, ca orice loc nenorocit, era un loc senin asemeni unei camere de gazare, locuit de elevii interni mereu flămânzi ai epocii romîneşti de tranziţie, călăuziţi de un pedagog alcoolic, un bătrân chelbos cu sufletul îmbibat în fiecare zi de vodcă românească şi cu pete roşii pe chipul mereu ras suspect de bine, proprovăduind în fiecare zi prin camerele pe care le vizita şi pe coridoarele internatului că nu degeaba a fost secretar cu propaganda şi a făcut şeptişpe ani de şcoală. Pe palierul internatului camere mari de altădată fuseseră împărţite cu ziduri subţiri în câte trei sau două camere mai mici, cu câte patru sau cinci paturi de fier, cu tavanul şi ferestrele înalte, cu nişte pereţi văruiţi şi goi pe care de peste cinci decenii nu se mai aflase nici o icoană ori crucifix cu un torturat şi indestructibil Crist de fier. Dulapurile de tablă groasă se aflau aliniate pe coridorul lung ca un tunel din Malmaison, cu ferestre aproape Art Nouveau, contemporane oricum, coridor spre care ducea scara monumentală pe care ar fi putut urca alăturate două plutonuri în ţinută de paradă, la ale cărei două mezaninuri se aflau oxidatul clopot mut de bronz, şi două ferestre gigantice care fiecare ar fi putut oglindi un întreg vitraliu de catedrală, puse vertical una peste cealaltă precum monoliţii din Stonehenge, de la care se putea vedea întreaga curte a şcolii acoperită cu asfalt cenuşiu, zgrunţuros, tocit şi ros de ploi şi într-un gri de pictor neoplastic, cu uşoare gropi în locurile în care nu se repsctase compoziţia, până la peretele rupt parcă din Escorial al clădirii liceului, cu ferestre lichide reflectate în bălţile încremenite sub cerul uneori răzbunat din septembrie, cu vechile bănci sub castanii înţelepţi ca pietrele, cu frunzele înstelate şi zbicite, cu plopii gigantici pe jumătate uscaţi cu trunchiuri groase ca statuile lui Buddha, acoperite de un neînţeles arabesc de rune şi ignorate răbojuri lângă sala de sport care trebuie că fusese la origine o capelă franciscană foarte mare, după care decenii de-a rândul fusese locul pentru fumat, Fumi-clubul tuturor luzărilor care au frecventat vreodată majestica instituţie lângă care în partea stângă se ridica oblic aproape năruit un zid cu iz de antichitate acoperit cu un grafitti incoprehensibil care parcă era acolo dintotdeauna şi va rămâne până vor rămâne ziduri pe pământ.

Instituţia aceasta este abatorul pinkfloydian la care neştiutoarea mamă a lui Mihai îşi aduse băiatul, un adolescent solid deja în vârstă de 14 ani, copil de profesoară de limba şi literatura română căruia însă nu prea îi plăcea să înveţe şi din toate liceele Devei nu reuşise să intre decât în deal în Micro 5 la Miner, venind la internatul liceului Decebal pentru că părinţii lui hotărâseră că e mai bine să stea între tineri inteligenţi de la şcoli bune, nu între viitori muncitori care nu ştiu ce e aceea o carte. Era o zi ploioasă de septembrie în care doamna profesoară din Haţeg îşi aduse băiatul cu sufletul încă copilăresc, crud cum se exprimase ea însăşi. Pedagogul încă nu

era venit şi coborâră la primul mezanin privind curtea îmbibată în ploaie ca într-o soluţie de sodă ce curăţa ochii arzându-i. Mama spunea: -Vezi ce frumos e, Mihăiţă?

Era o zi de septembrie udă şi întunecată precum vinerea mare. Înainte de ininteligibilul semestru de şcoală ce avea să urmeze, începuse deja durerea despărţirii. Mama lui trebuia să-l înscrie la pedagog şi apoi să se întoarcă acasă la Haţeg, iar el să rămână aici în locul acesta rece şi străin, printre tinerii aceştia inteligenţi. Lângă ei la mezanin se oprise părintele unui alt elev, un electrician de televizoare şi casetofoane cu mutră de ţigan şi care se prezentă drept Fâcîu, iar băiatul lui care din stadiu embrionar tânjea să se facă medic avea să se dovedească drept veriga lipsă a evoluţionismului - alpinistul care cucerea Retezatul cum a cucerit Edmund Sir Hilary Djomolungma şi mergea cu mască medicală pe faţă în drumul spre şcoală - Mihai avea s-o ştie doar când o să moară că nu mai e nevoie să caute mai departe şi dacă ar mai putea, o găsise. Asta fusese. Un ajun de tortură sufletească de videoclip creştin de Al Bano şi Romina Power, în care asta şi cenuşă sub steagul negru al vieţii e tot ce a mai rămas.

-Vezi ce frumos e, Mihăiţă? spusese Mama cu o expresie de Marie.

Pedagogul îi întâmpină beat, cu un zâmbet galben şi pe chip cu o expresie atât turmentată cât şi destul de sobră, şi după ce îl scrise pe Mihai în registru şi îi făcu cunoştinţa, trecu la alt intern un băiat de clasa a şasea cu o cutie de vioară în mâini, iar mai încolo mama merse la tanti Stela de unde trebuia să plece la Haţeg, şi îi făcu cu mâna de la fereastra mezaninului de sub acoperişul ţuguiat al internatului. Rămase în camera goală, iar în camera vecină nu era decât un singur băiat, rusnac basarabean blond destul de solid pe care pedagogul îl strigă „Anton”, întrebându-l dacă a mai venit cineva din camera lui. Îşi luă săpunul, prosopul şi pasta de dinţi cu periuţa în pahar şi merse la spălător care era dincolo de dulapurile de fier de pe coridor. În timp ce se spăla pe faţă intră un băiat care părea mai mare care folosi chiuveta de la două chiuvete distanţă pe post de pişoar. În timpul acesta cineva de pe coridor strigă în zgomotul unor uşi de dulapuri metalice trântite: -Doctore, ai venit?! după care pe coridor se făcu iarăşi linişte.

Mai târziu, Doctorul se dovedi a fi un băiat extrem de înalt de la liceul silvic de la seral, de pe clasa a treişpea care intrase la facultatea de arheologie şi stătea la polul opus al internatului şi care avea şi misiunea să vegheze să nu se producă între elevi nici un fel de fapte reprobabile în incinta internatului, care – totuşi – era aproape la fel de străin de lucrurile din internat ca şi pedagogul. Doctorul era cel care, deşi agnostic însă aflând că Mihai e creştin, avea să-i spună odată nişte noţiuni care pot fi rezumate în următoarele cuvinte, învăţându-l primele noţiuni dobândite de hermeneutică: -Stairway to Heaven. Comentariu.

Cântecul Stairway to Heaven, considerat de unii cel mai bun cântec din istorie, constituie de fapt dezasamblarea a două mii de ani de muzică creştină cu toate ideile ce le conţin şi remontarea lor în paradigma Led Zeppelin deplânsă de Johnny Cash la bătrâneţe. Cântecul foloseşte o suită de simboluri, unele mai accesibile, altele mascate, ca să nu spun ocultate. Priul vers ne povesteşte de o anumită doamnă, un simbol al Bisericii, creat de apostolul Ioan în a doua sa epistolă, în formularea sa „aleasa doamnă”. Din ce urmează mai departe putem observa că balada asta este un protest al tinereţii împotriva fariseismului, şi poate mai mult. Prima strofă ne spună că doamna e sigură – crede - că tot ce străluceşte este aur şi cumpără o scară către cer, adică Biserica îşi bazează mântuirea pe virtuţi neautentice. Strofa a doua este doar o artă poetică tehnică a poemului ledzeppelinian, de aceea nu ne vom ocupa acum de ea. Apoi povestitorul ne împărtăşeşte sentimentul ce-l are atunci când priveşte pe spre vest – adică atunci când se gândeşte la moarte – vest, apus, moarte, duhul lui doreşte plecarea şi are viziuni cam sumbre. În strofa următoare e spus cum că e şoptit – aici un simbol cum mai multe înţelesuri, cum sunt multe în versurile cântecului, atât zvonurile între oameni, cât şi

şoptitul „tainei” Bisericii, cât şi poate în primul rând „şoptitul” cuvântului de câtre Dumnezeu prin revelaţiile date – că „în curând” dacă toţi chemăm cântecul atunci cimpoierul ne va duce spre raţiune.

Aici artiştii au folosit cuvinte omofone pentru a-şi oculta unele simboluri; „soon if we all call the tune”, cântat sună exact cum ar suna şi „soon if we all call the Jew”; apoi al doilea: „then the piper will lead us to reason” sună ca şi „then the Bible will lead us to reason”. Iar „reason” a fost folosit probabil atât pentru sensul de raţiune, câ şi pentru sinonimul polisemantic „judgement” – tradus prin cuvântul românesc polisemantic „judecată” care ne duce la alt simbol.

Totul lalolaltă: Şi e revelat că în curând dacă toţi îl chemăm pe Evreu (Hristos) atunci Biblia ne va conduce spre raţiune şi judecată. Trebuie amintit că acel „curând” a fost rostit de Hristos la sfârşitul Bibliei.

Apoi următoarele două versuri au un înţeles foarte uşor de descifrat, promisiunile Bisericii. „O nouă zi (o nouă viaţă) va răsări pentru cei ce stau mult (eternitate) şi pădurile vor răsuna de râsete (mântuire). În strofa următoare cântăreţul repetă cuvintele Bisericii, cum că dacă îţi e o agitaţie (hormoni) între boscheţii tăi (tinereţea) să nu te îngrijorezi, e doar o curăţenie de primăvară pentru regina lunii mai (mersul naturii). Da sunt două cărări pe care poţi să mergi, dar în timp mai îndelungat este încă vreme să schimbi drumul pe care mergi. În strofa aceasta ca şi în prima se poate observa protestul împotriva fariseismului creştin şi corupt. Povestitorul îi răspunde spunându-i că îi zumzăie capul şi nu îi va trece, iar cimpoierul o cheamă să i se alăture – cimpoier – piper, omofon cu Bible, - prozelitismul, misionarismul şi femomenul convertirii care apare în biserică - spunând apoi: „Dear lady, can you hear the wind blow, and did you know Your stairway lies on the whispering wind.” – acel „Times are changing for worse” al lui Don Tomassino. Iar la sfârşit, ultima strofă, strofa rock, deasemenea şi cea mai lungă şi care deasemenea este şi cel mai evident blasfemiatoare. Ei se rostogolesc pe drum, ca duhurile ori ca rockerii într-un autobuz de turneu de milioane de bancnote, şi cum zice mai departe cu umbrele lor mai înalte decât sufletul – un simbol întunecat -, pe drum întâlnesc o doamnă pe care ei toţi o cunosc, - în sensul că e frecvent întâlnită, apoi alt sens, de vază şi apoi un al treilea sens din care reiese că doamna pe care toţi o „cunosc” e o târfă, vers care înfăţişează subiectiv decăderea Bisericii. Versul patru: doamna străluceşte lumină albă (sfinţenia Bisericii) şi vrea să prefacă totul în aur (marea trimitere). Şi, - cuvintele doamnei iar - dacă asculţi îndeajuns de tare (sau de mult, adică nu în a auzi un sunet ci a împlini o poruncă): „the tune will come to you at last”, care cântat sună exact ca „the Jew will come to you at last” , the Jew cum am mai spus, adică Isus. „Când totul e una şi una e totul Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti.” Adică să fii o piatră în templul spiritual al creştinismului şi să nu te mai clintească nimic de acolo. Dar pe de altă parte ultimul vers mai are un sens: „Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti”, să nu te rostogoleşti mai poate însemna să nu faci sex, iar aceasta este tragedia ledzeppeliniană din care a germinat acest cântec. Apoi ultimul vers al cântecului, repetat din prima strofă, „And she’s buying a stairway to heaven”, însemnând că Biserica încearcă să cumpere mântuirea prin nişte virtuţi găunoase, printre care şi abstinenţele pe care le profesează.

Când se întoarse în cameră colegii, doi băieţi de clasa a zecea, fraţi gemeni, foarte de treaba, adevarati colegi, din Uricani, îşi desfăceau bagajele. Ei în timp ce vorbeau îi spuseseră că e preferabil să spună celor ce-l vor întreba pe coridor că e pe clasa a unşpea, fiindcă oricum pare mai mare, şi astfel va fi lăsat în pace de luzări. Mihai oricum părea mai mare, cum se apucase de haltere chiar în anul acela. Însă era doar un copil sufleteşte care la acea vârstă descoperise o singură idee: nonviolenţa creştină, care avea să-i atârne de gât până la moartea timpurie ca o cruciuliţă făcută din verigheta bunicii moarte de douăzeci şi trei de ani. Fusese repartizat în camera 2, împreună cu cei doi uricăneni şi încă un elev care nu venise încă. Îşi desfăcu bagajele şi îşi puse haltera artizanală de patruzeci de kilograme făcută din două reductoare zimţate de utilaj de pe Râu Mare puse pe o bară de fier şi cele trei gantere sub pat, împreună cu un cufăr militar, de lemn lăcuit plin pe mai mult de jumătate de caiete neîncepute, completate cu numele

de elev şi cu denumirea fiecărei materii, în clasa a IX-a G. Era şapte şi gemenii spuseseră că vor să meargă la cenaclul Flacăra ce se ţinea în mica piaţă unde fusese vechea statuie monumentală a lui Petru Groza. Îl întrebară dacă vrea să vină şi pe când plecau, se opriră şi în camera vecină „până la Anton”. Anton venea şi stătea la internat toată vremea, pleca la Tiraspol sau Chişinău de unde era doar de Crăciun sau în vacanţe. Cum colegii lui nu veniseră şi oricum nu avea ce face, plecară clandestin toţi patru atenţi să nu-i vadă Gogu. Săriră o vechitură de gard din faţa gheretei de plăcinte din stânga liceului şi iată-i la ora şapte şi jumătate seara pe stradă în oraş. Cenaclul fu o variantă metal a fostelor concerte folk din anii 80 cu un Adrian Păunescu profetic, păros şi burtos, şi Anton îi spuse lui Mihai că nu-i fain şi că vrea să plece. Îi lăsară pe cei doi gemeni cântând Andrii Popa în chei electrice, şi dădură o tură de centru. Pentru un băiat abia venit dintr-un târg comunist ca Haţegul, meschinele lumini ale Devei i se păreau o scenografie metropolitană. Anton părea un băiat inteligent şi foarte de treabă şi tot dând ture îi spuse că mai stă cu doi decebalişti şi cu încă un băiat, de care nu le plăcea, un şmecher, unul Torogoată de la liceul de muzică care nu învăţa nimic şi avea un cercel în burtă.

Anton spuse că ceilalţi doi colegi sunt nişte băieţi deştepţi şi de familie bună, nu ca ceilalţi din internat şi până la urmă se înţeleseseră că Mihai poate să se mute din camera 2 în camera 3 iar pentru asta balaiul basarabean îl sfătui să cumpere ziua următoare o sticlă de vodcă de Arad pe care să i-o ducă pedagogului rugându-l să-l mute. Mai dădură ture de Deva şi văzând nişte lasere pe cer merseră prin oraş să le găsească sursa până când ajunseră la poarta vechii discoteci Max de lângă Sala Sporturilor deasupra porţii căreia era fixat proiectorul care arunca linii luminoase pe cerul Devei în acea seară de duminică.

Era frumos, chipul demonului care însufleţeşte lumea era încă ascuns în noapte, iar lumea era încă asemeni unui poem din cartea Suntem primăvara ţării. Era târziu deja şi pe stradă mai treceau aproape doar maşini. Găsiră deschis la o alimentară şi Mihai cumpără o sticlă de vodcă uleioasă, unsuroasă şi greţoasă pentru pedagog. Nu mai aveau ce să facă, văzuseră toată Deva, aşa că se reîntoarseră înspre piaţa cenaclului unde şi acolo nu mai era nimeni, decât un câine care-şi făcuse culcuş chiar în floarea străină cu frunze gigantice de pe locul statuii proletariatului.

Mergeau pe strada barată pentru maşini unde avea să se facă barul luxos de pe colţ în care avea să doarmă un poet beat odată, trezit doar dimineaţa când o fată veni să pornească televizorul şi să spele pe jos precum carmelitele, când ajunseră la liceu săriră gardul încârligat, şi merseră pe aleea dintre liceu şi zidul preistoric mai devreme menţionat al casei vecine, apoi prin curtea liceului întunecată ca un câmp lângă o autostradă, şi apoi intrară precauţi în internat pe coridoarele sale pustii ca de închisoare sau mănăstire. Cum în camera 3 nu venise nimeni şi era loc se înţeleseseră ca Mihai să doarmă acolo şi apoi să-l roage pe Gogu să îl mute. Într-o oră deveniseră cei mai buni prieteni, încă unul din lungul lui şir de prieteni opaci, sfinţi sau hippie, în mâinile cărora îşi simţea sufletul ţinut ca între nişte labe mari de animal straniu, iar Mihai era încântat că se împrietenise cu un basarabean, cu cineva dintr-o altă ţară. Era grozav, deabia venise şi deja îşi făcuse prieteni. După ce mâncară vinete cu ceapă făcute de mama lui, adormi cu gândul că o să fie minunat la internat, iar liceul trebuia să fie plin de gagici. O visă pe Thalia, neauzind cucuvelele deznădăjduite care, orbecăind, dădeau târcoale ferestrelor. Afară în noapte era doar cerul, tăcut şi nepătruns. Şi mai presus de orice, un dor de cea singura căreia îi păsa de el, dorul scânteii după lumina care este ea însăşi. În somnul său fără să ştie ce face plânse până camera se umplu de lacrimi ca un acvariu, iar el, Anton şi Gogu care dormise noaptea aceea acolo, se învârteau prin cameră, prin apă, în somn fără şă ştie ca nişte personaje de tablou de Marc Chagall, ori ca nişte pisici de mare întorcându-se cu burta lipită de pereţi şi tavan, iar dimineaţa curtea şcolii era presăratul de lumini lac de lacrimi din vis aici limpede cu apa liniştită aici zbicit de vânt, precum tăurile de gheţari topiţi de acasă din Retezat prin apă până la glezne mergeau elevii de gimnaziu gălăgioşi ca nişte vrăbii făcute ciuciulete de potop, băltoniul mare

cât curtea cu apa unduindu-şi marginile ca un veşmânt din marmură mototolită de vânt.

2 Omul ce ţi-a fost câine

Pentru Dumnezeu eu sunt poate dintotdeauna câinele iubit al lui Columbo, dar pe atunci nu stiam lucrul acesta, cu toate că îndeajuns de multă suferinţă te face contemporan cu Hristos, dacă poţi să înţelegi aşa ceva, dar ţăranii spun că, spre deoebire de alte lucruri, o palmă pe care ţi-o dă cineva, nu ţi-o mai poate lua nimeni. Văru-său Ioan de la Strei-Sângiorgiu, în vârstă de zece ani îi spuse după ce Mihai îi povesti toate că el are tendinţa să-i idealizeze pe oameni în vreme ce ei sunt asemeni oglinzii aceleia a vrăjitorului aceluia răutăcios, unul dintre cei mai răi care era chiar dracul, din povestea lui Hans Christian Andersen, iar că asta înseamnă că el zbocotitu’ Zbocotit e mai sus în vreme ce oamenii din jurul lui sunt mai jos, dar că totodată el deşi nu vrea să şi-o recunoască se crede mai mult, încât oamenii spun că nu e destul şi în plus violenţa nu e niciodată răspunsul. Stăteau la pescuit de scoici nici ei nu ştiau de ce dar cu gândul să încerce să le găteaască preum italienii şi bretonii prin bolovănişurile mlăştinoase de pe Strei cu unchiu-său, mătuşa şi mama lui cu Adriana, vară-sa de nouă ani mai încolo pe pe pământul cu smârcuri mocirlite de iarbă şi acoperit de cetini.

Streiul era plin de sălcii în ploaia mocănească şi îngheţată ce cădea din cerul îngheţat, un peisaj trist ca o carte poştală cu Marea Neagră în octombrie. Departe, la ambele capete, râul se pierdea în ceaţă. Nici nu mai conta tot ce se petrecea în camera 3, dar tot sufletul îi era mocirlit ca un porumbel prăbuşit în noroi. Voise să le dea, să le spară

moaca, să-şi pună pumnul lui mic între ei cei trei mari şi să-i îngenuncheze în ţara în care e un ciumeg pe fiecare scară fiecare fiind cel mai tare şi câte un smardoi cu sabie japoneză pe perete în fiecare bloc, dar acum nu mai ştia. Îşi simţea sufletul în piept ca o hârtie de acuarele ude pe care văru-so şi vară-sa pictaseră ca la şcoală ceva neînţeles, ceva ce nu înţelegea, dar care acum era el, devenise el, orice ar fi fost icoana naivă pe care o mâzgăliseră acolo, de parcă ploaia ce cădea cu încăpăţânarea proştilor, udându-l, îi pătrunsese până în suflet devenind sufletul său. Iar convertirea aceasta avusese loc până la urmă fără nici un răspuns, doar cu o singură întrebare, aceasta fusese tot ce îi fusese oferit. De parcă ar fi fost musulman, evreu sau creştin, de parcă ar fi devenit peste noapte Buddha ori John Coltrane. Pumnul strâns din sufletul său îi devenise o mână de om. Nu mai voia să sufere, voia să ierte. Privind mai bine pe malul călănean al Streiului îl văzu pe domnul Ceafa la pescuit, desculţ şi cu picioarele în apă, văzându-l şi amintindu-şi pictura în trompe d’oeil a lui Parmigianino – arătând ca prima dată când îl întâlnise în prima zi de şcoală la internat -, neputând să nu se gândească -Ce educaţie o putut omul acesta să-i dea băiatului lui, încât odată trimis în lume să-i facă pe cei mici şi mai slabi câinii lui, totul pentru evoluţie, ca un demon al acestui Pământ?

Precum poetul Ovidiu îşi uitase şi viaţa şi numele pe care îl iubise o viaţă de copil. De mult, mult timp numele lui era Zbocotit Câine Câne Cânele. Toată ziua la internat auzea cuvinte precum acesta: PAVEL: „Poate că noi l-am omorât pe Dumnezeu!” RELU: "Spatiu vital..." PAVEL: „Îţi place dulceaţa, câne?”

RELU: „Cânele, cânele!... Cânele umanist” ANTON: (pronunţa încet, dispreţuitor, basarabeneşte): Câne!...” PAVEL: „Te bat cu bâta, câne.” PAVEL: „Te-am deletat!” PAVEL: „Mânci c****”. RELU & PAVEL: „Am înfiinţat un nou curent literar. Căcărismul. Am şi scris nişte poezii.” PAVEL: „Taci, câne!” PAVEL: „Ce-ţi fac?”

PAVEL: „Ce mai face cânele?” ANTON: „Auzi, câne?”

PAVEL, ANTON: „Dormi ca un câne.” RELU, PAVEL, ANTON: „(recită): Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne” ANTON: „Pentru că eşti fraier.” PAVEL, ANTON: „Bine, câne.” PAVEL: „Bine, câne, las’ că te ţin eu minte.” ANTON: „Tu, câne, n-ai dat bani, aşa că n-ai ce bea.” ANTON: „Iote-un câne!” (când intra pe uşă, venind de acasă) ANTON: „Iote ş-un câne!” PAVEL: „Daţi-i foc la câne!” PAVEL: „Lu’ cânele îi plac poeziile.

Aşa-i câne?” PAVEL: „Câne, de ce tot zic poeţii că ei cântă? Blaga şi alţii. Nu cântă, să c***!” ANTON: „Ce, te bucuri că pleci în vacanţă?” ANTON: „Cânele comat!” („comat”, adică om, câine sau ceva de genul ăsta care fusese în comă alcoolică) PAVEL: „Opreşte radioul, îi place la câne.” PAVEL: „(merge la Mihai, îl ia de gât şi-mi vorbeşte foarte, foarte de-aproape, tăios): Câne!... Câne!... Fii atent cum te porţi. Vezi cum te porţi, câne.” RELU: „Cânele din Pompei” ANTON: „Cânele s-o sugă.” PAVEL: „Te c*** pe gură!” PAVEL: „Hai să-i tragem o ţapă la câne, hai să-l f**** pe câne!” PAVEL: „Te f** la cap, ha! (grotesc) Te f**” Astea erau pâinea, lacrimile şi sângele ce-i întuneca privirea făcându-l să vadă negru înaintea ochilor, din toate zilele vieţii sale de copil fiind ceva mai rău ca moartea ca pentru orice copil şi tot ce îl ţinea să nu se sinucidă doar ca să scape de durere cum o fac atâţia alţii în ziua e azi, era faptul că de la fereastra camerei trei pe un spate de bloc cu aproximativ şase sau poate mai multe etaje se vedea nu Luna ci crucea de pe turla mare a catedralei ortodoxe de pe bulevardul socialist ce vine de la gară. Şi nici de la camera 1, unde stăteau cinci elevi din Valea Jiului care urmau la liceul Auto, nici de la fosta lui cameră 2, nici din partea cealaltă de la ultima fereastră de pe zidul acela, de la spălător crucea nu se vedea; doar de la fereastra camerei 3, camera torturii lui şi atunci când colegii lui de cameră plecau cu satisfacţia ucigaşilor în priviri şi îl lasau otravit şi la porţile mormântului ca Heman Ezrahitul şi rămânea singur o vreme privea la crucea aceea de aramă vopsită cu argint cum priveau evreii la şarpele acela misterios de aramă sculptat de prorocul mare şi atârnat pe cruce, în pustiul inundat de întuneric şi plin de duhuri. Aşa a fost de a trăit, aşa a supravieţuit. În urma problemelor din camera aceea ignorată de profesorii liceului, a ajuns şi în comă alcoolică chiar de ziua mamei lui, de parcă era cineva ce făcea voodoo însufleţindu-i colegii de cameră să-l chinuie metodic până dincolo de utima putere de rezistenţă.

Se apucase să citească Dostoievski şi, lângă liceu, la vechea răscruce de la capătul străduţei internatului se afla un birt numit La Calul Bălan. Acolo începuse să meargă să bea cu colegii de clasă fugind de la ora de educaţie fizică şi de la turele de teren pe care trebuiau să le facă la stadionu de sub cetate toţi cu clasa. Se apucase de băut ca să-şi uite condiţia de câine, câne, cânele, iar Feodor Mihailovici împreună cu Marmeladov păreau să-i justifice prăbuşirea sufletească. Birtul era un local infect ca toate cârciumile unde oamenii merg numai să bea, împuţit şi gălăgios de oameni puţin băuţi, pişcaţi sau muţi de beţi. Acolo a venit mai mult cu unul din colegii, cel mai prost coleg din clasa lor care după aceea avea să fie exmatriculat, cu care bea bere amestecată cu vodcă şi bere amestecată cu rom. În discuţiile lor de beţivi puberi la halba cu trinitrotiluen, îi povestea că bea pentru o fată de la ei din clasă de care îi plăcea întradevăr, dar care nu era adevrăatul motiv, care era faptucl că găsise în sfârşit o cale să uite de camera 3 a realiştilor şi de câine, câne, cânele. Simerianu a făcut un pariu cu el pe mâncare de care el, Mihai, nu prea avea că nu poate să bea trei halbe de bere Timişoreana în care să fie băgate în fiecare câte o sută de vodcă de Arad, iar apoi l-a lăsat în comă alcoolică pe o altă străduţă de lângă liceu, fiindcă a trebuit să prindă trenul de navetişti spre Simeria. Până la urmă s-a întâmplat ca în filme şi profa de sport de la ora căreia fugise să meargă să bea cu geniul ăla din Simeria, l-a găsit tot pe străduţa aceea şi l-a dus cu taxiul la spital unde a rămas fără să ştie de el toată noaptea lângă un om operat şi un altul care căzuse de pe bicicletă şi îl călcase o maşină pe autostradă.

Precum Holden Caulfield când îşi mai reveni din comă nici nu putea să vadă bine şi când dimineaţa a venit mama lui sărmana, la început nici nu a putu să o distingă. Zilele acelea din preajma lui 21-22 noiembrie fuseseră ziua ei – fiindcă se născuse noaptea -, iar ea era necăjită ca Fecioara Maria sub cruce. Multe necazuri veniseră şi rămaseră peste ei de parcă strămoşii lor îşi adunaseră toate blestemele acestui pământ şi de parcă oamenii răi şi damnaţi le făcuseră farmece ca în vreo povestire nenorocită de Gabriel García Márquez. A fost groaznic, iar cei i-au făcut în acel timp cei trei colegi de cameră a fost îngrozitor, ca în Biblia pe care mendicanţii de toate felurile o mutilează predicând-o. Şi nici atunci nu a putut vorbi, se simţea în acele vremuri de parcă nu poate spune nimic nimănui. Tragediile cele mai vorace sunt cele neconşteienizate şi nevăzute, cele pe care sufletul încearcă ignorate şi părăsite să le uite, cum ar încerca să uite un trib de peşti piranha pe care un coleg glumeţ de viaţă l-a turnat în bazinul de înot. Nici măcar medicul de la urgenţă nu ştia ce se întâmplase, îi spusese că dacă mai ajunge vreodată înapoi să nu se supere dacă-l va bate, îi vorbea cu prietenie iar el le destăinui unei asistente, mamei lui şi doctorului doar că era nenorocit luase o ciupercă de la toaleta minunatului internat a minunatului liceu, că iubea o fată şi că vrea să se facă scriitor, iar până şi medicul ca toată lumea nu ştia că e doar un copil abuzat.

Când îl lăsau singur stătuse întins de atâtea ori fără să gândească, săprivească ori să respire, stând singur în amurg timpuriu sau târziu şi tăcere până când de atâtea ori crescu muşchi de pădure pe el, iar ochii de durere i se preschimbau în două pietricele de izvor, rotunde şi lustruite de lacrimi, cine ştiu unde, pe undeva departe prin coclaurii colindaţi doar de ciobanii singuratici precum Ioan Botezătorul ai Retezatului. Dar se gândea ce putea să facă. Patericul spune că datorită demonilor şi oamenilor orice credincios are nevoie de răbdare. Când se afla pe clasa a cincea într-un an binceuvântat citise cartea Kon Tiki, din care încă îşiamintea că până să ajungă în apele liniştite şi pline de peşte din largul Pacificului şi chiar până la recifurile primejdioase de la porţile paradisului, cei şase vikingi trebuiră să se lupte aproape deznădăjduit cu marea. În lume omeneşte din sfârşit de copilărie avea condiţia umană a unui câine, iar în urma tainicului bullying la care fusese supus, oamenii răi şi sufletele deteriorate începuseră să spună că Zbocotit e nebun.Într-o după-amiază merse la Biblioteca Judeţeană de lângă parc, la sediul vechi care se afla la uşcioara de dincolo de cercul de broaşte de bronz din faţa porţii mari a casei lui Matei Corvin şi după ce o căută la fişier ceru cartea lui Heyerdahl, mergând apoi cu ea în parcul citron.

Recitind acolo pe banca de lângă sculptura aceea academică modernă, se gândea că dacă i-ar fi cerut vreun prof să facă un rezumat al alineatelor acelora ce pentru el erau o parabolă a vieţii sale, ar fi scris în tema lui că că primul lucru pe care l-au observat exploratorii era acela că că pe atunci când erau loviţi de apă, nu mai puteau controla cârma, întocmai ca şi el. Iar primul lucru pe care l-au făcut afost să înţepenească cârma între două unghiuri în care să aibă libertatea de mişcare. Primul lucru ce trebuia şi el să facă e acelaşi. Să-şi pună un unghi de siguranţă minţii, asemeni sfinţilor, din a căror geometrie să nu mai iasă, iar acea siguranţă să fie ca în orice situaţie tipică lumii să spună, să gândească şi să creadă: ‚D-zeu ajută’ – şi să-şi păstreze credeul oricât de rea ar deveni viaţa lui. Deasemenea plutaşii aceia s-au luptat să păstreze direcţia indicată de compas uimiţi deasemenea să vadă că oricât de mari erau valurile ce se aplecau deasupra plutei, aceasta se urca deasupra fiecăruia, întocmai cum credinţa se urcă deasupra a orice altceva. Şi chiar de n-au reuşit să păstreze în întregime direcţia, au învăţat mersul pe apă, iar în ceasurile în care nu erau de cart, se odihneau, viaţa lor atunci era doar efort şi odihnă, nu aveau timp pentru nimicuri. Apoi valurile oceanului au crescut şi mai mult, u mie şi unul de feluri de valuri şi când în sfărşit marea s-a mai linştit puţin s-au vârât toţi în cabina de bambus şi s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu, adormind în eventualitatea că Simfonia a 5-a va începe din nou. Şi s-autrezit într-o mare încă agitată dar uniformă şi primul lucru pe care l-au văzut a fost soarele pentru prima dată. Acum nu le mai păsa de valurile ce în continuare îi ameninţau să se prăbuşească peste ei ştiind că nu le pot face nimic cât timp stăteau pe pluta de balsa. Se întrebau doar fiecare în sinea lui dacă va rezista vechea lor plută primitivă şi înţeleaptă la drumul lor lung, dacă nu se vor umple buştenii gigantici de apă, ori nu se vor dezintegra funiile ce îi ţineau? Iar apoi după o săptămână marea s-a mai liniştit şi s-au apucat de pescuit peşti zburători de pe bord până când în cele din urmă deasupra cerul şi sub plută marea se înseninară. Cam aşa ar fi fost rezumatul pentru şcoală pe care l-ar fi făcut el, elevul Zbocotit Mihai, poveştii în care găsea învăţături pentru ce să facă până la urmă cu viaţa lui în lume. La asta se gândea. Spusese: -M-ai găsit, Doamne. Acum pune-mă cu bucurie pe umeri... şi du-mă la tine acasă, spusese.

Da, Doamne, cât am stat eu-n întuneric, exclamă dintr-o dată la un moment dat, ca Ezechia singur în templul lui Solomon.

Cândva, înainte, la o vârstă crudă şi deznădăjduit în urma necazurilor prin care trecuse, devenise apostat lepădându-se de toată credinţa lui scumpă din pruncie, trecând la tabăra adversă precum Cassie înainte de convertire. În principiu ce făcuse fuseseră nişte invocaţii damnate, iar apoi ca rezultat făcu un descântec magic de dragoste celei mai frumoase fete de la el din clasă pe care credea că o iubeşte şi care dezvoltă un neobişnuit interes pentru persoana lui, dar pe care o lăsă în pace în parte pentru că era perea copleşit de destinul său de câine cum zicea Pavel pe când îi spunea că el e „alesul”, adică alesul pentru suferinţă din partea lor, şi în parte pentru că încă mai avea rămăşiţe de conştiinţă după cum cetatea dinamitată de deasupra Devei încă mai are rămăşiţe de ziduri. Apoi inexplicabil se apucă să asculte rock, muzică hippie şi punk, formaţiile lui fiind pe rând Lake of Tears, cu albumul acela melancolic şi intolerabil de întunecat, The Jimi Hendrix Experience cu chitara aia majestică şi drogată, orice formaţie punk de junkmusic şi în cele din urmă cea la care se opri până să învie, cu arta adevărată dar prea tristă sufleteşte a lui Eddie Wedder şi tot ceea ce înseamnă Pearl Jam, formaţia care avea să vină târziu ca un leac preatrist in rănile lui. În tot acest timp credea că totul era doar stil, e când de fapt era doar o agonie. Căzuse în necredinţă, nu, nu necredinţă, ci altceva, simţea că nu îl mai poate înţelege pe Dumnezeu, nu înţelegea de ce Dumnezeu îl chinuia astfel, de parcă şi Dumnezeu era coleg cu el în camera 3 a internatului Colegiului Naţional Decebal din oraşul Deva împreună cu Pavel, Anton şi Relu, băiatul al cărui chip semăna cu Blaga tânăr şi care era singurul din toţi internii decebalişti care citea; în anii cât au fost colegi citise Război şi pace, Bacovia, Blaga, Crimă şi pedeapsă, dintre care pe unele le citiră împreună ca prieteni secreţi, după care, după ce un timp se dedică poeziei,

visând să scriu un volum de poeme intitulat „Cioburi” şi citindu-şi reciproc cu Zbocotit producţiile în berăriile filistine şi dostoievskiene ale Devei, se scufundă în literatura de specialitate a cărţilor de istorie profesionistă şi merseseră împreună la cercul de arheologie, marea pasiune a lui Mihai din copilărie, la un profesor care avea să moară chiar în anul acela în perioada Crăciunului, şi mergând apoi după doi ani, la terminarea liceului, la uzina de istorici, mai degrabă producătoare de dascăli şi predicatori a celor patru adevăruri supreme ale istoriei, fiindcă istoricii îs rari ca păstrăvii de o sută de kile. Era tot el, dar era un Mihai abuzat, nu mai înţelegea nimic din viaţă, sufletul îi era ca un ghem de lână încâlcită, şi înainte să i se formeze în el sufletul cu adevărat în urma vieţii la care era supus în camera aia malefică, începuse în el un proces de regresie a sufletului, începuse să se deindividueze, pentru care nici o pedeapsă nu ar fi prea mică pentru cei trei colegi ai lui, dar în chietudinea lui ştia că o vor primi, avea doar paişpe ani şi viaţa lui era o tragedie. Şi în tot acest timp, pe lângă colegii din camera 3, Dumnezeu devenise poate angoasa lui cea mai mare. Şi până la urmă se îmbolnăvi, ca toţi ceilalţi, cum se îmbolnăvesc oamenii, dar de fapt boala lui nu era o boală cîn fapt, ci doar un lung, uneori lent şi progresiv proces de demonizare, lucru ce se întâmplă multora în urma unor suferinţe extreme, spre deosebire de cei fericiţi, puţini, care se îndumnezeiesc. Şi târziu află că în lumea aceasta, chiar şi medicii, oricât de genii ar fi, dacă nu cred în ce a spus Christos sunt nişte călăuze cu ochii legaţi ale al nostrului alt fel de veac întunecat.

Mama lui, neştiind nimic din tot ce se întâmpla, simţea că nu se mai poate înţelege cu el. În urma necazurilor care le avuseseră în familie, disperată, şi mai ales pentru el şi pentru vindecarea dramei lui pe care o percepea dar nu înţelegea de unde vine, se apropie de biserică pentru mângâiere şi ajutor, ea care fusese toată viaţa intelectualul proletariatului cu o credinţă ascunsă şi modernă.

Mergea la biserica ortodoxă unde obişnuise el să meargă în copilărie cu duhul făcut ţăndări şi se mângăia ascultând pricesenele triste care se cântau la sfârşit, după fiecare slujbă câte una, plecând la biserică cu o iubire de mamă necăjită şi chinuită şi venind acasă cu o iubire ca a lui Dumnezeu. Mihai fusese de acord să meargă cu ea în pelerinaj la hram la mănăstirea Nicula, unde mama lui, profesoara de gramatică, încercui de trei ori biserica de lemn împreună cu ţărăncile, pentru el. Autocarul îi lăsă undeva departe şi merseră pe jos împreună cu puzderia de oameni, cântand cu ei cântecul de pelerinaj al mănăstirii Nicula, O, Măicuţă Sfântă: „O, Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte/ Să ne-asculţi deapururi marea rugăminte/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Că noi suntem fii lacrimilor tale/ Când plângeai sub cruce Maică-ndurerată/ Te-am primit de mamă noi şi lumea toată/ Călători pe-o mare veşnic tulburată/ Noi ne-am pus în tine şi nădejdea toată/ Tu eşti steaua mării şi s-ajuţi să treacă/ Dintre cari te roagă nimeni nu se-neacă/ O, Măicuţă Sfântă, cea mai scumpă floare/ Fă din fii de lacrimi dalbe lăcrămioare/ Fă să-ţi batem zilnic la miloasa-ţi poartă/ Câtă vremen lume valul ne mai poartă/ Noi când nori şi ceaţă înnegriv-or zarea/ Vino tu măicuţă să ne-arăţi cărarea/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Căci noi suntem fii lacrimilor tale.” La hram era popor răspândit pe iarbă ca pe Polivalentă la concertul lui Michael Jackson, iar noaptea preoţii făcură dezlegări de blesteme şi nişte femei de acolo de departe din faţă începură să urle, iar o tânără care venise cu ei cu autocarul în pelerinaj la mănăstire, plecă brusc în pădure cu un băiat flegmatic şi voinic pe care nu-l mai văzuse niciodată precum simplilor pelerini ai lui Hugo. În noaptea aceea Mihai dădea ture pe uliţele mănăstirii, şi oamenii de pe drumul întunecat şi totul părându-i-se dintr-o dată incredibil de urât, ca Nastyei din filmul ortodox rusesc Ostrovul. Rătăcit, voi să sărute icoana ca Emil Cioran, plecându-se până la urmă când ajunse în faţa ei şi sărutând colţul ca toţi dreptmăritorii. Iar Valeria, mama lui, durerea Mariei era durerea ei, o Marie căsătorită cu Irod cel Mare, mamă adoptivă a copiilor lui Irod cel Mare, şi mamă a unui copil nemulţumit în răstignirea lui, care se întoarce împotriva lui D-zeu; ce durere poate fi mai mare? Dar a înţeles cineva? Fiindcă din păcate doar mamele le înţeleg pe mame, iar durerea mamei lui poate doar Sfânta Fecioară Maria putea cu adevărat să o înţeleagă. Câmpurile mănăstirii Nicula era ca o apă

mare la care venea întreaga Românie să se spele de păcate, de parcă icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu imprimată pe lemn din matriţa sufletului preotului Luca în 1681 era un Gange în care să se boteze pelerinul şi toţi oamenii care veneau – inclusiv mama lui - o numeau făcătoare de minuni, ăştia sunt ortodocşii, luându-şi reproduceri cu ei şi punându-le la loc de cinste acasă, batjocorită din câte ştia el doar de cei ignoranţi. Mai mult ce ar putea fi spus, omenirea nu va înţelege niciodată cine e Maria, fata din poporul iudaic de acum două mii de ani şi opt mii de neîntrerupte anotimpuri vivaldice din trupul şi sufletul căreia a fost născut Hristosul, fara care daca nu ar fi D-zeu, crestinismul ar fi cea mai mare pustiire de pe pamant. Nu îi ştim chipul, dar putem şti toţi cu siguranţă că Maria este cea mai frumoasă fată din câte au existat pe pământ şi din întregul cer, din împărăţia de la capătul cărării bătute de Arsenie Boca, Maria cea plină de har este frumoasă asemeni unei parabole din care s-a născut Cuvântul perfect, şi chiar dacă multe din dogmele bisericii romano-catolice, basilică mamă a noastră a tuturor, nu sunt adevărate, sunt o nataşarostovaiaskiană reverenţă şi un gest de pioasă politeţe înaintea celei mai frumoase Mame din câte au existat vreodată şi vor putea fi. E adevărat Sfânta Trinitate nu e alcătuită din D-zeu, I(i)sus şi Maria, cum cred musulmanii, dar pentru noi pentru creştini Maria este nebunia întâi a Iudeului şi apoi a Moslemului, Maria este nebunia noastră pentru Cristos. Personal nu-i adresez rugăciuni, dar nu vreau să sărut în vreo zi picioarele pline e praf ale lui Hristos fără să sărut înainte mâna Mariei, din care cel mai apropiat de realitate din ce ne e dat să cunoaştem sunt martiriul Ioanei d’Arc şi peliculele cinematografice cu michelangelica, ebree şi umană Keisha Castle-Hughes. Acolo la Nicula, în faţa icoanei Fecioarei, pe genunchii ei ce şi i-a zdrelit acolo, şi în toate rugăciunile ei de mamă, i-a obţinut viaţa de la Dumnezeu, lui copilului ei, care mult i-a greşit. Cât despre Sfânta Fecioară, e păcat că oamenii ca şi credincioşi căutăm cu orice chip doar să ne îmbogăţim tânjind după ceva ce nu cunoaştem, în loc să dorim să fim ca Maria, I(i)sus şi Iosif cărora D-zeu le dădea munca de care aveau nevoie. În schimb noi toţi vrem să fim ca bogatul care l-a omorât pe Lazăr, ca bogatul nebun şi ca fariseul preasfânt, nu vrem să fim ca Maria.

La despărţire Nuţu îi zise: -Ai probleme? Trebuie să le rezolvi, şi amândoi copiii îl întrebară ce o să facă.

-Păi cam ce pot să ştiu eu, e de exemplu la colegu ăla, să-i rup în el şi mâinile şi picioarele.

-Când te duci între ei, nu da şi tu! Ok?! Ok??! spuse Ioan.

-N-o fă, eşti rău. Groaznic. Nu pot nici să mă uit la tine, zisese vară-sa pe când îi conduceau la ocazie.

3 Crucificarea din camera 3

Un motiv pentru a nu muri. Se spune că un părinte din Pateric a călătorit până la alt avvă, din pustia cărţii. Sunt muncit, avvă, mărturisi fratele. Ce să fac? - Amin, spuse bătrânul, punând patrafirul pe cel căzut în genunchi, răspunzându-i. Zbocotit Mihai căzuse într-o groapă adâncă, întratât de adâncă, încât din ea nu putea ieşi vreodată singur. Într-un psalm ebraic este scris că D-zeu apleacă din înălţime asupra ţărânei lumii acesteia în care epoca fierului a ţinut până astăzi şi ţinând cât ca mai ţine el şi murind probabil odată cu el, să ridice pe cel lipsit din gunoi să-l pună între prinţi şi cine ştie poate că D-zeu e asemenea acelui fiu de împărat din povestea populară germană din cartea fraţilor Grimm care i-a spus logodnicei sale că e un cerşetor datorită mândriei ei şi s-a căsătorit cu ea ca şi cerşetor, înainte de a o duce în castelul său şi a-i da toată împărăţia ce o avea, fiindcă un lucru pe care îl spunea Stevenson şi pe care nu l-a observat nici măcar Jorge Luis Borges, oamenii care sunt prea răsfăţaţi devin demoni, ori cum spun oltenii, cine mănâncă prea bine înnebuneşte, şi de asta Purgatoriul lui Dante, despre care toţi afară de catolici spun că nu există, e de fapt lumea. Astfel, încă de atunci, Mihai o ascultă pe mama lui şi merse cu ea, atunci în acel an, să să caute ajutor la mănăstire.

-Şi eu cunosc muzica aceea, îi spuse. N-o mai asculta, nu face decât să te întunece. Când asculţi rock se-adună toate bufniţele în jurul tău. Oamenii îşi închipuie că doar vor ajunge în iad unde nu vor face decât să plângă şi să scrâşnească din dinţi pentru totdeauna, dar adevărul e că toţi cei ce vor ajunge acolo, la un loc împreună cu demonii, vor fi demoni, poţi înţelege aşa ceva? Ura răstigneşte, iubirea vindecă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor. Suferi mult şi vei suferi mult între oameni, la început oamenii te chinuie, apoi te resping pentru cum ai ajuns în urma chinurilor la care te-au supus, apoi te exclud, iar cei care nu te exclud te marginalizează, iar iubirea lor e doar pentru ei, puţini vor fi oameni cu adevărat cu tine, asta trăieşti tu şi asta am trăit eu, îi spuse preotul de la mănăstirea Colţ, unul dintre preoţii călugări care au fost încartiruiţi acolo dealungul vremii, venit de la Bodrog, după ce îl ascultă deşi el nu-i putuse spune nimic, dar bucură-te, că după o viaţă de rele, de suferinţe şi dureri grele, vei fi mântuit; ori, măcar, nădăjduieşte acest lucru, soarta doar Dumnezeu o ştie. Dumnezeu începe acolo unde te sfârşeşti tu. Vorbeşti despre Iov? Un râu nisipos este. Căutându-l pe D-zeu în răspunsurile religiei şi negăsindu-l, când nu-l mai căuta Iov a fost găsit de D-zeu în îndoieli. Personal cred că D-zeu nu i-a vorbit efectiv lui Iov nici prietenilor lui, cum ne închipuim cu toţii, ci cei patru credincioşi au avut o epifanie, două de fapt, una a avut-o Iov, iar alta Elifaz din Teman pentru el şi ceilalţi doi prieteni. In mijlocul cartii cei patru prieteni au teologhisit; Iov a teologhisit în bună parte predicânduse pe sine, iar cei patru prieteni au teologhisit spunând lucruri înţelepte şi omeneşti despre D-zeu si prin teologhisirea lor, nu l-au găsit pe D-zeu.

Predicându-şi virtutea şi adevărul uluitor că D-zeu îi supune suferinţei şi pe cei drepţi, Iov deşi spune adevărul nu este în comuniune cu D-zeu. Prietenii înţelepţi nici atât, iar epifania lor a fost conştientizarea acestui lucru la sfârşit, după ce Iov şi-a avut propria sa epifanie şi întoarcere. La sfârşit D-zeu i s-a revelat lui Iov prin întrebări şi prin îndoielile sale şi prin aceste întrebări şi îndoieli umane, Iov s-a pus pe sine la locul său de creatură şi l-a pus pe D-zeu la locul său, şi prin antiteză faţă de sine însuşi mintea lui Iov l-a calculat pe D-zeu şi astfel sufletul său l-a văzut, ducând la deznodământul spiritual pozitiv al scărbei faţă de sine însuşi şi al căinţei, odată ce îl ştia acum pe D-zeu.

Subiectul cărţii este o progresie de la religiozitatea enoriaşului ignorant la credinţa preotului în clocot, prin suferinţă şi cele aduse de aceasta. Cineva, mulţi de fapt, vorbeau despre fericirea de mai apoi a lui Iov. Personal cred că Iov nu a ajuns la fericire pentru că a avut iarăşi o sursă de venit, - devenind preot -, familie şi respect din partea comunităţii, ci pentru că spre deosebire de desăvârşirea ritualică de la început a ajuns la o conştientizare a fiinţării reale a lui D-zeu şi a trăirii în acea fiinţă, ca un fel de varianta orientala a practicarii prezentei lui Dumnezeu a fratelui Laurentiu dusa la extrem. Ajuns în punctul acesta, Iov a fost un om fericit nu pentru că ţinea cu tot dinandinsul să fie astfel ci pentru că nu mai putea altfel, fiindcă, după un anumit punct, nu mai există altă cale în credinţă, ca

pentru măicuţa aia papistaşă din India. Iov a murit mulţumit pentru că a înţeles ce trebuie să înţelegi şi tu, dacă vrei să mai trăieşti, că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor, deşi suferinţa oamenilor nu înseamnă decât că demonul nu crede în oamenii ce cred în D-zeu.

Un loc, ca orice biserică, unde trebuie să ajungi cu sufletul ţăndări ca să laşi pe cineva să tendrepte acolo, dar nişte ziduri de pietre vechi întărite cu beton zgâriat cu plasa în zig-zag, cu soldaţi călugări puţini, viaţă grea iarna într-o căsuţă şi un vagon şi pelerini îndureraţi, căutând iertare, iubire şi milă, dar care curând văd în blândul şi incognoscibilului proces de înseninare al ochilor lor că acolo şi păsărelele cântă pricesne, ca la San Damiano, Colţul despre care a citit întregul pământ când a fost copil în romanul lui Jules Verne, acum era iar mănăstire valahă, cu stâncile şi pădurile îmbibate de ceţuri cu liniştea lor spunând şi ele precum uriaşul că bufniţele nu sunt ce par a fi, un munte sacru măcinat dealungul erelor în mijlocul unei mări fiindcă magiştrii şi doctorii spun că pământul nostru a fost tot un lac odată. era un complex de clădiri eterne şi efemere pe care Carl Gustav Jung l-ar fi visat de o sută de ori, fiecare dată în alte linii şi alte culori, ca într-un album de artă modernă, un centru al lumii în care şi frumoasa şi deodată singura Jeanne Hebutérne s-ar fi rugat, poate. Era un loc unde orice om vine Aughental şi are posibilitatea să plece Maria, aceea din care Christos scosese şapte demoni si pe care o iubea. Un loc pe care îl poate preţui şi un quaker în aşteptarea sa ca piatra nedesprinsă de mână omenească să lovească în idolul cu picioare de fier amestecat cu lut al feudei creştinismului, predicand asemeni lui Washington Irving la Londra sau Alhambra: -Credinta peste care vor trebui sa treaca ere pentru a dispare toate celelalte cuvinte ca in amurgul Antichitatii, cand frumosul Islam va fi ca Mani, iar capitalismul ca sclavagismul. De exemplu notiunea de djihad, acum după inventarea bombei atomice, a devenit o noţiune expirată, războiul sfânt nu mai poate fi purtat, de oricine, decât strict spiritual, aceasta demonstrând fiabilitatea mai mare a creştinismului faţă de islam or mozaism. Si greseala noastra a intregii omeniri este ca vedem in Isus Christos un mare predicator si in Muhammad un mare profet, cand in Muhammad ar trebui sa vedem un mare predicator si in Isus un mare profet. Dar, contrar a ceea ce invata fetele bisericesti, pentru timpul de acum, crestinii trebuie sa citeasca Coranul si Bahagavad-Gita, pentru ei dupa cum citesc din literele de Duh Sacru ale Evangheliei, cum facea preotul lui Mahatma, scrierile filozofice buddhiste si Talmudul fiindca am fost pusi la un loc pe pamant pentru a cauta pacea si Domnul Isus Hristos a spus sa cercetam toate lucrurile si sa pastram ce este bun.

Deasemenea daca suntem crestini ca si pentru Maica Theresa intre oameni dusmanul nostru trebuie sa fie nimeni, strainul nostru trebuie sa fie nimeni. Este vremea ca pestele scris in praf sa se intalneasca cu sfesnicul iudaic si cu covorul de rugaciune moslem, comunitate in care sa pastram ce este bun si sa primim intregul pamant, fiindca daca vrem sa nu ii dispretuim pe oameni cu adevarat, trebuie sa nu le dispretuim credintele, cel mai mic si totodata cel mai mare dintre apostoli facea acest lucru. Asta-i izvorul curat al iubirii de oameni. Iar Gita e prima carte de filozofie scrisa vreodata, ce poate fi totodata cat de gresita, pe cat e de inteleapta, iar Coranul e cel mai frumos poem arab, naiv si sentimental, adevarat nu atat teologic cat poetic, dar, intradevar, e pacat ca nu-l citim. Toate acestea, cel putin, sunt punctul meu de vedere. Si totul pentru o lume de Biserica, umma si templu imbinate in care crestinul sa aiba libertatea de a crede dupa propriile limite in intelegere, musulmanul sa aiba libertatea de a deveni crestin daca doreste, iar evreul sa gaseasca intelegerea din partea societaii daca il gaseste pe Mesia, iar toti crestinii care dupa ce l-au rastignit, il parasesc pe Hristos pentru orice altceva, sa fie iertati. Iar cat despre lume, cum pot vedea toti oamenii din toate timpurile, pietatea genereaza civilizatii, iar ateismul este apocalipsul lor, pietatea este ziua istoriei, ateismul noaptea ei, lucru vizibil in toate civilizatiile din toate erele, dar personal nu-i invinui pe oameni crestini sau altceva, pe musulmani, evrei, budisti, hindu si care mai sunt, stiind ca fac si ei ce pot cu ce au si dupa cum nici I(i)sus nu-i judeca pe crestini,

indemnandu-i sa se judece singuri. D-zeu nu acuza, acuzatorilor D-zeu le-a pastrat doar flacari si mai ales daca suntem crestini, israelitii si musulmanii sunt colegii nostril, asta e un fapt, nu putem sa-i ignoram si putem sa invatam multe de la ei, cum si ei pot invata de la Cristos. Pentru o comunitatea a credintelor, pentru o koinonia a sufletelor, o familie a oamenilor, opentru o lume in care sa poata trai si sa caute fericirea atat Sfantul Parinte al nostru Papa, si atat Sef Rabinul emerit al Israelului, si atat imamul Said Rageah, si deasemenea Dalai Lama, rege si preot al martirizatului pamant al Tibetului, si familia lui Mohandas K. Gandhi, un crestin, evreu, musulman, budist, hindu e o persoana cu adevarat demna de respect, dar pana cand mainile noastre nu vor fauri sabiile regale care in loc sa taie, vindeca, vindecarea nu va veni, iar D-zeu va privi preaindurerat cu ochii lui in care maracinele insangerat arde si nu se mistuie la tragedia umanitatii care nu reuseste sa descopere umanitatea. Şi mai mult decât atât, e timpul ca popoarele Cărţii şi adoratorii lui D-zeu să se adne laolaltă, e timpul să nu mai stăm ca victime în mâinile apostaţilor lumii, să ne strângem, la un loc şi să ne ântrebăm unii pe alţii cum de îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să închinăm împreună, să consacrăm tot pământul şi să sfinţim inimile oamenilor, credincioşi din toată lumea, uniţi-vă!

La şcoală tot acelaşi lucru. De învăţat nu prea învăţa, doar citea din răputeri cât putea din operele majore ale omenirii. De exemplu Divina Comedie o citise toată făcându-şi însemnări asupra fiecărui cânt şi descoperindu-şi latinitatea, pe care nu o va mai părăsi niciodată, identitate uitată de români de zeci de ani de război rece cu America, Vaticanul şi Roma Antică. Profa lui preferată era directoarea adjunctă, doamna Ciuceanu Viorica, profesoară de latină şi greacă veche, o profesoară minunată pe care o iubeau toţi copiii şi care ţinea la el, dar în rest cu câteva strălucitoare excepţii, şcoala era sub nivelul umanităţii, începând cu profesorii. După multe aşteptări şi rugăciuni, întinse pe durata a mai multor ani de când învăţase abecedarul sau poate chiar dinainte, după o noapte de viziuni, scrisese o piesă de teatru cehoviană, într-un act, cu un beţiv care, în camera lui care era încă pădurea moartă şi preschimbată în cărbune cu mii de ani în urmă, citea rugăciunea din adâncul mării din Biblie, certându-se cu D-zeu şi iubindu-l, scriind-o direct la maşina de scris Olivetti a lui taică-său şi ducând manuscrisul la Biblioteca Judeţeană lăsându-l acolo la o doamnă să-l predea unui scriitor, un prieten bun de-al lui taică-său.

Doamna a predat manuscrisul dar în acelaşi timp a apărut „o piesă de teatru” - foarte apreciată care în acelaşi timp nu avea nici o substanţă dramatică - la revista Decebalului, al cărei autor era fata respectivei bibliotecare; a fost atât dee scârbit încâzt nu şi-a mai dus piesa la revistă, sufletul lui fusese xeroxat şi altcineva îşi pusese numele pe el, fără să-l plagieze totuşi, dar fata aia habar n-avea ce înseamnă o piesă de teatru. Bullying-ul şi hazing-ul şi distracţia continuară până când, cu câteva zile înainte de plecarea acasă în vacanţa de iarnă, de Crăciun, ca în cartea lui Dickens, până la urmă îl apucară toţi trei în joacă, după ce avură toţi trei un sfat secret vorbindu-şi la ureche pe unul din paturi, spunându-i că-l pun şi-l urcă pe cruce, unul din ei îl întrebară cum vrea să fie răstignit, iar Mihai spuse că vrea cu capul în jos. Era noapte iar Luna era iar coborâtă în curte, singură şi melancolică, aşteptându-l, în clichetul a trei cântece pe care nu a fost om să le-audă vreodată.

-Ţapa de azi îi doar o răstignire. Te facem martir. Mnha, mnha, te înţepenim pe o cruce satanistă, spuse Pavel ajuns într-o stare de beatitudine malefică. Îi legară picioarele sus cu fularele de cuierul metalic fixat în perete, iar jos îi legară mâinile de cadrul matalic al câte unui pat, iar dupu un timp îl care îl contemplară rânjind îl întrebară amuzaţi: -Cum îi? Cânele pe cruce, mai spuse unul din ei.

-E bine, am de aşteptat puţin, pe urmă orice problemă se rezolvă, răspunse Mihai stând răstignit cu capul în jos.

-Ho, ho, ho, ho, ho, râseră colegii, neputându-se abţine, Eminescu să ne judece! după care Anton îi spuse moldoveneşte, categoric: -Ce, câne, se umflă orezu-n tine? O să stai aici toată noaptea!

Mai stătură puţin să-l privească, apoi stinseră lumina şi se culcară bătându-şi joc de băiat pe întuneric. Râseră până adormiră, dar lui Mihai altceva nu-i mai spuseră; doar Pavel îl întrebă din pat în bătaie de joc pe întuneric: -Cum eşti?

Mihai răspunzându-i: -Sunt un nebun pentru Christos. Tu ce eşti?

Pavel se simţea bine iar.

-„M-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor lui”, mai spuse, citându-l pe Radu Gyr, după cum Christos la prima răstignire, răstignirea lui, l-a citat pe Dumnezeu şi după cum cărturarii sub crucea aceea boschiană l-au citat pe regele David.

Pe când Zbocotit Mihai stătea cu capul în jos începu după un timp să-i curgă sânge pe gură şi pe ochi, până când camera se umplu până la tavanul înalt de sângele lui Mihai, prin care pluteau cei trei colegi din ani superiori Pavel, Anton şi Relu ca nişte salamandre în sfera unei bulboane de flăcări, înghiţindu-i în somn până dimineaţă tot sângele fără s-o ştie până se treziră dimineaţa iar în paturile lor de fier şi toată noaptea dostoievskiana fereastră înaltă a camerei lor străluci mut în univers ca Luna sfărşitului lumii. Trecu mult timp peste băiatul înţepenit în întuneric şi târziu când colegii ce cameră adormiseră spuse un şir de poezii puerile făcute pe loc asemeni unui jazist în cântecul de lebădă al unui potpuriu: -Cânele cântă reggae. Văd că tot mai mult îl privesc pe Christos ca un om, doresc să spun că văd în Christos omul, ce nu făceam în copilărie, în anii ’80 şi începutul anilor ’90, şi cred că eu împreună cu întreaga omenire am intrat deja în a treia zi a istoriei Bisericii, mileniul Luca, în ce mă priveşte consider că anii de până în 2001 au fost mileniul Marcu, al boului, iar cel de dinainte a fost mileniul vameşului Matei, mileniul îngerului şi astfel creştinii primului mileniu căutau în mare măsură pietatea îngerească, iar mileniul în care m-am născut eu a fost un mileniu al slujirii, lucru vizibil în orice cult creştin, de la Martin Luther la Maica Tereza, Francisc din Asissi, Martin Luther King Jr., părintele Teofil Pârâian ori Richard Wurmbrand. Imbolul heraldic al boului din cartea Ezechiel simbolizează tocmai slujirea în viziunea oricărei bierici creştine şi chiar şi eu în acea perioadă încă de copil credeam în mare parte pentru ca Dumnezeu să mă servească şi să-mi împlinească dorinţele ca în filmul lui Andrei Tarkovsky, pe când acum sunt mai atent la sensibilitatea şi sentimentele lui Hristos, cred, mai mult ca la orice altceva. Şi probabil că mileniul care va începe peste o mie de ani, era Evangheliei apostolului Ioan, va fi mileniul vulturului, care am uitat ce simbolizează. Probabil că atunci oamenii vor pune din nou mâinile unii pe alţii şi vor face miracole. Existart. Nimănui deja nu-i place de mine. Sorrow. M-ai părăsit Sunt singur Mi-i boală Mi-i greu Încerc să fiu bun Dar văd că sunt rău Nu mai pot trăi Şi să mor n-am voie E-un coşmar că sunt om, E-un coşmar să fii o fiară crudă, gânditoare. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai trec. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai mor.

Tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită şuvoi de sânge ne-ntinat. Mi-i clipa pustie Când Mă uit în Versuri scrise la lumina întunericului la linia orizontului acasă a camerei mele şi văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărţi îl observ trimiţându-şi ultimele raze negre în umbra mea explorând necunoscutul şi găsesc ruine, ziduri goale rămăşiţe ale unui vechi eu, care am fost/ şi din care a mai rămas doar râul Mă-nghite bezna Mă-nghite hăul. Dormiţi, dreveni.lor. Un banc de peşti Îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos Le aud dinţii pe retină Intră în mine Le simt cozile fierbinţi cum mi se zbat prin creier făcându-mi ordine în gânduri.Dar nam voie să intru Şi o ştiu prea bine Nu e loc acolo pentru Unul ce îi câine Nu e loc acolo pentru Unul ca mine. Obsesie prelungă, Obsesie cu lupi, Obsesie ceţoasă, În suflet mă rupi. Mi-l laşi pustiu Şi totuşi mi-l umpli; O, tu cel ce citeşti Sper să înţelegi. Oroarea ceo am Faţă de ceva, Şi totuşi aş vrea Să fiu însumi aşa.

Ascultă-mi Doamne psalmul de durere, Psalm în camera 3. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să iubesc Să simt ce n-am mai simţit până acum Iubesc iubirea Iubesc prietenia Iubesc pasiunea. Nu urăsc nimic. Încep a iubi ura. De aici lumea mi se pare urâtă.

Vreau să ştiu Să aflu Să cunosc. Cocleală veche pe aramă. Muşchi pe oasele lor, Cei ce au fost, Dar sunt osândiţi la viaţă veşnică. De aici lumea mi se pare urâtă. Câteodată urăsc viaţa. De ce?... uneori viaţa e frumoasă Dar nu acum.. Am impresia că doar poezia asta mă ţine în viaţă. Viaţa e urâtă. Viaţa e frumoasă Viaţa e urâtă Viaţa e frumoasă. Viaţa e moarte. De abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat. Când voi fi ţărână, voi trăi. Voi părăsi temniţa cu Ziduri grele de oase, carne şi sânge. De aici lumea mi se pare urâtă.

Dar va avea milă Cel De Sus şi de mine Nimeni nu poate fi osândit veşnic pe pamant. Triste ruine, Triste ogive. Triste suflete pierdute. Îţi mulţumesc pentru inelul de logodnă, Doamne, ce mi l-ai pus pe deget astă noapte, şi muri. Fii iertat, şi D-zeu să-ţi ajute, mai spuse. Aşa muri. Era cu mult înainte de răstignirea de la mănăstirea aceea şi nimeni nu ştia că se poate muri dintr-o astfel de joacă. Puţin după moartea lui Zbocotit, radioul porni singur auzindu-se în camera neagră de internat cântecul caraibian Man Down, printr-o conexiune temporală fiindcă atunci în frigurosul decembrie al anului 1996 cântecul încă nu fusese nici compus nici înregistrat nici difuzat vreodată la radio, tulburându-i pe colegii de cameră ai mortului din somn.

Pe când murea se gândea la lucrurile pe care le tot predicase plin de furie Pavel în timpul ce-l petrecură împreună, timp plin de distracţii sadice pentru Pavel şi de suferinţă prematură pentru el. Pavel spunea: realism, comunism, ateism, robotism, ca furnicile, dar el nu se putea să nu se gândească că albinele şi furnicile sunt făpturi comuniste, însă muşuroaiele de furnici şi stupurile, departe de a fi imperii totalitare destinate reeducării, sunt mănăstiri ale simplităţii, în care binecuvântate creaturi izvorâtoare de mir şi miere bolborosesc neîntrerupt rugăciunile vameşului în chiliile lor hexagonale pline ochi de neoplastică lumină lichidă, Dumnezeu nu poate fi văzut nu pentru că nu există, c pentru că e infinit. Pe când murea Zbocotit îşi amintea de viaţa lui care nici măcar nu începuse şi de fericirea care îl înşelase şi pe care nu o va mai găsi din nou, şi şi-o amintea pe fata aceea de la liceul pedagogic care se pusese cu el la masă în prima zi când fusese acolo, dar el nu se putuse băga în seamă pentru că era prea copleşit de condiţia lui de toate zilele şi de toate nopţile de omul-câine, adevăratul lui nume în lume, copil mic ce era chinuit de copiii mari. Şi-şi amintea scrisoarea către Diana pe care i-o modificaseră în aşa hal încât Diana, pe care o iubise de pe clasa a treia nui mai răspunse niciodată, iar el nu-i putuse explica nimic, nici în scris, nici altfel, atunci Pavel îl învinsese, atunci îl omorâse, îi omorâse sufletul, dar cel mai mult se gândea la partenonul de păduri care îl înconjoară când e acasă din toate părţile. Zbocotit era sfâşiat, era doar un câine răstignit precum câinele pe care îl răstignise Ceafa mai demult, el era Jannings, Ultimul dintre oameni, era ceva sub om, nici măcar nu era om şi merita toate, merita tot ce primise, toată răutatea pe care şi-o vărsaseră pe el colegii săi interni decebalişti.

Când colegii se treziră dimineaţa, văzură că Mihai a murit, era mort în lumina cinematografică de ora opt dimineaţa a ferestrei înalte; îl dezlegară şi îl dădură jos de pe cuier şi-l puseră pe patul lui, după care se grăbiră să nu întârzie la ore în liceul de vizavi de curte. Doar Pavel, viitorul medic, cel care pornise totul, spuse: -Poate că e mai bine, probabil de-acum pentru toată lumea nu ar mai fi fost decât un dilău, de Dumnezeu va fi singurul cu ce până la urmă nu ar mai fi de acord. Eu zic să tragem pătura pe noi, fiecare.

Relu rămase în urmă cu sufletul rotinduse într-o succesiune circulară de acorduri melancolice şi deznădăjduite, trist şi filozofic asemeni unui rocker doom, privind cadavrul lui Mihai şi gândinu-se la mama sa care murise cu câteva săptămâni în urmă.

Rămase îndelung lângă pat privindu-l, gândit la mama lui moartă, după care îi puse mâna pe frunte şi îi spuse trist: -Nu, mă, nu muri şi tu, mă, nu muri şi tu, spuse Relu trist punându-i mâna pe fruntea moartă, după care ieşi din cameră cu paşi blagieni şi trişti.

Când Anton, a cărui clasă era lângă a sa, îl văzu în pauză, viu iar, crezu că vede o fantomă, fiindcă adevărul era că în mod real, după toate criteriile ştiinţei, ale realismului lor, la ascurt timp după plecarea întârziată a lui Relu la şcoală Mihai

înviase, în urma rugăciunii triste a lui Relu. Neştiind ce se întâmplase cu el, fugi la şcoală, ajungând la ora de latină, unde clasa studia epistola întâi din cartea a cincea a Tristelor lui Ovid, primul român, poem pe care Mihai cu ambiţia de a întoarce vremurile Erei Medii şi-l alese pe loc ca artă poetică, în locul celei a lui Horaţiu şi a oricui altcuiva ar putea veni nechemat în templul sufletesc a pământului lui înconjurat din toate părţile de partenonurile pădurii sub soarele de piatră şlefuit de şuvoiul de raze izvorând din el al trecerii timpului, umplând cosmosul de zvonuri, ziua, pentru a se opri noaptea şi a porni iarăşi dimineaţa, ca un gheizer din Islanda, ori ca un suflet, fiindcă abia acum înţelegea că tot ce era el, era doar pământul lui căpătând de undeva un suflet, respinsese toată viaţa noţiunea că ar fi făcut din carne, dar asta n-o va nega, va rămâne toată viaţa un om de pământ, iubea pământul, primăvara, vare, toamna şi iarna când e înmormântat ca Robert Scott în zăpadă, doar pământ ars de săruturile lui Dumnezeu în care într-un an va fi pus şi el, pentru a răsări apoi undeva o galaxie de urmaşi; şi pentru a învia apoi într-o zi, bineînţeles.

Când se întoarseră după ora trei dupămasa toţi în cameră, şi colegii îşi mai reveniră, o luară de la început, pentru ani grei de zile şi de nopţi de internat şi de colegiu naţional, doar Relu îi deveni un prieten secret băiatului născut de o mamă şi cu statut de deţinut şi de câine, câne, cânele pentru întregii ani ai tinereţii sale indus morbide. Stătuse timp de doi ani în cameră cu ăla, creatura care îl chinuise non stop timp de doi ani, o caracatiţă neînduplecată şi monstruoasă, dar pe care inexplicabil o iubea, pe toţi trei, iubirea aceasta fiind veriga lipsă între om şi Dzeu, datorită căreia nu se răzbună niciodată şi părându-i rău pentru ce avea să facă în privinţa asta mai curând decât oricine şi-ar putea imagina Sabia lui Goliath în Mâna lui Christos Răzbunătorul. Mihai nu dorea să fie răzbunat dar ştia că din punctul de vedere al lui D-zeu nu se putea să nu fie răzbunat pentru suferinţa lui şi a familiei sale.

Când părintele plecă de la avvă uşurat ca etiopianul spre chilia sa, pe drum cântă în sine însuşi, o priceasnă pierdută care ar putea fi eronat reconstituită arheologic şi borgesian într-un virtual referat către Dumnezeu în lumea căruia dintotdeauna băiatul fusese la fel de bătrân ca pământul care i-a sprijinit fruntea îndurerată în fiecare zi. Aud rugăciunea Vameşului în gurile noastre tăcute, semn tainic ce nu poate să însemne decât că întregul Pământ e o tragedie prin care de mii de ani ni se cere să răzbim, dramă ascunsă ca miezul în nucă şi ca statirul de argint sau de aur în peştele Sfântului Petru în fiecare om. Trebuie să fim oameni, spune românul, dar degeaba încercăm, iar cerul a fost făcut pentru oamenii chinuiţi, ale căror zâmbete i-au durut o întreagă biografie aşteptând răsăriturile cu durerea-n suflet, a iubi este a sângera, ca gigantica viţă de vie care suntem, răspândită în bostănăria întregului pământ, o viaţă, generaţie după generaţie, până se va umple potirul de lumină de icoană topită încrustat cu lacrimi cu vinul nou al lui Christos, al tâlharilor ca mine şi al sfinţilor ca oricine ştie secretul şi al tuturor binecuvântaţi ucenici din mâna blakeiană a lui D-zeu, cel care-i spune tăcut fiecăruia din vecii vecilor ca în cântecul ale cărui cuvinte nu le înţelegea nimeni, asemeni cuvintelor evangheliei, intonat mereu de cel mai mic dintre gemeni pe coridoarele internatului: „Speedy Gonzales, why don’t you come home?”; care, în vieţile noastre care nu au un capăt cunoscut, ca universul, ca un sihastru ori un Bau Radley care s-a ascuns o viaţă doar ca să facă bine, atunci va fi văzut pentru prima dată, cum obişnuia să spună adesea colega lui de bancă, o fată de la ţară, care ştia germană cum ştia el să mănânce chiftele: -Absolut.

Vorbind ca oricine dintre noi cei ce nu putem intelege ce s-a intamplat. Cat despre mine, desi nici eu nu inteleg, am stiut de atunci ca trebuie sa sufar pentru ca toti suferim, pentru ca trebuie sa fiu piatra de suflet in zidul Bisericii, in trupul torturat al Domnului, cu privirea sublima si incununata cu toti maracinii lumii.

Datorita intelepciunii sale Dumnezeu nu m-a scapat din durere si a vrut sa sufar si daca a vrut sa sufar atata timp e posibil ca astfel sa fie si in viitor; ce se schimba e ca stiu abia acum dupa treizeci de ani la ce sa ma astept; in cer va fi altceva, dar pe pamant Dumnezeu a ales sa ma faca, sau sa ma lase, sa sufar, sa ma expuna dintotdeauna in partea de nord a copacului, sa lase din copilarie lumea sa-si verse

asupra mea toata ura, dispretul si ocara, sa ma mir pana nu demult de ura din partea lumii, sa ma treaca in viata prin traume de ani de zile, sa ma faca sa traiesc in trauma toata viata, sa ma hraneasca cu necazuri, sa ma imbolnaveasca, sa fiu chinuit ca apostolul Petru o viata pe pamant; asta mi-a fost dat si nu am inteles niciodata de ce fiindca suferinta e secretul cel mai mare al lui Dumnezeu, in ce ne priveste pe oameni, cel putin; diferenta e ca eu sa primesc ce Dumnezeu imi da, mie copilului lui coborat pentru totdeauna in cenusa cu ultima mea rugaciune inaine de moarte: ajuta-mi sa pot primi toata durerea pe care ai ales sa mi-o daruiesti, Doamne, si da-mi puterea s-o pot indura, ca sa nu fiu omorat de durere.

In sfarsit, primesc sa sufar pentru tine, Hristosule. Iar miracolul e ca Dumnezeu sa transmute toata ura varsata de lume si demonii ei asupra mea, in iubire, acest neinteles, aurul universului din sufletul uman.

Totul pentru Domnul cum spunea marele si palmuitul episcop Iuliu Hossu la Sighet. Abia acum Doamne sunt pregatit sa mor. De la Dumnezeu vin toate, iar ce vine de la Dumnezeu trebuie primit. Si acum stiu ca asa trebuie sa fie pentru ca pelerinul nu trebuie sa fie izolat de suferinta poporului sau stralucind ca niste pietricele aruncate de o mana sacra pe cer, in care toti martirii nostri stralucesc precum margeanul adus de valuri de ani lumina intre noi, pietricelele spalate de ape. Si asa te iubesc pe tine mai mult, Doamne, care dintotdeauna ai suferit impreuna cu mine, decat pe oamenii care provoaca suferinta si desi ma face sa sufar, cred ca Dumnezeu e iubire. Purgatoriul e real si e chiar pamantul si ce se poate intelege la nivel macro e ca e o greseala sa lasi ca filozofia sa inlocuiasca pietatea, astfel mileniul care a trecut a fost un mileniu gresit, iar in minte am piatra pretioasa a unui varf de sageata care va ucide acest mileniu al erorii, in lumea unde pamantul o deprima pana si pe Sfanta Tereza de Calcutta si cerul ploua smirna in cenusa privirii noastre, dar pe pamant, asuprirea înnebuneşte pe cel înţelept, cum spune Eclesiastul, am stiut toate, dar nu am fost pregatit ca atati ceilalti si nu am putut sa duc cand mi-a venit randul, atat si nimic altceva a fost intregul meu esec inaintea lui Hristos si a ingerilor, aveti grija voi care traiti pe pamant. Cât despre Zbocotitu, Pavel era vrajmaşul lui cum scrie în cartea de rugăciuni, dar Mihai nu simţea decât iertare rugându-se pentru el, dorindu-şi ca Pavel să ajungă în cer pentru ca acolo să-I mărturisească Mamei lui pentru întreaga eternitate cum i-a abuzat băiatul până l-a distrus, rugându-l pe D-zeu: da, Doamne, sunt un câine, dar fă să fiu unul din câinii pe care îi iubeşti.

4 Hristos e cel mai tare

Ce poate fi spus, faptul ca nu traim decat o data dovedeste ca exista destin. Pentru un cărăbuş numit Mihai venise ziua cea mare să meargă la liceu şi cu cele mai mari speranţe părinţii şi fratele mai mare l-au trimis în municipiu unde era cea mai bună şcoală din judeţ unde, după ce i s-a arătat liceul şi directorul i-a promis marea cu sarea, a fost încartiruit în internat. Acolo s-a împrietenit cu un şoricel galben din republica Moldova, părand prietenos si cool, care i-a spus că, dacă vrea, poate să-i cumpere pedagogului, o cămilă însetată, care, totuşi, nu avea nevoie deloc de apă, o sticlă de vodcă românească, iar acesta îl va muta din camera 2, unde stătea cu proştii, cum îi numeau cei din camera 3, în camera 3 cu oamenii superiori, cum se numeau singuri. La scurt timp, după ce a fost mutat acolo, a văzut că, în 3, împărţea camera cu un păianjen mare şi extrem de înţelept, sau mândru, nu ştia exact, cu un şarpe cu aripi de corb şi văzu cum, în scurt timp, şoricelul crescu, devenind un şobolan uriaş. Viaţa a devenit îngrozitoare pentru beetle, cum a aflat că se numeşte el în limba engleză, la şcoală. Păianjenul îl îngropas în aceleaşi şi aceleaşi urzeli de pânză, în fiecare zi, îl strânse chiar cu labele de gât, se izbea în el ziua, când învăţa în pat şi noaptea, când dormea şi îşi arăta mandibulele atotputernice toată ziua, primul lucru de când se trezea dimineaţa până noaptea, ultimul lucru când adormea, ca în cântecul Until It Sleeps. Şarpele se exterioriza mai rar, dându-le sfaturi din inima lui întunecată păianjenului şi şobolanului. Şobolanul îşi încreţea râtul în faţa lui şi îi ocupa locul pe care şi-l pregătise la duş, întrebându-l zâmbind dacă comentează. Nu comenta pentru că, atunci când a comentat, l-a lovit cu laba lui mare în umăr. Cărăbuşul era terorizat acolo, ca răţuşca cea urâtă în poveste. La şcoală, atât păianjenul şi şarpele înaripat, cât şi şobolanul, erau elevi model şi de nădejde şi buni camarazi în clasele lor mai mari, în vreme ce bitlâsu nu mai putea să înveţe, nici să doarmă, nici să trăiască. Deasemenea păianjenul îi spunea că, dacă se va sinucide, va scăpa de pe culmile disperării pe care îl va aduce el, păianjenul, pe cărăbuş. Se simţea ca un rob evreu, iar păianjenul se simţea probabil ca un Dumnezeu. Viaţa lui Mihai devenise, timp de doi ani scolari si pentru ani de zile, un potop de lacrimi fără speranţă şi fără răspuns, pentru că el credea că şi ei, ca toti oamenii, totuşi sunt buni la inimă şi aştepta să devina buni şi să nu îl mai batjocorească şi chinuiască, viaţa lui devenise un coşmar pe care nimeni nu-l poate explica, poate doar D-zeu, un lucru îngrozitor care l-a distrus în întregime, pentru totdeauna, fără să-l mai poată cineva repara cu adevărat, poate doar D-zeu dacă îi este milă de acest cărăbuş chinuit, cu aripile rupte, numit Mihai, acest bitlâs nenorocit.

M-au tinut in stres continuu doi ani de zile in internatul fantoma al unui liceu meschin intr-un oras anonim, ca in Kafka, iar ceea ce numim viata este de fapt o multitudine de mici rastigniri reflectand la toate nivelurile omenesti Marea Rastignire ca intr-un tablou medieval de Hieronymus Bosch. D-zeu imi vorbeste si tot ce pot sa spun e: Miau. Mult timp am auzit fara sa stiu ce aud, abia acum distingand urletul lumii. La radacina tuturor necazurilor si relelor fiecarei zile, sta adanca suferinta a omenirii, rautatea oamenilor exprima suferinta lor careia nu-i pot gasi vindecare. Si lumea aceasta este inchisoarea din care nu putem pleca pur si simplu, groapa in care stam laolalta cu fiarele. Dar pe de alta parte si sublimul tot din suferinta izvoraste. Stiu, cartile adevarate se scriu incet. Sper ca dupa ce Pamantul se va roti cel putin odata in jurul Stelei, la capatul acestui timp de reflectie sa ajung la cateva notiuni de baza in tema acestui ultim capitol si anume fostul meu coleg de camera, Pavel. Scriind aceste randuri nu intentionez sa devin eu insumi un bully, ci doar incerc sa inteleg ce sa intamplat in acei doi ani petrecuti in internatele Colegiului National Decebal din municipiul Deva din judetul Hunedoara din Transilvania din Romania din Europa din planeta Pamant din Calea Lactee, si la comprehensiunea aceasta incerc sa ajung intuitiv, filosofic, creativ, ca un umanist ce sunt, iar ca dovada

e faptul ca Pavel nu e numele adevarat al lui, personajul secundar al acestei povestiri, perpetratorul celor relatate mai mult sau mai putin simbolic in povestea aceasta. Ceafa Ovidiu Pavel era un om fara suflet, la propriu, era dintre aceia pe care Dumnezeu, cand a trait pe pamant, ii numea „morti”. Ceaf e un regionalism ce inseamna sperietoare, din acelea ce se pun in camp sa alunge pasarile si astfel si era, doar exterioritate, doar schitarea de fiinta umana in absenta inconstient nietzscheana a oricarei esente de umanitate. Ce mi se reprosa mie in acei ani era faptul ca eram un copil umanist un carabus aerian ce trebuia strivit in aceasta lume, o fiinta inferioara lor, a realistilor, fiinte umane superioare, iar acum totul imi pare un episod urat ruandez, iar acum contrar tuturor spalarilor de creier prin care am trecut nu pot sa ma gandesc decat ca Tagore este fratele lui Einstein, dar in 1996 in camera trei lucrul acesta nu-l stia nimeni, aproape nici macar profesorii de chimie, matematica, si fizica, iar eu aveam curajul doar sa-l nadajduiesc ca pe Messiah. Pavel era ambitios si sa stie ca traieste cu adevarat, in plus voia sa fie un dumnezeu, voia sa fie ca Dumnezeu, voia sa fie Dumnezeu, frumos, nemuritor si puternic, atat de puternic, si singura metoda prin care a inteles sa-si satisfaca aceste idealuri a fost sa tortureze un coleg mai mic cat timp ia fost data atotputernicia aceasta si pana la moartea victimei daca e posibil, viata lui Pavel era o viata de paianjen, iar eu eram un biet pui de gaza in mainile lui si ale lui D-zeu, sufletul lui Pavel era un suflet de paianjen, posibil ca el sa fie personajul cartarescian al carui creier era un paianjen urias, spun asta pentru ca adevaraul e ca m-a devorat si mi-a mancat sufletul timp de doi ani de zile, s-a purtat ca un paianjen fata de mine, dar te rog ai mila mine cel nenorocit si de Pavel cel care doar tu stii cum e si de Pamantul asta oriunde la fel de deznadajduit si de rau, cu feluri diferite de oameni cu mintea usoara si inima grea si reveleaza-te in noi, umple-ne ochii de icoane si construieste vitralii in ferestrele sparte de vant ale sufletelor noastre, alina-ne si ingreuneaza-ne mintile cu firul cu plumb si stiu ca daca ai cobori iar intre noi, noi te-am omori iar cumva fiindca doar asta suntem in stare sa facem si doar asta am sti. Reveleazani-te, incet, smerit, viu, ca Pamantul in univers, fa ca literele Evangheliei sa arda in ochii nostri si sa nu-i mistuie, fa, Christoase, sa te caut si sa nu ma opresc dupa ce incep, fa sa te gasesc si sa nu ma opresc dupa ce te gasesc, spune-mi ce vrei sa-ti dau si ca din mine va muri si ce va deveni viu. Vad ca in mainile mele am o cruce mare si grea al carei scop nu il stiu, credinciosul e o biserica antica atat de intunecoasa pe cat e de luminoasa, iar eu sunt Pamantul, intregul acest necajit Pamant, spusesem.

Da, Yhwh, tu eşti bun, doar răzvrătirea mea mi-a adus toate astea, pentru că în lume cel mai mare rău e absenţa conştiinţei, iar cea mai mare tragedie e primirea ei, o tragedie medievală totuşi în care tâlharul deşi bătut în cuie până la urmă ajunge în rai. O nemultumire a Mamei, a lui Iov si a mea era ca parca eram numai mustrati de D-zeu in vreme ce oamenii din jurul nostru ne batjocoreau si isi mancau painea linistiti. Singura alinare in toate acestea e ca a vrut sa ne dea cerul pentru care se merita sa porti orice cruce fie si o viata cum a hotarat D-zeu pentru mine. Acum sufletul mi-e un diamant frânt şi înlăcrimat, acum sufletul mi-e un cristal de sare. Un adevăr e că un tânăr când merge în lume se întoarce înapoi zgâriat ca un căţel. Da, un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. De-asta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură

nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine. O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale omului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui Căpitan Flint. Vis 2. Am visat că am mers în baia de la bloc în faţa oglinzii, unde era becul aprins. Trebuia să termin un poem pe oglindă care era scris mai mult de jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers, cum este scris acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar rămân aceste trei.

Nu imi inteleg viata, simt ca as avea nevoie de un duhovnic si doar pentru a incerca macar sa inteleg ceva, ori poate nu de un duhovnic, poate de altceva, dar oricum simt ca nu pot sa inteleg nimic si nu voi intelege vreodata, desi traieste omul nu poate intelege viata, dar în legătură cu suferinţa aceasta a mea de copil care m-a copleşit şi distrus sufleteşte văd că până în ziua de azi la aproape douăzeci de ani după, tot timpul am judecat lucrurile într-un mod simplist. Văd acum că suferinţa aceea era un fel de consacrare creştină. Acum foarte des am vise asemeni unor parabole. D-zeu m-a învăţat mai multe în acea meschină cameră 3 decât toţi profesorii din tot liceul, m-a învăţat suferinţa, care nu e un lucru de respins, nu trebuie să mai fiu trist pentru că sunt lângă Dumnezeu, rănile mele sunt una cu rănile lui, iar sângele meu se amestecă încet cu al lui în potirul cu pâine şi vin al eternităţii.

Dar pe de altă parte poate că înţeleg şi cred acum că motivul pentru care credeam că nu pot să înţeleg a fost simplul fapt ca încă de atunci din anii aceia eram un copil îndobitocit de suferinţă. Îmi amintesc cum în anii aceia şi după mergeam pe străzile interminabile prin Deva neputând decât să-mi repet mie însumi ce câne şi ce fiinţă subumană eram şi îmi amintesc anii postraumatici în care nu mai puteam să mă împrietenesc cu tineri mai mari decât mine ori pur şi simplu să mă apropii de oameni în general. A fost ceva foarte dur şi totul datorită celui pe care în povestirea mea l-am numit Pavel. Dar motivul lui D-zeu a fost acela că având în vedere că l-am refuzat când mă chema, a decis să mă cheme în suferinţă, iar pe mama mea deasemenea; singurul motiv pentru care mama s-a întors la Dumnezeu a fost acela că m-a văzut pe mine în suferinţă, daca D-zeu iar fi dat ei un necaz sau o boală oricât de grea, pentru ea nu s-ar fi întors niciodată, doar pentru mine, şi pentru

asta pentru că D-zeu voieşte ca eu cu mama să fim creştini în lume şi în cer, m-a lovit cu urgia lui. Dacă de acum încolo voi fi creştin cred că D-zeu va fi mulţumit şi nu va mai considera necesar să mă bată, iar dacă o va face voi fi ca Iov, va fi o binecuvântare, o dovadă că Hristos însângeratul este cu mine. Ce e păcat e că am lăsat atunci în urma necazului loc fricii şi mâniei, care sunt cărarea către întuneric cum spunea Yoda. Un alt lucru ce s-a intamplat in acei ani a fost ca ajuns la rascrucea drumurilor vietii savante si drumul artei am ales arta, pentru ca educatia mi se prezenta datorita celor trei colegi de camera de la internatul Colegiului National Decebal ca un infern kafkian iar poezia ma alina in necazurile mele aproape ca pe David iar Bacovia acel muzical luzăr mi-a fost primul maestru, asa am ajuns artist, am fost un caine chinuit pe cand am devenit poet dand drumul porumbelului sa caute o ramura de maslin si dupa zeci de ani inca il astept. În încheiere ce pot să spun că am învăţat în timp din tragedia adolescenţei şi vieţii mele e că rău nu e un adolescent visător ca un eloi, nu, rai sunt cei ce ranesc. Dar si cei rai nu trebuie in nici un caz detestati ci iubiti si iertati, toate acestea pentru ca daca este adevarat ca D-zeu ne-a facut e tot atat de adevarat ca ne-a facut ca sa avem mila unii de altii. Si mai presus de orice de pe vremea lui Isus Christos iubirea e inima care iubeste sabia ce o sfasie. Privind lucrurile din alta perspectiva cred ca cel mai mare impact pe care l-a avut bullyingul de doi ani al lui Pavel asupra mea a fost incepand de la acea varsta inca cruda de copil un sentiment de instrainare de Dzeu si de oameni, un lucru cu urmari incalculabile care m-a mutilat si m-a format intr-un mod gresit dupa dorintele arbitrare ale celor trei liceeni care ma torturau, interni cu care petreceam incomparabil mai mult timp decat cu propria mea familie, de parca am fost educat prin tortura. Imi amintesc cum in acei ani visul meu era sa am undeva o camera a mea unde sa nu ma mai batjocoreasca si chinuiasca nimeni, o chilie monahala ar fi fost un paradis. Iar acei doi ani interminabili de iad care i-am trait ma ajuta sa inteleg cum va fi eternitatea de iad pentru cei ce vor ajunge acolo. Totul ca si cum ar fi mancat in ascuns pe cel nenorocit.

Dar D-zeu a avut probabil motivele lui.

Cred ca daca nu as fi trecut prin asta si inca pana in punctul in care sa-mi demoleze tot sufletul as fi ajuns posibil un intelectual ca Oscar Wilde ori un artist ca Bjork - in urma unui abuz ingrozitor prin care am trecut in copilarie, de fapt tot ce imi doresc e o femeie, cea mai frumoasa floare de pe pamant, iar ca scriitor - ce nu stiu sigur daca as mai fi ajuns -, in mod sigur nu as fi gasit suferinta si adevarurile poetice care imi hranesc sufletul dupa cum o constelatie de izvoare hraneste hatisurile unui munte si tragic D-zeu ar fi fost pentru mine un necunoscut. Incercand sa ma distruga, Pavel m-a salvat, demoland si stricand ce nu a stiut, nestiind ce face. Si stiu acum ca mistic lumea e demonul dupa cum biserica e Hristos, iar lumea e burdusita de lei nevazuti si crunti care cauta sa faca macel din noi. Iar Ceafa, ca viitor medic voind sa se dedice salvarii oamenilor si-a spus ca ce-ar fi sa distruga un om pentru a cunoaste omul mai bine, ca-n Dostoievski si ca-n Mengele.

Sunt un miracol. Faptul ca nu am murit si inca traiesc in Narnia aceasta plina de oameni si demoni atat de asemanatori intre ei incat adesea nu-i poti deosebi, este de zeci de ani un miracol, viata mea nu poate fi explicata prin concepte omenesti.

Totul doar pentru ca Dumnezeu e curat intr-atat incat nu-l poti privi doar de-asta nu il putem vedea. Citesc acum autobiografia lui Mohandas K. Gandhi si cartea "The Kingdom of God is Within You" si pot sa spun ca tragedia vietii mele, inca neincheiata, este aceea ca la varsta de paisprezece ani desi am raspuns urii inexplicabile cu iubire logica nu am avut puterea sa rezist acelei uri, ura colegilor mei m-a frant, mi-a frant sufletul si chiar si acum dupa aproape douazeci de ani suport consecintele urii lor gratuite. Iar toata aceasta ura la care am fost expus ma facea sa ma gandesc daca Dumnezeu este bun lasandu-ma sa sufar in mainile lor si nesalvandu-ma si neascultandu-mi rugaciunile spuse cu durere, iar pe ei ii facea sa-mi spuna sa vad ca nu e nici un Dumnezeu in lume fiindca nu ma salveaza nimeni din mainile lor. Va spun sincer ca imi doresc sa mor si imi doresc acest lucru de aproape douazeci de ani de durere. Suferinta nu s-a incheiat in 98 cand colegii mei au plecat la facultati, -

la medicina, informatica (in 99) si istorie -, dupa aceea am ramas un om cu traume. O mare lupta s-a dat pentru sufletul meu de la o varsta cruda de parca si eu as fi ca muntele rupt Paramount. Si pentru mine de ani de zile a devenit un adevar ca singurul lucru datorita caruia mai traiesc e literal mila lui Dumnezeu si stiu ca de la el nu ma pot astepta decat la doua lucruri, ori judecata, ori har. Iar acum dispretul unui oras intreg cade peste mine, nu doar colegii aceia in anii 90 ci acum zeci de oameni oricat de straini care ma batjocoresc aici in orasul meu. Sunt de zeci de ani o victima. Iar ce fac oamenii e sa-ti caute un defect oricare ar fi ori si sa inventeze unul - mai demult imi reprosau ca am pantaloni hippie, iar cand il gasesc se straduiesc din toata inima lor sa-ti manance sufletul.

Nimic altceva nu conteaza doar ce ultimul dintre oameni esti tu care trebuie sa mori probabil. Iar tragedia mea e ca doar dupa ce am devenit miel am vazut ca hateganii mei sunt lupi. Dar adevarul e ca in ochii omului si ai lui D-zeu rautatea nu merita atentie, de asta cei rai sunt lasati in pace, si de asta sufletele celor drepti sunt strapunse si rastignite si puse in fiecare zi timp de o viata pe stalpul infamiei pentru ca doar bunatatea merita atentie. In plus rautatea proverbiala a lumii exprima doar faptul ca lumea nu are nici o speranta, nu exista nimic pe pamant mai disperat ca cei ce se numesc lume, iar lupta intre crestin si lume, intre mine si lume exprima doar faptul ca lumea e disperata fara speranta si vazand ca eu am o speranta, vrea sa ma faca si pe mine fara speranta asemenea ei. Datorita lui Christos pe care deasemenea lumea l-a urat, batjocorit, dispretuit si omorat lumea e cea care nu are nici o speranta nimeni nu poate intelege cat, lumea care l-a batjocorit pe Ieremia, pe David, pe toti profetii si pe toti crestinii.

Trebuie sa ma cunosc pe mine insumi. Nu mi-e frica de moarte oricat de violenta, nu mie frica de batai si violenta, pot sa infrunt un oras intreg si intreaga lume cand stiu ca am ascendenta morala, insa sunt vulnerabil la violenta psihologica, la acuzatii ce pot parea intemeiate si la respingerea din propria mea familie nefericita. Deasemenea un mare neajuns si o sursa continua de dezamagire si zbucium e faptul ca obisnuiesc sa-i privesc pe toti oamenii ca fiind mai presus de mine insumi, omul obisnuit si simplu care sunt, asta cere Hristos si o fac foarte usor, dar totodata e o mare suferinta.

Important pentru mine acum cand piesa e gata si oblonul tras e sa reusesc sa las totul in urma. M-au chinuit si vor fi pedepsiti de cei sfinti si deja sunt pedepsiti de altfel. Iar cel mai mare canon care li-l pot da eu e sa-i uit pur si simplu. Ce a fost nu mai conteaza, conteaza doar ce va fi. Sa-mi uit vrajmasii care m-au urat si sa-mi amintesc de D-zeu care m-a iubit. Daca vreau sa fiu ca Iov sufar ca Iov fiindca doar dupa suferinta sufletul devine drept, iar invatatura acestei vieti este ca pietatea ce nu vrea sa fie un tadik va fi un martir, ca Martin Luther, iar motivul lui D-zeu in cartea Iov a fost ca a vrut sa faca din Iov un lamed-vuvnik si de asta l-a facut pe acuzator sa-si inchipuie ca face un pariu cu D-zeu si de asta l-a lasat D-zeu pe Iov sa chinuie atat. Si adevarul ca in toate suferintele mele sunt deja in cer, cum este scris, trebuie doar sa mor ca sa urc acolo calcand de pe un psalm pe altul intr-o cantare a treptelor acoperite de ingeri care se deschid in fata pasilor celor necajiti, asta e tot ce conteaza, sunt un ierusalimitean.

Restul iti voi povesti in cer. Iar ce conteaza cel mai mult e ca si ei sunt iubiti, asa cum sunt, ca mine si ca orice alt nenorocit de pe acest Pamant.

Atunci m-am lasat chinuit si am acceptat durerea pe csre mi-o provocau pentru ca stiam ca totul vine de la D-zeu. atunci la 14 ani imi spuneam simtindu-ma vinovat mergand pe coridorul internatului decebalist: -Eu trebuie sa sufar.

Inainte sa fie colegii, sa zicem lumea, vinovata fata de mine eram eu vinovat fata de D-zeu si pentru asta nu aveam de ce sa comentez nu pentru brandul basarabeanului. Era ceva, ca intotdeauna, intre D-zeu si mine, daca el nu ma salva si el imi lasa colegii de camera sa ma chinuie ani de zile nici eu nici nimeni altcineva nu mai avea nimic de zis. Un alt lucru a fost acela ca pentru ca ei ma urau am inceput si eu sa ma urasc si nu mi-a mai pasat ce se intampla cu mine, m-am apucat de baut doar ca sa-mi uit conditia de caine cane canele, rock ca sa-mi gasesc un spatiu sufletesc avand in vedere ca toata viata mea de studiu

si familiala fusese facuta tandari, razvratindu-ma pentru o perioada si indepartandu-ma de D-zeul de care ma simteam tradat si care simteam ca ma dezamagise si am gresit si am fost pedepsit iar de Dzeu cu pedepse grele ce tin pana in ziua de azi. Si pana azi amintindu-mi acei ani de liceu nu pot sa nu gandesc ca acei colegi ai mei aveau in inimile lor ceva monstruos, raul care ii anima ca pe niste marionete si ca viata cum o cunoastem contine ceva monstruos de aceea cartile lui Tolkien si nu ale realismului secolului XIX sunt cele care oglindesc putin din adevaratul chip al vietii cum o vom vedea dupa moarte.

Fata de camera 3 vina mea a fost aceea ca citeam carti, incercam sa scriu poezii, ca eram mai slab si mai mic si ca spre deosebire de ei credeam in D-zeu.Ce pot sa spun acum dupa aproape douazeci de ani e ca da, a fost bullying, au fost rani si suferinta inimaginabile, dar acum ar fi timpul sa ma maturizez si sa las totul in urma. Doar n-o sa citesc David Copperfield toata viata si in ce ma priveste nu mai sunt decebalist dinainte de anul 2000 cand am terminat liceul. Dar si maturizatul nu se petrece asa de la sine, dupa tot ce a fost trebuie ca alt munte de greutati sa-mi treaca prin urechea de ac a inimii. Iar un prim pas spre aceasta maturizare ar fi sa pun punct acestei povesti pentru ca suferinta te poate distruge dar nu poate fi inteleasa, asa ca omule credincios ca un caine bucura-te si fii voios in lacrimile tale fiindca de mult timp a gasit D-zeu bucurie in suferinta ta, dupa cum gasesti tu in a lui, pentru ca suferinta e cea care-i uneste pe Dummnezei si oameni cum se unesc petalele sufletelor noastre cand ne imbratisam precum hipiotii, anarhistii si pelerinii Caii abandonandu-ne sufletele in har dupa cum Dumnezeu s-a abandonat pe el in mainile noastre datorita iubirii aceasta pacoste de care nu poti scapa, asta e motivul pentru care ii iubesc pe cei ce-mi fac rau, sunt un monoteist; imi las trauma si colegii rai de camera in urma, le dau drumul, pentru a nu-i mai intalni decat in eternitate, fiindca raul este rau pentru ca uraste binele, binele este bine pentru ca iubeste si nu poate uri. Iar acum pentru ca l-am gasit pe cel ce m-a gasit o sa infiintez si o organizatie: Dilai pentru Hristos :) a celor ce palmuiti iar si iar in lume si-au pierdut mintile si pamantul acesta in urma suferintei, primindu-si inima totusi si speranta de a fi primiti in cer pentru ca inainte de a fi primiti de Hristos trebuie noi sa primim pe Hristosul, Hristos e cel mai tare iar viata incepe doar cand a luat sfarsit. ***** Ai foarte multe greș4li de punctuație și ortografie, care fac textul de necitit. Plus diacriticele românești pe care nu le folosești... Păcat că nu mai depășești etapa aceasta cu camera #. Bați pasul pe loc, în mod jalnic... Treci la altceva. Asta e deja plictisitoare...

Succes!*****

ALBASTRĂ

PORTRET DE FATA ÎN UNIFORMĂ

Felix Rian-Constantinescu

şi după voce şi stea în închisoa-

Motto: “Alioşka nu minte. Se vede după ochi că e bucuros să re.

-Vezi Alioşka – îi explică

Şuhov – pentru oarecum bine. în închisoare şi

tine lucrurile s-au aranjat Hristos ţi-a poruncit să stai stai aici pentru el.”

Alexandr Soljeniţân “Zis-a iarăşi: toată osteneala care îţi va

veni ţie, este biruită prin

tăcere.”

Patericul

acestei cărţi, scrib care a

“Oricare ai fi tu cititorule binecuvântează pe bietul scris-o.”

Cartea

de la Deer, sec. IX

Hațeg - Păclișa, 2012-2016 Cu texte document din anii 00.

In camera de la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, Ronaï Roberta si inca una, al carei nume inca nu il stiu si am inteles ca nici dv. nu-l cunoasteti, fiind de-abia azi sosita in tabara.

Ronaï citea cartea tovarasului Marin Preda, aparuta de

cativa ani, lucru de un extrem prost gust. Nu voi putea intelege niciodata fascinatia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperari sau rectificari, in detrimentul politicii Partidului. Eleva cealalta citea un articol aparut in revista Cinema despre o binecunoscuta actrita cehoslovaca. Cat despre eleva Vladislav, despre care stiti, atat de la mine cat si din alte surse, ca e un elev-problema statea in fata ferestrei privind afara. Despre aceasta eleva v-am mai informat ca este orbita de superstitii, ca desi nu o spune deschis doreste sa nu aiba nimic de-a face cu linia Partidului si ca face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp sa-l remarc era ca pe patul elevei Vladislav era o Biblie si o carte de cantece religioase. Ronaï trebuie urmarita mai indeaproape dar indeosebi tin sa va atrag atentia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sanatatea doctrinara a tineretului comunist din liceul la care aceasta eleva este eleva, ca sa nu mai mentionez ca probabil mediul din care vine e unul tradator pro-american.

Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Aceasta povestire nu are sfârşit pentru că viaţa nu are sfarsit pentru cei vii si deasemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi.

Aceasta povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit.

Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi. Dumnezeule cel viu si adevarat priveste asupra copilei tale si indura-te de ea. Indura-te de ucenica ta care traieste in prezenta ta. Pentru ca la tine este mila Dumnezeule cel sfant.

Oare ce vrea să spună? Abia cand se sfarsi cantecul Maria observa ca ceasul rotund de metal asezat pe pervazul ferestrei se oprise. Era un ceas vechi al uneia dintre fete care nu avea decat doua ace groase, care uneori parca abia se tarau. Iar enigma parcă insolubilă a cubului Rubik era parca enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasa de vara fusese totusi atat de cenusie pana cand la radioul din camera fetelor se dadu muzica straina. Maria statea in picioare inconjurata de Tine aa cum ne inconjoara vantul sprijinita de dulapul de metal cu mai multe despartituri de langa fereastra in care fetele din camera isi tineau mancarea si privea ploaia care cadea atat de monoton de parca in orice moment prin siroaiele de apa care cadeau din cerul care acum era un singur nor ar fi putut sa apara un stalker care sa te duca in Zona, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfarsea o emisiune prezentata de Florian Pittis si la incheiere acesta spuse: -‘…pe data viitoare, prieteni, va spune Florian Pittis de la microfon impreuna cu Mihaela Petrescu din redactie si Radio Romania Actualitati va lasa la sfarsitul emisiunii cu frumosul cantec “Don’t wait too long”, al zambitoarei canterete CC Catch, pe numele ei adevarat Caroline Catherine Müller, nascuta in Olanda in 1963 si lansata in muzica in Republica Federala Germania. Asadar “Don’t wait too long”, care in traducere inseamna: ‘nu astepta prea mult’, si acesta este si sfatul nostru pentru voi de astazi. Va dorim sa nu asteptati prea mult si deasemenea sa nu asteptati prea mult pana cand veti gasi din nou frecventa noastra si ne vom reintalni pe calea undelor.

La revedere si nu uitati ca “…un zambet adevarat e mai stralucitor decat soarele de vara pentru ca adevaratele stele sunt oamenii”, dupa cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere!’

Visase. Noaptea trecuta, visase. In visul ei se amestecasera “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o alta zona dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citita la Radio Europa Libera si cu unitatea militara la care isi tinuse juramantul fratele ei, Cristi. Maria isi amintea cum atunci la juramant Cristi ii spusese ca toti ideologii astia luminati care ne indruma spre veacul aurit al comunismului nu au lumina nici cat o flacara de lumanare; “Tot asa acum cartile lui Dostoievsky sunt laudate peste tot ca si mari carti crestine dar de fapt eu, cel putin, ma cam indoiesc, cu tot respectul…”, mai

spusese el. Juramantul ala fusese ceva de vazut insa fratele ei avusese mari mustrari de cuget ca trebuie sa jure. Multi oameni chiar din biserica lor nu intelegeau.

Si ei erau crestini, si ei jurasera acum cinci, zece, douazeci sau treizeci si cinci de ani. Cat despre Dostoievsky, Cristi spunea ca era putin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura sa fi facut asemenea productii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi sa fi gandit astfel. In esenta Dostoievsky, continua el, se tragea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichitatii, pe care Augustin le condamna intratat. Si apoi il cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, daca radacina este otravita, cum ar putea fi altfel fructul?

‘Dar, cine stie, poate Cristi nu are dreptate,’ isi spuse ea in timp ce privea amintirile visului ce-l visase, asa cum statea acum in dreptul ferestrei.

Dumnezeu e bucurie, intr-atat de multa bucurie incat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai exista cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu incepe prin bucurie in mijlocul flacarilor si lacrimilor, zidurilor arse si innegrite. Dumnezeu incepe atunci cand esti din nou copil si intinzi mana sa primesti margaritarul vietii fara sfarsit.

Rotea elementele unui cub Rubik, fara sa-i acorde prea multa atentie pana cand vazu ca are in fata ei o cruce greceasca, rosie. Patratelele libere erau toate galbene. Crucea purtata de mainile lui Isus din Nazaret, Hristosul nostru, Hristosul nostru.

Adevarul facut din sangele sfant al lui Dumnezeu.

Suferinta din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers.

Suferinta Lui. Lacrimile de sange ale lui Dumnezeu.

Cea mai mare suferinta tot Dumnezeu o poate simti fiindca exponentul complexitatii Sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru El pentru ca El e infinit. El este ocean de nestrabatut, El este mare fara inceputuri, El este focul care arde in desert, El este focul care nu se mistuie niciodata. Binecuvantati sunt oamenii care lau vazut pe Hristos, dar binecuvantati sunt cei ale caror duhuri Il vad pe Hristos pentru ca El este viu.

Cum ar putea fi altfel daca El a spus atunci ce se intampla acum? Cum ar putea fi vreodata altfel? Cum ar putea El sa nu fie viu cand El a facut viata din pamant, din argila si din lut. Iar lacrimile ochilor nu ajung, cu totii trebuie sa plangem cu lacrimi de duh, eu trebuie sa plang cu lacrimi de duh.

Fiecare om are nevoie de un inger, dar… de ce oare oamenii in care iti pui cele mai mari sperante, te dezamagesc? Si cantecul asta acum doar o intrista. Din cantecele straine Maria intelegea cam doar refrenul, ceea ce totusi era mult mai mult peste media obisnuita in care erau intelese cantecele occidentale de catre tinerii din Republica Socialista Romania. Cantecul o facea sa-si aminteasca de Mihai si nu mai voia sa-si aminteasca de el. Mihai era un baiat din acelasi clasa cu ea, mai mic cu un an decat ea. Ea avea 18 iar el 17. Si era un baiat de care nu mai voia sa stie nimic pentru ca i-l iubea de ani de zile si el parca era de pe alta planeta ori poate nu-i placea indeajuns de ea ca sa-i vada sentimentele. Si lumea era atat de pustie si rece ca o noapte de iarna lasata peste un oras in care nimeni nu iubeste pe nimeni. Ce putea fi mai rau decat sa stea cu el in banca zi de zi, sa-l auda vorbindu-i despre tot felul de lucruri, si de carti interminabile si de idei ale unor filozofi barbosi si despre care este adevarata semnificatie a muzicii lui Johann Sebastian Bach si de ce cartea Don Quijote este in doua volume si nu din unul singur si ce a vazut Dante Alighieri in Paradis si atatea lucruri ca te saturai de arta si de toate lucrurile frumoase ale Pamantului si seara inainte sa se ia curentul cand iti faceai temele la mate erai atat de trista si seara era ca o cutie de scrisori goala si te durea asfintitul si tonurile si nuantele sale de lumina si te dureau zambetele tale de maine pe care le pastrezi doar pentru Mihai si te dureau pietricelele pe care le-ai adus de la munte cate una in fiecare an si te dureau lacrimile si te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta si Luna cea frumoasa care te privea cu lacrimile inghetate si te dureau si te apasau aripile ingerilor te dureau cantecele frumoase si te durea noaptea si te dureau camioanele cu prelata ale soldatilor in termen si te dureau pensionarii care veneau acasa cu sticle goale de lapte si te durea trigonometria din caiet si te dureau Daciile 1300 care treceau si te dureau visele si

te dureau toate frunzele astea din arborii de langa trotuar care nu stiau decat sa-ti fosneasca in suflet si inchideai ochii si nu-ti mai doreai nimic si trebuia sa te grabesti sa-ti faci tema ca sa nu o faci la lampa cu petrol si mai aveai atatea probleme de facut si viata nu e decat durere anesteziata si omul e facut sa sufere dupa cum scanteia este facuta ca sa zboare cum scrie intr-un loc pe o pagina al carui colt Maria l-a indoit si o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un inger.

Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Maria era sigură ca dacă le-ar fi întrebat pe celelelte fete i-ar fi spus ca astea sunt prostii. Cand le privea îi faceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată deşi fetele doar citisera în cameră iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parca i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era opusul lacrimilor. Iar fetele astea deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atat de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, ca nu e zi, ca nu va fi niciodată zi, ca va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi. Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi? Ce înseamnă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”?

Probabil că e un sentiment în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus ca toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului.

Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri. Si probabil că sentimentul erau însuşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şi acoperind cu apă litere scrise în nisip.

Aceasta era prima piatră. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radio-emisie.

Privind crucea de pe fata cubului isi amintea cand avusese ocazia sa vada intr-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. In centru se afla o cruce greceasca trasata cu rosu iar in jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de pesti pictati, cinci pesti, fiecare cu alta culoare. Era un vas din primele secole ale crestinismului. Ca si acum, fusese intr-o tabara – numai ca aceea era o tabara la mare.

Atunci, stand in fata vitrinei in muzeu, Maria incercase sa presupuna la ce era folosit oare vasul acela cand fusese facut. Poate in el se tineau fructele, sau apa pentru spalat pe maini la masa. Nu stia. Dar cum statea si il privea reintregit de catre arheologii ce lipisera cioburile se gandea cat e de vechi si cate e de frumos mesajul pe care il poarta; o cruce greceasca inconjurata de un cerc de pesti. Sau poate se tineau chiar pesti in el.

-Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei. Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radiul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Dar Mariei nu i se

intamplase niciodata sa aiba ocazia sa intoarca si obrazul celalalt. Si daca i s-ar fi intamplat, de multe ori nu stie daca l-ar fi intors. In societatea umana atat de multi oameni sunt asa cum sunt si cu toate astea Profetul a spus ca cel care te loveste trebuie sa te mai loveasca odata. Dupa Evanghelie cel care vrea sa fie drept trebuie sa-l suporte pe cel nedrept si sa-i ajute ascensiunea, sa nu-i impiedice cu nimic nedreptatea.

Dupa Evanghelie tuturor celor rai trebuie sa le mearga bine, i-ar Dumnezeu porunceste robilor sai sa fie sclavii celor rai, iar cei drepti trebuie sa fie loviti pe obrazul drept, iar ei trebuie sa-l intoarca si pe cel stang, trebuie sa fie persecutati, dispretuiti in fiecare zi; asta este Evanghelia. Si probabil si asta este un motiv pentru care este atat de puternica. Pentru ca sunt unii oameni care vor sa fie palmuiti, persecutati si dispretuiti pentru Hristos. Si eu snt unul dintre aceia, se gandi Maria.

Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse: -Disco Queen!

Visul fusese atat de frumos. Visase unitatea la care se tinuse juramantul lui Cristi dar in vis era un loc atat de frumos, era o unitate militara in care soldatii erau ingeri. Si Petra mergea pe aleea principala a unitatii trecand pe langa comandament si pe langa complexurile de locuit, niste buncare uriase adespre care nu stia cat sunt de adanci dar la suprafata aveau doar un cate un nivel de doi metri si jumatate pe ale caror terase se parcau tancuri, cu zidurile zugravite in model de camuflaj kaki. Unitatea respectiva la care fusese incorporat Cristi incerca sa fie mai performanta fiind infiintata la o data mai recenta – comparativ cu restul unitatilor militare din Republică, fiind totodata rezultatul unei conlucrari socialiste intre RSR si Iugoslavia. Si, mergand printre buncare – in vis - vazu putin mai departe ingeri stand pe tancurile verzi sau gri. Erau imbracati in haine kaki si doar dupa felul in care straluceau si dupa aripi se vedea ca sunt ingeri.

Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleum şi care sărea pe saltea. Privind ploaia le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabăra cu parul lăsat liber după un an de purtat bentiţă de lunea până sâmbăta. Acuma în sfârşit purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate.

Astăzi doar Maria purta uniformă, nu stia nici ea de ce o adusese cu ea in tabara. Probabil se obisnuise cu ea si de aceea o purta uneori si in timpul liber. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Întradevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: “I am the Disco Queen…”

Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un sentiment o umplea asemeni luminii. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Si mila Ta este asupra noastra.

Cand rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care il tinea in gura.

Daca as fi acasa, la noapte as dormi cu lumina aprinsa ca sa nu plang. Poate ca iubirea e ca-n vorba aceea englezeasca: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’ Asta zice si C.C. Catch: “Daytime lovers love for sale.” Nu pot sa cred… eu cred ca indragostitii sunt de trei feluri: cei care cumpara, cei care vand si cei care dau, asa trebuie sa fie; the givers.

Eu asta cred. Ca sa nu plang as dormi cu lumina aprinsa. Aici o sa dorm cu becul stins si cred ca o sa plang.

Insa cuvintele sunt acestea sunt totusi incomprehensible. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Nu le putem intelege pentru ca au fost gandite de o Constiinta infinita. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atunci

cand faci asta ai castigat; nimic din lumea asta nu te mai poate invinge. Atunci, si daca mori omorat de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Si in plus, oricine iti face vreun rau tie sau altcuiva, isi face un rau propriului sau suflet. Vietile celor rai sunt facute din ceara, picurand secunda cu secunda arsa de un foc nevazut. Evanghelia e indestructibila asemeni otelului inoxidabil. Daca traiesti Evanghelia, nu vei mai fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac si Iacov e cu tine in fiecare clipa asa ca nu vei mai avea cum sa fii singur.

Si daca traiesti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodata ca esti neiubit pentru ca Dumnezeu cel atat de frumos este iubirea ta pentru tine chiar in inima ta.

Terasele buncarelor erau acoperite de urme de zapada si se simtea un puternic miros de rasina. Pantofii Mariei calcau prin zapada care in putin timp avea sa dispara, dar in care se pastrau inca nenumarate urme de pasi. Si atunci, asa cum se afla acolo, - in vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit sa ma aflu in prezenta Ta… Nu voi merita niciodata sa vad frumusetea Ta…’, Maria statea cu fruntea in zapada si se ruga Dumnezeului celui sfant si adevarat al intregului pamant si cand lacrimile ii deschisera ochii vazu ca e inconjurata din toate partile de aripi albe de ingeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; ingerii o inconjurau pe Maria din toate partile, asemeni unui glob de aripi, aripa langa aripa, iar in mijlocul acelei sfere se afla prezenta lui Dumnezeu, atat de aproape incat putea fi atinsa cu degetele. Vladislav Maria nu stia cat timp a trecut asa, stia doar ca El e viu.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Mariei nu i se intamplase niciodata sa trebuiasca sa intoarca obrazul celalalt ca sa mai primeasca o palma. Unchiului ei Iosâv in schimb, da – cand era un copilandru; insa palma a doua nu mai venise. Niciodata nu esti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Si copiii pot sa fie Eroi ai Imparatiei Cerurilor. Da, imparatia cerurilor.

Tara cea mai tare pe cared majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodata. Toti activistii acestia, toti comunistii, toti fanaticii idealismului materialist si toti ofiterii si secretarii Partidului, toti secretarii cu propaganda, toti ilegalistii si toti informatorii vor ramane in RSR. Ca sa vezi imparatia nu poti ramane activist, comunist, ateu, ofiter de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poti fi mandru ca esti ilegalist daca vrei sa vezi imparatia.

Daca esti informator trebuie sa-ti cosi buzele si sa-ti tai mana daca vrei sa vezi imparatia cerurilor.

Unchiului ei i se intamplase, in schimb, ca intoarca obrazul cand era copilandru la vacile CAP-ului. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Era un vas de ceramica pictata gasit in situl arhelogic al orasului antic Tomis, datat de catre cercetatori ca apartinand celei de-a doua jumatati a secolului al treilea. Era usor aplatizat, si cel mai probabil era un vas cu o destinatie speciala, acum necunoscuta. Privindu-l mai cu atentie in vitrina Muzeului de Istorie si Arheologie din Constanta eleva Vladislav Maria se gandea ca poate era un vas pentru vinul impartasirii cu sangele Domnului. Si poate asta era explicatia pentru ce – asa cum avea un chenar de pesti pe interior -, pe exterior era pictata intr-o nuanta turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru si se ramifica in toate directiile intalnindu-se spre marginea vasului tot sub forma unui chenar, insa de frunze de vita de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupasera de vas nu scrisese in notita de pe vitrina aceasta posibilitate a destinatiei de origine a vasului, ori poate nu fusese permis de catre Directia de Stiinte Istorice a RSR. De ce? Isus nu spune de ce. De ce?

Pentru ca asa a spus Isus. Dar cine e Isus? Isus e Dumnezeu cum scrie in Scripturi. Maria isi amintea o gravura in lemn care ii placuse mult numita “Drumul spre Emaus” facuta la inceputul secolului de pictorul Karl Schmidt-Rottluff. Erau doi ucenici tristi si era Isus si era drumul si vantul printre arbori si era soarele care in curand urma sa asfinteasca. Dar cel cu adevarat stralucitor era Isus Hristos, pe care inca ucenicii inca nu il vazusera. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Desi gravura arata de parca era un produs al artei primitive, ii placea pentru ca asa si-l imagina ea pe Isus cand a

spus de exemplu cuvintele la care medita astazi: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atat de curat si atat de nevinovat incat nu poti spune decat: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Si taci, pe urma.

‘Am nevoie de ceva sfant. Am nevoie de Hristos. De o inima facuta din lacrimi care sa spele picioarele lui Mesia’, se gandea eleva Vladislav in timp ce rotea patratelele colorate ale cubului. ‘Tu care esti viu, invie-ma’.

Povesteste îngerul, fratele Petrei.

‘Dupa visul in care visase unitatea militara Petra mai avusese un vis, despre care simtise ca e de la Domnul.

Ma visase pe mine desi pe atunci eram inca departe, in armata. Eu coboram un drum forestier printr-o padure acoperita de ploaia mocaneasca din vis unde am intalnit un inger care luase chipul unui muzicant orb. Cadea ploaia. Mergeam spre oras si am iesit din padure si drumul bun era tot inchis cu bariere din loc in loc. Apoi am ajuns la blocurile orasului si am inceput sa smulgem brusturi uriasi din pamant voind sa curatam locul. Eu si muzicantul orb, ingerul, am smuls brusturii care aveau niste radacini foarte mari dar care se scoteau destul de usor din pamant. Am aruncat brusturii in rau, mergand cu ei prin ploaie. Si raul se umflase cat de cat de ploaia ce cadea. Am aruncat brusturii in rau gandindu-ne ca vor putrezi daca vor sta in apa. Am aruncat brusturii pana cand au venit si ne-au prins. Si ne aduceau inapoi de la rau. Nu stiu ce voiau sa faca cu noi. Apoi am vazut pe un evreu care a fost primul ridicat aruncandu-i-se o acuzatie pe care nu mi-o mai amintesc. Pe cand ne duceau i-am vazut pe altii dintre ei tarand pe un baiat evreu acuzandu-l de faptul de a crede ca un obiect care se deplaseaza cu viteza de 80 de kilometri pe ora se misca mai repede decat aceeasi viteza. Nu am inteles nici enuntul acesta de fizica, pe care nu l-am putut considera nici fals nici adevarat, gandindu-ma ca cine stie ce descoperiri s-au mai facut la nivelul particulelor, si nu am inteles nici de ce trebuia arestat.

Baiatul se elibera si fugi inapoi in bloc si eu am iesit afara din mine si baiatul eram eu si privi ferestrele de la parter, urca opt trepte pana la fereastra urmatoare de unde sari pe fereastra ca sa fuga dar fu prins de un om de afaceri care era unul dintre ei, singurul pe care stiam cine e. Tot la fereastra aceea mai erau trei fetite evreice care tineau in gura niste diamante pe care le oferira celor de afara pentru a le scapa dar aceea refuzara sa le ajute dandu-le diamantele inapoi si dandu-le in locul diamantelor niste bucatele de zahar.

Si astfel nu scapara nici ele. Si apoi in timp ce realizam ca toata scara e plina de evrei care urmau sa fie ridicati eu am murit, sau poate doar viziunea s-a indepartat si m-am trezit. Acesta a fost celalalt vis al Petrei in care a visat necaz pentru credinciosi sau poate doar pentru mine,sa ne tina pasul Domnul, sau sa mi-l tina’.

Pentru ca El este iubire materializata, o iubire mai mare decat universul. O iubire pe care daca vrei sa o afli, o vei afla, o iubire in jurul careia graviteaza galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiratia sarutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile intr-un suvoi aproape nesfarsit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care sufletul Mariei Vladislav le vedea cu ochi facuti din duh amestecat cu Duh Sfant. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic au ochii inchisi iar Domnul are privirea atat de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care ma vede. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic sunt atat de tristi iar Isus e chair intre ei si ar fi deajuns ca El sa ridice mainile ca cerurile sa se cutremure si universul sa se naruie. Dar Cleopa are ochii inchisi si celalalt ucenic are ochii inchisi si nici Cleopa nu vede si totusi nici eu nu vad, isi spunea Maria in timp ce statea la fereastra si privea ploaia de august ce siroia totul afara.

‘Chem prezenta Ta peste mine si stiu ca atata imi este deajuns’, ii spunea Maria Domnului ei.

Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele, deschide crinul intelepciunii Tale in ochii mei. Te rog Doamne. Te rog fii viu in mine si fa-ma pe mine vie in tine. Fii mereu la dreapta mea, tine-Ti Mana pe mana mea, sprijina-Ti Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de Duh Sfant in inima mea. Fii viu in mine si fa-ma vie pentru totdeauna. Fa-ma sa nu te parasesc niciodata. Fa-ma sa traiesc pentru o mai

mare glorificare a Ta. Ce inseamna cuvintele Tale, Hristoase? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Ce inseamna? Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele si fa-ma sa traiesc pentru o mai mare glorificare a Ta, se ruga ea.

Daca nu e nimeni in jur fata de care sati marturisesti credinta, marturiseste-ti-o faţa de Dumnezeu pentru ca fericirea este o rugaciune in fata unui perete gol. Pentru ca statul in genunchi este mult mai confortabil decat statul intr-un fotoliu de catifea.

Saracia e un dar, e bine sa fii umil, e okay sa suferi in fiecare zi, e okay sa ti se intample sa nu ai ce manca seara, sa nu ai nimic afara de El, din cauza sufletului tau. Nu e nimic daca nu primim explicatii, pentru ca teologia e doar reflexia revelatiei asa cum cerul se oglindeste intr-un rau, iar noi avem nevoie de Hristos.

Daca tu ai nevoie de altceva atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pentru ca prin lumea aceasta cu sufletul facut din durere tu trebuie sa fii viu asa cum nimic altceva nu mai este pe pamant. Aceasta era exhortatia vietii traita de Maria.

Fericirea fara Domnul e nefericire, pentru ca nu-L are pe Domnul. Nefericirea cu Domnul e fericire, pentru ca Il are pe Domnul. Nu te teme sa plangi pentru ca lacrimile suntem noi, nesfarsite precum stelele, nu te teme de durere pentru ca durerea ta esti tu, pentru ca durerea ta este bucurie. Nu da inapoi sa fii viu, pentru ca doar ochii pot vedea lumina desfacandu-se in petale si doar o inima poate vedea adevarul. Nu te teme. Nu te teme asadar. Cat despre moarte, dupa ce vei fi murit, vei vedea ca traiesti. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Oricat de multe lacrimi ar fi pe un ochi o mana buna le poate sterge pe toate dintr-o data. Durerea nu inseamna decat ca esti viu. Aminteste-ti de cum a fost cand te-ai nascut. Acum cred ca sigur te-am facut sa zambesti. Iar Maria… e aici, priveste si asculta ploaia de afara, ganditoare: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Daca vrei iubire mergi la Hristos, caci doar in inima privirii lui vei gasi iubire. Daca vrei prietenie mergi la Hristos caci doar in El vei gasi un Prieten; de ce? Puntru ca nici tu nu poti fi un prieten si pentru ca nici eu nu pot fi.

Toate lucrurile acestea si le spunea Maria in timp ce isi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia sa le invete. ‘Si de intrebi de durere, durerea e o cununa.

Iar de va fi sa fii martir, - orice forma ar avea acel martiriu in viata ta -, sa nu-ti fie frica sa fii martir.

Eu, eu am un Zid al Plangerii intr-un perete al camerei mele. Acolo e.’

Cu cateva zile in urma tovarasa profesor de limba rusa Liuba Steinkowsky, care – dupa cum presupun ca stiti – este o profesoara din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici intrun schimb de experienta, desi ste o profesoara foarte calificata si preda la liceu si nu la facultate pentru ca programul, initiat de URSS, este focalizat asupra invatamantului liceal, totusi a avur neinspirata idee sa proiecteze filmul Solaris, care desi a fost produs de Mosfilm, este plin pana la refuz de imagistica si simboluri crestine. Eu personal, ca si colega a tovarasei sovietice Steinkowsky, mi-am exprimat o dezaprobare ferma, dar avand in vedere statutul preferential al tovarasei profesor moscovite, decizia dansei a primat. I-am spus oricum, ca e mare pacat ca in Uniunea Sovietica se fac asemenea filme si ca in Republica Socialista Romania niciodata nu li s-ar fi aprobat turnarea. Cat despre tov. Liuba trebuie sa va marturisesc ca am oarecare dubii referitor la sanatatea ideologica a dansei, desi a venit insotita de informatii ireprosabile. Dar, dupa cum v-am mai spus, o suspectez si pe dansa de faptul ca devotamentul dansei pentru PCUS si pentru ideologia noastra in general sa nu fie unul suta la suta. Iarasi, dupa cum stiti, probabil tov. Prof. L. Steinkowsky este evreica.

Bineinteles ca lucrul acesta nu conteaza in societatea socialista care face salturi glorioase spre comunism dar suspectez – cum am mai spus –ca dansa, desi nu pare, ar putea sa fie legata de trecutul poporului ei mai mult decat este indicat in acesti zori ai comunismului. In tabara impartim camera si trebuie sa-mi exercit devotamentul fata de Partidul Comunist Român si sa va informez ca am gasit in geanta dansei

de voiaj o Biblie evreiasca, care era pusa intr-un saculet in care mai erau doua pietricele a caror destinatie nu am putut-o deduce. Deasemenea gestul tovarasei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata inca o data lipsa de discernamant ideologic care parca ar incepe sa ia amploare in URSS; (toate acestea bineinteles in cazul in care aceste indicii sunt autentice si nu o acoperire pentru spionaj in favoarea URSS). Trebuie sa va mai atrag atentia si asupra faptului ca unii elevi au aratat un oarecare interes filmului sovietic, in special doua din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta si Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape in intregime (nu l-au vazut tot pentru ca au ajuns mai tarziu de la o excursie la padure), impreuna cu inca trei elevi dintr-o clasa paralela dintre care unul a venit si mi-a furnizat informatia. Numele celorlalti elevi sunt: Cenusa Octavia si Mic Radu. Elevul care ma informat e in aceeasi clasa cu ei asa ca ii pot supraveghea destul de bine fara sa fac un prea mare efort personal. In timp probabil ar trebui luate masuri pentru ca vad ca unii dintre elevi au tendinta de a nu fi pe linie, fie ca la unii e doar fronda tinereasca legata de muzica populara in randurile tineretului, in special cea straina sau ca e – ca in cazul elevelor Vladislav si Ronaï o opozitie nedeclarata dar reala in convingerile lor, legata de flagelul misticismului.

Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi.

Dar totodata, desi lucrurile infatisate aici au trecut - in acele cateva minute cat domnisoara Vladislav a stat la fereastra – prin sufletul ei, forma in care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeasi cu cea in care au avut loc cu adevarat. Si alte lucruri pe care le poti vedea si cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodata nici altele asemenea lor dar cronicarul nu stie daca poate face ceva in privinta asta pentru ca zilele sunt rele.

Pentru ca toate lucrurile care s-au oprit pentru putin timp in inima Mariei Vladislav sunt trecute prin filtrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeti oare ca mânia lui Ahile Peleianul a fost identica celei puse in hexametri de acel batran orb? Filtrul acestei cronici in acelasi timp reflecta si refracta imaginea Mariei pana cand se ajunge la o altă Marie, de data aceasta facuta in intregime din lumina sufleteasca si poate mai complexa asa cum sufletul si lumina se amesteca uneori devnind altceva asa cum se amesteca mainile noastre incat nu mai stim care e a mea si care este a ta. Exista trei versiuni asupra acestei povesti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viata Mariei pe care o cunoaste doar ea insasi iar a treia fiind cea continuta de aceste biete pagini mazgalite asa cum crengile si crengutele copacilor maazgalesc cerul acoperindu-l cu complicate ideograme zgariate de copii in noroiul zbicit de langa baltile de dupa ploaie, iar dinte aceste trei versiuni nu aveti acces decat la aceasta stenograma de sentimente, si desi nici eu nu cunosc cartea scrisa de Dumnezeu despre Petra, nadajduiesc ca Dumnezeu cel indurator sa-mi accepte desenul stangaci ca si un comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Si, in plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vames nenorocit - adauga ochii îngerilor pentru ca Dumnezeu sa poata fi vazut si Petra sa poata marturisi. Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi si menirea omului este ingenuncherea. Asa se gandea ea. Iar “Un veac de singuratate” e o carte cinstita, e o Scriptura a liberalismului secolului XIX - cum a fost si conceputa de Márquez – si a luptei pentru o libertate neinteleasa si a cautarii unui Ideal fabricat, plina de esec in a fi pur si simplu uman. Desi e plina de abjectii, cartea e o oglinda pusa de Márquez si de Dumnezeu in faţa animalului condamnat la libertate contemporan, urmasul omului de ieri. Pentru ca miza existentei lui Dumnezeu si a credintei in aceasta existenta e atat de mare incat omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi pana la sfarsit, sau mai bine zis vor fi si oameni pana la sfarsit, pentru ca a fi cu adevarat uman inseamna a-L avea cu adevarat pe Hristos in tine.

Dar nu se poate sa privesti filmul de animatie “Maria Mirabela” fara sa visezi o clipa la frumosul vis rosu al comunismului. Dar pot oamenii sa devina fluturi? Ce ar raspunde cele doua fetite la intrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se intreba Petra, care este raspunsul lui Hristos? Care e raspunsul? De ce, daca fantasma comunismului e fermecatoare asemenea unui vis visat de un copilas de sapte ani, de

ce, de ce oamenii nu devin niciodata fluturi? De ce nu ne e dat sa devenim fluturi, se gandea Petra in timp ce ploaia ii racorea ochii picaturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cantecul care de-abia incepuse haraia la radio dar Petra nu-l mai auzea. De ce? Si de ce sunt stelele doar niste scantei nascute din flacarile unui foc de tabara ridicat inaintea de plecarea acasa? “Cantec De Pionier (Partidului): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Partidul in privire/ Otel ne curge-n vine/ Si codrul si-al lui fosnet// In inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie, sacră/A Cârmei intelepte//Scutieri Domniei Tale/ Iti suntem noi armata/ Conducator al nostru/ Tovaras Nicolae.”

Oamenii nu pot sa devina fluturi. Doar copiii pot crede asta.

Petra isi duse mana in dreptul fetei si-si apasă ochii si sprancenele cu degetele. Parca se trezise dint-o transa. Isi lua degetele de pe pleoape si privi ploaia care cadea in fata ei, dincolo de fereastra deschisa, le auzi pe fete tipand si razand si auzi haraitul radioului. Era inapoi. Acum era inapoi. Nu stia unde fusese, dar acum era iarasi prezentă. Da, muzica straina, dans si distractie, galagie si vara si optâşpe ani, frumoşi de parca ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed ii inconjura fata si mainile si ploaia purtata de vant facea ca toata imaginea de dincolo de fereastra cu bradul acela crescut chiar langa peretele cladirii si oglindit laolalta cu cerul in doua baltoace de sub geam sa para o fotografie miscata. Si ce spun toate lucrurile vizibile si invizibile? Ce spun toate? Ca va incepe ceva in tara de dincolo de univers. Va incepe atat de curand incat deja se aude muzica nesfarsita a cerului.

‘Dar cel mai inspaimantator lucru de pe pamant este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pamant este un frigider gol, insa cel mai frumos lucru nu e unul plin. Si in zilele noastre de astazi copii nostri flamanzi omagiaza conducatorii iluminati si slujitorii lor satui. Un stadion intreg de pionieri nevinovati adorand Imaginea,’ se gandea Petra stand la fereastra. “Cantec de pionier (Oda): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Iubit Partid in inimi/ Oţel ne curge-n vine/ si codrul si-al lui fosnet// Purtam in ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndru-ma El spre-un Maine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpura-n lumine// El e imboldul nostru/ Sa ne-avantam spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovaras Nicolae.” Si desigur, profetii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia nationala a poporului Imaginii. Iar jos in vale toti ceilalti. Insa noi suntem flamanzi, suntem atat de flamanzi si de slabi si ne taram pe-aici ca niste caini, unii gudurandu-ne, altii tremurand. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scornicesti inconjurat de soboarele de boieri si boiernasi, l-a inlocuit prin partile noastre pe Mesia. El a venit si ne-pa spus cum sa traim, unde sa locuim, ce sa gandim, cat si ce sa mancam si probabil el ne va spune cand sa murim. El este dumnezeul nostru inconjurat din toate partile ca de niste soboare de ingeri, inconjurat de slujitori devotati care si-ar vinde si mamele si tatii, si fratii si surorile pentru o ciorba din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e in fiecare hala de fabrica, in fiecare camera de interogatorii a Securitatii, Portretul sau e agatat in perete in fiecare magazin fara marfa, e purtat pe brate la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patroneaza fiecare uzina sau fabrica din Republica Socialista Romania, fiecare cladire publica a statului, fiecare sediu al CEC-ului, fiecare sedinta UTC, fiecare clasa de liceu, fiecare grupa de soimi ai patriei, fiecare sala de maternitate si fiecare ghiseu de pensii si trecerea vremii va aseza Portretul in iconostasul fiecarei biserici pentru ca el este domnul si dumnezeul nostru, realitatea ce ne inconjoara e toata creata de el si de ingerii sai si el ne cere acest post care dureaza deja de ani de zile si el e Parintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor nostri pamanteni, Neagoe Basarab i-a prefigurat intelepciunea, Stefan cel Mare i-a prefigurat dragostea penru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosita recunoscuta in afara tarisoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru tara. In el se regasesc Alexandru Ioan Cuza si Balcescu, Horea si Avram Iancu. Traian si Decebal ii sunt doar precursori, iar adevaratul sau corespondent – si acela umbrit de

zorii noii aurore rosii si tricolore – nu e altul decat Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din Bucuresti iar noi parca nu putem face nimic, suntem atat de neputinciosi si slabiti de parca am fi in mijlocul unui vis urat, ingroziti si gata sa strigam daca am crede cu adevarat ca e cineva care sa ne chiar auda, si toate astea inainte sa ne trezeasca Radiojurnalul si sa ne spuna ca soarele e iarasi deasupra lumii noi proiectate de aceasta fiinta perfecta, Tovarasul, care fara indoiala ca nu peste multa vreme se va autosanctifica. Pentru ca doar copiii pot crede in comunism. Iar tu, si daca iti este pusa teava pistolului la tampla sau ai opt baionete de de arme Kalasnikov ce tocmai au fost armate indreptate spre tine sa stii ca Hristos te poate si învia.

Privea cubul multicolor de plastic pe care il tinea intre degetele ei finute. O cruce greceasca rosie pe un fond galben. Arata intrutotul vechilor picturi de manuscris crestin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald si stins dar totusi atat de viu din vechile evanghelii pictate de crestinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Si fata cubului stralucea in fata ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci grecesti pe o pagina ingalbenita zugravite cu vin gros si aur amestecate cu ulei de maslin, tămâie si rasina. Plasticul cubului Rubik stralucea in lumina furtunii de afara, fata sa pastrand parca imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate in vitrinele muzeelor ori pe rafturile colectionarilor sau inca ingropate in tarana care ingroapa totul pentru ca tarana e mantia timpului, toate vestigiile ramase de la alti oameni, diferiti dar cu acelasi vis si cu aceeasi dorinta: Hristos. Marturii tacute ramase in urma drumurilor si vietilor apostolilor. Petra tinea in mana un crucifix pictat in arhitectura tridimensionala de plastic a cubului ei Rubik. Asadar, daca tu vrei sa vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra trebuie sa poti spune asemeni apologetului: “Cred pentru că este imposibil.”

Cuvintele spuse in lumina lichida a unui vis al noptii. Cineva parca ma pusese intr-o pictura pe sticla la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printr-un desert inghetat care se afla in interiorul unei lacrimi pana cand am ajuns in fata unei picturi pe sticla ce se intindea pana la nori. Cineva m-a luat de mana si am intrat in icoana pana la picioarele tale, Doamne. Eram intr-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Imparatia Cerurilor, o scrisoare pe care o tineam in maini. Tu ai spus: ‘Marie!’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne.” Tu ai spus: ‘Petra!’, si eu am spus: ‘Iatama!’ Deasupra dealurilor acooerite de padure în vazduhul din tabloul acela era acel pic de lumina facuta din aer incandescent de care aveam nevoie si in tarana Ierusalimului era plin de stele incandescente cu sase colturi cazute din constelatii dintre care unele se sparsera cand se izbisera de pamant si in cer stralucea Elohim ca un Maghen David urias si galben si erai Tu si scaparai asemeni scanteilor transparente ale suvoaielor de munte izbite de stanci, erai Tu si era sfintenia Ta si erai alb ca sudura si in piept aveai o stea galbena. Am privit in privirea Ta si in ochii Tai am vazut doua Maghen David facute din sfintenie in lumina ochilor Tai. YHWH se coborase pana jos la pamanturi, catre noi cei din adancuri. El se aratase ca o stea mare, galbena in sase colturi care se afla in vazduhul de deasupra campului de langa dealul executiei, intre norii intunecati invalmasiti pe cer si praful Iudeii. In departare, la orizonturi, unde muntii pitici cu fasia ingusta de cer senin, cerul fierbea ca taciunele alb.

Norii se intindeau pana departe, coborati pana la cativa centimetri deasupra pamantului. In rest aratai la fel de flamand si singur ca si mine si erai intepenit acolo in piroane si sfintenia Ta te invelea asemeni unei mantii de lacrimi si eu te priveam, si putin mai incolo erau si ucenicii si te priveau si femeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic si a lui Iose si Salome si Tu erai plin de sange si sufletul iti era plin de lacrimi si pe cap aveai o cununa impletita din sarma ghimpata, atat de oţeloasă incat le-a crestat degetele chiar si celor ce au rasucit-o. Si eu n-am putut spune nimic si si Tu ai tacut.

I-am spus doar soldatului cu sabie si sulita care astepta probabil ca Tu sa mori, i-am spus: ‘Ia-i taranului satul, si militianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici ca oricum nu este si priveste ce ramane.’ Nu mi-

a raspuns. Doar a scuipat intr-o parte uitandu-se pe cerul negru si innorat prin care soarele stralucea asemeni unui far de locomotiva palpaind dimineata prin ceaţă. Din mainile si picioarele Tale se prelingea sange pe lemnul gri deschis al crucii curgand prin praf si oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepatandu-l ci doar inlocuind literele negre de tus cu litere rosii de sange. Si aproape era un turn de paza facut din drugi si scanduri, acoperit cu tabla. Dar stand acolo cu ochii inchisi si fruntea proptita in praful muiat in sangele Tau mi-am amintit un tablou pe care aproape il uitasem zugravit cu lumina si durere, un tablou atat de bun incat e unic, incat parca putem spune ca Rembrandt nu l-a facut cu adevarat decat pe acesta, ca si cum am putea spune ca Rembrandt nu este autorul decat al unui singur tablou pentru ca e prea bun, daca nu punem la socoteala portretele de batrani si evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului. “Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care sia imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta. Si apoi Team privit si frica din mine s-a risipit asemeni unui abur de primavara risipit de vant si Te-am privit si am vazut ce minunat esti, Cel pe care il cunosc si cersetorii, Cel al carui chip nu poate fi uitat de ingeri si de cei ca ei. Si acel cineva mi-a spus: ‘Teologic vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit in Holocaust nu au murit pentru ca Isus a fost rastignit acum aproape doua mii de ani ci Hristos a murit pe crucea de pe dealul Golgota pentru ca şase milioane de evrei au fost martirizati in Holocaust.’ Eu m-am gandit: ‘Desigur!’ si in mintea mea se invalmasira trei pagini de argumentatie teologica care sa lamureasca intelesul cuvintelor spuse de unul din acesti serafimi, care sa demonstreze adevarul Adevarului Tau. Marturisire pentru nestiutori, exhortatie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretari teologice pentru slujitorii Tai, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tai, plans, sac si cenusa pentru frumusetea Ta nemeritata de mine. Dar am tacut, cum ai tacut si Tu in timp ce straluceai asemeni smirnei picurata pe ochii mirelui si miresei. Si, dincolo de Tine se intindeau buncarele acoperite de tancuri. Dar ala era alt vis. Si atunci Ti-am spus: ‘Eu sunt Maria!’ M-am gandit la cuvintele ingerului si mi-am spus: ‘Desigur.

Nu a murit o treime din Israel pentru ca ar fi vinovati pentru deicid, ci Hristos a murit pentru ca nu se putea salva altfel nimic din lume, lumea asta in care mor miloane de oameni intr-un razboi, in care oameni nevinovati sunt gazati si arsi. De asta a murit si inviat Hristos. Pentru ca intr-o zi sa nu mai fie profeti ca Nietzche sau Marx si sa nu se mai construiasca lagare de exterminare ori de munca fortata si sa nu mai moara nimeni.’ Asa mi-am explicat eu cuvintele ingerului si in visul meu am visat ca Tu sa-mi spui si mie: ‘Nu esti departe de imparatia cerurilor.’ Asta a fost visul meu. Si stii Hristoase, ce mi se pare extraordinar? Ca asa cum stai acum cu fata plina de vanatai si insangerat, urmand a muri executat prin rastignire, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii si asupra noastra. Tu esti ca o flacara de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar daca nu ai fi facut lumina asa cum faci Tu lumina decat intr-un singur om, in mine sau in altul, tot ai fi facut mai mult decat oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodata, Tu – Dumnezeul incununat cu o cununa de sarma ghimpata. Si cununa Ta era de sarma ghimpata din loc in loc cu cate patru ghimpi curbati, sarma pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de paza la colturi, din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodata pe undeva de om in lumea asta nu a putut carboniza sufletul, nici o celula in nici o inchisoare si nici un lant ruginit nu au reusit vreodata sa lege sufletul de zid, nici o arma nu a putut arunca din vazduh aripile sufletului, nici o cizma nu a putut vreodata zdrobi chipul lui Hristos in noi. Iar vazduhul din jurul meu era galben ca mierea, insa intr-un galben parca developat in tus sepia si atunci am dus mana streasina la ochi si am privit spre Ierusalim, inspre Templul Tau, - cel asemeni unui fagure cu miere, cu stelele Maghen David facute din intersectarea in plan bidimensional a mainilor ridicate de evrei la rugaciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a facut pe Adam si apoi si-a ascuns Faţa si apoi Adam, sau fiul lui Adam, a orbit. Acolo, la Templu – in pridvorul lui Solomon niste preoti ai Stapanului impreuna cu niste carturari incercau sa

vindece un om care spunea ca nu există YHWH. Unul din invatatii Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e in primul rand un ceva teologic.’ Pe urma sufletul meu sa intors dinspre Templu si Te-am privit si m-am gandit ca nu Te inteleg si m-am gandit ca nimeni nu Te intelege.

Communist Blues solo. Cuvintele lui Paravicino in clipe de deznadejde, amintindu-si visurile copilariei. Dar pamantul din sufletul omului e adeseori plin de deznadejde. Cand esti sarac si trebuie sa te zbati si sa speri si nu vrei sa calci peste nimeni cand vezi ca nu mai ai nici o sansa, cand cei cu privirile multumite si poleite cu aur, cand ii vezi razand de tine si de ultima ta nadejde pentru ca esti nenorocit si sarac, si nici macar nu visezi la halucinatia a o treime din planeta: la REVOLUŢIE, la o Revolutie salvatoare care sa smulga sufletul nostru si al parintilor si copiilor nostri din boturile de rechin ale capitalului si din degetele incarligate ale stapanilor, iar noua – robilor lui Dumnezeu si sclavilor omului – sa ne puna o stea in maini, sa o desprinda din cer si sa ne o puna in palme, o stea de paine stralucitoare, luminoasa si calda. O Revolutie care sa redea demintatea celor striviti in picioare si sa ne faca oameni pe cei care nu suntem oameni pentru ca cei care sunt astazi pe pamant mult m-ai mult decat poate fi un om asa hotarasc in fiecare dimineata. Visul ce spune acum, daca Revolutia comunista nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu ar fi fost ceva sfant de la Dumnezeu si ar fi intrat in traditia catolica si in traditia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezatorul, asemeni comunismului Evangheliei Domnului Isus Hristos si al bisericii de inceput a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni comunitatii puritane de inceput din Noua Anglie. Spun asta pentru ca vad cum lumea facuta de bani imi fura sufletul. Vad cum ma transform intr-unul din oamenii astia singuri cu ochii inconjurati de agitatele deserturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtuna si singuratate. Atunci comunismul ar fi fost crestinism pur, ar fi fost o reforma adevarata in cadrul Bisericii.

Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei si gravorul unei comunitati care a incetat sa mai fie o comunitate si al ramasitilor si vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins si pana la urma vor disparea aproape in intregime in aceste pamanturi, eu… eu trebuie sa traiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua cand m-a facut si trebuie sa fiu un artist adevarat in pamantul acesta, pentru ca astazi in România artistii adevarati intr-o zi mananca ciorba si in alta painea.

Acestea sunt cuvintele cronicarului in fata saraciei, umilintei si durerii, lucruri care le are in comun cu eleva Vladislav si cu toti oamenii pe care ii cunoaste.

Dar trebuie sa lupti, Paravicino, pentru ca esti metal lichid in flacari, pentru ca esti tarana care va deveni o caramida in Zidul Plangerii, pentru ca si tu esti un ostas al crucii lui Hristos, pentru ca azi noapte ai visat ca tineai in maini perfectiunea unei sabii ninja, pentru ca esti un soldat si pentru ca Scriptura este arma ta, pentru ca arhanghelul iti spune ca asta e destinul tau si pentru ca serafimii iti spun ca vremurile trecute le sunt recunoscatoare artistilor. Acesta a fost unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit.. Blues solo. “Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem.

Al Yisrael amecha, rachem. V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Rachem, Yeshua.

Raspunsul a fost. “De aceea vă spun: Nu va ingrijoraţi pentru viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-va cu ce vă veţi îmbrăca.” Amin. Omul nu poate crea binele, il poate doar primi. Cat despre mine, pe mine numai Mesia ma ţine in viata. Pe tine cine te ţine? In rest, cand vei fi si tu sarac, vei intelege si vei pretui ce inseamna frumusetea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-si utopiile copilariei intr-un moment de deznadejde ce îi înconjurau sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitara. Acum deznadejdea s-a sfarsit. Acum e lumină si inima e acoperita de zapada curata. Sufletul lui Paravicino e nins si inconjurat de cerul imbibat de zapada si de Dumnezeul care a facut cerurile, Cel care a facut sufletele. Unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit, sarac si nenorocit.

Roberta, pe care Petra o auzi trantinduse la loc pe pat incepu sa cante in romaneste – era doar pe jumatate unguroaica – in acelasi timp cu cantecul de la radio:

-“Ş-am fost să mă duc la târg/ Ş-am fost să mă duc la târg/ Foaie verde de bancnotă/ Foaie verde de bancnotă/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Ci pe fete le tocmeşti/ Ci pe fete le tocmeşti/ Să le iei să nu le laşi/ Să le iei să nu le laşi/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Îţi faci masă îţi faci casă/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Eşti în sân la Dumnezău/ Eşti în sân la Dumnezău/ Ascultă ce îţi zic eu/ Ascultă ce îţi zic eu/Fata cu suflet frumos/ Fata cu suflet frumos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Este înger aici gios/ Este înger aici gios/ Şi de încă n-ai aflat/ Şi de încă n-ai aflat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Când dau buzele în pârg/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele/ Şi când ardî stelele/ Buze rosi de domniţe/ Buze rosi de domniţe mă/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Sus pă munte unde-s fete/ Şi inima-i repede.”

Omul e un aisberg. Eu sunt si eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsa in Dumnezeu, se gandea Maria, cea a carei frumusete demonstra existenta lui Dumnezeu. Si exista momente cand iti sprijinesti fruntea de podea si nu mai gandesti nimic si sufletul tau sarat iti curge din ochi umplanduti fata cu lacrimi. Si exista momente cand inima ta se transforma intr-o prezenţa de lumina si exista momente cand peste oceanul sufletului se revarsa stelele si albul presarat al galaxiei rasfrangandu-se in gheturile sentimentelor cele mai curate si in ţipatele delfinilor si balenelor polare. Iar motivul pentu care mie si oricarui alt om ne este atat de greu sa ne rugam e pentru ca trebuie sa calcam intr-o lume pe care nu am vazut-o niciodata. Pentru ca un delfin care inoata printre ghetari crede ca intreg universul e alcatuit din ghetari care graviteaza unul in jurul altuia grupati in sisteme solare si galaxii. Iar noi cand privim tavanul credem ca stim si ce se afla dincolo de el. Si si omul traieste ca o vita care nu stie de ce traieste. Aproape intotdeauna. Si eu, Paravicino, vreau sa fiu un talmid al memoriei ruinelor comunitatii omului. Atata timp cat va fi un frate al meu care va flamanzi pe pamantul acesta si eu voi flamanzi. Atata timp cand fratele meu din Africa va fi sarac si eu voi fi sarac. Atata timp cat copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizatie si eu voi muri. Oricat ar fi cantecul meu de bun sau de prost, tineti-va banii in portofel. Cantecul meu va fi platit cu alinari si zambete. Asta-s eu. Si asta e pamantul. Si cand voi pleca voi sti ca viata mea a avut sens unic. Asa ca arunc bancnotele tale din mana mea si apuc mana lui Elocheinu.

Iar in celalalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau ingeri stand sus la mitraliere si pe turelele kaki. Si aripile lor erau in acelasi timp facute din pene uriase de porumbel alb si din pene uriase de lumina. Petra se plimba prin unitate si vedea toata puterea lui Dumnezeu si vedea teii care inconjurau unitatea arzand si nemistuindu-se. Si l-a vazut si pe ingerul ei stand pe un tanc si cantand la chitara si aripa lui se intalnea sus pe peretele templului cu aripa heruvimului. Aici nu era sange sacru scurs pe pamant, nu erau piroane care au strapuns sute de alte maini inainte si nu era cununa de sarma ghimpata. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil in care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasa citind Commedia lui Dante Aligheri iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider.

Si dincolo de fereastra deschisa ploaia se transforma treptat in furtuna, vantul fluturand frunzisul copacilor de langa cabana taberei si respiratia furtunii si picurii incandescenti de ploaie ravasind privirea ei. Sufletul ei era afara in furtuna salbatica si frumoasa. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzica a naturii pe care nici un om nu o interperetase in orasele noi ale cdomunismului si nici un om nu o auzise. O muzica in care canta pamantul, in care canta muntele cu pietre si ape repezi, in care canta picaturile de ploaie ce ti se prind in ochi cand esti trist si singur in marea agitata de oameni. Ploaia era o muzica, ploaia era un cantec pe care nimeni nu la mai auzit inainte si pe care nimeni nu-l va mai auzi dupa aceea. Furtuna e o mâna neagra si mladioasa de femeie neagra si mladioasa care cantă la sufletul tau; pentru ca Africa e cea care canta la sufletul tau, il izbeste cu palmele si sufletul tau e un cantec. Pentru

ca oricat ar putea parea de greu de inteles, toti suntem negri. Pentru ca universul e Africa si pentru ca Dumnezeu e negru. Pentru ca toti suntem ce sunt cei mai saraci frati ai nostri si pentru ca Dumnezeu este ce sunt cei mai obiditi copii ai Sai. Ploaia era un cantec.

Duruitul continuu al ploii era un cantec. Ploaia e un cantec ingânat de o fată cu ochi frumosi asemeni vitraliilor vechi de 1000 de ani. Ploaia ce se oprea in ochii intunecati ai Mariei era un râu de apă si pietre.

Era lumină materializată in picuri cand tot ce ai nevoie e o picatura de lumina. Furtuna devenea tot mai agitata si Petra se gandea ca in curand va trbui sa inchida fereastra, dar vroia sa mai stea putin in faţa vântului rece in acest august si sa se lase stropita de picaturile transparente de cer. Ploaia era o fata cu ochi asemeni vitraliilor si mainile Mariei erau ţinute in rugaciune de sârma ghimpată care fusese pusa cu mii de ani in urma pe fruntea si parul lui Hristos, insangerandu-Le. Eleva Vladislav este cea mai periculoasa dintre toate elementele nesanatoase prezente in tabara. A primit o educatie extrem de defectuoasa in spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptam in primul rand pentru a inlatura orice ramasite ale obstacolelor reactiunii care mai stau in fata glorioasei lupte socialiste si pentru a putea dupa cum spune Tovarasul sa incepem comunismul incepand cu anul 2000. Si cand clasa muncitoare laolalta cu taranii si intelectialii infratiti cu masa proletariatului vor invinge marea lupta pe intregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii.

Eleva Vladislav trebuie sa inteleaga cauza noastra lupta pentru o lume mai buna, o lume noua facuta de omul nou si pentru omul nou - sau sa fie convinsa prin orice mijloace sa inteleaga. Personal sunt de parere ca reeducarea anilor 50 si prima jumatate a anilor 60 a dat roade si este o metoda viabila pentru cauza fericirii comunismului.

Aceasta e o carte scrisa in genunchi.

Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul?

Portret de fata in uniforma albastra Aceasta este o carte scrisa in genunchi, in momentele de glorie cand Elohim ne invinge, atunci cand Eloah este mai puternic decat inimile noastre.

Aceasta carte este imaginea unei fete stand in fereastra in luna august a anului 87 sau 88. Atat timp a trecut de atunci, nu? Aceste pagini, ca atatea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fata care sta in dreptul ferestrei privind furtuna de august plina de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil palmuit de un parinte beat.

Petra sta in fereastra purtand uniforma pentru ultima oara, cu bentita alba peste parul saten, uniforma facand-o sa para ca o muncitoare din Uniunea Sovietica sau studenta din Republica Populara. Aici, in imaginea aceasta, Petra e tanara atat timp cat vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reala careia timpul ii va brazda obrajii, ii va increti fruntea, ii va zbarci buzele si ii va garbovi spinarea cum ne va face tuturor.

Chiar si in amintirile noastre in Petra se vor amesteca alte Petre impreuna cu alte chipuri si suflete pana cand acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent si inselator asemeni propriei noastre vieti.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om.

Ganduri in linogravuri infatisate asemeni unui clasor de colite, asemeni unor icoane pe sticla pictate intr-o alta lume de copiii cu handicap de la spitalul nr.

2, spitalul ingerilor. Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo.

Pe patul metalic de tabara o pagina a Bibliei este sifonata de picuri de ploaie cand citise Biblia in ploaia din camp sau fulgi de zapada de cand ingenunchease in zapada. Dar fiindca veni vorba, in filmul “Maria Mirabela”, cand Mirabela se aseaza pe minge cu basca rosie nu e alegoria naiva a comunismului asezat pe Pamant? Iar pe mingea respective nu sunt doua dare, una rosie una aurie iar cea rosie nu pare sa invinga? Iar steagul, steagul rosu ce este oare?

DESPRINDERE DE APHRODITA

learned.”

„You must unlearn what you have Yoda, în Star Wars V

I Sărutul de marmură

Băiatul stătu mult printre pietre, încercând să citească inscripţiile în latină şi privind statuile. Stătu până când începu să se întunece, asemeni amurgului simbolist din sufletul său. Dimineaţa, într-un alt crepuscul un secol mai târziu nu avea să-şi mai amintească nimic decât statuia unei femei romane căreia îi atinse sânul dezgolit şi etern în amurgul îngălbenit de râuri de frunze purtate de vânt. Galateea aceea nu se preschimbase în fată vie şi sărutul ei fusese un sărut îngheţat şi abstract, dar atunci ştiuse că el se va preschimba cândva într-o piatră, veşnică şi beatifică.

După ce ieşi din clădirea internatului băiatul trecu pe lângă terenul de fotbal, apoi de cele de baschet şi de volei intrând în clădirea liceului nou numit Colegiu Naţional, traversând-o pe coridorul personalului şi ieşind pe uşa principală. Era o zi de joi, galbenă. Liceul era o clădire chilimbarie, veche, aproape mare, cu un singur etaj iar strada pe care se afla uşa de intrare a acestuia era o stradă veche şi puţin circulată. O stradă care nu avea nume, pe care pentru a o numi nu trebuia decât să spui „strada”, tot aşa cum nici el deja nu mai avea nume şi pentru a-l numi nu trebuia decât să-i spui „băiatul”, ori alt nume, cum ţi-ar fi venit. Cerul era o icoană albastră.

Strada era închisă pentru maşini la un capăt şi de aceea treceau atât de puţine maşini pe ea, fiind pavată cu piatră cubică de bazalt. Băiatul trecu aproape fără s-o vadă. Avea atâtea necazuri şi avea 14 ani. Când ajunse la intersecţia de la capătul străzii, unde se afla fântâna arteziană cu broaştele mari de bronz verde parcă cerul îşi schimbase tonalitatea şi în lumina aceasta de lume nouă se gândi şi el ce frumos ar fi ca tot visul ăsta urât să se termine şi sa se împrietenească şi el cu o fată; unul din puţinele lucruri pe care şi le dorea. Numai că fetele nu se împrietenesc cu fraieri.

Aici pavajul de piatră cubică se termina, intersecţia fiind din asfalt acoperit de urme de roţi mari duble în noroi, iar pe trotuare puţinii oameni erau doar străini şi necunoscuţi asemeni monedelor din alte ţări.

Traversă strada şi intră în parcul oraşului, plin de copaci cu frunze de aur ruginit. Parcul era cel mai frumos lucru, galben şi luminos, un contrapunct divin cu viaţa sa înnegrită şi arsă. Bău apă din ţâşnitoare şi apoi merse spre capătul parcului. Sări peste nişte şanţuri săpate de arheologi şi apoi merse spre muzee. Nu vroia să meargă acum la muzeu, voia să meargă lângă muzeu. Lângă muzeul de ştiinţe ale naturii privi viperele în acvarii şi apoi când merse pe lângă muzeul de istorie trei sau patru câini săriră pe el însă îşi spuse că trebuie să-şi facă puţin curaj. Trecu şi de câini, şi apoi ajunse la colţul din spate al muzeului unde începea lapidariul. Altare cu inscripţii prescurtate, bănci de amfiteatru, mici lei de marmură, statui funerare reprezentând oameni. În spatele muzeului lapidariul era acoperit de o terasă de sticlă spartă şi galbenă.

Strada era închisă pentru maşini la un capăt şi de aceea treceau atât de puţine maşini pe ea, fiind pavată cu piatră cubică de bazalt. Băiatul trecu aproape fără s-o vadă. Avea atâtea necazuri şi avea 14 ani. Când ajunse la intersecţia de la capătul străzii, unde se afla fântâna arteziană cu broaştele mari de bronz verde parcă cerul îşi schimbase tonalitatea şi în lumina aceasta de lume nouă se gândi şi el ce frumos ar fi ca tot visul ăsta urât să se termine şi sa se împrietenească şi el cu o fată; unul din puţinele lucruri pe care şi le dorea. Numai că fetele nu se împrietenesc cu fraieri.

Aici pavajul de piatră cubică se termina, intersecţia fiind din asfalt acoperit de urme de roţi mari duble în

noroi, iar pe trotuare oamenii erau străini şi necunoscuţi asemeni monedelor din alte ţări.

După ce ieşi din clădirea internatului băiatul trecu pe lângă terenul de fotbal, apoi de cele de baschet şi de volei intrând în clădirea liceului nou numit Colegiu Naţional, traversând-o pe coridorul personalului şi ieşind pe uşa principală. Era o zi de joi, galbenă. Liceul era o clădire chilimbarie, veche, aproape mare, cu un singur etaj iar strada pe care se afla uşa de intrare a acestuia era o stradă veche şi puţin circulată. O stradă care nu avea nume, pe care pentru a o numi nu trebuia decât să spui „strada”, tot aşa cum nici el deja nu mai avea nume şi pentru a-l numi nu trebuia decât să-i spui „băiatul”, ori alt nume, cum ţi-ar fi venit. Cerul era o icoană albastră.

Băiatul stătu mult printre pietre, încercând să citească inscripţiile în latină şi privind statuile. Stătu până când începu să se întunece, asemeni amurgului simbolist din sufletul său. Dimineaţa, într-un alt crepuscul un secol mai târziu nu avea să-şi mai amintească nimic decât statuia unei femei romane căreia îi atinse sânul dezgolit şi etern în amurgul îngălbenit de râuri de frunze purtate de vânt. Galateea aceea nu se preschimbase în fată vie şi sărutul ei fusese un sărut îngheţat şi abstract, dar atunci ştiuse că el se va preschimba cândva într-o piatră, veşnică şi beatifică, cand primise sarutul de marmura.

Toţi oamenii care s-au născut vreodată pe pământ nu s-au gândit decât la un singur lucru. Toţi suntem Săruturi constantinbrâncuşiene, uneori sparte ori incomplete şi nu există explicaţii pentru toate acestea pentru că Dumnezeu nu dă explicaţii. În plus, secret fiecare fată doreşte să i se spună: -Eşti atât de frumoasă, dar asta nu e totul... Şi nici măcar asta nu e totul.

Un prieten, magister în teologie Y. mi-a mărturisit, răspunzându-mi la o întrebare, că s-a căsătorit gândindu-se că ce se va întâmpla cu el la bătrâneţe, s-a căsătorit fiindcă simţea nevoia unui ajutor. Nu mi-a spus că s-a căsătorit fiincă simţea nevoia de iubire şi pentru că simţea neapărat nevoia de iubirea celei care acum este soţia lui. Părerea mea dacă nu este because of LOVE şi dacă nu e iubirea ei cea mai bună dintre toate asemeni ciocolatei Lacta, mai bine laşi fata în pace.

Vis 1. Am visat – doar atât îmi mai amintesc că pe un perete se aflau diferite obiecte. Eu am întrebat dacă se poate să cumpăr o tapiserie pe care era brodată o formă asemănătoare cu un copac cu rădăcină, coroana şi rădăcina fiind unite în partea dreaptă de o formă geometrică asemănătoare cu două trapeze unite la capetele înguste unul în continuarea celuilalt şi fără linie despărţitoare între ele. Lângă tapiserie era atârnată şi forma după care fusese aceasta făcută; o matriţă de fibre textile cu găuri şi cu schiţarea aceluiaşi desen. Preţul pentru amândouă era 200 Lei, dar tapiseria cu copacul abstract avea tendinţa să se transforme pe când mă târguiam, într-un smochin pus în glastră. Eu deja aveam de plătit altundeva pentru ceva – nu mai ştiu pentru ce – 100 Lei, dar m-am gândit şi am zis că le cumpăr oricum deşi nu ştiam cum aveam să plătesc.

Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile. Credinţa nu trebuie să fie o formă de narcisism. Credinţa e un ochi, mare, deschis în mijlocul frunţilor noastre asemeni punctului roşu din fruntea de devi a Indiei, un ochi atrofiat însă, orb, ori aproape fără vedere. Nu ştiam toate astea atunci cu toate că îmi închipuiam că ar fi trebuit să ştiu măcar ceva pentru că la cei 17 ani ai mei aflasem că suferinţa e un om, iar singurătatea e prietena lui şi deasemenea eram cel mai mare fan al lui Dostoievski de la mine din clasă, de fapt singurul, dar adevărul e că adevărul nu poate fi găsit în cărţi. Când am citit prima dată cărţile lui Dostoievski am aflat că sunt individ raskolnikovskian şi abia după aceea cu mari eforturi am început să încetez să fiu. Ştiu toate lucrurile astea dar le-am aflat abia la urmă, aşa cum doar venirea nopţii sugerează frumuseţea dimineţii, a cărei lumină e scursă deja ca un potop de pe pământ, doar câteva bălţi de strălucire mai adăstând nerisipite în jumătăţile înclinate ale trotuarelor ori în ochii oamenilor

asemeni unor lentile suprasensibile, pline de emoţie şi de bulbul inconştientului germinând în conştient.

Asemeni probabil oricărui elev de pe clasa a unşpea ori a doişpea, în prima pauză fug pe la intrarea profesorilor. Am în buzunar două sute de mii de lei, pe care îi primisem de la tatăl meu pentru mâncare fiindcă sunt un băiat din Haţeg care face şcoala la Deva. Săptămâna aceasta, luni dimineaţa cănd am venit cu cineva cu maşina la Deva văzusem la intrarea în oraş pe autostradă unde şoferii spuneau că stăteau prostituatele, o femeie. Din maşină n-am putut să o văd foarte bine, n-am putu să văd decât că probabil era cu vreo zece ani mai mare ca mine, purta o geacă de motociclistă şi era roşcată cu o cascadă de păr dat cu fixativ. În timp ce maşina mă ducea spre oraş m-am întors să privesc în urmă, putând să văd cum mânca seminte scuipând cojile pe asfalt şi mutându-şi gfreutatea corpului de pe un picior pe altul. Acolo vreau să merg, poate o voi găsi acolo, visasem toată noaptea că o să merg însă pe drum parcă străzile se dilatau, alungindu-se mereu şi nu mai ajungeam. Ca orice adolescent am anumite sentimente, înăbuşite însă de timiditate, sunt un băiat foarte timid şi dinj cauza aceasta nu îmi făcusem nici o prietenă. Ştiam că femeia aceea nu va putea fi niciodată prietena mea însă tot ce îmi doream era un pic de tandreţe. În om sufletul e un nufăr, înflorit în piept, mare, luminos, însă totodată fragil. Noi avem tendinţa parcă să rămânem aceiaşi orice am face însă petalele nufărului din noi se murdăresc rupte de mâini necunoscute şi reci până când din noi nu mai rămâne decât un bulb de nimic şi poate uneori cel mult o durere surdă precum mugetul Pământului. La toate lucrurile acestea aveam să mă gândesc mult mai târziu pe când aveam să întâlnesc o femeie născută parcă din muzica valurilor blues ale viselor mele, în viaţa mea îndeplinindu-se visul secret al probabil oricărui autostopist, dea fi luat de o femeie tânără şi măiastră cum doar o femeie poate fi şi acea femeie să-l dorească pe el. În starea aceea de durere fizică, o suferinţă fizică a ceea ce primitivii numeau inimă şi a depărtării de tandreţe, am ajuns în oraş şi măam dat jos din maşina fetei descoperindu-mi sufletul, un nufăr viu, respirând în pieptul meu cu petalele ogivale şi boltite acoperite de picături de rouă şi de lacrimi de parcă aş fi descoperit o nouă galaxie evanescentă ca un univers de picături de apă adunat pe globul alb al unei păpădii. Ca să fiu sincer şi acum îmi amintesc cum îi trecea diagonala centurei de siguranţă printre sâni ce păreau atunci a fi tot ceea ce îmi doresc.

Recunosc, ăsta mi-a fost primul gând. Dar adevărul e că lucrul pe care îl numim credinţă nu e un zar acoperit de 21 de puncte ci este mânerul sabiei heruvimului, fie că mă închin ei sau nu. şi acum îmi amintesc toate astea cu trupul învăluit de durere, acea durere ce face să explodeze florile înflorind, de tortură metafizică şi lipsă de iubire. Orice nufăr nu trebuie lăsat în cutia în care a fost expediat dar nici nu trebuie lăsat în mâinile oricui, ale necunoscuţilor, vagabonzilor şi străinilor şi chiar şi cele mai frumoase femei dacă nu au o direcţie pot fi de fapt în felul lor de a iubi nişte hobos, bums sau tramps afectiv rătăcind de la un sărut la altul precum sărmanii vagabonzi de la o stradă la alta, precum fata din Like A Rolling Stone, cântecul lui Bob Dylan. Altfel sufletul ar sfârşi prin a fi distrus asemeni cooanei de marmură greacă a lui Simion Stâlpnicul, ori tristeţii şi iubirii bietului Leopardi şi până la urmă ar ajunge un suflet înstrăinat, o floare furată de anonimi în noapte. Cât despre Dumnezeu, Dumnezeu ne-a făcut pe toţi câţi suntem pentru a ne spune fiecăruia la momentul potrivit cuvintele baladei Foreigner şi ale lui Julio Iglesias: "I wanna know what love is/ I want you to show me."

Sunt un băiat foarte timid, poate cel mai timid băiat pe care l-aţi întâlnit pe străzile astea ale noastre de beton, despre mine se spune că sunt timid ca o fată mare, şi ce să zic, e adevărat. Dacă mă uit la un film şi personajele încep să se giugiulească încep să râd şi nu pot să mă mai uit deloc, dacă o fată încearcă să se ia de mine, mă uit în pământ şi tac cu o mină la fel de absentă ca a statuii lui Ovidiu din Constanţa. Naş vrea să vă faceţi o părere greşită, însă despre mine se spune că sunt băiat frumos, iar oamenii frumoşi sunt totdeauna timizi, asta e cea dintâi cruce a lor.

Sunt prea timid şi din cauza asta nu am curaj să vorbesc prea mult cu o fată care îmi place, mai demult nu puteam vorbi deloc. Şi nu ştiu foarte bine, dar cred că uneori iubirea e tot ce îmi doresc, numai că aşa a fost lăsat de busola şi sextantul destinului ca eu să nu ştiu ce e iubirea de fapt. Mi-a plăcut de multe fete iar la câteva le-a plăcut de mine, dar aşa a fost ca eu să nu ştiu toate astea şi de fapt nici nu am întâlnit pe cineva care să mă convingă că le ştie cu adevărat. Un lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna în iubire a fost ca spiritual eu să fiu în castelul de fildeş şi fata să fie afară făcând zidurile una cu pământul, eu să fiu cel cucerit şi fata să fie cea care să mă cucerească. Aşa sunt eu, un băiat ca o fată mare, şi au fost câteva Siegfriede de felul acesta care au încercat să ajungă până la mine dar pot spune că cel mai adesea nu au reuşit şi zidurile au rezistat, cine ştie poate că doar nu s-au priceput. Dacă mi-aţi cere părerea asupra tuturor acestor lucruri cândva în viitor, v-aş răspunde că există şi pentru iubire o vârstă şi până la acea clipă toate ţinerile de mână, statul şi aşteptatul prin cafenele, stricatul mobilei nu au nici un rost asemeni unei frunze de plastic ce nici măcar nu va îngălbeni niciodată. Acum la 17 ani bineînţeles că nu ştiu toate acestea. Acum inima mea -primitivă ca o motocicletă Harley-Davidson de pe vremea tinereţii lui William Saroyan - îmi este un cub Rubik în piept, cu plasticul topit şi cu pătrăţelele vârâte unele în altele şi amestecate, un cub Rubik ce nu va mai putea fi rezolvat de nimeni niciodată, încă ce am început să mă desprind din coconul inconştientului, desprindere ce nu a încetat până astăzi.

bolnavilor de boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi muzică, Like A Rolling Stone – Bob Dylan, în care îşi fac lucrul lor, ceea ce nimeni altcineva în locul lor nu poate face; dacă nu facem asta până la capăt înseamnă până la urmă că nu au fost decât pretenţiile de noi, de toţi şi când îs numa' pretenţiile de cineva, fie acel cineva o persoană ori un sat, nu e bine. Toţi ar trebui să fim – dar doar dacă vrem – precum Mama Tereza de Calcutta ce asemeni păsării care în basme călătorea între două lumi şi-a tăiat din carnea inimii şi ne-a dat-o celor subnutriţi spiritual s-o mâncăm. Cât despre bolnavii psihic şi orice alţi bolnavi mesajul probabil că ar trebui să fie: puţină răbdare până D-zeu va oferi descoperirea vindecărilor, cum a dăruit penicilina, avionul şi mersul pe Lună. Orice boală va fi vindecată în timp, e nevoie doar de răbdare iar răbdarea întotdeauna şi de aceea e coborâtă din cer.

Aproape întotdeauna am privit iubirea ca ceva asemeni a ceea ce numesc credincioşii Ceva Mai Înalt, de aceea aventurile şi prieteniile nu m-au putut mulţumi şi le-am respins aproape întotdeauna.

De când am simţit că am conştiinţă am ştiut că sunt eckhartian şi lachist şi un frate mai mic de-al lui Novalis. Cred în floarea albatstră şi sunt un căutător al ei într-o formă sau alta asemeni lui Galaad şi toată viaţa mi-a fost o căutare, o călătorie a iniţierii, o pribegie singuratică şi dură spre pământul în care stelele sunt flori cu petale albastre, un canaan străjuit de Statuia Iubirii, o lume în care nu mai contează nimic decât săruturile şi îmbrăţisările, flăcările ce vă topesc şi vă omogenizează precum două galaxii amestecându-se. Novalis în manuscrisul miniat al literaturii universale a pictat floarea albastră; ce am aflat eu cu două sute de ani mai târziu e că floarea albastră există undeva pe pământ şi că e chiar inima noastră, însă bineînţeles am aflat odată cu trecerea timpului care răsucea mosorul individuării, pe când adolescenţa mea ca şi sonda spaţială Voyager era de mult departe spre bulbul de lacrimi şi lumină al universului.

Acum, după ce zilele mi s-au adunat în ochi precum boabele de rouă, pot spune ce cunosc, pot spune adevărul. Pentru mine iubirea nu există, ori poate doar eu nu exist pentru iubire. Acum pot spune că pentru mine iubirea nu există, cine ştie poate probabil ca şi pentru oricine. Ca şi Emma Bovary am avut mereu o natură bivalentă; o parte din mine vrea să trăiască în iubirea, cealaltă vrea să ajunez singur undeva până-mi dau duhul. În plus în prima jumătate a adolescenţei am suferit la internatul şcolar mai mult decât suferă de obicei şi oamenii mari, aşa că nu am avut timp să mă gândesc la iubire şi orice ţine de ea.

Am încercat după aceea şi am avut câteva prietene, câteva afaceri şi câteva idile, dar nu pot spune că am reuşit. Fetelor nu le place de mine, ăsta e un adevăr.

Mi-am făcut şi un cont pe un site de prietenii. I-am scris unei fete din Guatemala; ce să fac dacă de aceea mi-a plăcut. Nimic. Apoi i-am scris unei fete din Japonia. Nimic. Apoi i-am scris unei fete foarte frumoase din Ecuador. Nimic. Apoi i-am scris unei fete din Bangladesh. Mi-a scris un răspuns şi apoi nimic.

Mă simt ca un armean din Fresno ori ca un personaj malamudian. Şi de fata din Bangladesh mi-a plăcut cel mai mult, iar ea după ce mi-a privit profilul nici măcar nu mi-a mai citit mesajele, le-a lăsat acolo pe trotuarul pustiu să fie strivite ca nişte trandafiri albaştri de puţinii navetişti grăbiţi şi încărcaţi de bagaje de pe străzi, de parcă ar fi doar notele chinuite şi torturate de feeling ale unui bluesman. E prea multă pasiune în lumea asta. Pentru mine iubirea nu există, nu a existat cu adevărat niciodată, cine ştie poate nu va exista niciodată, asemeni Vidului lui Bodhidharma.

Merit asta? Asta e o întrebare de Sfinx şi nu are nici un răspuns. Nu-l înţeleg pe D-zeu şi ca să combin două citate, "singurătatea e o mare plictiseală", dar de o viaţă "simt că bat la poarta cerului". Jimi Hendrix a făcut un cântec, Bob Dylan a făcut altul, D-zeu m-a făcut pe mine şi de multe ori simt că nu ne mai înţelegem de vremuri devenite de o vechime deja cosmică şi ca să-l parafrazez pe regizorul Andrei Şerban uneori înţeleg conţinutul a ceea ce sunt, dar nu-l cred alteori cred în ceea ce mă umple, dar nu mă înţeleg; cât despre iubire, este şi ea pe acolo pe undeva, poate dacă aş avea un milion de dolari s-ar găsi şi iubire pentru mine, sau nu? oricum, pământul este al celor blânzi, însă femeile se pare că nu; sunt un Adam singur în Eden.

În Pateric există o istorisire. Un bătrân se ruga pentru un frate al său pentru ca Dumnezeu să-l scoată din păcat şi demonul nu ieşea. Când bătrânul la întrebat de ce, Dumnezeu i-a arătat pe fratele acela giugiulindu-se cu demonul. Când te afli iarna în casa ta neîncălzită e normal să-ţi fie frig, când te prăbuşeşti undeva singur în zăpadă bineînţeles că mori de cald.

Cât despre bine-rău, corect-greşit, în general toată lumea le cunoaşte însă de cele mai multe ori nu le cunosc sufletele noastre ci doar super-ego-ul. Cărarea tuturor ucenicilor trece pe lângă Castelul Frumuseţilor, însă cărarea nu se opreşte acolo ci ca în toate basmele duce mai departe. Cât despre mie a cam sosit vremea să-mi iau basmaua de hobo agăţată de băţ şi să mă urnesc mai departe în acordurile blues redemption ale vieţii mele precum David Copperfield.

Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi

II Ce-nseamnă chentăcitis?

Am o colegă, de fapt e o fată dintr-o altă clasă. E foarte frumoasă dar ca şi celelalte fete nici nu se uită la mine când nu se distrează pe seama mea. Are o privire înstelată de parcă toate stelele universului sunt răsfirate în ochii ei, gravitând una în jurul celeilalte în privirea ei nesfârşită precum Calea Laptelui. Are un zâmbet foarte plăcut, un zâmbet ce te atrage din primul moment când o vezi, de parcă atunci când zâmbeşte ar avea gura plină de îngheţată de piersici presărată de bucăţele de gheaţă. Dar nu mă bagă în seamă, iar eu încerc s-o uit de mult pentru că de mult timp aproape de când am devenit adolescent deja sufletul meu e un turn de salvamar părăsit pe un ţărm inundat cea mai mare parte din an, de parcă întreaga lume ori măcar întreaga mea viaţă e o Zonă tarkovskiană. Până şi visele de amintiri de GI Joe. Dacă – pe când aveam 17 ani – aţi fi întrebat despre mine, vi s-ar fi spus cel mai adesea: e un fraier. Probabil că este adevărat însă eu ca fraier cred că cele mai mari şanse la fericire pe pământ le au fraierii, oamenii ca mine, pentru că ei fiind făpturile cele mai neadaptate la numita realitate sunt cei mai dependenţi de singurii care nu sunt fraieri, cei din înalt – fiindcă afară de ai toţi sunt fraieri, chiar şi diavolul e un fraier. Şi tot ce un fraier ca mine trebuie să facă e să întindă mâna ca un cerşetor spre arabescul străzilor concentrice ale cerurilor, ridicânduşi palmele alăturate în închinăciune ce-i vor deveni o carte de text sacru şi înluminuri galbene de lumină. Cu şmecherii nu e aşa însă, de asta şmecherii rămân mereu şi prea repede singuri în cele din urmă regi prăbuşiţi pe tabla lor de şah asemeni lui Al Pacino la sfârşitul modernei saga de cinema The Godfather.

Pe de altă parte toate astea sunt doar emoţii, doar sentimente. Am întâlnit mai 'nainte prin Haţeg o femeie singura ce mă poate face să înţeleg ce înseamnă Doamna Noastră Maria, o femeie care s-a vindecat de cancer prin rugăciuni, pe bune. Dumnezeu e întradevăr bun şi ne ascultă dacă suntem adevăraţi în credinţa noastră. Am vorbit despre asta cu dânsa şi spunea: -Nu m-am lăsat.

Femeia asta îmi dă atâta speranţă, dacă ea s-a putut vindeca de cancer prin rugăciuni la Dumnezeul creştinilor, de ce n-ş putea şi eu să mă vindec de orice ar fi pentru ce trebuie să mă vindec, dar – există şi un dar – îi dau eu Salvatorului oamenilor atâtea rugăciuni ca ea? Cât despre Haţeg cred că îmi place pentru că e aşa mic şi nu ai ce face în

el şi astfel pot să stau la laptop să scriu ori să merg dincolo de sate în munte, însă oricum oraşul ăsta-i viaţa mea de când eram doar un ursuleţ mic pe betoanele şi râurile lui, silindu-mi părinţii să aducă bolovani până acasă de la pietrării de pe râuri de la zece kilometri distanţă. Psalmii cei plini de speranţă sunt de asemenea cei mai frumoşi precum muzica clasică pe care compozitorii obişnuiau să o scrie pentru îngeri de aceea muzica clasică poate fi simţită de oricine şi oricine ar putea să o cânte pentru că de fapt suntem îngeri în haine de oameni şi aici întotdeauna după muzică tăcere.

Vis. Chiar în noaptea în care am citit viziunea cu blocul de piatră a lui Jung, am avut un vis.

Am visat ce eu împreună cu un număr restrâns de oameni am fost ridicaţi cumva de pe pământ. Când am coborât iar până deasupra pământului cu groază am văzut că era tot distrus. Nu mai exista nimic viu pe pământ şi pământul era acoperit de un fel de mâzgă ce era ceea ce distrusese pământul, orice formă de viaţă de pe pământ, - dar apoi am observat îngroziţi că mâzga aceea era ea însăşi o formă embrionară de viaţă. Apoi eram în cer ţinând în mâini fosile din forma aceea de viaţă, bucăţi întărite din mâzga aceea şi ne întrebam cum de fusese posibil să se întâmple toate acestea şi să piară tot pământul. Int-o zi visul ăsta va fi ceva mai mult decât science-fiction, atunci cand oamenii vor fi mai rari decat aurul pe Pamant.

După mulţi ani de la evenimentele înfăţişate aici am avut un vis, un vis pe care l-am uitat şi pe care pentru a-l descoperi trebuie să-l calculez cum a calculat matematicianul acela planeta Neptun.

M-am văzut în mijlocul unui continent de gheaţă în ostrovurile şi pământurile din Nord, eram printre rătăcitori şi eschimoşi pe un pământ de gheaţă curată ca jeraticul din care se desprindeau încet triburi de aisberguri, răsfirându-se valurile fără început şi fără sfârşit ale celor trei oceane. Eram acolo şi singurătatea mea stătea singură pe axul Polului Nord cum stăteam cu o generaţie în urmă în anii '80 la grădiniţa cu program prelungit cu schimbul în mijlocul linghişpirului învârtit de ceilalţi copii. Am fost singur în visul meu şi ăsta e un vis recuperat pe care cred că l-a avut tot Patericul, cât a fost.

Felix fide. Dacă aş vărsa din Dumnezeu asemeni unui Vărsător o predică în forma în şapte colţuri a suflării mele acesta i-ar fi tema. O profesoară din liceu, profesoara pecareo respect cel mai mult după maică-mea, de fapt cea care m-a ţinut acolo şi s-a asigurat că termin şcoala la ei când unii şi alţii treceau prin îndoieli, spunea că nu le prea am cu logica şi într-adevăr aşa e, o ştiu. Dar ce am descoperit e că logica mai întotdeauna încurcă lucrurile, în credinţă cel puţin pentru că speranţa, credinţa şi iubirea însăşi transcend logica. De mic copil am avut un vis: să fiu şi eu scriitor ca Huckleberry Finn. Ei bine, îngerul meu păzitor m-a binecuvântat cu crinul de raze ce-l ţine în mâini şi rapid ca într-o povestire pentru pionieri, am devenit scriitor. Însă problemele abia acum încep. Când credeam că îmi cunosc viaţa şi că pot şi eu să stau liniştit cu burta la bec, mi se împlineşte un alt vis, un lucru pe care fără să-mi dau seama ce cer l-am cerut de-o viaţă. Într-un fel asemănător Ioanei d' Arc, lui Cristofor Columb, lui Augustin şi altor nebuni am început să am viziuni, viziuni minunate şi incomprehensibile ca un sonet castilian. Odată ajuns la punctul acesta e evident că în pământul acesta pozitivist orice brumă de viitor am mai avut până acum e discutabilă şi fără să fiu un marturus probabil că să mă nimeresc şi eu acolo ca un fleţ ghinionist ce sunt, însă problema mea e alta, mie teamă că mă trec mai repede sau mai încet ca cireşul copt în potopurile de iunie şi nu înţeleg nici o tastă mai departe din hârtia asta ce am găsit-o într-o sticlă groasă de ulei de măsline aduse de valuri, ciobită şi spartă de bolovănişul sufletului meu. Am avut multe bilete şi cărţi poştale primite dintr-o altă lume, însă aceasta e prima scrisoare, scrisoare ce asemeni magafalei nu o înţeleg nici să mă tai.

Scrisoarea constă într-o ideogramă; se spune despre împăratul roman Constantin că a văzut un semn pe cer, o cruce; exact asta am văzut şi eu, însă o cruce herladică. De fapt sunt două cruci, romane nu greceşti; prima e trasată în plan vertical cu linii groase.

A doua e trasată în plan înclinat la 45 de grade cu partea de sus spre colţul drept al imaginii şi cu baza spre colţul stâng. Asta este epifania pe care am primito, revelaţia, viziunea în genul „IN HOC SIGNO VINCES” şi nu ştiu ce înseamnă, ştiu doar că m-a izbit într-un mod profund de când am primit-o şi, de exemplu, m-a impresionat într-atât încât dacă aş fi nobil şi nu ţăran nemeşit de la Livadia de Coastă din Ţara Haţegului, miaş schimba heraldica şi aş alege semnul acesta simplu ca simbol personal, un blazon care l-ar fi mulţumit cred şi pe Tom Sawyer pentru protejatul său negrul fugar Jim. Habar n-am ce-nseamnă desenul dar ştiu că mi-a fost dat din cer şi după ce l-am desenat la sfârşitul Evangheliei după Ioan am scris: Felix fide, cuvinte ce cred că au legătură cu miniatura de lumină, prima dată când m-am putut vreodată exprima cursiv în latină, predica mea. Şi încă o întrebare adastă: ce voi cuceri oare rugându-mă cu mâinile astea zdrobite, voi cuceri lumea, cerul, îmi voi cuceri femeia, mă voi cuceri pe mine, îl voi cuceri pe D-zeu?

Gestalt-ul indian. În trecut viul a fost mult mai frumos decât este azi. Marele Spirit pe care oamenii albi l-au uitat în rama Bibliei privea din nori. Înţelepciunea alunga păsările şi priceperea prindea vulpile. Mergeai pe jos până la râu şi prindeai păstrăvi uriaşi cu cangea. Măcinai porumb într-o piatră. Te căsătoreai cu o fată de lumină, îmbrăcată în piele moale de cerb şi mocasini cu şireturi de fibre, cu părul încunuat cu pene mari şi raze smulse din aripile uriaşe ale Soarelui; rămâneai cu ea pentru totdeauna şi soţia ta rămânea frumoasă toată viaţa. Visele îţi erau nişte prieteni ce vin să te îndrume pe calea ta. Bizonul îngenunchea pe piatra Soarelui şi apoi se lăsa săgetat şi străpuns pentru oameni. Lupii erau oameni care au plecat în păduri pentru a-l afla pe Marele Spirit; când îl aflau se întorceau în satele de corturi şi deveneau iarăşi oameni, unii vindecători, alţii punători de porumb; lucrul acesta nu se mai întâmplă acum.

Fiecare indian spunea cum fiecare indian spune şi astăzi cuvintele lui Crazy Horse: „Nu vrem civilizaţia voastră! Vrem să trăim aşa cum au trăit părinţii noştri şi părinţii lor şi părinţii părinţilor lor.” Dacă Red Cloud şi Crazy Horse ar fi câştigat cumva Pământul nu ar muri. Şi fiecare suflet de om simte asta, doar oamenii cărora li s-a furat sufletul nu mai simt. Acum în oameni vântul nopţii stinge candelele şi în flăcări întră întunericul, pământul se întunecă şi şi tot mai mulţi oameni devin bufniţe, oamenii se preschimbă încă din viaţă în demoni. Acum ce încă mai e frumos este pe moarte.

Am trecut astăzi lângă două fete ca două vulpi pe o stradă undeva şi una a remarcat în batjocură că sunt prea frumos, în vreme ce cealaltă a spus ceva nu am auzit bine ce, probabil că sunt prea acru. Aşa aflu că sunt o viţă-de-vie, aflu că din mine se va face vin cândva, într-o zi cândva aici în lumea asta postmedievală sau chiar după ce voi muri în cer, din mine se va face vin şi cei semnificativi pentru mine vor bea vinul acesta care e sufletul meu. Cineva nu ştiu acum exact cine îmi va culege buzele cu degetele ca pe nişte struguri şi le va mânca spunându-mi ca în Cartea Bună: „Ce bună e dragostea ta.”

Pe YouTube este un cântec făcut de ReinaDelCid, o muziciană cu chitară numit „New Girlfriend.” Cântecul este mundan şi fără nici o perspectivă, exprimând totodată un yang feminin întro cheie de cântec de război apaş cathartic însă tototdată, având genuina lui frumuseţe. Deşi cântecul e fain nu cred că mi-ar fi plăcut atât dacă făptura mistică şi sufletul primitiv care sunt nu ar fi văzut în deşertul vieţii sale în frunzele ikebana ale tufişului său flăcările unui cuvânt „dintr-o altă lume” după cum a spus fosta cântăreaţă şi actualul înger Ofra Haza cândva la Montreux Jazz Festival în anii '90. În clinchetul cântecului acesta am văzut cuvintele altcuiva. Versurile acelea pop sunt spuse de o fată prietenei unui băiat care e cel mai bun amic al ei, iar eu am primit cuvintele ca ca un călugăr cerşetor, un mistic eckhartian pe cont propriu, ori ca fratele Lawrence, cuvintele mi le spune mie D-zeu pentru că în calitate de Mireasă a Domnului nu sunt ceea ce trebuie să fiu şi Isus este batjocorit de viaţa mea. „So he tells me that you're the new girlfriend As you're hanging all over his side But be careful because he's

my best friend And I don't like that look in your eyes.” “Şi îmi spune că-i eşti noua lui prietenă/ Pe când tu eşti agăţată de el/Însă ai grijă că mi-e cel mai bun prieten/Şi nu-mi place expresia din ochii tăi.” De multe ori am tendinţa să mă port în calitate de Mireasă cu Mirele meu de parcă abia l-am agăţat, eu sunt stăpânul meu şi prin meritele mele m-a ales. “I've been watching you change him to suit you Don't think I don't know what you do.” Şi eu am adesea tendinţa să încerc să-l schimb pe Isus după sufletul meu şi Zeul ştie asta. “Am privit cum îl schimbi ca să ţi se potrivească/ Să nu crezi că nu ştiu ce faci.” “So go ahead bring him to Gina And parties with all of your fools As for all of the people that matter to him We know that boy's too good for you.” “Aşa că bine du-l la Gina/ Şi petreceri cu toţi proştii tăi/ Cât despre toţi oamenii care contează pentru el/ Noi ştim că băiatul ăla e prea bun pentru tine.” Chiar şi biserica poate deveni uneori o petrecere de proşti şi cel mai adesea nu-l preţuim aici pe pământ pe Isus îndeajuns. “Now I don't want to fight but girl I know your type I know it I know it so well You treat him right or I'll swear on my life That I'll have to put you through hell I swear that I'll put you through hell.” “Nu vreau să mă cert dar fată îţi ştiu genul/ Îl ştiu îl ştiu atât de bine/ Să te porţi bine cu el ori jur pe viaţa mea/ Că o să trebuiască să te trec prin iad/ Jur că te voi trece prin iad.” Dumnzeu îmi vorbeşte încă blând şi cu pace, dar îmi cunoaşte genul şi îl cunoaşte, îl cunoaşte atât de bine de când a făcut lumea şi-mi spune să nu-l mai răstignesc pe Isus cu credinţa mea de doi lei, ori n-o să aibă altceva de făcut decât să mă treacă prin iad aici pe pămînt pentru păcatele mele – cum a mai făcut-o – si, dacă nici atunci nu mă-ndrept să mă trimită în iad. Fata care a făcut cântecul ăsta care pentru mine este un tufiş în flăcări mai are un solo în felul cântecelor de scalpat ori de război ale primelor naţiuni, ale indienilor americani, în care duhul meu îl vede pe Dumnezeu cântând ca un războinic, ca un zeu deasupra lumii, cântând ca un uragan cu chipul şi asemănarea îngerilor, plin de putere, înveşmântat cu armura de stele a nopţii, cu un zâmbet atotputernic, mâna care poate zdrobi universul ca pe un gândăcel în palmă, cel mai bătrân şef de trib care a existat vreodată care-mi spune că deşi Isus a murit pentru mine dacă nu mor şi eu pentru Isus totul e zadarnic, sunt deşertăciune, un cadavru care trebuie îngropat în iad cât mai repede. Oamenii nu înţeleg dar Divinităţile sunt cei mai puternici, mai puternici decât PCC, decât Mafia şi decât bomba atomică la un loc, D-zeu e Capo di tutti capi, binevoitor precum Vito Andolini dar cu care nimeni n-ar trebui să facă jocuri şi drame. Şi poate asemeni duşmanilor Cosa Nostra, odată ce au fost lucraţi, oamenii odată ce se trezesc în iad îşi dau seama că unul din cele mai rele lucruri pe care au putut să le facă au fost să se pună cu familia Dio. Domnul e un Don, cel mai puternic Don care va fi vreodată şi cât eşti cu el totul e bine, deşi se poate să şi suferi sau să mori - pentru că, nu? este război şi trăim pe pământul numit Narnia -, dar totul se merită, şi de aceea capete de ou ca mine trebuie aduse la bunul simţ cumva înainte de a fi mult prea târziu. “But I won't sit back as you hurt him So shape up or leave him alone.” Dumnezeu nu se lasă bajocorit, ori măndrept în credinţa, sufletul şi viaţa mea ori mai bine să nu mai aduc ruşine lui Isus şi să-l las în pace. “Dar no să fac nimic dacă-l răneşti/ Aşa că progresează ori lasă-l în pace.” “Now I don't want to fight but girl I know your type I know it I know it so well You treat him right or I'll swear on my life That I'll have to put you through hell I swear that I'll put you through hell.”

“Nu vreau să mă cert dar fată îţi ştiu genul/ Îl ştiu îl ştiu atât de bine/ Să te porţi bine cu el ori jur pe viaţa mea/ Că o să trebuiască să te trec prin iad/ Jur că te voi trece prin iad.” Cuvântul se repetă ceea ce înseamnă - după cum spunea Yosef ben Yaakov – că totul e hotărât şi D-zeu se jură precum singurul în măsură să se jure că le va aduce la împlinire dacă numi vin în simţiri. D-zeu este dragoste dar şi lucrurile astea sunt adevărate.

Viaţa e eternă, viaţa e un film neorealist italian proiectat de lentila albă a suflării tale, fără sfârşit. Şi tot ceea ce am numit până acum iubire e doar rebut sufletesc, rebutul sufletului meu.

Cum spunea Bob Marley, iubirea nu poate fi decât una. Pe tot pământul acesta nu se află decât o singură persoană care să te poată iubi şi pe care să o poţi iubi.

Tu spui că sunt răţuşca cea urâtă şi sunt, dar dacă nu înţelegi adevărul sufletul tău îşi pierde frumuseţea ca un delfin murind aruncat pe nisip, scoici şi pietre sparte. Asemeni unui acordor de piane D-zeu după cum ne spun rabinii joacă jocul de moară al îndestinării căsătoriilor şi doar al căsătoriilor şi orice poveste de iubire reală coboară din cerul în furtună asemeni ploii din care nici o picătură nu e la fel cu cealaltă şi nu se roteşte prin văzduh şi nu cade pe frunze şi apoi prin iarbă, pe asfalt sau pe râu la fel cu cealaltă. Aşa că atunci cânt pe pământ se află o singură femeie – chiar dacă e o femeie pe care încă nai văzut-o niciodată – pe care Puterea Mai Înaltă, - ale cărei adevăruri au fost predicate de preofetul Einstein -, o numeşte destinul tău, celelalte femei nu mai există chiar dacă unele ar fi oricât de statuare şi vii asemeni unor zeiţe greceşti cu trupul inundat de un potop de estrogen cu privirea de alge verzi, ude, nimfe cu trupuri veşnice cum femeile niciodată nu sunt ori prinţese ale castelelor zeilor din ape îmbrăcate cu veşmintele vechilor statui greceşti căzute în noian cu pântecul de sidef îngheţat şi cu trupul înveşmântat în valuri, ori de abanos ars şi înnegrit de soare de sirene cu mâini molatice din mări îndepărtate, sau chiar ţărănci cu frumuseţi de statuie antică, chiar reflexia de astăzi a femeii care a pozat pentru imaginea zeiţei Nike a sculpturii Victoria de la Samotrace, chiar şi cu suflete şi aripi lichide de păsări măiastre, nu mai există, pentru că – dacă nu te cheamă Solomon ben David – ăsta e mersul vieţii de când a despărţit D-zeu pământul de ape, şi apele le-a numit natură şi uscatul l-a numit Adam la începuturi. Dacă filozofia ta se termină în alt omniscient ism, ca şi odată Randy Pausch – pace peste el – îmi pare rău să te dezamăgesc, de cele mai multe ori.

Estrogen. Mai bun decât ceaiul verde, mierea în faguri, mirul şi tămâia cum spune Cântarea lui Solomon, decât îngheţata tropicală, măslinele zdrobite, decât vinul Carmel, decât sucul curs din portocalele sau piersicile strivite în palme, decât strugurii zdrobiţi, decât toate florile de câmp, muzica latinoamericană, decât heroina, decât trandafirii negri roşiatici zdrobiţi de fete în pieptul tulburat după întâlnire, decât bulboanele luminoase ale şuvoaielor din munte, decât Luna care a privit la fiecare iubire de pe pământ, frunzele ude de ploaie, decât geniul Republicii Italiene, decât toate orăşencele cu trupul plin de nicotină, decât Noaptea care te îmbrăţişează fără să spună nimic ori ziua ce te priveşte cum treci pe stradă şi suspină, şi ea deasemenea fără să spună nimic, şoptind poate doar ceva stelelor, decât Vasti şi decât însăşi Sulamita, doar o mireasă din Yemen cu buzele pline de smirnă i se apropie, ori o scrisoare tot recitită şi recitită primită de pe front, ori Apollonia şi La Isla Bonita – acest autoportret, spuma de săpun impregnându-se în ea, de aceea estrogenul e cel mai valoros lucru de pe pământ înfrumuseţând până la transfigurare şi umplând fiecare zâmbet de femeie de pe pământ, transformîndu-le şi pe sfintele pictate de El Greco în ceea ce sunt, ori Sfânta Catherine din Siena în gravura Vaticanului, cea mai frumoasă imagine din întregul univers cunoscut, gura ei blândă de sfântă şi feminină de femeie, de Mireasă veşnică a Hristosului sărutându-l în rugăciune pe Dumnezeu asemeni tuturor sfintelor Bisericii Creştine, cel mai valoros lucru de pe pământ, estrogenul creează femeile şi o amforă delicată plină mirodenia de neînlocuit a estrogenului e tot ce-mi doresc, nu vreau ştiinţă şi cunoaştere, nu vreau filozofie şi estetică, nu vreau artă şi teoria artei, nu vreau THC ori alte –ine, nu vreau retuşuri şi styling-uri, nu vreau suflete epuizate, nu vreau cerşit de sentimente, nu vreau iubire frigidă, nu vreau frumuseţe de marmură, nu vreau eros inconştient, nu vreau nimfe fără suflet şi femei vampir fără umbră, nu vreau îngeri nu vreau nici demoni, nu vreau iubire fără iubire, nu vreau nici Louise Brooks nici Ibsen, nu vreau iubiri trecute pe la casă, nu vreau sexualitate şi plictiseală, nu vreau iubire care nu există, nu vreau gălăgie şi indiferenţă, vreau doar estrogen, vreau cel mai frumos lucru: o femeie, estrogen ce face să atârne greu florile şi sânii femeilor cu trupul plin de miresme ca o pădure mirosind mocnit ca ceara plină de flăcările mult prea dulci ale mierii dintr-un stup de albine, cu răşină parfumată asemeni fragilor zdrobiţi curgându-le prin priviri, estrogenul le aduce sufletul, frumuseţea, clocotind ca

o bulboană de miresme şi esenţe, le face femei incomprehensibile, le face asemeni unor statui antice din Africa grecească cu buzele şi sânii lor indelébili plini de toţi alcaloizii Arabiei, chimia sufletului lor face din fiecare femeie un continent iar din cele mai frumoase face nişte deşerturi pline de sacru asemeni femeilor Indiei şi Tibetului, arse de soare ca de febră şi pline de tămâie, asemeni pustiurilor din jurul Meccăi, pentru că iubirea e ceva sacru, ceva ce nu poate fi înţeles vreodată ci poate fi doar primit prin credinţă, iar o femeie e yinul din rotirile fără sfârşit ale bluzului vieţii, jumătatea pentru care compozitorul a scris întregul cântec şi a construit întreaga lume. Pentru mine estrogenul e combustibilul iubirii.

III Colindând prin Deva

Unui prieten al meu i se întâmplase în viaţă un vis nu al prietenului ci al meu; întâlnise o fată în pădure, lucru pentru care nu era invidios ca fata încruntată din tabloul lui Paul Gauguin, simţea poate doar puţină pizmă şi se întreba uneori: oare cum poate fi o fată pe care o întâlneşti în pădure? Poate e chiar Cybele călcând pe muşchiul rece de pe pietre printre copaci, ce poate s-a îmbrăcat într-o pereche de blugi şi un tricou pentru a-şi ascunde frumuseţea de zeiţă elenă şi sufletul antic grecesc de taină şi tăcere. În tăcerea muntelui orice femeie poate fi o Cybele, iar Cybele e orice femeie, frumoasă şi însingurată în propriul arhetip, singură în propria privire ca într-un deşert de feromoni, precum un nufăr izolat în propria strălucire, singur în srălucirea sa. Cybele era pură asemeni unui râu îngheţat, plin de pietre şi rugăciuni mişcate de apă şi ciobite şi sparte unele de altele, un lucru-în-sine ca orice femeie care asemeni Legii poate fi ispită pentru ignoranţi şi revelaţie pentru cei aleşi, cu privirea, trupul şi chipul născându-i-se din cele o mie de şuvoaie ce se adună într-un râu ce curge prin stânci uriaşe de la începutul timpului. Cât despre mine, după o viaţă, abia când am încetat să pretind că am suflet de înger, mi-am reprimit sufletul de om.

Vis 2. Am visat că am mers în baia de la bloc în faţa oglinzii, unde era becul aprins. Trebuia să termin un poem pe oglindă care era scris mai mult de jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers. ___ Un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om

întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. Deasta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine. O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale bipedului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui inconştient Căpitan Flint; dar nu e nimic, şi eu sunt un om inconştient, la fel cu toţi ceilalţi oameni. Şi cine zice că nu e, de fapt e un mincinos.

Nici măcar nu ştiu cum am traversat toată Deva. Treceam printre oameni cu nişte mine indiferente pe chipuri ca un schior printre obstacole, fără să-i văd, fără să văd clădirile - aceleaşi de trei sau patru ani de când venisem în oraş -, fără să văd pomii de pe marginea drumului albi sau roşii de flori şi fără să ştiu dacă cerul era alb sau indigo. Sufletul, în privire îmi era ca respiraţia gheţii, rece, ud ca un şuvoi îngheţat, eram asemeni unui om de marmură spartă şi tocită care stătuse de mii de ani într-un râu vijelios de munte, trecând repede ca un marfar printre pietrele prăbuşite din stânci din munte. În respiraţia mea muntele era o altă respiraţie, un spirit cu ochi înstelaţi şi buze de gheaţă asemeni unui Puck adolescent ce-şi râde de toţi şi de toate, însă pe atunci nu ştiam, crezând că inima de elf andersenian de atunci era o inimă ce ar fi putut să iubească. Eram ca un colţ de munte demontat şi recompus în mijlocul oraşului asemeni unei vechi case ţărăneşti cu fundaţia de piatră de la Muzeul Satului, mergând singur printre toţi oamenii aceia ale căror suflete se bucurau să mănânce caserole întregi de mici şi să bea bere proastă cu chimicale pe marginea vreunei bălţi pline de motorină în care îşi aruncaseră undiţele, obicei din copilărie. Mergând atunci prin oraş inima mea era un râu de munte prăbuşindu-se în el însuşi asemeni unui yin-yang însă – cum râurile sunt oarbe – pe atunci nu ştiam acest lucru. Doar eram un râu ce acoperea

trotuarul pe care mergeam îl acopeream cu muşchi ud, pietrele sufletului meu ce le trăgeam după mine şi spiralele liriciste de apă ale singurătăţii a tot ce este viu şi ca orice râu sărutul meu dădea viaţă şi era hotărât să ajung pe cealaltă parte a cerului asemeni astronauţilor americani, eram Natura ce se hrăneşte de pe sărutul Iubirii, eram toreadorul cu spadă înconjurat de un amfiteatru de munţi verticali, ciobiţi de ciocurile acvilelor şi de trăsnete, ce să mai spun eram un adolescent. Pe atunci nu mi-am amintit, dar poate de ar fi vrut îngerii ce veghează pe vârfuri, stâncile şi buştenii uriaşi prăbuşiţi mi-ar fi amintit toate gesturile sacre pe care le-am făcut oridecâte ori am devenit parte din munţi şi din ape din munţi. Spun toate acestea pentru că fiind născut şi ieşit din munţi, sufletul meu e o oglindire de munte retezat de gheţari ori poate de Nimrod, inconştientul meu omenesc şi jungian e un colţişor de munte cu râul încremenit acoperit de picături de rouă, un ciob de stâncă, un mesteacăn tânăr, un lup sărman ori un cerb cu ochi de om.

Nimeni nu-şi poate fi propriul său erou şi în plus lumea nu are nici un erou, eroii vin din altă lume. Cum a făcut şi Jung m-am dat pe brazdă şi am încetat să mai caut Graalswordul, această fata morgana, halucinaţia din privirea tuturor eroilor pământului. Sunt doar eu asemeni unei păduri barbare, baroce şi pietiste.

Deva e undeva în Europa de Est. E în locul unde demult s-au întâlnit Regele şi Profetul împărţindu-şi precum Avraam şi fratele său Lot lumea. Întregul Apus a fost al lui Carol cel Mare, iar Răsăritul s-a închinat la strigătul Cărţii. Doar pământurile acestea din jurul Devei nu au fost nici ale lui Charlemagne nici ale lui Muhammad, precum zona demilitarizată şi ocolită de graniţe şi noroc dintre Pakistan şi India, ori dintre RPD Coreea şi Coreea de Sud, pământurile acestea au fost într-adevăr ale nimănui, adică ale noastre, ale jandarmilor unguri, ale fabricanţilor de orgi de biserică saşi luterani şi şvabi catolici, ale ţăranilor rumâni, ale birtaşilor evrei şi ale ţiganilor, aceşti vameşi magici. Pământul acesta e locul unde Carol cel Mare şi Mahomed au stat jos şi s-au privit unul pe celălalt, pentru a pune sabia care e un cuvânt şi cuvântul care e o sabie între ei, pentru să plece apoi la Aachen şi Mecca şi să lase sabia-cuvânt şi cuvântul-sabie înfipte ca două pietre de hotar într-un pământ cu oameni proşti şi paşnici, asemănători oilor, închinându-se - atât cât au putut -,în pământul ăsta plin de grâu şi viţă-de-vie, cu puterea lor de înţelegere de oameni înapoiaţi şi sărmani cel mai adesea, unui alt Profet, unui alt Rege.

Probabil că iluminările ca şi trenurile personale sosesc mai târziu. În cazul meu trezirea dată mie din înalturi a fost: dacă tot nu pot fi iubit, de ce să caut să fiu? Când D-zeu m-a trimis spre drumul presărat de cruci, de ce să-mi scot crucea din cuie şi să o arunc şi să-i cer o femeie? Mai ales când cel mai adesea sunt un călător îngenuncheat în deşert. Iubirea pentru mine nu a existat şi acum văd că nu va fi niciodată pentru că nimeni nu poate iubi un andersen.

Am fost respins mereu, când nu am respins eu întotdeauna, femeile mi-au adresat toţi termenii peiorativi din tot argoul şi guess what? N-am nevoie de asta. Aşa plecau oamenii în pustie şi aşa ajung Bodhisattva la iluminare, acesta e momentul în care durerea şi sublimul încetează. Însă toată lumina asta a venit abia acum odată cu răsăritul, ani de zile după ce lucrurile pe care vreau să le poestesc au fost uitate de toţi afară de cartea de lumină de pe altarul universului. Pentru că asemeni lui Robert Frost sunt deja prins într-o poveste de dragoste, promit să-i râd în faţă oricărei femei oricât de adevărate ce îmi va cere vreodată iubire, ca şi până acum. Sub fotografia mea alb-negru de sandwich man se va scrie în manualele de istorie aproape contemporană ale viitorului: Omul Care A Făcut Grevă Timp De O Viaţă În Faţa Balconului Neînduplecat Al Vieţii. Adolescenţii de clasa a 10-a chipul cu uimire iar numele nu mi-l va mai şti nimeni, asemeni oricărui hobo care a umblat vreodată beatific şi obidit pe pământ. Sunt omul de zăpadă uitat de toţi afară în ger, de copii şi constructori şi de tinerii logodnici ce trec ţinându-se de deget prin seara incandescentă de decembrie, sunt

omul de zăpadă a cărui privire pâlpâie în noaptea de iarnă şi a cărui inimă îţi carbonizează mâna dacă o atingi şi e un adevăr că în locurile cele mai sălbatice se găseşte cea mai multă frumuseţe, nevăzută de nimeni pentru totdeauna precum râul Nahani ori singurătatea mea la ora 11.30 p. m. rătăcit asemeni lui Anakin Skywalker pe undeva prin univers. Mai mult decât atât, trăiesc toate astea de un şirag pe care până acum sunt înnodate zece mii de mătănii de turcoaz, însă nu sunt un profet, nu ştiu ce înseamnă toate astea, nu le cunosc înţelesul, nu pot să sper că îl voi afla vreodată ori măcar curând, pentru mine D-zeu e o tăcere ridicată la exponentul 7, cuvintele oamenilor le preţuiesc şi pe cuvintele târgoveţilor nu dau doi bani, odată cu trecerea timpului încep să devin tot mai fericit şi tind să nu mai înţeleg nimic, încep să văd prin oameni ca prin sticlă semitransparentă şi singurul angst care mi-a mai rămas din bogata mea colecţie e invizibilul. Când inima mea se va opri din mişcarea ei de revoluţie în jurul axei sale, Pământul va continua să graviteze în jurul Soarelui, iar când pământul se va opri topindu-se în soare, stingându-se cum stinge ceara scursă flacăra galbenă şi albă a lumânării eu voi continua să gravitez în jurul unei sfâşietoare Schimbări la Faţă fără de sfârşit, înconjurate de lumină, de noi pâlpâind ca nişte lumânări de Înviere în mâinile îngerilor care îşi vor fi lăsat săbiile de flăcări pentru totdeauna. Şi precum Meister Eckhart în loc de iubire am nimic. Cuvinte de Narzis.

A trecut mult timp şi multe lucruri nu mai sunt cum au fost la 17 ani. Am învăţat de la cei ce au ales să mă înveţe fie ei oameni sau fiinţe din înalt.

Am învăţat. Învăţ. Am văzut azi trei călugăriţe. De fapt cred că erau două călugăriţe şi o femeie a Domnului.

Veneau de la Arad. Şi acum îmi amintesc expresia feţei a uneia dintre ele. Purta un veşmânt de cap asemănător celor medievale occidentale, cam la fel cu cel al mamei lui Francisc De Assisi din filmul Brother Sun, Sister Mooon – numai că negru. Avea un chip, o expresie – de data aceasta cuvintele suna parcă atât de meschin -, o expresie indescriptibilă, lucru pe care nu îl pot spune despre nimeni afară de mama, sau de mama mamei sau de cei mai adevăraţi Bătrâni, Strămoşi dacă i-aş vedea, dacă ar fi posibil acest lucru. Şi pentru fiecare om cred că indescriptubili îi sunt doar Strămoşii, restul universului este inteligibil. Cât despre călugăriţa aceea cred că nici măcar Balzac n-ar putea s-o descrie, pentru că o fiinţă ca ea a trecut în alt plan al existenţei – ca toţi monahii, cei care trec cu adevărat -, noi suntem mărul sălbatic, ei sunt mărul altoit. Era doar o femeie tânără care trăia după nişte legi mai vechi decât lumea iar un asemenea amestec e genuin neobişnuit, ca şi cum te-ai împărtăşi din trupul şi sângele Domnului în fiecare a doua duminică din lună la biserica din colţul străzii cu vin turnat din amfore dezgropate din oraşul de cenuşă din Pompei, vechi de aproximativ douăzeci de secole. Comparaţia aceasta cred că se potriveşte foarte bine în cazul acelei călugăriţe pentru că spre deosebire de toţi ceilalţi oameni sufletul credincioşilor e făcut din vin, de asta sunt ei atât de je ne sais quoi pentru Dumnezeu, îngeri, lume şi pentru oricine afară de ei înşişi. Cuvintele sacre numesc oamenii pământ iar pe credincioşi sare; asta înseamnă că oamenii sunt nişte turte de pământ făcute de vreun copil înapoiat în joacă fără nici un rost, în vreme ce credincioşii sunt cristale făcute de lumină pentru o mai mare glorie a luminii, sunt bogăţia pământului, fără noi pământul nu ar mai exista, fără credincioşi pământul cu toate industriile sale: armament, ideologii, muzică de suflet ratat şi pornografie, prostituţie şi droguri şi toate fiinţele acestea cu vieţi triste care încă îşi mai spun oameni, totul ar fi un yin şi un yang de flăcări învârtejindu-se pe undeva pierdut prin marginea Galaxiei. Să nu uiţi niciodată asta. Să nu uiţi că atunci când noi nu vom mai fi, nici voi nu veţi mai fi.

Apologeticum est non mortus. În 1969 la Woodstock cineva din mulţime a spus, în engleză fiindcă era american sau ceva asemănător: „Until today out of love music I have always taken the music.” Traducerea – meseria mea, meserie din care statul român nu îmi permite să trăiesc – ar veni: „Până astăzi, din muzica de iubire am luat întotdeauna muzica.” Într-adevăr cum e bine cunoscut pe pământ nimic sfânt, cât despre mine

problema mea a fost că am luat viaţa prea personal, în plus dintotdeauna romanticii sunt întotdeauna respinşi, astfel a fost făcută toată arta universală de calitate, însă de multe ori se întâmplă artiştilor, aceşti greieri cântători ţinuţi într-un borcan de sticlă smălţuită, că în căutarea lor dupa a fi unici, mai degrabă după a fi originali ies afară din omenire; cât despre suferinţă, suferinţa e în aşa fel făcută că orice suferinţă e cea mai mare; iubirea e sticlă şiroind de apă evanescentă întratât că poate fi ştearsă cu palma, revenind totuşi. Însă există o soluţie pentru orice; în cazul meu am hotărât obidit ca un autostopist ca, dacă primul gând nu îmi aparţine să dau al doilea gând Hristosului meu.

Mărturisire. Am visat-o pe fata aceea din maşină. Am visat că am mers la un suc cu sirop şi acolo ne-am sărutat, iar sărutul din vis a fost o revelaţie, cum nici un sărut real nu poate fi; nu a fost un sărut, a fost un sărut alcătuit din aproape nesfârşite furtuni de rouă cosmică picurate noaptea pe cireşii aproape albi ori pe buzele oamenilor adormiţi asemeni norului lui Yahweh. Când m-am trezit îmi simţeam buzele cum nu ţi le simţi decât după cel mai frumos sărut.

Cam cu un an înainte de întâmplările povestite aici am fost într-o excursie cu clasa la cetatea de la Sighişoara ce s-a nimeri să fie chiar întruna din zidurile medievfestului acela ce se ţine în fiecare vară. Ne-am plimbat pe acolo împreună cu profesoara de geografie şi istorie şi profa de engleză prin tot inconştientul acela colectiv, toţi tinerii aceia beţi şi fetele ameţite şi fericite în braţele celor mai şmecheri dintre ei. Nişte băieţi drogaţi care stăteau turceşte pe unul din maidanele din interiorul cetăţii îşi unseseră cu pastă de dinţi feliile dintr-o jumătate de pâine şi le mâncau aproape inconştienţi. Era plin de oameni care patrulau parcă orbeşte prin tot situl acela istoric mergând printre grupuri grupuri de tineri râzând şi străduindu-se să pară cât mai cool, oamenii treceau vorbind între ei în frânturi de conversaţii fără început şi fără sfârşit, privind mulţimea, mărfurile puse pe tarabe ori pe câte o pătură întinsă de-a dreptul pe piatra cubică ori pământul uscat cu fire rare de iarbă de pe marginea drumului. Erau de vânzare casete audio, cd-uri cu muzică, obiecte de ceramică, toate nimicurile posibile, legături de mână făcute din şnururi de piele împletită, tricouri negre şi de alte culori din care tot ce îmi amintesc erau tricourile verzi cu Bob Marley; se ofereau servicii precum bodypainting, portrete la comandă făcute pe loc în cărbune sau guaşă, cântece la cerere interpretate la chitară rece, în general muzică de chitări acustice şi bongosuri dacă se nimereau ceva ultimi hippie prin preajmă, ori pur şi simplu chete pentru băutură făcute pe jumătate în glumă, ţigănci cu rochii lungi în modele întunecate şi cu baticuri albe în cap mergeau prin mulţime pentru cititul în palmă, cititul norocului şi iubirii în palmele trecătorilor acoperite cu dârele întortocheate ale ideogramelor incomprehensibile desenate de penelurile oamenilor din cer. Mergând cu colegii din excursie pe străzile labirintice şi înguste ale cetăţii am ajuns în dreptul unei fete spiritual hippie îmbrăcate în întregime în haine albe care stătea pe jos sub turnul cu ceas lângă o bucată de carton pe care scria că pentru o mie de lei citea în suflet prin iubire şi poezie. Cum am mai spus era îmbrăcată toată în alb şi se putea observa de la depărtare că nu era româncă; era o indiancă din Peru cu părul negru, lung, drept de indiancă genuină, venită cu nişte muzicanţi, prietenii ei nişte indieni sudamericani cae cântau muzică incaşă îmbrăcaţi în blugi şi veşminte tradiţionale, având de vânzare şi brăţări şi cd-uri. Unii dintre ei ştiau româneşte, am vorbit cu ei, fuseseră studenţi în România. Câţiva din grupul nostru ne-am oprit, eu şi câteva colege de.-ale mele, în dreptul cartonului, privind cum fata îi scria o poezie unui punker cu blugi rupţi, tricou cu mânecile rupte cu coperta galbenă a primului album de la Pistols, geacă de piele şi o creastă vopsită în verde. Spunea că poate scrie la comandă orice fel de poezie char şi gazeluri ori sonete însă dacă omul se grăbea scria fără rimă pentru a economisi timp. Am făcut şi eu comandă şi am aşteptat, la rând fiind al doilea sau al treilea. Fata îmbrăcată în haine albe mi-a scris un poem de zece versuri în două strofe scrise pe două frunze una galbenă şi una roşie, în două stanţe asemănătoare

celor din poezia simbolistă. Mai am şi acum în albumul foto frunzele pe care scrisese poezia copiindo de pe ciorna pe care şi-o făcuse pe o pagină de carneţel, versurile sunt acestea: 'În târg/ Cu ochiul deschis/ Şi lacrima uriaşă/ Fetei încununată de stele/ Zâmbeşte paiaţa.// Inima-i ruptă în piept/ Cunţepenitu-i zăvor - rupt/ Asemeni iubirii/ Doar durerea-i de-a pururi/ Până la trezire.//' După ce-mi dădu cele două frunze mari, tropicale cusute una de alta, mi-o ceru înapoi şi scrise deasupra titlul: 'Cheie Ruginită', zgâriind puţin frunza roşie cu peniţa aurie a stiloului ei vechi. Î-am dat o bancnotă de o mie de lei pe care mi-am scris numărul de telefon la care nu m-a sunat niciodată. Pe când mă îndepărtam împreună cu colegele de clasă pe care nu le-am lăsat să citească poemul ce-l primisem, involuntar mi-am amintit de Mariana, o fată de la bloc care stătea altundeva cu o mătuşă care voise să aibă şi ea un copil dar venea la blocurile noastre la părinţii şi la fratele ei; era cu mult mai mare decât mine care atunci când terminasem clasa a opta venise la noi la şcoală şi îmi scrisese pe eşarfa albă de la piept: „Ai o frumuseţe interioară;” şi apoi scrisese ceva despre fete şi iubire. Inscripţia aceea atunci mi-a frânt inima, fusesem îndrăgostit de ea toată copilăria, pe clasa a opta încă mai tânjeam după ea, de fiecare dată când trecea pe lângă zona verde unde ne jucam noi copiii mai mici şi o vedeam mă omorau în acelaşi timp o stare de fericire amestecată cu suferinţă.

Sunt un Neghiniţă care a întâlnit palatul unui trandafir de petale bleu pe care nu-l voi uita niciodată; oricum, nu l-am uitat niciodată până acum.

O fată pe care am cunoscut-o şi pe care mi-a spus că se numeşte Rosa Azul – un nume foarte asemănător cu al meu: Hombre Azul, un nume împărţit cu pelegrinii şi vagabonzii din perioada albastră a lui Picasso cum împarte uneori ca Profetul cerul negru şi înnorat deasupra unei parcări de beton aproape doi hamburgeri la zece oameni. Când Roza şi bluesmanul s-au întâlnit în sfârşit, întâlnind tot ce-şi dorea fiecare din ei, aripile albastre ale Îngerului Iubirii i-au despărţit iar eu cel puţin nu ştiu de ce, poate fiindcă tot ce-ţi doreşti nu e destul, poate fiindcă tot ce-ţi doreşti nu e niciodată destul. Îmi plăcea foarte mult să merg în natură. Am fost în natură toată viaţa. Şi acum simt că natura e cel mai frumos lucru de pe pământ şi că – deasemenea – şi noi oamenii suntem parte din natură, însă acum parcă nu mai depind de ea după cum nu mai depind emoţional atât de familia mea.

Laţul s-a rupt, pasărea a scăpat, constelaţiile sufleteşti s-au risipit în vid. Acum iubesc şi mai mult singurătatea, de fapt iubesc singurătatea cu D-zeu care nu e singurătate, găsesc fericire – nu râde – în solitudine şi simt că aş putea să stau singur într-o cameră de bloc pentru un an întreg din prima zi de primăvară până pe 31 decembrie. Apartamentul familiei noastre din care toţi ceilalţi s-au mutat mi-a devenit chilie în blocul acesta plin de pensionare în vârstă, cu toate celelalte blocuri din jur, cu fosta centrală termică, râul şi conductele groase de gaz metan. În singurătate, rece şi fierbinte precum un vulcan clocotind acoperit de zăpadă şi gheţari, am descoperit o americă, un continent spiritual fără capăt în care oamenii viitorului îşi vor putea ciopli sălaşuri cu tesla şi vor fuma pipa păcii cu aceşti indieni, cu aceşti copii, cu îngerii încununaţi cu pene mare de lumină. Sunt un descoperitor.

Vis 1. Târziu după o tinereţe de romantic am visat că mergeam cu cineva cu maşina spre Banat. Am ajuns într-un oraş unde se afla o biserică veche nemţească din cărămidă netencuită.

Am coborât împreună cu cineva pe nişte ferestre dreptunghiulare în demisol. Ferestrele erau la o distanţă apreciabilă de podeaua demisolului şi a trebuit să-mi atârn mâinile de pervaz şi să sar în gol.

Pe dinăuntru clădirea era o bibliotecă cu cărţi în limba germană. Am mers în mai multe încăperi, uitându-mă prin mai multe cărţi; mai erau şi alţi oameni acolo.

Cărţile erau structurate pe categorii în acele încăperi.

Până la urmă am ajuns la o încăpere puţin separată de celelalte, spre care trebuia să urci puţin, unde se aflau oameni pentru care cărţile şi cititul cărţilor erau o îmbătare, un loc al sufletelor alese şi inocente dacă există aşa ceva. În vis locul îmi amintea de cei ce se

făcuseră precum copiii pentru a ajunge în împărăţia cerurilor.

călăuzirea istoriei. Binele învinge întotdeauna – acum ştiu că spun un adevăr -, unde încă nu a învins înseamnă doar că încă nu a învins.

Fericirea e celălalt; suferinţa eşti tu.

Chiar şi dacă stai singur într-o sihăstrie, chilia acea a ta nu trebuie să fie plină de tine şi să nu mai încapă în ea durerea lumii. Inima ta e o chilie ce trebuie să fie plină de aproapele tău nu de tine însuţi, dacă vrei să nu suferi.

Femeile, inima lor ca şi privirea lor e un ciob din spartul vas de aur al Lunii, hipnotic, numinos, tragic. Cele mai multe sunt nişte fiare care te privesc fix înainte să te înghită şi iubirea lor e ceea ce le transformă în monştri, în nişte demoni plini de mult prea dorit estrogen, pentru că după cum predica batiuşka Feodor Mihailovici oamenii ce nu devin îngeri, devin demoni. Sau poate greşesc.

Este foarte interesant privitul în istorie.

Empiriştii spun că istoria omului ca şi omul însuşi este guvernată de legile hazardului şi că nu există destin şi criterii etice în deciziile istoriei, cu alte cuvinte nu există nici o providenţă deasupra cărării pe care omul o face prin fiinţă. Personal nu mă interesează ce cred nici empiriştii nici ateii, îi consider nişte oameni cu sufletul putred dacă mi se permite un asemenea afront, cred pe de altă parte că oricine are dreptul să creadă ce alege, agnosticii mi se par mai simpatici, sunt nişte oameni care îşi conştientizează limitele, dar dacă privim în istorie cum am spus putem vedea că în istoria umanităţii, ca în basmele pentru copii, binele a câştigat până la urmă întotdeauna. Exemple. După patru sute de ani de robie Moşe Ben Amram a reuşit să-i scoată pe vechii israeliţi din statul totalitar al Egiptului din vremea aceea, Babilonul care a adus atâtea suferinţe la popoare întregi a ajuns o ruină nelocuită, printr-un miracol de dialectică a istoriei Imperiul Roman păgân a ajuns Imperiul Roman creştin, în Spania medievală musulmană, un loc ce avea toate şansele să devină o ciorbă clocotindă a comunităţilor, vizigoţii, berberii şi sefarzii au inventat „La Convivencia” pe care noi nu o putem realiza cu adevarat nici doar intre noi intre felurile diferite de ucenici crestini care suntem, - sectarismul extrem intercultic, ortodocsii de pilda in ziua de azi realegand vechiul drum insangerat al legionarismului in loc sa aleaga cararea iubirii de frati a ecumenismului, Biserica Ortodoxa Romana din pacate fiind cea mai mare secta dintre toate sectele crestine din Romania, si nici noi pocaitii din pacate nu suntem mai buni, toti suntem copii care vrem sa ne alegem care dintre fratii nostri sa ne fie frati si care nu -, Jeanne d'Arc a murit întradevăr, arsă pe rug de catolici dar până la urmă tot catolicii au făcut singurul lucru decent şi au canonizato, venerându-i martiriul, sfinţenia şi viaţa, toate pogromurile istoriei nu au reuşit să ucidă destinul evreu, după aproape 1000 de ani de ocupaţie Transilvania a fost dată de lumea civilizată populaţiei celei mai vechi şi întotdeauna majoritare, decăzutul absolutism francez a fost înfrânt de idealurile nobile ale Revoluţie Franceze care după ce a devenit reacţionară a fost înfrântă de Napoleon, care după ce a devenit şi el reacţionar şi absolutist a fost înfrânt de englezi şi restul lumii, Imperiul Otoman şi-a pierdut pretenţiile la tribut şi teritoriile din Balcani, în Războiul Civil dintre 1861-1865 băieţii buni nordişti au câştigat în faţa băieţilor răi sudişti, în Primul Război Mondial Puterile Centrale au pierdut războiul în faţa Antantei, în Al Doilea Război Mondial Axa malignă a pierdut în faţa Aliaţilor, Gandhi, India şi cuvintele lui Gandhi despre impermanenţa oricărei terori şi dictaturi, idolul cu picioare de fier şi lut al URSS-ului a pierdut războiul rece purtat cu Statele Unite, tinerii cu lumânari în mâini din Europa de Est din 1989 au adus libertatea şi au spus ceva întregii lumi, sistemul apartheid din Africa de Sud a trebuit să cedeze în cele din urmă în faţa mării de martiri, Evanghelia predicată de un tâmplar şi apoi de nişte pescari se răspândeşte mai repede sau mai încet pe întregul Pământ; simplul fapt de a încerca să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă aceste evenimente istorice - ce încep odată cu începutul istoriei - s-ar fi produs invers dovedeşte că în istorie este o providenţă şi că, după istorioara rabinică, aşa cum meseria lui D-zeu este de a potrivi căsătoriile, tot aşa alt atribut al lui D-zeu este

IV Desprindere de Aphrodita

De mai mulţi ani de când am aflat de el m-am tot întrebat ce înseamnă palindromul creştin antic „ROTAS OPERA TENET AREPO SATOR” dispus astfel: „ROTAS OPERA TENET AREPO SATOR” despre care am auzit că nimeni nu ştie ce înseamnă, întrbându-mă deasemenea şi dacă are vreo semnificaţie. Iar acum după ce cred că am înţeles cuvintele mi se pare eveident că palindromul trebuia să aibă şi o semnificaţie. „Rotas opera tenet”, „roata (olarului) (sus)ţine opera (lucrarea de olărie)”; celelalte cuvinte sunt doar inversarea necesară după tehnica palindromului, pentru putea fi citit din orice direcţie, ca şi pentru obţinerea celor două „Pater noster” în cruce şi literele Alfa şi Omega. Roata olarului era cunoscută de secole în lumea antică în în Lumea Veche în secolul întâi când a fost creat acest palindrom, fiind menţionată şi de profetul Ieremia dintr-un popor mai vechi şi mai puţin civilizat decât romanii cu secole înainte de primii creştini pe vremea lui Nebucadnezar al babilonienilor, Ieremia scriind în cartea sa profetică: „Când m-am coborât în casa olarului, iată că el făcea o lucrare pe roată.” Scripturile creştinilor folosesc pentru a ilustra fiinţa umană imaginea vasului de ceramică făcut de olar, după parabolele Vechiului Testament, Noul Testament ne numeşte de-a dreptul vase de lut, aşa că mi se pare evident că aceasta înseamnă palindromul acesta antic, conţinând imaginea omului ca un vas pe roata olarului

făcut de olar, o parabolă ilustrând-o pe cea din Scriptură care spune că dintotdeauna suntem în mâinile lui D-zeu care ne modelează pe noi pe oameni ca un olar vasele de ceramică. Ar putea avea semnificaţia că Dumnezeu este cel care îl susţine pe om, probabil şi în legătură cu greutăţile îngrozitoare prin care au trecut creştinii în primele veacuri ale Bisericii – după acea palindromul nemaifiind folosit şi a ajuns chiar să fie uitat – şi probabil că pentru creştini era o vorbă a vremii, ceva ce le dădea speranţă. Cel mai probabil mesajul ascuns în acest palindrom era că la început am fost făcuţi de o Persoană şi nu am devenit în urma unor forţe impersonale.

Sura Hristosului. Oricum, după cum încerc să înţeleg eu, dependenţa de medicamente poate sfârşi dependenţa de droguri, iar dependenţa de D-zeu poate sfârşi dependenţa de medicamente, dar apoi nimic nu poate sfârşi dependenţa de D-zeu.

Patericul citând de la început: „Doctore vindecă-te pe tine însuţi.” Există scena aceea în Războiul stelelor V în care Yoda îl pune pe Luke Skywalker să ridice cu puterea forţei nava spaţială din mlaştină. Cam asta simt că vrea D-zeu cu viaţa mea, asta-mi cere D-zeu.

Luke spune: „O, no, we ll never get it out now!” - „O, nu acum n-o s-o mai scoatem afară niciodată!” - şi Yoda îi răspunde: „So certain are you...” – „Atât de sigur eşti...” - şi tot restul e plin de semnificaţii, dar uneori simt şi eu asemeni lui Luke că D-zeu îmi cere imposibilul şi sunt sigur asupra unor lucruri despre care de fapt nu am nici un habar deşi conştientizez cât de cât că în cosmosul construit de D-zeu nu există imposibil şi că nici pentru oameni n-ar trebui să fie. – Parabolă. Luke privind nava scoasă din mlaştină: „I don t, I don t believe it!” – „Nu, nu pot să cred!” Yoda după ce a scos nava spaţială: „That is why you fail.” „De asta nu reuşeşti.” Suntem faguri plini doar pe jumătate şi când nu ai nimic, atunci ai totul deşi cel mai adesea nu pare astfel. Oricum, în ziua de azi sfinţii poartă blugi.

Lumea aceasta celor ignoranţi le dă angst-ul, iar credincioşilor le dă ennui-ul şi acedia. Şi eu mi-am întins gamela sufletului pentru a fi umplută de zoaiele astea pentru că nu am înţeles lumea. Acum îmi vine să râd când privesc în urmă. Fără să o ştiu până acum am văzut totul, fără să-mi dau seama, lumea pentru mine nu mai are taine, sunt un preot, sunt un şaman, un Jedi din această lume, sunt un om.

Am văzut totul, i-am văzut şi pe oameni şi în oameni nu este înţelepciune, nu mai este înţelepciunea pentru că înţelepciunea moare de pe faţa pământului şi chiar şi bătrânii mor cu minte de copii şi cărările se pierd în deşertul Babilonului acoperite de nisip; sunt doar nişte biete făpturi cu „feţe fără înţeles” cum spune Elena, făpturi ignorante de la naştere până la ieşirea din lume prin tunelul morţii, suflete dizarmonice care au nevoie de compasiune. Pământul e plin de orbi. În toată singurătea celor 29 de ani ai mei am fost şi eu până la capătul oricărui pământ posibil, al apelor, al cerului şi al munţilor şi toţi cei ce sunt, toţi cei trei Dumnezei îmi sunt prieteni. Sunt vânătorul care l-a îmblânzit pe Dumnezeu, adică mai exact sunt un om domesticit de Dumnezeu. Asta trebuie să învăţ acum şi după cum mi-a spus îngerul Domnului: 'Smereşte-te şi trăieşte.' Nu există înţelepciune în lumea aceasta, nici măcar în ştiinţa şi filozofia omului, nici oamenii aceştia nici demonii lor nu au înţelepciune, paiaţa nu învaţă nimic din râs, trista figură nu învaţă nimic din durerea sa. Oamenii nu au ce să-mi dea, prea puţini au şi prea puţin au ce să-mi dea. Probabil că sun ca un om mândru dar sufletul meu este altul. Mi-e milă, mi-e milă de mine şi de toţi oamenii aceia din toate oraşele de pe pământ stând în cutiile lor de chibrituri şi conserve, mergând cu motoarele lor letale, numărându-şi bancnotele murdare seara acasă, oameni la care până şi creştinismul le este poluat, singuri, fără prieteni şi fără Dumnezeu în care omul e fiinţa care îşi uită menirea, trăind fără nici un adevăr pe care să-l poată numi. De aceea oamenii între care trăiesc nu mă mai miră pentru că fără credinţă oamenii sunt doar nişte biete mamifere. Ca în cartea cu Mowgli jungla a îngropat templele oamenilor şi Kaa a lins şi a înghiţit praful de pe cărările spre ele şi chiar şi oamenii au părăsit lucrurile vechi care există pentru a căuta lucrurile noi care nu există şi nu vor exista niciodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt altul, m-am transformat astăzi ca o

floare ce a pocnit şi a devenit fruct. Doar de munte mi-e dor şi doar muntelui îi e dor de mine; şi acum, stând la mine acasă în cartierul de blocuri al oraşului, sunt o piatră în munte, inima mi-e o tulpiniţă de fragi plină de apă îngheţată de privirea lui D-zeu. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar astăzi adevărul a explodat în mine ca un bob de rouă în gura unei buburuze. Am deschis ochii, dar viaţa abia acum începe. „But be sure your heart and mind are one.” – „Însă fii sigur că inima ta şi mintea sunt una.” Desigur că va mai fi multă durere şi abjecţie, dar sunt oameni – puţini - care înţeleg lucrurile acestea, - cum le-a înţeles în timp, în mult timp şi câte unul odată şi Michael Corleone şi poate şi Al Pacino -, oameni de culori şi suflete diferite care se trezesc la viaţă pe tot pământul şi pe toate ostroavele pentru că D-zeu l-a făcut pe om şi cei răi vor muri şi cei drepţi vor trăi. Sunt un fir de iarbă ce tocmai a străpuns betonul pieţei oraşului.

Nu sunt drept, nu sunt curat, nu sunt adevarat; primul autor pe care l-am citit a fost Mark Twain pe care îl citesc şi acum ca şi cei mai faini oameni pe care i-am întâlnit şi astfel cel mai probabil va fi şi ultimul şi pot spune că spiritual sunt un om de nivelul lui Huck Finn - vagabondului alb - şi al negrului Jim, sclavului fugar. Când eram copil mă chema Huckleberry Finn şi prietenii mei cei mai buni erau negrul Jim şi Tom Sawyer. Acum am crescut, mă cheamă Felix Cutare şi uneori mă gândesc că nu mai am prieteni. Jungian şi religios vorbind, ca arhetip al vieţii mele, Aventurile lui Huckleberry Finn nu pot să însemne pentru mine decât că voi avea o viaţă plină de necazuri şi fericită, după criteriile umane, voi avea o casă, o meserie oricare va fi aceea şi banii şi viaţa pe care o dau aceştia. Ăsta sunt, un nabist rockandroll care are nevoie împotriva efectelor unor traume până la noi dispoziţii din partea lui D-zeu - şi de ajutorul medicului. Ăsta e oare un îndeajuns motiv să fiu exclus, marginalizat şi lapidat de cei care fac societatea? Suferinţa face inima mai bună cum spune Scriptura şi aproape întotdeauna cei care nu suferă îi fac să sufere pe cei care suferă, dar toate astea nu contează. Ce contează e că astfel mă identific cu toţi excluşii, cei fără acte, cei din rezervaţii, tibetanii, cei din canale, cei de pe străzi, cei din biserici, cei care mor iarna de frig în propriile apartamente de bloc, cei din spitale, cei din închisori, cei din casele uitării.

Vocea mea e vocea lor. În plus şi dacă va fi martiriu, va fi iubire. Oricum după toate câte au fost încăperea luminată din mine nu s-a stins; sunt un licurici; în cerul înstelat al unui borcan cu licurici.

Un vis atat de urat al lui Tobi. Să-i spunem Tobi. Era o iubire perfecta desi era atat de un cosmar. Tobi privea intr-o lume a frumusetii ireversibile, a fetei ireversibile. In legea universului era scris ca nici o femeie sa nu imbatraneasca. Un univers in care femeia era condamnata la frumusete. Tobi privea fata, atat de frumoasa si atat de vesnica si fata se transforma parul ei devenind negru din rosu sau blond, ea insasi devenind intunecata din alba sau luminoasa asemeni safirului negru. Nu ramanea aceeasi, fata nu ramanea aceeasi, dar fumusetea da, frumusetea ramanea frumusete. Si Tobi se gandea in vis ca visul acesta e pentru eternitate, universul acesta e pentru totdeauna, atat de distopia aceasta aproape irezistibila e forever. Puteai sa-ti dai sufletul frumusetii pentru ca frumusetea era vesnica in visul lui Tobi.

Oamenii devenisera cumva ingeri acoperiti de minunata piele eterna, si in jurul lui Tobi era plin de asemenea fiinte minunate care desi erau atat de nenumarate erau una singura si desi erau un singura aveau atatea nume si atatea chipuri. Si tot visul acesta minunat in care Tobi era atat de aproape de ceea ce cauta si fata pe care o voia pentru el era chiar in fata lui zambindu-i si deschizandu-si sufletul spre el tot visul acesta nemaipomenit devenea un cosmar meschin cand Tobi privea in jurul sau si vedea ca se afla in cer, intr-un loc unde omul nu are ce cauta pe cont propriu un loc din care oamenii il izgonisera pe Dumnezeu si unde isi luasera o vesnicie nemeritata, napustindu-se spre pomul vietii si inghesuindu-se sa-si rupa o doza de eternitate pana cand din tot pomul acesta minunat nu mai ramasesera decat niste ramuri rupte. Cei care mancasera devenisera vesnici, cei care nu mai apucasera sa manance murisera si pierisera .

Aceasta era lumea in care privea Tobi. Dar puteai sa-ti dai sufletul frumusetii. Fata era atat de frumoasa, era

atat de complexa ca si cum frumusetea ei insuma intreaga frumusete feminina de la inceputul vietii. In fata de dinaintea sa se afla toata frumusetea tuturor femeilor frumoase care au existat vreodata sub ceruri.

Toata frumusetea muntilor se afla in ochii fetei sale, frumusetea impenetrabila a marii se afla in parul ei iar acum inima ei era cerul. Puteai sa-ti dai sufletul frumusetii pentru ca o femeie e mai labirintica decat o carte de filozofie idealista germana, iar o femeie frumoasa e o taina. Tobi privea minunata fata de dinaintea sa si stia ca femeia aceasta e singura taina a pamantului, din vremuri cand cerul era cer si pamantul era pamant. Asta e primul impuls pentru Tobi si pentru oricine, doar sa lasi ca sufletul tau sa-si plece tampla pe pieptul ei. Iar al doilea impuls e ca intre tamplele tale tu trebuie – daca vei visa vreodata acelasi vis cu Tobi – tu trebuie sa decizi daca ce vezi e o viziune celesta sau un cosmar. Cand vei visa frumusetea poate te va infrange, frumusetea acestei fete care e toate fetele din toate timpurile si care iti canta sufletul ei pentru tine. Poate te va infrange, frate, pentru ca frumusetea invinge inima, pentru ca o femeie frumoasa e asemeni unui vitraliu gotic, ogival asemeni unui cantec tridimensional, pentru ca o femeie frumoasa e o muzica tridimensionala. ‘Tobi, cand vei vrea sa-ti sprijini tampla de un san strain aminteste-ti ca Hristos cel scuipat in fata a plecat din aceste ceruri ale omului’, se gandea Tobi in visul sau sau gandea ingerul lui Tobi in visul lui Tobi. ‘Amintesteti ca daca Hristos nu mai e intr-un cer atunci acel cer inceteaza sa mai fie cer, Tobi. Locul tau nu e in cer, Tobi, nu in acest cer.’ In lumea aceasta nu exista numai blocuri asimetrice sau carti ingalbenite sau mingi rotunde de fotbal, se gandea Tobi in timp ce-si vedea visul cu ochii inchisi. Exista in lumea aceasta lucruri precum acel haiku al unei femei frumoase catre un calugar budist, exista frumusetea irezistibila a femeii, exista placerea asa cum exista raurile de munte si pietrele si stancile de munte, asa cum exista Hristos in lumea exterioara visului acesta ingrozitor, in exteriorul acestui cer prabusit. Dezastrul nu inseamna ca in lumea aceasta exista atat de multe lucruri ci ca in lumea aceasta sau in visul acesta exista si acel lucru care te infrange. De aceea adevaratii calugari, fie ei crestini, budisti sau musulmani sunt niste eroi, ei sunt cei care se indreapta dincolo de orice zid posibil al naturii. In visul lui Tobi, Tobi privea in jur si nu vedea decat frumusete si era in cer nu? Si in cer nu mai era nici un Hristos in cer nu mai era decat frumusete, cerul se taranizase si nu mai era cer era o aripa franta, un suflet ce durea ca o aripa franta si era doar iubire si nimeni nu mai zbura pentru ca in visul lui Tobi nu mai erau ingeri, isi luasera zborul in palcuri o data cu Dumnezeul cel exilat din ceruri. Si Tobi privea frumusetea si ingerul sau ii vorbea sprijinindu-i capul in timp ce dormea. ‘Stiu, Tobi, femeile sunt atat de frumoase incat de multe ori e mai bine sa nu le privesti. Femeile sunt intr-atat de frumoase pentru ca sunt ceea ce poate fi impropriu numit ‘cantecul de lebada al Lui.’ Gandeste-te ca femeile sunt ultimul lucru creat de El, momentul cand poate a zis ca vrea sa creeze cu adevarat. E adevarat nimic din univers nu poate fi mai frumos decat frumusetea unei frumuseti.

Dar frumusetea distruge atatea suflete si nu doar asta dar distruge atati oameni, si nu doar oameni, se distruge si pe ea insasi. N-ai observat cum frumusetea de cinema sau de MTV se distruge treptat datorita expunerii in timp la camera de filmat si apoi la blitz-uri si apoi la mai multe blitz-uri si apoi la si mai multe blitz-uri pana cand acea frumusete nesfarsita devine o non-frumusete?’, spunea ingerul racorindu-i fata cu aripile sale aproape nesfarsite. ‘Asculta, Tobi, Dumnezeu a facut frumusetea pentru suflet dar frumusetea nu trebuie sa ucida sufletul. Frumusetea va fi a ta, cata vreme vei ramane uman.’ Apoi in vis frumusetea care era toate fetele care au trait pe pamant ii vorbi: ‘Tobi, iubitul meu, scrie in comentariile nesfarsite ca frumusetea e oglinda intelepciunii, iar intelepciunea e chipul sehina care e stralucirea Stapanului Unic, binecuvantat sa-I fie Numele. Eu sunt iubirea ta, eu sunt frumusetea, eu sunt intelepciunea, eu sunt sehina. Eu sunt iubirea ta.

Iubeste-ma, frumusetea va fi a ta. Iubeste-ma, Tobi.’ Si minunatul vis a fost ridicat.

Strada era un râu vijelios plin de bolovani arătând ca nişte sculpturi moderne şi pietre şlefuite de şmirghelul apei, presărate ca într-un joc de

go ocolite ori învăluite de apa ce se zbuciuma asemeni sufletului. M-am oprit să-mi leg şireturile la bocancii de munte McKinley - despre care lumea spunea că sunt ca nişte anvelope de tractor - lângă o salcie, un copac scorburos ramificat ca o statuie futuristă, plin de ciuperci gigantice de iască cu partea de sus neagră şi fumuită de scurgerea neîntreruptă a ploilor şi cu cea de jos albă, crescute unele peste altele şi devenite mai tari decât bolovanii. Mergeam pe malul râului printre oamenii care aşteptau încruntaţi ori apatici la stopurile din intersecţii, însoţit de muzica de didgeridoo a râului. Cerul era înalt deasupra mea, cerul era parcă senina şi înnorata totodată cupolă a Porumbelului Sfântului Duh din catedrala albă. Pe marginea drumului zidurile caselor aduse de ape erau făcute din pietre cioplite şi zidite una peste alta, fără mortar din vremurile care ne-au născut arhetipurile, iar în sufletul meu erau păpădii şi fire de iarbă şi câte o stâncă uriaşă purtată tot mai departe de furtuni adăsta pe trotuar. Într-o intersecţie apa trecea peste bolovani arătând asemeni sodei ori ca o sticlă de apă minerală ce se revarsă înspumată, iar într-un loc trecând peste un bolovan mare, rotund ca un cap de bour era atât de zbuciumată încât devenea verde presărată de spumă şi bule de aer clocotind ca ochii lui Poseidon. Toate străzile Devei erau ramificaţiile aceleiaşi ape ce cobora dinspre munte trecând pe lânga biserica năruită din Râu Alb cu turn scund cu turla prăbuşită şi navă surpată construită din bolovani vcehea curte a bisericii, închisă, cu antíca şi misterioasa ei înscripţie: „ISTENI SEGEDELEMMEL UIBOL. EPITTETETT EZEM TORONYM BAJESDI KOSZTA LASZLO VOLD UDVAR BIRO 305 V. REBELIADA KOZASAROL SZ.KOTSARDI KONYA DANIEL NS.HUNYAD VARMEGYE ASSESORA ALTAL ES A MEGITSUMAT FOLLO SEGITEGEVEL FEJERVIZIBAGYA FERENTZS OC GABIRONAC D.CURATOR SACA ALATT 1838_ES 1839_EVEKREM” Un râu care – spre deosebire de oraş – era de când era pământul şi va fi cât va fi pământul până când şi sufletele noastre vor fi apă curgând pe undeva prin aceste pietre băută din pumn de pelerinii şi puţinii pescari ai viitorului, cei ce asemeni lui Moise vor veni în munte pentru a-şi primi revelaţiile, mergând desculţi prin apa congelată, prin scoruş şi iarbă prin care sunt ascunse bucăţi de lemn aproape putred de atâta rouă îmbătată şi bogată ca mierea şi pe ale căror fire, pe unele urcă furnici mari, negre printre flori galbene ori albe-indigo. Cât despre mine pe mine muntele m-a născut. Ori cine ştie poate doar ghetoul.

Retractationes. Totul afară de măslinul ucis este o iluzie de aceasta nu îi poate sta nimic în cale. Dar fiecare suflet are preţ fiind mai complex decât o galaxie de cerneală spălată de pe mâini într-un lighean cu apă, chiar şi sufletele celor răi, chiar şi sufletele celor ignoranţi. Fiecare suflet poate învăţa revelaţia prin simplul fapt de a fi viu, revelaţia întregilor picături de rouă germinată în furtună reflectând Soarele văzut printr-un fulger ciclopic. Atât de viu e sufletul. Pentru că sufletele sunt transcendente şi pentru că o parte din cuvintele Şefului Seattle au fost. Eu deasemenea laolaltă cu Omul Alb din al cărui trib sunt, laolaltă cu Omul Roşu care a pus o oglindă de sânge şi cuvinte în faţa chipului nostru al Omului Alb arătându-ne că noi şi chipul nostru e chipul alb al Morţii, laolaltă cu Omul Negru, Omul Galben şi Omul Amestecat nou apărut toţi avem aceeaşi vină pe care o împărţim cu toţii încercând cu deznădejde să o tot uităm cum uiţi universul întreg în singurătatea ta plină de durerea şi sensucht-ul modernităţii, ca pe Tatăl nostru. „În Numele lui D-zeu Cel Milostiv, Îndurat.” Doar El este fără vină, şi deşi îmi vorbeşte prin cuvinte invizibile eu sunt vinovat asemeni Vulturului şi pentru toate acestea un adevăr e că după ce vezi de Florii în biserică fulgerul în mâna lui Hristos, nu-ţi mai trebui nimic, devii ţărână vie, ţărână ce poate să-şi spună numele. Cât despre Hristosul apostolilor şi al părintelui Arsenie, Hristosul umple până şi vidul dintre galaxii, si tu, Doamne, ai zburat poe aripile Duhului Sacru in deserturi unde ai postit o zi, si apoi ai mai

postit o zi, si apoi ai mai postit o zi pana cand s-au adunat toate ca patruzeci de pietricicele in gura ta tacuta si incleiata, flamanda si apoi doar cu cartea in privire l-ai alungat pe diavol de la tine si l-ai pus pe fuga gasind linistea. Cat de frumos esti, Doamne.

Abrazame. Cântecul lui Julio Iglesias, cântecul despre care Julio a spus că-l reprezintă cel mai mult. E o muzică incandescentă precum sticla lichidă suflată în cuptorul de sticlărie. Pentru mine personal îmi ilustrează viaţa de credinţă, cuvintele lui D-zeu către mine. D-zeu mi-a distrus viaţa, m-a lăsat să-mi distrug viaţa, a adus în viaţa mea tot felul de nenorociri, suferinţă, agonie, m-a hrănit cu lacrimi ce nu mai puteau fi stăpânite şi inundaţii de deznădejde, m-a închis în ridicol şi singurătate, m-a distrus, mi-a fost vrăjmaş cum spune Scriptura, D-zeu m-şa lăsat să mă zbat ca un gândac străpuns cu un ac, mi-a dat o viaţă de Gregor Samsa, mi-a transformat viaţa într-un loc de detenţie în care mă mai bucur că totuşi trăiesc oricum trăiesc, viaţa care ar trebui să fie ceva frumos şi ceva în care să ţi se împlinească visele, în schimbul credinţei mele mi-a năruit sufletul şi nu cred că acum după ce m-am întors din Infern sunt mai bun decât am fost înainte, a căutat la mine perfecţiunea ce a făcut-o doar în îngeri şi când nu a găsit-o m-a ucis, a adus marfare de nenorociri peste mine şi toate pentru că atunci când am auzit Evanghelia am primit-o şi am devenit un ucenic, iar la toate acestea, la toate nenorocirile, necazurile, rugăciunile, lacrimile şi deznădejdile ce i le arunc ore întregi în fiecare zi tot ce primesc în schimb e doar tăcere; tăcere şi cuvintele cântecului lui Julio: „Abrazame/ Y no me digas nada solo abrazame/ (...) Abrazame/ como si fuer' ahora la primera vez/ Como si me quisieras hoy igual qu' ayer/ Abrazame.” D-zeu este Preaiubitul ce nu dă nici o explicaţie în iubire, este Îndrăgostitul ce răneşte cum nimeni altcineva nu poate şi apoi cere iubire de la iubirea ce a rănit-o atât. Ăsta este D-zeu. De mult deja am învăţat în cele mai mari nenorociri să nu mai întreb de ce şi aproape să nu mai caut rezolvare ci coar să-l îmbrăţişez, pe el, pe Îndrăgostit, Pe Rege, pe cel care poate face totul şi alege să nu facă nimic ci doar să ceară mai multă iubire, mai multă tandreţe de la inimile noastre străpunse, sfâşiate, arzânde, îndurerate şi încununate cu spini, dacă e adevărat că aşa ne sunt. În povestea mea de dragoste cu D-zeu ca templu, ca Biserică, Mireasă a lui D-zeu uneori mă simt trădat cum se simt de obicei femeile care-i iubesc pe mocofani, care ne iubesc pe noi. Abrazame; ăsta e psalmul meu, la fel de deznădăjduit ca cei mai frumoşi psalmi.

Mergeam pe strada prin care maşinile treceau pe o parte şi alta prin mijlocul apei, cu blocurile şi casele străjuite de munţii adunaţi la un loc ca o cireadă de zimbri, ca nişte stalagmite tocite picurate de undeva din cer, cu arborii de lângă râu nemişcaţi asemeni bătrânului Policarp pe râu, ca nişte călugări în rugăciune de când fuseseră făcuţi din pământ, era atât de bine pe strada asta de munte că aş fi putut să mă întind pe iarba presărată de bolovani înnegriţi de muşchi alpin, aproape mineral şi să dorm ca un momârlan din veacurile trecute. Sus în cer, deasupra trecea un avion de la fereastra căruia nu se putea vedea nimic în tot acel hăţag de verde şi spumă huruindu-se peste pietre, privind la ramurile înfrunzite precum ilustraţia xilogravată a unei saga islandeză, toate până să adorm ca un zimbru tânăr, boncăluind.

Iar după ce voi fi adormit voi fi pe malul râului din sufletul meu precum trapperul din reclama la Marlboro, vârând cana de tinichea în apa râului şi bând o cană de propriul meu suflet, ori poate al Altuia.

Universul începe chiar de dincolo de ochii tăi Ochii tăi sunt două stele deschise în univers Dimineaţa mă priveşte prin fereastră Cu doi ochi albaştri - mari şi trişti în acest Cântec de dimineaţă În mine e un stol de păsări care înca n-a ieşit niciodată afară Eu sunt o piatră a inchinării De vei vrea să te închini apasă-ţi fruntea De fruntea mea – acest stei de tăcere Pentru că tăcerea mă umple Asemeni unui stol de păsări Pentru că uneori sunt o piatră sunt omul care trebuia să fie vrabie Să fiu liber în cer să ţopăi pe asfalt Să-mi dea pâine bătrâne înlăcrimate Să mănânc firimiturile din curtea şcolii Cerul e un om Cerul e un om de tuş Un om pictat pe hârtia sufletelor noastre

Un om ce suntem noi Pentru că suntem din cer Noi suntem cerul acesta Aşa cum lacrimile ne sunt sticlă topită pe chip şi în ochi Pentru că suntem din cer Iar cerul e un om Timp în care eu Te privesc doar te privesc Într-un moment Buddha cum ieşi apoi din fotografia înrămată în pieptul meu şi mă Saruţi cu buzele pe care atât le-am sărutat pe icoană Pe acest chagallian astru Am prins o stea în palma mea Deschisă Scăpărând asimetric asemeni Unui cristal de zăpadă În palma mea În cinci colturi Astrul acesta îmi era sufletul Celui ce murii Aşa că am luat steaua şi am Aşezat-o în tărână Aşa că am luat steaua şi am Sădit-o în pământ. Iubirea, extazul care e singuratatea cu Dzeu ce nu se poate povesti si sunt recunoscator, Doamne.

Maci Fay + Finish, Abraazame; ăsta e psalmul meu, la fel de Deznădăjduit ca cei mai frumoși psalmi; iar Dovada că D-zeu ne-a făcut e în faptul că nu Putem iubi decât o singură Iubire cu adevărat și Nu există decât o singură îmbrățișare din care să nu poți să te desprinzi, iar doar Iubirea aceea este A ta pentru că nu există decât o singură iubire, iar tu ești convertitul ei. Doamne!! , dintotdeauna mi-am dorit ca Cineva să-mi atingă Sufletul, să-și pună mâna peste mine cum a făcut-o fratele Episcop. Tu ești nemărginit și nu pot concepe Cum ar fi să mă atingi tu, cum ar fi să-ți pui mâna Peste mine, de aceea te rog, DOAMNE, trimite-mi Un Înger, un înger de-al tău, Un Înger Frumos și Bun care să-și pună mâna de raze pe fruntea Mea, care să-mi ia Sufletul în palme, să-mi ude Nufărul Veștejit din Piept cu Lacrimile Lui, să mă Îmbărățișeze și să mă Sărute întâi pe un Ochi apoi Pe celălalt și să mă Iubiască și să-l Iubesc.

(Julie 2015-Decembrie 2021) Aprecieri critice

Setea de fericire Felix Constantinescu, Canon în D și alb, Editura Minerva, 2011 Felix Constantinescu este un povestitor înnăscut, având darul de a crea repede, încă din prima frază, o atmosferă și reușind să facă din fiecare personaj o prezență. Iată cum începe prima povestire din volum, Canon în D și alb: „Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă.

Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandes-cenți, strălucind asemeni [...] vechilor icoane purpurii rusești.” Ne aflăm într-un cimitir evreiesc din România, astfel încât comparația cu vechile icoane rusești este șocantă. Și totuși tocmai ea este aceea care sugerează o difuzie 363 universală a dumnezeirii, dincolo de organiza-rea – săi spunem așa – administrativ-teritorială a credințelor. Este o ilustrare directă a instinctului artistic al autorului.

La fel de pregnant – și având o anumită măreție – este portretul făcut personajului principal al povestirii, rabinul Yisra’el Bliume: „Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrâneţea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină şi să le spună fraţilor săidin pământ că a sosit vremea să se trezească şi să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.”

Rabi Yisra’el Bliume, originar din România și stabil în Israel, s-a întors la cimitirul de pe pământul românesc pentru a vedea mormântul soției sale, Miriam, pe care n-a încetat s-o iubească după mulțianide la moartea ei. Femeia este descrisă în termeni imnici, preluați parcă din Cântarea cântărilor: „Frumuseţea ei trecea dincolo de orice frumuseţe omenească. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei.” Întregul text are un fast poematic, de inspirație orientală, și aceasta în care subiectul, departe de a fi

idilic, rezumă drama unei familii de evrei hasidici, trăită în perioada fascismului, 364 a celui de-al doilea război mondial și a comunismului, perioadă în care „timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii”.

A doua povestire din volum, Femei cu ochi de revelație, nu e de fapt o povestire ci un mixtumcompositum filosofico-poematic, din care nu lipsesc începuturile unor posibile povestiri. Ca un pianist talentat și răsfățat, autorul își trece degetele pe claviatura genurilor literare, încântându-ne cu o improvizație care are ca drept finalitate glorificarea frumuseții și iubirii. Ca și în povestirea anterioară, splendoarea lumii îl face pe cititpr să simtă – sau să creadă că simte – o adiere de dumnezeire.

Scriitorul găsește oriunde accesul la sublim, chiar și într-un… hypermarket: „Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai îşi lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o mam gândit la cât de multă frumuseţe există pe Pământul acesta. Iar ea avea exact câtă îi trebuia.”

Puțini scriitori mai dau, azi, o atât de mare importanță iubirii ca Felix Constantinescu. Într-o confesiune răscolitoare, dostoievskiană, personajul-narator din Femei cu ochi de revelație face o distincție subtilă între modul său de a iiubi și modul în care ar vrea să iubească: 365 „Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău.”

Cea de-a treia povestire, Toată lumea e un singur drum, poate fi considerată un scurt roman picaresc.

Protagonistul ei, un tânăr, student în anul II la Muzicologie, pleacă intempestiv din casa părintească și încearcă să ajungă la Simeria făcând autostopul: „Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său şi mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc din cartierul Grigorescu. Nu mai voia să-şi amintească toate discuţiile şi nervii, în casa familiei, apartamentul cu două camere burduşit de cărţi şi locuit de singurătăţi.” În comparație însă cu un roman picaresc tradițional, în această relatare a peregrinărilor unui tânăr, pe jos sau cu mașinile unor necunoscuți, prin Ardeal, succesiunea întâmplărilor dictată de hazard, nu reprezintă un spectacol în sine. Scriitorul evidențiază, discret, o unitate de destin a oamenilor, o solidarizare a lor, fie și involuntară, în fața unuiversului ininteligibil. Totul pare trist și fără sens în lumea pe care o străbate tânărul el 366 înaintează prin noroi și întuneric, este refuzat de mulțin dintre șoferii cărora le face semn să oprească, la un moment dat este și bătut de un bărbat beat, care încearcă să-l jefuiască. Șitotuși, totuși… O irizație de frumusețe încă ajunge la sufletul lui: „Când trecea vreun camion de tip mare bălţile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălţi de aur topit.”

Esența scrierilorluiFelixConstantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire.

Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare.

Asemenea lui André Frossard, autorul acestei cărți, pe care urmează să o citiți, ne asigură: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!”

Alex. ȘTEFĂNESCU

367

Imersiune posibilă / Botezul poetului

Hațeg, a urmat cursurile Colegiului Național Decebal din Deva, secția limbi moderne. După bacalaureat a urmat cursurile Facultății de litere a Universității din Cluj Napoca, secția teatruregie – studii neterminate. A absolvit al Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Engleză-Spaniolă a Universității Spiru Haret, București, secția traduceri.

Scrie poezie, proză scurtă, eseuri și teatru din timpul liceului. A debutat cu teatru scurt în Revista Provincia Corvina nr. 22 – martie 2002.

371

Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura Călăuza v.b., Deva, 2004 Percutantă

asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a secțiunii din volumul de poezii - Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion,Editura,,Călăuzav.b.”,Deva,2004 și genul ales (haiku, tanka). Însă atragem atentia cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat prin formă, nici prin continut (nu stim însă de poetul intentionează acest lucru cu bună stiintă…).

Finețea de tip japonez există totuși, combinată cu franchețea de tip european, să zicem (,,Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede.”) Excesiva nuanțare cromatică uneori dăunează (avem cel puțin cinci culori într-un haiku - ,,Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”).

Este adevărat că poezia de tip japonez este preponderent statică, însă pasivul atrage dinamismul în ea (v. ,,În bezna noptii/ Steaua 368 lumina tare/ La Nasterea Lui”).

Poetul are o propensiune către geologic și în secțiunea de tanka: ,,Drumul livezii/ Flori înalte, uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarța de prun, roșie/ Lumină vegetală”; fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brate din cimitirul evreiesc; soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie. În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba de seară, ci din sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocsi, de dimineață până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt, crezul autorului e închis între versurile referitoare chiar la crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism a celui ce-l citește: ,,I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock// Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.”

Amalia VOICU, în revista POEZIA, Iași

Activitate literară şi publicistică: teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în Provincia corvina, Călăuza noastră, Ardealul literar şi artistic, Dicobolul, Poezia, Pro Saeculum etc.

Cărţi publicate: 1. Placheta de versuri “Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2.”Canon în D şi alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – Bucureşti, 2011, semnată Felix Constantinescu.

372 2, Vis1 +11 December 2021 11 December 2021 I dreamt I was Ciolnar dad horse and I was looing n the mirror and dad was wih me and then when I went to look for him where he was he was on t first hall fallen, unmoving, starting to move and rise after i got him by t shoulders. Dad was ok he was fueling t installation fire. That - t Daddie in t dream - was JC, RoumanieMarie+++ Acum1 apreciere FELIX RIAN-CONSTANTINESCU

369

MOMENTUL ÎN CARE D-ZEU EXISTĂ

2015 Notă biobibliografică

Felix Rian - Constantinescu (Felix - Gelu Constantienscu) s-a născut la 29 martie 1982 în Hațeg, județul Hunedoara. După absolvirea gimnaziului din

Colecția OPERA OMNIA poezie contemporană

Redactor: Aurel Ştefanachi Coordonator serie: Cassian Maria Spiridon

plango ego et amo caelum et sancta terra en caelum en nox jupiter plangæ deus benedicite profesora mea sola secunda mater deus benedicite

Coperta: Andrei Ştefanachi Tehnoredactor: Roxana-Alexandra Costinescu ISBN 978-606-676-

că marea este plină de dulfi ca mine ce te-or iubi cum dulfu numai ține prieten să-ți fiu, omule, aș vrea și să-mi îngrop fruntea în inima ta de nu-nțelegi, îngăduie-mi bietele cuvinte și lasă-mă să plec trist înainte de vrei să îmi vorbești, scrie-mi pe apă și poate-o prietenie o să-nceapă.

6

© Tipo Moldova Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355).

Iaşi, 2015 Editura Tipo Moldova, E-mail: office@tipomoldova.ro www.tipomoldova.ro

FELIX RIAN-CONSTANTINESCU

MOMENTUL ÎN CARE D-ZEU EXISTĂ

Cartea închisă Stăteam în ceainăria japoneză din Grădina Botanică tocmai începusem să citesc o carte nu știu cât timp a trecut în templul pustiu ca o bisericuță de piatră o engleză bătrână m-a rugat politicos să-i arăt cartea mi-a dat-o înapoi sfătuindu-mă să-mi găsesc o prietenă aș fi preferat să plece cu ea-n mână fără să se uite înapoi am rămas privind cartea acum închisă și am fost dezamăgit ca orice tânără

7

2015 Cireșul

10

Dialogul lui Platon cu Aristotel Pe undeva prin Cosmosul lui Dante două Umbre vorbeau măreț andante apă ce curge-i unul, celălalt iun sec vin pe lână ei în roată umbre se ațin 'Tu nu vezi ce e Omul? Idee de văpăi.' 'Da, văd și eu ce-i omul, rupt între dulăi.' 'Pe Om pe pământ Dumnezeu îl puse.' 'Duh, pământ și om omul tău distruse.' și noi tăceam-n Divina Comedie cine-o avea dreptate doar Dumnezeu o știe de mii de ani vechi Umbre își stau vorbind de mii de ani noi umbre ședem, ședem privind 11

Colecția OPERA OMNIA poezie contemporană

Cireșul meu, fratele meu fiul mamei mele e rănit ca un soldat îngenuncheat lângă el ca o soră de Cruce Roșie îi umplu gigantica rană sângerândă cu pământ pământul îl alină umple-mi sufletul cu pământ cu mâinile tale delicate pune pământ în tăietura ce brăzdează sufletul meu oh, ce harnice sunt furnicile

Acum după ce am murit

8

În pământ sunt pietre care mă apasă nu pot nu pot ieși să te îmbrățișez îngenuncheată mă rog în chilie îndurerata mea frunte e plecată iar ochii mei sunt două lumini

Cuvânt

'Omul este moarte și tăcere vie omu-i durere și e fericire. cine veni? un chip fără moarte ne luă de mâini să ne ia la sie.

lui Rilke

5

epistola de septesimus vita imo pectore est non moræ moro ego o profesora mea muto ego fuit alma mea plangit nano muta sola secunda mater juven pax juven sapientia non habet

Nu îmi vorbi, nu vei primi răspuns nu îmi zâmbi, zâmbet nu voi să-nnod eu dulf sperios sunt coborând în ascuns de-n port te duc de-n mări căzut te văd în lumea asta pește cântând mut mai bine de nu-nțelegi țărmul ți s-aține dar ochii mei ți-or spune tăceri multe că ochii mei stau stelele s-asculte de-oi vedea că ești un dulf de om cum văd atât de rar stimate domn din apă oi sări și eu poate odată și știi ce-nseamnă saltul meu? o roată

12

Elegie pentru frunze

9 pentru o clipă iar e tot cum fu odată și atunci vom încheia poate o prietenie ce pân’și după moartea mea-o să ție

Este vară încă dar în frunze am văzut izvor de aur oare ce simt frunzele? ce simte ursoaica prea obosită să se mai ridice primăvara,

ce îi simt puii? privesc lumea cu cinci ochi chiar și soarele, el, mereu neînvinsul, neînvinsul are aurul toamnei în sine privind omul simt că nu vreau să cred dar frunzele și ursoaica și puii de urși și soarele trist mă dezarmează 13 când oamenii vor spune că nu mai sunt voi fi vânt rază de vânt între pământ și stele sufletul meu va fi ploaie| cea mai rece ploaie de toamnă totul pentru că deja aurul izvorăște în frunze iar în munte ursoaica a îngenuncheat la cizmele vânătorului și soarele nu poate oferi decât chipul său trist de frunză galbenă, muribundă dintotdeauna am crezut că am mai multe inimi poate cinci poate șapte poate opt poate una când îți va fi foame spune-mi și te voi hrăni cu inimile mele toate

Frumusețea vieții aspre Dacă doar ați vedea ce vreme s-a făcut abia de pot sta afară să scriu chiar acum începe să picure noaptea asta stelele vor curge pe pământ în șiroaie cerul e de apă, un râu uriaș care curge pe pământ v-aș dori să veddeți cerul ăsta bate vântul stau cu șapca-n cap în jurul meu prin curte e plin de îngeri uriași cu aripi albe și parfumate ca florile nipone azi am stat afară în frig aici viața e grea și aspră, sublimă oamenii sunt săraci sunt fericit

20

Alinare

17 curtea este într-adevăr o ogradă oamenilor ascultați-mă am lucruri importante să vă spun.

Adun cu mâinile argilă vreau să o pun în apă pe care mi-o dă pământul să fac o alinare cireșului iubit și mă gândesc că poate într-o zi alte mâini neobișnuite cu munca mă vor aduna pe mine și mă vor presăra în apă să mă facă alinare pentru un cireș iubit unde voi fi atunci?

14

21

Fisură

***

N-am învățat cât am putut de nimic din Geografia României apoi în orașul care te distruge am întâlnit un student cu plete în ultimul moment a renunțat la meseria de domn bine plătit ca metropola să-i poată dea diplomă pentru ochii pe care îi avea în suflet prietenul cel mai bun al prietenului meu cel mai bun iam bălmăjit ceva despre negustori și despre Dumnezeu știe câte sute de mii de refugiați zicea că e din Suceava pe undeva prin Moldova whatever

Mormântul mamei în fața crucii veștede – Floare albastră Iubirea este o piatră 18

Sunt singurul om care a trăit vreodată pe pământ când mă voi rispi ca o statuie de apă nimeni nu va veni cu mine

Eminescian

oricât ar fi de întuneric în cer stelele nu se văd una pe alta 22

15 avea un suflet șăgalnic dar părinții lui i-au bătut pe toți zdravăn timp de secole unele după altele prietena lui nu se sfia să vorbească dulce în inima burgului el vorbea românește mai tăcut ca un ardelean pentru că de o mie de ani robii au râs de oameni odată mi-a spus mă, unde vezi număr de Suceava intri azi m-aș duce pe jos până acolo să mă uit la toate motoarele și să bălmăjesc precum Călin Nebunul aici am văzut număr de Suceava așa că intru și dorm

Pașii mei au rătăcit mult în jurul acestui pământ l-au căutat mult precum cauți un prieten un sfânt un părinte sufletul meu bate acum altundeva – nevăzut sfântă obsesie din care-mi izvorăsc mâinile

iar albatrosul care doarme singur pe ape nu zboară în stoluri

lacrimile mi le ascund – în ochi, da, aproape întotdeauna și nu mint niciodată ca o piatră îmbunată de ape pe străbunicul meu îl chema Maria iar el mă vede omul feminin omul feminin omul feminin și nu mă tocesc nu

Încet până la 100 cu ochii închiși

când închid ochii în ei ființă fiecare om când îi deschid sunt o poartă închisă

am frunte de marmură sărutată 19 ce să spun sufletul meu e alcătuit din emisferele a două case din Cernăuți ș-un bucureștean frumos cu ochi întunecați în clipa aceasta sunt un avatar

16 23

sângele meu îmi curge prin acest pământ prin inima nevăzută de asta nu te pot părăsi.

mama îmi spăla părul amestecat cu pene mari cât săbiile ea a zburat prima dată acum eu| oprit pe o stea| deslușesc o potecă nu știu trebuie să sar sau să zbor?

1-2-3-4-mult gândirea primitivă Orice copac moare nu știu cum iar unii devin ochi ce e mai bine să respire sau să fie lumină? privesc peretele albastru pentru prima dată pietrele sunt oarbe când vei 100 vei fi și tu orb

31

Rugăciune cu îngerul porumb Vântul topi porumbul într-o mare talazurile-i verzi izbindu-mi-se de piept

24

Vai minha tristeza era un cântec odată pentru totdeauna fug să te ajung din urmă în câmp porumbul cântă Mama nu te va uita niciodată Muri-un băiat în Caucaz într-un război nedrept cum iar și iar apar ca azi muri bietul băiet și crezi că fu adus acas’? nu nici cruce nu avu la comun fu îngropat și locu’ fu uitat scrisoare doar veni la pas mamei ce-n poartă fu și scria acolo: ‘Al tău băiet erou îi de acu căzu pe data – cine-o ști? – colo în Caucaz mama-i mamă până-n cer da pe băiet n-avu mama-i mamă-n negru cern dar nici mort nu-l avu 25 în țintirim făcu “mormânt”, o cruce ea făcu și se gândea ea: ‘Al meu băiat unde o fi acu?’ el tinerel și neînsurat mama doar îl iubea o poză-i pusă pe mormânt sfielnic fiu de Lună dragul băiet, erou, ucis de-a Ordinului mână și scrise-n piatră scrise ea cu lacrima de stea ‘Niciodată-al meu copil mama nu te-o uita’ ștearsă-i piatra-acum femeia fu sărmană da’ tot ce-și dori el sus în munți: ‘Sărumâna dragă mamă’ biserica și ea-i ruină în ea dau ciuine-nflorite bolta-i surpată dar prin ea vezi Urse regăsite de ești ca Poe și-ngenuncheat cauți pe cei ce nu sunt să știi c-o viață se rugară-aici pe-acest pământ muri-un băiat în Caucaz într-un război nedrept o mamă plânse-o viață de-az cum numa’ mama plânge pe-al ei băiat căzut de azi; ei plânseră cu sânge.

26

28

mă-mpiedic de mușețel un înger puternic a coborât pe pământ aripile îi miros a cimbrișor sacru 32

Poezie ruptă din Biblie La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Dar Dumnezeu a zis lui Iona: este drept să te mânii din cauza plantei? Și el a zis: Da este drept să mă mânii, chiar până la moarte!

Dar Domnul a zis: Ție îți este milă de planta aceasta pentru care n-ai muncit, nici n-ai făcut-o să crească, dar care a crescut în-tr-o noapte și a pierit într-o noapte.

29 Și Mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mulți de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, și de asemenea o mulțime de animale!

mâinile ne devin o singură aripă în timp ce îl culegem o pasăre uriașă deasupra talangelor lovite de vântul sălbatic o, tu, albatrosule pasăre a furtunii – te salut pălămida-mi înțeapă genunchii în vreme ce adun suflete cu mâinile mele slabe mi le voi amesteca în păr și mi le voi sfărâma în privire dar precum Cassandra vreau să le pun într-un loc sigur până și muntele s-a retras în sine însuși Iar în câmp e sălbăticia genezei 33 îngerule răvășit prin ierburi cu ochi de petale ce spune mirosul părului tău, al alor tale aripi? care e sufletul tău? hârtia mi-ai acoperit-o cu lacrimi zburătăcindu-mi-o ca pe-o aripă în ploaie când ajung înapoi la îngerul porumb mă zboară în aripile sale ca pe o mare liniștită cine plânge în câmp?

Pământul credinței mele Oricum sunt numit eretic chiar și aici dar nu știu cum de pământul, acesta, mă primește pentru că din el sunt făcut de sute de ani îi trag în piept aerul de frunze ude și merg în câmp singur ca Abel stoluri de vrăbii zboară de sub pașii mei știu de ce nu pot pleca din pământul ăsta pentru că în el ca și în mine sunt conținute zâmbetul și sudoarea brâncușiană și sângele și oboseala de oameni trudiți a părinților mei pământule, acasă, nu te voi numi fiindcă cine te-ar înțelege? poate doar cineva îndrăgostit de pământ 27

30

34 Potecă în cer Stelele m-au chemat dintotdeauna când eram copil îmi zvântam aripa mare de vultur în râul înghețat seara și dimineața

Scufundarea

Am multe să-ți spun în câteva cuvinte când pornești pe marea vieții nu sta prea mult pe ea ci scufundă-te ca un submarin fii ca balena cu cocoașă care după ce și-a sfârșit cântecul deznădăjduit neauzită decât de crucile stelelor coboară la temeliile înțelepte ale munților și stă acolo mută fii ca foca înțeleapta soră a noastră care de îndată ce vede un om se aruncă de pe gheață în apă coborând cât mai repede și cât mai adânc 35 dacă înțelepții îți spun că trebuie să fii o floare fii acea floare de colț crescută undeva după o stâncă unde nici un cioban nu poate ajunge fii clopotul scufundat în mare care nu mai vrea niciodată să iasă din tăcuta catedrală lichidă și să știi că stelele sunt foci mari noaptea privind din cer pe când noi dormim iar dimineața când ieșim verticali să privim voioși universul dispar speriate și dezamăgite în adâncurile luminii cufundă-te în inima mării, în pădure, în cer, în Dumnezeu și fii ca acele puține animale înțelepte și neîmblânzite care tac și devin invizibile când văd omul de ce să fii mâncat, Felixule? când vei simți nevoia să vorbești vorbește prin tăcere ca și chinuitul peștișor din meschinul acvariu și vei vedea cum tăcerea se va transforma într-un cântec epigrafic 36

în susurul celei mai mari și mai blânde furtuni din cer

38

chiar și ploaia care va cădea peste cinci mii de ani încercând zadarnic să-mi atingă ochii zadarnic va încerca nu mai vreau să mustru pe nimeni sunt un trandafir negru sunt etern precum Stonehenge

Turma din munți Mergeam prin munți cam rătăcit de ajunsei-n loc pustinit o turmă de mamuți păștea vegheați de niște urși sadea ‘Turma-i a unei muieri mari și grasă’, unul din urși-mi zise, ‘ne dă fiertură de la masă.’ eu eram ca mreana-n nadă dar ursul ședea molcum vorbii cu blânda arătare și mă pregătii de drum în muntele uriașilor nimerii gândeam privind în urmă da’ cu cin’ s-or bate urșii pentru uriașa turmă? când dădui de turmă-mi pierise piuitul dar gândindu-mă la uriași, veni și liniștitul.

39

42

Algebră 1 - liniște egal 0 oamenii tăcuți sunt mai fericiți 1 nu rezistă fără zero dar vrea să rămână unu ce simțea Bacovia? spune-mi te rog ce simțea -Ochii privindu-l care suferea mai mult?

Veșnicia s-a născut la sat Cânele din munți primi zâmbetul din vale

vreau să spun că după mine Apocalipsul? sufletul e dacă 1 există înseamnă că 0 nu există ce înseamnă 5?

43 acum camera mea e plină de aripi în amurg vreau să-mi îngrop ochii-n pământ

precum doar inscripțiile îndurerate și adevărate ale mormintelor umile sunt pe care doar dezamăgit și obosit neînțeleptul soare pâlpâind prăbușit și el în mări după o zi de chin îl va auzi trudit cașalot închizându-și ochiul uriaș și trist toți avem nevoie de liniște va spune oceanul neclintit.

40

Stonhenge 37

Oamenii din Anzi Privirea lor e în flux și reflux urmând Luna precum Pacificul zdroabă e viața lor precum pentru Kierkegaard ca un fel de urcat bolovanii cu amândouă mâinile

44 Suflet al meu să fii mereu deschis ziua când umblu noaptea când sunt mort sufletul meu trebuie să fie un cromleh care să te ocrotească omule nu o literă care îți ucide spiritul sufletul meu trebuie să fie întotdeauna deschis ca o aripă uriașă de înger uneori trist iartă-mă cerule trebuie să am milă de iubirea ta ziua îți aud plânsul 41

ca un cântec pe care dacă nu-l cântă pleacă cu pași grei să-l cânte în altă lume până ajung chinuiți la Dumnezeu neștiind cum îi va primi

noaptea îți văd arzătoarele lacrimi

Cântecul moților Casă-n lume n-am avut nu era-n priciuri mâncare ci mâncam mărgăritare aurul stătea în cale dar noi nu aveam mâncare nici mâncare, nici hăinuțe doar mămucile drăguțe asta-i viața moțului cum e viața câinelui câinelui mare și blând ce îți șade pe mormânt mai bine n-aveam în munți aur pita noastr-o face-un faur pâinea noastră îi turnată 45

spiritul meu e un orb care te vede spiritul meu e un albatros care caută liniștea

în lingouri si-i furată merge moțu-n lumea mare oamenii-îi picură sare merge moțu vânzător

și toți spun că-i cerșetor Iancule măria ta tu în mormânt nu ședea că nu-i vreme de șezut ci îi vreme de păscut de păscut cu turmele oameni și cu oile sărăcan de sărăcan umblă moțu fără-un ban cum trăiește doar el știe doar el și sfântă Mărie

cu spinii trandafirilor pe care îi ucide în fiecare zi să fie pimit în cromlehul de totemuri așa cum e o pasăre mi-a spus asta între noapte și zi acum a plecat ca bădia Mihai văd din pătuț deasupra mea tavanul sfâșiat pe unde a zbură

credeau că stelele sunt vii -transmițând mesaje către stele niciodată nu s-au desenat pe ei înșiși considerând că sunt asemenea stelelor credeau că stelele sunt Nazca

46

53

Cerb zăcând

Dimineață

Cerbul rănit se târăște prin țărâna de ghindă sfărâmată și crenguțe moarte până când se oprește undeva cu fruntea sprijinită în pământ coarnele îi sunt știrbite de zbucium sânge sacru iese din el și cerbul respiră cu ochii închiși

Soarele se oprește în câmp poate e obosit poate nu fața și-o ține în iarbă strâns cu ghearele-i de irbis fața îi e plină de rouă ori lacrimi

ochii sunt cel mai prețios dar putându-i închide și redeschide ca pe niște cristale ce văd orice fiară rănită de alice tace| 47 zăcând asemeni pământului până când cerul o îngroapă în zăpadă abia atunci vântul o vede ridicându-se – cu greu| urcă spre munte să dezghioace prețioasele conuri de brad cu inima caldă în ger de îi este dat să mai caute și iarna asta cu dinții prin kilometri de pietriș și zăpadă și sacrele-i coarne să nu-i fie mângâiate de degetele bolnave ale vânătorului – poate ăsta e rostul tăcerii cerbul și sufletul sunt asemeni|

50

trebuie să fie un drum iar spre cer pe undeva poate pe cărarea Lunii Cuvinte către Ella McShane Haide te voi duce la mure să mănânci lângă ursul uriaș mare și bun îți voi arăta sfintele albine care se întorc iar și iar în găoacea singuratică de miere dacă simți că nu ești iubită nu te grăbi nu te grăbi poate că ești poate că ești ca mărul din livada lui Robert Frost care a crescut singură între stele ca nimeni dintre noi să nu-l mai ajungă neîndurătoare sunt Parcele cât timp sunt stele în cer

aș vrea să ajung soarele din urmă și să-l îmbrățișez

54

Florile te vor iubi

51

amintirii poetului Ciprian Nickel, cel care aștepta canonizarea unei flori

nu te îndoi sărută-l nu nu te îndoi pentru tine a fost făcut universul

Vei întâlni multe flori pe pământ nu rupe, nu rupe nici una aruncând-o mai apoi când vei vrea să rupi o floare aprinde o flacără și vei vedea că din tine vor crește flori .vei fi o floare. nu ucide pe cei mai buni ca tine poate că floarea aceasta hardenbergiană pe care o rupi e Dumnezeu iar florile te vor iubi 55

48

Glas verde Cuvânt despre alb Sunt trist când mă gândesc la alb cred că trebuie să-și tot injecteze Amazonul în vene în loc de heroină Rio Negro Rio Grande Rio de Oro trebuie să vrea să fie tatuat pe față să i se toarne dulcele venin de cafea în privire

52

Să îngenunchem și să privim în oglinda verde a apei a pădurii a frunzelor ochilor noștri a ierbii vom muri dacă nu îngenunchem în fața vieții pământului ca la Hiroshima ca la Nagasaki ca la Chernobyl ca oriunde pe ceea ce numim Pământ privește-te în oglindă și observă că ai aripi să îngenunchem în fața copacului asemeni primilor Romantici

doar zăpada și irbisul merită să fie albi pune-l pe indoeuropean să doarmă cu Mahabārata pe noptieră poate o va citi înainte să plece să i se facă apucunctură în suflet 49

Despre omul Nazca Nazca – fii focului din pământ ai lavei ai vulcanului –

56

Ma simt ca în cubul de lumină blândă al unei piramide de petale pereții sunt albaștri - cred că dintotdeauna au fost

să cânt

acum în camera ta se tace mult - și nu intră oricine Îl iubește pe copilul acela rău O mamă poate are un copil rău și toată lumea spune vai ce copil rău dar mama îl iubește pe copilul acela rău

eu sunt zidul tău de piatră sufletul mi-e un trandafir galben ca și al tău plin de petale imperiale și spini romanici

63

suntem doar noi doi în camera noastră până acum am învățat doar de la dumneata și îngeri cui mă pot ruga?

60 mă voi ridica între pământ și cer precum albatrosul cu ochii închiși de furtună

Meditație Zeul se desparte de sine și devine tu apoi se întoarce în sine și devine noi

atunci poate te voi vedea 57

Chemare la zăpadă 64 Vă invit pe pluta adusă de ape pluta mulatrului Jim și a metisului Huck Finn vom pluti purtați de apa mâloasă stând noaptea cu spatele pe râu și privind galaxiile de îngeri

Orfică

ne vom lăsa legănați de Apa Mare către vis aflând de la cineva că moartea e o dimineață în care fugim la fereastră și privim prima zăpadă ca în copilărie_- ' 61

58

Icoanei ocrotitoare Când îi sărut poala ramei sau mi-o sprijin pe frunte fotografia de etern doliu a mamei - atunci sunt în transă dar când o așez iar pe pat - e vie

Mă neolitic Oile au ajuns până lângă țărmul de pietre intru în apă lângă mine lacul se scurge nabist într-un ponor oile tac - iar eu scriu mergând prin apa rece

nu vreau să mă ratez în moarte ar fi prea trist –

65

întorcându-mă văd o piatră pusă peste altă piatră cu tălpi ce ezită merg și o ridic pe a treia soarele și apa mă neolitic Pământul e un om

62

Mărășești 59

Mamă

Dacă vrei să am o viață angajează-mă cu hârtii și te voi urma sunt când am început am ieșit din gura lui Dumnezeu în spiritul său mă voi întoarce îmi sunt propriul preot nimeni nu poate muri în locul meu

Demult am fost într-un cimitir și am văzut o statuie de erou cu fruntea tocită și pieptul frânt cununa de piatră îi căzuse în iarbă și mă gândii ce fulger zeu sau înger lovi neînfricata statuie în pieptul fisurat? avea o privire încrâncenată de copil din vreme de război inima-i ruptă în două era o harfă cu șase coarde nu am vrut dar a trebuit mi s-a spus

Pământul e un om| respiră precum Nichita Stănescu pe patul de moarte și ne privește prin pietre râurile sunt inima lui barajul progresist nu a reușit să ucidă sacrul și a devenit el însuși sacru barajul e un vas uriaș cu apă sfântă într-un templu în cruce tăcut precum piramidele ori megaliții răspândiți pe tot pământul ori cifrele Nazca

66 munții sunt cei mai frumoși dar trebuie să-ți pleci fruntea pentru a ști acest lucru pentru că munții sunt plini de suflet

totul e viu șii sfânt aici iar dacă îi vorbesc pământului mă aude precum cerul să nu-ți fie frică să adormi în sălbăticie Tristan și nu te teme de fiare de oameni ferește-te, ferește-te dar nu pământ voi vedea cum toate jivinele vin oricât de fioroase miar părea cum toate făpturile cu colți ori aripi uriașe vin și îmi spun frate ce-i voi spune ursului când mă va întâlni pe stâncă, 67 ce le voi spune lupilor bravi, ce-i voi spune corbului când va insista să-mi vorbească ce-i voi spune păianjenului, sărmanului păianjen, ce-i voi spune înțeleptului șarpe? oare nu suntem tot| una? ce le voi spune pietrelor, ce-i voi spune șuvoiului de apă, ce-i voi spune copacului negru, ce-i voi spune înluminurii de ierburi al câmpului, ce-i voi spune cerului? iartă-mă, iartă-mă îi voi spune ursului, bravilor lupi, corbului, păianjenului, șarpelui, pietrei care e un ochi, râului cubist de munte, copacului, ierbii, iartă-mă – îi voi spune cerului barajul e sacru precum cromlehul în amurg îmi sacrifică sufletul 68

Un irbis culcat cu botul la pământ Am întâlnit un irbis culcat cu botul la pământ cu creierul de gheață și fruntea de miere fruntea mi-e proptită de fruntea sa

74 toți am fost întrebați dacă vrem să ne naștem am spus da fericiți ca mireasa tânără toți am fost întrebați dacă vrem să trăim toți am fost întrebați dacă vrem să murim

71

Vers îngenuncheat Pământul e ursit suferinței din pământ vin din pământ dureros învii

Să fii mama ta Să-ți proptești fruntea în interiorul cotului ca mama ta și să fii mama ta pentru că asta ești

72

Zeul

69

Zeul e întotdeauna el însuși precum bătrânul care nu greșește și precum pasărea care nu minte săbiile degetelor lui judecă drept și judecă nedrept niciodată în eroare numele lui sunt cifrele adn zeul înghite oameni ca să-i scuipe pe țărmul de sensucht

3 3 e mai mare decât 4 5 a rămas de mii de ani același preocupat de mituri Naso a devenit mit ca orice zeu ca Steinhardt Marea Neagră e frumoasă în februarie bucură-te de lumină prietene și pregătește-te pentru îndelungata noapte cerul e tăcut cel mai ades praful acesta de lângă drum sunt eu dacă sufli peste el e ca o zburătăcire de stol de stele puternicul cer e tăcut de parcă vrea să mă învețe ceva stau pe iarbă privind pământul de parcă ar vrea să mă învețe ceva 70

Este ca aceeasi roată învârtindu-se Ce te duce într-un loc diferit Dacă tot esti înconjurat de întuneric Măcar deschide-ți ochii – asemeni cerului - ai mulţi ochi Dar speranța e o pană de vultur Ce deja îți arde în păr Rugăciune spuse filosoful spuse omul Rugăciunea e o inimă în sase colturi Rugăciunea e soarele în sase colturi E mâna ce te trage afară din adâncuri Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat

73

1 Rugăciunea te poate duce oriunde Oriunde vrei să mergi

Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată E izvorul la care nu vei ajunge niciodată Izvorul privirii ei de zâmbet si oglindire Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului Mulți ar dori să se piardă pe ei ca tine în rugăciuni Mulți ar dori să plece în călătorie aici Ești lângă un munte pe care nu-l poti părăsi Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor si tăcerii Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în deșert Primul sufi a stat veacuri pe geometria covorasului de rugăciune Asa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în oratia acestor cuvinte Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre Un râu nesfârșit căruia nimeni nu i-a văzut marginile O apă mare în care sunt trei pești ce sunt un singur pește 75 Oricine e primit în familia oamenilor Nu e nimic care să mă intereseze afară de el Și doar rugăciunea se-nvârte asemeni unui nufăr Totusi nu e nevoie să pleci în nici o junglă tainică Pentru că necunoscutul și pădurea se află chiar în tine cea mai grozavă călătorie cel mai mare adevăr musteşte asemeni pădurii ecuadorului ud din privirea ta Când ochii îți sunt două pietre ale tăcerii Auzi cântecul râului și poți citi portativul furtunii Muntele îți împărtășește tainele sale Și nu mori când ochi îți sunt două pietre ale tăcerii Cerul este o apă adâncă și tăcută De-i stai pe pietre trebuie să astepti ca orice pescar Dar de vei face asta multi pesti vei prinde îngeri vei prinde zei vei prinde Multe miracole te vor întâlni dar nu ti le pot spune pe toate Hristos isus este un prinț fericit deasupra ulițelor 76 cosmosului Iar rândunică cine este cine poate fi afară de martiri?

Mucenic ucis ori mucenic fără sânge asta sunt toți ucenicii De aceea rugăciunea nu trebuie să se oprească Totul e o iluzie Iubita și extazul durerea și non-durerea Viata e iluzie iluzie e si moartea Chiar suferinţa e captivă în cosmosul unui vis Existenţa e un război între flăcări si bezne Asa ca deschide-ți ochii dacă-i mai ai Rugăciunea e o sabie scriptura e o sabie harul e o sabie Poti alege să lupți sau să mori Întâi vin toate Apoi vin durerea și tortura Ocara adesea le urmează pe toate Iar apoi vine rugăciunea apoi vine Isus din Nazareth Îngerul meu mi-a spus: ți-ai luat crucea? n-am stiut că trebuie să-i răspund 77 și-a fost atât de aproape că l-am auzit a fost atât de departe că nu l-am putut vedea Cei vechi spun că mintea-i un bostan ce trebuie să se tot coacă Eu cred că mintea-i o sămânță Și trebuie să-ncolțească în adâncuri și singurătate Asemenea grăunței să moară și să-nvie

Afară copii de la bloc urlă ca un trib lakota Câtă fericire pe cărările liriciste ale copilăriei Amurgul e plin de urlete si fericire Copilăria se reflectă în noi ca un munte Sufletul e cheia tuturor lucrurilor În el trebuie să-mi spăl fața și mâinile Când m-am întors din vietnam Tu m-ai asteptat în vechea mea casă Eu am pierdut ceva acolo în vietnam Dar tu m-ai găsit acolo în vietnam Am mers la zeiţă iar cu un rover cu un serafim Acolo în munte am întâlnit niste oameni Izolati de milenii în bezna unei peșteri prăbusite 78 Acesta a fost visul Esti rana mea de nevindecat dar eu mă rog Esti durerea de sâmbătă dimineata şi de sâmbătă seara dar eu mă rog Esti Timpul mâncându-mă cum se mănâncă pâinea dar eu mă rog Esti rugăciunea mea tristă si neîntreruptă dar eu mă rog Vrăbiile sunt amicii îngerilor Iar dumnezeu e iubire dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumosi de cântă oamenii în tăcere Doar vrăbiile sunt amicii îngerilor copilăria mea a durat mult Mai mult decât s-a asteptat oricine chiar eu copilăria mea a durat până ieri iar karma e o cruce pe măsura fiecăruia În noi ard candele în benares ard lotusi Când Ochii lui dumnezeu ard ce nu e flacără? Veghe în noapte la feștila computerului Cu phil spunând mereu si mereu aceleasi cuvinte: 79 „păi am fost acolo și am văzut ce ai făcut am văzut cu ochii mei doi” Cuvintele îngerului toate Stelele sunt mai înalte decât oamenii

81 Sufletele noastre îngălbenesc toamna Şi învie apoi Sufletele noastre pleacă odată cu stolurile de lacrimi Şi se întorc cu cohortele de îngeri

85

82

5 pictograme

Soarele se oglindeşte Răsfrângându-se într-un întreg univers În cele 3 valuri ascuţite ale barajului

83

80

3 lacrimi

86147 504 (Hari)

La început sufletele noastre se lasă purtate de vânt Şi pleacă pierzându-se-n vânt Asemni unei batiste pline de lacrimi Scăpată din mână

Efemer buchet de lalele împărtăşindu-mi înţelepciune Porţelan alb acoperit cu linii subţiri Verde inflorescenţă de nufăr Imaterialitatea muzicii legănând florile Koan vizual mut Viu arhonte Mistică percuţie Lângă arhipelag Inconştientul misterios ca o oglindă luminată de noapte Naturală scriere sub cer frunze îmbibate de pigmenţi Păsări ce vâjâie precum pietrele Haite de câini atacând omul la ora 4 dimineaţa Frig septentrional pustiu de banchiză Sau pe aproape Ceaţa miresmei florilor de salcâm Cd-playerul inimii concertând Laser invizibil delicată lentilă Pete de motorină pe frunzele florilor 86 Baroc filigran al petalelor de crin Reziduurile răsăriturilor acumulate sărat Olmeca uitare de sine spirit al continentului sudic Artefacte africane frecate cu lemn ars Blues zgâriat pe coardele chitarei Calcar tocit sub ape Miniaturi luminoase topite în sticlă Fluid incandescent în cadru de plumb Lirice linii înscriindu-ne chipurile Arhitectura exactă a muşuroaielor Termite minuscule respirând cu un singur piept Acest prezent continnu văr bun cu eternitatea Morminte izbite de meteoriţi arzând Sub norii tăiaţi în muchii de silex Svastica tibetană soare bland nori intrandu-mi pe fereastra India Spiţele roţii devenind una Cruce greceasca zgâriată in sideful icoanelor de pe veşmântul alb 87 Ochiul mistic al pământului Deschis sub pietre Norii precum ceata viselor Filamentul solipsist Al descarcarilor electrice Blitz scaparand sub ceruri Ploaia nascand pesti oceanici Apa colorată irizând hârtia Lumina căzând razant la asfinţit În urmele băltite ale paşilor noştri În acest moment Când o bătaie la uşa Sună ca un clarinet alto Întru deschideri si treziri

18734 80 462358 164 915455 9153841 30956 305 4,1 59 10 8357631 20 4578910186 3891 2 345 78915 180958 4315928 45 6487 678364 51760 343 16 83056 1 34302 54138 9561 6538 82 458 2356 53589 45 702154 31 0 45 7603251 251938 806,7

Sufletele noastre îngălbenesc toamna Asemeni lacrimilor Şi învie odată cu florile acoperite de rouă Odata cu durerea inimii tinere de mesteacăn Sufletele noastre zboară peste lacrimi Asemeni păsărilor şi asemeni îngerilor Şi o lume întreagă nu va înţelege taina Cum inima martirului e strapunsă dar sufletul e viu

Griuri colorate plutesc deasupră-ne Unde radio venite din ploaia ecuatorială Chitări flamenco mixere şi zbârnâitul membranelor audio În loc de sticlă gravuri ne strălucesc în ferestre Romantic oraş asediat de păduri albite de ceţuri Maiestuos rădăcini sfărâmă asfaltul Culori transparente ne fuzionează în ochi Şi ploaia ce întrerupe iarăşi curentul electric Primitiv ca o femeie ce naşte Ochii ne plâng cu cioburi de sare Moartea venind din cer ghidată de legi balistice Egloge acompaniate de scratch-uri

88 84

AD 1950 Acuarelă

În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe În icoane strălucesc sfinții în zeghe

92

Arhitectura unui trandafir

Ne înveşmântează toamna în Încremenit galben Mecanic vom păşi în urma Cortegiilor funerare Privindu-ne unii pe alţii Cu ochi estompaţi Inconjuraţi de lumini cosmice Ne aşezăm roată precum un Cromleh Păstrând dispariţia în mijloc Moartea ne dă târcoale Privindu-ne în ochi precum

Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume.

Este frumos, tulburător.

Petalele sunt răsfrânte ca nişte ghimpi, 89 ca niste spini.

O arhitectură a ghimpilor realizată în petale Nişte petale curbate, tăioase.

Adam Adam are doar o primăvară să se nască Doar o vară să-şi închipuie că iubeşte Şi doar o toamnă să-şi vadă inima îngălbenind Şi doar o iarnă să se lase îngropat în zăpezi Adam e un lăstar secerat de razele soarelui Un cerb a cărui frunte se va odihni-n ţărână Adam e o piramidă de lacrimi cioplite În care sufletu-i e o lacrimă ce-aşteaptă să învie

96 un cocoş cântând Propria mizerie îmi mângâie fruntea singură Voi împodobi bradul cu priviri inoxidabile Gândindu-mă la eternitate Doar oamenii mor La bătrâneţe îmi voi lua un ucenic Şi îl voi învăţa să plângă

93

Artă poetică 97 Stiu că trebuie să existe Femei cu fruntea împodobită de miracol Ne căutăm trecutul în

90

Amintirile bătrânului

ultimele gânduri Poezia ne este dăruită precum anafura Barzii mint spunând adevărul Frunţi îngreunate de feeling Meditaţie urmând legile improvizaţiei Turnuri de fildeş transformate în cochilii ale târârii în primăvara sfărâmată 94

Cântecul păsărilor prin vânt E acest cântec – al înțelepților pești în ape Al frunzelor transformandu-se în lut În imensa lacrimă a toamnei

Lumina invadându-ne precum un cântec Nevăzute clape se risipesc sub flăcările vântului Versuri despre săruturi în parc Si despre singurătatea poetului.

În acest cântec unii dintr noi suntem litere Mărunte şi veşnice În universul incognoscibil şi evanescent Asemeni unei flori albe şi baroce

Atunci când tac Sufletul meu Îl aude pe Hristos Duhul din mine aude Duhul Lui Atunci când tac asemeni unei pietre Asemeni unei pietre de suflet Aud tunetul Duhului Sfânt în suflet Îmi spăl ochii în lacrimile Sale Iar lacrimile mele le plânge Dumnezeu pentru mine Spunându-mi că orice suflet e icoană văruită

98

Pentru că universul e şi el o lacrimă Învolburat de bulboanele de stele 91

Autoportet

Iar noi toţi suntem durere Sunt ca un cărăbuş cu spinarea spartă Încercând să se agaţe de o rază de lumină.

Dar unii suntem lacrimi ce se răzbună După plâns Asemeni norilor din cerul de vară Sau lacrimilor de copil Sunt amintirile auzite de la un bătrân Care sunt ale altuia dinaintea lui care Sunt ale altuia dinaintea lui Sunt amintiri de care ai nevoie Pentru că le-am trăit 95

Artă

99

Aleasă de Elohiym Domnul Din eternitate pentru tine Calea iertării Felix Să nu o uiţi niciodată Porneşte pe ea de dimineaţa Noaptea în praful ei propteşte-ţi fruntea Cântec

Autoportret cu Isus Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ

Trebuie să reînviem tainele pământului Pentru ca pământul să mai poată trăi Trebuie să reînviem tainele pământului Pentru ca pământul să mai poată trăi 103

Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ Sunt doar un băiat cu capul în pământ

Trebuie să ne transformăm în rugăciuni Şi cuvintele trebuie transformate în rugăciuni Pentru ca pământul să mai poată trăi Pământul trebuie să reînvie ca să mai poată trăi

Către satori Vânt prin păru-mi agrest 100

Strămoşii răsfiraţi prin pământul pe care călcăm Innegurarea ochilor în albastre umbre Amurgul dezbrăcând copacii de lumină

107

Mândria/ un duşman Băiatul în oraşul natal

Poezia evaporându-se alb în lumină

Şi băiatul a mers mult cu capul în pământ Şi băiatul a mers mult cu capul în pământ Şi băiatul a mers mult cu capul în pământ Şi băiatul a mers mult cu capul în pământ Şi la un moment dat căzu cu fruntea în pământ Cu sufletul incandescent, Excalibur şi neînfrânt Şi la un moment dat căzu cu fruntea în pământ Şi la un moment dat căzu cu fruntea în pământ

Sunt o bucată de pâine Acum de dimineaţa brutarii m-au pregătit Şi fata de la tejghea o să mă vândă Sunt o bucată de pâine 104

Cântec de jale Izbesc de-o viaţă în tam-tam-ul Nefericirii Izbesc de-o viaţă în toba Nefericirii 101

Sunt o bucată de pâine Am să ajung pe altarul preotului Şi în mâinile bătrânei adventiste Sunt o bucată de pâine 108

Sunt o bucată de pâine Pe masa săracului Şi în căruciorul de cumpărături al bogatului Sunt o bucată de pâine Sunt o bucată de pâine Voi fi frântă la mănăstire Şi mâncată în tăcere la închisoare Sunt o bucată de pâine

Piere omul ca frunza În universul îngălbenit de toamnă De nu va fi să mai trăim Doamne strigă tu bocetul despre om 105 Înainte să moară omul moare sufletul omului Ca frunza ca iarba ca floarea din spini Neghina-i mai multă ca grâul în câmp Doamne strigă Tu bocetul despre om.

Sunt o bucată de pâine Muşcată cu ochi goi Sau grei de lacimi prin spitaluri Sunt o bucată de pâine 109

Cântec idiş Cimitir ovreiesc scăldat în lumină Lacrimi de piatră gravate în diamante îngheţate Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri Pietre de mormânt cioplite în uriaşe lacrimi Acoperite cu lacrimi ovreieşti…

Te naşti jidov Vei şti să plângi Departe… Departe…

Căci de mult deja Şi Ierusalimul e clădit din lacrimi.

Calea iertării Calea iertării Felix Asta e pentru tine

Sunt o bucată de pâine Şi am să ajung astăzi în atâtea locuri Am să văd atâtea chipuri Sunt o bucată de pâine

Sunt o bucată de pâine În mâna copilului la grădiniţă Sau pe farfurie la casa de copii Sunt o bucată de pâine

Bocet pentru om

102

Cântecul unei bucăţi de pâine

106

Sunt o bucată de pâine Pe masa curată a familiei fericite Sau în mâna cerşetorului Sunt o bucată de pâine Sunt o bucată de pâine în mâna străinului Un codru de pâine uscată în mâna pustnicului O bucată de pâine în mâna omului O pâine mare în mâna lui Hristos

Cerul este un Zid al Plângerii În faţa căruia ne spunem rugăciunile De care ne izbim mâinile Ude de lacrimi 117 110

Cerul este un Zid al Plângerii Un zid al Templului Ce este universul Un zid de care ne putem sprijini frunţile Confesiunea fiului lui Bernadone

Cenuşotcă a întîlnit Prinţesa Scoatem lumină din ceruri îngălbenite Şi din sufletele acoperite de mir Scoatem lumină şi o macerăm în prese Aşa facem hârtie galbenă peste sat Şi lacrimi cad precum frunzele de aur Şi fericirea e ca la finala Italia ’90 în copilărie Pentru că Cenuşotcă a întâlnit Prinţesa Şi afară frunze se preling precum lacrimile

111

114

Daca as iubi pe cineva as iubi un suflet indescifrabil Pentru ca ideogramele sunt cele mai frumoase litere Daca as iubi pe cineva as face-o astazi Dar vezi – eu nu voi iubi cred

Chifa Foşnesc lacrimile copacilor Aparent nimic nu se schimbă dar tu ştii Râul zvâcneşte pe pietre când tăcem Si ce poate fi mai important omule Doar rachetele eludează gravitaţia Prin rostire ardem minereul cuvintelor Conştienţi că fiecare amurg ne neagă Iţi spun: când sub mână literele îţi devin De neînţeles Frunzele îţi vor zgâria faţa în joacă Soptindu-ţi amăgiri în meandre de şarpe Pietrele te vor îmbrăca într-o grea mantie Stai la pândă cu ochi de marmură Te va înnegri frigul nopţii crăpându-te

Cer înlăcrimat

115

Cerul e înlăcrimat în Fiecare zi În fiecare zi pentru suferinţa Pământului Pentru tine Adam Şi pentru mine Felix Şi lacrimile cerului devin îngeri Şi oameni Pe pământ

Sfânt înconjurat de trădarea frunzelor Nebun ciobit cu liniştea palpitând ca o respiraţie Aşteaptă.

118

Contemplare îngălbenită (poem ikebana)

Nori incandescenţi Lumină arsă 112 drum pătat de frunze

Cerul către hominid 119 Dacă prinzi un pui de vultur Ce trebuie sa faci tu e sa-i tai aripile Şi sa-l laşi sa ţi se târască la picioare Trebuie sa-l laşi sa se tarască Şi sa-ţi fie milă de el bietul vultur Care ca şi tine habar n-are ca aripile Cresc la loc asemeni tăcutei nopţi

116

Christian tristeza

113

Cerul este un Zid al Plângerii

Cerul e o lacrimă ce nu a plâns-o nimeni Stându-ne încă în piepturi Cerul este o lacrimă Pentru că Dumnezeu e trei ochi Cerul e o lacrimă făcută din sufletele noastre Şi din săbiile heruvimilor Pentru că noi în mântuirea noastră Suntem ca înaintea naşterii

Copii cu probleme Părinţii fără griji Fac copii cu probleme Părinţii fără griji mamă Fac copii cu probleme Copii ce plâng mereu Ei plâng seara la teme Diriginţii prea liberi Au elevi cu probleme Diriginţii prea liberi d-nă Au elevi cu probleme Nu pot decat să-si scrie Lacrimi mari în teme 120 Copiii înving dacă rup tăcerea

Copiii înving dacă rup tăcerea Pentru că în internatele şcolare Sunt şi băieţi cu suflete de păianjeni Şi copiii cheamă lumina în ajutor

devenind tot mai mic si mai neinsemnat tot asa pe zi ce trece in fiecare zi pana ce ma voi ridica sovaielnic si nesigur la cer

Copiii înving dacă rup tăcerea Pentru că în internatele şcolare sunt Bătăi batjocură şi lacrimi neplânse Copiii trebuie să rupă tăcerea 124

Cuvinte către suflet 128 121

Rămâi în lumină suflete Şi teme-te de amurg Pentru că amurgul moare În noapte e moarte Rămâi în lumină suflete Şi teme-te de amurg Pentru că amurgul moare În noapte e moarte

Cruce grecească înscrisă într-un templu pătrat Visez la un pământ Sfânt şi negru asemeni chihlimbarului

Daca vrei sa faci un om Intai trebuie sa faci o fundatie de ratiune Pe care sa fixezi doua siruri de coloane dorice De vointa 125

Un pământ de hârtie aurie Un pământ de icoană galbenă Un pământ roşu precum frunza de arţar Care hrăneşte suflarea omului

Daca vrei sa faci un om

Iar apoi trebuie sa pui acoperisul triunghiular De sentimente Pentru ca omul E un templu

d’Arc

Un pământ alb precum stelele Precum universul

122

Dumnezeul meu e Dumnezeul Ioanei Fata cu privirea în flăcări Teme-te teme-te de El De Dumnezeul iubirii

Dumnezeul meu e Dumnezeul Ioanei Fata cu privirea în flăcări Teme-te teme-te de El De Dumnezeul iertării

129

Dealurile

Crucea e o sferă de raze Ceaţa învăluind dealurile Albastră atmosferă lichidă Intârziind în aerul răsfirat Nori de primăvară arând pământul ud Metafizic arpegiu plutind deasupră-ne.

Teologic Crucea Domnului e o sferă de raze De acea suferinţa nu este decât Acoperita de cioburi cărare spre casă

126

da

123

Cum poartă vântul

si va veni o vreme cand in oglinda faţa mea imbatranita imi va parea fireasca jucand poate sah de unul singur voi manca salata de cartofi ca in copilarie si voi bea bere neagra la pahar probabil ca voi fi un chip familiar pe strada in oraselul pe care nu a umblat niciodata un necunoscut si voi darui bomboane copiilor si tigari proaste soldatilor ridicandu-mi palaria in fata tuturor batranelor ferinduma din calea oricui daruind cersetorilor ultimul maruntis devenind tot mai mic si mai neinsemnat 127

Cum poartă vântul Frunzele în toamnă Rostogolindule blând – Aşa mă poartă pe mine Iubirea rostogolindu-mă

dand prioritate soferilor beti la semafor faţa mea imbatranita imi va parea firească voi manca salata orientală ca in copilarie si voi bea bere neagra la pahar căutând să nu supăr tineretul dand intaietate oricui

130

* Derizorii secunde clipesc cu ochi electrici Hârtia de ziar tipărit a cerului în foşnet Urbane gângănii agăţate de un labirint de ţevi Clădiri acoperite cu bannere promovând primul sărut În pieţe curg manifestaţii cerând dezalienare Pe monumentele eroilor cade în picuri amurgul Când oare vom privi în ochii Domnului?

Va privi el oare în ochii mei?

Durere vindecătoare Durerea mă umple Asemeni unui fagure Durerea mă vindecă Trezindu-mi spiritul 131

Cea mai frumoasă povestire

Durerea mă umple Asemeni unui fagure Durerea mă vindecă Trezindu-mi spiritul Cea mai frumoasă povestire

Dintotdeauna omul a durut Dacă îţi vei pune sufletul în palme Ţi se va spune adeseori că nu corespunde Întotdeauna omul a respins omul Dintotdeauna omul a durut Însă o bucată de suflet e o bucată de suflet Iar sufletul poate fi atât de nemărginit Prin iubirea care comunică bucăţile de suflet Un cântec de fericire neştiutoare de sine

Odată nu era nimic pe lumea aceasta. Nici pești. Nici stele pe cer. Nici mări, nici flori frumoase.

Totul era gol și întunecat. Dar dincolo de toate acestea era Dumnezeu, același Dumnezeu căruia ne rugăm astăzi.

Dumnezeu a avut un plan minunat. El a conceput o lume minunată, și îndată ce a conceputo, a și dus-o la înfăptuire. A creat-o din nimic. Ori de câte ori Dumnezeu a făcut ceva, doar 139

135

Elegie pentru mine DIETA DIABET ZAHARAT CONTROLAT CU INSULINĂ (200 g GLUCIDE)

132

MIC DEJUN – 40 g glucide: -80 g pâine Ora 8.00 -ceai -șuncă, ouă, cremvurști fierți -20 g margarină GUSTARE (ora 11.00) – iaurt 200 ml -20 g pâine (2 biscuiți simpli sărați)

Distih schiţat

136

Pe pământ frica a devenit un idol proptit pe soclul unei singure frunţi

PRÂNZ - 60 g glucide : - supă de legume – 250 ml sau - supă cu tăiței – 250 ml (puțin paste făinoase) - 200 g cartofi fierți, piure (orez, paste făinoase) + carne (pui, vițel, pește - salată de varză 150 g - roșii - murături - 20 g pâine când în loc de cartofi la felul doi se servește varză, spanac, fasole verde pâinea va fi 60 g GUSTARE (ora 16.00) – 2 mere (150 g) 20 g glucide

CINA 133

- 60 g glucide brânză

: - 250 g mămăligă cu 137

Durere vindecătoare II Durerea mea e fierul încins Care îmi curăţă rănile Când sunt singur în noapte Zdrobit cu Răstignitul Durerea mea e fierul încins Care îmi curăţă rănile Când sunt singur în noapte Zdrobit cu Răstignitul

sau - 250 g macaroane cu brânză sau - 250 g salată de cartofi + ceapă + ou (brânză) sau - 250 ml lapte - 100 g pâine + mezeluri slabe + margarină (sandwich)

atât a trebuit să rostească: ,,Să fie”, și îndată a luat ființă!

El a făcut lumina. A făcut râurile și mările, pământul plin de verdeață, animalele, păsările și copacii. La urmă de tot, l-a făcut pe om, după care i-a făcut omului o soție. Cei doi s-au numit Adam și Eva. Dumnezeu i-a iubit foarte mult. În fiecare seară îi vizita în grădina minunată în care îi așezase. Toată grădina era a lor și se puteau înfrupta din toți pomii grădinii, în afară de unul singur, pomul oprit al lui Dumnezeu.

Adam și Eva au fost fericiți pe pământ până într-o zi, când Satana, dușmanul lui Dumnezeu, i-a ispitit. Ei s-au decis să guste din fructul pomului 2 oprit al lui Dumnezeu. Și astfel au păcătuit. Pentru 140 prima data le-a fost rușine și s-au simțit triști. Deacum, nu mai puteau sta de vorbă cu Dumnezeu.

Aveau să știe în curând ce înseamnă durerea și necazul. Iar la sfârșitul vieții i-a așteptat moartea. Lor le-a părut rău!

Dar Dumnezeu le-a promis ajutor. La vremea potrivită, El va trimite în lume pe Fiul Lui, Isus, care va coborî din cer și va face posibil iertarea păcatelor. El va suferi și va muri pentru omenirea. Ce mare a fost bucuria lor când au auzit că Dumnezeu va trimite un Mântuitor!

Adam și Eva au avut copii și nepoți. Încetul cu încetul, pământul s-a umplut de oameni. Dumnezeu le-a dorit tuturor fericirea. De aceea, le-a spus ce să facă. Iată o listă a regulilor pe care li le-a dat Dumnezeu: 1. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. 2. Să nu-ți faci chip cioplit.

3. Să nu iei în deșert Numele Domnului Dumnezeului tău.

141 4. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. 5.

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.

6. Să nu ucizi.

7. Să nu preacurvești. 8. Să nu furi.

9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.

3 10. Să nu poftești casa aproapelui tău, să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. (Exodul 20 : 217) Acestea au fost scrise în Biblie ca să le putem citi și noi. Dacă vom asculta de ele, vom fi fericiți.

Satana nu dorește să ascultăm de ele.

Uneori ne spune să furăm câte ceva, când nu ne vede nimeni. Dar Dumnezeu știe tot ce facem.

142

134

138

Dumnezeu vede totul.

Uneori, Satana ne ispitește să spunem o

minciună și ne face să credem că nimeni nu va ști.

Dumnezeu însă știe. El aude totul.

Când săvârșim aceste lucruri, ne simțim rău în lăuntrul nostru. Dumnezeu ne iubește și dorește să ne ajute să fim buni. De aceea, El L-a trimis în lume pe Isus.

Dumnezeu și-a adus aminte de făgăduința Sa. După mulți ani, S-a născut Isus, ca un copilaș. Apoi a crescut și a devenit adult.

El a săvârșit multe lucruri minunate. A vindecat bolnavii. A redat vederea orbilor. A binecuvântat copiii.

Isus niciodată nu a făcut nimic rău. Le-a vorbit oamenilor despre Dumnezeu și le-a spus cum să asculte de El. După o vreme, dușmanii lui Isus L-au răstignit pe cruce. Isus a murit.

146

La amiază lumina se zbate asemeni unei păsări în sârmă ghimpată şi râs

Pentru literatură creștină suplimentară, scrieți-ne la adresa de mai jos ___________________________________________ Pentru distribuție gratuită – A nu se vinde ___________________________________________

Erato plângi pentru târârea în moarte

Gospel Tract & Bible Society Loc. Fântânele NR 272 317120 Arad, România gospeltrarad@rdslink.ro The Best Story To Know (Romanian) Publicat de Biserica lui Dumnezeu în Cristos, Menonită

Cântă şi jeleşte fiică a lui Zeus Te tânguie şi las-o pe Polymnia să vindece

150

Implacabil Thanatos ce răsfiri deznădăjduit bocet La toţi ne sfâşii visul de pe frunte O muritor Thanatos Te plâng Hai să urcăm în munţii din Jamaica

143 4 El a suferit și a murit pentru păcatele tuturor oamenilor, chiar și ale celor care L-au țintuit pe cruce.

Isus a fost pus în mormânt. Dar apoi i s-a întâm-plat un lucru minunat. El n-a rămas în mormânt, ci a înviat dintre cei morți.

Curând după aceea, Dumnezeu L-a adus înapoi în Cer, pe nori. în timp ce prietenii Lui Îl priveau înălțându-se la Cer, un înger le-a spus că Isus Se va întoarce iarăși.

Isus a murit și pentru păcatele noastre. El vrea să ne pară rău de păcatele noastre și să le mărturisim. El e gata să ierte.

Noi ne putem ruga lui Dumnezeu oricând. El aude fiecare cuvânt pe care-l rostim și cunoaște fiecare gând. El face să ne simțim fericiți în lăuntrul nostru atunci când ne mărturisim păcatele noastre.

După aceea vom dori să facem ceea ce este bine și 144 să fim buni.

Dacă însă ne hotărâm să nu ascultăm de Dumnezeu, ci să-l urmăm pe Satana, adică pe Diavolul, atunci, când vom muri, acesta ne va târî cu el în iad. Iadul e un loc unde focul arde fără încetare.

Dar dacă-L iubim și ascultăm de Isus, la revenirea Sa, El ne va duce în Cer. Cerul este casa minunată a lui Dumnezeu și a Fiului Său Isus. Este căminul plin de iubire și lumină. Acolo Vom fi fericiți pentru întotdeauna.

147

Elegie pentru porumbelul ucis O biet porumbel nevinovat dând din aripi În mâinile mele de copil atât de relele mele Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tu blând porumbel biet spirit nevinovat Tu inocenţă martirizată de mâini de copil Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tu biet porumbel blând spirit nevinovat O biet porumbel nevinovat dând din aripi

Dumnezeule Scoate-mă dintre pietrele tăcute ce îmi acoperă mormântul Învie-mă Nu vreau în pământ Nu vreau în pământ 151

Eşti un sărut supranatural Pentru mine eşti un sărut supranatural Izvorât din acea lacrimă ce rămâne neplânsă Acel somn ce nu-l terminăm niciodată Monoton ca o călătorie sfânt ca un pelerinaj Acea oboseală ce ne transformă ochii în ţărână Asemeni unui venin pândind într-o injecţie Când voi cunoaşte durerea voi cunoaşte viul Când voi cunoaşte iubirea voi fi iubire

152 148

Exhortaţie Elegie propriului meu craniu Osul acesta va ajunge în pământ Creierul meu va deveni pământ Dar sufletul meu de pene Sufletul meu unde va fi?

145

Voi fi un craniu fără nume Ce voi fi? Ce voi fi, Suflete?

Ce sunt? Ce sunt, Indescriptibilule? Voi fi un vultur atunci – nevăzut

Sunt oameni ce in loc de ochi care vad Au doua cioburi de sticla colorata Sunt oameni care nu vad si Mai sunt oameni care raman asa Ce trebuie facut e sa privim in ochii acestia Rupti din sticla sanctificata vitraliilor Trebuie sa iubim aceste cioburi colorate Ai acestor oameni inconjurati de adancurile beznei Trebuie sa îi iubim pentru ca iubirea e lumină Pentru ca ei au atata nevoie de aceasta lumină Si va straluci iubirea in fruntile noastre, in ochii lor Sufletele lor asemeni catedralelor inconjurate de zi

ISUS, ȘTIU MĂ IUBEȘTE 149 1. I-sus, știu mă iu-beș-te, Bi-bli-a-mi spu-ne mi-e; Cei mici Lui Îi a-par-țin, co-pi-la-șii la El vin.

2. Pen-tru mi-ne a mu-rit, Ca-să-n-cer mi-a pre-gă-tit; El spa-lă pă-ca-tul meu, De El m-apro-pii și eu.

3. Lui I-sus sunt foar-te drag, De-și eu sunt mic și slab; Din a lui Î-năl-ți-me, Mă scu-teș-te pe mi-ne.

Elegie

Refren: Da, mă iu-beș-te, El mă iu-beș-te! Mă iu-beș-te da, Bibli-am-i spu-ne a-șa.

Aripi albe pâlpâie în filamente electrice Cuvintele îmi plâng acompaniate de tragic flamenco O jale de moarte se-aude prin galbene frunze Emoţii diluviale ne umplu ochii cu cenuşă

153

Sunt oameni ce in loc de doi ochi au cioburi colorate Si sunt oameni care in loc de ochi Îl au pe Hristos Si care in loc de suflet Îl au pe Hristos si care In loc de viata Îl au pe Hristos si care in loc de Hristos îl au pe Hristos

GER PASTELAT

157

*** Lângă felinar Arbori ninși de lumină. Vânt îngălbenit. *** Clară boltă bleu Nori amestecați târând. Amurg desfrunzit.

Fragment de palimpsest

*** Pe cer muribund Zbor înghețate aripi. În ger pastelat.

...şi eu voi fi târât de barbă Prin praf şi pietre ascuţite Rabi

161

154

*** Pătând zăpada Îngenuncheate lacrimi. Dimineți stinse.

Myth

*** Cerul înflorit Luminos arhipelag. Stradă stelată.

Existence is an ocean world is a stone in it a whale as bigasan island the entire world the whale wasa cloud of locusts God made the sun look down the sun was cold he didn't like the whale the sun asked a kid to help him the whale will eat me the sun said I am not afraid but I don't like dying go the kid made himself a boat he flew to the island the whale thought he was a penguin to eat the kid became a spear the whale thought he was a fish to eat the kid pierced the whale with the spear the kid pierced the whale in the heart the kid pierced the whale three times then he took the whale and tore it in two with his little hands he ate a half then he ate the other half it was harder for him to

*** ‘Nalt stâlp electric Învăluit de pâclă. Arbori în flăcări. *** Din plopii galbeni Plutesc convexe frunze. Stei întristatu.

158

*** Între trandafiri Frunze atârnă stingher. Cer ars de lacrimi.

Gândurile indianului mergând

155 eat the other half then he threw the spear in the ocean andrested in the boat he ate seven starsandfell asleep he woke up went at the edge of the boat and took a big shit the whale was now again in the sea all the small fish worms and creatures were eating it the sun smiled over the ocean the kid jumped in the water and frowned he missed three birds

162

Oraşul e atât de mare că poţi să te pierzi Pe străzile pustii şi întunecate de noapte Prin parcări şi benzinării prin ghetouri Poţi să te pierzi pe străzile singurătăţii Şi Africa e atât de mare că te poţi pierde Prin câmpuri roşii şi pustii prin deşert Te poţi pierde fără urmă prin închisori Şi Africa e la fel de mare ca oraşul Şi Europa şi Europa e mare prea mare Când eram eu mic mulţi se pierdeau Mulţi se pierdeau împuşcaţi la graniţă Mulţi se pierdeau în interogatorii 159 Fiecare oraş fiecare oraş e prea mare Fiecare pământ e nesfârşit şi pustiu Atât de mare că poţi să te pierzi Si pământul şi pământul e prea mare

*** Îi zic iar păsări Din salcâmii încă albi Legănați de vânt. Tema pieselor verii Sau doar încă gamele. *** În pervaz clinchet De pasăre sub valuri Rostogolit îmi Învinge radioul În derivă, scufundat.

163 *** Alb magnoliu Arând cerul prim secund Răsfrânte stele În moi cinci colțuri Lumină călcând trepte. *** Cerul strălucind Fosfenic peste codrul Cuprins de bezne. Valuri pătrate, drepte Noaptea prin salcâmi și noi.

156

*** Pâlcul de rațe Curgând omogen pe râu Săltat de valuri Mocirlindu-și penele Verzi și tălpile late.

164

Family photos

Glasul

A train a train full of Roman crosses big or little burning eyes transformed into acid still looking at the black and white family photos heart is made to forgive brain is made to remember the trains left to the Mountains of Sacred Ashes

Poem inchinat suferintei, dedicat Planetei INTRO: Sâmbure înţepenit în clepsidră 160

Omul nu-şi va întoarce capul Să te petreacă pe drumul tău spiralat cu privirea sa arsă de mulţumirea existenţei ştii?

CONTRAPUNCT: Mortii, bolnavii, nefericiţii, Cei părăsiţi, înfricoşaţii de morţi

incurabile, alienaţii, internaţii în sanatorii, cei cu creiere îmbibate 165 în opiu, cerşetorii cu obrajii invinetiti de alcool, viciile răstignite în priviri mahmure după o noapte de rugăciune, bătrânele bolnave de Parkinson acoperit cu florile de gheaţă ale singurătăţii, aceia cu mâinile legate de regimul totalitar ai propriei singurătăţi TEMA A:şi tragedia de a avea aripi într-un muşuroi construit în adolescenţă când ochii ne devin orbi şi începem să ne târâm… da, aripile n-i se macină de asfaltul singurătăţii în bălţile căruia se oglindesc screensaver-urile ochilor aproapelor noştri TEMA B: Doar soarele ne va acoperi fiecaruia sfarsitul 166 Cu o melodie impletita in parul Său blond OUTRO: Iar eu?

Glas stenografiat pe hârtie am rămas

caci viu el este domnul rahelei asa ii vorbea mergând printre crini rachel auzea cuvintele privea zăpada el e zăpada precum ploaia curată aşa este el râul ce tace râul infinit e el ingheţat şi alb zăpada cade îmi cade pe suflet iar mă troieneşte dumnezeul tău e sfânt rachel dar tu ştii asta soarele lumina înăuntrul zăpezii zăpadă nufăr e atâta zi uriaşa lumină infinită zi mâinile noastre una într-alta în nea împartăşită zăpada iubind îngenuncheată în ea în viu dumnezeu îngerii cânta şi clapele orgei sunt acoperite de omăt aripile lor sunt albe ca zăpada albă muzică zăpadă biblia sta deschisă sub fulgi albi filele vântul priveşte rachel zăpada e lumina priveşte în jur fiindcă ochii 169 ochii tăi sunt iubire albă lumină ascultă rachel voi merge şi eu şi voi privi îngerii noi vom fi prieteni rachel cei mai buni prieteni luminaţi de nea pentru că isus e această zăpadă zâmbet infinit şi îţi spun rachel ştii voi reuşi rachel să-mi scrii inima pentru că noi doi suntem prieteni albaştri 4ever & ever palma ta ţine un fulg şi a mea pe-a ta alb în zăpadă şi vom juca go sau şah în cer de munte cu arhanghelii ce-ţi spune râul în ţara frumuseţii ce îi vorbeşti tu adeseoriel ţi-a văzut lacrimile tale de safir dacă vei vrea să plângi tristă fii azi căci ploaia e în tine azi dumnezeu este el este o lacrimă domnul tău este iar lacrimile sunt un popor asemeni asemeni nouă suntem lacrime oglindite in mare uriaşa mare plânsă din ochi din nesfârşitul ochi nears plângi astăzi plângi azi căci durerea e un univers durerea e universul lacrimile îţivor cădea în zăpadă rahel topind-o pentru că omul e un înger cu suflet de animal dar ştii răspunsul sub cer mereu este da nu este altul tu stai în genunchipe zăpadă rahela ţi-e părulumed iar eu l-am 170

172

Hotel Rwanda în amintirea celor morţi şi nevinovaţi Fiecare zi ne mai şterge o iluzie din priviri Şi pe Pământul acesta există o singură ruşine Ruşinea să fii alb şi să nu faci nimic Şi nimic nu poate spăla obrazul albului Şi nimic nu-mi poate spăla obrazul Nu mai vreau să fiu un alb şi nu voi mai fi Niciodată niciodată niciodată niciodată Uite deja mă-nnegresc mă-nnegresc Sufletul meu e negru – carbonizat de milă Ştiu că o Lumină va veni căci noaptea e prea rea Şi chiar dacă doar plâng ştiu că am făcut ceva 173 Dacă doar plâng dacă doar plâng pentru Rwanda Pentru copiii şi pentru toţi cei martirizaţi din Rwanda Dacă plâng pentru Isus cel tutsi și hutu executat în Rwanda Pentru Isus executat de 1 000 000 de ori în Rwanda

văzut pe om am văzut omul astăzi am văzut omul aşa că plângi ra plângi şi pentru mine rachel pentru mine plângi dar zâmbeşte ra căci iubirea nu e înlăcrimare

167

174

haiku alb

zăpadă spre cer fata aleargă prin alb frig imaculat sus deasupra ei ramuri înzapezite lumini picurand aici aproape chitara în zăpadă fulgi cazuti pe corzi mesteceni iarna vant bland rahela fugind zăpadă yahweh precum o aripă în tine intră iarna frumuseţe doar lacrimile ni se amestecă cu fulgii uneori plângem omătul e viu încearca să înţelegi furtuna vie uneori cerul nu e decat o lacrimă căzută din râu ca o cărare alb râul străluceşte coborând din cer ca o cărare zăpada ne urcă in suflet rahela şi nu ştim încă nu ştim ce vorbesc aceste lacrimi căci sufletul său e un ocean de lacrimi strălucitoare 168 strigă-i numele spre furtuna din ceruri va tuna în noi cerul va fi rupt înauntrul nostru şi vom tăcea plângând pentru nuferii ce cad din ceruri dalbe şi se vor topi precum lacrimi ce curg pe obraji şi vor muri muri uneori ştim că lacrimile sunt râuri şlefuind suflări precum pietrele din munţii troieniţi din sufletul nostru

I-IV

171

I. Lumina e calda iar muntii stersi si ceturile stralucesc ca dintr-o stampa Linistea a scris forma Unor muchii exacte in Metalul cubului privirii noastre

Hartă către inimă

Suntem noi Aici Racoriti de amurg 175

Floarea devine măr Iar mărul devine arbore Apoi pomul se umple de flori Iar florile devin iarăşi mere Inima devine suflet Sufletul se împărtăşeşte Dar mai întâi de orice Omul devine inimă.

Umblam pe miristile galbene si rosii Printre norii de fum Ce se nasc Din durerea flacarilor Inima ne este piatra De hotar de unde Pornesc toate calatoriile Noastre Si nu ne vom invoi Soarele arde in noi precum o malarie Sinele ne straluceste acum

Asemeni TGV-urilor In noi insine purtam stralucirea de neon a vietii Il purtam ca pe embrionul Unui om 176

Te iert Te iert Te iert Te iert De ce am ochi să văd cât eşti de minunată? De ce am o inimă în piept să te iubesc?

De ce mă priveşti tu asemeni zăpezilor ce umflă râurile?

Ce il vom naste Pe noi Ne vom naste

184

II. Prin venele noastre ne curg quarci Si particule Stralucim Si noaptea doar ochii Ne umbresc stralucirea de Fosfor a trupului Nascut din nou

Când tot ce-mi înconjoară sufletul e durere Aidoma oceanului înconjurând un colţ de stâncă.

Drept armura avem doar Vesmantul de crisolit al gloriei Suntem noi Cei care am scapat 177 181 Cei care am trecut de munti Dupa ce i-am aruncat in mare Muntii sub care am trait o viata Din copilarie Ajungand dupa ani de asteptare La picioarele Domnului Noi cei carora ni s-au deschis ochii De pamantul de argint al noii lumi Saliva si degetele lui Isus

Imprimare

Cei care am scapat Si am devenit vii Kyrie

Stau întins pe noapte Asemeni unei catedrale Undeva deasupra – spre lumină Sufletu-mi se înalţă

III. Oameni adapandu-se din Revelatii Rasunand polifonic 178

Râurile orgăi reverberează în mine Umplând pardoseala cu pietricele Roase de apă/ de acum văd Sufletul meu e o Biblie

185

Precum un tinut de cascade si cataracte Acolo vom merge Voind sa auzim cuvinte din gura lui Iahve Incandescente precum niste Pietre ce au stat nemiscate mii de ani In apele Pamantului

Îngerul Domnului a trecut prin mine 182

IV. Undeva inauntrul nostru al fiecaruia Exista o usa sau poate Niste tigle cazute Pe unde putem privi in afara Acolo putem privi

179

Instrucţiuni Dacă vei fi împins vreodată într-o cameră de gazare Ce trebuie să faci este să te trânteşti la pământ Să stai în genunchi cu mâinile puţin ridicate Sau una în alta şi să te rogi până ajungi în cer

Domnul e atat de aproape Încât dreptatea şi judecata Lui mă îngrozesc Domnul e atât de viu Încât puterea lui mă face să tremur Doamne tu eşti viu Şi eu nu Tu eşti drept şi eu nu sunt Şi judecata Ta mă tremură Tu îmi eşti mai aproape decat mormântul Şi din orice el îmi e cel mai aproape Fă-mă te rog asemeni unuia ce l-ai scos din mormânt Îngerul Domnului a trecut prin mine 186

Asta trebuie să faci dacă vrei să nu-ţi pierzi cerul Viaţa fără sfârşit şi dacă vrei să nu-l pierzi pe Hristos Pentru că orice altceva ai face e moarte Lacrimile

*** Felix Rian-Constantinescu Ochii imi sunt trei stele fixe Nu reusesc niciodata sa-i inchid Respir prin intrebari si vise talmudice Ziua sunt autist cand dorm sunt Bruce Lee Stau in mijlocul linghispirului As vrea sa-mi inchid ochii macar putin Insa si cand sunt inchisi sunt deschisi Macar peste un ochi de as putea sa storc faguri Si sa dorm putin ca intregul pamant Dormiti Iertând 180

Evul Mediu nu s-a terminat Evul Mediu nu s-a terminat Privesc si vad, respir si tac Evul Mediu nu s-a terminat.

183

Iubire imposibilă Acum stau în faţa mâncării şi mă gândesc la tine Azi am lucrat toată ziua Am cărat bârne ciment şi var Şi m-am gândit la tine.

De ma vei pune pe rug Voi sti ce sa-ti spun Dar am sa plang si am sa tac Caci Evul Mediu nu s-a terminat.

Eu trebuie sa mor si trebuie sa sper De va fi sa plang tu nu ai sa vezi Pentru ca tu-mi vezi doar steaua din piept Caci Evul Mediu nu s-a terminat.

187 Se face tot mai intuneric

Lumina noi nu am avut niciodata Mereu au fost stele mereu au fost flacari Veacul intunecat nu s-a terminat.

Nu e a noastra lumina – a ta e doar flacara Al tau e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting Nu mai plang, priveste, eu nu mai plang Caci doar lacrimile nu le poti arde.

191

1

188

Live jazz

beautiful as a temple a pilgrim can never forget you are the dream the beloved and empress of me you are my mecca and medina, my jerusalem I’m your djafar humbly bowing and adoring you a soul of esmerald smiling a brook of myrrh we are 2 rivers walking together and becoming 1 2 stars rushing into each other giving birth to a 3rd and you are the regret of the holy to my loneliness before you i am cinderella loving solomon you’re the stained-glass madonna in my heart the first and the last and the only one my prayer to god is to say you i love you

195

4

I. Noaptea închidem ochii îngenuncheaţi în seifurile sufletelor Sunt lucruri care ard înăuntrul nostru cu vâlvătăi curbate tăios într-o lumină roşie, stroboscopică Dimineaţa vine ca o însănătoşire II. pătrate albastre jazz o întuneric ofilit

189

LOVING SOLOMON "Tu ma faci sa zbor" DJ Project “Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă gasiţi pe preaiubitul meu, ce-i veţi spune? Că sunt bolnavă de dragoste.” Song of Solomon

192

2 love is the force beyond the incomprehensibility of beauty attracting lovers to each other like lovesick stars silent and question filled gauguin meditation the forest washes her hair in the stream of the sky and words are images in which we see our souls the hart and deer are pensive drinking from their own reflections when i think of you i remember all this meaning and i’m an in love albatross in his warm world of ice i am in love with you and my heart is a lit menora god gave me this love to me to give you my heart is a lily in my eyes fed by my tears weeping unites pain and happines in me into love

while waiting for meeting you somewhere in the world a life has passed like a story forever collected in a book and now I just wait to tell you i love you just a cricket in love with a pensive amethist flower a pilgrim for you and beauty walking toward a Mecca of the heart toward one thing no one understands but even unwillingly worships but you sweetheart me ten fold like a woman of marble and grace like the dewed rose's endeared by the Romantic bug of the sun 196 the sky sings to me the same shy song of the stars I am alone but the truth of a poet is no less true and our hands are held together in the hand of God my life is but a dream beatifically enslaved by your love

193

3

190

Teach me to Love Teach me to love teach me what I never learnt I just couldn’t or just wasn’t paying attention or Just hadn’t met you like Joseph before he met Mary You can pass by and fill my soul with your smile Your love calls for mine like devotion calls tears Love I never had or love I ever knew I could have Make me learn what God wants me to learn My beautiful and wise love my Solomon you are

reflected in your eyes even the sky is a lighter heart with his kind angels and pilgrim clouds in your melodic gaze the morning sparkles beautiful as a madonna sculpted in light and in my silent moments love makes me pray love is a song i’m learning as i think of you my heart is an unknown wet flower opening in the wind and in the field I confess my love to the flowers to the lilies who tell me that you are their queen beloved caliph dressed in the gold of consecrated garments 194 i love your fragrances and your smile makes me drunk graceful you are and holy and sacred is your love

197

5

god calls you to see inside your love like in an ancient book to look at your soul as you would the southern cross you were not made for loneliness pleasing friend your soul is a lover's mirror but would you believe? love needs you my friend and someone else needs you too there is someone who wishes you tenderness you are alone but know that you are alone no more all because love is the algebra of life a silent singer you are putting the sun to sleep the light is your teacher walking with you in the dust you are in love now and you're her soul's friend loving the soul that imperially loves you

grace is for the humble and love for devout god wrote you in my heart so i can’t resist you

198

i invite you to my heart where my love waits this hanwritten book I found in me inked with unknown letters the thing that for millennia man wonders what is love deeper than the jazz forgiving as the forgiving ones the power to love is the secret of world’s beauty love is the soul of man everything that man has my love is my treasure and my treasure you are you are my love descended from beyond more beautiful than the loving moon and brighter than her i invite you to the flowers and the ornamental writing of the jordan

6 before you i’m speechless like abu nuwas before a desert lily i give you this map of my heart you have concquered i’m in love i’m in love desperately in love with you my love is a river sounding in me the herds and sheperd drink from and an entire talmud could be written concerning your beauty a consecrated sufi i am lost in the contemplation of you you are more beautiful than a white swan or a statue of marble my lady of grace loving with the heart of mary please come in my heart and let me come in yours

201

8

10 love is the true power of man and god justly living makes love immanent and heartbreak brings god down humbleness is the porter of every good thing god made woman last most beautiful than everything there is you are a book written by god in ink and stained-glass and your gaze a woman's tenderness embracing my face god is in love with you you're his masterpiece he made you to break my heart with endless love towards the splashing brook of the sunrays every skylark sings 205 i too sing as a lovebird in the light of your glowing face you bring the day wherever you go like Jesus your brother the one who made me love you without telling me why

202 the mountain wants to be your friend waiting for your smile god made forever and man called it love

199 i am your Huck Finn loving you with the unlearnt love of a boy at night when i look up i see your face in the stars but love is saudade and sensucht dor and heartbreak

206

Luna e o prinţesă

203

9

200

7 we’re god’s world but of love we know not world is a song with author unknown if grief lies in everything then happiness lies in nothing verily it is true that love makes the heart the soul we all seek for is an anointed stone if man is a temple it’s only because of love i seek to love all but it’s true that you are my love no other woman can i love and it’s so true i wish to say my prayers with your hands in mine say to god i love you and to you’re his love

we cannot love but once and only one this how man was made in likeness of one god and you love me as no one ever did and what i pray for is your one true love god gave life to me just to learn to love truth is love more important than man's oneself i'm baptized in your love as in an endless sea you are my true love and your love gives me life a walk in the world makes me see love is a prophet i lose myself in love but love finds me again you were made to love and i was made to love you so this is what i say my love i love you more than life

204

Luna e o prinţesă măiastră cu un obraz de safir negru Şi cu celălalt de chihlimbar incandescent privirea îi Susură prin părul împodobit de diamante ca frunzele De mesteacăn oglindind stelele în început de noapte Luna e o prinţesă cum nu sunt fetele din lumea aceasta Dar e o femeie tristă ea cum trist e cerul de când e lumea De aceea nu poate avea ca iubit decât un suflet trist Ca mine frate sau ca tine omule ca tine suflete

207

Mamă Ploaia scânteiază între noi Mamă Ploaia pe care o plângi tu Şi pe care o plâng eu Trebuie să ajungem până la izvoarele ploii Şi să ne ştergem acolo lacrimile Trebuie să ajungem până în ceruri Şi să privim

Meditaţie 208

Marea din lacrimi A fost odata ca niciodata un duh nevazut si fara inceput nici sfarsit.

Duhul acesta i-a facut pe oameni din nisip. Oamenii erau pe pamant.

Dupa ce au fost facuti oamenii au plecat de langa duh.

Nu ii ascultau glasul si nu ii interesa ce ar avea el de spus.

Duhul statea in cer, umplandu-l, si plangea – nici un om nu stie de ce sigur.

Plangea ca un copil caruia ii fug jucariile departe, fara sa le mai poata ajunge.

Iubirea e o mare de lacrimi Nesfârşită Asemeni frumuseţii Iubirea e o femeie Iubirea e ea

215

Frumuseţea ta mă face bărbat Şi eu te iubesc Asemeni vântului înclărimat De ploaie/ Miracol de frumuseţe îndurerată De suflet şi singurătate

Nevăzut asediu

Tu galateea mea făurită de Indescriptibil 212 Perfectă Galatee Miracolul meu la tejghea la trei dimineaţa Când nici măcar Luna nu mai contează Muncitoare în tura de noapte

Polară tribulaţie brumând peşteri de iluzie Spasmodice gheţuri irump din trecut Aur nocturn sunt aceste pietre Nisip cernut prin sită deasă de lacrimi Corăbii fără de şobolani sunt sfinţii? Fericiţi martiri purtători de cruce Ascultaţi o rugă de biet saltimbanc Duceti-o mai departe la Cel Fără De Nume Scăpaţi un om de gheenă şi de-al înstrăinării scrâşnet Pământul meu e trist ca toată firea Răsărit din liniştea veşnicelor ape Ghiocel umbrind disperarea e şi ăst poem

209

216 Si lacrimile duhului au cazut pe pietre si nisip pana s-au facut toate marile nesfarsite si uriasele oceane ce le vedem in jurul nostru sau inauntrul nostru.

Triste revelaţii flutură la gâtul solitudinii Aerul viselor devine rece în preajmă Monolit sfărâmat de infiltraţiile rătăcirilor Ani fumegând precum chibritele arse Orbecăi precum o gâză de noapte căutând ceea ce am Meteoriţi polenizează apocaliptice flori Pe umărul lemnului cioplit ne plecăm ochii Zgâriaţi de lacrimi

213

Ascultăm clipocitul nimfelor şi privile orbilor Iar noi, chirciţi în vii bordeie de lut Colecţionari de zăpadă şi dezamăgiri Doar viscolul ne însoţeşte paşii.

Momentul frunzelor

217 210

Mângâie-mi chipul alb ca un tub de oxigen.

Dacă m-am născut Inseamnă că sunt mort.

Cu mâini străvezii îmi scriu versurile.

Acum ca niciodată când moartea…

Mărturisire despre univers universul este delimitat de cei 2 salcami tristi scufundati in acuarela indigo a cerului

de sinagoga mica si de aceasta lumina umeda ce imi spala ochii ori de cate ori imi amintesc bunatatea heruvimilor

211

Adevărata viaţă îmi sărută ochii.

214

Noaptea va muri Noaptea stă înaintea mea Şi îmi vorbeşte Îmi zâmbeşte şi-mi spune cuvinte Dar nu le înţeleg Noaptea îmi spune cuvinte Îmi vorbeşte despre zi Dar nu o înţeleg Îmi spune că va muri

Muză bantu, Muză yoruba Mi-acordez lira pe ritm blues Şi-un saxofon alto îmi improvizează în piept Mi-acordez lira pe ritm blues Şi însăşi Muza se tânguie cu Africa în plete

218

Nobodiness menhir

Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor Inspiraţie fugitivă (…)

Culori necontinuate de nimeni pe cenuşii pânze acoperite de praf Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă (…)

Happening iniţatic desenându-mi o ideogramă pe faţă Pe birou rămurele de busuioc şi pete de culoare Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluţiei franceze 219 Când nu ne mai rămâne nimic muzica ne inundă urechile Unghie înnegrită de uşa tramvaiului radioul devenit lichid Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului Reflectoare holbate peste iarnă în oraşul devenit ceaţă şi întuneric Statui înţepenite hierofantic printre oglinzi Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip Muze gracile însufleţind templele în paragină Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului Din faruri rotunde efemer ţâşnesc fascicole verzi În intersecţia năclăită de noapte Bărci de gânduri plutesc pe moleculele uitării Alge împotmolind tălpile viselor Mărturia exploziei electrice cirus Prunii livezii îşi şoptesc egloge Văzduh geometric (…)

220 Nori în vârtejurile naşterii apotropaice Sculpturi pop din cuburi de bazalt lipite cu aracet După-amiaza petrecută la fereastră (…)

Sprijiniţi în palmele transformate în frunze Triunghi ascuţit ca o rachetă scuturându-şi şuviţele de flăcări Vechi locomotive negre răsturnate precum nişte jucării pe covor Părăsindu-ne plutele înotăm în propriile lacrimi Cadet pe corabia cu nume de pasăre Vântul îmi toceşte muchiile cubiste ale buzelor ce rostesc numele Iubirii (…)

Făpturi hidrodinamice plonjând optimist în pâlnii cu mortar Falsă exasperare în faţa arborelui pragmatic Tablouri realizate cu amprente cromatice (…)

Bibelouri purtând conversaţii în noapte pe rafturi 221 Culori aşezându-se simplu pe hârtia umedă Seraficul amestecat cu abjecţia daimonic geniu lucrând la normă Valuri sărate îmi inundă cortegiul Pe chip am o meduză ca mască mortuară Din bare de fier nituit un măslin cu frunze ghimpate de plexiglas Ocean cu valuri distincte precum tuşele impresioniste Planeta stratificată arbitrar urletul durerii Pământului Bancnote folosite în loc de cărţi de vizită şi de lanterne Oameni ucişi pentru bani purtând steme de state Moartea insinuându-se printre noi ca unică realitate Lumea a Treia legată în lanţurile lagărului planetar Encefalul atmosferic al Terrei ros de depresie Bolovan turtit înaintând în necunoscut Oraşe invadate de imperii de termite Diptere gri ce-şi depun ouăle în pielea noastră 222 Radiourile liniştindu-ne angoasele întru importantul comerţ Viaţa părăsindu-mă la crepuscul Unul din şamanii comunităţii Revoluţii de catifea înăbuşite cu perne de pluş Frunze de cireş zburlite precum o coafură afro Evenimente de abia trecute năpădite de mâlul aglomerării prezentului

Nisip curgând misterios din cutii de carton (…)

Copilăria devenită un situ arheologic Dansul expresionist al frunzelor însufleţite de vânt Picurii de apă spălându-mi praful de pe chip Stele îngropate pe umerii generalilor Noaptea sosind ca o divizie de tancuri Frunze purtate de vânt în deşerturile mantice ale îndoielii Furnicar de stele adunate în jurul matcei De la mii de ani lumină distanţă Pământul strălucind enigmatic Muşte zgâriind hexagonal sticla 223 Circular şir de zile primitive salbă de mărgele străvezii Pleoape arzând tropical lângă clipocitul febrei marine Nisip topit în lingouri Moartea îndepărtată precum următorul week-end Încă o noapte sub cerul pelasg Ziduri surpate cerul nopţii scăpărând ca un vitraliu Legende ţesând trecutul Elicoptere transportând uraniu către centrele de prelucrare (…)

Oceanul Arctic inundând Europa Tatuaje incaşe în scoarţa baobabilor Deznădejdea zvâcnind precum un peşte abisal Filozofi încărunţind la orele18 Schelete de uriaşi dinozauri lângă autostradă Lavă încremenind sub elemente Aborigen sfârşit sub soarele pătrat Efemeră argumentaţie a erorii convingătoare ca o 224 bilă de heroină Docte biblioteci umplute cu tomuri despre greşeală Vieţi trăite doar pentru a umple câteva cărţi sau cd-uri Şi apoi o moarte adesea autoprovocată după un lame destiny Rânduri albastre scrise de fiecare din cei mai mulţi din cei şase miliarde în imponderabilitatea revelaţiei ignorate Aliniamente de zgârie-nori captând feeling-ul genezei şi al primului început Conştiinţa mozartiană a frunzelor Neoplastic Stratocaster Lira electrică pe măsura secolului douăzeci Corzi de aur ce vor amuţi când noi Vom fi acolo şi nu aici Revelaţii paraşutându-se precum trupele de ocupaţie Albastru Ierihon sunând în saxofoanele Harlemului Singurătate strivită ca un pachet de carton 225 Ploaia izbind frunzele copacilor (…)

Muşuroaie crescând precum oraşele sub lumina de neon a amurgului Copaci de umbre acoperite de aburul gheţii ochilor noştri Bard rătăcit printre Muze în Parnassos Duh expiator pogorât călcând pe frunzele galbene Din inima mea Surpat zid în jurul templelor greceşti susţinute De aliniamente de furnale în flăcări Suflare de aer cald pe ochi Apa solidificată în aisberguri Transparente ziggurat-uri curgând ca un oras de uriaşe Blocuri către sud Topindu-se tot mai mult şi devenind apă amară Şi întunecată precum fruntea unei surori din Africa Inspiraţia strivind metafizic poeţii Arta devenită o ştiinţă exactă 226 Universul sprijinindu-se pe o singură axiomă Gheizere trădând râuri subterane Meşteşugari medievali reprezentând miracolul în catedrala Cu ferestre mari cât oglinzile de mână Muncitoare jamaicană sub soarele mulatru împletind cântece în păr (…)

Imaginea lui Hristos fotografiată în emulsia de sânge a Giulgiului Africii

Frunze scuturându-se enigmatic din glastra ikebana Marea Egee înverzind transparent insulele locuite de apostoli Cu tălpi prăfuite Feţele fraţilor noştri înnegrite de lacrimi Nervi scormoniţi exhibiţionist în cadrul noilor isme Muzica de cameră dispărând de pe servere Din lipsă de afişări (…)

227 Oameni dărâmaţi contemplându-şi degetele încleştate Unghii umplute de pământul aspru al urletului Egoismul narându-şi propriul ego amăgit de tricksteri Sfârşitul strălucind pe munții Canaanului Prooroci anunţându-ne deznădejdea (…)

Consumatori zâmbind cu priviri de zombies Becuri de tungsten falsificand lumina udă a cuvintelor Pagini tipărite industrial conţinând unice clipe de revelaţie Ochi verde smarald străluceşte luna în surdul clipocit cosmic Buze de fildeş murmurând rugăciuni în arhipelaguri oceanice Treime nevăzută Graţie pogorâtă însufleţind lutul Epifanică reflexie a Luminii în luciul frunzelor 228 Nori străjuind ca un cântec brazilian (…)

Ritm ciobit oval printre pietrele născute de apa râului Litere străvezii ilustrate de înluminura dimineţii Oameni murind de frig în blocul nostru într-o noapte oarecare de iarnă În care noi ne-am uitat la televizor şi apoi… îţi aminteşti ?

Am pornit radioul şi am dat făcut un chef Sau mai ţii minte când am mers cu maşina o lună mai tarziu? Şi la punctul giratoriu stătea un tânăr la ocazie Un muncitor, un student, cine ştie ce-o fi fost.

Nu l-am luat şi apoi la sfârşitul săptămânii am citit un articol mic În gazeta oraşului în numărul 21-28 ianuarie : Un tânăr navetist a fost găsit degerat şi jefuit la sensul Giratoriu.

229 (…)

Nori alunecă precum nişte ciudate bărci de pescari Salcâmi niciodată înfloriţi uzi de picurii de cerneală ai nopţii Frunziş încărcat de păsări şi gânduri Muzicalitatea pământului vâjâind în penumbră La vere revolution est prêt a porter Picioarele mi se afundă în răcoroasele frunze ale nopţii Clipesc cu ochi limpezi ca doua pete de acuarele Evanescent personaj de animaţie cu privire indigo Înserarea se manifestă printr-o absenţă Necunoscut strălucind mistic de cealalta parte a ostrovului Jungla strălucind în ochi africani Penele păsărilor îngălbenind în septembrie Ochi arşi de acidul propriilor gânduri Cu ochiul inimii deschis călătoresc către cerurile în revoluţie Rotindu-se amplu sub strălucirea tălpilor 230 Lui Dumnezeu Scoici secretând perle în jurul sidefului zgâriat ostrakon Tristele momente când inima omului devine pură ca un excalibur Marea oglindă a eterului reflectând orbitele Galaxiei Măşti gratuite zâmbind vorace sub stindardul mizeriei Idealişti murind în singurătate Extazul profetizând în magnifică pierdere de sens Cărţi arse în cuptoarele furnalelor Primitivi aborigeni zgâriind grafitti-uri mnemotehnice Nesfârşitul născându-se aici printre ocru-ul frunzelor Strălucirea apei la orele 17 dând iluzia creaţiei păstrătoare a negaţiei Solipsiste

Universul iluzoriu mutant al Ideii Poet pitoresc precum un bibelou zdrobit pe caldarâm 231 Sunt orbit asemeni unui somn albastru-întunecat scos repede la lumină Noaptea aruncă o altă lumină ce pâlpâie în nervii noştri Având ca umbră mizeria propriei inimi mă las luminat De frunze şi vântul ireversibil Dealurile se cabrează înconjurând oraşul Asemeni unei turme nomade Veşnicii consumatori ctitorind supermarket-uri Trandafiri părăsiţi pe o bancă Martori ai unei întâlniri ratate Blânzi piţigoi morţi de frig iarna Simetrii fasciste înceţoşează muşuroaiele în această zi putredă Iar până la urmă tot ce ramâne e un cantec reggae Fluture acoperit de mici cristale escaladând vertijuri Salcâmii acoperiți cu mușchi şi lacrimi (…)

Artă apărând în mod secundar din pură necesitate 232 Muzica devine palpabilă într-o partitură de bemoli Cărţi cad misterios din rafturi alegându-ne Fauna marină înţepenită în pietre Nor fluturând ca un sombrero Din metrou cerul văzut printr-un grilaj Cu păr valuri sărate aed al Lumii a Treia Luminozitatea cerului estompându-se treptat ca pe un dreptunghi Vegetaţia primăverii strălucind ca fosforul De pe spinarea peştilor oceanici Verzi Ce muşcă atunci când vrei să-i scoţi din acvariul supermagazinului Amurgul clipind în Morse cu ochii lui albaștri Cerul mă săruta cu buze întunecate Protest incizat în copacii de aur nativ ai dezastrului optic Alge și cochilii îngreunează apa albă a fluxului Peste pietre râul Draperie transparentă precum o respirație 233 Lemn închircit într-o creștere a abstractului Angajată într-o dispariție prematură planeta respiră Sub fulgere matematice Lumina organică strălucind în noi Terra devenita o aglomerare urbană Poemele autorilor romantici înălțându-se în turnuri Prin camera de cămin Noaptea strălucește precum o stea reflectată în mii de oglinzi Frigul mirosului pătruns de rășină al ierburilor din tundră Linii ritmice ale noului neolitic pe chipul planetei Vocea-mi se multiplica în coifuri de fier Deznădejde în fluctuații însoțind triburi de clone Mitic păcurar al turmelor de nori Ploaia maschează cu desăvârșire sfârșitul În straturi adânci de șisturi ferigi carbonizate Apriga zbatere a aripilor Timpul înnegrind fereastra Plopi cu frunziș de flăcări luminând precum îngerii 234 (…)

Copilăria fluturând grandios zmee în urmă Stinse linii de albastru și lumină ștearsă compunând o operă de artă Amețeli vâjâind precum un salt boungee-jumping Paradigma mayașă scufundându-se în lichidul cerului Manechine de plastic transportate spre săli de expoziție Și acei ochi orbi Când deja exist și degetele lui de lumină Mi-au mângăiat fruntea când am ieșit din ele Când am să respir pentru ultima oară

Am să-i devin propria respirație În rotație imperceptibilă Soarele Sentimente patristice acoperindu-ne privirile precum un păr prea lung Comper al Apocalipsei printre pietrele insulelor Remușcările înaintând în divizii Natura deszapezită de imaginație lângă 235 Sfârșit Vă rog nu mai levitați Profilul arhetipal al unei fiole cu penicilina sau al aceleia O cât de valoroase al unui viitor antidot asupra virusului HIV Vindecarea înscrisă într-o metafizică formulă chimică Gânduri deznodate la suprafață din imponderabilitatea și hipnoza lirei Note de jazz Monoton lustruind sticla dimineții Bompres al meditației scufundat iar și rar în omniprezența inutilității de zgomote Păsările imprimându-și caracterele cuneiforme ale aripilor În plastelina atmosferei Fulgerele întruchipează niște albaștri plopi cristici Stoluri de flash-uri răsfirându-se planat în pieptul electric al poetului Instrumente muzicale de aramă și simțământ 236 perpetuu Precum plantele care ies din pământ Cifre arabe Vărsatul de vânt al dezamăgirii primăverii exacte Cerul acoperindu-mă ca un scut de marmură Aglomerația de asteroizi densă ca un perete Galaxiile angajate întrun magnetic joc zen Ecoul fântânii părăsite încărcându-se de ecouri galbene Nava cosmică făcută din diamant Meteor al suferinței omului în ostroave de lumină Diluviunile timpului târâte în abstracte rotații Oceane de fosfor aureolând planete în geneză Terra Enigmatică precum un monument de pietre neciplite Acoperit de alge și ploaie Cerul pătat de nori Ca și cum ar sta la pândă Visare înscriind pătrate în raze incerte Rugăciunea și-a lasat semnul mâinii în praful podelei 237 Guri sărutand petalele diafanei atingeri a Ideii Țipătul vertebrelor depunându-se în sedimente Panteon de formule algebrice adăpostind cuvintele profeților (…)

Sub nori plutește împietrita maieutică a ratării Pătrat curb zgâriat de colții primelor zile Înalte statui de fier cu ochii sfărâmați de fulgere Cununa din frunzele gândurilor Flirt al abstractei Muze Suflet lăsat vraiște în urma polisului pustiu al cunoașterii Catolice rugăciuni oglindite în sticla vie a ochilor (…)

Emoția nesfârșită a înserării ce întârzie pe ramurile Încă înfrunzite Și emoția părăsirii omului de aur Cu ochi adânciti de idol Statuie care va pândi din orice Babilon În asfințit fereastra strălucind galben 238 Precum sufletul nostru Lira elenă împrăștiind stoluri de sunete Frunze înconvoiate precum ogivele răzuite în piatră Bolovani eclipsați de efortul aripilor În această noapte liniștită precum o pană de curent Ochi sprijiniți tridimensional de fruntea veșniciei Fulgere ne încunună părul cu aripi albe Arabescul ființei cercetându-ne în incandescente valuri Plopi sărutându-se ca pe băncile Parisului sub ecranul imaterial al cerului Umbrele amurgului înaintând înăuntrul oglinzilor Și încăperilor orașului

Pleoapele nopții zvâcnesc răsărituri Părul vântului spălat în vârtejuri de liniște Suflete fuzionând prin sărut precum acuarelele Universul strălucește în noapte asemeni unui mare New York (…)

Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă.

239

Note de călătorie Iarbă udă lipindu-mi-se de mână Înconjurându-mă cu verde oceanic Sub cenuşia ploaie englezească Arzând de nenumărate albe flori Prunii deveniţi ruguri vii Printre pietrele răsărite din pământ În livadă Izolaţi pruni înfloriţi Ca o ceaţă coborâtă la pământ Din iarbă Flori caligrafiate.

240

O piatră O piatră Am o piatră în mână Dar nu Nu o voi arunca Voi muri cu ea în mână Fii liniştit Pentru că piatra aceasta purpurie E inima mea

241

Ochi de sare Suflet ieşit din gura lui Dumnezeu strălucind ca o respiraţie inoxidabilă Cuvântul aramaic ce ne străluceşte tuturor sub buze înainte de sigiliul morţii Ingerul care veghează incandescent de parcă ar fi alcătuit din mandale și svastici Soarele care mi se imprimă pe frunte asemeni unui cuvânt sacru Somn legănat de corabia lui Sân Cer Vâslaş e vântul – stelele dorm 242 Aerul rece al lipsei ne vâjâie în priviri Noi – cei autoexilaţi din graţie Cu tălpile tocite de pustiurile întunericului Luminat de blitz-urile stâlpilor electrici Fulgerând

Incălătorit înspre gigantul chip al zeului cu ochii săi de cristal în care mi se reflectă ochii de sare

In fata pleoapei convexe A cerului. Dealurile estompandu-se In cununile de ceturi Nevazute in noaptea cazuta Ca dintr-o calimara de tus.

Oraţie (sculptură în lemn) Norii încep să îngălbenească cerul iar vântul mă acoperă cu aripi uriaşe fumul gunoaielor arse ne luminează într-o nuanţă albastră

Perfecţiunea mi-a numărat lacrimile cum îşi numără ţăranul gutuile la sfârşitul toamnei – Soarele străluceste stins ca un ochi acoperit de cataractă 243 Toamna îmi va vesteji părul 250 îngălbenindu-mă Cum de nu m-ai făcut Doamne mesteacăn să fiu doborât şi dus la târg

Om în alb (poem ikebana) 247 Păsări îndepărtându-se

Omul de zăpadă

alb pământ

244

Omniprezența pământului Necesitatea umanizarii Si a reumanizarii Cand totul ni se distruge in maini In caleidoscopul colorat al amurgului Visele imbucandu-se unele intr-altele Picuri luminosi cazand in noapte Pe roua rece a civilizatiei Inceputul chemand reinceputul Simpla disparitie a propriului trup Intrat in somnul obiectelor Ce-mi scrie oare in liniile mainii Sau in ridurile fetei, nimic de buna seama Degeaba mam acoperit cu tatuaje verzi Povestea corpului meu inca neted

Îmi amintesc de o-ntâmplare veche pe când eram șoimi c-o fată colega mea eu pui de ursoaică și într-o ureche eram nedespărțiți deși o-iubeam pe soră-sa colega mea frumoasă ca Luna prințesă atât de frumoasă atât de frumoasă era că-mi amintesc și acum iubirea nențelesă era infinit mai frumoasă decât sora sa stăteau atunci la un bloc sărăcuț și eu mergeam dincolo de ploi să le văd pe gemene cu ochii mei pierduți și nu mai știu nimic de ele și de noi 248 iar într-un vechi decembrie într-un vechi ger zidirăm amândoi un om de zăpadă triști privindu-l până Maria frumosul înger suflându-i cald în ochi îl făcu să vadă.

251

Organică armonie (poem experimental) Auroră de psalmi înnegriţi de cânt Acest început mărturisit Un sărut delicat sub zbârnâitul stâlpilor de Înaltă tensiune Emancipat de sub tutela lumii Căzut între stâncile memoriei Jelesc frunza gurii zgâriată De buza înaripată A toamnei Timpul se scutură.

245 Nu poate fi inabusita Port in piept urma sabiei de duh A fierului in flacari a ingerului

252

Marea Neagra osciland dupa Luna Regulat, ca o respiratie Rob al tanagrei gigantice De aer si argila purtata de vant Cu obrazul transparent pistruiat de stele Poezie cu sufletul ei cel nevazut Dar atat de terestra Apollo, golane, pe unde umbli ? Cioplit patron poetic Cununa de chihlimbar iti straluceste pe tample Porti in mana lumina Parasita Deschis luminii ca o frunza 246

Paian

249

Wordsworth, tu, Holderlin, unde sunteţi Mocani romantici, bătrâne Caspar?

Ah, în văzduh purces-ai drum nordic.

256

260

Drum făcut din cărămizile palmelor mele Cântec ciudat precum al indienilor din nord Gigantice aisberguri ne plutesc prin sufletele chircite Sfărâmaţi de fosforul amurgului ca de o moarte Ne plângem unii pe alţii ascultând pulsul cerului 253

Te privesc cu diamante şlefuite de sarea lacrimilor mângâindu-te pe fruntea de marmură castă sculptată de dalta celui mai frumos Vis Arbori electrici de fulgere se întunecă prcum o pădure

Parabolă nepătrunsă (mormântul Bunicii – parabolă de jucărie)

O Mamă, un Copil şi un Mormânt. Toamnă galben arzând.

Pe Mormânt sunt frunze de aur, în părul Copilului sunt frunze bizantine, în ochii Mamei iubirea şi frunzele se amestecă cu lacrimi. Şi Mama îi spune Copilului să ţină lumânarea şi să apere lumina de vântul de Noiembrie.

Copilul păzeşte flacăra aşa cum îngerii îi ţin pe oameni în braţe 254

257

Poem asupra vieţii Cât de frumos ar fi de s-ar transforma lacrimile În săruturi incandescente de zăpadă curată De frumuseţea ar fi fost eternă asemeni iubirii Dacă timpul ar fi doar un mit iar tu Atena Cât de frumos ar fi de s-ar transforma lacrimile În săruturi incandescente de zăpadă curată De frumuseţea ar fi fost eternă asemeni iubirii Dacă timpul ar fi doar un mit iar tu Atena Nici nu vreau dulcea frumuseţe de nu e eternă Sincer vorbind nu-ţi doresc iubirea biată creatură Fiindcă robi cu toţii suntem de Timp puşi în lanţuri Nu-mi doresc iubire şi eu sunt un cărăbuş vremelnic

Pictogramă indescifrabilă

261

Îmi apăs palma deschisă pe calcar

Nici nu vreau dulcea frumuseţe de nu e eternă Sincer vorbind nu-ţi doresc iubirea biată creatură Fiindcă robi cu toţii suntem de Timp puşi în lanţuri Nu-mi doresc iubire şi eu sunt un cărăbuş vremelnic

Dacă mâna mea ar fi fost Dată prin vopsea Ar rămâne o urmă De palmă deschisă Dar aşa niciuna Nu va rămâne

apărându-le sufletele. Şi e Mormântul galben acum de frunze, Mama indescriptibilă şi Copilul meditând.

258

Pietre

255

Pădurea Omul care îşi udă paşii în rouă de umbre Copac creionat de limite impasibile Aglomerare de fragile frunze în vânt } sub mecanica

Bolovani rotunjiti de curgerea raurilor Prin sute de mii de ani Stanci mai vechi decat dinozaurii Pietre inghitite de crocodili Verzi, maronii, galbeni, albi

262

Oceanele contemporane impanzite de corabii scufundate, Lingouri de plumb, arama acoperita de cochilii si alge, Cantitatea enorma de sticle cu mesaje Sparte de carenele metalice ale vapoarelor Sau implantandu-se in recifuri

Cuvintele mamei

259

Trebuie să dorm Acum Trebuie să mor Până mâine

Pietricelele – pete de culoare Frumusetea nuda a grohotisurilor Sterse bibelouri magmatice Lemne pietrificate Fildesi de mamut Cochilii, frunze si libelule incremenite Chihlimbarul luminos Molizii atat de indepartati Deveniti carbune

Pentru că moartea e dulce Ca somnul Pentru că somnul e oglinda unei cărări vesnice Pentru că somnul e moarte

Mutenia taramurilor de dincolo Cantecul cerului cu ingeri mai mari decat galaxiile

adevărului

263

Am privit arborii de pe marginea autostrăzii întorcându-mă prin străluciri de faruri în întunericul unei ierni străbătut de discul sentimentelor ca de un furt Strâng urme de paşi pe cărarea din sclipirea de sticla a privirii

Poem închinat noilor zori romantici

Lujerii izvoarelor răsărind din deşerturi Meteorit sfărâmat în jungla ecuatorială Lumina albăstrie acaparând lumina dimineaţa Poeţi mai cunoscuţi decât Coca Cola Intârziind un minut sau două La întâlnirea cu Polymnia Lângă cadranul busolei făcut din Biblii Pe puntea prelungei corăbii “Parnassos” Uimit în faţa simplităţii esteticului Sub cerul ca un vitraliu Nevrednic matelot păstrător al amintirilor In ruliul apei curgând prin clepsidre Frunze uscate şi cioburi solare plutesc 264 Pe rigolele toamnei Stâncile zgâlţâie valurile în preajma Barcazului cuprins de febră la strigătul “pământ!”

Submarin 267 Ochiul mare al unui peşte Mă fixează De dincolo de hubloul Al cărei nerv optic sunt.

Sonet Medievale vitralii globi de gemă Născuţi de “Fiat lux” în trupu-mi înstelat Lumină înconjurând lucrurile Desvet romantic privesc din văgăuni Raze cristaline de primăvară Peste copacii încremeniţi nipon Nemişcate gheişe prin fumul de ceai Florile de salcâm sărutându-mă

271

Vechi mângâieri tocind sticla pupilei Transparente lupe deschise oglinzi Sub apăsarea moale a cerului 268 Templu Parfum de ocean pe pielea-mi curată Am părul de alge îngânând apa Înotând prin acvariu sub ai voştri ochi.

Stau întins Şi îmi întind mâinile perpendicular Mâinile mele sunt 2 coloane Sunt un templu Stau pe pământ Şi îmi întind mâinile spre cer Mâinile mele sunt Iachin şi Booz Sunt un templu

265

272 Poem Aş putea scrie un poem.

Dar poemul nu opreşte foamea.

Cel flămând şi fară speranţă nu l-ar putea mânca.

Aş vrea să scriu o pâine.

Tocmai s-a lăsat noaptea 269

Strofă de Abecedar 266

Tocmai s-a lăsat noaptea A fost seară până mai adineauri Acum e noapte Aşa că aprinde-ţi candela fecioară

Cand sufletul meu nu Te vede Sunt ca un copil cu o piatră în mână Ce nu are nici o mare În care să o arunce 273

Philosofism Degeaba vom scoate icoanele de pe pereţi Punând oglinzi în locul lor Şi după aceea degeaba Vom transforma oglinzile în vitralii

Degeaba vom doborî stelele cu săgeţi Culegându-le şi punându-ni-le în orbite Şi după aceea degeaba vom privi romantic Fetele ce se plimbă prin parc

Tocmai s-a lăsatt noaptea A fost seară până mai adineauri Acum e noapte Aşa că aprinde-ţi candela fecioară

Trei înfrunzit

270

Păianjenii ţes ceruri ‘nstelate curb Picuri de rouă spulberă noaptea În catacombe străvezii prinşi Frunze uscate îmi ţin umbră tâmplei Şi crepusculare armonii căzând Sub mantie de toamnă rotund dispar Sonet minţind destinul Lacrimi ciobite tresar naive

274

Nimrod vânătorul de oameni a găsit făptură nemaivăzută nu o ucise ci așteptă să-i crească ghearele colții labele ochii inima au stat față în față vânătorul hrănind fiara cu propriul sânge iar când îi văzu ochii mari cât stelele își luă căciula regală de aur și o dărui tăcutei fiare închinat plecând în pustiu fiara îl urmă tăcând

281

278

Am întrebat pământul: -Mă iubești?

-Desigur, mi-a răspuns, sunt mama ta.

***

Un înger trist *** Îngerul omului Arată ca omul Dar este un Înger Curat Dacă omul e bun Îngerul e fericit dacă omul e rău Îngerul e trist aproape Mereu

Je suis malade „je suis jeune fille” j'ai tout et je besoign rien amour m'est interdit „vai minha tristeza”

282

275

Un punct pe hartă Ostrov în mijlocul unui deşert de ape şi plângeri Doar oboseala mai vine în treacăt Aici peştii dorm cu ochii fosforescenţi Iar mareea ne urcă până la piept timp de şase ore ‘Incomod’ vei spune dar noi avem alt sistem de referinţă În stânga e o prăpastie ascunsă din planuri verticale ca nişte ziduri Iar în dreapta eşti tu

Fenix 279 Privește-l, el e Copilul în lume numit Fenix nu fără tată unul dintre Oamenii Mari.

Tristan Birth makes the princess not the empire even a slave she has her esquire

Ades poți pune mâna pe doi arbori diferiți fără să știi că o faci în pădure mai erau alți Oameni Mari.

Lumea e bântuită de la început nu îți dori să-l vezi teroristul împotrivește-i-te.

283

276

Știu despre Sumer și despre Nar-mer știu despre daci și despre cimerieni știu despre pământ și despre cer sunt un Copil.

Port pe cap o coroană uriașă de alamă scumpă după cum teroristul are la gât o cruciuliță îi știu forma.

Vor înflori

Au fost multe războaie de la începutul lumii am făcut spațiul mediteranean pentru că erau pomi dar nu a mers așa că ne retragem spre nord.

Ochii mei sunt doi bulbi Doi germeni de lalele indigo Şi ştiu – ştiu Că ochii mei vor înflori Mâine când am să te privesc

280

La sfârșitul care nu există Oamenii Mari l-au împușcat pe terorist am văzut.

284

Basm

277

Nimrod şi fiara

Mergeam spre asfalt spre casă Trecând pe lângă Cavalerul Înzăuat Ce scrie pe tapiseria pe care o porți? m-a întrebat Nu știu nu mai știu Vezi e cu steagul Angliei dar e verde cu alb Am găsit-o în piața de rolleri E a unui Inorog un prieten de-al meu zise Cavalerul Nu mi-o dai mie? Mai am una Tot el a pierdut-o Întrebăm pe cineva cuminte și vă dau literele fiindcă singur nu știu cui Cavalerul, Inorogul și cu mine mergeam pe stradă cam gândiți privind în jur când eu am observato pe sora Portiei pe când ea ne întreba ce vrem fiecare eu i-am dat manuscrisul Inorogului pentru că el l-a plătit Cum am putut să uit Cal Zănatec? m-am întrebat plângând și plin de rușine.

Am ridicat cruciulița căzută pe asfalt trebuie să-ți împlinești visele Copile trebuie să-ți împlinești visele cruciulița de acu e acum în coroana mea.

*** 288

285

Fata și roza

Sunt Fram stau la Polul Nord sunt prieten cu Apolodor stă la Polul Sud acum e prea departe de mine nu îl pot întâlni dar când privesc cerul îl văd în lumini spunând "Mi-e dor, mi-e dor!"

Fată sunt și tot ce vreau e roza asta în păr Roză sunt și tot ce vreau e să mă aleagă Bodhi M-am așezat lângă copac și copacul a stat cu mine Nu m-ai înțeles mi-a spus punându-mi mâna pe frunte Nu te-am înțeles i-am spus punându-i mâna pe frunte

Fetele stau în case mari iar rozele așteaptă Fata e acum femeie și fuge printre gențiane Sunt talazuri de flori diamantine lângă mine Ea mă ia pe mine roza veștedă sărutându-mă

292

Autoportret 289

286

***

***

Pe ochi am funigei de lacrimi sunt ofra haza plâng nevăzut

vezi ce frumoasă sunt dar vezi doar atât trebuie să ne îmbrățișăm și să plângem a spus profetul

My head is dynamite my heart is radioactive I am the fifth element I am a woman or a girl world would be nothing without me

I was at the embankment at night and its water was filled with stars I took water in my hands and the stars weted my face

293

Om 290 Omule spune-mi care e numele pământului? ce îl însuflețește?

*** 287

privește-ți ochii precum ai privi un izvor doar binele este amintit numele pământului este om

My broken life brought love

*** 294

One thousand kisses means Mama I look but the sky is black I'm so sad but I feel alone I remember your cool hand caressing my forehead that's the first thing I'm going to wish in heaven

Ieșirea din triunghi 291

Ieși din triunghi păzește flacăra în cimitirul plin de oameni

iartă-i iartă-te cere iertare

de la cei vii și de la cei numiți morți ochiul e o sferă

tristă armată suntem îngropaţi în sentimente acum cam spus acestea sufăr şi mai mult dar nu nu poţi să nu iubeşti

Dupa ce i-am aruncat in mare Muntii sub care am trait o viata Din copilarie Ajungand dupa ani de asteptare La picioarele Domnului Noi cei carora ni s-au deschis ochii De pamantul de argint al noii lumi Saliva si degetele lui Isus Cei care am scapat Si am devenit vii Kyrie

295

III. Oameni adapandu-se din Revelatii Rasunand polifonic Precum un tinut de cascade si cataracte 303

IIII

Acolo vom merge Voind sa auzim cuvinte din gura lui Iahve Incandescente precum niste Pietre ce au stat nemiscate mii de ani In apele Pamantului

Hate and you will be loved because you don't deserve nirvāṇa is a state of mind love what you miss

299

IV. Undeva inauntrul nostru al fiecaruia Exista o usa sau poate Niste tigle cazute Pe unde putem privi in afara Acolo putem privi

I-IV 296

I. Lumina e calda iar muntii stersi si ceturile stralucesc ca dintr-o stampa Linistea a scris forma Unor muchii exacte in Metalul cubului privirii noastre

Cartea din Ecbatana Ce îți spun știi ai știut dintotdeauna nu vei uita vreodată vei face întocmai ce îți spun sau nu îți vei tăia singur capul așezându-l pe cartea deschisă a palmelor acum deschide-ți ochii a spus Dumnezeu

Suntem noi Aici Racoriti de amurg Sâmburi de piatră 300 Umblam pe miristile galbene si rosii Printre norii de fum Ce se nasc Din durerea flacarilor Inima ne este piatra De hotar de unde Pornesc toate calatoriile Noastre Si nu ne vom invoi

297

*** De ce-ai măiestrit iubirea? nu ne chinuim destul noi oamenii de carne şi de lut? pământul e trist tragic mi-e sufletul progresiv cu iubirea creşte suferinţa şi suferim în taină ca şi tine de ce să suferim cu toţi Dumnezeu om înger? doar pentru că îndrăgostiţi iubim ca nimeni alţii şi nu e nici o vindecare nu există crematoriu pentru cenuşă doar să nu mai iubesc întristat adesea an după an iubirea crescând asemeni unui uriaş şi înconjurându-mi ochii în lumină tristă nu vreau să mai iubesc dar să iubeşti nu poţi 298

304

Soarele arde in noi precum o malarie Sinele ne straluceste acum Asemeni TGV-urilor In noi insine purtam stralucirea de neon a vietii Il purtam ca pe embrionul Unui om 301

Atâţia şi atâţia sâmburi de piatră Purtaţi de pârâurile de aer ale toamnei Atâtea seminţe nobile sfărâmându-se în deşerturi În prag de lungă iarnă Boabe lustruite de valuri aspre Lucioase ca nişte nasturi de plastic Sâmburi fără viaţă zdrobiţi sub tălpile mulţimilor De oameni singuri Grei sâmburi de piatră atârnându-ne in piepturi Veşnic neîncolţiţi Sâmburi morţi şi singuri Precum o planetă îndepărtată 305

Ce il vom naste Pe noi Ne vom naste II. Prin venele noastre ne curg quarci Si particule Stralucim Si noaptea doar ochii Ne umbresc stralucirea de Fosfor a trupului Nascut din nou

Acvariul Felix Rian Sunt un peștișor galben într-un acvariu zilnic mă întorc și privesc lumea prin ferestre noaptea adorm în întuneric printre pietricele și ferigi sufletul îmi e un peștișor de aur pot îndeplini orice dorință trupul mi-e un acvariu cristal viu străpuns de lumină

Drept armura avem doar Vesmantul de crisolit al gloriei Suntem noi Cei care am scapat Cei care am trecut de munti 302 306

unii beau rom și joacă zaruri ori cărți măsluite sau își trec cuțitele printre degete pe punte peste arginți dorm legănat de caravelă uitat într-o lume nouă

313

*** M-am prezentat înaintea muntelui și muntele era ascuns precum Dumnezeu în cețurile creației izvoarele râului se pierdeau în nori acum stau cu fruntea plecată afară peste morți moare zăpada în munte jivinele nu văd nimic asemeni nouă iar soarele și Luna sunt două clopote lovite de vânt

Aprecieri critice

310

Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004

Jidovul rătăcitor

307

Imersiune posibilă / Botezul poetului

Încet merge Jidovul pe drumeag încet își amintește un vechi gând în urmă rămâne satul râzând oamenii hârâie câini în harțag

Percutantă asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a secțiunii din volumul de poezii - Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 șigenul ales(haiku, tanka). Însă atragem atentia cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat prin formă, nici prin continut (nu stim însă de poetul intentionează acest lucru cu bună stiintă…).

315

Indios bravos The sun is such a fool every night we steal his gold swords one by one and put them into our blue hair we try not to fall asleep ut when we do he comes and takes them back

încet își amintește un vechi gând încet merge Jidovul pe drumeag oamenii hârâie câini în harțag în urmă rămâne satul râzând

311

Cantec Stelar

308

Stelele se cheama unele pe altele Una ii spune alteia vino Si cealalta ii raspunde vino Stelele se cheama unele pe altele Stelele ard asemeni hidrogenului Vor sa-si ofere flori si sarutari si oameni Intregul univers e o candela aprinsa Stelele ard asemeni cerului

Rugaciune

Finețea de tip japonez există totuși, combinată cu franchețea de tip european, să zicem (,,Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede.”) Excesiva nuanțare cromatică uneori dăunează (avem cel puțin cinci culori într-un haiku - ,,Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”).

Este adevărat că poezia de tip japonez este preponderent statică, însă pasivul atrage dinamismul în ea (v. ,,În bezna noptii/ Steaua lumina tare/ La Nasterea Lui”).

Poetul are o propensiune către geologic și în secțiunea de tanka: ,,Drumul livezii/ Flori înalte, uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarța de prun, roșie/ Lumină vegetală”; fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brate din cimitirul evreiesc; soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie. În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba de seară, cidin sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocsi, de dimineață până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt, crezul autorului e închis între versurile referitoare 316 chiar la crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism a celui ce-l citește: ,,I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock// Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.”

Amalia VOICU, în revista POEZIA, Iași

Marie Marie fata sarmana Ce-o fi de tine cand vei fi Mama? Asculta-mi inima pulsar prin Cosmos Adu-i inima inapoi in Rhodos Si nu lasa nu lasa sa plece Departe Asculta-mi inima pulsar prin Cosmos Adu-i inima inapoi in Delos L-ai tesut pe Fiul cu ochii de Ger Si in praf si-a plecat aripi marele Inger

312

Experiment

309

Un fizician a prins o privighetoare și a închis-o în vid până a murit pe urmă a ascultat înregistrarea Patetic!

Aș fi cântat mai bine dacă aș fi fost privighetoare Posteritatea a murit și din chinul păsării nu a rămas nici măcar o placă de patefon Patetic! a spus D-zeu privind Pământul închis în vid

317

Portul de aur Setea de fericire Inspir adânc auzind gălăgia de afară băieții își strâng în brațe fetele de aur

Felix Constantinescu, Canon în D și alb, Editura Minerva, 2011

Felix Constantinescu este un povestitor înnăscut, având darul de a crea repede, încă din prima frază, o atmosferă și reușind să facă din fiecare personaj o prezență. Iată cum începe prima povestire din volum, Canon în D și alb: „Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă.

Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandes-cenți, strălucind asemeni[...] vechilor icoane purpurii rusești.” Ne aflăm într-un cimitir evreiesc din România, astfel încât comparația cu vechile icoane rusești este șocantă. Și totuși tocmai ea este aceea care sugerează o difuzie universală a dumnezeirii, dincolo de organiza-rea – să-i spunem așa – administrativ318 teritorială a credințelor. Este o ilustrare directă a instinctului artistic al autorului.

La fel de pregnant – și având o anumită măreție – este portretul făcut personajului principal al povestirii, rabinul Yisra’el Bliume: „Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrâneţea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină şi să le spună fraţilor săi din pământ că a sosit vremea să se trezească şi să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.”

Rabi Yisra’el Bliume, originar din România și stabil în Israel, s-a întors la cimitirul de pe pământul românesc pentru a vedea mormântul soției sale, Miriam, pe care n-a încetat s-o iubească după mulți ani de la moartea ei. Femeia este descrisă în termeni imnici, preluați parcă din Cântarea cântărilor: „Frumuseţea ei trecea dincolo de orice frumuseţe omenească. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei.”

amintească toate discuţiile şi nervii, în casa familiei, apartamentul 321 cu două camere burduşit de cărţi şi locuit de singurătăţi.” În comparație însă cu un roman picaresc tradițional, în această relatare a peregrinărilor unui tânăr, pe jos sau cu mașinile unor necunoscuți, prin Ardeal, succesiunea întâmplărilor dictată de hazard, nu reprezintă un spectacol în sine. Scriitorul evidențiază, discret, o unitate de destin a oamenilor, o solidarizare a lor, fie și involuntară, în fața unuiversului ininteligibil. Totul pare trist și fără sens în lumea pe care o străbate tânărul el înaintează prin noroi și întuneric, este refuzat de mulțin dintre șoferii cărora leface semn să oprească, la un moment dat este și bătut de un bărbat beat, care încearcă să-l jefuiască. Și totuși, totuși… O irizație de frumusețe încă ajunge la sufletul lui: „Când trecea vreun camion de tip mare bălţile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălţi de aur topit.”

Esența scrierilor lui Felix Constantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de 322

am gândit la cât de multă frumuseţe există pe Pământul acesta. Iar ea avea exact câtă îi trebuia.”

Puțini scriitori mai dau, azi, o atât de mare importanță iubirii ca Felix Constantinescu. Într-o confesiune răscolitoare, dostoievskiană, personajul-narator din Femei cu ochi de revelație face o distincție subtilă între modul său de a iiubi și modul în care ar vrea să iubească: „Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău.”

Cea de-a treia povestire, Toată lumea e un singur drum, poate fi considerată un scurt roman picaresc.

Protagonistul ei, un tânăr, student în anul II la Muzicologie, pleacă intempestiv din casa părintească și încearcă să ajungă la Simeria făcând autostopul: „Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său şi mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc dincartierulGrigorescu. Numaivoia să-şi

326

CUPRINS fericire. Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare. Asemenea lui André Frossard, autorul acestei cărți, pe care urmează să o citiți, ne asigură: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!”

Alex. ȘTEFĂNESCU

319 Întregul text are un fast poematic, de inspirație orientală, și aceasta în care subiectul, departe de a fi idilic, rezumă drama unei familii de evrei hasidici, trăită în perioada fascismului, a celui de-al doilea război mondial și a comunismului, perioadă în care „timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii”.

A doua povestire din volum, Femei cu ochi de revelație, nu e de fapt o povestire ci un mixtumcompositum filosofico-poematic, din care nu lipsesc începuturile unor posibile povestiri. Ca un pianist talentat și răsfățat, autorul își trece degetele pe claviatura genurilor literare, încântându-ne cu o improvizație care are ca drept finalitate glorificarea frumuseții și iubirii. Ca și în povestirea anterioară, splendoarea lumii îl face pe cititpr să simtă – sau să creadă că simte – o adiere de dumnezeire.

Scriitorul găsește oriunde accesul la sublim, chiar și într-un… hypermarket: „Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai îşi lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o m320

Activitate literară şipublicistică: teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în Provincia corvina, Călăuza noastră, Ardealul literar şi artistic, Dicobolul, Poezia, Pro Saeculum etc.

Cărţi publicate: 1. Placheta de versuri “Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2.”Canon în D şi alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – Bucureşti, 2011, semnată Felix Constantinescu.

323

Notă biobibliografică

Felix

Rian Constantinescu (Felix Gelu Constantienscu) s-a născut la 29 martie 1982 în Hațeg, județul Hunedoara.

După absolvirea gimnaziului din Hațeg, a urmat cursurile Colegiului Național Decebal din Deva, secția limbi moderne. După bacalaureat a urmat cursurile Facultății de litere a Universității din Cluj Napoca, secția teatru-regie – studii neterminate. A absolvit al Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Engleză-Spaniolă a Universității Spiru Haret, București, secția traduceri.

325 Scrie poezie, proză scurtă, eseuri și teatru din timpul liceului. A debutat cu teatru scurt în Revista Provincia Corvina nr. 22 – martie 2002.

ACUM DUPĂ CE AM MURIT................................................5 EPISTOLA........................................................................ ...........6 CARTEA ÎNCHISĂ ...................................................................7 CIREȘUL.......................................................................... ............8 CUVÂNT ........................................................................ .............9 DIALOGUL LUI PLATON CU ARISTOTEL...................... 11 ELEGIE PENTRU FRUNZE.................................................... 13 FISURĂ........................................................................... ........... 15 FRUMUSEȚEA VIEȚII ASPRE ............................................. 17 EMINESCIAN.................................................................. ......... 19 ALINARE......................................................................... .......... 21 ***................................................................................. ............... 22 327 1-2-3-4-MULT GÂNDIREA PRIMITIVĂ.............................

24 MAMA NU TE VA UITA NICIODATĂ.............................. 25 PĂMÂNTUL CREDINȚEI MELE ......................................... 27 POEZIE RUPTĂ DIN BIBLIE ................................................ 29 POTECĂ ÎN CER...................................................................... 31 RUGĂCIUNE CU ÎNGERUL PORUMB..............................

32 SCUFUNDAREA.............................................................. ........ 35 OAMENII DIN ANZI.............................................................. 38 TURMA DIN MUNȚI............................................................. 39 VEȘNICIA S-A NĂSCUT LA SAT .......................................

40 STONHENGE................................................................... ........ 41 ALGEBRĂ........................................................................ .......... 43 CÂNTECUL MOȚILOR.......................................................... 45 CERB ZĂCÂND .......................................................................

47 CUVÂNT DESPRE ALB ......................................................... 49 CUVINTE CĂTRE ELLA MCSHANE.................................. 51 DESPRE OMUL NAZCA........................................................ 53 328 DIMINEAȚĂ..................................................................... ........ 54 FLORILE TE VOR IUBI .......................................................... 55 GLAS VERDE...........................................................................

56 ÎL IUBEȘTE PE COPILUL ACELA RĂU.............................. 57 CHEMARE LA

ZĂPADĂ ....................................................... 58 ICOANEI OCROTITOARE.................................................... 59 MAMĂ ........................................................................... ............ 60 MĂ NEOLITIC ....................................................................... .. 62 MĂRĂȘEȘTI.................................................................... ......... 63 MEDITAȚIE...................................................................... ........ 64 ORFICĂ........................................................................... ........... 65 PĂMÂNTUL E UN OM .......................................................... 66 SĂ FII MAMA TA....................................................................

69 3 .................................................................................... ............... 70 UN IRBIS CULCAT CU BOTUL LA PĂMÂNT................. 71 VERS ÎNGENUNCHEAT....................................................... 72 ZEUL............................................................................... ............ 73 329 1 .................................................................................... ............... 74 3 LACRIMI......................................................................... ....... 81 5 PICTOGRAME................................................................. ..... 83 86147 504 (HARI)...................................................................... 84 ACUARELĂ...................................................................... ......... 85 AD 1950............................................................................... ....... 89 ADAM............................................................................ ............ 90 AMINTIRILE BĂTRÂNULUI ............................................... 91 ARHITECTURA UNUI TRANDAFIR.................................

93 ARTĂ POETICĂ.......................................................................

94 ARTĂ.............................................................................. ............ 96 ATUNCI CÂND TAC.............................................................. 98 AUTOPORTET................................................................. ........ 99 AUTOPORTRET CU ISUS................................................... 100 BĂIATUL ÎN ORAŞUL NATAL ......................................... 101 BOCET PENTRU OM............................................................ 102 CALEA IERTĂRII.................................................................. 103 330 CĂTRE SATORI..................................................................... 104 CÂNTEC DE JALE................................................................. 105 CÂNTEC IDIŞ ........................................................................ 106 CÂNTEC.......................................................................... ........ 107 CÂNTECUL UNEI BUCĂŢI DE PÂINE............................ 108 CENUŞOTCĂ A ÎNTÎLNIT PRINŢESA............................ 111 CER ÎNLĂCRIMAT...............................................................

112 CERUL CĂTRE HOMINID.................................................. 113 CERUL ESTE UN ZID AL PLÂNGERII............................. 114 CHIFA ............................................................................ .......... 115 CHRISTIAN TRISTEZA....................................................... 117 CONFESIUNEA FIULUI LUI BERNADONE...................

118 CONTEMPLARE ÎNGĂLBENITĂ...................................... 119 COPII CU PROBLEME ......................................................... 120 CRUCE GRECEASCĂ ÎNSCRISĂ ÎNTR-UN TEMPLU PĂTRAT .......................................................................... .............. 122 CRUCEA E O SFERĂ DE RAZE..........................................

123 331 CUM POARTĂ VÂNTUL..................................................... 124 CUVINTE CĂTRE

SUFLET ................................................. 125 D’ARC............................................................................. ......... 126 DA.................................................................................. ........... 127 DACA VREI SA FACI UN OM ........................................... 129 DEALURILE..................................................................... ....... 130 *..................................................................................... ............. 131 DINTOTDEAUNA OMUL A DURUT............................... 132 DISTIH SCHIŢAT................................................................. 133 DURERE VINDECĂTOARE II............................................

134 DURERE VINDECĂTOARE................................................ 135 ELEGIE PENTRU MINE....................................................... 136 CEA MAI FRUMOASĂ POVESTIRE ................................ 139 ISUS, ȘTIU MĂ IUBEȘTE.................................................... 146 ELEGIE PENTRU PORUMBELUL UCIS...........................

148 ELEGIE PROPRIULUI MEU CRANIU .............................. 149 ELEGIE............................................................................ ......... 150 332 EŞTI UN SĂRUT SUPRANATURAL.................................

152 EXHORTAŢIE................................................................... ...... 153 MYTH............................................................................. .......... 155 FAMILY PHOTOS................................................................. 157 FRAGMENT DE PALIMPSEST..........................................

158 GÂNDURILE INDIANULUI MERGÂND........................ 159 GER PASTELAT.....................................................................

161 GLASUL.......................................................................... ......... 165 HAIKU ALB ............................................................................

168 HARTĂ CĂTRE INIMĂ....................................................... 172 HOTEL RWANDA................................................................. 173 IIV.................................................................................... ........ 175 ***................................................................................. ............. 180 IMPRIMARE................................................................... ........ 182 INSTRUCŢIUNI................................................................ ..... 183 IUBIRE IMPOSIBILĂ............................................................ 184 ÎNGERUL DOMNULUI A TRECUT PRIN MINE........... 186 333 LACRIMILE ..................................................................... ....... 187 LIVE JAZZ...............................................................................

189 LOVING SOLOMON ........................................................... 190 TEACH ME TO LOVE........................................................... 191 1 .................................................................................... ............. 192 2 .................................................................................... ............. 193 3 .................................................................................... ............. 194 4 .................................................................................... ............. 196 5 .................................................................................... ............. 198 6 .................................................................................... ............. 199 7 .................................................................................... ............. 201 8 .................................................................................... ............. 202 9 .................................................................................... ............. 204 10 .................................................................................. ............. 205 LUNA E O PRINŢESĂ.......................................................... 207 MAMĂ ........................................................................... .......... 208

MAREA DIN LACRIMI........................................................ 209 334 MARTURISIRE DESPRE UNIVERS..................................

211 MEDITAŢIE...................................................................... ...... 212 MOMENTUL FRUNZELOR ................................................ 214 MUZĂ BANTU, MUZĂ YORUBA...................................... 215 NEVĂZUT ASEDIU .............................................................. 216 NOAPTEA VA MURI............................................................ 218 NOBODINESS MENHIR..................................................... 219 NOTE DE CĂLĂTORIE........................................................ 240 O PIATRĂ........................................................................... ..... 241 OCHI DE SARE...................................................................... 242 OM ÎN ALB.............................................................................

244 OMNIPREZENȚA PĂMÂNTULUI.................................... 245 OMUL DE ZĂPADĂ ............................................................. 248 ORAŢIE (SCULPTURĂ ÎN LEMN)....................................

250 ORGANICĂ ARMONIE....................................................... 252 PAIAN............................................................................. ......... 253 335 PARABOLĂ NEPĂTRUNSĂ (MORMÂNTUL BUNICII – PARABOLĂ DE JUCĂRIE)........................................................ 254 PĂDUREA....................................................................... ........ 256 PICTOGRAMĂ INDESCIFRABILĂ.................................. 258 PIETRE............................................................................ ......... 259 POEM ASUPRA VIEŢII........................................................ 261 CUVINTELE MAMEI............................................................ 263 POEM ÎNCHINAT NOILOR ZORI ROMANTICI.......... 264 POEM ............................................................................ ........... 266 PHILOSOFISM................................................................. ...... 267 SONET ........................................................................... .......... 268 STROFĂ DE ABECEDAR..................................................... 270 SUBMARIN..................................................................... ........ 271 TEMPLU ........................................................................ .......... 272 TOCMAI S-A LĂSAT NOAPTEA ...................................... 273 TREI ÎNFRUNZIT..................................................................

274 UN ÎNGER TRIST.................................................................. 275 336 UN PUNCT PE HARTĂ........................................................ 276 VOR ÎNFLORI........................................................................

277 NIMROD ŞI FIARA .............................................................. 278 ***................................................................................. ............. 279 TRISTAN......................................................................... ........ 280 BASM ............................................................................ ........... 281 ***................................................................................. ............. 282 FENIX ............................................................................. .......... 283 BODHI ........................................................................... .......... 286 ***................................................................................. ............. 287 ***................................................................................. ............. 288 FATA ȘI ROZA....................................................................... 289 ***.................................................................................

............. 290 ***................................................................................. ............. 291 ***................................................................................. ............. 292 AUTOPORTRET............................................................... ..... 293 OM................................................................................. ........... 294 337 IEȘIREA DIN TRIUNGHI ................................................... 295 I I I I ..................................................................................... ..... 296 CARTEA DIN ECBATANA................................................. 297 ***................................................................................. ............. 298 IIV.................................................................................... ........ 300 SÂMBURI DE PIATRĂ......................................................... 305 ACVARIUL FELIX RIAN ..................................................... 306 ***................................................................................. ............. 307 INDIOS BRAVOS.................................................................. 308 RUGACIUNE................................................................... ....... 309 PORTUL DE AUR.................................................................. 310 JIDOVUL RĂTĂCITOR ....................................................... 311 CANTEC STELAR ................................................................. 312 EXPERIMENT.................................................................. ....... 313 APRECIERI CRITICE............................................................ 315 NOTĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ..............................................

325 338

(POVESTIRI PENTRU MURI-BUNZI) LITERĂ ORNAMENTALĂ

“Nos frater Stephanus prepositus" AJOUKORI OKMANYTAR

"Eu nu am nevoie," își tot repeta preotul în minte de o vreme, orele de singurătate în care de un timp privea în gol la pereții acoperiți cu polistiren ai casei abia terminate pe care de fapt nu îi vedea, ori în vreo noapte de prăbușire și întrebări pâlpâind stins de parcă cerul explodat de galaxii ar fi fost doar ecranul unui televizor răsturnat emițând polifonic mii de pericope în puncte și linii de limbaj Morse. "Nu am nevoie de milă," își tot repeta îngrozit, năruit depășit ca părinte, simțindu-și pieptul asemenea uneii bucăți mari, crăpate de gheață scoasă din inima unui mamut găsit în iernile septentrionale, era mort, un zombi în care mai rămăsese viu doar sufletul, o floare de colț, înstelată, crescând în piatra spulberată de sabia heruvimului, măcinată, pisată de flăcări, în piatra tocită de ape a privirii lui, în piatra ucisă de aripi a îngenuncherii sale nevrednice și fără prihană. Ochii îi erau grei ca două pietre cenușii. Era acum asemeni unui colț de munte schimbat în cenușă de ceva mai înalt, ce vreu trăsnet ori de ciocul străveziu de sticlă clocotindă al păsării roc, pasărea aceasta crudă îi luase băiatul, primul său copil în ghearele sale cu tăișurile ascuțite până la invizibilitate, penele sale crescând acum pe fruntea copilului ca o cască de pene a primelor națiuni, copilul său devenind un Vulturaș De Flăcări. Tatăl său spusese azi la sfânta biserică că cei ce primesc învăţătura au spus prin Elihu că D-zeu îi

vorbeşte omului prin suferinţă – pentru a-l izbăvi nu pentru a-l distruge. Toţi stăteam împietriţi iar eu mă gândeam: câtă putere e în cuvintele sale, în el, bietul şi binecuvântatul părinte Ioan. Ioan, băieţelul său se juca alergând printre băncile vechi de stejar, în mic înger coborât printre credincioşii bătrâni, bărboşi şi îndureraţi. Cuvintele sale s-au ciocnit unele de altele în biserica veche de două sute cincizeci de ani prin care trecuseră generaţii aproape nenumărate de făpturi, mai înţelepte sau mai ignorante, trăind în bogăţie sau în sărăcie, cu multă durere sau multă fericire, după mila lui Rahmana Savaot. Mă gândeam atunci că nu i-a fost uşor în drama sa să privească cerul boltit ca o catapeteasmă de catedrală, să cheme un răspuns şi să se trezească înconjurat parcă doar de frig, de talazurile de netrecut şi fără număr, întunecate – asemeni unor vitralii în stingeri de amurg – ale cosmosului. Îi simţeam durerea, crudă, o durere asemeni unui ferăstrău mecanic; dacă aş fi putut i-aş fi spus ceva, orice dacă nu aş fi fost o făptură a tăcerii.

Sala destul de mică a bisericuţei de ţară era umplută acum cu oameni conştientizaţi de milă; într-un fel era asemeni unui amfiteatru din Imperiul Roman cu băieţelul în mijloc şi cu D-zeul lui IC XC lovindu-l ca un războinic cu sabia unei tumori cerebrale şi cu tatăl copilului între D-zeu şi copil. Era ceva inexprimabil, ceva ce nici aforismele nici înjurăturile nu pot conţine, ceva ce poate fi întâlnit poate doar în rugăciuni şi poate în psalmii înfrângerii. Un amfiteatru înlăcrimat însă, cum nici un amfiteatru nu a fost vreodată. D-zeu cu fruntea înfinită şi cu ochii în flăcări în luptă cu Ioan, un copilaş, un creştin de şase ani jumate. În seara aceasta de Crăciun biserica era parcă o scena de Irozi, ca o reprezentare pentru copii a unui zbuciumului lui Avraam ca părinte al lui Iov, o ilustrare a unui high concept ce spune: măcar dacă forţa ar folosi la ceva în lupta între Leul din Iuda şi Mielul din Iuda, cum s-a întâmplat pentru un milion şi jumătate de copii în doar câţiva ani ori pentru un milion de oameni în Africa în urmă cu doar câţiva ani, în faţa tuturor acestor mistere ale bolii sau morţii tac, pentru că fiind o făptură a tăcerii nu vorbesc cu excepţia vremii de rugăciune la planton 3 pe zidurile cerului înconjurate de o suferinţă parcă nesfârşită, asemeni Mării Negre izbindu-se de faleză în februarie, spărgându-se în stabilopozii de pe ţărm. În acest an de Crăciun în fereastra preotului a strălucit o lumină înlăcrimată, steaua unui sfeşnic pentru durere, un sfeşnic în care în cei şapte ochi ai lui D-zeu ard lacrimi în afară în noaptea de iarnă asemeni unor stele sacre oglindite în ochii preotului în vreme ce se ruga înaintea cerului plin de tăcere ca de valuri albastre, întunecate.

Azi Ioan aprinsese steaua de instalaţie în fereastră, apringând toate luminile; dincolo de fereastră se vedeau în amurgul de iarnă o fabrică desfiinţată şi câteva blocuri părăsite, fără ferestre şi cu pereţii înnegriţi de fum. Copilul stătea singur în fereastra mare şi luminată încercând să găsească o constelaţie pe cer, nereuşind, de parcă ar fi căutat nişte pietricele într-un deşert. Casa lor era o clădire destul de mare, aşezată în mijlocul curţii, zidită de străbunicul său prin anii '60 şi semănând mult cu cea din filmul „Solaris” regizat în 1972 de Andrei Tarkovsky. Curtea presărată de stânci era înconjurată de mesteceni subţiri şi albi, cei mai bătrâni copaci ai pădurii cum spuneau demult oamenii sus prin cătunele risipite pe lângă pâraiele de pe dealuri deasupra Streiului, sus prin codri de sticlă şi plumb.

Privirea preotului era o Zi a Memorialului Omului, iar soţia sa stătea cu Ioan în braţe, împietrită asemeni unei Pietá, asemeni unui Julio prăbuşit pe covor. Era Crăciun, un Crăciun ce aprinsese durerea în sfeşnicele inimilor lor iar privirile le ardeau cum niciodată n-au ars ochi de făptură, iar după ce plecă de la fereastra pâlpâindă şi se aşeză pe covorul împrimat cu străzi şi treceri de pietoni, conducând un Hummer mare de tablă pe liniile covorului. Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, sunt momente când şi ochii îngerilor se umplu de lacrimi.

Musulmanii spun „În Numele lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurat”, iar toate generaţiile de evrei şi toţi creştinii de dinainte de părintele Ioan Ghenadie, toţi s-au rugat lui Rahmana din braţele căruia s-a desprins Cristos cum învăţase şi el la seminar. Întradevăr îndurarea lui D-zeu e cunoscută pe tot pământul, însă acum când îl văd pe Ioan privind „Cars” la Dvdplayer, nu mai pot înţelege nimic. Cât despre părinte era în biroul său încercând să

alcătuiască omilia pentru Duminică, cu gândul aiurea, departe asemeni albatrosului prins în furtună. Soţia sa era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita învăţăturii, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui Dzeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir. Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor.

Când m-am întors şi am privit iarăşi asupra casei lor, preotul stătea pe marginea pătuţului lui Ioan care era acoperit sub plapumă pregătindu-se de culcare, îmbrăcat în pijamaua cu trenuleţele din desenele „Locomotiva Thomas”.

-...şi copilului i-a dat două aripi de plumb, două aripi albastre, aripi care nu zburau şi care erau foarte grele, spunea povestea.

-De ce i le-a dat? întrebă copilul.

-Ca să facă din el un înger care să ocrotească asemeni unei icoane.

-De ce? întrebă iar copilul.

-Nimeni din acele timpuri n-a ştiut de ce, spuse preotul.

Azi, într-o zi alb negru cu zăpadă cenuşie, preotul Ghenadie se puse în Dacia sa SuperNova şi merse până la Lugoj, cu nişte treburi, tot peste 90 la oră, oprindu-se şi până la un coleg de şcoală care îl duse şi până la cimitirul evreiesc. Bineînţeles că nu avea pe nimeni acolo aşa că se opri în faţa monumentului cu pietrele puse unele peste altele şi cu flacăra împietrită sub care scria: „MARTIRII DE LA AUSCHWITZ, MEIDANEK, DACHAU, LUBLIN”. Acolo inima lui căzu jos zdrobită ca o piatră pe care o aduci la mormântul unei rude. Deasupra de tot pâlpâia o stea de bronz, luminându-i durerea cu aramă. O rugăciune în care cuvintele au fost desăvârşit înlocuite de durere, rugăciunea unui suflet împietrit de groază asemeni flăcării de bronz a monumentului. Nu o ştia, dar de atunci monumentul martirilor avea să fie locul rugăciunilor lui cele mai profunde şi deznădăjduite, cele patru pietre puse unele peste altele erau ca încă un zid al plângerii, la picioarele căruiia sufletul, - da, sufletul lui era acolo – ardea împietrit. Şi ce scrie cu litere de flăcări între rabin, prietenul său, şi monument, cu litere tridimensionale de vitraliu răspândite printre pietrele funerare este: „Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul său de acum şi până în veac.” Preotul ortodox şi memorialul martirilor, două pietre una în faţa celeilalte, iarăşi ochii mei MaghenDavid au trebuit să privească în altă parte. Pentru el viaţa devenise un Purgatoriu: -Cum se face că Yab este cel mai cuprinzător arhetip al omului, mai mult decât Avraam ori Adam? De ce inima fiecăruia dintre noi este o părticică din suferinţa sa, spunea încet rabinul privind placa mare de beton a mormântului comun aflat între el şi flacără, înconjurat de tăcere şi invizibilitate, zdrobit, neputincios, deznădăjduit, sprijinindu-şi fruntea de D-zeu. Durerea, asemeni unui potop în munte venise peste el iar sufletul şi-l simţea înauntru, stins, mort – singura lumină din el fiind lumina credinţei, sfeşnicul care nu trebuie niciodată să se stingă, flacără acum pietrificată de durere; aproape că îşi simţea sufletul străin, inima ca o insignă comunistă cu o flacără roşie pe care o poţi arunca oricând vrei.

Asemenea lui Iona în peşte nu mai putea decât să se roage folosind chiar cuvintele lui D-zeu în rugăciunea sa.

Era târziu şi se însera sub vitraliul albastru al unui cer de sticlă iar preotul rebegit îşi încheie haina şi se pregăti sufleteşte să plece. Îi venea greu, parcă fără să-şi dea seama de ce, inexplicabil, dintotdeauna stătuse aici pentru Ioan, fiul lui Ioan. Venise zdrobit şi pleca dărâmat, doar un singur lucru mai cunoştea, că împotriva lui D-zeu trebuie să apelezi tot la D-zeu.

Acum nu mai ştia nimic, golit de orice conţinut şi plin doar de durere era ca un om îngropat de viu în sodă caustică.

-„Dar sufletul celor răniţi strigă...” spuse privind strada chagalliană de vitraliu evanescent ce pornea de la picioarele sale. Vizavi era cimitirul romano-catolic, vechi la rândul său, la capătul căruia vânzătoarele de flori funerare, nişte femei simple îmbrobodite cu nişte fulare de pâslă peste căciulile negre, glumeau cu puţinii bărbaţi care vindeau coroane de brad. Îl lăsai pe preot să meargă până la colţul străzii unde îşi parcase maşina, şi zburai pe deasupra oraşului, lăsînd Lugojul în urmă, zburând cu aripile mele naive peste balcanicele sate ale Banatului până înapoi acasă la ei, unde Ioan construia zgîrie-nori din cuburi de lemn pictat. O vecină căreia i se stricase televizorul ei vechi chinezesc venise să asculte emisiunea meteorologică de la radio împreună cu mama lui josîn sufragerie. După puţin timp, cînd Meteo nici nu se sfârşise, Gina, maică-sa, veni valvîrtej în camera lui şi privindu-l îngrijorată pe băieţel îl întrebă: -Ionuţu, ce faci?

-Mă joc.

Continuă să-l privească îngrijorată, iar apoi văzând cât de liniştit este, se linişti şi ea şi spuse zîmbind: -O fost cutremur. N-ai văzut candelabrul mişcându-se?

După ce bătrâna plecă stătură amândoi la masă, Ioan povestindu-i ultimele întâmplări de la grupa mare de la grădiniţă; erau nişte oameni în necaz, însă erau fericiţi, fericiţi să fie împreună asemeni unor zmeie ce s-au întâlnit în cer încurcânduse unele de altele, rugăciunea fiecăruia conţinînd aceleaşi cuvinte, aceleaşi căderi şi aceeaşi speranţă. În acea seară după ce se întoarse şi preotul avură o seară mai frumoasă decât a multor familii de oameni sănătoşi şi ignoranţi. Pacea venise în casa lor asemeni unei flăcări invizibile, un foc arzînd fără să se mistuie asemeni unui legământ că flacăra nu îi va mistui arzându-le în suflet fără să le mistuiască sufletele iar literele Torei împlinite în Cristos ardeau în privirile lor. Şi totul la un pahar de 7up.

Stând acolo în faţa monumentului privi locurile îndepărtate din amintirile sale, turmele de dealuri de sub Retezat pe care se urca în copilărie pe când avea la rândul său vreo şapte-opt ani, o vreme atât de îndepărtată şi de ocrotită parcă de întreagul cosmos, de ce a urmat de parcă ar fi închisă într-un glob de sticlă, un press-papier din acela în care peste dealurile celor două cetăţi picura cu pene kaki-gri de şoimi, alungite semitic asemeni lacrimilor scrise în cartea celor cinci Plângeri. Pornea în jos pe Galbena, unul din cele mai vechi arhetipuri ale poluării, pe lângă sălciile ce majoritatea aveau să fie tăiate mai târziu, treceau şi de puntea care arăta întocmai ca podul suspendat din San Francisco, o reproducere minusculă, asemeni replicii de pe o bancnotă a Statuii Libertăţii, mergea tot pe lângă râul plin de gunoaie, adidaşi desfundaţi de umezeală, oale metalice sparte, sticle de bere străină, ziare putrezite, bucăţi mari de polistiren, pachete decolorate de ţigări, ceasuri deşteptătoare defecte, sticluţe şampon de plastic colorat şi şpreiuri Fa aduse de apă şi împotmolite în răgălii şi bancuri de nisip nămolos. Galbena se îndrepta spre dealuri pe care se urcase întotdeauna din alt loc, pe drumul forestier de lângă cisternele decantare a apei ori încercâd să se urce pe râpa abruptă ce mărginea cariera de piatră de lîngă şosea, unde rîul trecea de ultimul său pod. În pădure era mereu răcoare, cu pământ reavăn, afânat, presărat de ghindă putrezită şi spartă, cu păstrăvi de fag crescîndu-i mari pe trunchiurile jilave, cu cioburi de cer şi nori prin spărturile făcute de porumbei în acoperişul pădurii, locurile acelea erau asemeni unui pământ sacru, asmeni unui templu grecesc presărat de coloane, de la fiecare coloană a lui putându-se culege încă o petală pentru cununa înţelepciunii, însă un templu presărat de coloane fără margini de parcă se afla în biserica-moschee din Córdoba. Urcând apoi, se oprea să răsufle din douăzeci în douăzeci de metri, cu respiraţia întretăiată iar când ajungea sus pe cărarea de pe culme călătoria devenea iarăşi o drumeţie plăcută. Pe prima dinter cele două coline, cea mai mare se afla valul antic de pământ al unei cetăţi pline de mure, unde săpase un arhelog bătrân

care locuise în oraş mai încolo de gara ce avea să fie desfinţată mai târziu şi dată unor oameni sărmani. Îl cunoscuse pe bătrân, înalt, cu plete albe aducea cu ceva între Badea Cârţan şi Moş Nicolae. Interiorul valului de pămînt care înconjura partea de sus a dealului era plin de murari înspinaţi de stătea între ei mâncănd şi câte-o oră încheiată până se învineţea tot pe mâini şi pe faţă de arăta tot bătut de parcă ar fi întâlnit pe caii lui SânToader, cei mai mari şi mai sălbatici cai din câţi există, mai sălbatici şi decât mustangii indienilor. De acolo poteca ducea spre dealul celălalt unde era fortul maghiar din Evul Mediu.

Zidurile turnului erau năruite pe jumătate şi încercase de câteva ori să urce sus pe turn ca să poată privi asupra împrejurimilor ca Prinţul Fericit ori Sfântul Simion Stâlpnicul, observând că şi de s-ar putea urca jos nu s-ar mai putea da de unul singur. Înainte să crească iarăşi copacii care fuseseră tăiaţi ţn partea de sus a dealului se putea privi de sub turn în jos în vale, pâna în munţii înveşmântaţi în sfinţenia robei albe a viscolului, se vedea petele de lumină a celor trei baraje –Sântămărie cu biserica din vale al cărei turn era asemeni unui exerciţiu geometric cioplit în piatră – veche asemeni unei saga islandeze -, Păclişa cu parcul mare al spitalului de neuropsihiatrie infantilă şi Ostrov - cu toate satele apărând precum nişte pâlcuri de case adunate în jurul turlelor bisericilor ca oile zgribulite lângă păcurar, cu atunci relativ puţinele maşini de pe autostradă şi majoritatea Dacii ori camioane Roman, celelalte dealuri înconjurau ca nişte gâlme oraşul, Galbena venea spre dealul cetăţii, tăind oraşul în două şi venind de departe dinspre sate. În stânga era fabrica de bere, mai spre oraş abatorul iar în faţă toate străzile oraşului, blocurile îngrămădite unele întraltele asemeni cătunelor lui Generalič. Puţin mai încolo, dincolo de centru, era strada Bisericilor, dincolo de care mai era o biserica asemeni unui Bizanţ după Bizanţ, biserica secuilor, făcută de franciscani. Cu excepţia liceului oraşul nu mai avea cu se măndri, afară de vechea clădire a CEC-ului, unde lucrase mama sa înainte de a merge la studii la Timişoara, şi şcoala numita veche care de fapt era un vechi gimnaziu catolic din secolul XVIII, dacă nu punem la socoteală sinagoga, o clădire gri, pătrată, mică, veche cu tablele Legii cioplite în marmură galbenă sus deasupra uşii sălii principale cu ferstrele oblonite încastrate în pereţi gri, cu gardul pe care imediat după revoluţie apăruse peste noapte una din inscripţiile „Jos Iliescu” - scrisă cu vopsea neagră sau roşie, nu-şi mai aducea aminte – împrăştiate pe câteva din blocurile oraşului, cu scutul lui David pe colţul acoperişului, cu cei doi nuci mari din atât cât mai rămăsese din fosta curte a comunităţii unde stăteau cu chirie evrei săraci din oraş câţi mai rămăseseră după anii '50 şi apoi după anii '60 înainte de demolări şi înconjurată de blocuri din trei părţi.

Altceva în pământul acesta presărat de vechi temple de piatră cioplită nu mai era nimic cu excepţia frunzelor celor două parcuri şi pământului celor două cimitire, segregate. În stânga până la unitatea militară de antiaeriană de pe dealul lung de la Sânpetru nu era decât vale, după care se afla gorganul de la Râu de Mori – izvorul chinezilor Cândea - numit Mormântul Uriaşului şi Măgura Zimbrului iar în spatele lui începea muntele, tăcut ca un samurai ori un gaon cu sabia ori Scriptura în mâini. Tot filmul acesta îşi rotise pelicula în proiectorul simţirii sale, pe când stătuse în faţa monumentului Holocaustului, în cimitirul evreiesc la Lugoj, amintindu-şi de excursiile misticismului copilăriei sale când ca un nou Jean-Jacques Rousseau ori ca un nou Walden lua calea pădurii, zilele fără sfârşit ale copilăriei sale – una din interminabilele şi minunatele ere geologice ale Pământului. Pe atunci dacă sufletul lui ar fi fost prins în insectarul alb-negru al unei fotografii ar fi trebuit ţinut strâns de aripile sale albe pentru a nu zbura.

Micuţul Ioan cântă o priceasnă, rugăciunea de întâmpinare a duminicii pe când stăteau toţi la masă şi afară tocmai se întunecase de tot, universul lăsăndu-se şi peste ziua de roşie în calendar ce trecuse. O pasăre învăluise atunci cu aripile ei fosta biserică greco-catolică din toate părţile de parcă tocmai se aşezase pe un cuib. Pene lungi de rozase gotice din aripile ei indigo intrau pe ferestre, pătrundeau în chivotul şters de praf al altarului în care nimeni nu ştia ce se află, intrau în ferestrele orientate spre Ierusalim dinăuntrul oamenilor, intrau prin podeaua bisericii în pământ arzându-l asemeni acidului clorhidric umplând toată încăperea de fum

până când chiar pasărea uriaşă albastră ce clocea biserica şi o învăluise cu aripile ei ajunse să pară asemeni fumului ieşit pe horn şi adunat în jurul casei la sat în serile calde fără vânt.

Duminica începuse, cum începuse în fiecare săptămână de sute de ani prin părţile acestea, în 1915 în timpurile Primului Război, pe vremea lui Ferencz Jozsef I. K. A. CS. ES. M. H. S. D. O. AP. KIR, ori în 1895 pe vremea aceluiaşi mai tânăr dar purtând aceeaşi cunună de lauri, ori în 1827 pe vremea regelui Francisc, „FRANCISCUS I. D. G. AUS. IMPERATOR – GAL. LOD. IL. REXA. Λ. 1827. HUN. BOH. LOMB. ET. VEN.”, cum spun inscripţiile de pe banii de argint înnegrit ale imperiului, cu portretul împăratului care se luptase cu Bonaparte, monezi cu care cei de pe vremuri îşi cumpărau mielul de Paşte, vremuri de mâncat gomboţi şi sunet spart de scripcă afumată de timp, minunate arhetipuri ale unui pământ ce era centrul unei roţi ale cărei raze uneau Mitteleuropa cu OST-ul Poloniei şi Maicii Rusii, cu Italia supusă şi vechiul Imperiu Otoman legendară şi nesfârşită sursă de sarailii, halva, diamantine covoare de rugăciune, masline, tămâie pentru cădelniţele preoţilor ortodocşi, romano-catolici sau unieţi, rahat, bragă, alviţă, peşte trecut prin sare ori fumuit, carpete cu Die Entführung aus dem Serail, cafea turcească, tutun turcesc şi incomprehensibile cuvinte turceşti intrate în limbajul cotidian, roată ce adunase la un loc italienii din Veneţia cu nemţii din Slovacia, cu ţigani nomazi strânşi ciotcă în căruţele lor, cu plete şi barbă, cu ţigănci cu salbe în păr mergând dincolo de dealuri în gălăgia muzicii, puradeilor şi câinilor ce se luau după ei prin drumurile din sate, cu evrei adunaţi din toată lumea, atât de categoric diferiţi unii de alţii cum sunt de obicei oamenii, cu rumâni buni în acele vremuri şi proşti care în zilele de sărbătoare ticluiau proverbe.

Duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastră după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu şi calm în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei. Bucătăria şi sufrageria casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, iar pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş albastru se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn presărat de ghindă. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală fotografiată în sfumato de ochii unui pelerin care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele acestei epifanii, ale cărei evanghelii de sticlă reflectă steiul de marmură scobită de după poarta mare de lemn bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind vărul preotului singurul din familie care părăsise învăţătura Bisericii alegându-şi existenţa unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce părintele îi mulţumea şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei.

După cinci minute părintele Ioan închise telefonul şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed al lacului din sufrageria sa ochii observând fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă spartă presărate pe malul apei căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătărie cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu

au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată de la marginea pădurii.

Azi la ora 8 şi 10 dimineaţa preotul Ghenadie tocmai se pregătea să plece de acasă când cineva bătu la uşă, iar când deschise o văzu pe Raluca stând în prag pe treptele de beton în zig-zaguri neacoperite de gresie. Raluca era o femeie zveltă şi totodată masivă, blondă cu o privire verde, într-o nuanţă deschisă asemeni sticlei dacă sticla ar putea avea viaţă ori asemeni apei dacă ar putea fi numit vreun suflet al apei. Purta o haină de blană mare de vulpe argintie vânată în pământurile arctice cu nasturii albi şi tociţi de os desfăcuţi, pe sub care avea o rochie subţire, albastră. Femeia îl rugă să îi permită să îi vorbească pentru câteva minute, astfel că o invită înăuntru conducând-o la măsuţa de cafea din sufrageria mare în care totul era ca înainte. Raluca îi vorbea, puţin agitat, sărind de la un lucru la altul şi parcă fără nici o logică între subiectele de conversaţie pe care le deschidea doar pentru a le părăsi câteva momente mai târziu. În timp ce vorbeau, pr. Ghenadie se gândea disperat: ce vrea femeia asta cu mine, nici măcar nu e de pe-aici! Apoi întâmplarea, destinul ori poate doar Raluca aduse vorba de Felix Târlea, fostul ei soţ iar după ce îi pronunţă numele se opri puţin din ciripitul ei chinuit ca lovită de o săgeată. În acele momente nu mai aparţinea speciei umane, era doar o fiinţă rănită având în ochi durerea unei priviri de animal. Se cunoscuseră la un concert în aer liber la Sighişoara de la care au plecat împreună ducându-se pe malul râului de acolo al cărui nume nu îl ştia nici unul din ei, iar apoi s-au plimbat toată seara până noaptea târziu pe îngustele străzi pietruite pe marginea cărora era plin de găşti diferite de adolescenţi majoritatea beţi îmbrăcaţi în blugi rupţi şi murdari de vomă şi sânge legaţi cu lanţuri de câini, care ascultau muzică supărate la casetofoane cu baterii mari, cu mâinile tatuate, în tricouri de cele mai multe ori negre, cu o varietate parcă nefârşită de freze fistichii la modă, câţiva chiar erau adormiţi pe jos în postura fetusului, iar ceilalţi beau şi fumau ţigări proaste sprijiniţi cu spatele de zidurile medievale povestind e străzile gălăgiease asemeni unor berării. Trecuse timpul, ani de zile despărţindu-i unul de celălalt, dar iată că suferinţa ce îi legase asemeni unui lanţ ruginit de carceră nu se desprinsese de ei urmându-i oriunde ca un blestem. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească îşi petrecea toată vremea când dl. Târlea nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlea încărunţise

complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl.

Târlea, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimându-şi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt.

Cu multă vreme în urmă veniseră aici în judeţ de la Satu Mare, cumpărând un apartament într-unul din blocurile turn cu magazine la parter de lângă gară în Petroşani. Dl. Târlea îşi găsi un serviciu de funcţionar la birourile minei Lonea şi viaţa ar fi trebuit să-şi urmeze cursul. Au crezut chiar că sunt fericiţi iarăşi pentru câtăva vreme până când trimis de un coleg de muncă să aducă o mătură dl. Târlea îşi găsi soţia într-una din debaralele de la etajul întâi ale minei, aproape dezbrăcată, printre pline găleţi de apă sau de gunoi în care se aflau cârpe ori făraşe, printre mături strânse grămadă, mopuri, cutii de carton aşezate unele peste altele pline cu ziare, maşini de scris uriaşe şi antice, la lumina pătratului minuscul al unei ferestre potrivită pentru o celulă cu geamul spart şi umplut pe jumătate cu placaj înnegrit şi pătruns de picurii de ploaie, printre cuiere pline cu paltoane jilave, sticle pline de urină, pălării desfundate, haine albastre sau gri de miner decolorate de vreme, bluze vechi demodate ce aparţinuseră unor funcţionari care acum erau demult pensionaţi, călcând pe pachete tercite de ţigări, pe cioburi, împiedicându-se în semiîntuneric de căşti cu lămpaş de subteran, clarinete negre şi acordeoane sparte, de sticluţe goale de votcă de plastic şi şi de sticlă, pe podeaua presărată de excremente uscate de şobolani şi udă lângă unul din pereţi datorită unei ţevi de fier ruginit din instalaţia de apă a clădirii care picura, împreună cu un funcţionar de rang inferior, un individ sordid în stare de ebrietate, iar în timp ce-şi privea îngrozit soţia ea nu făcea decât să-l privească la rândul ei cu privirea ei care îl făcuse să o dorească atât, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, materializare a vrăjii misterioase ce se afla asupra lor, păzindu-i asemeni unui călău ori asemeni unui djinn încruntat cu un iatagan divin în mână din O Mie Şi Una De Nopţi, manifestare a unei pedepse ori a unui test, Raluca se uita la el cu ochi şi buze de duh păgân, fericită în abjecţie aruncându-i serotonina unei căutături insuficient desprinse din subsolurile propriului ei trup încărcat de sarcini electrice, ochii ei prizonieri între două cosmosuri, captivă în cătuşele mângâierilor şi iubirilor ei neindividuate, îmbrăcată într-o haină neagră asemeni unei preotse a lui Saturn, aruncându-i un zâmbet de credinţă şi abejcţie cu o privire infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de film neorealist italian a vieţii sale, privirea ei de iele supranaturală pregătită să-şi ia zborul însă încă agăţată cu unghiile ei lungi de pământeanul pe care îl devora, scorpie nesăturată încă de trupul de om.

După ce o iertă iar şi pe urmă o găsi de multe alte ori ascunsă pe oriunde încăpeau doi oameni, în birouri cu broasca defectă, în garajele de tablă din spatele blocului, în holul apartamentului de vizavi, în taxiuri închiriate, în toaletele infecte ale trenului personal Simeria-Lupeni, pe scena Teatrului din centru adormită la ora cinci dimineaţa, în cabinele camioanelor ce opresc lângă micul parc de la după intrarea în oraş, în casele uriaşe de ţigani ori bordeiele vechi momârlăneşti de la marginea Petroşaniului, în pădure pe când mergeau la grătar cu colegii de serviciu, în microbuzul echipei de rugbi, în barăcile sau Volkswagenurile vechi ale barabelor din colonie, în frigiderul celui de-al doilea restaurant ca

mărime din Petroşani, lângă turnurile de pază ale unităţii militare, în rulotele înţepenite pe butuci în care se vindeau langoşi simpli, cu gem ori cu brânză, oprind maşini pe autostrada spre Haţeg, în toaleta discotecii din centru, în canalizarea oraşului, în barurile cu poker şi biliard, în vestiarele stadionului din Aeroport, în veceurile publice, pe bancă vara în parc după ora 1: 30 AM, în ghereta de la poarta minei, în Paroşeni şi toate satele din jurul oraşului, în căminele sordide de nefamilişti din partea celalaltă a oraşului, în camerele supraîncărcate ale căminului studenţesc din Petrila, ascunsă cu un tânăr în pădurile de lângă Jiu la praznicul mănăstirii de la Lainici când lumea umplea poarta mănăstirii cântând cu lumânări în flăcări asemeni săbiilor arhanghelilor în mâini, în Dacia lor crem 1310, în depozitele interminabile ale celei mai mari firme de comerţ cu alimente şi băuturi alcoolice din Valea Jiului, în camera din spate de la cabana Straja, în ringul clubului de box, în toate cinematografele două dintre ele desfiinţate, în discoteca în aer liber din cartierul ţigănesc, în apa murdară a ştrandului, în trei corturi în Poiana Pelegii, în modulele muncitorilor dinspre munte, în benzinării după ora trei dimineaţa, în cabinele de probă din magazinele de haine second-hand, în apa îngheţată a Jiului vara, în atelierele de reparaţii auto, pe aparatura de emisie a postului de radio local, ascunsă după vagonetele pline de cărbuni care ieşeau din mină, la petrecerile cu vodcă de Anul Nou ale băieţilor întorşi din armată de la casele de la periferie, în barăcile cu cornier, în drumurile pline de apă care duc spre pădure, în vechiul autobuz Petroşani-Uricani plin cu navetişti, în cele două lifturi, pe acoperişul sau în subsolul blocului, în impecabilele WC-uri ale băncilor, în şoselele galbene ale autostopului nocturn, în cabinele telefonice cu cartelă, în spatele scenelor improvizate de la festivalurile Văii Jiului, în baia apartamentului lor, în bucătărie în timp ce pregătea spaghete cu brânză şi şuncă, pe canapeaua de la televizor, în spatele uşii de la intrare, pe maşina de spălat ori pe barul din bucătărie, pe pragul uşii când refuza să-i deschidă uşa când venea beată cu cineva la ora două jumate dimineaţa, pe masa din camera de zi, în toate fotoliile din casă, pe masa sa de scris la care îşi scria el eseurile asupra lui Rambam, pe aragazul aprins în care se coceau plăcinte moldoveneşti, deasupra dulapurilor prăbuşite printre hainele doborâte la pământ, în biblioteca răvăşită, în patul conjugal, şi cât ascultaseră împreună melodia din „Ghost” dansând bluz după bluz, acelaşi, la nesfârşit în apartamentul lor trist ruină a familiei lor – degeaba -, după ce trecu o veşnicie în care dl. Târlea simţea că nu mai poate ridica fruntea din pământ oriunde merge ca şi la Satu Mare, după ce fusese parcă o eternitate batjocura şi distracţia întregului sediu de birouri al minei, dl. Târlea se hotărâ să plece iarăşi, altundeva, oriunde. Fusese chiar poreclit în batjocură „Creştinul Dreptmăritor, Jidovul Rătăcitor” şi oriunde mergea era însoţit de o vorbă de duh aruncată în spate-i, de un râs satisfăcut, un rânjet ori de o privire abjectă şi pătrunzătoare asemeni unui cuţit. Atunci veniseră la Haţeg, angajându-se amândoi la fabrica de bere Haţegana de la marginea oraşului cu clădirile ei mari fără ferestre şi cu turnul paralelipipedic şi înalt, cu poarta largă de metal pe care plecau rabe roşii Haţegana cu bere de la trei jumate dimineaţa vizavi de care se afla barul The King construit atunci fără concesionare de teren şi fără autorizaţie de construcţie care avea să fie demolat de către autorităţi mai târziu, ridicat la începutul anilor '90 şi inspirat din Twin Peaks, făcut în întregime din lemn pe autostrada ce ducea înspre Petroşani, după Satu Mare al doilea oraş al infernului său personal, făcând naveta la 5: 50 dimineaţa cu vechiul autobuz fără căldură care apoi fusese scos din uz şi toată lumea din fabrică remarcând, femeile cu regret ori nostalgie iar bărbaţii şi chiar băieţii glumind cu invidie, cât de frumoasă e doamna Raluca Târlea, lucru adevărat căci doamna Raluca era o frumuseţe, cu părul arzându-i blond şi lins asemeni a două aripi de înger alcătuite din migălos aur nativ, cu un nas grecesc perfect, cu ochii ei hipnotici de heruvim, Raluca era un monstru al frumuseţii. În rest, în general aveau o viaţă liniştită; soţia lui avea o personalitate minunată, fiind parcă mereu zâmbitoare şi veselă şi tratându-l cu bunătate.

Stătea prin casă îmbrăcată în vreo rochie de blugi, ascultând Capuccino şi citind mereu şi mereu „Alchimistul” în vreme ce pe aragaz clocotea o ciorbă

de os afumat, ori mai târziu când se uitau amândoi la televizor la Seinfeld ori la un film de la ora 9 seara „Aventură, Dramă, Dragoste”, ori la sfârşit de săptămână când mergeau în vizită, momente în care Raluca devenea cu adevărat elegantă, în haine de culoare închisă, cu o rochie gri vopsită în model raiat care îi ajungea până la genunchi şi cu cizme negre de piele până la jumătatea de sus a pulpelor, Raluca, „soţia ortodoxului”, făcea să se întoarcă aproape toate capetele după ea, toţi oamenii aceia satisfăcuţi şi blazaţi de la petreceri dorind să o studieze pentru a o comenta între ei. Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femei sale ajunsese parcă la zenit. Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajii mari şi albi, cu gura asemeni unei rodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru, vreo rugăciune de vindecare din America de Sud precolumbiană, cu fruntea ei scufundată în blestem care nu se gândea decât la un singur lucru şi cu privirea ei atât de pură, atât de curată pentru care trebuia să treacă mai mult timp ca să înţelegi ce înseamnă. Purta şi în ziua aceea, chiar când la întoarcere îi făcuse o fotografie stând lângă ancora mare de fier din staţiune cea cu lanţul uriaş, o rochie modernă albastră, culoarea ei, pictată parcă în pete ude de acuarelă ori acoperită de arabescuri purtând parcă pe trupul ei palpitând de femeie însăşi pânza mării, stând cu picioarele în şlapii Nike pe care i-i cumpărase el de la o reprezentanţă goale în mare pe plaja acoperită de pietre şi scoici sparte în spatele ei întinzându-se Marea Neagră, transparentă în care pietrele întunecate alcătuiseră odată un nume, cenuşie, verde, întinsă, cu valurile izbindu-se calm pe ţărmul plin de pietre mari rotunde asemeni ouălor de vultur negru, cu un plescăit ce îi înconjura din toate părţile pe ei şi întreaga plaja, în acea zi răcoroasă până deperte pe mare într-o perspectivă infinită sub cerul gonit de nori, cu soarele dinspre răsărit asemeni unui far marin uriaş, cosmic aprins pe undeva pe un pământ al Armeniei, arătând asemeni Ţarinei Mării, despletită, cu medalionul de aur alb atârnându-i pe pieptul dezgolit, cu sutienul şi slipul ei de baie curat pe sub rochie din care poate că fusese blestemat ca destinul să împletească funia care îl va trimite de pe lumea asta ca pe prietenii deznădăjduiţi şi pocăiţi lui Francoi Villon părăsind-o astfel pentru a se recăsători şi a-şi continua patimile, ochii ei curaţi din care niciodată nu ieşise vreo lacrimă, ţinându-şi fusta între genunchi pentru a nu fi smulsă de briza puternică a mării, incandescentă asemeni unui înger şi frumoasă asemeni unei sclave, cu zâmbetul ei aparent de fecioară care niciodată nu fusese nici măcar sărutată, zâmbetul ei care o încojura din toate părţile asemeni trenei imperiale a Ecaterinei a II-a cu trupul ei pătat de adulter, murdărit de mâinile tuturor bărbaţilor aproape necunoscuţi care o avuseră şi care rămâneau apoi îndrăgostiţi de ea pe viaţă, - totul în ce o privea era superb chiar şi sufletul ei era perfect, doar după ce trecu mult timp după ce se căsătoriseră putând să observe blestemul din toate aceste renascentiste ori antice perfecţiuni mai târziu ajungând s-o numească cu cinism Prinţesa de Manciuria -, arăta de parcă tocmai ieşise din mare, minunată şi udă în frumuseţea ei asemeni suferinţei unei tragedii greceşti.

După vreo şase luni de stat în Haţeg, dl.

Târlea înaintă actele de divorţ, lumea neştiind dacă motivul era ceva din trecut ori o altă situaţie prezentă iar după separare Raluca plecă înapoi în Maramureş, la Satu Mare ori poate în Sighet locul unde venise familia ei după război. În timpul divorţului dl. Felix Târlea veni la el căutând un sfat iar părintele Ioan îi dădu exemplul suferinţei lui Avraam care asemeni lui fusese un biet om cu nevastă frumoasă. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor

era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimându-şi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească îşi petrecea toată vremea când dl. Târlea nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlea încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlea, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Acum stătea aşezată pe colţarul portocaliu în L din dreptul măsuţei de cafea şi al ferestrei cu sfeşnicul cu şapte braţe acum stins în sufrageria luminată de dimineaţa ce abia începuse, în partea de jos a casei încă auzinduse radioul uitat pornit peste noapte, cu o chitară acustică sprijinită pe stâlpul din mijlocul sufrageriei modificate în stil american, cu trepte interioare, iar pe holul de jos toate uşile erau deschise, iar în bucătărie rămăsese pe masă omleta pe care şi-o făcuse şi nu mai avusese timp să o mănânce, câinele lătra afară, iar vecinul de la casa cu turnuleţe de lângă el încerca să-şi repare motorul la microbuzul vechi ambalându-l periodic, Raluca spunându-i că e doar în trecere prin Haţeg spre o prietenă din Petroşani din vremurile când locuiseră acolo anii '97, '98 şi întrebând ce mai face Felix. S-a recăsătorit? Ce face, e fericit? După puţină vreme se ridică să plece şi pe când se îndrepta spre uşa de lemn cafeniu părintele Ioan îi spuse povestea cu preotul care îi spune soţului supărat pe soţie că e de părere ca are dreptate, apoi după ce o ascultă pe soţie îi spune şi ei acelaşi lucru iar pe urmă după ce propria lui nevastă îi atrage atenţia că nu se poate să aibă amândoi dreptate înclină să-i dea dreptate şi ei. Plecară amândoi înspre oraş, părintele Ioan o duse cu maşina în centru şi o lăsă lângă troiţa cu numele eroilor păzită de cele două tunuri de culoare verde închisă din Primul Război Mondial; pe când se îndepărta încă îşi amintea privirea ei infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de aur a unui timbru roşu emis de statul Rusiei, cu cămăşuţa ultramarin închis a rochie vizibilă sub haina groasă de blană cu părul dat acum într-o parte pe fruntea ei imaculată de statuie de marmură a Afroditei, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, Raluca era o pasăre rară în Haţegul ăsta agonizant printre frunzele galbene ale lămâiului mare ornamental din farmacia în care intrase pentru a dispărea apoi după câteva secunde între oamenii de pe stradă care parcă se strângeau în jurul ei într-o mulţime pe când el ajunse la vopseaua ştearsă de pe asfalt a celei de-a doua treceri de pietoni. Privirea ei era asemeni privirii personajelor feminine atât de îndrăgostite din Codex Buranus, era o Flora ce îşi pierduse cununa pe câmp, ocrotită doar de singurătatea ei arhetipală şi de părul ei de aur, mai preţios decât grâul din câmpurile de vară. Înconjurată din toate părţile de frigul de ianuarie şi de iarnă cosmică, Raluca era asemeni unei zâne a verii, anacronică, uitată, singură şi minunată, mai frumoasă decât Doamna Di, o femeie care după tot ce a fost venise să spună iartă-mă, iar pe pământul acesta nu mai avea cui, arăta de parcă lămâiul galben şi ofilit era însuşi sufletul ei, ars, sterp şi ignorat. Doar atunci observă fulgii rari de zăpadă. Îi spuse parabola asta dorind să o înveselească şi să o mângâie cu o vorbă înţeleaptă dacă şi-o va aminti şi o va înţelege vreodată, iar apoi Raluca plecă apucându-şi poşeta de piele cu degetele ei fine însă puţin pătate de nicotină cu unghii date doar cu lac semitransparent şi luându-şi rămas bun de la preot, prietenul fostei lor familii, fostul lor prieten salutându-l cu durerea unei priviri de felină rănită, privindu-l cu ochii ei mesmerici de înger captiv în trup de tigroaică siberiană, o femeie damnată de propria ei frumuseţe, anatemizată de propriul ei trup.

Noaptea trecută avusese iarăşi visul acela.

Era călăuzit de un om foarte bătrân cu lemnul viu al sufletului plin de cercurile concentrice făcute de decenii, care asemeni unui alt Vergilius îl conducea prin lumina şi umbrele din viziunile sale. Erau în aula unei universităţi, înaintea lor se aflau doi oameni, primul dintre ei un om ofarte cărunt şi cu favoriţi mari şi zburliţi şi un om foarte tânăr cu ochii plini de chihlimbar întunecat, cel bătrân având un suflet tânăr iar cel tânăr având un suflet bătrân. Lângă cele două table ale sălii de curs profesor era chiar YHWH. Lecţia nu era una de teologie, demonstraţia în curs fiind asupra unei cărţi a viitorului, o carte transparentă, sferică şi electrică asemeni unui fulger globular.

Bătrânul îi spuse preotului: Directorul vede umbra, Stalkerului în întuneric îi răsare lumina, profet e cel ce va vedea şerpuita linie despărţitoare de lumini şi umbre ce le uneşte pe amândouă. Şi se trezise amintindu-şi de Dragomir, fratele său mai mic, Stalkerul din visul său.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputânduse distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş.

Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia că toată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline,

somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere.

Afară prin fereastră un felinar de stradă strălucea asemeni lunii, unei luni pline, galbene lumina descopunându-i-se asmeni unui curcubeu în cercuri concentrice, galbene ca cele ale felinarelor de noapte pictate în tablourile lui van Gogh. Era o noapte binecuvântată, cel puţin pentru el, oboseala făcând ca statul în pat să pară o plăcere ieşită din comun, simţindu-şi toate oasele parcă zdrobite şi fărâmiţate, amestecate cu bucăţi mari de sare neagră de salină, un colecţionar de vise, un şaman saşiu plecat prin univers în căutarea păcii ca un copil în prima zi de şcoală care şi-a pierdut numele pe scări. El şi Dragomir fuseseră doi copii nedespărţiţi, acum abia dacă mai ştiau unul de celălalt câte ceva. Ultima dată când mai auzise ceva de la el, îi trimisese o vedere de Crăciun din nordul Indiei, din Dharamsala. În cartea poştală îi spunea în câteva rânduri de suferinţă anesteziată că mersese acolo ca să scrie o carte şi că intenţiona să rămână până o va termina nu ştia când va fi asta.

Vederea francată cu un timbru cu harta Indiei era cu cel de-al 14-lea Dalai lama ţinând o eşarfă albă în mâinile ridicate ca şi cum ar urma să o pună pe gâtul privitorului. Îi trimisese şi o fotografie pe care o făcuse împreună cu un grup de călugări lamaici tibetani, din care îi arunca un zâmbet larg asemănător cu blitzurile zâmbetelor celorlalţi oameni din imagine. Citise de mai multe ori cartea poştală şi privise câteva minute fotografia dupa care scrise pe spatele ei: „Dragomir al meu e fericit dar trebuie să nu se îndepărteze prea mult de geamandură.”, după care i-o trimisese înapoi.

Pusese în colet şi cubul Rubik pe care Dragomir îl demontase şi-l reconstruise când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani. Cubul i-l trimisese cu pătrăţelele colorate amestecate. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra lui asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea. Somnul acesta atotputernic îl pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, care-şi aştepta deja de secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură. Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră.

Cum pot să se plângă oamenii se gândea părintele Ioan în vis de tăcerea cosmosului, de tăcerea câmpului cu flori uscate de spini din jurul oraşelor când cuvinte au fost spuse de pământ, au izvorât, au răsărit asemeni firelor de iarbă din pământ şi oamenii le-au auzit ca pe nişte poveşti spuse de uriaşi? Atâtea cuvinte spuse unele după altele ni se învălmăşesc în bulboanele inimilor, atâtea meditaţii asupra lor se aplatizează suprafeţele asemeni tăurilor de apă îngheţată din munte. Când cuvintelor le-au crescut aripile au venit la noi, ce avem nevoie să facem e să le lăsăm să ne clocească ouăle capetelor, să ne clocească minţile până se vor naşte alte păsări, care vom fi noi, să ne clocească creierele până când din ele va porni embrionul adevărului asemeni unei stele. În visul său auzea muzica universului, în visul său i se deschise urechea dreaptă de către o mână de înger auzind toate lucrurile despre care nu trebuie să se spună de îngeri ori de muritori. Sufletul său avea viteza unui avion cu reacţie navigând deasupra ostrovurilor somnului cu senzaţia de chitară electrică rătăcită într-o samba melancolică asemeni ploii din ochii lui închişi şi orbi, cu pleoapele lipite de viziuni parcă pentru totdeauna, forevăr cum spune românul.

Era un boţ de carne pus pe frecvenţa a ceva mai înalt,

- de acolo de unde vin vulturii -, aici jos în genunile numite pământ acoperit de oraşe şi stele purpurii tăiate în granit prăbuşindu-se din structura de rezistenţă a cerului.

Somnul acesta îl făcea să se recompună din cenuşa a tot ce reprezenta, a tot ce fusese vreodată, transmutându-i eşecurile şi învingerile în credinţă, şi ştia că nu el e cel mai important personaj al vieţii lui; ajunsese la halta ebraică Eben Ezer pe drumul său dar mai departe din mijlocul crucii greceşti nu ştia ce ar putea fi şi observase de ceva timp că merge prin întuneric la lumina galaxiei şi a ochilor săi înstelaţi pe care îi primise dintr-o mână necunsocută.

Totuşi se simţea de parcă trupul îi era de nisip spuberat de vânt, orice frică şi orice dorinţă destrămându-se asemeni pâclei ce învăluieşte satele dinspre Grădişte dimineaţa. Prin vis auzi o frântură tradusă simultan de o voce de femeie la laptopul uitat pornit pe un playlist nativamerican: - „It's a tragedy.” („Este o tragedie”) „It ain't a tragedy for me.” („Nu-i o tragedie pentru mine”) „It's not a tragedy?” („Nu este o tragedie?”) „It's a everyday life to a Lakota.” („E viaţa de zi cu zi pentru un Lakota.”) - , după care adormi iarăşi, profund asemeni unei pietre uriaşă roasă de apă în munte. Era asemeni unui urs adormit pe malul râului îngheţat iarna în zăpadă, veşnic şi sfânt asemeni pinilor acoperiţi de zăpadă ca făina de deasupra lui, inconştient şi viu în viscolul care îl acoperea treptat cu zăpadă şi lumină, înconjurat de îngeri în asemănarea unor pene incandescente căzute din aripile unui Phoenix, era ca un râu îngheţat înaripat de flăcări, un urs ars de zăpadă, iar în vis solitudinea şi sufletul naturii ce îl urmau ca pe un suflet romantic oriunde asemeni unor urme în nisip ori în pădurea ninsă era un zimbru alb rătăcit în iarnă, adormit cu fruntea în braţul de zăpadă al lui D-zeu asemeni unui copil binecuvânat de Yashua, cum se spune mai nou în Ţara Sfântă, era nimic, risipindu-se treptat în invizibil asemeni cernelei în apa de lângă mal a unui râu, o furnică pornită într-o călătorie în jurul pământului, mereu învins precum un sclav celt din Irlanda, învingător însă prin înfrângere asemeni unui om, orice frică şi orice dorinţă destrămându-se din urna de cenuşă a inimii sale asemeni primăverii încununate cu frunze şi flori care iarăşi şi iarăşi aduce aerul tremurat şi înlăcrimat, un om de argilă spartă în somnul era inconştient, neînţelegând pelicula bleu proiectată de cineva în inima sa pâlpâindă asemeni unui vechi televizor cu lămpi, dormind agitat şi profund asemeni unui iepure de câmp închis pentru totdeauna într-o cuşcă zăbrelită. Dormea, scufundat în undele ample ale somnului precum natura e scufundată în apele cosmosului. În visul său, în acea stare de inconştienţă era una cu cartea Yab. Pentru el cartea aceasta de Ketubim era cel mai enigmatic text ce omenirea l-a scris vreodată mai misterios decât nepătrunsa saga despre arderea lui Njall ori despre Gisli cel scos în afara legii, era cheia întregii probleme a fiinţei. O rumega de ani de zile fără să i se poată părea că înaintează măcar un pas spre marginea veşnicului orizont, la fel ca scandinavilor de pe Kon Tiki. Acum pe când dormea adânc asemeni unui pui de pisică ori unui căţeluş miţos de urs sus în schitul vreunui bârlog înspre munte, cartea Yab, pe care încercase s-o pătrundă, s-o memoreze, să opereze cu ea ca şi cu un cub, un con şi o sferă – se recompunea în el, fiecare neînsemnată picătură din sângele lui transformânduse într-o literă a cărţii, într-un alef ori un bet, ghimel ori dalet, al cărei mesaj era însuşi sufletul său, al cărui suflet era privirea dinaintea oglinzii care era el însuşi. În pat, măcinat şi malaxat de somn, cu picioarele ieşindu-i din dună ca dintr-o haină antică, cu perna Art Nouveau strivindu-i faţa, ca palma unui prieten, în loc de ochi având două gogoloaie de miere, îşi uitase şi numele însă cartea Yab palpita în el, extinzându-se cu fiecare respiraţie, asemeni unei infecţii cunoscând-o şi prin somn la 2: 41 dimineaţa cum îşi cunoaşte un meşter instalator tipurile de fileturi şi materialele de ţevi. Încercase odată să o citească şi să o recitească până o va înţelege şi crezuse că o să crape, mai curând decât să reuşească să înţeleagă ceva din ea. Pe de altă parte ştia că nimic nu stă deasupra ei, nici în universul nostru micşorat de fiecare zi ce trece, nici în Tanach de origine fiind singura carte pur artistică, unică, scrisă de o mînă divină în orice tradiţie, fie ea ebraică, islamică ori creştină. Gândurile acestea i se învălmăşeau în minte în creme ce era profund adormit

întins în patul său cu o mână atingând cu degetele răsfirate mocheta şi cu gura puţin întredeschisă. Acum în dormitor în difuzoarele laptopului se auzea un cântec în versuri neînţelese al indienilor americani, sunetele în dezintegrare ale unor lumi pierdute parcă pentru totdeauna, a unor vârste ingenue ale omenirii, descoperitorii porumbului laolaltă cu vânătorii de urşi, de bizoni şi balene pierind în întuneric ori lumină la fel cum înaintea lor pieriseră misterioşii vânători de mamuţi şi rinoceri glaciari. O muzică minunată, deasemenea o expresie a unui regret, regretul că deşi am pierit, deşi iată că nu mai sunt pământul pe care obişnuiam să hoinăresc nu a rămas acelaşi, dar totodată un cântec de victorie: victoria invizibilului, învingător, indestructibil asemeni lui Socrate condamnat la moarte ori asemeni lui Tenzin Gyatso exilat din ţărâna care l-a născut. Pe monitorul subţire al computerului portabil linia vişinie a filmuleţului de YouTube se extindea treptat tot mai mult spre dreapta, secundele şi minutele schimbându-se şi înlocuindu-se unele pe altele odată cu succedarea undelor cântecului care umpleau dormitorul aflat la etajul casei scufundate afară în ceaţă şi noapte.

Yab. Poemul epic al unui om în viaţa căruia este multă dreptate şi multă suferinţă dar mai presus de orice Iov e povestea unui om singur cu Dzeu a cărui singură şansă de vindecare e la D-zeu, vindecare care năvăleşte din cer asemeni furtunii care era veşmântul lui D-zeu, picurii ei amestecându-se cu lacrimile-i căzute în mormanul de gunoi amestecat cu cenuşă pe care stătuse aproape pe toată durata textului. Nu fiecare om e Yab dar Yab e fiecare om.

Teologia creştinilor de multe ori înclină să nu spună nimic, însă cea mai veche Scriptură mărturiseşte că uneori lui D-zeu îi place să-i zdrobească pe unii din cei pe care-i alege şi să le provoace suferinţă, lucru la care tanaimii şi amoraimii Talmudului tac şi dau din capetele prăfuite de cenuşa şi ţărâna aruncată în văzduh de cei de dinaintea lor. D-zeu e un geniu preromantic iar poemele sale muzicale sunt structurate în actele suferinţei, morţii şi graţiei dozate într-un număr aproape nesfârşit de variante, poeme atât de vii încât atunci când le contemplăm în toată frumuseţea lor uneori ne dau lacrimile după obiceiul împământenit printre oameni.

Prin vise într-o stare de iluminare soporifică pr. Onu îşi aminti cum merse la şcoală cândva prin anii de după 1980 ţinând în mână o filă ruptă de Talmud pe care i-o dăduse un evreu bătrân ce îşi rupsese aproape un sfert de Mişna pentru a da fiecărui copil de evreu una sau două pagini acoperite de arabescuri întrepătrunse de scriere ornamentală asemeni unor kible islamice migălos lucrate în piatră moale, bătrânul dorind probabil ca iudaismul lor din România Roşie să nu dispară, dând pagini şi la copiii de goim pentru că de bătrâneţe dăduse în mintea copiilor şi nu-i mai deosebea. Mersese atunci cu foaia în mână dorind să o arate lui Ştefan şi Victor, colegii săi de clasă pe când era în primul sau al doilea an de şcoală primară. Când se întorsese, mama sa spusese: -Nu trebuia să mergi, Onu. Putea să te vadă un copil şi să te pârască. Nu este voie. Îşi amintea cum îi răspunsese spunându-i o naivitate şi cum după alţi câţiva ani, după ce comunismul căzuse mama sa îi spuse zâmbind: -Acum poţi să crezi. Acum e voie.

La un moment dat lui Onu în somnul său i se rupse filmul nemaivisând şi nemaigândindu-se la nimic, inert ca un sac de cartofi. Afară în strada circulată de automobile în noapte cerul era întunecat de parcă ar fi avut o singură stea, un ciob de itraliu albastru stins şi picurând în întuneric asemeni ţurţurilor de gheaţă pe cale de-a se topi aliniaţi pe streşinile de tablă ale gardurilor zidite de e echea Uliţă a Grecilor, strada de negustori vechiul centru al oraşului cu hardughii de case cu porţi mari de lemn deasupra cărora vegheau un Pan încornorat cu coarne de berbec ori de un Hermes cu coiful înaripat cu aripi de ipsos. Dormea atât de adânc că ochii îi încolţiră asemeni a două cepe ori asemeni a doi sâmburi de strugure al căror vrej se agăţă de cer iar acum atârna între iad şi rai agăţat de nori de firul de viţă de vie încolţit în individuaţia privirii sale, dus de vânt spre munte odată cu corăbiile cerului.

Din când în când de afară se auzeau petarde aruncate de adolescenţii mult prea ameţiţi ce se întorceau din cluburile de noapte ori din birturi.

Ceaţa intra în balconul deschis al dormitorului de la

etajul casei înconjurând-o parcă asemeni unui nor, ca pe o corabie învăluită de pâcla din largul mării, învăluind oraşul ca o respiraţie în ger, difuzând în univers ca pâlpâirea unei dureri şterse. Noaptea îl înconjura cu aripile ei din toate părţile asemeni unei muzici, asmeni sunetului unui clopot ceresc agăţat ca talangă cu clinchet spart la gâtul sacrului viţel zidit din cioburi de aur de ani lumină care este universul. Se auzeau lătrăturile unei haite de câini vagabonzi pornind în căutarea a noi şi noi containere de gunoaie în care să reuşească cumva să se urce şi al căror conţinut să-l răvăşească cu boturile lor lihnite, a căror respiraţie se amesteca în noapte cu aburul ce scufundase tot oraşul în tenebre, în penumbrele sepia ale unor vederi tipărite acum optzeci de ani, când omul avea alte chipuri. E străzi felinarele electrice aruncau pete de lumini şi umbre omogen răspândite pe suprafeţe întinse pe asfaltul negru şi acoperit de un strat fin de apă, subţire ca aluatul de tăieţei de casă.

Pe antena aşezată pe balustrada balconului se aciuase un corb mare cu ambele aripi rănite. Pasărea mare şi neagră avea ambele aripi străpunse de parcă ar fi fost răstignită pe doi pari iar noaptea se trezea şi începea să croncănească tânguitor, plângând. Era şi el unul deal lor, un veghetor al durerii care naşte mărgăritarul.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputânduse distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş.

Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia cătoată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline, somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere. Era călăuzit de un om foarte bătrân cu lemnul viu al sufletului plin de cercurile concentrice făcute de decenii, care asemeni unui alt Vergilius îl conducea prin lumina şi umbrele din viziunile sale.

Erau în aula unei universităţi, înaintea lor se aflau doi oameni, primul dintre ei un om ofarte cărunt şi cu favoriţi mari şi zburliţi şi un om foarte tânăr cu ochii plini de chihlimbar întunecat, cel bătrân având un suflet tânăr iar cel tânăr având un suflet bătrân. Lângă cele două table ale sălii de curs profesor era chiar YHWH. Lecţia nu era una de teologie, demonstraţia în curs fiind asupra unei cărţi a viitorului, o carte transparentă, sferică şi electrică asemeni unui fulger globular. Bătrânul îi spuse preotului: Directorul vede umbra, Stalkerului în întuneric îi răsare lumina, profet e cel ce va vedea şerpuita linie despărţitoare de lumini şi umbre ce le uneşte pe amândouă. Şi se trezise amintindu-şi de Dragomir, fratele său mai mic, Stalkerul din visul său. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra lui asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea. Somnul acesta atotputernic îl pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, care-şi aştepta deja de secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător

predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură. Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră.

Mergând cu maşina la Deva, Onu trecu pe străduţa din spate a vechiului său liceu de sub cetate, cea pe care se afla internatul, o clădire veche, mare, cu un acoperiş masiv şi două etaje cu câte patru ferestre pe laturi şi cu un clopot vechi agăţat la mezaninul dinspre etaje în partea dinspre curtea şcolii, clădire înconjurată cu un gard metalic vechi de fier rorjat şi rotunjit încastrat în stâlpi zidiţi din cărămizi roşii, o construcţie tipică pentru perioada în care Deva ca şi restul Transilvaniei fusese provincie a Austro-Ungariei. La parter se aflau cantina unde un soldat foarte bătrân care luptase în Primul Război Mondial şi fusese cazat în camera pedagogului o săptămână şi jumătate îi ridicase pe toţi adolescenţii aceia bălaşiani - majoritatea copii de mineri comunişti din Valea Jiului în picioare - după care spusese o rugăciune, probabil singurul care nu se ridicase în picioare la masă fusese Mustafa, un băiat turc şi duşurile nefuncţionale, la etajul întâi se aflau săli de clasă unde internii ţineau meditaţiile dupămasa, iar la cel de-al doilea internatul. Aici fusese dus de mama sa în anii '90 pe când avea doar 14 ani şi lăsat singur în mijlocul abjecţiei. Viaţa lui în interiorul instituţei acesteia fusese o tortură într-o vree în care era doar un copil dar toate acestea nu mai contează. Ce poate fi spus e că viaţa lui aici unde fusese trimis la un frate mult mai mare şi mai deştept uneori decât era cazul se asemănase foarte mult cu cea a lui Davy din primul volum al romanului „David Copperfield” cu deosebirea că pentru el nu se găsise în acei ani nici un Steerforth, ori dacă vreţi Steerforth pentru el fusese chiar D-zeu care îşi manifesta inexlicabil prezenţa prin crucea uneori aurie alteori argintie pe care o vedea pe un spate de bloc prin fereastra camerei 3 sau 101, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, singurul loc de unde şi iadul şi acea cruce deveneau vizibile. În fine ce a trecut să fie uitat însă ştia că pe tot pământul acesta şi D-zeu şi karma, chiar şi Allah Însuşi, dau de zece ori ai mult oamenilor din ceea ce au avut ei de dat altora.

Când D-zeu presară jarul credinţei pe sinapsele de pânză de păianjen ale fiinţei, viul trebuie ori să se

transmute ori să se mistuie, iar revelaţia era o compasiune în 7 variaţiuni pentru toţi, pumnii se împrăştie în pământ în vreme ce sufletul învăluieşte Pământul într-un sărut sacru. Automobilul trecu pe lângă clădirea antícă a internatului şi după ce Onu aruncă o privire fugară celui de-al doilea geam din dreapta, înalt şi încadrat de o bordură albă, lăsă internatul în urmă, ajungând la intersecţia cu Calul Bălan, Biblioteca Judeţeană şi parcul cetăţii. Internatul rămăsese în urmă undeva pe o stradă circulată doar de elevi şi uitată, al cărei nume îl ai ştie doar D-zeu, singurul vrednic în a şti ceva în ce-i priveşte pe oameni fie că aceştia fură meseria secretului iubirii, fie că nu.

Iar pe piatra tombală a prietenie lor probabil că D-zeu va scrie că la ce a folosit toată inima lui dacă nu a avut inte, şi la ce a folosit toată deşteptăciunea lor incontestabilă dacă atunci când au avut ocazia au ales să fie roboţi şi n-au apăsat pe întrerupătoarele inimii pentru a-şi aprinde bulbii lor de lumină.

Tocmai trecea prin faţa intrării în parc unde se află vechea statuie a lui Decebal, când un om ai în vârstă de pe trotuar îi făcu semn să oprească, după care deschise portiera urcând înăuntru pe locul din dreapta. În poală, mâinile îi tremurau.

-În sfârşit, venişi. Eu tocmai mi-am terminat plimbarea. Hai la mine, nevastă-mea a făcut niște fleici, îi spuse omul după ce urcă în maşină.

Merseră şi mâncară fleicile discutând în acelaşi timp şi proiectul pe care amicul lui îl pusese pe tapet. Dl. Octav Popa era un bogătan cu două afaceri profitabile în Deva în centrul oraşului şi în satele Romos şi Căstău, în partea Orăştiei la care dorea să mai adauge şi proiectul unei noi biserici pentru care vedea în pr. Ioan noul lui preot. Dl. Popa fusese întradevăr sprijinul cel mai cald şi mai solid pe care pr.

Onu şi familia lui îl primiseră în situaţia groaznică prin care treceau şi îi venea greu să abordeze chestiunea prea în uşor, deşi în alte circumstanţe probabil că ar fi privit lucrurile altfel, aşa cum era relaţiile între ei erau destul de încurcate lucru ce-l făcea să se întrebe în definitiv ce ar fi negativ la încă o biserică, una ostășească. Pe la patru şi jumătate după-amiaza, pr.

Ioan merse la maşina lui parcată afară lângă Hummerul băiatului dl.-ui Octav, condus de dl. Octav Popa, îşi strânseră mâna şi pr. plecă înapoi spre casă pe drum trebuind să aştepte destul de mult la Sântuhalm şi apoi la intersecţie la Simeria Veche căci un sens al drumului era în reparaţii în două locuri pe distanţe destul de lungi. Când în sfârşit ajunse acasă era obosit, frânt de drum şi stând în bucătărie cu spatele la calorifer cu o ciorbă fierbinte în faţă. Pe drum îngheţase, de mai multă vreme unul din geamurile maşinii nu se mai închidea bine.

Pr. Onu stătea la masă iar învăţătura se extindea superb în jurul său, îl învăluia cu aripi de lumină lichidă presărată de vâne de flăcări, arătând ca o pagină de Scriptură cu comentarii răspândită spaţial în cele trei dimensiuni ale trupului, înconjurându-l cu un univers pe punctul de a se naşte ori poate a muri, cu imense aglomerări de stele reflectate în privirea tânărului preot cu obrazul ras, cu o mie şi unu de vitralii împrejmuindu-l din toate părţile, imagini sacre învăluindu-l cu invizibile cântece a căror substanţă erau însăşi flăcările care nu-l părăseau niciodată şi în care inima lui murea şi era înviată de Eliahu cu fiecare bătaie. Tora primită de Ioan Apostolul din mâinile lui Moise era prezentă în bucătăria lui ca un foc etern aprins pentru vegherea eroilor, un foc imagist, cosmic pulsând asemeni inimii încă vii smulse dintr-un cerb doborât în pădure, cu flăcări prelungi de cioburi de icoană şi tăioase asemeni firelor de iarbă, cu flăcări alungite, ondulate şi tocite asemeni săbiilor din epoca bronzului, cu flăcări sanctificate de pietate, cu flăcări aruncând umbre romantice, cu flăcări ibseniene şi tolstoiene, în ale căror lumini orice femeie este o Caterina din Siena imprimată în bijuteria imprimată în tuş în trei nuanţe şi hârtie tipografică emisă de statul Vaticanului la cinci secole de la sanctificare, flăcări în a căror arhitectură vei rămâne neuitat, bărbat, bătrân, copil, veşnic, kennig.

Când termină ciorba din farfurie se apucă să dea cu aspiratorul pe mocheta albastră gri şi pe cele două trepte din sufragerie tot parterul casei fiind plin de vuietul aspiratorului. Tocmai curăţa sub masa de sticlă când auzi pe cineva sunând la uşă. Opri aspiratorul sprijinind tubul de plastic pe altă latură a stâlpului de beton din mijlocul sufrageriei, unde se afla şi chitara lui acustică după care merse şi deschise

uşa învitându-l înăuntru pe bunicul său, care stătea în picioare pe trepte, un om foarte bătrân cu o privire albastră intensă ca privirea de vitraliu şi clară ca o privire de copil; bunicul său era un om cum se purtau oamenii pe vremuri dintre toţi ceilalţi care mai rămăseseră după nesfârşitele rotiri ale pământului doar Gheorghe de la Toteşti stându-i alături. Bătrânul era de la Bacău de unde era şi fostul episcop, copilul pădurarului unui boier mare, cu moşii întinse şi adunatele unele lângă altele ca oile pe ploaie că numai într-o zi cât îi de lungă o zi de vară şi cu calul o dovedeai să-i dai roata. Trăgea bătrânu-său cu sănătatea şi mătănea la ea că era un moşneag dar mai ales de când căzuse odată dintr-un camion şi-şi rupsese spata sus lucru urât ce-i dădea junghiuri din sfârşitul ploios de septembrie până spre începutul însorit de mai. Pe atunci era încadrat în muncă, era mai tânăr, la fabrică şi plecase cu bicicleta Ucraina la trei jumate după-masa acasă. Nici nu se îndepărtase mult că-l ajunseră mucitorii sus într-o remorcă, într-o maşină Tatra şi-l siliră să urce. La o groapă un muncitor fu tras din remorcă de-l apucă pe el strâns de-l doborî pe cadrul camionului de-şi rupse el omoplatul rău de tot, în trei sau patru cioburi de osul nu i se mai sudă niciodată la loc da mâna o putea mişca, din umăr. Şi acum venise după medicamente, parcă avea gheaţă în umăr.

Ceva mai târziu după ce bătrânul plecă vuietul aspiratorului reîncepu să se audă, asurzitor, triumfător peste liniştea dinainte. Afară în stradă se întunecase şi felinarul electric de sus de pe stâlp era ca o pâlpâire slabă prin ceaţa albastră şi friguroasă venită odată cu amurgul de iarnă, bacovian asemeni unor stampe ale minunilor citadine ale Naturii, imprimării ale stanţelor caligrafiate cu tuş, ulei şi caractere de plumb prin cărţile fără înţelepciune ale erei moderne, titluri care ne-au vexat de generaţii până când am început lent să uităm ce înseamnă.

Privind pe fereastră în stradă văzu oraşul înserânduse. Stătea poate de destul de mult timp acolo în faţa geamului albastru când în faţa ochilor săi un tânăr traversând strada în fugă fu trântit la pământ de o maşină care luase curba în viteză rămânând lat la pământ, mort, pentru a se ridica apoi şi a-şi continua drumul după ce aripa invizibilă a Iernii, acestei sfinte din calendar, îngheţate şi sacre asemeni Duhului lui Dzeu îl atinse ca o mână răcoroasă de mamă ce îţi atinge fruntea de copil arsă de febră.

Pr. Onu stătea la fereastră gândindu-se că o întrebare bună este ce te ţine treaz noaptea, dar poate că una apropiată ei poate fi ce este existenţa fără pasiune, fiinţarea fără euforie, era preotul aşa că trebuia să-şi pună astfel de întrebări spre deosebire de credincioşii lui liberi ca păsările şi albinele văzduhului, simţindu-se cât mai bine pe plajă la TelAviv ori o la Vama Veche la petreceri cu firimituri de pâine unse cu muştar, vodcă şi „Jurnalul bolivian” în buzunarul de la piept la cămaşă. Da, mama sa ca şi alte doamne respectabile nu admiseseră existenţa unei Fiinţe Mai Înalte până nu-i dăduse voie Partidul Comunist Român, şi de fapt Partidul nu-i dăduse voie, îi dăduseră voie nişte tineri inconştienţi târâţi de emoţii care au aprins lumânări în faţa Catedralei Cu Uşile Încuiate şi au îngenuncheat pe asfalt la serviciul propriei înmormântări cu automatele în coaste şi i-au dat voie să creadă în D-zeu după ce au murit. Ioan însă nu era aşa, el s-ar fi arătat de acord cu nişte fruntaşi utecişti numai dacă ar fi vrut să-şi bată joc de ei, însă era deja mult timp trecut de când nu mai obişnuia să râdă de oamenii simpli şi atotştiutori. Iar bineînţeles că răspunsul este cum scria pe Youtube: ţine-ţi inima în flăcări pentru că la om ce contează este inima.

Stătea singur la fereastra indigo în nivelul oranj al casei sale arătând asemeni unei structuri mondrianiene cu pătrate de culori diferite aprinzânduse la punctele de intersectare şi casa era atât de plină de pace de parcă acoperişul i-ar fi fost făcut din stuf înnegrit de ploi şi ars de stele căzătoare iar în apa de la demisolul casei înotau tăcut o mulţime de peşti, mrene, crapi, caraşi, baboi, peşti întunecaţi, albaştri, pântecoşi, indigo, acoperiţi de solzi exfoliaţi din pietre semipreţioase cu valuri albicioase de lavă pietrificată.

Peştii erau lungi şi ascuţiţi, geometrici, cu cozi mari asemeni mânerelor de piepteni de fildeş folosiţi de oamenii Antichităţii, cu înotătoarele dorsale ascuţite şi tăioase asemeni unor lame de ras, cu ochi de fosfor negru şi cu boturile acoperite de dinţi mărunţi, peşti care se intersectau în demisolul întunecat plin cu apă

până aproape de tavan într-o suită de unghiuri, tinzând spre două triunghiuri echilaterale perfect intersectate şi spre o altă formă, nedelsuşită în ape în clarobscur şi reflexe, o reprezentare a deznădejdii şi mântuirii, nepătrunsă. Erau acolo toate soiurile de peşti şi peştişori de apă dulce laolaltă cu toţi tritonii şi peştii tropicali ce reuşiseră să scape prin reţeau de canalizare din toate acvariile şi borcanele de sticlă pline cu apă ale lumii, acolo era paradisul peştisorilor de aur. Îşi amintea cum în noaptea precedentă avusese un vis în care privea ţărmul stâncos al unui ocean verde. Împrejur era plin de pescăruşi şi de foci care se urcau pe stânci ieşind din apă ude leoarcă, lucioase. Stâncile se îngrămădeau una peste alta devenind tot mai alungite şi mai înalte având aspectul unei cetăţi pierdute undeva în mare. Ca şi pescăruşii care majoritatea dădeau rotocoale în jurul pietrelor ţipând, focile erau foarte agitate lătrând şi încercând să se urce pe stânci. Însă pe măsură ce ajungeau mai sus se linişteau tot mai mult, nemaifăcând gălăgie şi doar privind în noapte la stelele de deasupra ce se reflectau în ochii lor strălucind asemeni a două stele prăbuşite în mijlocul mării până când foca aflată cel mai sus mirosi cerul cu botul şi apucă o stea cu dinţii trăgând-o din reţeaua constelaţiilor înceâpând să-i roadă pielea gelatinoasă ca pielea de caracatiţă. Pe cer stelele erau sferice ca nişte sepii şi meduze ori înstelate ca nişte stele de mare. Se trezise şi nu ştia sfârşitul visului. Privind Ursa vizibilă într-o spărtură mare în cer preotull îi spuse Ursei: -Inima noastră e un trunchi de copac în a cărui scoarţă toţi oamenii îşi crestează numele şi deznădejdea.

Amintindu-şi cum fusese la Deva realiza că nu oprise la benzinărie nici nu-şi cumpărase un hamburger de la fast-foodul gării, doar visase noaptea trecută că face plinul şi îşi cumpăru un sandviş cu două chiftele de vită, sos barbecue şi varză tăiată.

Mâncase sandvişul împreună cu Bogdan Florea, singurul prozelit din comunitatea lor, cu care se întâlnise lângă gară spre parcarea de microbuze şi în timp ce mâncau vărsase Pepsi e adidaşii noi. Acasă la Octav, fleicile fuseseră un pic prea rumenite şi lăsate în untura lor. Şi în vis avusese sufletul zdrobit, asemeni unei aripi frânte deasupra unei genuni, povara lui îl însoţea oriunde, era cu el mereu, nu eista speranţă doar anestezie şi înfrângere. Mereu atunci când era singur privirea parcă îi era plină de grunji sparţi de sare chinuindu-se să se nască şi se simţea de parcă înapoia frunţii ar fi avut o bulă mare de ţiţei uleios, amar, un lichid gros şi negru de abia scos din adâncuri.

Era printre acei oameni ale căror vieţi înseamnă moarte din timpul vieţii şi nu exista nici un remediu, rana lui era de nevindecat, cum spune şi Tora, dar totuşi te voi vindeca. Unul din oamenii chinuţi ai ţărânei noastre, om de lut al cărui suflet poartă chipul suferinţei, însă aceste lucruri nu trebuies spuse nimănui. Era un nenorocit, preot de vază şi nenorocit.

Nu aveau oamenii din pustia Egiptului, din mănăstirile Asiei şi Etiopiei, din deşerturile ummei şi din bărcile singuratice ale predicatorilor irlandezi, din chinoviile ortodocşilor şi din comunităţile catolicilor, din peşteri şi din pietre o viaţă cu o eternitate mai fericită? Pe de altă parte era unul dintre cei fericiţi, soţia lui Gina, de origine pe jumătate evreiască originară din Austria era leit Primavara lui Botticelli, o Primăvară germanică, aproape vikingă, gura fiind cel mai atrăgător lucru la ea, o gură făcută parcă din onix care niciodată nu spusese vreo înjurătură, şi doar nasul avându-l smitic, ondulat ca o narcă a fabricii. Părul îi era lung, negru cu reflexe blonde şi era o frumuseţe, frumuseţea dramei de familie în care trăiau.

Privind Ursa care era tot acolo se gândea cum se face că deşi ţinea legea şi căuta curăţirea credinţei în fiecare zi se simţea tot ca un gunoi şi asemeni lui Huckleberry Finn conştiinţa îl chinuia la fel de mult şi când făcea binele ca şi când ar fi făcut răul.

Nu conta că că încerca să împlinească credinţa-faptă iudaică ori că se ruga în adunare, îşi simţea carnea pe el, o senzaţie ce îi dădea o stare de greaţă spirituală. Ştia că om înseamnă murdărie şi patimă şi că după cum spuneau cei vechi păcatele nu cresc în copaci, orice ar fi făcut era un ghem gordian de păcate şi ştia că şi de l-ar visa pe ben Azzai ori l-ar vedea pe Eliahu râul sufletului său tot plin de gunoaie i-ar fi; „Chiar de m-aş spăla cu zăpadă, chiar dacă mi-aş curăţi mâinile cu leşie, Tu tot m-ai cufunda în mocirlă, de nu m-ar

mai suferi nici hainele de pe mine.” Yab. Dar cu toate acestea suferinţa e mama înţelepţilor de nu-şi vor pierde minţile în vremea asupririi. Sufletul său întristat şi empatic se reflecta în geamul ferestrei, albastru asemeni unui pelerin îndurerat înainte de a coborî în lume. Se simţea de parcă trăiau singuri pe Pluto, asteroidul tuturor solitudinilor sfărâmate, ale tuturor singurătăţilor distruse de D-zeu cu soarele licărind slab peste răsărit ca o speranţă amânată, îndepărtată.

Mergând cu maşina la Deva, Ioan trecu pe străduţa din spate a vechiului său liceu de sub cetate, cea pe care se afla internatul, o clădire veche, mare, cu un acoperiş masiv şi două etaje cu câte patru ferestre pe laturi şi cu un clopot vechi agăţat la mezaninul dinspre etaje în partea dinspre curtea şcolii, clădire înconjurată cu un gard metalic vechi de fier rorjat şi rotunjit încastrat în stâlpi zidiţi din cărămizi roşii, o construcţie tipică pentru perioada în care Deva ca şi restul Transilvaniei fusese provincie a Austro-Ungariei. La parter se aflau cantina unde un soldat foarte bătrân care luptase în Primul Război Mondial şi fusese cazat în camera pedagogului o săptămână şi jumătate îi ridicase pe toţi adolescenţii aceia bălaşiani - majoritatea copii de mineri comunişti din Valea Jiului în picioare - după care spusese o rugăciune, probabil singurul care nu se ridicase în picioare la masă fusese Mustafa, un băiat turc şi duşurile nefuncţionale, la etajul întâi se aflau săli de clasă unde internii ţineau meditaţiile dupămasa, iar la cel de-al doilea internatul. Aici fusese dus de mama sa în anii '90 pe când avea doar 14 ani şi lăsat singur în mijlocul abjecţiei. Viaţa lui în interiorul instituţei acesteia fusese o tortură într-o vree în care era doar un copil dar toate acestea nu mai contează. Ce poate fi spus e că viaţa lui aici unde fusese trimis la un frate mult mai mare şi mai deştept uneori decât era cazul se asemănase foarte mult cu cea a lui Davy din primul volum al romanului „David Copperfield” cu deosebirea că pentru el nu se găsise în acei ani nici un Steerforth, ori dacă vreţi Steerforth pentru el fusese chiar D-zeu care îşi manifesta inexlicabil prezenţa prin crucea uneori aurie alteori argintie pe care o vedea pe un spate de bloc prin fereastra camerei 3 sau 101, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, singurul loc de unde şi iadul şi acea cruce deveneau vizibile. În fine ce a trecut să fie uitat însă ştia că pe tot pământul acesta şi D-zeu şi karma, chiar şi Allah Însuşi, dau de zece ori ai mult oamenilor din ceea ce au avut ei de dat altora.

Când D-zeu presară jarul credinţei pe sinapsele de pânză de păianjen ale fiinţei, viul trebuie ori să se transmute ori să se mistuie, iar revelaţia era o compasiune în 7 variaţiuni pentru toţi, pumnii se împrăştie în pământ în vreme ce sufletul învăluieşte Pământul într-un sărut sacru. Automobilul trecu pe lângă clădirea antícă a internatului şi după ce Onu aruncă o privire fugară celui de-al doilea geam din dreapta, înalt şi încadrat de o bordură albă, lăsă internatul în urmă, ajungând la intersecţia cu Calul Bălan, Biblioteca Judeţeană şi parcul cetăţii. Internatul rămăsese în urmă undeva pe o stradă circulată doar de elevi şi uitată, al cărei nume îl ai ştie doar D-zeu, singurul vrednic în a şti ceva în ce-i priveşte pe oameni fie că aceştia fură meseria secretului iubirii, fie că nu.

Iar pe piatra tombală a prietenie lor probabil că D-zeu va scrie că la ce a folosit toată inima lui dacă nu a avut inte, şi la ce a folosit toată deşteptăciunea lor incontestabilă dacă atunci când au avut ocazia au ales să fie roboţi şi n-au apăsat pe întrerupătoarele inimii pentru a-şi aprinde bulbii lor de lumină.

Privind Ursa care era tot acolo învățătura se extindea superb în jurul său, îl învăluia cu aripi de lumină lichidă presărată de vâne de flăcări, arătând ca o pagină de Scriptură cu comentarii răspândită spaţial în cele trei dimensiuni ale trupului, înconjurându-l cu un univers pe punctul de a se naşte ori poate a muri, cu imense aglomerări de stele reflectate în privirea tânărului preot cu obrazul ras, cu o mie şi unu de vitralii împrejmuindu-l din toate părţile, imagini sacre învăluindu-l cu invizibile cântece a căror substanţă erau însăşi flăcările care nu-l părăseau niciodată şi în care inima lui murea şi era înviată de Eliahu cu fiecare bătaie. Învățătura era prezentă în bucătăria lui ca un foc etern aprins pentru vegherea eroilor, un foc imagist, cosmic pulsând asemeni inimii încă vii smulse dintr-un cerb doborât în pădure, cu flăcări prelungi de cioburi de icoană şi tăioase asemeni firelor de iarbă, cu flăcări alungite,

ondulate şi tocite asemeni săbiilor din epoca bronzului, cu flăcări sanctificate de pietate, cu flăcări aruncând umbre romantice, cu flăcări ibseniene şi tolstoiene, în ale căror lumini orice femeie este o Caterina din Siena imprimată în bijuteria imprimată în tuş în trei nuanţe şi hârtie tipografică emisă de statul Vaticanului la cinci secole de la sanctificare, flăcări în a căror arhitectură vei rămâne neuitat, bărbat, bătrân, copil, veşnic, kennig.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputânduse distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş.

Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia că toată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline, somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere.

Cât despre preot era în biroul său încercând să alcătuiască predica pentru duminică, cu gândul aiurea, departe asemeni albatrosului prins în furtună. Soţia sa era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita Torei, orin în palmele deschise ale Evangheliei, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui Dzeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir.

Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femei sale ajunsese parcă la zenit. Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care

una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajii mari şi albi, cu gura asemeni unei rodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru.

Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor.

Yab. Poemul epic al unui om în viaţa căruia este multă dreptate şi multă suferinţă dar mai presus de orice Iov e povestea unui om singur cu Dzeu a cărui singură şansă de vindecare e la D-zeu, vindecare care năvăleşte din cer asemeni furtunii care era veşmântul lui D-zeu, picurii ei amestecându-se cu lacrimile-i căzute în mormanul de gunoi amestecat cu cenuşă pe care stătuse aproape pe toată durata textului. Nu fiecare om e Yab dar Yab e fiecare om.

Teologia creştinilor de multe ori înclină să nu spună nimic, însă cea mai veche Scriptură mărturiseşte că uneori lui D-zeu îi place să-i zdrobească pe unii din cei pe care-i alege şi să le provoace suferinţă, lucru la care tanaimii şi amoraimii Talmudului tac şi dau din capetele prăfuite de cenuşa şi ţărâna aruncată în văzduh de cei de dinaintea lor. D-zeu e un geniu preromantic iar poemele sale muzicale sunt structurate în actele suferinţei, morţii şi graţiei dozate într-un număr aproape nesfârşit de variante, poeme atât de vii încât atunci când le contemplăm în toată frumuseţea lor uneori ne dau lacrimile după obiceiul împământenit printre oameni.

-Sunt lavă topită în mâinile tale, Doamne.

Ochiul deschis al cerului se extindea nemărginit peste oraşul în jurul căruia gravitau satele şi cătunele de munte albe ca nişte Luni aprinse, galbene, pâlpâinde icoane pe sticlă ca în ziua când stelele au căzut pe pământ. Pr. Ioan era în vremea rugăciunii, chemând ceva din înalt, din invizibil, de undeva din propria orbire, de dincolo de învechitul orizont şi de dincolo de cer, din oceanul străveziu în care sălăşluiau făpturi uriaşe, peşti gigantici, Uriaşi mai mari decât orice poate fi închipuit iar el un captiv doar pe pământul ce era un fir de piatră în ochiul cerului, ochi suportând durerea fiinţei. Era vreme de rugăciuni, iar rugăciunea lui era un drum prin livadă, un drum reavăn pe malul Galbenei ori o potecă prin zăpada apărută dimineaţa când copiii merg la şcoală pentru a dispărea odată cu soarele. Câtă suferinţă fusese la liber pentru toţi de când pământul se transformase în om şi el avea sentimentul că filmul abia începea. Rugăciunea îi preschimba sufletul într-o bucată grea de sare în care erau gravate propoziţii kierkegaardiene. Rugăciunea îl înfrângea, doborândul şi apăsându-i fruntea în podea, asemeni fiecărui credincios era un om cu sufletul înfrânt, zdrobit de bunătatea lui D-zeu. Oraşul în care se afla, satele din ţinut şi cerul erau scufundate în iarnă şi întuneric cosmic, iar noaptea zicea din scripcă la fereastra rugăciunilor lui părintele Ioan era ca Daniel cel căruia puternicul D-zeu îi schimbase stăpânii cum schimbi insulele într-o călătorie cu barca sub cerul absent şi plin de autoritate.

Odată la o înmormântare un enoriaş se rugase spunând: -Doamne, sunt un meteor; ard prea tare pentru a putea fi oprit.

Inima de-i va fi o bilă mare de magmă lichidă picurând din mâinile lui D-zeu, ce i-ar mai putea sta în cale? Dar totuşi, cât despre omul acela al lui, probabil că ar fi un credincios acceptabil dacă nu ar fi atât de înfumurat, îngâmfat, fălos ca un sătean pe tractor ce-şi formatează ogorul, un om dintre cei care după tot ceea ce a fost nu aud cerul cântând „If I Could Turn Back The Hands Of Time” de R. Kelly, tot muntele de măslini al cerului arătând ca o biserică afro-americană burduşită de rugăciune, rugăciunile care i-au scos pe cei de atunci din sclavie şi scufundată în Evanghelie şi interminabile repetări ale sufletului, viu ca un păstrăv cu carnea fierbinte ca zăpada urcând râurile îngheţate ale şuvoaielor subţiri din munte ce transportă odată cu trecerea erelor stânci gignatice spre valea milletiană, toate până la urmă vărsându-se în Dunăre, germanicul fluviu al lui Donar în pelicula apelor căruie se oglindeşte nevăzut Retezatul unde sau bătut cum scrie în Hrevarar saga scrisă de fratele

lui Ari Thorgilsson Cărturarul din insula Islandei mamă a gheţarilor şi oprire a aisbergurilor, triburile goţilor cu cele ale hunilor, nereuşind să se dovedească până când prinţesa Ilda a hunilor, luând o rază de soare de pe cer izbi cel mai înalt munte retezându-l şi prăvălindu-l pe peste goţi şi învingându-i, cei rămaşi fugind spre miazănoapte, toate lucrurile s-au petrecut aici în pământurile acestea unde blakmenii cu vorbă neînţeleasă se bejeniseră în bungeturile munţilor, găzduiţi sus sub nori de urşi mari şi buni şi de lupi plini de compasiune, aşteptând ca sărăcia pământurilor pietroase să-l mâne şi pe Atilla mai departe, dar oare cine trebuie să întoarcă înapoi mâinile timpului? Astfel nevăzând cum mâinilie unite în psalmi ale îngerilor sunt un Excalibur de chihlimbar topit, incandescent, lichid, în flăcări, tremurător.

Cât despre pr. Ioan, enoriaşul acela înfumurat, un prieten al său care mai avea atâta de trecut prin viaţă, îi spunea că pr. este un tzadik, cum spune Talmudul, un tzadik ve'ra lo, Un Om Drept Căruia I Se Întâmplă Lucruri Rele, lucru ce îi dădea o stare neplăcută, tzadik e un cuvânt greu iar omul e o privire inexplicabilă. Un om drept căruia i se întâmplă lucruri rele; în ce-l privea pe el, mai degrabă un om căruia i se întâmplă lucruri grele. Oameni credincioşi care suferă covârşitor mai mult decât ceilalţi, fie ei atei, comunişti ori beatnici şi pentru durerea lor care înfrânge şi apele învolburate şi neînduplecate ale Jiului cu lacrimi, nu există răspuns, doar tripticul medieval al celor trei stadii ale existenţei. Când lumea redevine un tohu-vavohu cum a fost timp de 12 ani în Europa secolului 20, nu poţi încerca să fii decât un lamedvuvnic, deşi atunci lamed-vuvnicii au intrat în crematorii ca oile profeţiei cântând Ani Maamin şi spunând rugăciunea: „FIE CA NICIODATĂ AŞA CEVA SĂ NU SE MAI REPETE.” Atunci şase milioane de Israeli sau preschimbat în îngeri de marmură în templul uman, veghetori ai omului şi ai sacrei flăcări veşnice din pieptul său. Cât despre el, cu un copil bolnav cum era, se simţea ca în timpul unei execuţii, era bătut în cuie pe Iachin şi Booz, răstignit asemeni evreilor răsculaţi din Iudeea Felix a Antichităţii. Multe lucruri nici nu-şi mai dorea de la viaţă, îşi dorea doar ca Yab să-l vadă pe D-zeu şi să-i fie binevoitor, să-l vadă cu credinţa lui nu cu telescopurile sateliţilor spaţiali construiţi de cei netăiaţi împrejur ori cu microscopul ştiinţific al necredincioşilor. Dorea să fie asemeni cântecului lui Bob Marley „God's Dog”, câinele lui Dzeu cu sufletul sănătos şi puternic asemeni unui mastif, plin de pace asemeni recifurilor Polineziei.

Versurile cântecului erau poate profetice, cum spune o planetă întreagă; „There's a war going on/ Death is trying to take life/And life is stronger than death/ But people believe that death is stronger than life/ But we know that life is stronger than death/ So life is the road you know”, versuri ce traduse înseamnă: „Se poartă un război/ Moartea încearcă să învingă viaţa/ Şi viaţa e mai puternică decât moartea/ Dar oamenii cred că moartea e mai puternică decât viaţa/ Dar noi ştim că viaţa e mai puternică decât moartea/ Aşa că viaţa este drumul ştii.” Dincolo de geam se lăsase noaptea însă inima lui îşi ardea untdelemnul în lampa de lut a trupului său. pr. era una din opaiţurile aprinse aici în stetl, în târgul împrejmuit de sate, sufletul lui era o feştilă aprinsă, o lumânare aprinsă de lumină torturată şi plină de har.

Avusese o viaţă destul de fericită cultivându-şi Tanachul tot timpul anului cum ţăranul îşi cultivă pământul, ştiind de mic că fiecare credincios e o Biblie. Tatăl său fusese uneori mai rigid dar maicăsa era deşi membră de Partid era o fiinţă de o mare bunătate cu o inimă cât un sat care îl inspirase de mic în credinţă şi îi dăduse mult curaj încă de pe vremea când era doar un prichindel care recita rugăciunile de Paşte, pe când pe cer îndepărtata Galaxie Yoknapatawpha încă se amesteca în apele liniştite ale Căii Lactee în serile de sărbătoare acasă la Tuştea în vremea în care una din surorile sale mai mari scrisese versurile acelea: „De cuvintele ar fi culori atunci aceasta ar fi o pagină galbenă/ De ar fi lacrimi atunci pagina asta ar fi o inimă.” Vremuri în care se juca la bloc la Haţeg cu Aurelian, vărusă-u în lupte de comando cu ţevi de instalaţie electrică umplute cu cornete rupte din maculatoarele deja scrise, ori când se jucau şi cu fetele ascunsa de ei se ascundeau aşa de bine că nu-i mai găsea nimeni două-trei ture la rând, ori pornind în vreme de iarnă nesfârşită spre nord pe banchiză în sus pe apa mică a Galbenei trecând pe sub

podul din centru şi pe lângă Cartier, zona cu bordeie ţigăneşti, apoi mai departe acolo unde râul se împărţea în două braţe până la ieşirea din oraş, conducând asemeni lui Fridtjof Nansen expediţii de prichindei rebegiţi şi curajoşi, uneori udându-şi câte un picior în apa râului, vremuri epice în care fiecare secundă ce trecea mai aprindea o stea pe cerul prerafaelit şi naiv, chiar dacă nu totul fusese gem de trandafiri, cum îi spunea tatăl său un inginer comunist ateu pe acea vreme, dacă îl vedea la rugăciune: -Uită-te la tavan!

Dintre cele patru râuri ale Edenului copilăriei fusese izgonit ca oricare de corbul Nevermore al adolescenţei care îi dăruise un suflet dureros asemeni unei primăveri, un anotimp în fiinţa umană în care inima este plină de suferinţă reprimată şi ochii plini de flori, un timp când nu ştia ce vrea sau spre ce să se îndrepte asemeni lui Randy Pausch aflat în imponderabilitate. Dar înainte de toate, ce vârstă frumoasă a fost Copilăria. A fost o eră istorică întreagă în care D-zeu răspundea şi proroociile nu se sfârşiseră şi limbile nu încetaseră în care rugăciunile îi erau asculatate şi zilele îi erau miracole, în care noaptea ochii săi închişi de copil adormit îl vedeau pe D-zeu învăluit într-un nor cenuşiu, ascuns; dormind şi rugându-se ca o albină ori un pustnic în chiliile lor pline miere ori bucurie, la răscrucea drumeagurilor cu urme de roţi în iarbă, drumuri nepietruite spre Sine ori spre Altul, având pe margini pruni indigo ori meri, vremi mitice în care dădea înainte zeci de pagini în „Aventurile lui Huckleberry Finn” asemeni copilului Nichita Stănescu pentriu a vedea dacă Huck va scăpa cu bine răzbind prin toate şi reuşind să-l salevze pe Jim, încă de atunci vremi de bejenie totuşi ca în Răsăritul Apocalipsului Antichităţii când străinii veniţi nu se ştia de unde izbeau cu săbiile lor negre de fier în frunţilor statuilor de calcar înlăcrimate de ploile amare ale sfârşitului de lume, lăsând urme adânci pe trupurile şi pe chipurile sculpturilor funerare ale Imperiului scufundat în marea timpului.

De mult timp pr. îşi propusese să împlinească a 613-a poruncă cum spune în Legea primită de la Poporul Cărții şi să-şi scrie propria lui Tora, învăţătura sa pentru fiul său însă până în prezent nu apucase să aibă cât de cât o imagine a ceea ce vrea să scrie. Încă nu ştia ce ar vrea să rămână scris pentru Ionuț. Totul era o nebuloasă din care se năşteau costelaţiile inimii lui, geometrice şi simbolice ca desenele bantu, din care porni cândva o rachetă de iubire către Celălalt, acest Sine. Gândul lui care revenea în această perioadă aşa cum stătea în faţa cărţii-altar cu lumânări aprinse înfipte în suportul picurat de ceară de albine, altarul pentru psalmi şi cântări de laudă incizaţi în litere sacre de chihlimbar era că omul trebuie să rabde dacă vrea să rămână om.

Până una alta va merge sus să-i citească o poveste.

Vremea rugăciunii trecuse şi acum era vremea familiei. Urcă scara în două ape trecând pe lângă vechile file de manuscrise ebraice şi arabe expuse pe perete şi după ce vorbi puţin cu Sarit, nevastă-sa, merse la camera lui Ioan aşezându-se pe patul său.

Copilaşul stătea pe pat privind un poster cu un jucător de baschet de culoare din NBA, lângă care se afla un poster cu Shrek, măgarul şi Puss. Cum auzi că e vremea de culcare Ionuț aduse vorba de poveste.

-Vrei să-ţi citesc o poveste?

-Tati, nu, n-avem nici o carte nouă de poveşti. Spune-mi una, te rog! Se rugă Ioan mişcânduşi spatele prin pat, convingându-l repede, pr. ştia cât de mult îi plac copilului său poveştile; pr. apucându-se să-i spună o poveste pe care o ştia de la bunica sa.

-Era demult demult pân locurile aistea, demult. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor.

-Da? întrebă Ionuț.

Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani.

Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte.

Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii.

-Da? întrebă Ionuț.

Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos.

Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre.

Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Săndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea…

Pr. Ioan se opri din povestit căci Ionuț adormise încovrigat în jurul genunchiului său. Tatăl îl puse pe pernă, îl acoperi şi mai stătu puţin privindu-l.

Povestea i-o spunea pe când era copil bunica sa Ana care nu era ortodoxă şi care îl iubise mult, iar el o spunea aşa cum i-o spusese ea din respect pentru bunica sa, o muncitoare româncă greco-catolică din Ardeal şi din preţuire pentru amintirea ei.

Cu câteva zile în urmă duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastră după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu şi calm în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei.

Bucătăria şi sufrageria casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, iar pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănânduse unor televizoare. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş albastru se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn presărat de ghindă.

Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală fotografiată în sfumato de ochii unui pelerin care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele acestei epifanii, ale cărei evanghelii de sticlă reflectă steiul de marmură scobită de după poarta mare de lemn bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind vărul rabinului singurul din familie care părăsise învăţătura Torei alegându-şi existenţa unui profesor de biologie evoluţionistă,

încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce rebe îi mulţumea şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei. În seara aceea după cinci minute preotul Ioan închise telefonul şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed al lacului din sufrageria sa ochii observând fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă spartă presărate pe malul apei căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătărie cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată de la marginea pădurii.

În februarie fusese la Constanţa, la mare stând sub faleză şi privind valurile prelungi ca gâlmele unor valuri de pământ, zidurile vikinge ale mării fără de capăt, împrejmuindu-l pe bătrânul Ocean care îşi ridica fruntea udă şi acoperită de sare spre stelele picurând ca nişte stalactite ca fortăreţele infinite ale noilor ziduri din jurul lui Nabu-Kudurrulusur. Se afla pe marginea a ceea ce el numea Oala De Ciorbă A Lumii Vechi, bolborosind pe două pietre din cercul lumii, una rece, aproape îngheţată, iar cealaltă încinsă ca o plită cu miezul aproape topit, oamenii care stau lângă rşiţa ei evând sufletul pătruns de şuviţe de flăcări.

Mersese la Constanţa la Mrea Neagră, stând pe ţărmul înţesat de stabilopozi care spărgeau noianele de ape în milioane de cioburi, valurile ce se năpusteau spre el fără să-l ajungă lucru ce îi amintea de o altă dată când fusese la mare, într-o zi senină în copilărie, stând aplecat şi adunând cochilii de melci marini pe ţărmul udat de apele abisale şi nesfârşite iar deasupra era cerul, nemaivăzut, cromatic, colorat asemeni unei hârtii japoneze făcute din petale mari de flori diferite, roşii, verzi, galben intens, indigo şi toate nuanţele posibile.

După preferinţele lui, îi plăcea să meargă la mare iarna, când marea devenea amplă asemeni unui roman tolstoian şi maiestuoasă asemeni unui samurai medieval japonez, îi plăcea să stea singur pe faleza ibseniană, pustie, plină de duşuri marine sărate purtate de vântul care îi scutura părul tuns scurt, ridicându-i-l pe fruntea unde avea să se lovească în accidentul de maşină de lângă intrarea în Hăţăgel. Sufletul său puritan n-r fi suportat să meargă vara pe o plajă şi să stea pe nisip alături de toate gagicile acelea dezbrăcate şi indivizii mai mult sau mai puţin libidinoşi care beau bere şi jucau cărţi pe prosoape în sunetul manelelor ori muzicii de heroină şi clubbing. Iarna Marea Neagră era în perioada de abstinenţă şi consacrare, transformându-se din murdărita şi uzata Afrodita, în glaciala, chietista şi meditativa Atena, Hagia Sofia. În momentele acelea viaţa lui se transforma într-un tablou romantic de Caspar David Friedrich ori în coperta vreunei carţi de Søren Kierkegaard publicată de editura Gallimard, în acele clipe era soldăţelul de plumb din povestioara daneză care înaintea sa avea peisajul de iarnă, îngheţat, al întregii lumi încă fără deznodământ ca un drum spre munte prin pădurile care nu au vârstă.

Durerea din gură şi din urechea stângă îi dădeau o stare de oboseală, o oboseală a durerii laolaltă cu o stare de privire de viţel tânăr, pe care nu şi-o mai ştia de multă vreme şi aproape că şi-o uitase, pe care o avea în adolescenţă şi mai înainte în copilărie când mesteca pastă de dinţi pusă la întărit în loc de gumă de mestecat, simţindu-i granulele chimice pe dinţi. Totul era aproape o stare zen ori un zid de alergare la 10 000 de metri plat. Ce frumoase erau vremurile de demult când era doar un copil şi când îl dureau măselele ca acum taică-său îl punea să inhaleze fum de vată arsă şi tot tezaurul copilăriei ea acolo în apartamentul lor cu două camere din blocul constrit în anii '60 ai secolului XX, de către Republica Socialistă România, această Gudrună, ţara în care se născuse el. Era singur cu el însuşi din prima copilărie asemeni bătrânilor goim al Patericului egiptean, transmutând singurătatea în solitudine, plictiseala în beatitudine, după cum în anii grei avea să-şi schimbe iadul trăit, infernul personal (care-i demonta şi recompunea diferit părţile feţei) în extaz în care îngeri cântau ca un didgeridoo amplu cu sunet de pian. De ce n-a putut rămâne în clasa a doua pentru totdeauna?

Cum stătea la măsuţă se aplecă înainte şi începu să-şi treacă repede mâinile prin păr scuturând mătreaţă pe foile de hârtie ce tocmai le citise; parcă

avea atât de multă mătreaţă, era atât de stresat de un timp. Tot în vremea copilăriei trecuse printr-o întâmplare îngrozitoare. Făcuseră o vizită cu clasa la un combinat chimic, era pe vremea Epocii de Aur a dictaturii, iar el cu încă doi băieţi jucându-se se fugăreau, iar el Onu fugind spre un capăt al halei se împiedică şi căzu într-un tanc mare cu acid, fiind întrun capăt întunecat al halei nimeni observând. Era un tanc cu un fel de acid, nu ştia de care, pe atunci nu se pricepea la chimie, adînc cam de aproximativ trei metri, plin. Nu-şi mai amintea multe din câte se întâmplaseră şi îşi pierduse cunoştinţa pe loc însă ce mai ştia era că în ultimele momente se rugase, iar apoi – după ce îşi pierduse cunoştinţa – simţise o Mână care îl trage afară din acid. Toate acestea erau adevărate, le trăise. La spital la Arad părinţilor lui li se spusese că nu mai este nimic de făcut pentru că acidul îi mâncase pielea şi carnea, rămânând doar oasele şi nu se ştia nici daca Ioan va mai trăi; se mirau şi cum ieşise din acid în starea în care se afla. Iar apoi începură oasele să i se acopere cu carne din nou cum făcuseră pe vremea genezei sale, cu vene şi apoi cu piele şi trupul să i se regenereze, iar apoi după un timp ceva mai lung mersese acasă. Toate acestea erau adevărate, el le trăise şi aceasta îl făcuse să meargă la şcoala rabinică de la Bucureşti, la yeşiva. Pe el D-zeu îl vindecase, dar va putea el, D-zeul lui Israel, să-l vindece pe Yose, pe băieţelul său? La spital, atunci, avusese patul lângă un bătrân de vreo optzeci de ani, un ţăran, om tare vesel care îl făcea mereu să râdă. Îi povesti odată cum pe la 1910, oamenii care mergeau la doctor şi erau primiţi de asistenţi, infirmierii unde ziceau că-i doare acolo le făceau injecţie, fie ficat, plămân sau limbă.

Ce ştia totuşi, era că atunci când fusese în tancul cu acid se întâlnise cu Moşe cu care vorbise în ebraică. Moşe nu avea nici un fel de halou, era un om negricios cu chipul plin de praf şi cenuşă, un fel de om albastru al deşertului (care lucrase multă vreme munci grele şi muncă de jos) şi nu ştia cum ajunse în camera aceea incandescent de luminoasă în care se aflau. Din tot ce discutase cu Moşe mai târziu nu-şi mai aminti nimic, îşi amintea doar părul său mai lung şi întunecat şi chipul său negricios, cu fire tăiate de barbă. Ce credea totuşi că vorbiseră, credea că discuţia cu Moşe fusese o lecţie de Talmud Tora dintro altă eră asupra blestemului de pe muntele Ebal şi binecuvântărilor de pe muntele Garizim, text pe care îl putu citi abia un an mai târziu după ce se vindecase. Şi aproape tot ce-şi mai amintea din timpul în care stătuse în spital în care anotimpurile se schimbau ca săptămânile, neobservat, fusese un vis pe care îl avusese într-o noapte de sfârşit de aprilie ori început de mai. Visase un Leu mare ce stătea cu faţa spre un Lac. Pe malul din partea dreaptă a sa, Leul avea în faţă o Oglindă ridicată vertical care îl reflecta. Pe malul din partea stângă, Leul lăsa arabescul neînţeles al unei Umbre în nisipul deşertului.

Aşa ajunsese popă la ortodocși, om cu multe necazuri şi multă fericire şi poate pentru că îl chema Ioan un prieten din Haţeg, din România avea să-i trimită un mail inexplicabil târziu, după ce avea să mai treacă mult timp, în care avea să-i scrie cuvintele din Geneză: „Yehudah, fraţii tăi te vor preamări; (...) Fii tatălui tău se vor pleca până la pământ înaintea ta.” – ori poate după ontologia predestinării îl chema Yehudah pentru că trebuia să primească acel text de revelaţie. Era un om cu preocupări liniştite, care stătea mereu acasă şi citea, singura pasiune mai neobişnuită fiind pasiunea pentru produsele de armurărie, pasiune care provenea de demult de când îşi tăia slănina de gâscă ori de raţă cu un cuţit spaniol marca Amuela. Era un om despre care cineva spusese că-şi dădea cărţile cum dă copacul frunze, ca un creştin, singura metodă pentru a le obţine înapoi fiind rugăciunea. Mintea lui îşi păstra totdeauna cursul în învăţătură ca un fir cu plumb. Nu era un om fără defecte aşa că ar fi inutil să îl prezint astfel, însă pe de altă parte e adevărat că – şi Cartea stă mărturie – că din ce este om el este printre ce e mai bun, şi aceasta din nişte motive nepătrunse. Nu era perfect dar avea sentimente, lucrul acesta fiind cea mai înaltă lecţie care putea fi primită de la el, înaltă asemeni idolului de lângă Rio de Janeiro şi adevărată asemeni unei pietre cum se exprima Sfântul din Asissi, fratele Francisc Cerşetorul.

Ori când, student fiind în anul doi sau trei la Bucureşti, se înscrisese pentru o mare

conferinţă iudaică în Belgia şi reuşise să meargă şi încă pe vremea spaţiului Schengen; pe lângă conferinţă văzuse Marea Nordului unde adunase nişte scoici galbene şi nişte cochilii curioase pe care le pusese când se mutase în sfârşit cu familia în casa nouă făcută de el şi soţia lui într-un vas deasupra chiuvetei albastre acoperită de stropi semisferici de apă reproducând aleator diferitele constelaţii din emisfera boreală. Mai mersese altădată la altă conferinţă, la Viena; de acolo îşi cumpărase cuţitaşul Amuela.

Conferinţele fuseseră interesante probabil însă în conversaţiile cu prietenii, în descrierile lui R. relevante erau lucrurile menţionate mai sus, Marea Nordului cu scoicile şi cochiile ei şi magazinele din Austria, lucru ce fără îndoială indică realitatea intuită că la conferinţele de orice fel sunt prea multe cuvinte şi poate doar cuvinte. Pe de altă parte era inexplicabil cum un rabin are ca pasiune colecţionatul armurăriilor, presărânduşi casa în locuri secrete de cuţite bine ascunse, însă probabil că rabinul era un slujitor de altar neconformist şi în plus după cum se exprimase el întro ocazie voia să ştie că într-o situaţie de nevoie „ai pe ce să pui mâna.” Probabil că sufletul său parte a inconştientului colectiv al întregului pământ simţise pericolele la care era expusă familia lui, pericole ce nu stătea în puterea lui să le îndepărteze şi de aceea simţise dintotdeauna nevoie să-şi protejeze familia până în pânzele albe. Oricum, având ca orice bărbat care nu e călugăr şi pasiunea aceasta războinică, R. Yehudah era cum am mai spus un om cu sentimente, iar predicile sale erau cele mai frumoase şi mai adânci din întregul ţinut. Cu părul tuns scurt pe care avea obiceiul să şi-l dea-ntro pa’rte cu mâna, într-o cărare pe partea dreaptă, R. era o fiinţă care asemeni unui vitraliu este alcătuit atât din bucăţi de sticlă întunecată cât şi luminoasă, probabil că ţinuse mii de oameni în credinţă, adusese sute înapoi şi convertise personal zeci; cu toate acestea, alţi rabini – din cei cu afaceri şi grupaţi ca şi în Biserica creştină în monstruoase coaliţii ale mândriei, banilor şi mafiei religioase -, clătinau din cap când aduceau vorba de el pentru că fusese atins de Dumnezeu; este perfect adevărat că în viaţa lui de dramă de secol XIX nu găsise înţelegere la destui confraţi cu paftale pe piept şi Mercedes la poarta sinagogii, chiar şi unul din colegii lui împreună cu comitetul sinagogii mari, purtându-se cu el ca şi cu un nimeni, R. fiind un om care a avut de suferit în casa Domnului din partea slujitorilor Domnului.

Acum îl voi lăsa în rugăciune, familiară, inexprimabilă, fragilă, fericită, incognoscibilă, obosită, deznădăjduită, mereu renăscând rugăciune, îmbrăcat cu tricoul său alb Adidas şi blugii albaştri americani originali gen început de anii '90, cu Biblia sa evreiască, cea legată de el însuşi deschisă undeva în Geneză ori Deuteronom, aşezată înaintea sa pe mochetă şi toată fericirea incomprehensibilă din sufletul său trist, atât de trist, stând îngenuncheat înaintea nevăzutului cu rugăciunea sa fără cuvinte şi plină de neîndurata şi interminabila epopee a deznădejdii, cu fotografiile interioare ale copiilor şi soţiei sale proiectate în cinematograful pustiu la oră de matineu al luminii sufletului său şi ţinând în mâinile deschise şi împreunate, jar aprins pe care îl scosese din propria sa inimă căci întraevăr R. ea unul din puţinii oameni cu inimă care au mai rămas în aceste vremuri pe Pământ, însă viu asemeni teiului lui Eminescu înmierând toamna bucureşteană, sub care ca cetăţean deplin al ţării româneşti îşi mânca sandvişul învăţându-şi pasajul de Talmud din ziua aceea; îl voi părăsi acum pentru puţin timp pentru a mă ridica în cer şi a duce apoi aceste cuvinte undeva înapoi acasă în România la capătul pământului celor ce le doresc, pentru a mă întoarce apoi la dreapta rabinului oriunde s-ar afla el, încăluindu-l ca într-un cocon de fluture cu aripile mele invizibile şi monolitice de transmaterie, învăluindu-i fruntea în flăcări a cărei suferinţă uitase până şi de frumuseţea văilor Retezatului văzut în adolescenţă. În rugăciunea sa ţinea jarul în palme şi jarul îl ardea fără să-l mistuie. În februarie fusese la Constanţa, la mare stând sub faleză şi privind valurile prelungi ca gâlmele unor valuri de pământ, zidurile vikinge ale mării fără de capăt, împrejmuindu-l pe bătrânul Ocean care îşi ridica fruntea udă şi acoperită de sare spre stelele picurând ca nişte stalactite ca fortăreţele infinite ale noilor ziduri din jurul lui Nabu-Kudurrulusur. Se afla pe marginea a ceea ce el numea Oala De Ciorbă A Lumii

Vechi, bolborosind pe două pietre din cercul lumii, una rece, aproape îngheţată, iar cealaltă încinsă ca o plită cu miezul aproape topit, oamenii care stau lângă rşiţa ei evând sufletul pătruns de şuviţe de flăcări.

Mersese la Constanţa la Mrea Neagră, stând pe ţărmul înţesat de stabilopozi care spărgeau noianele de ape în milioane de cioburi, valurile ce se năpusteau spre el fără să-l ajungă lucru ce îi amintea de o altă dată când fusese la mare, într-o zi senină în copilărie, stând aplecat şi adunând cochilii de melci marini pe ţărmul udat de apele abisale şi nesfârşite iar deasupra era cerul, nemaivăzut, cromatic, colorat asemeni unei hârtii japoneze făcute din petale mari de flori diferite, roşii, verzi, galben intens, indigo şi toate nuanţele posibile.

Îl voi părăsi acum pentru puţin timp pe rabin în rugăciunea sa, lăsându-l în zdrobirea şi rugăciunile sale, pentru a mă ridica deasupra sferei pământului să merg în ceruri şi să duc aceste cuvinte la capătul lor.

După ce i-am purtat cuvintele până în lumea viitoare şi i-am transmis deznădăjduitul mesaj S.O.S., după ce am ieşit de la Măria Sa am început să alerg şi să mă joc pe zona verde a cerului împreună cu ceilalţi îngeri din ceruri şi cu toţi copiii care au fost vreodată avortaţi pe pământ, cu pene mari de aripi de înger împletite în părul lor de lumină. Pe urmă am mers să ne dăm cu săniile, cu sacurile şi cu bucăţi mari de nailon pe Muntele Sionului care se înzăpezea la comandă pentru a redeveni apoi dacă aveai chef plin de măslini înfloriţi. Era o gălăgie şi o bucurie cum doar copiii, îngerii şi tzadikimii pot înţelege; eu i-am lăsat pe ceilalţi cu săniile lor de aur şi cu mâinile, chipurile şi nasurile lor carravageşti degerate şi am început să mă pregătesc de plecare. Mergând în jos pe zidurile ierusalimitene ale cerului, am ajuns chiar deasupra boltei de gotic târziu a universului nostru şi doar stăteam acolo fără vreun gând anume, privind noianurile talazurilor eternităţii ce ne înconjurau din toate părţile. Apoi am văzut că pe zid mai era cineva, dreptul profet Yirmiahu şi mersei la Alteţa Sa, găsind potrivit să-i pun cu mintea mea neîncercată de înger o întrebare care mă mângâia de multă vreme. Mersei pe zid până la meterezele unde se afla Yirmiahu şi îi vorbii profetului: -Înălţimea voastră, aş vrea să vă povestesc despre o mamă, despre Rahela Vladislav.

Poate că ştiţi greutăţile prin care a trecut, mai ales

cele cu băiatul ei, care au fost cele care i-au zdrobit inima. Pentru că se căsătorise într-o familie de goimi şi-a părăsit credinţa ca să fie totul bine şi a devenit ortodoxă. Pe copil a încercat să-l educe, dacă a văzut că copilul e cuminţel, nu s-a străduit prea mult, dar de încercat a încercat, iar apoi din motive necunoscute ori în urma unor traume băiatul ei a ales o viaţă care nu trebuie aleasă. S-o fi văzut pe Rahela, bădie Yirmiahu, cum începuse să facă ce nu făcuse în viaţa ei şi începuse să se roage, cel mai mult nu pentru ea ci pentru nemernic, cum mergea la biserică stând în spate proptită de stâlp ca Leonardo da Vinci, cum ţinea tot calendarul bisericesc ortodox, cât îi el de 366 de zile, mergea la preoţi luminaţi şi la văzători înainte, mergea la sihaştri ca Ştefan cel Mare, se punea singură pe autocar şi mergea din Haţeg până în Argeş pâna la Cotmeana, mănăstire luminată în acele vremuri. Era minunată Rahela. Şi câte posturi şi câte lacrimi, câte acatiste şi câţi psalmi repetaţi în miez de noapte de parcă ea era Sfântul David, câtă credinţă şi câtă speranţă şi câtă iubire, mamă-mamă, era mai mare dragul. Merse la mănăstirea nouă la Colţ unde e părintele Teofan, şi cât de mult îi ajutaseră cei de acolo, îi binecuvântau mereu, cum vorbise băiatul pe când era un adolescent rocker întunecat ca un demon cu unul din preoţii călugări care apoi fusese mutat înapoi la mănăstirea-mamă de la Bodrog, spunându-i că muzica rock e venin pentru suflet, că muzica aceasta face rău sufletului, şi cum mergea ea în posturi în fiecare noapte de vineri de la ora nouă postmeridian la maslu ducându-i din haine, nemâncând până la ora 3 dimineaţa, mâncând uneori poate doar o bucată de pâine ruptă de vreo ţărancă ce spunea „Doamne ajută!”, şi nemaimîncând nimic după aceea până ziua următoare când iarăşi începea roboteala, cum se împrieteniseră cu frăţia sa Tiberiu Clopotivanu care le cunoştea toate problemele ajutându-i ca o cruciuliţă de mir pe frunte, cum stătea ea, mama, fană Dalida şi Monica Vitti, batjocurile ce le primea de la ateii familiei care-i spuneau că s-a dat cu popii, ori batjocurile din satul unde era casa lor de la ţară, venite de la foştii ei elevi pe care se îndurase să-i treacă clasa, batjocuri de oameni buni şi beţi, în biserica veche de ruină reconstituită plină de neobişnuiţi preoţi bărboşi şi de oameni simpli prin care se mai nimerea câte un om cu stare, mafiot poate dar care ca orice vameş pocăit arunca bani cu ghiotura pentru biserică, inexplicabil acolo ca şi credinţa sa, stătea acolo în biserica medievală proaspăt reconstituită în sunetul unei muzici mai veci chiar decât biserica, spunând „Amin” şi făcându-şi cruce în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh din zece în zece secunde. Ori, mai târziu drumurile la mănăstirea Lainici la părintele Orsisie, cel slăbuţ şi cu suflet deschis care stătea în sihăstrie dincolo de autostradă în afara mănăstirii, şi cum mai spusei după aceea multele drumuri la Cotmeana, pe când în biserica nouă a mănăstirii nu fusese încă pictat decât altarul; şi părintele Andrei, proroc cu glas de Duh Sfânt, în mănăstirea pe lângă care trecea un pârâu muntenesc, cu arhondaricul plin de oameni evlavioşi şi necăjiţi, cu biserica veche din incintă ridicată de Mircea cel Bătrân. Cum stătea pe pernă în genunchi în biserică toată slujba, cum stătea şi aştepta în rând cu târgoveţii şi orăşenii veniţi din toată ţara, de la Braşov, de la Bucureşti, de la Bacău în rând la ghereta deasupra căruia scria: „Celor ce vin, pace/ Celor ce pleacă binecuvântare/ Celor ce rămân, bucurie”, cum stătea toată ziua în curtea mănăstirii sau în biserică, cum povestea cu unii din oamenii necăjiţi care veneau, cum îl dusese şi pe băiat şi se rugaseră ca răul să fie îndepărtat, cum cumpărau vara fructe de la ţărani la poartă, cum îi ponegreau vrăjitoarele pe călugări la oamenii ce voiau să intre în mănăstire, cerul în care soarele strălucea ca un ochi de ou fript dimineaţa înainte să mergi la şcoală, pârâiaşul dintre mănăstire şi arhondaric, bolborosind într-o limbă moartă, pricesnele care îi alinau sufletul sfâşiat, şi speranţa în Dumnezeu, în Dumnezeul românilor şi speranţa ei de mamă. Toată suferinţa, tot postul ei nesfărşit împotriva căruia o sfătuiseră toţi preoţii şi călugării, au îmbolnăvit-o, dorinţa ei de a-l vedea pe nemernic, singurul ei copil adevărat, au biruit în lupta ei îndârjită îndurarea lui Dumnezeu, după ce i-au vizitat multe alte necazuri de parcă suferinţa şi necazul cel mare al Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan se mutase la ei în casă pentru cine ştie câtă vreme. Au câştigat în cele din urmă, nemernicul de copil nu putuse face faţă

rugăciunilor ei fără sfârşit aseni nenumăratelor reflexii în lentilele cerurilor ale tuturor acestor mănăstiri în care primise ajutor, cu preoţii, călugării şi credincioşii lor, cu arabescurile inexplicabile ale traiectoriilor şi drumurilor neînţelese ale vieţilor lor. A câştigat, făcându-i totodată Măriei Sale o sumedenie de promisiuni. Iar după ce a câştigat şi nemernicul a fost incendiat de atingerea unei mâini din cer, după ce nemernicul s-a întors lăsându-şi în urmă necazurile şi redevenind credincios Rahela a început să se răcească devenind ce nu era şi nu fusese niciodată; fără credinţă, fără rugăciune, fără biserică, fără Evanghelie, fără Scriptură. Rahela a câştigat în lupta ei cu Dumnezeu şi copilul ei s-a întors, Rahela l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar totodată Rahela l-a păcălit pe Dumnezeu, l-a înşelat, preacinstit părinte Yirmiahu, îi spusei înlăcrimatului proroc cu ochi incandescenţi ca ai lui Nicolaevici Tolstoi, dar eu cred în ignoranţa mea de suflet neîncercat că de Dumnezeu nu i-ar fi răspuns şi băiatul i-ar fi murit în droguri, odată cu doliul ar fi îmbrăcat şi pietatea pentru toată viaţa, de asta vreau să te-ntreb Sfinte Yirmiahu.

Sub noi era o biserică franciscană cu două turnuri aproape identice stand cu capetele plecate unul în faţa celuilalt de o parte şi de alta a porţii vechi de lemn chihlimbariu întunecat. Un turn se numea Singurătate, nelipsitul însoţitor al omului, celălalt era sora lui, Solitudine, prietena ignorată a celor ce sunt vii. Jumătate din bolta alungită a bisericii vechi era năruită şi doar restul edificiului mai era în picioare.

Biserica aceea era o familie îndurerată, o familie a pierderii, dărâmată, distrusă, demolată, arată cu fierul ruginit al plugului până în inimă, prăbuşită, chinuită de suferinţă şi regret pentru cel ce nu a mai fost.

Singurătatea începu să vorbească, Solitudinea stătea cu capul plecat şi doar Singurătatea vorbea: -Iachin…

Sub noi era o biserică franciscană cu două turnuri aproape identice stand cu capetele plecate unul în faţa celuilalt de o parte şi de alta a porţii vechi de lemn chihlimbariu întunecat. Un turn se numea Singurătate, nelipsitul însoţitor al omului, celălalt era sora lui, Solitudine, prietena ignorată a celor ce sunt vii. Jumătate din bolta alungită a bisericii vechi era năruită şi doar restul edificiului mai era în picioare.

Biserica aceea era o familie îndurerată, o familie a pierderii, dărâmată, distrusă, demolată, arată cu fierul ruginit al plugului până în inimă, prăbuşită, chinuită de suferinţă şi regret pentru cel ce nu a mai fost.

Singurătatea începu să vorbească, Solitudinea stătea cu capul plecat şi doar Singurătatea vorbea: -Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor Inspiraţie fugitivă (tace) Culori necontinuate de nimeni pe cenuşii pânze acoperite de praf Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă (tace) Happening iniţatic desenândumi o ideogramă pe faţă Pe birou rămurele de busuioc şi pete de culoare Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluţiei franceze Când nu ne mai rămâne nimic muzica ne inundă urechile Unghie înnegrită de uşa tramvaiului radioul devenit lichid Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului Reflectoare holbate peste iarnă în oraşul devenit ceaţă şi întuneric Statui înţepenite hierofantic printre oglinzi Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip Muze gracile însufleţind templele în paragină Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului Din faruri rotunde efemer ţâşnesc fascicole verzi In intersecţia năclăită de noapte Bărci de gânduri plutesc pe moleculele uitării Alge împotmolind tălpile viselor Mărturia exploziei electrice cirus Prunii livezii îşi şoptesc egloge Văzduh geometric (tace) Nori în vârtejurile naşterii apotropaice Sculpturi pop din cuburi de bazalt lipite cu aracet După-amiaza petrecută la fereastră (tace) Sprijiniţi în palmele transformate în frunze Triunghi ascuţit ca o rachetă scuturându-şi şuviţele de flăcări Vechi locomotive negre răsturnate precum nişte jucării pe covor Părăsindu-ne plutele înotăm în propriile lacrimi Cadet pe corabia cu nume de pasăre Vântul îmi toceşte muchiile cubiste ale buzelor ce rostesc numele Iubirii (tace) Făpturi hidrodinamice plonjând optimist în pâlnii cu mortar Falsă exasperare în faţa arborelui pragmatic Tablouri realizate cu amprente cromatice (tace) Bibelouri purtând conversaţii în noapte pe rafturi Culori aşezându-se

simplu pe hârtia umedă Seraficul amestecat cu abjecţia daimonic geniu lucrând la normă Valuri sărate îmi inundă cortegiul Pe chip am o meduză ca mască mortuară Din bare de fier nituit un măslin cu frunze ghimpate de plexiglas Ocean cu valuri distincte precum tuşele impresioniste Planeta stratificată arbitrar urletul durerii Pământului Bancnote folosite în loc de cărţi de vizită şi de lanterne Oameni ucişi pentru bani purtând steme de state Moartea insinuându-se printre noi ca unică realitate Lumea a Treia legată în lanţurile lagărului planetar Encefalul atmosferic al Terrei ros de depresie Bolovan turtit înaintând în necunoscut Oraşe invadate de imperii de termite Diptere gri ce-şi depun ouăle în pielea noastră Radiourile liniştindu-ne angoasele întru importantul comerţ Vaţa părăsindu-mă la crepuscul Unul din şamanii comunităţii Revoluţii de catifea înăbuşite cu perne de pluş Pictură în frescă imitând grafitti-uri Frunze de cireş zburlite precum o coafură afrp Evenimente de abia trecute năpădite de mâlul aglomerării prezentului Nisip curgând misterios din cutii de carton (tace) Copilăria devenită un situ arheologic Dansul expresionist al frunzelor însufleţite de vânt Picurii de apă spălându-mi praful de pe chip Stele îngropate pe umerii generalilor Noaptea sosind ca o divizie de tancuri Frunze purtate de vânt în deşerturile mantice ale îndoielii Furnicar de stele adunate în jurul matcei De la mii de ani lumină distanţă Pământul strălucind enigmatic Muşte zgâriind hexagonal sticla Circular şir de zile primitive salbă de mărgele străvezii Pleoape arzând tropical lângă clipocitul febrei marine Nisip topit în lingouri Moartea îndepărtată precum următorul week-end Incă o noapte sub cerul pelasg Ziduri surpate cerul nopţii scăpărând ca un vitraliu Legende ţesând trecutul Elicoptere transportând uraniu către centrele de prelucrare (tace) Oceanul Arctic inundând Europa Tatuaje incaşe în scoarţa baobabilor Deznădejdea zvâcnind precum un peşte abisal Filozofi încărunţind la orele18 Schelete de uriaşi dinozauri lângă autostradă Lavă încremenind sub elemente Aborigen sfârşit sub soarele pătrat Efemeră argumentaţie a erorii convingătoare ca o bilă de heroină Docte biblioteci umplute cu tomuri despre greşeală Vieţi trăite doar pentru a umple câteva cărţi sau cd-uri Şi apoi o moarte adesea autoprovocată după un lame destiny Rânduri albastre scrise de fiecare din cei mai mulţi din cei şase miliarde în imponderabilitatea revelaţiei ignorate Aliniamente de zgârie-nori captând feeling-ul genezei şi al primului început Conştiinţa mozartiană a frunzelor Neoplastic Stratocaster Lira electrică pe măsura secolului douăzeci Corzi de aur ce vor amuţi când noi Vom fi acolo şi nu aici Revelaţii paraşutându-se precum trupele de ocupaţie Albastru Ierihon sunând în saxofoanele Harlemului Singurătate strivită ca un pachet de carton Ploaia izbind frunzele copacilor (tace) Muşuroaie crescând precum oraşele sub lumina de neon a amurgului Copaci de umbre acoperite de aburul gheţii ochilor noştri Bard rătăcit printre Muze în Parnassos Duh expiator pogorât călcând pe frunzele galbene Din inima mea Surpat zid în jurul templelor greceşti susţinute De aliniamente de furnale în flăcări Suflare de aer cald pe ochi Apa solidificată în aisberguri Transparente ziggurat-uri curgând ca un oras de uriaşe Blocuri către sud Topindu-se tot mai mult şi devenind apă amară Şi întunecată precum fruntea unei surori din Africa Inspiraţia strivind metafizic poeţii Arta devenită o ştiinţă exactă Universul sprijinindu-se pe o singură axiomă Gheizere tradând râuri subterane Meşteşugari medievali reprezentând miracolul în catedrala Cu ferestre mari cât oglinzile de mână Muncitoare jamaicană sub soarele mulatru împletind cântece în păr (tace) Imaginea lui Hristos fotografiată în emulsia de sânge a Giulgiului Africii Frunze scuturându-se enigmatic din glastra ikebana Marea Egee înverzind transparent insulele locuite de apostolic Cu tălpi prăfuite Feţele fraţilor noştri înnegrite de lacrimi Nervi scormoniţi exhibiţionist în cadrul noilor isme Muzica de cameră dispărând de pe servere Din lipsă de afişări (tace) Oameni dărâmaţi contemplandu-şi degetele încleştate Unghii umplute de pământul aspru al urletului Egoismul narându-şi propriul ego amăgit de tricksteri Sfârşitul strălucind pe muntii Canaanului Prooroci anunţându-ne deznădejdea (tace) Consumatori zâmbind cu priviri de zombies Becuri de tungsten falsificand lumina udă a cuvintelor Pagini

tipărite industrial conţinând unice clipe de revelaţie Ochi verde smarald străluceşte luna în surdul clipocit cosmic Buze de fildeş murmurând rugăciuni în arhipelaguri oceanice Treime nevăzută Graţie pogorâtă însufleţind lutul Epifanică reflexie a Luminii în luciul frunzelor Nori străjuind ca un cântec brazilian (tace) Ritm ciobit oval printre pietrele născute de apa râului Litere străvezii ilustrate de înluminura dimineţii Oameni murind de frig în blocul nostru într-o noapte oarecare de iarnă În care noi ne-am uitat la televizor şi apoi… iţi aminteşti ? Am pornit radioul şi am dat un party Sau mai ţii minte când am mers cu maşina o lună mai tarziu? Şi la punctul giratoriu stătea un tânăr la ocazie Un muncitor, un student, cine ştie ce-o fi fost. Nu l-am luat şi apoi la sfârşitul săptămânii am citit un articol mic În gazeta oraşului în numărul 21-28 ianuarie : Un tânăr navetist a fost gasit degerat şi jefuit la sensul Giratoriu. (tace) Nori alunecă precum nişte ciudate bărci de pescari Salcâmi niciodată înfloriţi uzi de picurii de cerneală ai nopţii Frunziş încărcat de păsări şi gânduri Muzicalitatea pământului vâjâind în penumbră La vere revolution est prêt a porter Picioarele mi se afundă în răcoroasele frunze ale nopţii Clipesc cu ochi limpezi ca doua pete de acuarele Evanescent personaj de animaţie cu privire indigo Înserarea se manifestă printr-o absenţă Necunoscut strălucind mistic de cealalta parte a ostrovului Jungla strălucind în ochi africani Penele păsărilor îngălbenind în septembrie Ochi arşi de acidul propriilor gânduri Cu ochiul inimii deschis călătoresc către cerurile în revoluţie Rotindu-se amplu sub stralucirea tălpilor Lui Dumnezeu Scoici secretând perle în jurul sidefului zgâriat ostrakon Tristele momente când inima omului devine pură ca un excalibur Marea oglindă a eterului reflectând orbitele Galaxiei Măşti gratuite zâmbind vorace sub stindardul mizeriei Idealişti murind în singurătate Extazul profetizând în magnifică pierdere de sens Cărţi arse în cuptoarele furnalelor Primitivi aborigeni zgâriind grafitti-uri memnotehnice Nesfârşitul născându-se aici printre ocru-ul frunzelor Strălucirea apei la orele 17 dând iluzia creaţiei păstrătoare a negaţiei Solipsiste Universul iluzoriu mutant al Ideii Poet pitoresc precum un bibelou zdrobit pe caldarâm Sunt orbit asemeni unui somn albastru-întunecat scos repede la lumină Noaptea aruncă o altă lumină ce pâlpâie în nervii noştri Având ca umbră mizeria propriei inimi mă las luminat De frunze şi vântul ireversibil Dealurile se cabrează înconjurând oraşul Asemeni unei turme nomade Veşnicii consumatori ctitorind supermarketuri Trandafiri părăsiţi pe o bancă Martori ai unei întâlniri ratate Blânzi piţigoi morţi de frig iarna Simetrii fasciste înceţoşează muşuroaiele în această zi putredă Iar până la urmă tot ce ramâne e un cantec reggae Fluture acoperit de mici cristale escaladând vertijuri Salcâmii acoperiti cu muşchi şi lacrimi (tace) Artă apărând în mod secundar din pură necessitate Muzica devine palpabilă într-o partitură de bemoli Cărţi cad misterios din rafturi alegându-ne Fauna marină înţepenită în pietre Nor fluturând ca un sombrero Din metrou cerul vazut printr-un grilaj Cu păr valuri sarate aed al Lumii a Treia Luminozitatea cerului estompându-se treptat ca pe un dreptunghi Vegetaţia primăverii strălucind ca fosforul De pe spinarea peştilor oceanici Ce muşcă rece Verzi Amurgul clipind în Morse cu ochii lui albaştri Cerul mă sărută cu buze întunecate Protest incizat în copacii de aur nativ ai dezastrului optic Alge şi cochilii îngreunează apa albă a fluxului Peste pietre râul Draperie transparentă precum o respiraţie Lemn închircit într-o creştere a abstractului Angajată într-o dispariţie prematură planeta respiră Sub fulgere matematice Lumina organică strălucind în noi Terra devenită o aglomerare urbană Poemele autorilor romantici înalţându-se în turnuri Prin camera de camin Noaptea străluceşte precum o stea complexă reflectată în mii de oglinzi Frigul mirosului pătruns de raşină al ierburilor din tundră Linii ritmice ale noului neolitic pe chipul planetei Vocea-mi se multiplica în coifuri de fier Deznadejde în fluctuaţii însoţind triburi de clone Mitic păcurar al turmelor de nori Ploaia maschează cu desăvârşire sfârşitul În straturi adânci de şisturi ferigi carbonizate Apriga zbatere a aripilor Timpul înnegrind fereastra Plopi cu frunziş de flăcări luminând precum îngerii (tace) Copilăria fluturând grandios zmee în urma Stinse linii de albastru şi lumină ştearsă compunând o operă de artă Ameţeli vâjâind precum un salt boungee-jumping Paradigmă mayaşă

scufundându-se în lichidul cuprins de panică Manechine de plastic transportate spre săli de expoziţie În vederea unor hotărâtoare instalaţii Şi acei ochi orbi Care nu vad nici după ce toată lumea a plecat şi au început să Se scrie şi câteva articole pentru reviste şi snobism Şi în paralel ochii mei care nu Îl vad nici acum Când deja exist Şi degetele Lui de lumină mi-au mângâiat fruntea cand am început să fiu Şi în momentul când am să respir pentru ultima oară Am să devin propria respiraţie În rotaţie imperceptibilă Soarele Sentimente patristice acoperindu-ne privirile precum un păr prea lung Comper al Apocalipsei printre pietrele insulelor Remuşcările înaintând în divizii Natura deszăpezită de imaginaţie lângă Sfârşit Vă rog nu mai levitaţi Profilul arhetipal al unei fiole cu penicilină sau al aceleia O cat de valoroase al unui viitor antidot asupra virusului HIV Vindecarea înscrisă într-o formulă chimică Gânduri deznodate la suprafaţa din imponderabilitatea şi hipnoza lirei Note de jazz Monoton lustruind sticla dimineţii Bompres al meditaţiei scufundat în omniprezenta lipsă de zgomote Păsările imprimânduşi caracterele cuneiforme ale aripilor În plastelina atmosferei Fulgerele întruchipeaza nişte albastri plopi cristici Stoluri de flash-uri răsfirându-se planat în pieptul electric al poetului Instrumente muzicale de aramă şi simţământ perpetuu Precum plantele care ies din pământ Cifre arabe Vărsatul de vânt al dezamăgirii primăverii exacte Cerul acoperindu-mă ca un scut de marmură Aglomeraţia de asteroizi densa ca un perete Galaxiile angajate într-un magnetic joc zen Ecoul fântânii parasite încărcându-se de ecouri galbene Navă cosmică făcută din metale galbene Meteor al suferinţei omului în galaxii Diluviunile timpului târâte în abstracte rotaţii Oceane de fosfor aurolând planete în geneză Terra Enigmatica precum un monument de pietre neşlefuite Acoperit de iarbă celestă Cerul pătat de nori Ca şi cum ar sta la pândă Visare înscriind pătrate în raze incerte Rugăciunea şi-a lăsat semnul mâinii în praful podelei Guri sărutând petalele diafanei atingeri a Ideii Ţipătul vertebrelor depunându-se în sedimente Edificiu de formule algebrice adăpostind cuvintele profeţilor (tace) Sub nori pluteşte împietrita maieutică a ratării Pătrat curb zgâriat de colţii primelor zile Înalte statui de fier cu ochii sfărâmaţi de fulgere Cununa din frunzele gândurilor Flirt al abstractei muze Suflet lăsat vraişte în urma vârtejului orb al cunoaşterii Catolice rugăciuni oglindite în sticla vie a ochilor (tace) Emoţia nesfârşita a înserării ce întârzie pe ramurile Inca înfrunzite Şi emoţia părăsirii omului de aur Cu ochi adânciţi de idol Statuie care va pândi din orice Babilon În asfinţit fereastră strălucind galben Precum sufletul nostru Liră elenă împrăştiind stoluri de sunete Frunze înconvoiat precum ogivele răzuite în piatră Bolovani eclipsaţi de efortul aripilor În această noapte liniştită precum o pană de curent Ochi sprijiniţi tridimensional de fruntea veşniciei Fulgere ne încunună părul cu aripi albe Arabescul fiinţei cercetându-ne în incandescente valuri Plopi sărutandu-se sub ecranul imaterial al cerului Umbrele amurgului înaintând înăuntrul oglinzilor Şi încăperilor oraşului Pleoapele nopţii zvâcnesc răsărituri Părul vântului spălat în vârtejuri de linişte Suflete fuzionând prin sărut Universul străluceşte în noapte asemeni unui mare oraş(tace) Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă (moment de tăcere). Şi doar Solitudinea tăcea.

Ca şi mine Yirmiahu era asemeni unei flăcări invizibile însă ceva mai mici decât mine, pentru că oamenii sunt fraţii mai mici ai îngerilor. Părul de nazireu îi era lung iar barba îi era retezată scurt. Purta veşminte evreieşti ţesute din lumină asemeni unui prinţ al lui Yaakov şi pentru că plânsese mult în viaţă, bucuria sa îl făcea să plângă şi aici în ceruri. Cuvintele îi erau o vâlvătaie care căpătau formă în văzduh şi printre colţurile stelelor, mâinile îi erau curate ca doi drugi de aur topit şi curăţit de foc, din omoplaţi îi porneau aripi lichide, în picioare avea sandale de safir, în mâini ţinea un pergament de lumină al Torei, iar fruntea îi era ea însăşi o Tora, inima fiindu-i un şuvoi de litere încerngănate unele întraltele ca într-o reţea în apa unui şuvoi de suflet ; la picioarele sale – care putea fi în mai multe locuri deodată – se întindea începând de oriunde eternitatea asemeni unei mări alcătuite din lacrimile plânse pe pământ, o mare amară sărată de cenuşa pe care atâţia şi atâţia credincioşi şi-au presărat-o în creştete odată cu

trecerea zilelor de mii de ani, de suferinţă infinită şi mărginită vanitate umană. Stătea pe metereze pe zidul cerului, deasupra cheilor de boltă ale îndepărtatului univers, privind cerul ţesut doar din prezenţa lui Dumnezeu, încununat de cântece veşnice ori de nori sacri de şehina şi de nimburi de lumina în şase colţuri, Yirmiahu cu chipul său de chihlimbar lichid, cu un nas semitic şi cu o privire puţin saşie, îmbrăcat în faldurile hainelor sale de lumină brodate cu fire de aur topit şi steluţe Maghen-David de argint, în mâinile sale cu Tora care se transforma când în sabie acoperită de litere din toate felurile de scriere, când în nexusul unui crin sacru spre care se îndreaptă toate firele de viaţă din năvodul vieţii, a căror broderii şi ţesături sunt chipurile lor ale celor ce sunt încă vii, şi ale noastre, ale celor eterni. Yirmiahu era când material, când transparent, când invizibil, asemeni unui om ce şi-a uitat numele pierdut în Dumnezeu.

Stătea pe zidurile cerului din obicei şi privea valurile invizibile ale eternităţii, nici el neştiind pentru ce. În faţa revelaţiei depline, răspunsurile se pierduseră în chietudine şi contemplare. Era o imagine a solitudinii în ceruri, în care putea şi el spune cuvintele acelei sfinte canonizată de Papă cu secole în urmă. Il priveam şi aveam sentimentul că se află un râu în faţa mea, un suflet plin de reflexii ca un borcan cu miere, cu sufletul plin de pietre şi stânci uriaşe pe malurile apei de meditaţii rembrandtiene în aqua-forte, o fiinţă în care cuvintele se zbat să iasă la suprafaţă ca nişte somni sau crapi uriaşi, ca nişte peşti gigantici care capătă viaţă în adâncuri. În adâncimile sufletului său comunicând ca şi celelalte suflete cu oceanul sfânt dinafară prin copci submarine în uriaşele aisberguri apa era fără sursă definită în ale cărei valuri mă scufundam înconjurat din toate părţile de albastru lichid cu pietre acoperite de alge şi presărate scoici şi cochilii sparte de fildeş purtate de apă ; în apă, în adâncuri aveam şase aripi asemeni heruvimilor, zâmbetul chipului meu luminos şi aici în tainiţele apei fiind reflectat în ochii gigantici ale submarinelor şi ai colosalilor peşti spadă, zburând prin apă înconjurat de spirale de cochilii de ziduri de peşti asemeni pâlcurilor de îngeri din cea de-a treia carte a lui Dante Alighieri, coboram în peşterile acvatice din genuni în care câte o caracatiţă bătrână medita asemeni unui bărbos Zalmoxis aşteptând regenerarea, părul de lumină îmi devenise un val lichid, eram fericit în apele nesfârşite ale lui Dumnezeu, ale cerului, ale fiinţelor celeste şi ale valurilor eternităţii, eram eu, pe fruntea mea era scris cuvântul „fericire”, eram în toate locurile deodată, ochii strălucindu-mi material ca două planete albastre sau albe, eram val topit în noianul curb al eternităţii, distinct totuşi cu propriul meu pleoscăit ; eram la propriu în al nouălea cer, în al şaptelea, ori în al treilea. Sufletele sunt toate împreună abis, însă pentru Mama Tereza ori pentru îngeri sufletele sunt un cosmos al Torei în care nu te pierzi ci eşti doar un explorator asemeni lui Cristofor Columb, ori a oamenilor emoţionaţi de pe cele trei corăbii ce au intrat în nemaivăzutul Pacific cu Fernando Magellan, dând nume la oceane de stele; lumina este singura noastră hrană, în cele mai adânci ape eu plutesc înconjurat de galaxii de valuri, mă dau peste cap în adâncuri în apa de suflet a ceea ce e viaţă, incandescent mă rotesc asemeni unei stele coborât în talazurile incomprehensibile ale sufletului printre idolii vremurilor vechi sparţi de timp şi valuri, mişcaţi spre ţărmuri din nou de apele ample printre coloanele Partenonului istoriei spre temeliile vieţii, aceste mâini infinite tot ce văd în adâncuri e lumină şi iubire în adâncimi căci marea e mult mai luminoasă în adâncuri decât la suprafaţă la baza vieţii se află doar munţii de lumină; în ape vii sunt o stea vie generată ca o scânteie din flăcări, sunt fericit, de asta sunt un înger. Yirmiahu stătea pe zidurile cerului din dragoste pentru Ierusalim, meditând în tunetul valurilor veşnice, ascultându-mi cuvintele şi cu ochii săi închişi văzând poate ceea ce voiam eu să aflu, ochii lui Yirmiahuerau două bucăţi de mărgean din perlele născute din lacrimile oamenilor şi după ce-mi dădu bineţe-mi spuse: -Păzitorule înger, n-are nimica, lasă-i, ce să mai tocmim. Pământul e mare şi eu l-am umblat, însă mereu aceleaşi lurcuri naşte, ca un cătun, şi-mi spuse mai departe mistere ce sunt prea dumnezeieşti pentru a putea fi povestite ori înţelese. Acolo unde stăteam cu Yirmiahu, pe scutul de la bolta ogivală a

cerului era scris în toată limbile: „Nu le este dată robilor fericire pe care s-o poată împărţi.” Îl voi părăsi acum pentru puţin timp pe rabin în rugăciunea sa, lăsându-l în zdrobirea şi rugăciunile sale, pentru a mă ridica deasupra sferei pământului să merg în ceruri şi să duc aceste cuvinte la capătul lor.

Când m-am întors în gând pe pământ R. se ridica de la rugăciune hotărât să scrie o învăţătură pentru Yose; se afla într-una din încăperile nefolosite ale casei. În mijlocul camerei, pe un covoraş, era o masă acoperită cu o faţă de masă verde, înconjurată de patru scaune. Pe acelaşi perete cu uşa se afla o canapea ce se învecina în partea dinspre fereastră cu o ladă de aşternuturi de culoare cafenie. În partea opusă, tot lângă fereastră, se găsea un dulap din lemn masiv lângă care la peretele opus ferestrei se afla un pat mare acoperit cu tot felul de perne. Pe acelaşi perete lângă uşă era o oglindă înaltă aşezată pe o noptieră pe care se mai aflau şi nişte jucării. Lângă uşă, deasupra primului pat erau nişte icoane ieftine: un Isus cu inima înconjurată de spini, un apostol bărbos şi una mai mare cu Cina cea de Taină. Dincolo de fereastră era balconul în care pe o bucată de linoleum se afla o băncuţă de lemn, o bicicletă „Pegas” pentru copii, câteva ghivece cu flori şi un butoi mare de murături în care se afla un pietroi alb.

De la balcon se putea constata că încăperea se afla într-o casă înconjurată din toate părţile de alte case, nu foarte diferite între ele, poate doar prin faptul că unele aveau parterul şi etajul acoperite cu viţă de vie, iar pe unele dintre case sus se putea vedea un acoperiş metalic. Lângă balcon era un paratrăsnet, pe care cineva dacă ar fi coborât, ar fi ajuns până la urmă între răsadurile de flori şi spanac din jurul casei. Iar dacă ar fi intrat încet spre stânga ar fi dat de un gard de mărăcini şi până la urmă ar fi ajuns la colţul clădirii tencuite şi nezugrăvite, de unde ar fi putut observa că pentru a ajunge la uşa de la intrare ar fi trebuit să deschidă portiţa puţin ruginită a unui gărduleţ metalic ce proteja alte răsaduri situate în faţa casei. Intrând şi urcând treptele spre etaj, R. er fi trecut pe lângă uşile dormitoarelor, ajungând într-un coridor întunecos neiluminat unde a doua uşă era a încăperii din care tocmai plecase.

Voia să-şi scrie propria învăţătură, propria Tora după cum spune ce-a de-a 613-a poruncă, dar nu ştia cum să înceapă. Merse în biroul său şi aşezat la masă umplu o jumătate de coală după care o aruncă în coşul de plastic pentru hârtii. După ce mai mototoli o foaie se opri descurajat şi scoase primul volum care i se opri între degete din bibliotecă, îl deschise la întâmplare. Era o antologie de literatură latinoamericană, iar pagina unde se deschisese cartea era o povestioară scurtă scrisă de Jorge Luis Borges, scriitorul argentinian orb, şi intitulată „Variaţiuni după Kafka”. Yehudah începu să-l citească rostind cuvintele încet: “Şi de acolo am plecat în pustie…”, parcă a mai zis, însă prietena lui Franz Kafka era acum deja destul de înaintată în vârstă şi nu-şi mai amintea conversaţia în întregime. Îşi amintea doar că Franz cu sufletul încă înlăcrimat şi însângerat îi sărutase mâna ca pe mâna Sfintei Caterina din Siena. Era cea mai frumoasă amintire din toată viaţa ei centraleuropeană, argentiniană, empirică şi burgheză, biata de ea.”

Rabbi închise cartea. Privea foile albe de hârtie de pe mană, dinaintea lui gândindu-se: "…noi înşine suntem prizionierii lipsei de relevanţă, obosiţi pelerini în cel mai bun caz proptiţi cu frunţile de zidul adevărului; …imaginilele

care sunt romanul aşa cum scrie în pictura bisericii Drăgănescu pictată de Arsenie Boca despre faptele omului: „Tu eşti noi”; şi oricât de mut ai rămâne în faţa lui Verhovenski jr ori a lui Aleoşa, n-ai cum să nu observi că ei înşişi sunt făcuţi din litere, care ca nişte pixeli le dau formă. Aproape orice carte nu e decât o s rânduri aşa succesiune de file şi de şiruri de caractere aşa că te întreb, îngere: tu cum crezi că au fost făcute şi astea? Scrisul nu e decât umplerea unei pagini, ocuparea acesteia cu pericope şi imagini. Scrisul poate fi numit şi un gest echivalent cu însemnarea paginii.

Cam acelaşi lucru se regăseşte şi în marcarea vitelor de către ţăran ori înfigerea unui steag în Lună.

Pretenţia de cunoaştere la nivel de sistem a lui D-zeu, a fiinţei şi a spiritului nu este posibil de atins, nu este posibil unui om, nu stă în puterea cunoaşterii umane să cunoască legile care sunt structura arhitecturii existenţei. De exemplu în cazul „Prelegerilor de filozofie a religiei” arhitectura lumii religioase proiectată cu liniarul şi compasul de G. W. F. Hegel este una inextricat eronată în cea mai mare parte, rezultatul finit al respectivelor prelegeri fiind un insectar de fluturi morţi ori încă zbătându-se, un catalog de insecte din care orice urmă de viaţă a dispărut al istoriei şi geografiei religioase.

Un alt neajuns al culturii este faptul că se consideră practicarea filozofiei ca ceva suficient, uitându-se că filosofia a apărut ca rezultat al unor polemici greceşti din Epoca Antică purtate de nişte oameni care nu cunoşteau ceva mai bun şi că în cea mai mare parte ceva asemănător a rămas până în ziua de astăzi, asta însemnând că şi de individul a reuşit să ajungă pe vreunul din cele trei podiumuri ale dialecticii, misterul sufletului rămâne în continuare ignorat de aproape o mie de ani, iar menora cu şapte flăcări ale conştiinţei rămâne pe mai departe neaprinsă, de aceea poate că Talmudul, dintre toate templele umanităţii, cu ale sale nesfârşite oglinzi reflectate de oglinzi de comentarii la comentarii, cu textul său agregat din munca anonimilor fără număr asemeni articolelor enciclopediei Wikipedia, tu textura paginilor sale de rubin, cu ţesătura literelor sale aflate pentru eternitate între zi şi noapte, de aceea poate că Talmudul suntem noi.” În noaptea precedentă înainte să meargă la culcare se dusese să închidă jaluzelele la biroul său al cărui geam rămăsese deschis toată ziua şi privind pe fereastră văzu în depărtare un zgârie-nori înclinat cu aproximativ 25 de grade. Era un bloc de sticlă, uriaş, în ale cărui geamuri se reflectau stampe cu vederi din tot oraşul. Dincolo de blocul-turn, în plan îndepărtat se auzea Oceanul ale cărui valuri aduceau lampioane aprinse de pe celălalt continent, ori poate din cealaltă lume, lumini pâlpâind asemeni unor embrioni electrici închişi în ouă de hârtie chinezească, vii. De cealaltă parte, opusă blocului uriaş se afl biserica Sfânta Sofia, înclinată deasemenea în acelaşi unghi, înghiţită lent de pământ vegheată de djinnii celor patru minarete otomane ca de patru mărturisitori pentru D-zeu ori pentru trecut. Adormise în ţipetele lihnite ale pescăruşilor.

Pe când stătea atunci câţiva paşi mai în spate în cimitirul iudaic, cu d-ra Ştain care îşi spunea rugăciunile de rămas bun şi de despărţire, îi simţea sufletul, singur asemeni lui Brendan pe ape, ori asemeni solitudinii unui sfânt celt părăsit într-o barcă în mijlocul valurilor. Era singură de-acum, doar ea şi pietricica pe care o ţinea în mâna stângă. După operaţiei Helga îi trimisese un e-mail rugând-o să vină în România. Îi mărturisise lui că simţea că cerul se deschide ca o floare albă de tămâie în faţa ei şi că va muri în urma operaţiei acesteia nereuşite, iar R. ştia şi el acest lucru, le văzuse, în urma unui vis care nici măcare nu fusese un vis dar care totuşi fusese mai mult decât un vis şi, la exact o săptămână după aceea, aproape când se împlinea ora visului Helga muri, îndurerând totă familia care veni din Satu Mare şi împrejurimi fiindcă fata ceruse să fie înmormântată la Haţeg, şi întristând în timpul îngropării întreaga comunitate şi chiar şi pe ortodocşi. Până şi unul din poliţiştii care veniseră cu Bobby plânsese. Şi acum erau la cimitir chiar în ziua de Ajun, o zi ca toate celelalte dar o zi în care ningea cu lumină în oraşul inundat de toată lumina aceasta difuză, fără sursă, lichidă, asemeni unui abur de oţel lichid în valuri întoarse de Lună, incandescentă. După ce plecară de la casa mică şi dată cu var a bătrânei, o dusese sus în munte la Gura Apei, unde era barajul mare. Stătură pe

digul mare perpendicular pe firul apei, iar d-ra Ştain căreia nu-i ştia nici prenumele privea barajul tăcută ca un personaj existenţialist de eva vreme, când văzură jos în lac un urs alb înotând, urcându-se pe gheaţă şi mergând apoi cu capul în jos, parcă mirosind gheaţa.

R. vru să spună ceva dar simţea că nu exista nici o explicaţie, doar natura asemeni sufletului este un pian delicat şi fragil. Nu înţelegea, nu înţelegea, ştia doar că avea în faţa sa ceva neobişnuit, un secret al naturii, trecutului şi omului, asemeni oblojelilor şamanice de vraci cu propolis în spirt şi ţuică ale tatălui său care îi vindecau abccesele şi durerile de urechi, fiind primul leac în medicamentele înrudite cu leacurile wintu şi shoshone, locuitori ai altor secole ce înţelegeau înţelepciunile basmului spus vâlvătăile albastre ale vitraliilor valurilor unice şi fără capăt ale tăcerii. După mulţi ani, târziu, tot ce avea ea din cea zi oribilă a celei de-a doua înmormântări dacă se poate exprima aşa fusese cum atunci când totul se terminase, pe autocarul spre Cluj auzise cântecul lui Zucchero, atât de nepotrivit cu starea în care era şi lucurile prin care tocmai trecuse conştientizând de altfel că-l aude doar la un singur vers. De Rabbi Hirsch nu-şi mai ducea aminte aproape nimic, mai ştia doar că fusese un popă cu ea acolo în durere.

Durerea din gură şi din urechea stângă îi dădeau o stare de oboseală, o oboseală a durerii laolaltă cu o stare de privire de viţel tânăr, pe care nu şi-o mai ştia de multă vreme şi aproape că şi-o uitase, pe care o avea în adolescenţă şi mai înainte în copilărie când mesteca pastă de dinţi pusă la întărit în loc de gumă de mestecat, simţindu-i granulele chimice pe dinţi. Totul era aproape o stare zen ori un zid de alergare la 10 000 de metri plat. Ce frumoase erau vremurile de demult când era doar un copil şi când îl dureau măselele ca acum taică-său îl punea să inhaleze fum de vată arsă şi tot tezaurul copilăriei ea acolo în apartamentul lor cu două camere din blocul constrit în anii '60 ai secolului XX, de către Republica Socialistă România, această Gudrună, ţara în care se născuse el. Era singur cu el însuşi din prima copilărie asemeni bătrânilor goim al Patericului egiptean, transmutând singurătatea în solitudine, plictiseala în beatitudine, după cum în anii grei avea să-şi schimbe iadul trăit, infernul personal (care-i demonta şi recompunea diferit părţile feţei) în extaz în care îngeri cântau ca un didgeridoo amplu cu sunet de pian. De ce n-a putut rămâne în clasa a doua pentru totdeauna?

Ce ştia totuşi, era că atunci când fusese în tancul cu acid se întâlnise cu Moşe cu care vorbise în ebraică. Moşe nu avea nici un fel de halou, era un om negricios cu chipul plin de praf şi cenuşă, un fel de om albastru al deşertului (care lucrase multă vreme munci grele şi muncă de jos) şi nu ştia cum ajunse în camera aceea incandescent de luminoasă în care se aflau. Din tot ce discutase cu Moşe mai târziu nu-şi mai aminti nimic, îşi amintea doar părul său mai lung şi întunecat şi chipul său negricios, cu fire tăiate de barbă. Ce credea totuşi că vorbiseră, credea că discuţia cu Moşe fusese o lecţie de Talmud Tora asupra blestemului de pe muntele Ebal şi binecuvântărilor de pe muntele Garizim, text pe care îl putu citi abia un an mai târziu după ce se vindecase. Şi aproape tot ce-şi mai amintea din timpul în care stătuse în spital în care anotimpurile se schimbau ca săptămânile, neobservat, fusese un vis pe care îl avusese într-o noapte de sfârşit de aprilie ori început de mai. Visase un Leu mare ce stătea cu faţa spre un Lac. Pe malul din partea dreaptă a sa, Leul avea în faţă o Oglindă ridicată vertical care îl reflecta. Pe malul din partea stângă, Leul lăsa arabescul neînţeles al unei Umbre în nisipul deşertului. Aşa ajunsese popă la israeliţi. Şi Yirmiahu era asemeni unei flăcări invizibile însă ceva mai mici decât mine, pentru că oamenii sunt fraţii mai mici ai îngerilor. Părul de nazireu îi era lung iar barba îi era retezată scurt. Purta veşminte evreieşti ţesute din lumină asemeni unui prinţ al lui Yaakov şi pentru că plânsese mult în viaţă, bucuria sa îl făcea să plângă şi aici în ceruri. Cuvintele îi erau o vâlvătaie care căpătau formă în văzduh şi printre colţurile stelelor, mâinile îi erau curate ca doi drugi de aur topit şi curăţit de foc, din omoplaţi îi porneau aripi lichide, în picioare avea sandale de safir, în mâini ţinea un pergament de lumină al Torei, iar fruntea îi era ea însăşi o Tora, inima fiindu-i un şuvoi de litere încerngănate unele întraltele ca într-o reţea

în apa unui şuvoi de suflet ; la picioarele sale – care putea fi în mai multe locuri deodată – se întindea începând de oriunde eternitatea asemeni unei mări alcătuite din lacrimile plânse pe pământ, o mare amară sărată de cenuşa pe care atâţia şi atâţia credincioşi şi-au presărat-o în creştete odată cu trecerea zilelor de mii de ani, de suferinţă infinită şi mărginită vanitate umană. Stătea pe metereze pe zidul cerului, deasupra cheilor de boltă ale îndepărtatului univers, privind cerul ţesut doar din prezenţa lui Dumnezeu, încununat de cântece veşnice ori de nori sacri de şehina şi de nimburi de lumina în şase colţuri, Yirmiahu cu chipul său de chihlimbar lichid, cu un nas semitic şi cu o privire puţin saşie, îmbrăcat în faldurile hainelor sale de lumină brodate cu fire de aur topit şi steluţe Maghen-David de argint, în mâinile sale cu Tora care se transforma când în sabie acoperită de litere din toate felurile de scriere, când în nexusul unui crin sacru spre care se îndreaptă toate firele de viaţă din năvodul vieţii, a căror broderii şi ţesături sunt chipurile lor ale celor ce sunt încă vii, şi ale noastre, ale celor eterni. Yirmiahu era când material, când transparent, când invizibil, asemeni unui om ce şi-a uitat numele pierdut în Dumnezeu.

Stătea pe zidurile cerului din obicei şi privea valurile invizibile ale eternităţii, nici el neştiind pentru ce. În faţa revelaţiei depline, răspunsurile se pierduseră în chietudine şi contemplare. Era o imagine a solitudinii în ceruri, în care putea şi el spune cuvintele acelei sfinte canonizată de Papă cu secole în urmă. Il priveam şi aveam sentimentul că se află un râu în faţa mea, un suflet plin de reflexii ca un borcan cu miere, cu sufletul plin de pietre şi stânci uriaşe pe malurile apei de meditaţii rembrandtiene în aqua-forte, o fiinţă în care cuvintele se zbat să iasă la suprafaţă ca nişte somni sau crapi uriaşi, ca nişte peşti gigantici care capătă viaţă în adâncuri. În adâncimile sufletului său comunicând ca şi celelalte suflete cu oceanul sfânt dinafară prin copci submarine în uriaşele aisberguri apa era fără sursă definită în ale cărei valuri mă scufundam înconjurat din toate părţile de albastru lichid cu pietre acoperite de alge şi presărate scoici şi cochilii sparte de fildeş purtate de apă ; în apă, în adâncuri aveam şase aripi asemeni heruvimilor, zâmbetul chipului meu luminos şi aici în tainiţele apei fiind reflectat în ochii gigantici ale submarinelor şi ai colosalilor peşti spadă, zburând prin apă înconjurat de spirale de cochilii de ziduri de peşti asemeni pâlcurilor de îngeri din cea de-a treia carte a lui Dante Alighieri, coboram în peşterile acvatice din genuni în care câte o caracatiţă bătrână medita asemeni unui bărbos Zalmoxis aşteptând regenerarea, părul de lumină îmi devenise un val lichid, eram fericit în apele nesfârşite ale lui Dumnezeu, ale cerului, ale fiinţelor celeste şi ale valurilor eternităţii, eram eu, pe fruntea mea era scris cuvântul „fericire”, eram în toate locurile deodată, ochii strălucindu-mi material ca două planete albastre sau albe, eram val topit în noianul curb al eternităţii, distinct totuşi cu propriul meu pleoscăit ; eram la propriu în al nouălea cer, în al şaptelea, ori în al treilea. Sufletele sunt toate împreună abis, însă pentru Mama Tereza ori pentru îngeri sufletele sunt un cosmos al Torei în care nu te pierzi ci eşti doar un explorator asemeni lui Cristofor Columb, ori a oamenilor emoţionaţi de pe cele trei corăbii ce au intrat în nemaivăzutul Pacific cu Fernando Magellan, dând nume la oceane de stele; lumina este singura noastră hrană, în cele mai adânci ape eu plutesc înconjurat de galaxii de valuri, mă dau peste cap în adâncuri în apa de suflet a ceea ce e viaţă, incandescent mă rotesc asemeni unei stele coborât în talazurile incomprehensibile ale sufletului printre idolii vremurilor vechi sparţi de timp şi valuri, mişcaţi spre ţărmuri din nou de apele ample printre coloanele Partenonului istoriei spre temeliile vieţii, aceste mâini infinite tot ce văd în adâncuri e lumină şi iubire în adâncimi căci marea e mult mai luminoasă în adâncuri decât la suprafaţă la baza vieţii se află doar munţii de lumină; în ape vii sunt o stea vie generată ca o scânteie din flăcări, sunt fericit, de asta sunt un înger. Yirmiahu stătea pe zidurile cerului din dragoste pentru Ierusalim, meditând în tunetul valurilor veşnice, ascultându-mi cuvintele şi cu ochii săi închişi văzând poate ceea ce voiam eu să aflu, ochii lui Yirmiahu erau două bucăţi de mărgean din perlele născute din lacrimile oamenilor.

L-am lăsat pe rabin în faţa mesei de scris acoperită de hârtii albe şi am mers prin perete

până la micul Yose care dormea acoperit cu plăpumioara cu Ţestoasele Ninja şi cu Hummer-ul lui mare de jucărie între degete încleştate şi care prin vis îmi spuse un basm, o poveste copilărească asemeni picturii naive ori acuarelelor făcute de copii, dorind să-şi pună îngerul păzitor la culcare.

Un basm naiv asemeni picturii cu negresa adormită lângă leul uriaş şi blând al lui Henri Rousseau Vameşul, mi-l spusese prin somn Yose, adormit, încercând să m-adoarmă, încercând să adoarmă lumina ochilor de flăcări ai un înger, păzitor al lucrurilor ce trebuie păzite. N-a reuşit să mă adoarmă, însă, pe când urcam pe treptele spre cer am simţit o amiciţie sinceră ca de câine pentru Rabbi Yehudah, de treizeci şi unu de ani şi pentru fiul său Rabbi Yose, de şapte ani.

-Eşti sigur că putem să ne luăm cărţi de-aici? îl întrebase R. pe George Ip. -Da, putem lua câteva, îi răspunsese.

Intrând în mansardă şi privind cărţile din măsuţele noptierelor, văzu un exemplar al „Aventurilor lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, cu ilustraţii, o variantă de colecţie, cum nu mai văzuse niciodată, groasă de peste 780 de pagini. Îi spuse lui Ip, baptistului, să ia el cartea după care tensiunea din vis sfârşindu-se, se trezi. Auzi, cine a mai pomenit ca un evreu să fie prieten c-un baptist, ăştia vor să-i boteze pe toţi, dar ştia ca într-o zi va trebui să-i dăruiască odată cartea aceea adevărată, care în visul lui avea ca subtitlu „Un stol de stele”, dar visul fusese mult mai vast, asemeni unei călătorii ori asemeni vieţii, care se întinde înaintea ta asemeni unei văi năpădită de sate ca pădurea de pitoance ori unui concert pentru pian şi orchestră, nesfârşit şi unduitor asemeni unui pâlc de plopi lichizi, oglindiri ale vitraliilor lichide, topite ale sufletelor, unor suflete.

Acesta este textul Torei personale a lui R. Yehudah pentru Yose, băieţelul său: 'Asemeni lui D-zeu Meghila e cartea măiastră, iar asemeni cerului Talmudul e coşul de finic în care priceperea a aşezat ouăle ei de sidef. Istoria e o poveste scrisă de D-zeu, o poveste ce ne conţine pe toţi, şi dacă ne apropiem cât de cât să înţelegem povestea lui D-zeu ne apropiem de a rezolva măcar o fărâmă din enigma existenţei, eternităţii şi apropierii de D-zeu, - acest cub Rubik al vieţii. Cu cât mai mult îmi fac o imagine asupra umanităţii devin uneori, da, neliniştit, mai neliniştit. Apartheid, Holocaust, Interhamwe, Comunism, detenţia politică în RPR, Gulagul siberian, genocidul din piaţa Tienanmen, Ku Klux Klanul american, detentia psihiatrică politică comunistă, pogromul din Iaşi, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, bomba atomică de la Hiroşima, a doua bombă atomică la Nagasaki, Ceauşescu, Israel şi Iordania, Iranul împotriva Israelului, Anne Frank murind în lagărul de concentrare, Gheorghe Ursu fiind torturat omorât în închisoare, doctorii comunişti, doctorii nazişti, Legiunea Română, Martin Luther King fiind împuşcat, Kennedy fiind împuşcat, Yitzhak Rabin fiind ucis de un evreu, Mahatma Gandhi fiind ucis, Indira Gandhi fiind ucisă, Rajiv Gandhi fiind ucis, Rachel Joy Scott fiind împuşcată, Cassie Bernall fiind împuşcată, Nicolae Iorga fiind împuşcat, Armand Călinescu fiind împuşcat, Steven Biko fiind omorât în bătaie în închisoare, Patrice Lumumba fiind ucis, Arhiepiscopul Catolic Oscar Arnulfo Romero fiind ucis în 1980, Kim Dae Jung fiind fiind condamnat la 5 ani de detenţie în 1976, apoi condamnat la moarte în 1980, Armata Română trăgând în civili în 1989, Revoluţia sovietelor, Războiul civil sovietic, dictatura dovietică, Lenin, Stalin, moartea lui Troţki, marea epurare în Rusia, Hruşciov, Brejnev, Cuba comunistă, gherilele latinoamericane, militarismul japonez, Rodney King, puterea hutu, puterea albă, mândria albă, mândria neagră, mândria gay, Republica Populară Democrată Coreea, China invizibilă, China în Tibet, Kaşmir, fabricarea de noi bombe atomice, India şi Pakistan, nazism, SIDA, cultura suicidală emo, muzica rock satanistă, duri rap, piaţa neagră a drogurilor, cafenelele cu droguri din vest, heroină, cocaină, cannabis, violenţa microbiştilor, împuşcări în fotbal, neonazism, anarchism punk, violenţă punk, supradoza cu heroină punk, ateism, revoluţia sexuală, violenţa de discotecă în România, iubire de-o noapte, intimidarea de internat şcolar, Berlinul de est 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, controlul religios al minţii, Wole Soyinka închis, Nelson Mandela închis timp de 27 de ani, Alexandr Soljeniţân închis, Iuliu Maniu murind în temniţă, Vladimir Bukovski închis, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu închis pe viaţă, Sighet, Piteşti, Gherla, Aiud, canalul Dunăre-Marea Neagră, martirii episcopi şi preoţi greco-catolici, martirii evrei, victimele şi martirii tutsi, tibetani, afro-americani, execuţiile de preoţi catolici în Mexic, Mobutu, Bokassa I, Patriarhul Ortodox Roşu, asediul militar communist de sate în Vrancea, Honecker, Secu, Stasi, KGB, Rosenberg dând secretul nuclear Uniunii Sovietice, malnutriţia africană, războaiele africane, dictatorii africani, războiul civil în Angola, regiunea Biafra, lumea civilizată părăsindu-i pe tutsi în mâinile populaţiei hutu, insurecţiile comunist, generalul Amin, Wervoerd, Vorster, Botha, gherila maoistă Sendero luminoso, comerţul cu droguri finanţând FARC, sărăcia latinoamericană, Osama, Che, Fidel, Saddam, fascismul italian, fascismul italian, fascismul maghiar, fascismul sârb, terorismul sinucigaş Hamas, zidul Berlinului, Miliţia Falangistă Creştină, Haile Selassie, arme chimice în Irak – Martie 1988, Ayatollahul Khomeini condamnând un scriitor la moarte, Ferdinand E. Marcos, Aung Saan Suu Kyi arrestată la domiciliu, războiul francez în Indochina, Pol Pot, două milioane de victime în Cambodgia, un million de victime în Ruanda, şase milioane de victime evrei în Europa, 60 de milioane de victime civile în faţa regimurilor comuniste din spatele Cortinei de Fier, SUA bombardând satele cu napalm în Vietnam, camerele de gazare germane, Mao, Kim Ir Sen, Kim Jong Il,

Mircea Eliade susţinându-l pe Salazar, Constantin Noica susţinându-l pe Ceauşescu, Sarajevo, războiul iugoslav, Miloşevici împotriva regiunii Kosovo, ideologia comunistă pop Rage Against The Machine, conflictul colonial francezo-algerian, Martinica – Departement de l’outre mer, terorismul extremist islamic, maşina neagră, ochelarii negri, informatorii comunişti, Elena Ceauşescu & ca.şi toate doar într-un singur secol, dar cu toate acestea Nelson Mandela vorbind despre flacăra ce nu poate fi stinsă, Iuliu Hossu refuzând să devină un Patriarh Ortodox Comunist şi alegând să moară pentru Domnul în detenţie, Mama Tereza plecand la Calcutta şi devenind Mama Tereza a Calcuttei, Wole Soyinka, un scriitor African de culoare, primind Premiul Nobel pentru Literatură, Mahatma Gandhi folosind învăţăturile lui Isus ca o puternică armă nonviolentă, epifania lui Martin Luther King la masa din bucătărie, Oscar Schindler mutându-i pe evreii săi din Polonia în oraşul său natal dir Republica Cehă, Paul Rusesabagina rămânând cu refugiaţii din hotel în Ruanda, Mircea Dinescu profesând “profesia de a fi liber” în arrest la domiciliu, Crucea Roşie mergând oriunde este nevoie, Doina Cornea scriind scrisori din Republica Socialistă România a lui Ceauşescu către Radio Europa Liberă, Steve Biko vorbind pentru o Africă de Sud plurală, The Whole Indian Nation Representants Reprezentanţii întregii naţiuni indiene reocupând Insula Alcatraz în nevoia unui simbol a pierdutelor pământuri indiene, retractarea comună de către Papă şi Patrirah a excomunicărilor reciproce care au durat 1000 de ani între creştinii Romano-catolici şi creştinii grecortodocşi, Richard Wurmbrand după sosirea din detenţia comunistă rugându-se cu familia sa la cină ca dacă este voia Lui să-l trimită din nou în închisorile comuniste ca un martor pentru Domnul Isus şi Traian Dorz bucurându-se când soseşte la lagărul de muncă forţată de deţinuţi politici al canalului Dunării pentru că astfel are posibilitatea să-i ajute pe oameni spiritual, Youssou N’Dour cântând pentru Africa, Aleksandr Soljeniţân arătând lumii adevărata URSS, Aleksandr Soljenitsyn scriind despre prizonierul de gulag Aleoşka baptistul, revoluţionarii români de pe străzi în 1989 rugându-se, toată bucuria neînvinsă a fericiţilor martiri din Uniunea Sovietică, Europa de Est, Asia şi Africa murind ori fiind torturaţi pentru numele Hristosului lor, Antonio Gaudí creând catedrala Sagrada Familia, Léopold Sédar Senghor devenind membru al academiei Franceze, Mircea Vulcănescu în zarca Aiudului dându-şi viaţa lui pentru vieţile altora, Vladimir Bukovsky dorind să intre în ofiţerii Securităţii de stat ca un tanc, U2 devenind un grup de credincioşi, pastorul Wilhelm Busch predicând Evanghelia lui Hristos în Germania nazistă, Andrei Tarkovski făcând artă creştină în URSS, Cassie spunând “Da”, Rachel Joy Scott creând teoria reacţiei în lanţ a bunătăţii, progresul ştiinţei medicale, Samuel Beckett aşteptându-l pe Dumnezeu în vreme e era înconjurat de o cultură postmodernă, Vineri devenind mult mai credincios decât Robinson, Tenzin Gyatso luptând întrun război nedrept cu armele nonviolenţei şi păcii, Anne Frank scriindu-şi pe caiet jurnalul, Freedom Writers scriindu-şi jurnalele lor, Phil Collins cântând Another Day In Paradise, Robert Nesta Marley încerând să vindece rasismul cu muzică, Nelson Mandela vorbind despre flacăra ce nu poate fi stinsă, Iuliu Hossu refuzând să devină un Patriarh Ortodox Comunist şi alegând să moară pentru Domnul în detenţie, Mama Tereza plecand la Calcutta şi devenind Mama Tereza a Calcuttei, Wole Soyinka, un scriitor African de culoare, primind Premiul Nobel pentru Literatură, Mahatma Gandhi folosind învăţăturile lui Isus ca o puternică armă nonviolentă, epifania lui Martin Luther King la masa din bucătărie, Oscar Schindler mutându-i pe evreii săi din Polonia în oraşul său natal dir Republica Cehă, Paul Rusesabagina rămânând cu refugiaţii din hotel în Ruanda, Mircea Dinescu profesând “profesia de a fi liber” în arrest la domiciliu, Crucea Roşie mergând oriunde este nevoie, Doina Cornea scriind scrisori din Republica Socialistă România a lui Ceauşescu către Radio Europa Liberă, Steve Biko vorbind pentru o Africă de Sud plurală, The Whole Indian Nation Representants Reprezentanţii întregii naţiuni indiene reocupând Insula Alcatraz în nevoia unui simbol a pierdutelor pământuri indiene, retractarea comună de către Papă şi Patrirah a excomunicărilor reciproce care au durat 1000 de ani.

Pentru a putea ieşi afară în soare unde îi este locul acel porumbel ar trebui să se oprească din a opri sticla ferestrei şi doar să îl roage pe omul care este proprietarul camerei şi al ferestrei să o deschidă.

Spun toate astea pentru că eu sunt acel porumbel, sunt ca acel porumbel. D-zeu îi binecuvântează pe ei bogaţi dar îi iubeşte pe săraci. D-zeu este bun cu cei înţelepţi, dar îi ţine pe cei simpli în palma sa deschisă.

D-zeu dă înţelegere regilor dar dă har sacru celor umili. God loves the sinners but he loves the righteous. D-zeu îi iubeşte pe păcătoşi dar îi iubeşte pe cei drepţi. Arta trebuie să fie o scrisoare de dragoste pentru D-zeu şi pentru oricine. Dacă ştii că D-zeu există tu de asemenea ar trebui să şti că nimic nu te poate răni. Dacă vrei să scrii, scrie despre ce ştii altfel e o afacere proastă. Ori, cel puţin, scrie despre ceva ce cu adevărat, din toată inima, vrei să cunoşti. Doar când începi să pierzi ce ai avit vrei să păstrezi ce ai.

Poate că sunt doar ca Chip, Poate că sunt doar ca Dale. Oamenii-s argint, oamenii sunt aur, sunt dalbe diamante, sunt lepădat tezaur. It’s better to be awake and righteous than bashful and sinful. Este mai bines ă fii treaz şi drept decât bătăios şi păcătos. Întradevăr este mai bine. Viaţa e o glumă dar e una bună. Daca al tău Mesia este cineva ca Stalin atunci ar trebui să-ţi fie frică de al tău Mesia. Dacă profetul tău este cineva ca Nietzsche atunci ar trebui să-ţi fie frică de tine însuţi. Trebuie să tăcem. Tot timpul. Oamenii care nu îl iubesc pe D-zeu nu iubesc cu adevărat. Unii adolescenţi nu reuşesc. Unii oameni nu supravieţuiesc nopţii. Este mult mai bines să-l arăţi pe D-zeu decât să-l spui pe D-zeu. Omul devine mai mare decât Pământul. D-zeu m-a făcut indestructibil. Mă poţi nimici dar nu mă poţi distruge. Sunt indestructibil. Nu vreau să scriu tocit şi fără suflet. Vreau să surprind reflexia lui D-zeu în picăturile de ploaie. Ai nevoie de mila lu D-zeu şi nu mila oamenilor. Vârful e cea mai periculoasă parte a călătoriei dacă după ce ajungi pe el vrei doar să rămâi acolo. Omul este îngrozit de om şi nu se teme de D-zeu, când ar trebui să fie în modul celălalt. Dacă scoţi visul din poveştile Hollywood-ului obţii viaţă. Pentru mine orice pietricică ori floare este un eveniment istoric. Pentru unii oameni plăcerea e dzeu, pentru alţii D-zeu e plăcere. Vreau să văd indieni americani gravaţi pe dolarii de metal lângă imaginile Libertăţii. Tu nu ai dreptate. Eu nu am dreptate de asemenea. D-zeu are dreptate. Un artist care are un serviciu este un artist independent. Un artist independent face artă indepententă. Dacă munceşti, mănânci; şi asta e pur şi simplu atât de grozav, omule.

Pentru mine iubirea e o genţiană indigo şi nu un măr roşu. Timpul trece atât de repede când eşti fericit astfel că eternitatea va părea atât de scurtă. Singurul cuvânt care poate să doară este cel spus de D-zeu. Dzeu este un porumbel alb cu aripi infinite. Trăieşte cu sufletul, omule. Uită cuvintele omului şi aminteşte-ţi miracolele lui D-zeu. Viaţa unui muncitor este o ploaie de noiembrie, dar ploile de toamnă sunt atât de frumoase. Secretele nu sunt secrete, munca nu e muncă, cunoaşterea nu e cunoaştere şi doar D-zeu e D-zeu. Iubirea e un autobuz galben, nu un taxi galben.

Umilinţa e frumuseţe. Dacă te porţi cu oamenii după cum merită, D-zeu deasemenea se va purta cu tine după cum meriţi. Aşa că ce va fi? Copiii sunt întradevăr îngeri cu aripi, iar bătrânii sunt îngeri cărora aripile încep să le crească înapoi. Trebuie să fie o lumină pentru mine; este acolo? Viaţa nu e scurtă, viaţa e eternă. D-zeu e un manufacturator de oameni.

Batjocurile lor asupra ta din faţa ochilor tăi sunt doar vârful vizibil al aisbergului lucrurilor bune ce sunt forţaţi de D-zeu să le spună despre tine când nu eşti present. Gândeşte aşa: Vorbeşti, dar ştii ce se întâmplă? Flăcările dreptăţii îţi şterg cuvintele unul câte unul exact după cum vorbeşti şi în sfârşit te vor şterge pe tine. Astfel că ai simpatia mea nesfârşită, nimic altceva. Viaţa e un lucru de D-zeu. Frumuseţea este dincolo de trup, cunoaştere şi îmbrăcăminte.

Pune pasiune în credinţa ta şi credinţa va deveni pasiunea ta. Sfânta Scriptură este cel mai lung ziar scris vreodată. Ştiu că nu merit dar cred că am primit.

Oamenii sunt răi, dar aceasta nu contează. Când nu îngădui alte opinii, diferite, în jurul tău aceasta este rău. Dacă eşti un fabricant de gânduri împarte-ţi gândurile cu cei adânci. Scriitorii ar trebui să fie prieteni ai celor fără prieteni. Şi nu ar trebui să fie prieteni răi, ar trebui să fie prieteni buni. D-zeu nu există pentru noi, noi am fost făcuţi pentru D-zeu.

Credinţa funcţionează. Când mă pun pe genunchi mă

gândesc la Unul ascuns. Apoi ceva în mine îl vede. În acele momente îl văd pe D-zeu. Nu-ţi fie frică să dai.

Filmele Hollywood-ului îţi rup inima de cele mai multe ori şi apoi o repară la loc iarăşi. Lui D-zeu îi pasă de mine dar mie îmi pasă cu adevărat de el? Viaţa e un basm scris de D-zeu. Să nu-ţi fie frică să fii tu însuţi, pentru că eşti făcut de D-zeu. Sfânta Scriptură este un cântec pentru coarde şi tambourine. Sfânta Scriptură este un cântec de nuntă. Viaţa fără D-zeu este nebunie. Dacă un artist face o operă de artă cu adevărat bună – chiar o capodoperă – şi dacă după aceea nu poate merge mai departe şi nu poate ieşi din opera sa de artă atunci acel artist nu este decât un clovn. Cărţile sunt scrise pentru a fi uitate. Şi sunt citite deasemenea pentru a fi uitate. Destinul cărţilor, adevăratul destin al cărţilor este obliviunea. Întradevăr nu există decât o singură carte. Nu-ţi fă propria dreptate. Gândeşte mai puţin, roagă-te mai mult.

Inimile celor prlini de inimă sunt rupte de cei fără de inimă. Dar e ok. Sunt un сталкер. Nu încerca să-ţi „schimbi” prietenii. Încearcă să-ţi păstrezi prietenii.

Dacă doar aş citi, dacă doar m-aş ruga. Sunt atât de inspirat acum. Pot să scriu acum. Arta este dovada că omul are suflet lucru care dovedeşte nevăzutul există.

Nu ştiu de ce, dar scrisul meu este important pentru D-zeu. Şi pur şi simplu nu înţeleg de ce. Îmi consider scrisul ca nimic, D-zeule, şi nu te înţeleg. D-zeu vrea ca eu să scriu şi acesta este motivul pentru nişte lucruri pe care le-a făcut în viaţa mea. D-zeu vrea ca eu să trăiesc şi să scriu. Înţeleg acum că nu eu m-am făcut scriitor, D-zeu m-a făcut scriitor. Dar voi scrie? Voi trăi? wfG – scriitor pentru D-zeu. Speranţa e cea mai albastră floare şi albastrul e cea mai frumoasă culoare. Poate că D-zeu e primul căruia ar trebui să-i spun: 'te iubesc'. În artă ideile sunt grăunţe de nisip, dar emoţiile sunt oceane, amare asemeni deşerturilor.

Viaţă – D-zeu = moarte. Artă – D-zeu = gunoi. Iubirea e doar una. Un om nu prea deştept care îşi vede limitele este mai înţelept decât un om intelligent dar mândru.

Vreau să mă rog când toţi dorm, vreau să plâng când toţi râd, vreau să dau când toţi iau, vreau să fac toate când toţi nu le fac. Dap, vreau să cred. Vreau totul, Dzeule. Doar dă-mi tot ce-i al tău. Ne uităm la alţii când ar trebui să ne uităm la noi înşine şi ne gândim la noi înşine când ar trebui să ne gândim la alţii şi tot lucrul acesta este rău. Oamenii de ştiinţă nu au găsit sufletul în om pentru că s-au uitat după el în cei morţi. Viaţa e atât de grea uneori pentru că cei care iubesc nu cred şi cei care cred nu iubesc şi cei care cred şi iubesc nu se roagă. Conştiinţa omului este primul lui gardian.

Unii oameni – nu ştiu cât de mulţi – cu cât mai apropiaţi îţi devin cu atât mai rău se poartă cu tine. Dzeu e aici aşa că nu sunt singur. D-zeu e în mine aşa că sunt ok. Crinul este o stea a lui David făcută din petale. Nu cere nimic de la om pentru că omul nu are nimic de dat. În loc de asta, D-zeu are totul. D-zeu este ceva ‘atât de grozav încât este imposibil doar să fi fost inventat de om. Sfânta Biblie este al cincilea element.

Cei sensibili au iubire, cei cu adevărat sensibili au ciocolată. D-zeu vorbeşte întradevăr acelora care cred întradevăr că el vorbeşte întradevăr. Este mai bines ă munceşti şi să nu mănânci decât să mănânci şi să nu munceşti. Păşeşte cu atenţie, s-ar putea să te spargi.

Vreau să stau în genunchi 24 de ore pe zi. Doar încearcă să mă opreşti. Vreau să-l las pe D-zeu să-mi facă orice vrea pentru că el e acela care o face.

Sfinţenia e un fluture torturat. Nu există o altă cale.

Prietenia e făcută din porţelan, familia e făcută din sticlă, dar iubirea este un diamante invizibil. Nu-i judeca pe oameni. Doar iubeşte-i pe oameni. Prietenia celor damnaţi este mai rea decât dispreţul lor.

Ignoranţa întotdeauna priveşte suprafaţa, înţelepciunea întodeauna vede miezul, sufletul întotdeauna icneşte după D-zeu şi D-zeu întotdeauna priveşte la inimă. Iertarea de cea mai bună calitată este cea fabricată acasă. A trăi este a munci şi a crede este a iubi. D-zeu are monopol exclusiv asupra fericirii.

Dacă vrei fericire trebuie să vorbeşti cu el. După cum argumenta Anselm sau Abelard, D-zeu e ceva atât de mare încât ceva atât de mare pur şi simplu nu putea fi inventat sau născocit de om. D-zeu doar e. D-zeu este un nevăzut leu tăcut veghindu-ne paşii. A vorbi cu Dzeu este ceva la fel de natural ca şi a bea apă de munte rece ca gheaţa. Nu lăsa ca necredincioşii să decidă ce să crezi. Lasă-l pe D-zeu să decidă ce crezi.

Pune sabia lui D-zeu între tine şi inamic. Pune sabia lui D-zeu între tine şi inamic. Cuvântul este o sabie laser, tu eşti un Jedi, D-zeu va fi cu tine. Luptă. Raţiunea nu

e o prinţesă, este doar servitoarea inimii. De fiecare dată când cazi, asigură-te că aterizezi pe genunchi.

Cultura Occidentală e pe moarte. Chiar ca Imperiul Roman. Cred că apariţia liliacului ca creatură vie este pur şi simpul imposibilă prin evoluţie. Tu îmi eşti suflet, tu îmi eşti iubire, D-zeule. Am o viaţă. Viaţa mea e D-zeu. Această lume e un cântec albastru pentru că D-zeu e un îndrăgostit uitat. Doar bunătatea contează. N-am ştiut asta niciodată înainte.

Nădăjduiesc s-o ştiu de-acum. Dacă îţi doreşti ca Dzeu să judece pământul poate va începe cu tine. Dzeule, am nevoie doar de ce spui tu că am nevoie. Dzeu e acolo, lângă tine. El e vizibil. Pentru că nu sunt infinit nu sunt vizibil pentru tine. Pentru că tu nu eşti infinit tu nu eşti vizibil pentru mine. Pentru că D-zeu e infinit el este vizibil pentru oricine care poate vedea.

D-zeu e aici. când lucrurile sunt rele roagă-te lui D-zeu şi oricum vor fi lucrurile va fi bine. Ura ar trebui să fie în afara legii. Sfinţenia nu e un sombrero. Cineva mă iubeşte. D-zeu mă iubeşte. Trăieşte cu inima. D-zeu e o Persoană infinită. D-zeu este un râu care curge în tine dacă îl laşi. D-zeu ne-a dat Scripturile în parte pentru că el vrea ca oamenii să fie fericiţi. Nu te uita în gura răului. Dacă înţelegi cine este este D-zeu, 24 de ore n-ar fi deajuns doar pentru a sta în genunchi înaintea sa. End Sfârşitul teoriei. Prayer can take you everywhere* Everywhere you want to go It’s like the same turning wheel Which takes you to a different place.

Dacă tot esti înconjurat de întuneric Măcar deschide-ti ochii – asemeni cerului Dar speranta e o pană de vultur Ce deja îti arde în păr Rugăciunea e singura ce prea multă nu strică Rugăciune nu gânduri spuse filosoful Rugăciunea e cea care niciodată nu e deajuns Rugăciunea nu gânduri spuse rugătorul Rugăciunea e o inimă în sase colturi Rugăciunea e soarele în sase colturi E mâna ce te trage afară ------------* Rugăciunea te poate duce Oriunde oriunde vrei să mergi Este acea roată mereu învârtindu-se Care te duce într-un loc diferit. (traducere din engleză; n. aut.) din adâncuri Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată E izvorul la care nu vei ajunge niciodată Izvorul privirii ei de zâmbet si oglindire Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului Multi ar dori să se piardă pe ei ca tine în rugăciuni Multi ar dori să plece în călătorie Aici Esti lângă un munte pe care nu-l poti părăsi Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor si tăcerii Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în deşert Primul sufi a stat veacuri pe geometria covoraşului de rugăciune Aşa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în oratia acestor cuvinte Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre Un râu nesfârsit căruia nimeni nu i-a văzut marginile O apă mare în care sunt trei pesti ce sunt un singur peste O apă din care oricine bea trăieste Înainte să pornesti rotile trebuie să împingi de masină dar adevărul e că după aceea rotile merg de la sine e greu de împins e greu mai ales spre munte dar după aceea tu esti cel transportat Nu rezolvi nimic cred dacă tai mâna care ar fi putut să lucreze Chiar în desert de pleci inima nu trebuie să-ti devină un desert Nu e pacat sa fii ce esti de esti un tu în flăcări Şi viaţa chiar şi a ta e destinată construirii Oricine e primit în familia oamenilor sau ar trebui să fie Si e bine de rugăciunile sunt fără număr Este bine dacă rugăciunile sunt nesfârsite asemeni eternitătii Si doar cei ce cred văd Totusi nu e nevoie să pleci în nici o junglă tainică Pentru că necunoscutul si pădurea se află chiar în tine cea mai grozavă călătorie cel mai mare adevăr e în tine musteste asemeni pădurii ecuadorului ud din privirea ta Când ochii îti sunt două pietre ale tăcerii Auzi cântecul râului si poti citi portativul furtunii Muntele îti împărtăseste tainele sale Si nu mori când ochi îti sunt 2 pietre ale tăcerii Cerul este o apă adâncă si tăcută De-i stai pe pietre trebuie să astepti ca orice pescar Dar de vei face asta multi pesti vei prinde îngeri vei prinde zei vei prinde Multe miracole te vor întâlni dar nu ti le pot spune pe toate Afară copii de la bloc urlă ca un trib Lakota Câtă fericire pe cărările liriciste ale copilăriei Amurgul e plin

de urlete si fericire Copilăria se reflectă în rugător ca un munte Sufletul e cheia tuturor lucrurilor Dar nu sufletele noastre ci Sufletul sfânt În el trebuie să-mi spăl fata si mâinile În izvorul lui de milă Când m-am întors din Vietnam Tu m-ai asteptat în vechea mea casă Eu am pierdut ceva acolo în vietnam Dar tu m-ai găsit acolo în Vietnam Am mers la deva iar cu un rover cu un seraphim Acolo în munte am întâlnit niste oameni Izolati de milenii în bezna unei pesteri prăbusite Acesta a fost visul Vrăbiile sunt amicii îngerilor Iar dumnezeu e dragoste dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumosi de cântă oamenii în tăcere Doar vrăbiile sunt amicii îngerilor Veghe în noapte la festila computerului Cu Phil spunând mereu si mereu aceleasi cuvinte: „Well i was there and i saw what you did i saw it with my own two eyes” Cuvintele îngerului toate Scopul meu nu e fericirea mea nici măcar pacea Ci ar trebui să fie glorificarea Stăpânului Ar fi bine să-mi amintesc asta de vreau să trăiesc Chiar şi stelele sunt mult mai înalte ca oamenii Azi noapte, de fapt dimineaţa, am visat că am scris un poem pe care l-am intitulat când m-am trezit „Poem irlandez” şi din care mi-am mai amintit două versuri: ...Dacă vrei să deschizi uşa cerului Trebuie să le deschizi pe toate celelalte... Apoi am visat ca ardeam bucatele destul de mari de tamaie intr-o biserica de portelan, un bibelou. Le ardeam in vasuletul nostru rotund de metal. Parca nu mirosea foarte tare si nu iesea mult fumuldin biserica, ci o umplea asemeni unui abur, asemeni unui nor. Ins-a la sfarsit caldura si fumul au deteriorat cateva din liniile colorate de portelan care legau coloanele exterioare ale bisericii Tacerea vorbeste mai mult decat vorbirea Undeva la periferia unui desert de beton La lumina candelei mele electriceImi ofer viata ca sa primesc raspunsuri Sunt cersetorul ce cerseste viată Stau aici la marginea desertului singur Intre minciuna si viziuni supraconstiente Asemeni unor cuvinte de sare/Voi vrea sa fug dar nu voi fugi/ Pentru ca tacerea vorbeste mai mult decat vorbirea In mine e un stol de pasari care inca n-a iesit niciodata afara Eu sunt o piatra a inchinariii De vei vrea sa te inchini apasa-ti fruntea De fruntea mea – acest stol de tacere Pentru ca tacerea ma umple Asemeni unui stol de pasari Pentruca uneori sunt o piatra Am prins o stea in palma mea Deschisa Scaparand asimetric asemeni Unui cristal de zapada In palma mea in cinci colturi Astrul acesta imi era sufletul Celui ce murii Asa ca am luat steaua si am Asezat-o in tarana Asa ca am luat steaua si am Sadit-o in pamant Am ascultat tot Pamantul/ in albul templu lichid din ochiul meu urias din piept/ plasma Ω si valuri ample de sare umplandumi caleidoscopul lacrimilor o Mecca intr-un Ochi Acolo am auzit tacerea fiecarei pasari Fumegand ca tamaia pe autobanda Acolo mi-am auzit propria mea tacere propriul meu cantec/ un cub intr-un ochi o Mecca intr-un Ochi Dis de dimineaţă trebuie să ne luăm crucile Să ne punem pe ele şi să fim răstigniţi Până în ceasul târziu al nopţii când vom fi Daţi jos şi puşi în morminte până dimineaţa Dis de dimineaţă trebuie să ne luăm crucile Să ne punem pe ele şi să fim răstigniţi Până în ceasul târziu al nopţii când vom fi Daţi jos şi puşi în morminte până dimineaţa.

Oamenii nu sunt prea complecşi. Noi oamenii nu suntem prea complecşi. Imaginea lui Arsenie Boca mergând pe jos de la Haţeg la Prislop şi fiind batjocorit de nişte beţivi odată ajuns în dreptul unei cârciumi, ori de nişte oameni buni de pe banca din faţa vreunei case, e foarte asemănătoare cu cea a unui mastif lătrat de nişte corcituri pe uliţă. Nici Arsenie Boca nici mastif-ul nu răspund batjocurilor şi lătrăturilor datorită lucrurilor pe care le-au învăţat. A te supăra sau a te lăsa afectat de batjocurile oamenilor e la fel cu a te lăsa afectat de lătratul câinilor din drum. Dacă te arunci în apă după cineva ce se înneacă, vei primi şi puterea să îl scoţi de acolo, Universul începe chiar de dincolo de ochii tăi Ochii tăi sunt două stele deschise în univers. Păcat că nu putem citi decât o singură carte o dată. :) Meditaţie asupra romanului perfect Romanul perfect nu există. Nu a fost scrisă până în acest moment nici o operă literară umană care să poată fi caracterizată prin perfecţiune.

Mai mult decât atât, un asemenea ţel e imposibil de atins. Decât să urmăresc perfecţiunea şi să scriu la nesfârşit aceleaşi propoziţii ca într-un puzzle, prefer din toată inima să încerc să fotografiez harul, acel har hexagonal, ce poate fi primit pe gratis de către oricine.

Meditaţie înainte de amurg - Aparent – modul în care majoritatea oamenilor, masele, judecă lucrurile – spune că poţi să faci ce vrei, să trăieşti cum vrei, pentru plăcere, hedonism, droguri – incluzând alcoolul printre droguri – şi să o faci fără să aibă loc nici o consecinţă. Dar în esenţă, este o consecinţă în proces chiar sub ochii omului, distrugerea valorilor, sacru, familie, spiritualitate - lucrul acesta îl consemnează întregul existenţialism - şi înlocuirea lor cu nonvalori.

Valorile acestea susţin societatea aşa cum omul a cunoscut-o; prin deteriorarea, distrugerea şi înlocuirea lor însăşi societatea este distrusă şi înlocuită cu o nonsocietate. Aşa că e rău; ceea ce spun masele – în privinţa asta – e ceva greşit, ceva ce distruge societatea, comunitatea, individul şi sufletul individului deasemenea. În general, ca în arta clasică, să se urmărească o linie, diferitele motive prezente în povestire să fie pene ale aceleiaşi aripi, în funcţie de ideea centrală a cărţii. Romanul meu e un aliniament de şapte coloane dorice. Vis - Chiar în noaptea în care am citit viziunea cu blocul de piatră a lui Jung, am avut un vis. Am visat ce eu împreună cu un număr restrâns de oameni am fst ridicaţi cumva de pe pământ. Când am coborât iar până deasupra pământului cu groază am văzut că era tot distrus. Nu mai exista nimic viu pe pământ şi pământul era acoperit de un fel de mâzgă ce era ceea ce distrusese pământul, orice formă de viaţă de pe pământ, - dar apoi am observat îngroziţi că mâzga aceea era ea însăşi o formă embrionară de viaţă. Apoi eram în cer ţinând în mâini fosile din forma aceea de viaţă, bucăţi întărite din mâzga aceea şi ne întrebam cum de fusese posibil să se întâmple toate acestea şi să piară tot pământul. De ce oare nu ne pocăim când încă ne e bine şi de ce nu ne pocăim cu adevărat nici când ne e rău? Vreau să zic toţi dintre noi, căci toţi – majoritatea - nu ne pocăim cu adevărat în frunte cu păstorii, preoţii şi rabinii. Ar fi aşa de bine pentru fiecare dacă ne-am pocăi. În filmul lui D-zeu fiecare om e un personaj principal. Scriu pentru o doză de frumuseţe Şi pentru speranţă acest Înger al meu Căci nimeni nu ştim de e adevărat Că şi dorim dorul diez ce-l iubim Mângâiere pe ochii încercănaţi Obosiţi şi îndureraţi ai umanităţii Caut să fac sufletul meu sfărâmat Readunat în mii de pagini albe-oranj şi pentru aceasta m-am dus la fereastră într-o seară întunecată de decembrie şi am văzut jos în faţa geamului în grădina vecinei de dedesubt nişte pari de fasole, iar în jurul unuia din acei pari se învârteau o parte din planetele sistemului solar. Am recunoscut pe Jupiter şi poate Uranus. Oricum nu erau toate planetele din sistemul solar. Iar polul nord al planetelor erau legate cu o sfoară de vârful parului.

După câte înţeleg eu frumuseţea clasicismului, via Horaţiu, este frumuseţea unităţii de simţire, orice ar însemna ea. Îmi ţin mâinile împreunate în tăcere Deschizându-le ca pe o carte a Ta. Oamenii orbi nu văd pământul decât în lumina viselor sau în amintiri.

Am spus odată la o sinagogă că cel mai frumos D-zeu e cel înlăcrimat. Totodată mă gândesc că cel mai frumos D-zeu e şi cel care zâmbeşte, şi cel care e un D-zeu plin de zâmbet ca un om, ca un băiat, ca o fată care se bucură. Dacă vrei să-L iubeşti pe D-zeu trebuie să suferi. ' Acesta este textul Torei personale a lui R. Yehudah pentru Yose, băieţelul său, împlinirea celei de-a 613-a porunci din Tora pentru D-zeu şi pentru copilaşul său.

Omul nu e făcut să reziste la prea multă frumusețe, de aceea când ajungem la cele mai frumoase pagini ale unei cărți simțim nevoia să închidem filele în trei culori ale poveștii, cu mult înainte de a o fi sfârșit, ori ca atunci când o fată care își dă seama că s-a îndrăgostit simte nevoia să se separe de lume și tovărășia celorlalți, singură cu universul și luminile lui, și chiar și de iubirea ei singură cu iubirea ei, asemenea fetei meditative cu fructul din tabloul de an 1894, "Izvorul sacru", al lui Paul Gauguin ori asemenea unui credincios în toate rugăciunile sale care brusc simte nevoia să închidă robinetul fericirii.

Rabbi Yehudah era unul din aceștia. Uneori era atât de fericit încât parcă își uita până și numele; alteori își amintea de destinul său nenorocit atât de mult încât aproape că uita că fusese viu vreodată, dar toate treceau repede asemenea zilelor. Dacă omul ar putea rezista la mai multă frumusețe, se gândea, atunci poate, cine știe, ar putea să primească și mai mult adevăr, fiind astfel un picuț înțelept, dacă se poate așa ceva, Ce nu înțeleg oamenii de pe stradă de azi, ori oamenii de știință cu câte trei sau cinci doctorate, ce nu a înțeles nici măcar bătrânul prinț cu haine de mujic, este ceva ce ar putea fi enunțat în teza că basmele vechi sunt adevăratele texte realiste, fiind totodată cele mai bune comentarii la dumnezeieștile Scripturi. Voia să-şi scrie propria învăţătură, propria Tora după cum spune ce-a de-a 613-a poruncă, dar nu ştia cum să înceapă. Merse în biroul său şi aşezat la masă umplu o jumătate de coală după care o aruncă în coşul de plastic pentru hârtii. în biroul său amenajat într-un fost coridor larg din casă, înconjurat din toate părțile de bucăți mari de hârtie mototolită ca de cercul de stele din steagul albastru al Europei, scriind pagină după pagină învățătura pentru fiul său, scriind cu un stilou de plastic Made in Turkey, cu rezervă, de culoare albastră și albă, partea albă fiind imprimată cu arabescuri geometrice, inscripții sufite și un model de stele cu colțurile atingându-se unele pe altele asemenea axonilor unor neuroni. Scrisese mult, încercând să-i transmită ceva copilului său, să-i spună ceva ce Yose să-și poată aminti atunci când tatăl său se va stinge în Sfântul Unic. Își scrise acolo gânduri pe care le zdrobise între pietrele de moară ale minții sale de multă vreme și de multe, multe ori, își transcrisese din suflet meditații vechi, stiloul său trecând ușor pe colile A4 de hârtie pentru imprimantă, și zgâriind-o totodată; scria de parcă scrisul însuși este o meditație, un adevăr și o rugăciune și scriind avea sentimentul că își poate numi sufletul, după numele și aidoma felului în care era chemat la joacă de copii în copilăria sa, la Tuștea și la blocurile destul de noi noi în acea vreme, la Hațeg, pe când era doar un citan, încă cu toate acestea când termină și strânse cele aproximativ cincisprezece pagini la un loc avea sentimentul care parcă nu voia să se lașe șters, că pusese pe hârtie doar o grămadă de lucruri fără rost. Cu aceste sentimente luă o mapă de plastic alb de pe brațul fotoliului și băgă foile înăuntru, închizând mapa cu capsa metalică și după ce vârî mapa într-un sertar aproape accesibil al bibliotecii pe care doar el știa cum să-l deschidă, se

ridică și ieși din birou. Ce nu avea să știe rabinul niciodată era că, băgase foile torei sale în mapa cu textul primit de la doctorul Evreinov, și că mulți ani mai târziu Yose când avea să găsească în sfârșit mapa, avea să o arunce cu tot conținutul, nerecunoscând scrisul lui R. pentru că scrisese cele paisprezece file cu un stilou nou și crezând că tot ce era în ea aparținea domnului Evreinov. În vreme ce scria, radioul era pornit pe BBC, auzindu-se o emisiune documentară, R. fiind atent doar la următorul dialog între un om din Orientul Apropiat prezentat ca Abdullah Hadjar cu un accent nuanțat, și un britanic numit Diarmaid MacCulloch: "'…that's interesting, because the stereotipe in Europe of the hermit is someone who goes away from the world, yet, this man is right in the middle of things, isn't it? ' 'Ya, this is, therefore, as you said, when you see the man as a stilite, vertical connection, he is between the land and God…' 'He's like a lighthouse! ' 'Exactly. ' 'Here is a man who's suffered more than most people in his life. What is it that makes him want to suffer? ' 'Christians, at the beginning of Christianity here, they were thinking: we are passing-by in this life, we should suffer, this is a valley of the tears, our day will be in the next life, where do we see God, we will be in heaven, in paradise , we should suffer here to deserve the other one. '" Cuvintele acestea le tradusese în timp ce le auzea scriindu-le pe coperta interioară din spatele cărții din care citise; scrisese: "'…aceasta e interesant, fiindcă stereotipul în Europa al sihastrului era cineva care se îndepărtează de lume, cu toate acestea, acest om este chiar în mijlocul lucrurilor, nu-i așa? ' 'Da, acesta este așadar, cum ați spus, când îl vedeți pe om ca pe un stilit, conexiune verticală, el se află între oameni și Dumnezeu… ' 'Este ca un far! ' 'Exact. ' 'Iată un om care a suferit mai mult decât majoritatea oamenilor în viața sa. Ce este aceea care îl face să vrea să sufere? ' 'Creștinii, la începutul Creștinismului aici, se gândeau: suntem în trecere prin această viață, ar trebui să suferim, aceasta este o vale a lacrimilor, ziua noastră va fi în viața următoare, unde îl vedem pe Dumnezeu, vom fi în cer, în paradis, ar trebui să suferim aici pentru a o merita pe cealaltă. '" și scrisese sub aceste rânduri numele celor doi oameni de la radio, Diarmaid MacCulloch și Abdullah Hadjar. În tora sa scrisese că credinciosul trebuie sa sufere; nu scrisese sub înrâurirea minunatelor cuvinte ale domnului Hadjar, își scrisese doar viața lui pe hârtie.

Acolo jos, în chilia săpată în pământul pietros al universului, închis într-un mormânt cu pereți alunecoși de durere, un mormânt în care este zidit și această durere fără margini care îl înconjoară pe sute de kilometri ca rătăcit într-o pădure de acum o mie de ani, în rugăciunile sale, în ora de dinainte de a se așeza la masa din birou se rugase la un moment dat cu literele de vânt ale psalmistului: "Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă vedeau", cuvintele regelui David ben Yesse ben Elochim și probabil că tot așa cum se rugase acum când avea treizeci și ceva de ani, se rugase și cu toți atâția ani în urmă pe când era abia o celulă tocmai formată, un embrion ce abia începuse să pulseze, o făptură plină încă de atunci de sufletul său. Încă de atunci inima sa neformată era o Hagia Sophia, dacă poate să se exprime astfel, un suflet de lumină boltită acoperită de sferele rugăciunii și credinței demontate și amestecate ca într-o arhitectură Lego, cu sferele ei intersectate de sacru în care ochii germinându-i ca ca doi bulbi vii ascunși în pământul negru ca părul unei femei, îi ardeau ca două lumânări cenușii de ceară, picurându-i pe podeaua de pietre mari, unde în trupul său minuscul sufletul se dezghioca asemeni unor porți ciclopice, de lemn masiv de cedru din Liban înnegrit de fumul rugăciunilor cu lumânările ținute între degete și șoptite în fața îngerilor cu părul și veșmintele mirosind a tămâie frumoși ca niște icoane galbene, roșii și aurii porți prin care invizibilul tocmai și etern începea să pătrundă, albastru, plin de lumină și tăcere, vizibil în trupul său încolțit și nenăscut, cu lemnul de cedru al catedralei șlefuit de buze de peregrini reflectând stelele aprinse și așezate în candelabrele mari cât niște roți de tortură, aprinse în viziunile martirilor Bisericii înainte de moarte și mărturisire pentru Phoenixul lor invizibil, un înalt doborât cu fața în noroi și sânge precum toți mărturisitorii ei. În acea ființă nealcătuită care era el sufletul său era o rugăciune fără cuvinte a cărei monodie creștea în tonalitate odată cu trecerea zilelor

și săptămânilor, în acel an de Românie comunistă, an scufundat deja în istorie și în noaptea timpului cu toate insignele lui, cu cravatele roşii la care pionierii niciodată nu îşi găseau verigile de plastic semitransparent prin care să şi le treacă, legându-li-se la gât de multe ori în schimb, cu profesorii materialişti şi cu activiştii empatici, cu toate prescurtările de epocă de aur: tov., prof., şcl., sing., ing., gostat, CAP, GAC, ARLUS, SOVROM, UTM, PMR, UTC, PCR, toată epoca acea lepădată ca resturile de coji de ceapă de pe tejgheaua unei precupeţe, însă nu credea că acum vreodată s-ar putea ruga la fel de profund ca pe când era ca o grăunte în mâna lui D-zeu, crescând ca un fir de grâu din snopii visați de Yosif și oricum nu știa nimic din toate acestea, simțindu-se la fel de ignorant ori la fel de înțelept (poate că e totuna) ca pe vremea când era un șoim al patriei de grupa mare. Avea să aibă cândva un vis: întorsese capul şi privind în urmă văzu un popor fără număr de oameni cât o gămălie, şi privind în faţă văzu poporul parcă nesfârşit care îi stătea înainte; şi el era un omuleţ, viu şi cât un vârf de ac. Pe atunci era o rugăciune.

Cuvintele acelea, cuvintele de la radio erau minunate. Simion Stâlpnicul, numit de oameni Sfântul, acel precursor al blajinilor Rusiei era în Siria acelui veac asemeni flăcării unui far aflat între dunele mării liniştite dinspre Apus şi valurile sărate, amare şi zbuciumate din hipnoticele deşerturi răsăritene. Întradevăr, nu se poate să fii duhovnicesc şi să treci cu un rânjet satisfăcut în inimă prin această vale a lacrimilor care este genunea în care s-a înţepenit Pământul şi, în plus, de ce nişte bărbaţi care nu mai erau bărbaţi şi nişte femei care nu mai erau femei, de ce voiau nişte oameni care trecuseră de orice suferinţă, să sufere? Trăitul şi vieţuirea sunt cărarea în meandre a unei corăbii printre valuri, sunt un foc în nisipuri, iar esenţa a cea ce este creat este flacăra şi vântul. Oamenii aceştia erau fiecare în felul său câte un James Stevens, servitorul arhetipal portretizat de Ishiguro, robi cu gâtul strâns de bara de bronz a pietăţii gravate cu literele stăpânului, XP, sclavi prăfuiţi de rugăciuni către un împărat prăfuit de muncă, slujitori fără gânduri personale suferind prezentul pentru a merita viitorul. Fiecare din ei era o cifră, era un 1 înmormântat de viu în chiliile amurgurilor dintre Antichitate şi mia de ani de Ev Mediu. Flăcările vieţilor lor de chin înghiţit odată cu saliva au luminat lumea mii de ani cât a durat timpul care până la urmă şi pe idolii Orientului şi pe vrăjitorii lor i-a schimbat în câlţi aprins până la sfârşitul nesfârşitului. D-zeu este asemeni rarului urs alb ce-l văzuse pe gheaţă în Retezat, puternic asemeni unui uriaş şi cumpănit şi bărbos asemeni unui pusnic, spărgând gheaţa peporţiuni mari şi scoţând în gheare păstrăvi mari cât un om, ori asemeni unui urs polar atotputernic semisfera acoperită de cadrane şi cifre a Nordului, atotputernic asemeni unui urs de peşteră din vremurile dinaintea veacurilor de monahi şi filosofi ai pustiurilor şi oraşelor greceşti ale lumii elenistice, Hristos ridicând oameni asemeni firelor de secerătură, chemându-le iarăşi la sine şi întorcându-le spicul în pământul în care se amestecă toate, după credinţa lor minimă, dintre care oare pentru câţi fericirea lor a însemnat să moară răstigniţi de fraţii lor ori să plece osteniţi prin deşerturi. Simţea şi el, inconştient, că toată cunoaşterea Occidentului, din care ca semit nu făcea parte, era incompletă, simţea că toate groasele tomuri hegeliene, ori cărticelele lui Kierkegaard, ori opera lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, sau toate cărţile tipărite în caractere latine ori greceşti ale lumii Occidentale sunt doar suprafaţa falsă a ceea ce este real, a nopţii misterioase în care este înghiţit pământul ori a abisalului ocean desoperit de Isaac Newton. Dacă ar fi întrebat, dacă i s-ar cere un comentariu la vieţile călugărilor sirieni ori a bătrânilor schiteni ai Egiptului, el fiind de altă credinţă nu prea ar avea ce să spună, oricum nu se poate extazia în faţa unui „sofist răstignit”, însă oricum ar fi învăţătura ori teologia, vieţile acelor fiinţe erau atât de extraordinare încât ţineau de ceea ce este numit miracol, la fel cu – nu potea să nu recunoască, orice ar fi – viaţa magistrului lor. Şi, după cum spune Berdiaev, Nikolai Alexandrovici Berdyaev, ca şi Suflarea Sacră, începe noaptea lumii, dar e ştiut că la câteva ceasuri după începerea nopţii omenirea este scufundată în somn, aducătorul de viziuni şi cel care e cea mai fericită şi profundă stare a existenţei de carne; Adam era

adormit de D-zeu câdn D-zeu a luat din trupul său şi a făcut miracolul numit Eva, miracol cu trup făcut pentru Adam după cum corabia era făcută pe vremuri pentru navigatorul tânăr şi fără un ban, abia un adolescent ce tocmai pleca pe mare pentru o viaţă ori pentru cât timp marea îl va primi. Ieşise pentru puţin în faţa porţii privind amurgul de iarnă din josul stângaci geometric de perspectivă picturală naivă al străzii nişte strigături cântate de doi oameni pe care depărtarea îi făcea imprecişi şi asemeni unor pitici.

Deschisese cutia poştală cu o cheiţă de alamă şi, după ce scoase foile promoţionale multicolore ale supermarketurilor ce tocmai se deschiseseră în oraş, foi acoperite pe toată pagina cu duzini de fotografii color cu diagonala de trei centrimetri şi jumătate.

Aruncase foile acelea nedorite în tomberonul de gunoi cu roţi de lângă poartă şi tocmai închidea uşiţa şi micul lacăt al cutiei poştale, lăcăţel mai potrivit să stea la gâtul unei punkiste engleze decât să închidă poşta, când cei doi oameni ajunseră la trei case distanţă, de arhitectură generaličiană; erau două ţigănci cu fuste lungi şi cu baticuri, unul roşu şi unul verde, de vârste apropiate dar totuşi diferite, iar cea care era mai în vârstă striga cântând, cu o melodie simplă şi superbă.

Spunea: -Oale pe nuci, oale pe nuci! Oale cu capac, oale emailate, tigăi albe de oţel. Oale de inox!

Acum femeile se opriseră la poarta de la două case distanţă, târguindu-se cu doamna din poartă pe care o cunoşteau şi pe care o numeau „coniţă”. R. nu mai stătu afară şi, închizând poarta cu grilaj merse prin curtea lungă de nisip şi pietre luminată albastru halucinant de amurg de iarnă, trecând pe lângă maşină şi pe lângă cuşca de care rea legat cu un lanţ ruginit câinele său. Când ajunse pe treptele casei mai privi odată în urmă şi le văzu pe cele două ţigănci trecând şi auzi aria melodică a femeii cu batic roşu: Când ajunse pe treptele casei mai privi odată în urmă şi le văzu pe cele două ţigănci trecând şi auzi aria melodică a femeii cu batic roşu: -Oale pe nuci, oale pe nuci! Oale de inox, oale de aluminiu, tigăi cu capac! Oale emailate! Închisese uşa de lemn vopsit maro în urma sa, cu sentimentul că închide în urma sa lumea, banală şi misterioasă, arhicunoscută şi tainică, asemeni unei femei, fie ea prostituată demonizată ori călugăriţă beatificată. Aici era lumea sa, cu familia şi cărţile sale, cu fragmentele talmudice şi viziunilor povestirilor idiş, cu suferinţa şi beatitudinea amestecate ca într-un ou de jad al unui yin-yang omogenizat perfect. Oricum, era un om considerat avut, relativ totuşi, şi era la capătul piramidei societăţii, în iudaism cel puţin, însă cu toate acestea de când aflase de boala gravă a lui Yosef, se simţea ca un om care nu-şi mai ştie numele. D-zeu îl năsruise cu apele sale, îi distrusese simţirea, toată fiinţa şi acum aştepta să i le recosntruiască, neştiind dacă i le va ridica după arhitectura dinainte ori după o alta în Bizanţul după Bizanţ care era viaţa sa. Tot ce mai ştia acum era că devenise o cetate prădată şi arsă, fără locuitori, un sat ars în care nu mai găseşti decât cioburi şi cenuşă, cu lăzile de zestre deschise şi cu monezile, maramele, salbele şi şerparele lor furate.

Unde este Eliahu şi toţi prorocii trecutului să-i vindece copilul? Câtă nevoie avem şi noi ca cei de altădată, noi cei ce purtăm haine de plastic şi ne rugăm împreună prin telefoane mobile, de un cuvânt vindecător, cuvânt însă pe care nu-l poate spune nimeni, nu se ştie de ce. e îngrozitor şi singurele lucruri ce rămân sunt rugăciunea, tăcerea, rugăciunea, nimicul şi împlinirea în nimic. Trebuia să-l sune pe Ip, nu se mai văzuseră de mult însă nu ştia când îl va suna, avea un sentiment pe care nu îl mai avusese înainte referitor la prietenul său şi uneori şi pe cei mai buni prieteni simţi nevoia să nu-i cauţi, cum îşi spusese cu ceva vreme în urmă sufletul nu e făcut să reziste la prea multă frumuseţe. Acum trebuia să meargă ssu în camera copilului să se uite amândoi la Shrek, pe laptopul vechi pe care i-l dăduse lui Yose. Merse şi făcu curat pe bufetul din bucătărie, amintindu-şi de domnişoara acea pe care o condusese la mormântul sorei sale, curăţă măsuţa din sufragerie de bolurile de alune sărate şi nesărate, de paharele de suc băute doar pe treisfert, ce rămăseseră după vizita lui Evreinov, duse totul în bucătărie, goli paharele în chiuvetă şi se opri puţin cu mâinile sprijinite de tabla ei de inox încercând să se concentreze asupra realităţii. Avusese

o zi atât de plină, era obosit. Brusc, fără un motiv anume, îşi aminti cum îi povestise fratele Ip, că îi spusese directorul şcolii în '88 pe când era pionier baptist: -Hai, comandant de grupă, lasă dragostea şi speranţa.

Apoi merse în baia care se afla puţin mai încolo pe coridorul ce ducea spre uşa de la intrare, se opri în faţa chiuvetei din baie pe care se afla bolul de scoici şi cochilii din Marea Nordului, strânse cu o peliculă de celofan, dădu drumul la robinet pe apa caldă, se udă pe obraz şi începu să se săpunească pe obraji cu un săpun ce îl luă de pe un suport aflat pe etajera chiuvetei. Apoi luă un aparat de ras cu trei lame şi începu să se bărbierească încet, oprindu-se şi privind rezultatul după fiecare două sau trei mişcări ale lamei pe barba abia mijită. Se oprea şi mişca din buze şi obraji pentru a vedea dacă ni au mai rămas fire izolate şi continua să se radă, acum pe bărbie, Rabbi Yehuda, deşi rabin ortodox, fiind fără barbă asemeni unuia neolog. Pe patratul mic al ferestrei băii, lumea se întunecase. În vreme ce se bărbierea îşi amintea cuvintele de început ale unei poveşti pe care o auzise pe când era băiat mic: 'A fost odata ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci.

Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme.

Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă.

Fetele satului veneau să spele rufele în apa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor...' Îşi amintea momentul pe când se rugase mai înainte şi mâinile îi luaseră foc. În rugăciunea sa mâinile îi ardeau fumegând asemeni tămâiei, picurate din ochii săi deschişi lacrimi de untdelemn, templul cu zece coloane al mâinilor sale ardea cu o flacără purtată de vânt care nu se mistuia, era un rug aprins în faţa lui Moşe, arzând şi neconsumându-se. rugăciunea sa fusese un cântec fără note, în care cuvintele nu erau scrise cu litere, nici măcar iudaice, ci cu altceva, ceva asemănător poate oglindirilor luminilor tainice şi umbrelor previzibile din tablourile rembrandtiene. În vreme ce carnea lui se prăbuşea în adâncuri unde lumina scade cu fiecare rugăciune, singur şi neştiutor asemeni unui gândăcel degerat, sufletul înălţându-i-se însă, spre cupolele geometriei în spaţiu ale celor sublime şi ale tăcerii şi ale celorlalte izvoare ale existenţei şi ale celor ce sunt vii; asemeni lui Alexandr Soljeniţân, care era deja mort la treizeci de ani, în trupul său de bronz în care ca într-o icoană armeană vie mai este doar durerea; cu toate acestea nu-şi uitase numele deşi orice viaţă este o compoziţie impenetrabilă de fugi ale timpului, iar iubirea un incomprehensibil contrapunct. Se rugase în ceasul acela greu iar camera în care se afla se preschimbase într-o capelă cu ziduri de untdelemn şi smirnă miniate cu lapislazuli, turcoaz şi pulbere de mărgean, în care flăcările lumânărilor erau de aur lichid, topit, asemeni aripilor ceteleor de heruvimi şi pâlcurilor de îngeri; Ezekiel era acolo cu părul şi barba de flăcări, nespunând nimic şi privindu-l; pe cap avea cununa halucinantă a unui Maghen David în şase colţuri, înscris în sfera unui nimb medieval novgorodian de lacrimi. Ochii, gura, fruntea, jumătatea stângă a pieptului, şi mâinile sale erau nişte izvoare neînţelese, nişte linii plecând din ele, coborând în tezaurele pământului şi apoi urcându-i prin tălpi şi prin nervi până în oasele mâinilor sale alimentând flăcările ce îl învăluiau acum din toate părţile de parcă ar fi fost ars pe rug, în momente în care nu mai ştia nimic şi în care sufletul din el îi alimenta flăcările, arzând ca uleiurile din opaiţurile de lut din valurile înghiţite deja de şuvoaiele fără capăt ale istoriei şi întunericului şi adevărul e că nu mai ştia dacă reuşise să-şi scoată mâinile acoperite de vâlvătăi de vitraliu prin placenta cerurilor pentru că Ezekiel levita în capelă ori invers; D-zeu îl fericise; un evreu se poate considera binecuvânat chiar dacă numai îl visează pe ben Azzai, cel pe care Tora îl mistuise, ori el îi văzuse pe Moşe, cel dintâi, şi pe Ezekiel, al doilea după Moşe. Era fericit, era unul din acei ce sunt numiţi fericiţi, însă în acelaşi timp bulbul acela întunecat, sinistru rămânea în trupul bietului său copil, începând să apese pe

nervul optic. Stătea îngenuncheat în capela de mir, cu mâinile în flăcări, înconjurat de toţi profeţii care au fost trimişi pe pământ, se afla înconjurat de o cruce a Sfântului Gheorghe făcută din patru candele mari, în care se afla înscrisă o stea a lui David intersectată în doisprezece lumânări, în mijlocul căruia sufletul său era o cruce roşie de caritate. Era atât de multă lumină că nu vedea nimic.

Doar oamenii din răsărit îi pot înţelege pe oamenii din răsărit, astfel că adeseori chiar şi cuvintele sunt de prisos. Un adevăr adânc pe care îl rumegase întreaga viaţă, un adevăr pe care aproape că îl putea numi al său, era că nimeni nu este, nici el nu era şi că nu există oameni înţelepţi, fie ei ziditori de temple, fie că ştiu pe dinafară toate cuvintele părinţilor, ori că îi iubesc pe străini. Acesta era adevărul vieţii sale, un adevăr nu de flăcări şi aur, ci de tâmple palpitând de viaţă şi de scuipat înghiţit în ani de tăcere. Era credincios ca atâţia alţii de aproape trei decenii, dar asta nu însemna că progresase în privinţa aceasta în mod real măcar un pic, nu a ajuns niciodată să se transforme într-un lotus de înţelepciune, fericire ori adevăr, era tot el însuşi, un oarecare, un individ puţin cam burtos, mai gras, plin de suflet ca sva dintrun mesteacăn de la un capăt de munte şi de suflarea lui D-zeu ca un circuit de elctricitate. Explicaţii nu sunt în pământul acesta în care şi pietrele plâng, în care şi privirile lemnelor sângerează, chiar şi aici în valea aceasta înţintată de sate, un district vechi şi tăcut de mărimea oraşului Bucureşti, plin de taine şi de sate dispărute, un loc unde pe vremuri oamenii când mureau se preschimbau în statui îngenuncheate de piatră, iar sufletul oamenilor deveneau mesteceni bătrâni şi albi crescuţi la capete de munţi, cu vântul curgând prin seva lor deasupra bisericuţelor noastre înconjurate de cruci uitate de timp şi de oameni. Când omul este abia o îmbinare între cerul invizibil şi natură, nu este loc pentru înţelepciune profundă ori autentică; R. învăţase toată viaţa, voia să înveţe toată viaţa şi se resemnase cu adevărul că atunci când îi va veni în sfârşit rândul să plece, va merge înaintea tălpilor infinite ale lui YHWH, abia ca un om ignorant.

Dar o întrebare cu care probabil că va pleca din lumea aceasta cărând-o în suflet până la ultima vamă pentru că nimeni de aici nu îi poate da răspunsul e că de ce, dacă pământul este cum îl vedem, aşa de frumos, oamenii de pe el sunt atât de aşa cum sunt? Şi de ce, dacă oamenii sunt atât de frumoşi, fac tot ce ating atât de urât? Era israelit de treizeci de unu de ani, dar cu toate acestea realiza că înţelepciunea rămâne departe de el, până când nu va fi nici el decât un trunchi de copac trântit la pământ sus în pădure, rupt.

Doar oamenii din răsărit, doar ei pot înţelege că peaici durerea e mai adâncă, lacrimile mai mari şi cerul mai înstelat, iar doar apele ce coboară turmele de păstrăvi de la munte ştiu, şoptind poveşti şi bolborosind cântece pe care nimeni nu le-a înţeles vreodată că reversul de aur al galbenului vieţii nu mulţi l-au văzut, poate doar cei drepţi şi îngerii. Nimic nu se poate compara cu visul incomprehensibil pe care i-l văzuse Yose în care văzuse un cortegiu de zece mii de îngeri purtând crucile grele ca marmura incandescentă a zece mii de evrei, unul din îngeri oprindu-se şi spunându-i într-o limbă dispărută că nu contează de eşti înţelept sau nebun atâta timp cât oricum eşti eşti pentru Hristos. Când cortegiul porni mai departe, lui Yose ii atrase atenţia un tânnăr cu mâinile legate de o carte, cu o expresie de cădere şi suferinţă pe chip aşteptând ca funia convoiului să-l tragă mai departe. Fusese doar un vis îmbibat de aceste locuri unde sfera înjumătăţită a Carpaţilor şi a Balcanilor alcătuiesc un yin-yang de piatră şi râuri întrun timp picurat pe frunzele de toamnă, mari şi galbene ca nişte icoane, iar D-zeu îţi dă suferinţa sa în locuri unde sunt destui care spunând că cântecul lor e prea frumos taie limbile privighetorilor pentru că suferinţa are un rost al ei de nepătruns, asemeni unei ferigi crescute pe lângă pietre mari, aduse în vremurile vechi de fildeşii mamuţilor.

Doar când ajunseră în dreptul Covragiului, el cu soţia sa în maşină, Rabbi văzu în sfârşit dimineaţa. Înainte de plecare fusese în spatele casei şi umpluse cu lemne centrala cu gazeificare şi o sunase pe mama lui la Tuştea să vină să stea cu copiii. După aceea iarăşi nu mai văzu nimic decât maşinile de pe drumul asfaltat doar pe un singur sens şi indicatoarele rutiere permanente sau temporare, fiind ca un om în drum spre masa de operaţie. Odată ajunşi într-unul din municipiile Hunedoarei, parcară maşina vizavi de un bloc heptagonal şi apoi traversară strada pentru a se îndrepta spre centrul de handicap unde medicul îi îndrumase să meargă. Nu ştiau drumul şi se rătăciră prin nişte blocuri ajungând lângă o bisericuţă în roşu, ortodoxă, ce tocmai era pictată pe dinafară. Un tânăr lucra jos pe o schelă mică la imaginea unei călugăriţe probabil, lângă care era scris cu litere vechi româneşti, caligrafiate în cenuşiu cu pensula: „Zis-a iarăşi: dacă ne bucură boala, să nu ne mâhnim,” de cealaltă parte a icoanei murale fiind scris cu litere ceva mai mari tot într-o nuanţă cărămizie şi de aceeaşi tonalitate: Maica Singlitichia. După ce se mai învârtiră puţin printre blocurile acoperite cu modele de cărămidă aparentă, neştiind pe unde s-o apuce ajnseră în sfârşit la clădirea cu un singur etaj unde era centrul de asistenţă socială pentru handicap. Câţiva oameni, bărbaţi cu şepci de stofă ori căciuli ruseşti de blană şi femei cu broboade stând pe lângă copii bolnavi şi bătrâni stăteau pe singura treaptă din faţa uşii, iar în partea dreaptă era un bloc cu trei etaje în renovare, fiind rezugrăvit în verde. Înăuntru era plin de lume, câteva mese cu aproape toate locurile ocupate, scaune negre sau albastre de asemenea ocupate pe lângă pereţi şi mulţi oameni de toate tipurile şi toate categoriile sociale stând în picioare şi aşteptând să intre în birou ori stând la coadă la o masă aflată la peretele opus al sălii destul de mici, unde se dădeau formulare şi bilete de ordine cu numere din două sau trei cifre. Pe pereţi erau atârnate nişte postere; unul arăta fotografia unei femei, o fotografie mototolită, ruptă şi realcătuită greşit, ochiul stând fiind în pometul obrazului, buza fiind deplasată şi dându-i un aspect de mutilare psihică şi suferinţă; pe poster era scris: „Începe cu ţipete dar nu trebuie niciodată să se termine în tăcere.” Alt poster înfăţişa trei olimpici de la Olimpiadele speciale, doi băieţi şi o fată, cu medalii pe piept şi ţinând mâinile ridicate; pe imagine era scris: „Chiar dacă nu voi câştiga, vreau să fiu brav în încercarea mea.” Următorul poster conţinea o imagine grafică: un cerc de oameni dintre care unul era desenat în gri şi se afla cumva scos din cerc, stând cu câţiva paşi mai în spate; pe hartia posterului era tipărit: „Comuniunea nu se poate realiza fără excluziune,” dintre care cuvântul „excluziune” fiind tăiat ca şi cu un stilou lângă el fiind scris „înţelegere.”

Pe al patrulea poster se aflau nişte fotografii cu Papa Ioan Paul al II-lea la bătrâneţe, cu Salvador Dali, Muhammad Ali şi Ronald Reagan. După ce plecase, pe maşină nu-şi mai amintea ce scrisese pe poster.

Oamenii de dinăuntru erau de toate felurile, oameni diferiţi, femei credinciooase şi bolnave de cancer, părinţi cu copii mici ori nou născuţi care se născuseră cu un handicap, mame îndurerate ca Fecioara Maria şi taţi îndureraţi ca bătrânul Yaakov, adolescenţi suferind psihic, bătrâni bolnavi şi singuri, oameni tineri suferind de forme grave de reumatism, femei ori bărbaţi cu un picior mai lung, era şi un om într-un scaun cu rotile împins de sora lui, femei bătrâne, tăcute, impenetrabile, pe care doar Dumnezeu şi asistentul social ştiu ce le doare, el însuşi şi cu soţia sa veniţi pentru primul lor copil, oameni diferiţi însă atât de apropiaţi, de fapt acelaşi Om reprodus în zeci şi sute de matriţe imperfecte, reflectat în ochiurile tremurânde de apă a celor o mie de izvoare răsfirate prin ţinut, acelaşi manuscris întrupat în zeci de mii de volume, tipărite defectuos, cu litere de tuş şters, greşit uneori, dar în esenţă acelaşi manuscris, aidoma unui document PDF pe care l-ar putea realiza un arheolog amator după eventuala descoperire arheologică al

manuscrisului antic al Odiseei, asemeni lui Joyce în prima jumătate a secolului douăzeci. „Şi cuvântul lui YHWH a venit la Iehu, fiul lui Hanani, împotriva lui Baeşa, spunând: 'Eu team ridicat din ţărână şi te-am pus mai mare peste poporul Meu Israel... '” Aveau destul de mult timp de aşteptat acolo, vorbind puţin şi doar dacă era nevoie, cumva vexaţi de toată acea suferinţă colectivă adunată întrun singur loc îngust şi neîncăpător ca o posadă a plângerii, iar în R. cuprins de un spleen - inexplicabil fiindcă şi el era deja unul din acei oameni dintre care fiecare dacă ar fi ştiut ofilitele cuvinte ar fi putut spune: Et in Infernus ego, - mintea topită de necazuri şi oboseală a lui R. fugea de la un lucru la altul aducându-i în lumina pâlpâindă a proiec torului cinematografic al amintirii cele mai neaşteptate lucruri cum ar fi pagina aceea de manuscris galben scris cu litere de smarald, o filă de manuscris arab de provenienţă nubiană scris de mână cu litere cufice încă incomprehensibile Europei, pe care cineva, posibil un african scrisese o inscripţie pictografică parcă şi mai hieroglifică. Inscripţia consta din două texte; în primul rând al celui dintâi, începând de la dreapta spre stânga se aflau o stea picturală de culoare galbenă în opt colţuri, cercul gol al unei Luni noi, două Maghen David de culoare roşie de întensităţi apropiate dar totuşi diferite, încă o Lună nouă şi apoi încă un Maghen David roşu; în şirul al doilea de caractere se aflau un Maghen David roşu carmin, apoi un Maghen David doar schiţat ca în desenele geometriei şi încă un Maghen David de culoare roşie ca cea de icoană rusească; în ultimul rând al primei inscripţii se aflau încă o stea octogonală care consta ca şi prima dintr-un văl pătrat pus peste o stea în patru colţuri şi un Maghen David mai mare desenat parcă în fum şi de culoare nedefinită. În a doua inscripţie, desenată mai încolo pe pagină, ce consta din patru şiruri de caractere pictografice se aflau în primul rând două Maghen David de culoare roşie şi un Maghen David pe jumătate galben pe jumătate albastru, conţinând îmaginea unui pătrar de Lună; şirul al doilea începea cu o stea galbenă din aceea, în opt colţuri terminate în frunze de laur, după care se aflau un Maghen David purpuriu, şi un Maghen David pătrar de Lună strălucind stins pe care era desenat un pătrat, şi apoi o seminlună între coarnele căreia se afla o menoră mică în sfeşnicul căreia erau aprinse toate luminile; în penultimul şir de caractere se aflau două stele roşii în şase colţuri Maghen David cu vopseaua scorojită de vreme, o semilună în ale cărei coarne era înscris un Maghen David desenat recent cu linii de vopsea albastră veche, iar ultima pictogramă de pe şir reprezenta o lentilă mare ce oglindea un număr nedefinit de semilune albe în care erau înscrise stele evreieşti; pe al patrulea şir nu se afla decât o hieroglifă, un Maghen David desenat în linii cenuşi cu borduri gri şi cu suprafaţa pictată în roşu. Pictogramele erau dispuse în două arcuri otomane frânte în acoladă desenate în tuş în borduri de arabescuri grafice de Ev Mediu târziu islamic. Textul era de nedescifrat, cel puţin el însuşi nureuşise să-l citească. O inscripţie neînţeleasă, tainică, în vreo limbă moartă, uitată ori poate olimbă care nu existase niciodată, jocul unui şcolar ori al ucenicului unui şeic pus pe hârtia indiană într-un ceas de plictis, ori mărturisirea unor vremi trecute şi fără sfârşit, cuvintele vreunui viteaz ce a reuşit să cucerească cele şapte cetăţi plus una, ori secretul vreunui sufi pe toate apele şi prin toate nisipurile ummei, ori poate cuvintele unui student negru rătăcit în universităţile fără suflet ale Europei divizate, sau simplele cuvinte ale cuiva care mărturisise poate scriind aceste caractere: 'Dau toată înţelepciunea pe iubire.' Şi toţi, fiecare în singurătatea lor amintindu-şi câte ceva, fiind purtaţi cu gândul la ceva din această viaţă, acest vârf de aisberg odhinnic, ale cărui gheţuri încă pâlpâie strălucindu-ne ca un neon în amintire, toţi căutând înţelepciunea, dar gândindu-se mai mult la altceva.

Lângă ei se afla un grup de trei oameni, doi bărbaţi care probabil că se cunoşteau, amândoi în jur de patruzeci şi cinci de ani dintre care unul era cu fiica lui, o domnişoară angelică de vreo douăzeci şi trei de ani cu o privire uneori rătăcită de om singuratic.

Cei doi oameni povesteau ceva, R. Yehudah constatând că de când intraseră vorbiseră tot timpul, dar el nu realizase că-i aude decât acum. Celălalt, cu o

mustaţă tunsă de om de la ţară, cu barba nerasă de două zile, îmbrăcat cu blugi albaştri turceşti şi cu nişte haine negre ori cenuşii, purtând o şapcă Made in China în cap îi povestea tatălui fetei ceva în timp ce acesta îl aproba din ochi cu o privire vie, uneori zâmbitoare: -...mă, ce vremuri erau, mergeam la Haţeg la fabrica de bere şi beam bere de la robinet de la furtun, de-aia nefiltrată, lângă era abatoru', duceam marfă şi scoteam carne de mici rapid; şi-n Valea Jiului era bine, venea maşina erau de toate cum am prin eu de prin anii '60, '70, vinuri ieftine, pui prăjit ieftin la restaurant, erau de toate frăţie nu ca după când îmi luam piuliţe şi bujii de la rebuturi ori din coşurile de gunoi. Aveau minerii, mergeam pe galerie de consolidam pereţii în mină cu betoane şi lemn din munte, vara era şi muntele aproape duceam vânzătoarele de la Romarta la picnic, ce să-ţi mai spun, totu' era altfel, şi femeile, nu se uitau numa' pentru bani, mergeam cu vreo gagică la cinematograf şi mâncam seminţe amândoi la filme cu Piedone, azi nici copiii tăi nu te mai cunosc când nu mai ai bancnote să le dai, atunci cel puţin bani, servici şi ce pune pă masă aveam cu toţii, of, Doamne, şi de multe ori mă gândesc că aş da toţi banii ăstia de cacao să mă-ntorc la vremurile alea, eram şi tânăr şi-i totul altfel cân' ejti tânăr, tinereţea e ca o durere de dinţi: ori îţi trece, ori o pierzi; şi după treij' dă ani, erau ani deja de când noi am plecat de acolo să prăbuşi mina.

Am fost acolo acu' vreo câţiva ani şi m-am uitat, e-un lac acolo acuma pe unde am săpat noi după huilă, ditamai lacu'. Da' apoi vezi că m-am îmbolnăvit şi ce să mai zic, cân'...

Rabbi realiză iarăşi că nu-i mai aude, era iarăşi singur cu haosul din viaţa lui. Se gândea că minimii se văd dintotdeauna puşi pe cruci de la naştere până la moarte, iar el se întreba pe ce sunt răstigniţi evreii? Pe o stea, pe o meghilă, pe un sfeşnic, pe un zid vechi de pietre ciclopice? Probabil că şi sufletul său era un lac, izvorât din cerul în furtună întro mină prăbuşită cu braţele galeriilor inundate sub suprafaţa neagră de praf de huilă a apei moarte, sufletul său era un somn isihast, sihastru, sihliu întunecat de durere şi nevăzut în aceste ape moarte şi fără viaţă, înghiţind ferigi carbonizate din pereţii prăbuşiţi beton şi de cărbune. Şi fiecare om de aici era un peşte mai mare sau mai mic singur în lacul întunecat şi pustiu al propriului său trup, în propria viaţă ori într-un acvariu de aur, singurătate, muţenie şi disperare, o singurătate ce nu e solitudine fericită, o muţenie ce nu e tăcere binecuvântată şi o disperare ce doar ea ţine loc de suflet. Acum vedea că locul acesta era un munte de lacrimi jefuite din ochii acestor trişti pelerini, ai pribegilor care veneau aici înainte ca trenul sau autobuzul să se pună în mişcare, scuturându-i brusc în spate, înşfăcându-le sufeltul spre suferinţa lor de toate zilele, fiecare din ei pe drumul de întoarcere ala casele lor pustii şi triste ridicând relicva unei lacrimi împietrite pentru a o potrivi în pazălul incomplet al sufeletlor lor, arătând ca un joc de moară construit din roua de cristal preţios a lacrimilor pe care nu este neapărată nevoie să le plângi pentru a le avea. Însă avea sentimentul că deasupra sa cosmosul îşi deschisese o cupolă uriaşă asemeni corolei unei flori, zidită în întregime din faguri, prin ale căror ochiuri de Maghen David hexagonali lumina dinăuntru era miere şi untdelemn. Această cupolă cu nume neştiut era cerul, iar cerul este o cupolă pictată Pantocrator peste univers. Un lucru pe care îl observase de când începuse să aprofundeze hasidismul şi începuse să se scufunde în abisurile revelaţiei, revelaţiile care îi erau date nu erau totdeauna sută la sută corecte din punct de vedere talmudic, de aceea îşi luase obiceiul să ignore boabele de neghină şi să mediteze numai asupra grâului. Da, cerul e un Pantocrator cum nu mai este un altul, la care scuipatul nici unei creaturi nu poate ajunge, iar sufletul lui era un lac de acumulare în ale cărei ape liniştite se năruiau casele şi bisericuţa şi castelul grofului a două sate acoperite de ape de comunişti în perioada eroică; el era o apă în ale căror adâncuri se aflau toate satele lumii mâncate de ape, toate corăbiile burduşite cu aur din America spaniolă şi scufundate de piraţii englezi ai reginei Elisabeta I şi mirodenii din India de pe vasele arabe sau portugheze, corăbii lungi vikinge cu manuscrise miniate oriental ale Scripturilor jefuite din Irlanda

mijlocului de Ev mediu occidental, închise ermetic în ferecăturile lor de aur încrustat cu pietre preţioase. Ce era în aceste valuri oscilând asemeni vârfului pădurii dintr-un vis vechi era un secret pentru el însuşi ca şi pentru oricine altcineva. În ele probabil că se aflau cetăţi pierdute cunoscute acum doar din folclor, păduri putrezite prin ale căror trunchiuri nu mai calcă nci un pas de om la vânătoare după vreo jivină şi doar somnii negri lungi cât o locomotivă Malaxa se cuibăresc în sanctuarele rotunde ale copacilor din mijlocul bungetului inundat, sus sărind din apă crapi graşi şi uriaşi, mari cât un viţel tânăr. În apele din sufletul lui erau şi nori captivi în ramuri şi mărăcinişuri asemeni stelelor colţuriase rupte din Luna plină ce nu mai puteau să se ridice la suprafaţă, măcinându-se şi evenind nisip presărat în adâncuri şi din tot ce era în sufletul său nu vedea decât pietricelele aduse de valuri spre ţărmul stâncos plin Stonhenge-uri de pietre uriaşe clădite de uriaşi. Sufletul său era asemeni unei cochilii aduse de valuri, de un fel cum nu mai văzuse niciodată şi despre care nu ştia cât timp şi de unde fusese purtată de apeşi ce fel de inimă locuise în ea, un obiect atât de insoluţionabil încât aproape cea mai bună soluţie e s-o încredinţezi iarăşi valurilor în care ai găsit acea neasemuită cochilie şi care vor veghea asupra ei cu imensele ei aripi lichide, care au fost cele ce i-au dat viaţă; întradevăr sufletul e o parabolă însă cele mai folositoare parabole sunt cele răstignite; poţi să iei cochilia şi să o sădeşti în pământ, udând-o şi văzând cum încolţeşte „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”, ori iei cochilia şi o potriveşti în colţul stâng al pieptului observând încet acelaşi lucru - şi simţind pe deasupra atracţia cosmică a Lunii -, ori cam aşa ceva.

Iar în viziunile lui R., cuvintele lui YHWH erau cele din soneria telefonului mobil al fetei cu păr lung frumoasă ca Flora lui Sandro Boticelli în vibraţiile de orgă răspândindu-se ca nişte raze în jurul lor din mâna ei delicată, stând cu mobilul în faţa ochilor cum ai ţine un răspuns pe care l-ai aşteptat de mult timp şi care nu venise vreme de şi mai mult timp. Fata intra în categoria de frumuseţe împletită cu suferinţa, toată suferinţa ei încă nesfârşită împlântându-i parcă un nimb în privire, fiind doar o fată cu o eternitate ori cu o suferinţă mai frumoasă, fiind ea însăşi un mister, un secret al pământurilor răsăritene pe care înţelepţii, omul ori călugării lama nu-l vor înţelege probabil niciodată, suferinţa ce chinuie şi transfigurează sufletul asemeni focului care transformă fierul, făcându-l incandescent ca un sfânt în cer, tăişul unui suflet de cruciat fanatic ori un râu îngheţat în cele opt versuri ale unui „Amurg de iarnă” simbolist, pentru că iubirea e un simbol pe care ni-l putem dărui reciproc, dacă vrem ca un sărut. Avea părul lung, blond castaniu lăsat în şuviţe lungi curbate în valuri ca fluturate de vânt, cu buclele de culoarea spicului ce începe să se înnegrească acoperindu-i gâtul de marmură patinată de timp şi urechile translucide, cu o privire din toate acestea ca de nepătrunsul cer înstelat de vară; era frumoasă şi era din acele femei pe care necazurile le împiedică de la a-şi mai cântări frumuseţea, sinele şi în genere orice ţine de ele în balanţa existenţialistă a adevărului uman, însă de fapt era atât de frumoasă că raze conice orbitoare ieşeau din privirea şi trupul ei înmiresmat asemeni pădurii ecuatoriale din America de Sud, din fiinţa ei de frumuseţe risipită de avarele degete zgârcite ale bolii, era frumoasă cum doar femeile pot fi. Părul îi era dispus în bucle naturale, nispii, avea tenul puţin măsliniu, iar culoare ochilor i e schimba de la o clipă la alta, ochii fiindu-i când întunecaţi ori negri, când verzi ori asemeni culorii mării cum poate fi văzută doar în tablourile de la Balcic, chihlimbarii, transparenţi ca safirul, picurând răşină ori miere, mov, gri colorat în albastru ori galben stins, verde intens, negri, indigo ori negri întunecaţi ca două pete saturate şi ude de tuş de China; deşi era tânără, colţurile gurii îi erau coborâte şi nu părea să fie într-o dispziţie prea veselă, şi de altfel nu dădea impresia că ar fi vreodată prea veselă, bucuroasă ori fericită. Purta o haină de stofă groasă cafenie, iar pe umărul stâng avea o poşetă autentică de piele de crocodil, din care scosese telefonul pe care după ce jucase un timp golf preţ de câteva mingi pierdute, începuse să pornească diferite melodii româneşti, toate la fel, una din ele fiind fluidul revelaţiei religioase din mareea psihică din lumea interioară a lui R. :

YHWH: „Tu îmi spuneai cândva demult/ „Dacă te iubeşte încă te-aşteaptă”/ Îmi pare rău de ce s-a-ntâmplat/ Îmi pare rău de noi câteodată.../Azi totul în jurul meu e ciudat/Şi oare o să mai revin vreodată/Mi-aduc aminte când îmi spuneai/ „Trăim în două lumi diferite”/ Iubirea ta mereu îmi jurai/ Măntreb dacă-ţi mai aduci aminte... Şi/ Cum să te mai privesc?/ Cum să te mai iubesc?/ Nu te mai caut... Şi/ Cum să te mai privesc?/ Cum să te mai iubesc?/ Nu te mai caut...”, (spuneau cuvintele cântecului cântat de fosta fată de la DJ Project, cuvinte prin care acum Dzeu îi vorbea cum îi vorbise lui Moşe prin tufişul ce era acoperit de flăcări fără să se carbonizeze, cuvinte ale lui Elochim, cuvinte de iubire tristă la care singurul răspuns al lui R. era o tăcere, izvorâtoare de înţelepciune şi vinovată ca orice tăcere, Îngerul lui Yah fiind prezent în arhitectura şi zidirea acestui vechi Partenon de marmură sonoră, YHWH era o iubire vulnerabilă, faţă de el era un loser în iubire, era împovărat de dragostea lui ca un fagure mult prea plin de mierea ce-l conţine şi dispreţuit cum doar un fagure ori un suflet prea frumos pot fi. Şi credinţa e dragoste, o iubire în care cei doi îndrăgostiţi se aşteaptă uneori unul pe celălalt asemeni oamenilor ce se află pe două ţărmuri îndepărtate, D-zeu se revela în latura tristă a cerului, în lumina sa ale cărei particule de sfinţenie sunt lacrimi, cu o iubire ignorată, părăsită sau înşelată; cuvintele acestea simple i se revelau ca nici ele însele niciodată ştiind, conţinând flăcările altor cuvinte, ce sunt de fapt aceleaşi, spuse de altcineva, pentru că muzica de iubire adevărată conţine emoţia cea mai mistică, după cum spunea Rumi, pentru că iubirea este pietate. Cumva, după tot ce a fost, cuvintele sunau rece, asemeni unui ţurţure de gheaţă de început de februarie picurând în apa curată din bălţile din asfaltul trotuarului, iar el era închis într-un bibelou semisferic de sticlă umplut cu apă şi fărâme de polistiren, iar cel care îi vorbea îi vorbea din celalaltă lume, în care apa e făcută din raze, iar fulgii de zăpadă din lacrimi sacre, sticla fiind atât de fină încât este în întregime invizibilă. Cuvintele revelaţiei spuneau că între ei era aripa sfântă şi tristă a unei păreri de rău, de regret înghiţit încă, după ani de zile, regret pentru toate lucurile pe care fără să vrea şi le făcuseră unul altuia, ca într-o iubire cu aripile arse şi sufletul singur pe podeaua de piatră a penitenţei. Dzeu nu îl mai privea acum ca pe un avvă greşit din Egiptul secolului patru AD, iubirea îi era o lacrimă ce se pregătea să golească ochiul său, şi ce îi spunea era că ajunseseră la un moment din care trebuia el să-şi caute iubirea dacă voia s-o mai aibă. D-zeu alese să vorbească în refectoriul acela pentru pribegi şi pentru oameni nenorociţi dintre care cei mai mulţi probabil că vor rămâne astfel pentru toate vieţile lor singuratice şi chinuite, D-zeu vorbise acolo în capela din pustiu cum nu vorbeşte de multe ori în templele sfinte, iar muzica aceasta simplă, purtătoare a unui mesaj nevăzut, de nedetectat altfel decât cu duhul, era cuprinsă de flăcările stilizate ca nişte irisuri dilatate ale miracolului şi durerii, această bucată de mărgean şi această rană perpetuă din adâncuri lăcrimând lapte preţios de sidef, de nevindecat. Lacrimile din care era picurată clădirea nefericirii începuseră să vibreze, umplându-se treptat cu muzică şi epifanii precum fagurii în acest stup de Spirit Sfânt ce îi mângâia şi îi hrănea pe toţi, cu suferinţă în toate acestea ca pe orice nou-născut în viaţă. YHWH îl chema de undeva dintr-un loc necunoscut, de undeva din celălalt presspapier al existenţei, invizibil, promiţându-i toate lucrurile, răspunzându-i la toate întrebările şi plângând.)

Doar când ajunseră în dreptul Covragiului, el cu soţia sa în maşină, Rabbi văzu în sfârşit dimineaţa. Înainte de plecare fusese în spatele casei şi umpluse cu lemne centrala cu gazeificare şi o sunase pe mama lui la Tuştea să vină să stea cu copiii.

După aceea iarăşi nu mai văzu nimic decât maşinile de pe drumul asfaltat doar pe un singur sens şi indicatoarele rutiere permanente sau temporare, fiind ca un om în drum spre masa de operaţie. Oamenii de dinăuntru erau de toate felurile, oameni diferiţi, femei credinciooase şi bolnave de cancer, părinţi cu copii mici ori nou născuţi care se născuseră cu un handicap, mame îndurerate ca Fecioara Maria şi taţi îndureraţi ca bătrânul Yaakov, adolescenţi suferind psihic, bătrâni bolnavi şi singuri, oameni tineri suferind de forme grave de reumatism, femei ori bărbaţi cu un picior mai lung, era şi un om într-un scaun cu rotile împins de

sora lui, femei bătrâne, tăcute, impenetrabile, pe care doar Dumnezeu şi asistentul social ştiu ce le doare, el însuşi şi cu soţia sa veniţi pentru primul lor copil, oameni diferiţi însă atât de apropiaţi, de fapt acelaşi Om reprodus în zeci şi sute de matriţe imperfecte, reflectat în ochiurile tremurânde de apă a celor o mie de izvoare răsfirate prin ţinut, acelaşi manuscris întrupat în zeci de mii de volume, tipărite defectuos, cu litere de tuş şters, greşit uneori, dar în esenţă acelaşi manuscris, aidoma unui document PDF pe care l-ar putea realiza un arheolog amator după eventuala descoperire arheologică al manuscrisului antic al Odiseei, asemeni lui Joyce în prima jumătate a secolului douăzeci. Avea senzaţia că în sfârşit ajunsese în faţa vechii corăbii scufundate pe ţărmuri greceşti, acum urmând momentul în care în oceanul de revelaţie prin respira în nesfârşite bule de aer îşi va conduce scuba înăuntrul ambarcaţiunii aproape dezintegrate şi îmbibate de apă, cu lemnul ros de sare şi măcinat de scoici şi acoperit cu alge asmeni pletelor ude ale lui Neptun şi nu se putea hotărî să pornească motorul şi să intre în corabia care era rama propriului suflet.

Acum, cel mai probabil că Dani nu mai este, se gândea, stând acolo mişcându-se de pe un picior pe altul, înconjuraţi de toţi oamenii aceea mult prea vorbăreţi ori prea tăcuţi, între pereţii acoperiţi de postere uriaşe, fotografice, în sala unde oamenii tot intrau şi de unde parcă nimeni nu pleca, amintindu-şi de o seară de pe vremea când era în liceu, cu aproape doi ani înainte să plece la yeshiva, pe când era prieten cu Dani, un rocker deja bătrân din Reşiţa, recunoscut ca cel mai adevărat rockăr din tot ce cunoştea el cel puţin şi oricum unul din cei mai adevăraţi oameni din câţi sau ridicat din pământ, în rest un beţiv fără căpătâi, cu fiinţa degradată de băutură şi trecerea verilor petrecute toate ca seara aceea şi iernilor de mai târziu în care locuia pe unde se putea, un beţiv cu tot organismul bolnav, plin de bani care îi veneau de la soră-sa şi frate-s-o de dincolo şi plin de o inimă mare cât un moai, inimă suferindă şi vie care acum probabil că redevenise pământ. Soarele tocmai asfinţea în spatele pădurilor din împrejurimi. Pe spaţiul verde umplut de motociclete şi corturi se strânseseră în câteva locuri lemne pentru nişte focuri de tabără. În

jurul grămezii celei mai apropiate de micul pârâu ce curgea prin terenul viran, nu se afla deocamdată nimeni cu excepţia lui, un băiat slab, cu părul lung de vreo optsprezece ani, care în momentele acelea era un fel de paznic. Soarele dispăru cu totul în urma dealurilor împădurite, această absenţă aruncând o umbră albastră întunecată pe câmp, spartă doar de luminile slabe şi lichide a două sau trei focuri ce tocmai se aprindeau, ca nişte heruvimi celeşti şi beatifici şiroind de lumina ce şi-au aruncat-o unii altora în faţă.

El, tânărul îşi duse mâna în buzunarul de la piept şi scoase un pachet de ţigări Carpaţi, fără filtru. Îşi puse o ţigară în gură şi, cu pachetul de ţigări în mâna stângă începu să se caute prin buzunarele jachetei albastre de blugi şi ale pantalonilor. Negăsind ceea ce căuta, îşi băgă ăachetul de ţigăriînapoi în buzunarul de la piept, se ridică şi merse către focul de tabără cel mai apropiat, care se afla la vreo cinciprezece-douăzeci de metri depărtare.

Lemnele din grămada de lângă care tocmai plecase tânărul îşi trădau cu greu identitatea.

Erau în orice caz, după toate aparenţele, nişte ramuri destul de verzi, tăiate probabil cu ceva vreme în urmă – săptămâni, posibil – din arborii de mărime mijlocie de la marginea pădurii. Lemnele, în întunericul ce se lăsa aveau un aspect plastic care într-un tablou de-al lui Cezanne ar fi putut fi descrise astfel: stinse, întunecate şi reci. Paznicul se afla încă lângă focul vecin în momentul când se apropiară de grămada de lemne doi indivizi de vreo douăzeci de ani, amânfoi îmbrăcaţi în negru, cum se îmbrăcau în vremurile vechi cei care nu mai puteau face faţă păcatului. Unul avea părul undulat şi lung până la ochi, iar al doile era ras în cap şi îmbrăcat doar în tricou, unul destul de răspândit, având imprimată pe partea din faţă craniul cu creastă şi sigla formaţiei Exploited. Pe când se apropiau se putu auzi: -Aici trebuie să fie. E locul cel mai apropiat de pârâu, spuse individul îmbrăcat doar în tricou.

-Orice-ar fi, cea mai bună trupă-i Nirvana.

Se aşezară lângă grămada de lemne şi puseră între ei o sticlă de vodcă de jumătate de litru.

Tinerii erau veseli şi beţi. Se întunecase aproape întrutotul, iar focurile luminau acum mult mai puternic. De undeva de la o depărtare aproximativă se auzea un solo de motocicletă. Tânărul se întoarse şi el lângă foc cu o ţigară aprinsă abia începută. Douăzeci de minute nu se întâmplă nimic demn de a fi notat cu excepţia nopţii de vară şi a pornirii unui casetofon la focul de unde ceruse „un foc”. Muzica ce răzbătea prin gălăgia de chef în aer liber ajungând până la ei era un „death” ce umplea aerul de urlete şi zbârnâieli monocord. Din greşeală unul din cei doi nou-veniţi răsturnă sticla de vodcă cu piciorul încălţat în prestijuri.

Acum toţi trei tinerii începură să aprindă focul, cel cu tricoul cu Exploited îngăimând ceva aproape inteligibil, ce aducea a cântec. Involuntar închise ochii pentru câteva secunde – reuşind să-i deschidă după câteva clipe -, iar după vreo douăzeci de secunde închizându-i iar; arăta foarte obosit. De undeva de la liziera pădurii începu să se audă urletul sălbatic al unei păsări de noapte. Se lăsase o noapte fără lună ce înnegrise pârâul. Pe malul opus al pârâului se afla o stâncă mare de doi metri înălţime, de formă oarecum pătrată, a cărei urmă se distingea slab în apa pârâului luminat de flăcări.

-Salut, băieţi se auzi o voce feminină, însoţită de râsetele alteia.

Erau două fete apropiate ca vârstă cu cei doi proprietari ai sticlei de vodcă. Fetele se veneau lângă foc ţinându-se e mână, îmbrăcate una în panataloni evazaţi şi ie, iar cealaltă în geacă şi pantaloni de piele. Aşezându-se lângă foc, fata în ie îşi deschise rucscaul, scoase o perie şi începu să-şi pieptene părul lung, arămiu, spunând: -Ce faceţi, stimabililor? V-aţi apucat să faceţi focul?

-Scuză-mă, te rog, pentru chestia cu berea, a fost un accident, spuse fata cu geacă de motoristă.

-Eşti dulce, da' n-are nimic, chiar aveam nevoie de puţin luciu la păr, un pic de glam. Fata se uita la „alien” cu o atenţie camuflată şi apoi se întoarse către ceilalţi doi:

-Cine e? E prieten cu voi?

-Nu, îl ştie pe Dani.

-Toată lumea îl ştie pe Dani, numa' el începe să nu se mai ştie pe el, spuse fata cu o grimasă.

Păcat, că nimeni nu e ca Dani.

Acum flăcările înroşeau chipurile oamenilor aşezaţi roată în jurul lor. Cei doi băieţi scoseseră dintr-un buznar al gecii de blugi o a doua sticlă de vodcă din care aruncară puţin ve foc stârnind o vâlvătaie mare cu aspect lichid. Acum erau muţi de beţi. Domnişoara cu geacă de piale privea absentă lemnele carbonizându-se încet în vreme ce cea care vorbise încă se pieptăna ţinându-şi aproape de foc picioarele ce tocmai le descălţase din tenişii ei uzaţi de bumbac gros şi prăfuit şi punându-şi la un loc ferit încălţămintea cu tălpile ude în interior. Deasupra cerul era întunecat şi plin de stele, cu toate acestea doar o imensă pată neagră ce aspira vara, înghiţind stelele una câte una în vacuumul în care dipăruse şi Luna. Jos, sigurele lumini erau cele ale celor câteva focuri din jur.

Tot din direcţia aceea începuseră să se audă muuzică şi agitaţie conjugate cu râsetele unor necunoascuţi care tocmai treceau prin întunericul din apropiere.

Lemnele focului pocneau, iar vâlvătaia ce le mistuia arunca o coloană de scântei, dogorind în acelaşi timp feţele de ambră topită ale tinerilor.

-Gina, cum de ţi-ai udat tenişii? O privi cel cu părul ondulat pe fata căreia între timp i se uscaseră gropiţele tălpilor.

-N-am văzut râul, spuse ridicându-şi picioarele către foc. Dar apa nu-i rece, poţi să mergi să încerci şi tu... răspunse domnişoara masându-şi tălpile.

-...vai ce bună o fost, nu puteam nici să mă mişc, îi povestea ceva cel cu tricoul cu Exploited celuilalt, după vreo încă alte zece minute de tăcere, timp în care cei trei băieţi beau din vodcă şi fetele stăteau liniştite lângă foc, una privind flăcările chihlimbarii şi alta cerul negru, când în mijlocul focului ateriză o sticlă aruncată nu se ştie de unde. Pur şi simplu stăteam întins pe lemn ca un drug, continuă cheliosul. De la focul cel mai apropiat începură să se audă urlete în ritmul muzicii.

-N-am chef să vorbesc acum, spuse tânărul arucând un ambalaj de biscuiţi în mijlocul flărărilor ce se mistui arzând din toate părţile.

Cerul se acoperise parţial de nori începând să picure mărunt; se făcuse mai frig. Fata cu geacă de piele îşi mirosea părul ţinându-l între degete.

De fapt toţi cei din jurul focurilor miros a fum, se gândi. Pasărea aceea de noapte, nevăzută, continua să se audă, cu mari întreruperi însă. Era doar o noapte la marginea pădurii cum fusese pe pământurile acestea de mii de ani, tăcută, pustie, acoperită de nori străpunşi uneori de stele, noapte deranjată doar de zgomotele motoarelor, de sunetele electrice alimentate de baterii şi de gălăgia ignoranţei omului, a unei fiinţe care a pierdut înţelepciunea îngerului cu multă vreme în urmă, cum a pierdut-o mai recent şi pe aceea a animalului, odată cu sfârşitul ultimei căpetenii libere indiene americane, zulu ori siberiene.

-Mă duc să văd ce face Moksha, se ridică cel cu părul ondulat scuturându-şi blugii de pământ şi bucăţelele uscate de lemn ce se agăţaseră de ei; „Adios”, spuse fără prea mare aplomb în timp ce se îndepărta. După vreo zece metri, nu se mai văzu.

-„Nu ştii, te-nvăţăm; nu poţi, teajutăm; nu vrei, te-obligăm,” îi aruncă chicotind Gina, fata desculţă de lângă foc, în urmă spre întunericul în care acesta dispăruse.

Sufletul păcătoşilor se mistuie prin perete sau pe fereastră, sufletul omului drept urcă prin tavan până da D-zeu, se gândea. Pe când era student la yeshiva găsi într-un manual vechi de anul trei limba ebraică o bucată de hârtie probabil uitată de cineva în carte, hârtie pe care era scris caligrafiat următorul paragraf: 'Oamenii suntem făcuţi asemeni unui tigru făcut să iubească doar un alt tigru, acelaşi dar totuşi diferit de el însuşi, suntem aidoma florilor grele de prea mult polen asemeni nopţilor lungi în care pe femei le dor sânii grei şi uzi de rouă, când sunt plini de prea multă singurătate şi iubire, ascunsă în veşminte drapate de mătasă albă, când de multe ori omul e asemeni vreunui vechi zeu al Indiei, inconştient, zămislind inconştientul simbolist; cine nu mai este om să nu citească, iar credincioşii lui D-zeu trebuie să se roage pentru tot ce simt, fiindcă altfel nar mai putea trăi, este ceva în toate astea, de aceea

chiar şi Isaac, al doilea patriarh, în cele din urmă după ce au trecut rotirile de aşteptare ale Pământului, s-a căsătorit. – Iulia Fishel, Cernăuţi, 25 Februar 1931.'

Da, trebuie să fie ceva în toate acestea, se gândise citind, din cauza asta fac proprietarii de radiouri FM atâţia bani pe tot pământul, inclusiv în Anctarctida pe timp de vară. De la un capăt la altul al şirurilor octavelor umanităţii, pornind de la Friedrich Nietzsche şi urcând până la Fericitul Augustin, nimeni nu a fost scutit de trup, de iubire şi de sclavia lor. Mai mult decât atât, orice lucru rău, ca şi orice lucru bun, are consecinţe ce zăbovesc în fiinţă mult timp după ce cauzele lor s-au deşirat din fusul Timpului, de aceea viaţa răsare cel mai adesea din pământ pentru a se întoarce de cele mai multe ori în pământ asemeni Lunii şi tuturor stelelor. Sufletul păcătoşilor se mistuie ca flama gazului pe fereastră, sufletul omului drept urcă prin cer până în locul de unde mai sus nu se poate merge, se gândea. Şi toată această înţelepciune şi făţărnicie a noastră, poate cel mai bine e să fii un om al credinţei întratât încât să devii un nebun, fie şi pentru Hristos – Rabbi iarăşi nu-şi înţelegea gândurile -, căci doar asta contează dacă tot ai înnebunit precum Vasili Blajenâi, Feodor Mihailovici, Teofil nebunul sfânt din părţile Ucrainei ori chiar măria sa prinţul Lev Nicolaevici, cel cu o eternitate mai viu decât occidentul şi cu o adevărată înţelepciune sacră mai rătăcit decât umanitatea. D-zeu în mila sa a lăsat ca înţelepciunea omului să disece şi să ucidă sufletul, în timp ce nebunia lui D-zeu ne dă viaţă, şi decât să fi un mare înţelept pe cale de a înnebuni, mai bine este să fii un nebun dedicat pentru singurul lucru pentru care se merită să fii nebun vreodată în rotiţele şi cadranele acestui cosmos, precum Lev Nicolaevici Tolstoi ori fratele său bun Pelerinul Rus. Oamenii nu ne schimba statutul de fiinţe obsedate în această viaţă, însă putem alege de ce să ne lăsăm obsedaţi, chiar de nimeni nu a ajuns să-şi depăşească propriul trup întrutotul trebuie să fie speranţă undeva şi pentru pentru înţelepţii omului ca şi pentru nebunii Domnului, se gândea atunci cu ani în urmă, şi mai mult despre aceste lucruri doar un Rabban, un duhovnic ori un înger ar putea vorbi, acestea sunt lucurile şi sunt toate adevărate asemeni privirii hexagonale a solitudinii privind afară prin ziduri din celularul singurătăţilor vieţii; aşa i se păruseră lui lucrurile atunci şi oricum nu era el Mafalda şi nu dăduse el gaura la macaroană să le ştie pe toate. Îşi amintise toate acestea în urma unei alte amintiri, aceleia a persoanei lui Dani al cărui nume de familie nu-l mai ştia şi despre care îşi amintea cum pe când trăise nu fusese de acord cu nicu un lucru de felul acestora pe care i-l spusese, Dani era un om bun, dar pe de altă parte era un suflet damnat, blestemat de el însuşi şi anatemizat de gurile de flăcări ale apostolilor.

El, băiatul care era atunci vorbise cu Gina lângă foc: -...Pearl Jam cu Ten, cel mai fain album care l-am ascultat. „And I'll walk with my hands bound/ And I'll walk with my face blood/ And I'll walk with my shadow flag/ Into your garden/ Garden of stone.” Înseamnă: „Şi voi merge cu mâinile legate/ Şi voi merge cu faţa însângerată/ Şi voi merge cu steagul meu umbră/ În grădina ta/ Grădina ta de piatră.”

-Ştiu ce-nseamnă. Şi-ţi place muzica asta? îl întrebase Gina după o pauză cu chipul frumos luminat pe jumătate de flăcări.

-Ăsta e crezul meu, îi răspunsese.

-Dar, totuşi, pare o viaţă atât de nefericită, mai spusese fata.

-Da, aşa e, îi răspunsese iarăşi.

Fata cu geaca de piele începu să ea şi ea din sticla e vodcă împreună cu el şi cu cel cu tricoul cu Exploited. Ploaia măruntă se opri lăsând loc unui vânt ce deasupra lor mişca norii spre apus şi care înteţi focul. Iarba era rece şi cei patru rămaşi în jurul flăcărilor ca într-o noapte scufundată de mii de ani în genunile istoriei aveau frisoane pe spate din cauza frigului, în partea neexpusă căldurii, iar în faţă simţeau o dogoreală plăcută ce le provoca o uşoară senzaţie de somn, mai ales lui Exploited care e două ori aţipise de-a binelea, stând turceşte şi cu gura căscată. Cerul se însenină puţin iarăşi si apărură câteva stele. Tinerii tăcură un moment privind flăcările fiecare în felul său.

Gina, tot desculţă, îşi ţinea încălţămintea deasupra focului, cu gândul evident de a încerca să-şi usuce tenişii. Fata cu geacă îşi plimbă o înghiţitură de vodcă prin toată gura, ţinându-şi mâna pe pământ

surprinzător de aproape de lemnele carbonizate de la marginile focului, cu porţiuni alternative negre şi incandescente aidoma unor salamandre. De la focul din vecinătate se auzea un vacarm general.

Exploited se ridică în picioare dorind probabil să meargă undeva, se întoarse cu faţa la ceilalţi tineri şi adormit se dezechilibră peste flăcările în care ar fi căzut dacă fata cu geacă de piele care privise până atunci îndelung la flăcări şi bând rar câte puţină vodcă nu l-ar fi apucat de catarama mare de alamă a curelei de la blugi. Urmă un sfert de oră de letargie; băiatul salvat plecase spre pârâu iar ceilalţi stând tăcuţi sau aproape adormiţi lângă focul ce începea să se micşoreze, pentru că Gina nu mai punea lemne pe foc iar celălalt „fochist” plecase. Aproape jumătate de cer se limpezise apărând acum pentru prima dată peste pădure pătrarul Lunii, ca un galben vechi asimetric bătut greşit. Cerul, luminându-se, contrasta cu dealurile totodată golaşe şi acoperite de pădure ce încep acum să se distingă asemeni unor turnuri întunecate. Vântul porni iarăşi să bată, dinspre pârâu. Focul pâlpâia deja tot şi tot mai slab şi în cele din urmă se stinse. Cei trei tineri se priviră câteva secunde apoi fata desculţă spuse: -Frate, da' tre' să mergem după lemne.

Indianu', aşteaptă-mă, strigă ea spre pârâu şi dispăru în întuneric.

Din focul de tabără nu mai rămăsese decât un maldăr de cenuşă şi de câteva lemne carbonizate ce nu reuşiseră să ardă de tot, nevăzute în întunericul ce indundase locul unde stătea el cu fata cu geacă de piele, în jurul cenuşei fierbinţi. Pământul era cald încă şi prin cenuşă străluceau câteva bucăţele de lemn încă incandescente, parfumate a fum vegetal.

Lângă micul morman de cenuşă rămăseseră tenişii albi crem ai Ginei, încă puţin uzi pe lângă banda de plastic ce lega talpa de materialul textil, unde aveau o tentă mai închisă. După vreo cinci minute, apăru din nou Pătrarul Lunii ce dispăruse pentru puţin între timp, împrăştiind o lumină vagă pe câmp în partea unde nu erau focuri. Doar cerul în apropierea Lunii strălucea.

După ce reuşiră să aprindă din nou focul, mai târziu, feţele celor ce se aflau în jurul focului mai mulţi acum erau iarăşi înroşite pe jumătate de lumina lemnelor lungi rupte din copaci ce ardeau cu pocnete răspândind miros de răşină.

Povesteau râzând lângă flăcări, unii dintre ei fiind deja aproape adormiţi când auziră nişte zgomote venind din beznă. Era un individ care împingea cu piciorul un butoi metalic de bere, plin şi când ajunse lângă foc, se aşeză pe butoiul ce tocmai îl adusese. Era Dani. În vârstă de aproximativ treizeci şi cinci de ani, până să abandoneze facultatea, Dani fusese înscris cu mai mulţi ani în urmă la secţia de actorie cinematografică din Bucureşti, până când îşi descoperise vocaţiile conjugate e beţiv şi ratat. De obicei nu muncea şi când muncea făcea cele mai neaşteptate meserii; fiind de la oraş din Reşiţa, fusese şi cioban la oi cu oile lui, o turmă de douăzeci şi unu de oi, în vremea când era în iubire mare la un sat de oameni simpli din jurul Haţegului.

-No, servus, spuse privindu-şi cunsocuţii adormiţi dintre care cei mai mulţi stăteau în capul oaselor.

Acum, cel mai probabil că Dani nu mai este, se gândea, stând acolo mişcându-se de pe un picior pe altul, înconjuraţi de toţi oamenii aceea mult prea vorbăreţi ori prea tăcuţi, între pereţii acoperiţi de postere uriaşe, fotografice, în sala unde oamenii tot intrau şi de unde parcă nimeni nu pleca, amintindu-şi de o seară de pe vremea când era în liceu, cu aproape doi ani înainte să plece la yeshiva, pe când era prieten cu Dani, un rocker deja bătrân din Reşiţa, recunoscut ca cel mai adevărat rockăr din tot ce cunoştea el cel puţin şi oricum unul din cei mai adevăraţi oameni din câţi sau ridicat din pământ, în rest un beţiv fără căpătâi, cu fiinţa degradată de băutură şi trecerea verilor petrecute toate ca seara aceea şi iernilor de mai târziu în care locuia pe unde se putea, un beţiv cu tot organismul bolnav, plin de bani care îi veneau de la soră-sa şi frate-s-o de dincolo şi plin de o inimă mare cât un moai, inimă suferindă şi vie care acum probabil că redevenise pământ. Şi abia atunci a început cheful.

Ziua următoare în timp ce era în drum către căminul Ginei, Dani încerca să-şi amintească ce făcuse în noaptea dinainte. Băuse la concert, unde cântaseră nişte formaţii noi ale căror nume nu-şi dăduse osteneala să le afle, apoi făcuse schimb cu doi indivizi

ce arătau a fi în primul an, dându-le o sticlă de vodcă pe una de bitter, mersese şi la rockotecă unde mai schimbase nişte băuturi cu doi metalişti, care turnau vodcă în sticle de bere, îşi amintea cum spusese unul din ei: „Mai repede să nu ne vadă duşmanu'!”, apoi furase butoiul de bere şi ajunsese la focul aprins deja şi de aici gândurile îi se învălmăşeau, imaginile, emoţiile şi stările nopţii trecute măcinându-i-se în cap ca într-o betonieră zuruind la curent. Îşi amintea că la un moment dat plecase la concertul pentru motorişti care între timp se terminase să adune pahare goale de plastic pentru bere şi împrumutase un briceag de la cineva nu ştia de la cine – pe care şi acum îl avea în buzunar -ca să deschidă trei conserve pe care le cerşise de la străini, două de carne în grăsime şi una de pateu vegetal. Apoi s-a întors la foc unde scoteau bere din butoi cu lama briceagului şi umplând paharele adunate de la mesele murdare de muştar şi unsoare de mici, mâncând şi bând toţi care erau la foc el, Dani, şiroind de berea ce i-a aruncat-o cineva în faţă.

În dreapta omului care tocmai vorbise, cel cu şapca chinezească din material sintetic, se afla un bătrân a cărui faţă era parcă cioplită în lemn, ţinând în mâini o căciulă de miel, cu un chip sculptural ce trăda o origine germanică, îmbrăcat cu un palton de piele, cu panataloni vechi, raiaţi şi cu nişte botine în picioare. Lângă el se afla o domnişoară, o nepoată de-a sa, al cărei trup începuse să fie deforrmat de reumatism, fiind puţin adusă de spate la un omoplatşi având o mână strivită şi zdrobită de boală. Bătrânul şi nepoata luminaţi de ferestrele mari, stăteau amândoi cum puteau, în picioare, tăcând şi prividnu-i pe cei din jurul lor, pe cei trei oameni care vorbeau în apropiere, pe tânărul rabin şi pe soţia lui, ori pe cei ce stăteau la mese, în picioare ori pe scaunele de lângă pereţi.

Chipul bătrânului era asemeni unei bălţi limpezite de cerul răzbunat de după ploaie, exprimând înăuntrul

său un suflet calm, cu piatra tare a sufletului său de om fărâmiţată în moara vieţii, cu sufletul său ca un miez ascuns în privirea sa parcă tăiată în bronz în vechiul oraş Ife. Anii l-au înfăşurat unul după altul precum spirala unei cochilii marine ori ca inelele lepadate de şerpi în trunchiurile copacilor din sanctuarul rotund de dealuri, înfăşurându-se ca întrun film de înţelepciune, pâlpâind luminos în jurul lui cum pâlpâie noapte prin colţuri ghemotoacele vechi de pânză de păianjen nemăturate. Omul era parcă lăcuit cu un strat de lumină, incandescentă precum fierul topit în covăcie ori ca mâzga de pe ghebele bătute de soare, de abia ieşite din pământul plin de must din păşunile ciufulite de vânt de sub păduri. În mâna cu căciula îşi ţinea şi cartea de identitate pe care era scris: Benedict Daneş, născut la 27 aprilie 1920, comuna Sântămărie Orlea, sat Balomir. Era un balomirean aşadar despre care doar bătrânii mai ştiau de unde se trăgea şi că era neamţ, mama sa născându-se în Bremen, undeva în Germania, pentru ceilalţi viaţa sa fiind o taină aproape pregătită să-şi ia zborul şi să se îndepărteze pentru totdeauna, ca întregul trecut. Doar el ştia cum dusese vacile satului la păscut toată viaţa, fie iarnă, fie vară, cu săpase în pamânturile alea aspre şi bolovănoase de picior de coastă pentru un petecuţ de ogorel mai mult, cum făcuse caş după soiuri bătrâneşti cu busuioc pierdute acum, doar el îşi ştia lumina vieţii sale care ajunse acum dincolo de celălalt capăt al iernii, că îi venise şi vederea iar. În multe rânduri acolo la ei n-avuseseră nici pod peste apă în sătucul lor de oameni şi săraci şi mai simpli şi mai aprigi decât cei de peste apă, până şi fetele lor să măritau cu cine voiau, iar de nu le lăsa fugeau, iar el nu era român şi trăise toată viaţa ca un străin, dar astea nu le mai ştia nimeni, si câte asfinţituri văzuse el ca venetic în sat încolo peste dealul Haţegului, cine să mai ştie, câţi mesteceni or fi în pădure poate.

Iar când mergea la pescuit cu barca pe apa mare a Streiului, având în barcă fire de ogdon deşirat de care lega cârlige mari făcute de el. Ancora barca legând-o de unul din picioarele de zid ale podului probuşit şi apii abia izbutea să scoată câte un crap cât un om, obosit de toate smuciturile dihaniei din adâncuri şi după ce în sfârşit reuşea să-i scoată din apă, peştii se preschimbau în oameni, devenind iarăşi peşti mai apoi de reuşeau să ajungă iarăşi în apa fumegândă în iarnă a Streiului. Din vremuri vechi chinezii şi grofii prindeau astfel oameni în undiţă vânzându-i în şerbie în satele de iobagi de pe moşiile lor şi aşa îşi găsise şi el nevastă că-n sat nu vruse să-l ia nimeni, prinzând o mreană întunecată ce când o scosese din apă se preschimbase în fată mare de-o legă la botu bărcii cum făceau pe vremuri şi nemeşii cu iobagii lor, şi o duse în sat de se cununară mai apoi.

Mulţi oameni îşi luaseră muieri aşa, numai că nevestele rămâneau pentru totdeauna cu o rană sângerândă în gură de la cârligele de pescuit pe care sătenii le meştereau din spiţe vechi de roţi de camion, de fier rău ca fierul de topor de nu le mai puteau oamenii nici săruta ca lumea. Femeia lui, pe care Daniil, preotul bărbos şi cu păr mare o botezase înainte de cununie Fevronia, purta o cunună de flori împletită din câmp şi ferigi ca Flora, stătuse îmăpreună cu el toată viaţa în casa lor micuţă de bârne tencuite şi văruite bătrâneşte, cu un coridor şi două camere, făcând de mâncare pe cuptorul de cărămidă, cartofi cu varză murată mai adesea, mămăligă cu brânză, mămăligă cu sloi cumpărat în putine de la ciobani, fleici de porc şi cârnaţi cu terci de cartofi în saft duminica, la căderea iernii mâncau toţi pomana porcului cu vecinii împreună cu care făceau toate lucrurile de peste an, curăţa grajdul şi cocina şi spăla vacile când era soare, spăla şi porcul cu cenuşă, curăţa cartofii de pământul lor cleios şi mocirlos, tăia câte un cocoş de sărbători, zmicura cucuruzul să facă uruială, venea ca beată de pe sfertul lor de iugăr de ogor pe îmbăznat călcând în praf cu tălpile crăpate ale picioarelor sale desculţe prăfuite şi negre de pământ, stăteau toată iarna în cămaşă lângă foc în sătucul lor plin de căsuţe mici netencuite cu gospodării parcă abia încropite de oameni sărăcuţi, despre care jos în vale pe Streiul drept şi rece ca o spadă de nemeş, sătenii răi spun de pe vremurile bătrânilor: „ce-o fi mai rău pe Bolomir să fie!” nici bani n-avuseseră să vină cu microbuzul, ieşiră la drum cum putură până la Bretea Strei ea cu reumatism grav locuind singură întro casă de cărămidă şi piatră spartă, veche şi

friguroasă, de pe ste pârâul ce trece prin sat şi el bătrân şi înţepenit ca un lemn, de veniră cum putură, îngheţaţi şi năcăjâţi. Erau şi ei oameni, aşa cum erau, cu privire caldă în suflete rebegite, crescuseră şi ei cum cresc toţi oamenii, ca merele în pom ori ca aripile pe omoplaţii îngerilor, priveau şi ei lumea cu ochi de obsidian ca întreaga realitate, vulnerabili ca nişte orhidee delicate uitate în arabescurile baroce de vânt în electricitatea aerului de început de toamnă, iar copila aceasta a lui, slabă şi deformată, o nepoată îndepartată după un frate care nu mai avea pe nimeni era tot ce le mai rămăsese din toţi copiii lor de mult, de când s-au făcut mai mari de-au mers la scaldă la Strei şi s-au preschimbat în peşti mari şi au dispărut în râu.

Stătea de multe ori pe câte un bolovan pe malul Streiului în amurg privind râul şi citind cartea lui de apă undele Streiului învolburându-se în literele curbe şi caligrafiate ale unui manuscris de aur în asfinţit pe care nu reuşise niciodată să-l priceapă, literele lichide învârtejindu-se unele de altele, amestecându-se, amestecându-şi textele laice ori sacre, textele neînţelese pictate în caratele numărate ale unei file de înluminură cristalină irlandeză, râul strălucind în amurgul de dincolo de Haţeg ca o boltă ca o boltă de catedrală metropolitană ortodoxă ori ca un iconostas de icoane primitive, în apele acestea se alungeau aripi uriaşe de îngeri încadrate de litere chirilice ori greceşti laolaltă cu chipuri chihlimbarii de sfinţi copţi ori răsăriteni, suprafaţa apei strălucea ca lumina blândă de icoană până departe în susul apei, pâna acolo unde pământul se curba nevăzut, bolovanii de pe fundul apei de lângă mal erau presărate de icoane, crucifixuri îmbibate de apă din lemn cioplit nou ori înnegrit de fumul de lumânări al secolelor, evanghelii scrise cu litere de chihlimbar strunjit în pagini de aur aduse de apă şi care se scufundaseră, iar râul fumega de tămâie arsă, era plin de rugăciuni pictate pe pătrăţele de lemn tăiate gros şi de lumânări aprinse şi toate imaginile şi luminile acestea alcătuiau chipul Pantocrator reflectat din sfera cupolei bizantine pe care soarele lăsa pete şi dâre de cerneală sepia.

Doar stătea pe bolovănişurile de pe malul drept al râului a cărui apă trecea aproape de el printre pietrele pe jumătate uscate, oglindind ciocurile lucioase şi flămânde şi ochii lor de jais ce treceau ca nişte proiectile prin abisul din cer privind malurile în căutare de hrană ori poate de alţi corbi, iar pe râu nu era nimeni doar vântul rostogolea bolovanii la vale.

Apa aspră a Streiului, îngheţată, care omorâse şi oameni, printre care şi străbuni de-ai lui, doar pentru că în nopţi geroase de iarnă fuseseră amăgiţi şi atraşi în apele lui din vaduri căzând de pe punţile vechi de lemn cu o singură balustradă în apele sale curbate şi tăioase ca nişte săbii otomane, buclele îngheţate ale râului fiind îngheţate ca părul lung şi înspăimântător, alb şi acoperit de zăpadă îngheţată, al ielelor, putând să separe aţa sufletului din urzeala trupului ca o pereche de foarfeci Solingen, uneori natura nu e deloc blândă pe-aici, stau mărturie bătrânul şi dezamăgitul Publius împreună cu toţi ceilalţi oameni care au venit vreodată din livezile sudului, mărturie stau grafittiurile lăsate amintire de turişti în munte, scrise cu sprayuri de revopsit maşini pe stânci uriaşe ori zgâriate în pietrele romane din zidurile bisericuţelor medievale din vechiul district al Haţegului. Cât despre râu, râul bolborosea întotdeauna ca un ceaun de tuci cu apa tulburată şi clocotindă, scriind în vârtejuri litere din toate limbile oamenilor şi îngerilor, iar când podul era dărâmat ori luat de ape, copiii care mergeau la şcoală la Subcetate umblau pe ape călcând pe şuviţele buclate ale valurilor şerpuite ale cosiţelor Streiului, această zeiţă neîndurată de marmură, trecând până pe malul celălalt, doar ei erau în stare să facă asta, mergând apoi pe linia ferată până în sat sub dealul împădurit, cu brazi mari la începutul coastei din marginea satului trecând şi de cimitirul de locomotive cu abur manufacturate la Reşiţa şi doar norii treceau ca umbrele unor flăcări în noapte pe calcarul ud şi murdar al unei peşteri mari cât cerul. Râul fumega mereu asemeni unei lumânări de Noaptea de Înviere, toată iarna, iar artera de apă a Streiului se prelungea în pământ în mii de canale limfatice, vase de sânge şi vase capilare din trupul pământului, sugând şi hrănind ţărâna în acelaşi timp şi toate satele astea mărunţele întemeiate de pitici bărboşi într-un ţinut de basm materializat. Stătuse pe malul râului o viaţă e om însă nu avusese vreodată sentimentul că i-ar înţelege

parabolele, râul era o icoană a Mântuitorului, dar alteori Streiul era tăişul unei spade uriaşe cu lama de argint şi mânerul de femur de zimbru mitic, uriaş, vânat de strămoşii oamenilor din partea locurilor la începuturi, alteori era o icoană a lui Cristos întradevăr imprimată pe lama ascuţită la ambele margini a râului, neînţeleasă icoană, pricepută totuşi dacă ne gândim că sabia se află pe genunchii lui Dumnezău, acest neînţeles, tăcut Dumnezău. Până şi zama şi-o mâncau cu multă sare, să se sature şi ei odată. În buzunarul interior al hanoracului său albastru cu monogramă galbenă avea o bucată de hârtie pe care o găsise aruncată după biroul lui Ioan, hârtie pe care copilul său scrisese următorul text: 'G-d & Everything – by priest Ioan Ghenadie, 6 years old – G-d taken aut of love is nothing. Love taken out of family is nothing. Family taken out marriage is nothing. Marriage taken out of intimacy is nothing.

Intimacy taken out of romance is nothing. Romance taken out of life is nothing. Life taken out of nothing is nothing. Nothing taken out of nothing is everything.

Ce fain ar fi dacă am putea să ne facem mooch și să și iubim, asemenea tuturor Profeților.'

De unde știa Ioan toate astea? E adevărat că Ioan era deștept dar chiar atât? Geniile, asemeni zeilor Antichității, sunt doar niște nume fără sine, nu există, ori poat6e cine știe, copilul său era unul. Titlul, semnătura și cele nouă propoziții erau scrise pe un desen care reprezenta o cruce grecească roșie în care era înscris un Maghen David auriu, ambele înconjurate de o frunză mare, verde, de arțar, pe jumătatea de filă de caiet de matematică pe care erau scrise. Hârtiuța aceasta îi amintea de iarna anului 1997, an pe când avea cincisprezece ani și în care și el scria felurite lucruri, când venea acasă de la internatul celui mai de vârf liceu din județ, venind cu sulfetul obosit și cu sufletul ca și sfâșiat de trei cuțite, cuțitașele cu care colegii lui de cameră - niște bestii – își ungeau feliile de pâine cu margarină și muștar, își amintea nopțile de veghe și deznădejde în care ieșea asemeni lui Emil Cioran și demonizaților despre care scrie Talmudul, noaptea singur pe stradă în Hațeg, purtându-și mereu cu el, târându-și mereu în urma lui durerea, nefericirea, suferința, tragedia ca pe o cruce neînțeleasă, ca pe o cruce în mâinile unui orb, propria lui piesă de disperat text dramatic, în care spera ca un copil și nu știa cât va mai fi chinuit cu sadism cum chinuie copiii gândacii și fluturii, totul fiind inimaginabil pentru un copil de 14 ani, el era Gregor Samsa, nu altul, el era gândacul în care se transformase Gregor Samsa, într-o viață în care se născuse în _______ 1.

D-zeu & Totul – de preot Ioan Ghenadie, în vârstă 6 ani – Iubirea minus D-zeu e nimic. Familia minus iubirea e nimic. Căsătoria minus familia e nimic. Intimitatea minus căsătoria e nimic.

Romanitismul minus intimitatea e nimic. Viața minus romantismul e nimic. Nimic minus nimic e totul. (Trad. din engleză.)

brațele suferinței, numele complet al mamei lui fiind Suferință Vladislav Târlea, iar numele tatălui său întotdeauna fusese Κρόνος Târlea și în toate acestea și mai ales în infernul camerei de internat 103, el copilul de cinșpe ani, era omul strivit al tragediei propriei vieți, moartea așteptându-l dincolo de o galaxie de derizoriu și abjecție ori dincolo de următorul cor al destinului care îi rezuma ca aceste amintiri întreaga ființă. Și apoi când se întorcea pe celălalt țărm al nopții în sfârșit acasă, mai trist decât un suferind de SIDA, ajungea la timp să prindă reluarea la serialul Doctor în Alaska, pe ProTv, pe care seara nu-l vedea că părinții aveau meciul obișnuit de ceartă familială de seară, serialul acesta fiind în acele vremuri ignorante unul dintre puținele lucruri care, în casa înm care toată familia dacă putea fi numită așa, era neștiutoare de zbuciumul lui de ființă torturată în fiecare zi toată ziua tot timpul cât era acolo de duminica până vinerea de un ins numit X. Y. Z., un băiat care se credea yoghin și era doar demonizat, cel care își propusese, și îi și spusese asta, să-l distrugă, secondat de ceilalți doi colegi de cameră, toți curajoși cu față de un băiat cu

doi ani mai mic. Totul fusesese pentru el o cameră 101, tot ce a putut fi mai rău pentru un copil lăsat de Dumnezeul și de părinții care îl iubeau singur în gheruțele altor copii; și nici măcar acum nu reușise săși revină complet sufletește la echilibrul interior de copil de dinainte de vârsta de 14 ani, cdând fusese dus la internatul reputatulul liceu din Deva și lăsat acolo; aseemeni lui Jim Hawkins care uneori și atunci când își povestea viața și peripețiile, uneori încă i se părea că jmai este prizonieri între pirați și că aude pasărea lui Long John Silver, pasărea numită Căpitanul Flint strigând: "Condores! Condores!" , și lui uneori i se parea că încă este în ghearele docotorului Frakenstein și asistenților lui, totul fusese prea mult, prea greu și prea rău pentru un biet copil, vinovat pentru a fi diferit între cei trași după liniar și vinovat pentru a fi mai mic și mai slab, un filolog într-o cameră de chimiști și informaticieni, ori cum ziceau ei: 'un umanist într-o cameră de realiști, umaniștii fiind niște oameni care nu merită să trăiască și mai ales nu mmerită să trăiască printre realiști, pentru că, nu-i așa, ce au adus umaniștii lumii?' Asta trebuie să fie culmea absurdului, să fii martirizat pentru Don Quijote și Aventurile lui Huckleberry Finn. Dacă ar fi să dea un sfat omului, L-ar parafraza pe Christos și ar spune: 'Ferește-te de oameni, că omul e un animal ca orice alt animal', lucru ce îl ignorase pe pielea, sufletul, sângele și viața lui. Doctor în Alaska era o alinare, fiecare persoană fictivă care apărea acolo fiind specială, Doctor în Alaska era o altă lume în care nimic nu mai era nimic și, pentru o oră - cu tot cu reclame -, suferința nu mai era suferință, iar viața, așa cum era, era uitată, luminile aprinse de seder din episodul cu Elijah reflectându-i-se în privire, luminile lumânărilor reflectându-i-se în ochii săi încă plânși, goi, îndurerați, și morți, orbi sub picături de lacrimi întărite ca ceara picurată în apă și nisip la "Vii" sau la "Morți" ori picurându-i pe degete la catedrala metropolitană din piața plina a Timișoarei în noaptea de Înviere ori în vreun cimitir minuscul și povârnit de sat din Țara Hațegului la luminație, de întâi noiembrie, ca un semn vizibil asupra realității că viața e doar felul în care ne punem unii pe alții pe cruce, de câmnd ne naștem ieșind din mormântul de trup până când murim și suntem coborâți în mormântul din pământ, dar răul încerrca, încerca din răsputeri să-l scrie pe apă după cum spunea Arhimandritul Teofil că spunea Sfântul Isidor, fie că apa era hârtia povestirilor sale răsăritene ori propriul său suflet. Acum totul a trecut și în fosta clădire a internatului în locul unde fusese camera 3 este azi o sală mare de clasă de școală primară de limba germană, clasa fiind alcătuită din trei camere de internat între care s-au dărâmat zidurile. Adevărul e că adolescența lui fusese un mormânt, fiind îngopat de viu de aproapele său la vârsta de paisprezece ani, dar asemenea lui Alexander Selkirk singur pe întuneric în subteran, nu regreta după ceea ce oamenii numesc viață ce trecuse pe lângă el, pentru că învățase ori cel puțin învăța - și o știa și la paișpe ani - cele trei lecții ale vieții sale: suferința, singurătatea și tăcerea.

Stătea acolo cu soția sa, niște nenorociți între nenorociți, iar când plecară trebuiră să-și caute un drum printre toți oamenii aceia suferinzi, care îi înghesuiau așteptându-și rândul, toată suferința din jurul lor axfixiindu-i, făsându-i să se întrebe fără cuvinte dacă nu era mai bine să nu se fi căsătorit niciodată în această lume de carne și duhuri rele, patru adevăruri nobile înfloreau încet în inimile lor într-un moment când măcar dintr-un anumit punct de vedere, eras poate prea târziu dacă este adevărat că există un prea târziu, și erau triști, doi păriunți triști, demuult nu se mai gândeau la bani, casă și mașină, aveau să meargă la mașină și preotul avea să conducă mașina aproape ca la raliu, încercând să găcească un punct de sprijin în nimicul care devenise viața lui.

Copilul era acasă, iar tumora era în capul copilului.

Tumora era în casa lor, crescând ca un piton îngrozitor.

Copilul era în inima lui, tumora era în capul copilului, Tumora era în inima lui crescând ca un o tufă de spini și flăcări în care sufletul îi era ars pe rug. Când ieșiră, o ajută pe o fată aflată într-un scaun cu rotile să treacă bordura și să meargă la capătul străzii și când trecură pe lângă clădirea cu trei etaje rezugrăvită din partea dreaptă a străduței dintre blocuri, un glas de pe acoperiș spuse în batjocură ca în România: -Handicapații!

Dar, cum îi spusese cuiva un armean pe YouTube: "Your curses are a blessing", "Blestemele

tale sunt o binecuvântare." Așa era. Doar fata aceea suferise, el nu, iar fata suferea pentru vina de a fi îndrăznit să treacă pe linia de trecere de pietoni când vreun om foarte important din politică, industrie și comerț - ori poate din toate – trecea cu gipanu și era foarte grăbit. Bineînțeles că fata după ce a rămas infirmă pe viață i s-au dat doar scaunul cu rotile pe care i l-au retas din ajutorul social și cu batjocurile de toată vremea de la aproapele ei din acest popor subnutrit spiritual, care când se roagă își citește rugăciunile de pe bancnota de 100 de Euro primită din mâna neamțului sau spaniolului, ori furată de undeva ori primită lipită-n frunte la vreo paranghelie politică.

Așa era. În dreapta omului care tocmai vorbise, cel cu şapca chinezească din material sintetic, se afla un bătrân a cărui faţă era parcă cioplită în lemn, ţinând în mâini o căciulă de miel, cu un chip sculptural ce trăda o origine germanică, îmbrăcat cu un palton de piele, cu panataloni vechi, raiaţi şi cu nişte botine în picioare. Lângă el se afla o domnişoară, o nepoată de-a sa, al cărei trup începuse să fie deforrmat de reumatism, fiind puţin adusă de spate la un omoplatşi având o mână strivită şi zdrobită de boală. Bătrânul şi nepoata luminaţi de ferestrele mari, stăteau amândoi cum puteau, în picioare, tăcând şi prividnu-i pe cei din jurul lor, pe cei trei oameni care vorbeau în apropiere, pe tânărul rabin şi pe soţia lui, ori pe cei ce stăteau la mese, în picioare ori pe scaunele de lângă pereţi.

Chipul bătrânului era asemeni unei bălţi limpezite de cerul răzbunat de după ploaie, exprimând înăuntrul său un suflet calm, cu piatra tare a sufletului său de om fărâmiţată în moara vieţii, cu sufletul său ca un miez ascuns în privirea sa parcă tăiată în bronz în vechiul oraş Ife. Anii l-au înfăşurat unul după altul precum spirala unei cochilii marine ori ca inelele lepadate de şerpi în trunchiurile copacilor din sanctuarul rotund de dealuri, înfăşurându-se ca întrun film de înţelepciune, pâlpâind luminos în jurul lui cum pâlpâie noapte prin colţuri ghemotoacele vechi de pânză de păianjen nemăturate. Omul era parcă lăcuit cu un strat de lumină, incandescentă precum fierul topit în covăcie ori ca mâzga de pe ghebele bătute de soare, de abia ieşite din pământul plin de must din păşunile ciufulite de vânt de sub păduri. În mâna cu căciula îşi ţinea şi cartea de identitate pe care era scris: Benedict Daneş, născut la 27 aprilie 1920, comuna Sântămărie Orlea, sat Balomir. Era un balomirean aşadar despre care doar bătrânii mai ştiau de unde se trăgea şi că era neamţ, mama sa născându-se în Bremen, undeva în Germania, pentru ceilalţi viaţa sa fiind o taină aproape pregătită să-şi ia zborul şi să se îndepărteze pentru totdeauna, ca întregul trecut. Doar el ştia cum dusese vacile satului la păscut toată viaţa, fie iarnă, fie vară, cu săpase în pamânturile alea aspre şi bolovănoase de picior de coastă pentru un petecuţ de ogorel mai mult, cum făcuse caş după soiuri bătrâneşti cu busuioc pierdute acum, doar el îşi ştia lumina vieţii sale care ajunse acum dincolo de celălalt capăt al iernii, că îi venise şi vederea iar. În multe rânduri acolo la ei n-avuseseră nici pod peste apă în sătucul lor de oameni şi săraci şi mai simpli şi mai aprigi decât cei de peste apă, până şi fetele lor să măritau cu cine voiau, iar de nu le lăsa fugeau, iar el nu era român şi trăise toată viaţa ca un străin, dar astea nu le mai ştia nimeni, si câte asfinţituri văzuse el ca venetic în sat încolo peste dealul Haţegului, cine să mai ştie, câţi mesteceni or fi în pădure poate.

Primul adevăr nobil învață că viața înseamnă suferință. După ce ajunseseră acasă și după ce a trecut ziua târziu după ora trei ante meridian a avut un vis. În visul său se afla în universul interior al primului său text, 'Ultimul zâmbet', pe care îl scrisese imediat în luna următoare după ce împlinise 17 ani, primul text pe care reușise să-l scrie. Îl scrisese aproape într-o singură zi parcă, după o noapte agitată de viziuni artistice asupra cuvintelor profetului zăvorât în peștele cel mare în adâncuri întunecate de apă. În visul său interpreta rolul bătrânului alcoolic la o seară de club de cinema la liceu pe lentila de lumină clocotindă a vizorului aparatului de proiecție, era acolo, într-o lume foarte precisă cum realitatea niciodată nu e, o lume în care era nevoie pentru existența fiecărui obiect, om sau suflet de numeroase calcule algebrice și geometrice. Atunci avea 17 ani și scrisese despre ultimul său zâmbet, iar adevărul era că mai ales în acea vreme sufletul său era ca un teren minat din Angola după ce aproape toate minele de suprafață au explodat, privindu-se în hexagonul înstelat al privirii și văzându-se asemeni unui bătrân cu ficatul și creierul distruse de beție, un bătrân singur, cu sufletul distrus, un Tezeu mult prea tânăr rătăcit parcă pentru totdeauna în labirintul amintirilor altcuiva, un labirint ale cărui ziduri încep dincoace de închiderea pleoapelor, cu sufletul ciobit, sfărâmat, spart ca o stea roșie în sfârșit prăvălită cu lanțuri de pe turnul Art Nouveau al unui liceu transilvănean, devenită ascuțite cioburi roșii cu miezul negru, areătând ca niște bucăți sparte de ceramică grecească împrăștiate pe asfalt. Se vedea atunci un bătrân cum inconștient știa că nu avea să fie niciodată, simțise la șaptișpe ani simt oamenii la 65, acea devenire în îmbătrânire, în adolescență era ca un bătrân, i se și spusese asta, chiar din copilărie, în adolescență era ca un bătrân (auto)distrus care mergea pe șaptezeci. Iar apoi câțiva ani mai încolo, murise. Murise iar apoi înviase, asmeni Patriarhului și de atunci nu mai avea vârstă asemeni lui Corleone, și chiar și burta îi dispăruse peste noapte. Se născuse din nou asemeni unei pietre crăpate și va muri, o știa, dar știa că va muri altfel. Psihic, murise și apoi cenușa abia fumegândă a sufletului său revenise la viață din flăcări asemeni unui phoenix ori asemeni Japoniei ce învie o dată după fiecare sută de ani, iar acum ca toți prietenii lui era un om care nu există, asemenea unui hasid ori asemenea unui credincios al oricărei religii, era și el unul din acei oameni ciudați venind din și dispărând în vortexuri de existență, un om care nu există, o ființă care nu există asemenea inorogului de sticlă al frumoasei Laura Wingfield, ori asemeni peștelui Gempylus scos de Thorstein Raaby cu mâna din cele mai îndepărtate adâncuri ale Oceanului de Apus. Ceva ce nu există și totuși aici, cumva ca Vladimir Bukovsky, ca fiecare prieten al său, asemenea preludiilor de orgă ale lui Johann Sebastian Bach, ceva ce Hristos numise ca fiind în lume dar nu din lume. Ca să vorbim despre altul, taina umanității stătea iarăși ca o rodie desfăcută de mâinile altora în mâinile lui, iar el, tot ce el ar fi dorit, de dinăuntru, din interiorul său,

din râuil de două palme al sufletului și supresufletului său, interfața cu mandala de genuni întrepătrunse în țesătura unei singure realități, era să tacă, pentru că atunci cânt taci ai spus totul, ai aflat totul și ți s-a spus totul. Și el venise din adâncuri, fiecare zâmbet urcând parcă dintr-un abis.

Cineva îi împrumuta ochii lui putând astfel să privească toți oamenii vii de pe pământ cu sufletele zbătându-se ca peștii în fundul băltit al bărcii, zbătându-se ca aripile străpunse, oameni în haine negre în Europa Orientului, în veșminte albe în nordul și vestul Africii cu monograme ascuțite brodate în desenele unor cruci grecești, grecii modificând forma originală a crucii pentru că nu erau de acord cu această barbară formă de tortură imperială romană, ori călugării Armeniei, acest Camelot al Răsăritului, cu vestmânt întunecat, cu acoperitoarele lor de cap ascuțite șiu bărbile merliniene, oameni parcă desprinși din basme, ori Sfântul David de Alep, ori Sfânta Fecioară din Vladimir strângând la piept copilul ei, Orientul Apropiat, întotdeauna parcă abia născut și moșit, ori Libanul, eternul Liban, acest Luxemburg al credinței răstigniților, toți cei fără nume în acestă Asie frumoasă ca o viziune, superbă ca o epifanie a Dumnezeirii și nesfârșită ca un coșmar și toți ceilalți vii cum sunt oamenii ori morți cum sunt tot oamenii, iar cei ale căror rugăciuni erau plânse cu sughițuri, iar propriul trup era o jertfă, cei pentru care sfinții erau frumoși, fie ei în icoane ori înghițiți de fiare, toți oamenii aceștia au purtat un singur nume, au fost un singur om, cum suntem și noi cei ce suntem în întunericul acesta și chiar și ceilalți sunt noi, fiecare om este eu. Chinul este dat tuturor, la fel și dragostea, iar Pavel de ar fi călcate pe pământul încă necunoscut al Indiei ar fi pășit cu reverența cu care a intrat în Acropole, deasupra Atenei, de aceea priumul adevăr nobil e o pâlpâindă și de folos pagină de filozofie, iar Siddartha, aproape contemporan cu Socrate măcar, dacă nu și cu Platon, este un filozof ca toți ceilalți, diferența între el și ceilalți filozofi fiind aceea că și-a pus gândirea cu adevărat în practică, bun de a fi ciplit în piatră între Aristotel și Hipocrate în zidul unei catedrale romanice. Buddha este un mare filozof, iar ca ideile să se nască din sinceritate, cu respect și toată compasiunea, Leul din Yehudah, fiul primului Israel, va înghiți Lotusul din Benares, iar petalele ude de rouă ale lotusului vor hrăni oasele leului, și noi suntem oasele leului, pentru că din copilărie știm că atunci când cineva se roagă plângând cu sughițuri răspunsul e un sărut.

Textul său dramatic, expresionist, fusese al unei alte vremi, o vreme scufundată în clarobscur și bezne asemenea unui tablou rembrandtian, aflat întrun proces de fade out lent odată cu trecerea timpului.

Adolescența fusese ca un timp al ciumei, în vremea aceea o prietenă îi făcuse o fotografie în sala de clasă, și ieșise asmeni unui mort în care suferința și conflictul au luat sfârșit, și așa era viața îl omorâse, ori poate doar oamenii, poate doar aproapele său, așa cum omori flacăra unei lumânări, așa cum se stingeau feștilele lămpilor de petrol cu degetele umezite cu salivă în deceniul socialist român '80. În visul său, scenariul scris de el – căruia nu-i dăduse niciodată un titlu după reguli – se numea 'Ultimul zâmbet al băiatului', titlul fiind scris cu apă sfințită și untdelemn amestecat cu cenușă de safir negru, fiind săpat în sticlă transparentă, caligrafiat în tuș cu literele ascuțite și curbate ale caracterelor de plumb fixate în tiparniță, literele erau caligrafiate în tuș cu lumină pe filmul sufletului său, parcă neînțelese litere tibetane ori armene scrise de o mână nevăzută în razele explodate în stele cu miliarde de colțuri din lentila albă a proiectorului care îi transforma muzica sufletului în lumină, asemenea unui generator de suflet pe motorină. Filmul era scris pe pelicula unui palimpsest pe care încă se puteau distinge, cu mare greutate însă, urmele unei strofe în limba franceză dintr-o poezie scrisă de Charles Baudelaire. În visul său, în drama sa cu trei personaje, Avortonul Bețiv, un bătrân decrepit pe jumătate chel, Televizorul, alb-negru, cu lămpi, Baudelaire, prin vocea lui Florian Pittiș, avea rolul bețivului. Interiorul filmului din vis arăta asemenea unei picturi naive, bețivul arătând ca un țăran hleblinian, ori ca un om din tablourile lui Henri Rousseau-Vameșul, cu suflet de copil chinuit și traklian, era ca un om de durere și plastilină, îmbrăcat în veșmintele negre ale teatrului sărac, fiind totodată de pustnic modern și nevrednic, fără vreo conștiință

asupra propriului sine de când se născuse, mereu ignorant, înt-un pustiu impermanent și evanmescent asemenea unei mări, o pustie schetică de asfalt, oameni și blocuri din plăci de beton albe și mâzgălite. Încă de mic simțise nevoia să se roage în locul fiecărui om pe care îl întâlnea pentru că pe atunci oamenii nu se mai rugau, bineînțeles astea fiind înainte de adolescență, era sa istorică de robie, sânge curs din propria privire și rugăciune năruită asemeni unui înger de marmură într-un cimitir roman-catolic, când ca și personajul său și-a zâmbit și el ultimul zâmbet. Acum după ce murise și se întorsese din care cei de la Marilyn Manson nu au reușit niciodată să iasă, acum totul era altfel, deși suferința rămăsese ca un al treilea ochi, acum fiecare filosof îi era un prieten și fiecare profet îi era un guru, în calea ferată a sufletului său asemeni unui stol imanent de păsări într-un număr estimat și totuși nedefinit, arătâmd ca niște pete de cerneală pe cer, pete albastre întunecate ca versurile unui un poem simbolist din vechea civilizație a AustroUngariei, iar fiecare Dumnezeu era aidoma unui grup de trei copii plimbându-se toți deodată pe aceeași bicicletă undeva dimineața pe o stradă de lumină piezișă de sat tăcut și milettian. Adeseori era aici fără să fie aici iar mâinile i se preschimbau în aripi mari ca de vultur, degetele devenindu-i pene lungi, cenușii întunecate, mari, îndoite ușor la vârfuri. Era un tigru aproape îmblânzit și uneori era atât de fericit încât își simțea oasele parcă fiind niște meghile, simțea despătimirea întinzându-se ca un râu mare, până dincolo de noapte, în care era ca un lăstar de mesteacăn cu coaja verde, abia născut dintre genunchii țărânei, se simțea atât de fulgurant și atât de viu, după prima sa moarte și după orice moarte, dacă ar fi știut ar fi mulțumit Omului, acest Împărat, și Suferinței, acestei Prințese.

Se afla în camera lui de la bloc, o încăpere uneori scăpărând inundată parcă de lavă lichidă, alteori scufundată în cele mai negre tenebre, doar o cameră oarecare de bloc, tip vagon, într-un nesfârșit zid chinezesc, construit undeva în lagărul socialist de la sfârșitul mileniului lăsat în urmă precum treapta a doua a unei rachete, într-un obositor drum al mătăsii pe care negustori mitici, arhetipali și obosiți, cu dolmane și turbane de litere vând nefericire trecătorilor, nouă și tuturor celorlalți, stând sus pe cămile trase de dârlogi de robi creștini și felahi cu chipul de aramă. În cameră se aflau o masă, un covor persan, un Televizor, un radio, un pat de fier, o veioză de aluminiu și o bibliotecă. În cameră intrase printr-un alt vis, un vis jungian în care, aflându-se acasă în spatele blocului, dăduse din mâini și ajunse prin aer până la nivelul al treilea al clădirii, la fereastra camerei sale pe pervazul de tablă al căreia se aflau uitate niște cărți. Dezghiocarea visului însemna probabil co prin suflet și pentru artă ajunsese iarăși la fereastra întunecată sau incandescentă a camerei copilăriei sale solitare, plina de petale albe, uriașe, umplând-o în întregime și chinuită ca orice copilărie de om, copilărie pe care o pierduse demult, sau cel puțin o credea pierdută, cameră în care când i se făcea cald în pat sub plapumă pe la ora nouă și ceva, puțin după ce mersese la culcare și tot întorsese perna mare ca să doarmă pe partea răcoroasă a ei, atunci când își dădea jost jerseul de pe el, pe întuneric din bluză ieșeau galaxii de scântei, mari cât palma sa de copil, explodând electric, cu luminițele dispărând încet una după alta pentru totdeauna în întuneric asemenea miliardelor de oameni din universul cunoscut, o zabtere a vieții asemeni zbaterii în noroiul din adâncurile Mureșului a galaxiilor de somni albi pe pântecele nevăzut asmeni celeilalte fețe a Lunii, cu gurile pline de mâl prinși în rigide vârșe metalice. Ori cum trebuie că probabil fusese copilăria lui Vladman din Valea Jiului, care își străpunsese cu ceva ascuțit, un ac sau un pai carnea ce-i ținea ochiul drept ca într-un fel de groaznic piercing, încât după aceea, în anii următori putea să scoată aer prin ochi. Da, îmi spunea el, cam așa e în lumea aceasta plină de oamni varză în care și părinții, adesea niște controlfreaks, oameni cu sufletul decupat precum fotografiile cu Alain Delon și Monica Vitti din numerele vechi de Cinema apărute în anii '60, cu sufletul cărat și furat aproape în întregime de demoni ori doar de ei înșiși și înlocuit cu siluete fără chip de hârtie glasată, decupată cu foarfeca și lipită cu aracet pe hârtia albă de bloc de desen îngălbenită de un desen reprezentând cele două emisfere ale conștientului și inconștientului, oameni

cu sufletul furat, golit de orice conținut în secret ca o sticlă de votcă amestecată cu lapte și aruncat la gunoi, cum aruncă zânele din pădurile de blocuri ale pământului câte o floare prea romantică, părinți cu suflet de motor, asemenea mamei sale înainte de bătrânețe, convertită în sfârșit de propria familie și de un diabet tip 2 căpătat pe bază nervoasă la a deveni un om fără sentimente. Martirii sunt de toate felurile.

Toate acestea se aflau în camera respectivă ca o nucă de Crăciun învelită în staniol desprins de pe ciocolată, pierdută și uitată după mobilă până până în primăvară, până la curățenia din apartament de Paște.

Biblioteca se afla întrunul din colțurile camerei sale, întinzându-se pe un perete și jumătate, biblioteca fiind de fapt o carte uriașă cu paginile cât peretele deschisă cu cotorul în colțul camerei și acolo pe una din paginile cărții era fereastra, fiind de fapt o ilustrație în mijlocul paginii din dreapta a cărții uriașe tipărite cu litere mari dispuse în câteva rânduri asimetrice de pictură naivă, reprezentând un oraș de o sută de mii de oameni, deasupra căruia se fla un munte cu vârful retezat de un trăsnet, întrutotul asemănător lui Fuji-yama. În stampa de pe pagina cărții, chiar în imediata apropiere, se afla o clădire veche cu două etaje și acoperiș ascuțit, cu o poartă rococo văruită în alb, în formă de capiteluri de coloane, cu treisprezece rânduri de geamuri pe fiecare etaj, și cu patru rânduri de geamuri pe laturi. La stradă se afla un gard de fier forjat cu stâlpi de cărămidă roșie, iar în curte erau o sumedenie de pomi fructiferi și scheletul semisferic ruginit al unei sere. Clădirea era într-o nuanță alb-negru, arătând ca fotografia unei închisori, păstrtându-și secretele întunecate precum oamenii, secrete neștiute, refugiate în inconștientul traumelor și devenite mâl al sufletului, clădirea, la fel de oribnilă ca o casă de muncă dickensiană se afla pe o stradă veche de vechi oraș austro-ungar, sub o cetate sfărâmată ca un castel de cuburi de zahăr, ude, o instituție scufundată în întuneric ca întreaga lume, iar vizavi era căsuța unde intrase în coma alcoolică la cinșpe ani în urma stresului și durerii psihice, timid răspuns de copil intern la traumele adolescenței și ale vieții, într-o lume în care oamenii și prietenii pe care îi iubești și hrănești așteaptă prilejul pentru a-ți deveni proprii torționari, ca în familii, pe asfaltul ăsta spart chinuise ani, tăcând și venind înapoi la sfârșitul fiecărui week-end, ca în urma unui blestem, fără să înțeleagă nimic, ca un animal torturat, și neștiind dacă e ceva de înțeles ori dacă poate fi înțeles ceva, iar oamenii sunt toți la fel, iar oamenii suntem toți la fel, se gândea, schimbarea nu este a noastră iar destinul întotdeauna vine de dincolo de zidurile crenelate ale luminii, și ce poate să înțeleagă carnea? În toatea acestea, gândite, simțite, spuse, sufletul se rotea încet precum un nufăr crescut într-o bulboană, sufletul era prezent ca o femeie străină cu privire de petale ori ca un călugăr singur pe covorul său de rugăciune cu palmele și fruntea lipite de podea; sufletul era prezent în toate acestea așa cum nimic altceva nu poate fi, sufletul ca și singurătatea ori moartea, ori ca și iubirea și solitudinea era un bulb luminos de apă indigo, întunecată, murdară, transmutată, preschimbată întro mandala de petale, curate și ude ori mudărite și traforate de timp în interiorul privirii, în adâncurile insondabile ale fiecărui chip uman, de neînțeles, superficial, propulsat ca de o coadă de spermatozoid ori de cometă de propriul suflet mai adânc decât universul. Sufletul, se gândea, este asemenea unei cărți cu petalele albe deschise într-o rozasă, o carte pe care dacă ai vrea să încerci să o închizi ar trebui să apuci chiar Soarele de branhiile-i uriașe și să-l smulgi dintre constelații, mâncându-i carnea crudă, pentru că acest pește e cartea cu o mie de petale arcuite gotic, cu paginile acoperite de scrieri neînțelese scrise de mâini de îngeri, cartea în care suntem incizați asemeni unor flori lipite de mâini de copil de pagini, în zimții de tămâie ai cercurilor sale de petale învârtindu-se roțile întregului univers, asemeni sfeșnicului în care pâlpâie ființa, ari asemeni primului nume neînțeles precum o hieroglifă pascuană, omul cu aripi în loc de mâini, cu o urnă funerară în loc de inimă și cu cenușă incandescentă în loc de ochi, pentru că orice fluture, după o eternitate de nirvana simte nevoia să se arunce în flacăra unei eternități de iubire, această noțiune incomprehensibilă omului, aparținând probabil unei alte lumi; iar noi, ființele sublime ca niște zei și ignorante ca niște maimuțe am învățat la

școală ori prin biblioteci că omul negru a fost în mâinile omului alb și că omul numit Hristos a fost în mâinile împăratului Tiberiu, tot așa cum și noi, fiecare dintre noi suntem în mâinile crude ale cuiva ori poate doar ale noastre, ceea ce e cu atât mai trist.

Fără să știe cum, știa că viața lui de atunci înainte asea să nu fie mormanul de sticle goale și de gunoaie al propriului sine, ca și Che Guevara el avea să nu mai fie el, însă într-un alt cosmos, iar el, viitorului lui și tot ceea ce reprezintă el avea să fie acel om mort pe calul alb de la sfârșitul Kundunului lui Martin Scorsese, omul acela mort și binecuvâtat de călugăr era el, avea să fie el, era el, de când luase ființă în chillia burții mărite și pline de apă a mamei sale știa că va muri, știuse așa cum nimeni care îl cunoștea nu o știuse mai înainte, însă știa că atunci când aripile mari ale păsării de flăcări vor pleca iar vasul de ceramică se va sparge îngropat de timp în lut, atunci își va uita viața, nu numele; ar fi putut spune că fericirea e o firimitură nu un Turn Eiffel, iar în unele momente putea să audă muzica ființelor, gravă și cristalină, ascunsă în fiecare privire fugară și adâncă asemeni unui aer plin de cărăbuși pentru că cea mai plină de fumusețe și înlăcrimată fericire e cea contemplativă și inofensivă asemenea adevărului ori labirintului unui desiș de arbori indigo bătut de vânt prin care cerul abia se vede asemenea unoro bucăți mari de oglinzi sparte, ori asemenea unui sărut deplin.

Cândva citise o povestire grecească, o povestire de 18 pagini, cu un titlu incomprehensibil, una din cele mai profunde și mai frumoase istorisiri pe care le citise.

Fusese scrisă de un autor despre care în afară de cărticica veche pe care o ținea în mână nu mai știa nimic, nu-i știa nici măcar primul nume iar pe Internet nu găsise nimic, pe carte scria doar I. M. Panayotopoulos, și după el poate povestirea aceea nu e de nivelul textului "Ursul" de William Faulkner, însă cu toate acestea era cea mai frumoasă povestire tipărită vreodată, ori poate doar așa i se părea lui pentru că în ea trăia un suflet asemănător până la confuzie propriului său suflet, sufletul său de ucenic al Căii fiind asemenea sufletului lui Ermioni, ca cei doi ochi indigp din constelația privirii sfâșiate de emoție a Singurătății. Așa cum Gustave Flaubert a fost Emma și Bob Dylan a fost propriile-i personaje, așa era el spiritual Ermioni, făptura aceasta scrisă de altcineva.

Ca și Ermioni fusese singur întreaga viață și așa i se părea normal și bine pentru el, de parcă nu ar fi trăit în lume și într-o vale parcă mereu înghețată de munte, iar la gândul că va continua să trăiască așa în continuare până la moarte, sufletul său nu sângera nici un pic de emoție. Însă dacă e adevărat că Ermioni era demonul, el se dezintegra în Dumnezeu precum galaxia unei păpădii explodate în aproape toată infinitatea unghiurilor unei sfere, și în plus ca și Ermioni era frumos și vioa să rămână frumos toată viața până la precum un calosgeron și ca și Ermioni ființa pe care s-o poată iubi nu se născuse, ca și Ermioni nu-i păsase niciodată de cele ce-l iubeau și ca și Ermioni cea frumoasă și fără inimă, nu era făcut să trăiască fericiri mărunte, așa credea cel puțin, tot sufletul său fusese pus pe hârtie de grecul acela despre care nu știa nimic, diferența între el și Ermioni fiind că ea e o făptură tragică în vreme ce el e luminos, asemenea unui gândăcel căzut jos în brumă în început de Noiembrie pe care sfârșitul de toamnă în transformă în lumină, iar diferența dintre ei era că Ermioni se iubea pe sine, în vreme ce al asemeni lui Augustin o iubea pe Ermioni. Tot restul e doar destin, iar ochii, ochii nu văd nimic. Aripile sale cafenii, mari îi erau întinse , răsfirate pe covorul de rugăciune pe care încap miliarde de oameni, în templul zidit pe țărâna picurată de ploi din cer, iar acel covor era însuși zborul și într-unul din aceste momente l-a văzut pe Hristosul lui Arsenie Boca îmbrățișând și El țărâna, îmbrățișându-ne pe toți și ținând în îmbrățișarea sa globul pământesc deasupra haosului ca pe Soarele ce îl desprinzi ca pe un artex de pe cer rotindu-l în amândouă mâinile, într-un fel de imagine inversată ca într-o lunetă astronomică a lui Atlas, în care cerul ține Pământul, împiedicându-i prăbușirea, iar pe colina Golgotei Crucea noastră a tuturor și-a întins și cealaltă mână pe cer, tremurândă în amurg și țintuită ca orice revelație și așa cum era înconjurat din toate părțile de atâția oameni în viața sa din pământul acesta nenorocit și de Dumezeul care era și El un om, nu el era personajul principal al vieții sale, căci ca și viața lui Ionuț, fiul său, și precum viețile multor altor milioane

de oameni, adunați de Dumnezeu de timp și de destin într-o mulțime de suflete fără chip și fără număr în care erau și ei rătăciți pe undeva , și viața lui, oricum va fi ea, era o forma de martiriu, într-un pământ plin de ignoranță și mucenici.

Se simţea ca într-un solo jazz de contrabas în care orice altă tonalitate e la fel de potrivită cum r putea fi oricare alta. Se simţea ca un sărut pierdut, dar ce-şi imagina ea era că un lucru pe care ei o să-l iubească fără să-l înţeleagă este că ele femeile, atunci când nu-şi emană flăcările propriilor trupuri, ori poate tocmai atunci sunt într-adevăr asemeni nouă, însă sunt nişte îngeri cu aripile de hiacint de epidermă şi pasiune, care pentru unele ca şi pe sculpturile feminine antice greceşti sunt singurele veşminte ce le pot cu adevărat îmbrăca, iar în loc de aripi au propriul trup; ce un înger poate exprima doar prin muzică, o femeie poate exprima doar printr-un sărut şi efectiv nu putea să-şi imagineze toate acestea tocmai acum când sora ei nu mai era; dar oricum era adevărat că după ce-l făcuse pe Adam după chipul şi asemănarea lui, Elohim a făcut-o pe femeie după asemănarea îngerilor. Fusese o zi îngrozitoare şi nici măcar nu se putea vedea nimic la câţiva paşi distanţă, captivâ în oraşul acela mic şi prăpădit, inundat de nori de lumină, iar propriile sentimente din acea zi îi erau neînţelese ca flacăra unui opaiţ de argilă acoperit de caractere cuneiforme pe care o văzuse aprinsă, expusă în sala de la parter de la Luvru.

Cineva îi împrumuta ochii lui putând astfel să privească toți oamenii vii de pe pământ cu sufletele zbătându-se ca peștii în fundul băltit al bărcii, zbătându-se ca aripile străpunse, oameni în haine negre în Europa Orientului, în veșminte albe în nordul și vestul Africii cu monograme ascuțite brodate în desenele unor cruci grecești, grecii modificând forma originală a crucii pentru că nu erau de acord cu această barbară formă de tortură imperială romană, ori călugării Armeniei, acest Camelot al Răsăritului, cu vestmânt întunecat, cu acoperitoarele lor de cap ascuțite șiu bărbile merliniene, oameni parcă desprinși din basme, ori Sfântul David de Alep, ori Sfânta Fecioară din Vladimir strângând la piept copilul ei, Orientul Apropiat, întotdeauna parcă abia născut și moșit, ori Libanul, eternul Liban, acest Luxemburg al credinței răstigniților, toți cei fără nume în acestă Asie frumoasă ca o viziune, superbă ca o epifanie a Dumnezeirii și nesfârșită ca un coșmar și toți ceilalți vii cum sunt oamenii ori morți cum sunt tot oamenii, iar cei ale căror rugăciuni erau plânse cu sughițuri, iar propriul trup era o jertfă, cei pentru care sfinții erau frumoși, fie ei în icoane ori înghițiți de fiare, toți oamenii aceștia au purtat un singur nume, au fost un singur om, cum suntem și noi cei ce suntem în întunericul acesta și chiar și ceilalți sunt noi, fiecare om este eu.

Chinul este dat tuturor, la fel și dragostea, iar Pavel de ar fi călcate pe pământul încă necunoscut al Indiei ar fi pășit cu reverența cu care a intrat în Acropole, deasupra Atenei, de aceea priumul adevăr nobil e o pâlpâindă și de folos pagină de filozofie, iar Siddartha, aproape contemporan cu Socrate măcar, dacă nu și cu Platon, este un filozof ca toți ceilalți, diferența între el și ceilalți filozofi fiind aceea că și-a pus gândirea cu adevărat în practică, bun de a fi ciplit în piatră între Aristotel și Hipocrate în zidul unei catedrale romanice.

Buddha este un mare filozof, iar ca ideile să se nască din sinceritate, cu respect și toată compasiunea, Leul din Yehudah, fiul primului Israel, va înghiți Lotusul din Benares, iar petalele ude de rouă ale lotusului vor hrăni oasele leului, și noi suntem oasele leului, pentru că din copilărie știm că atunci când cineva se roagă plângând cu sughițuri răspunsul e un sărut, iar el, preotul Ioan e o literă ornamentală construită în tuș indigo undeva în codexul sacru și inestimabil al vieții ținut în mâini de către noi de către îngeri.

ARGOS (roman de aventuri) Felix RianConstantinescu

„NU PARIA PE VIAȚA TA!” caddy

uueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuu eueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee

eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueue uueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueu euuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuue ueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuu euueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuue ueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueue ueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuu eueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuu ueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueu euueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueu uuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuu uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuu euueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuu uueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueu uuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuu euuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueu euueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueu uuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueu ueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuu euuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuu uuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuue uuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueu uueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuu uuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuu uuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuu eueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuue ueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuu ueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuue uuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuu ueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueue ueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueue uueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuue uueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueu euueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueu ueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuue ueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueu ueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueue ueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuue uueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueu

eueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuue euuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueu euueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuu ueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuue uuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuue uueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueu uuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuu uuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuu eueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuu ueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuue uuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuu euueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuu euuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuue uueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuue uueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuue uueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueue uuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueu uuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuue uuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuue ueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuue uuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueuue ueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuu eueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueu ueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuue ueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueu euueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueu uuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuue uueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueue ueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueueu eueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueue ueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuue ueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueu ueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueue ueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuu uuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuue ueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueu ueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueue uuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueu eueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuue ueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueue ueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueue ueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuu eeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueu euueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueue uueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueu euueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuue uueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuu uuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuu euueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuue uuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueu ueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuu uuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuue uuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueu uuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuu uuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuu ueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuue uueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuu euuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuu ueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuue uuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueu eueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuu euuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueue uuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueu euueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueu eeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueu ueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuue uueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuu ueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuue ueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuue uueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuu eueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueu ueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueu ueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueue uueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueu euueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuu eueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueu euueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueu ueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueue ueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuuee uuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueue uueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuu euuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueu uuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueu ueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuu uuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuu uuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuue ueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuu euuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueu uuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuue uueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuue uuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueu ueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueu ueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueu ueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueu uuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuu uuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueu euuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueu uuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueue uuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueuue uueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuue ueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuu euueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueu euuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueu ueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueue ueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueu euueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueu eueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueu ueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuu ueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueue uueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuue uuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuu uuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuu euuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuu uuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuu uueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuue uuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuue uuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuue uuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuu uueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueu ueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuu ueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuue ueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuue ueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuu uueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuu euuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuu uueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueu uueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuue ueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueu euuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeueueueu euueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueu eeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueu ueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuue uueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuu

ueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuue ueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuue uueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuu eueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueue ueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueue ueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueu ueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueue uueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuue uuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueue uueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueue uueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueu euueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu

ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueu ueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueu ueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuue uueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuu euueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueue ueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuu eueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueu eueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueu euueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuu uuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuue ueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuu ueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuu uuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueu uueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuu uuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuu uuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueu ueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuu ueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuu ueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuue uuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuu euueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueu uuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueu ueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueu ueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuu uuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuu uueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuu uuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuu euuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueue ueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueu eeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuu eueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueue ueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuue uuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuue ueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuuee uueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueue uueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueueueueu euuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuu ueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuu euueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuu euueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueue uueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuue ueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueue uuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuu eueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuue uueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueu eueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuu uueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueu ueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuu eueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueueu eueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueu ueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueu ueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuu euuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuu uueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueu ueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueue uueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuu uuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueu euuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuue uueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuue uuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuue uuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueu ueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueu euueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuu uuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuue ueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueue uuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuue uuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueu uuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuu ueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuu uuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue ueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuu ueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueu eueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueue ueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueu ueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueu

eueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuu euuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuu eueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuue euueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueu euueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueu ueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueu eueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuue uueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueue uuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuu eueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueue uueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueu ueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueu euueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuue uueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuue uuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuu eueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuu uueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuu ueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueu uueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuu uuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuu euuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuu ueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuu uuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuu uueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuu euuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuue uuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuue uuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueue uueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueue uuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuu eueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueu uuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuu euuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueue uuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueu uueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueu ueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueu ueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuu uuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuuee uueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueu euueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueu uuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuu eueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueu uuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuu uuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuu uueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuu uuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueu uueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuue uueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueu euueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuu uuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuu uueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuu uueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuue

uuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuu uuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuue uuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuu ueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuu uuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuue ueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuue uueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuu uueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueu euueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuu eeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeueueueueuueueueueueu ueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuu eueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuu eueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuue ueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuuee uueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueuee ueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuu euuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuu euueeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuue ueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuue ueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueu euueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueu ueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuu ueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueu ueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuu eueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuu euueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuu euuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuu eueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuu euuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuu eueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuu euueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueue ueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuue ueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueu uueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuue uueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuu euuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueue

uuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueu eueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuu uuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuu eueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuue uuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueue uueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuue uuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueu uueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuu ueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueu euuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu ueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuu euuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueu uueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuu euuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueu ueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuue ueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuu uueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue uueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuue ueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuu uueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueue ueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueu eueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuue uueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueue ueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueu ueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuu ueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuu eeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueue ueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueueueu eueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueue uuueueueueueueuueueueueueuueueueueueueueuu ueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueu eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueueueueu euueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueee uueueueueueueuuueueueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuue ueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuu eueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueu ueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuu uueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueu

ueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuue ueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueue uueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuu uuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueu eueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueu euuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuue uueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueu uuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuu euuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueuee uueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuu eueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueu euuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuu euueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueu uueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuu uuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuu ueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuu euuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuu uuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueu uuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuu uueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuu ueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueue uuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueu uuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueue ueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueu uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuue ueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueu eueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueu euueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueue ueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuu eueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeue ueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueu uueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueu ueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuu ueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuu eueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuu eueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuu uuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeu ueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueue uueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueu uuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuu eueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueu uuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuu uuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuu uueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuu uuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueu uueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuue uueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueu euueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuu uuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuu uueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuu uueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuu

uuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuue uuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuu ueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuu uuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuue ueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuue uueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuu uueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueu ueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueue uueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueue uuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuu uuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueu ueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuue ueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuu ueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueue uueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuu ueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuu euuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuue uueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuu euueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuue uuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuue ueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuu euueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueu eueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuu ueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuue uuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuue uueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuu ueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuu ueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuu euueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueu ueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueu ueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuu uuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuu eueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuue ueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueueue ueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueu eueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuu eueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueue uueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueu eueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueu uuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuu eueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeueu

eueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueu eueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueue uueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueu euueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuu euuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueu euueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueu euueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueue ueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuu eueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueu uueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueue ueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueu ueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueue uueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueue ueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueu eueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuue uueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueu ueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuu uueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuu uuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueu ueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuu euuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuu uueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueu uueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueu ueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuu uuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuue uuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueu uuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuu uueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuu uuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuu euueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuu uueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueu uueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuu uueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueu eueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueue ueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuue uueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuue uueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuu uueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuue uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueue ueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueu ueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueueu eueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueue ueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueu euueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueue ueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuue uuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuu ueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuu euueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuue ueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuu eueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuu ueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuue ueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueu ueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueue uuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueu eueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuue ueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueue ueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueue ueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuu eeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueu euueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueue uueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueu euueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuue uueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuu uuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuu euueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuue uuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueu ueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuu uuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuue uuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueu uuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuu uuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuu ueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuue uueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuu euuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuu ueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuue uuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueu eueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuu euuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue

uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueue uuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueu eueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuue uuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeueueueueuueueueueueuu eueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuue ueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuue ueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueu eueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeu ueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeu eueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuue uuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuue uueeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueu eueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueu euuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueue uueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuu eueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuu eueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuu euueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuue ueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuue uueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuue uuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuue ueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuue uuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuue ueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuue uueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueu eueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueu euuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuu ueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueu ueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuue uuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueu uueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueue ueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuu uuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuue ueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueu uuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueu ueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueu uuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuu ueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuu euuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueue uuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuu euueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuue uuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuu ueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuue uuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuu

euuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueu eueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuu ueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueu ueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueu eueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuu ueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueue uueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeu ueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuu eueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuue euueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueue eueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueu ueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueu ueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueu euuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuu euueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuu euueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuu eeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueueu eueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueue ueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueu euueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueue ueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuue uuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuu ueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeue ueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuue ueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueu euueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuue ueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueu ueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuue ueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueue ueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueu eueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueu ueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueue uuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueu eueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuue uueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueu euueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueu eueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuue ueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuu euueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueue uueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuu uuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuue uueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuu ueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuu uuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuue uuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueue uueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuu

uuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuu euuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuue uuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuu uuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueu uuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuu ueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuu uuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuu uuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuue ueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueu eueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuu euueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueu uuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuu euuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueu eueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuue uueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu

uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueu ueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueue uuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueu eueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuue ueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueue ueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueue ueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuu eeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueu euueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueue uueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueu euueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuue uueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuu uuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuu euueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuue uuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueu ueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuu uuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuue uuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueu uuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuu uuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuu ueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuue uueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuu euuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuu ueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuue uuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueu eueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuu euuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueue uuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueu eueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuue uuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueue uueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueu euuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuue ueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuu euueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuue ueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueue ueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuu eueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuu ueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueu euueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueu uuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuu uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuu euueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuu uueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueu uuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuu euuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueu euueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueu uuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueu ueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuu euuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuu uuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuue uuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueu uueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuu uuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuu uuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuu eueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuue ueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuu ueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuue uuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuu ueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueue ueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu

eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuu eueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue

ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueueueue ueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueu euuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueu euueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuu euueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueu eueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuu uueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueu eueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeueueu eueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueu eueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuu euueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueu ueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueu uuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueu ueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueu ueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueue uueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueu euueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuu euueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueue ueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuue uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuu eueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueue uueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueu eueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuu euueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuue ueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuu eeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuu uueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuue ueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueu uueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuu euuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuu euueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuue uuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuu uuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuu ueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuu uueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuu euuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuu ueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueu ueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuu euueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuu euueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuu euueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueu euuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueue uuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuu eueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuu euuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueue ueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuue ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueueueu eueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueue ueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuue ueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueu ueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueue ueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuu uuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuue ueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueu ueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueue uuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueu eueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuue ueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueue ueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueue ueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuu eeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueu euueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueue uueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueu euueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuue uueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuu uuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuu euueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuue uuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueu ueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuu uuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuue uuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueu uuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuu uuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuu ueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuue uueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuu euuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuu ueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuue uuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueu eueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuu euuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueue uuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueu ueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuu euueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueue ueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueu uuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuue uueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueu ueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueue ueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeue uueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuue uueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueu ueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuue uueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueu euueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuu uuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuue ueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuu euueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuu euuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuu euuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuue uueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuue ueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuu uuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuu eueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueu euuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuu euuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuue uuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueu uueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuu uuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuu uueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeueueueueuueueueueueuueueueueueueue uuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuu euueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuue

uueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuue uueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueu ueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueu eueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueu uuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeueueueueu ueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueuee uueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuu euueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueu ueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuu eueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueu euuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueu ueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuue ueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuu euueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuu euueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueu ueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuue uueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueue uueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuue ueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueue uueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuu eueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueu eueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeu uuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuue uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueu ueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuue uuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuu uuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuu euuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuu uuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuu uuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueu euueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuue uuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuu uuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueu ueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueu uueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuu euuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuu euueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuu euueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuu uuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuu uuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuu uuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueue uuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuu uueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueu uuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueueueueu eueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueue uuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueue uueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuue uueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueue ueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuu ueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueue ueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuue uueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuu ueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueu eueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueue uuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuu euueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueue uueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueue

ueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuuee ueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueu ueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuu euueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueu uuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueu ueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuu eueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuu uuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueu ueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuu uueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuue uueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuu uueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuu ueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuu ueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuu uuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuue uueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuu eueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuue uueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuu ueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueu euuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueu uuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuu uuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueue uueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuue uueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueue uueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuue uueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueu uueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueue uueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueue ueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueu ueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueu euuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuu ueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuue uueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuue ueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueu eueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuue uuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuu uueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuu ueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuue ueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuu ueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuu euuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueu uuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuu eueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuu uuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueu uueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuu euuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuu uueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuu euueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueu ueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuu

uuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue ueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueu euueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueu uueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuu euueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueu eueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueu euueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueu ueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueue uueueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueueueue ueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueuee euueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueu euueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueue uueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuu ueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueue ueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuu euueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuu euueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueu eueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueue uueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuue uueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuu uuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueue uueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuu eueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuue uueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueu ueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuu eueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuu uuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueu euuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuu euuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuue uueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuu euueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuu uueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueu uueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuue uuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuu ueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuu euuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueu uuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuu uuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuu ueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuu euueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuu uuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueu euuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuu uuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuu uuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueu uuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuu uuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueue ueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueue

uuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueu ueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuue ueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuue ueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuue uueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueu euueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueu ueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueu uueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueu euueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueu uuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueu euueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueu ueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueue ueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueue uuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuu eueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuu eueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueu uuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuu ueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueu euuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuu uueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueu eeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuu uueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuu eueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuu uueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuu euuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuue uuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueu uuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuue uueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueu uuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuu euuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueu uuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuue uuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueue ueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuu euueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuu euuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueue ueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuu euuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueu ueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueue uuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueu eueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuue uueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueu euueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueu eueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuue ueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuu euueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueue uueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuu uuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuue uueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuu ueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuu uuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuue uuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueue uueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuu uuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuu euuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuue uuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuu

uuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueu uuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuu ueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuu uuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuu uuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuue ueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueu eueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuu euueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueu uuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuu euuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueu eueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuue uueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuue ueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueueu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueu ueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuu eueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuu eueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuue ueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuuee uueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueuee ueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuu euuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuu euueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueue uuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuue uueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuue uueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuu uuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuue euueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu

euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuue ueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuu eueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueu ueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuu uueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueu ueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuue ueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueue uueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuu uuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueu eueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueu euuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuue uueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueu uuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuu euuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueuee uueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuu eueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueu euuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuu euueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueu uueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuu uuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuu ueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuu euuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuu uuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueu uuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuu uueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuu ueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueue uuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueu uuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueue ueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueu uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueu ueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueuee uueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuu euueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueu ueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuu eueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueu euuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueu ueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuue ueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueu eueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueue ueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueu euueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueue ueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuue uuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuu ueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuu euueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuue ueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuu eueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuu ueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuue ueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu

ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueue ueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueue ueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueu ueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueue uueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuue uuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueue uueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueue uueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueu euueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu

ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueu ueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueu ueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuue uueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuu euueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueue ueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuu eueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueu eueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueu euueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuu uuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuue ueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuu ueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuu uuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueu uueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuu uuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuu uuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueu ueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuu ueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuu ueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuue uuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuu euueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueu uuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueu ueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueu ueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuu uuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuu uueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuu uuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuu euuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuu ueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuue ueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu eueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuue ueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuue uueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueu uueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueue uueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuu ueueuueueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueue ueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueu eueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuue uueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueue ueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueu ueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuu ueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuu eeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueue ueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuue uueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuue ueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuu euueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueu euuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueu ueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueue ueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueu euueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueu eueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueu ueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuu ueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueue uueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuue uuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuu uuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuu euuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuu uuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuu uueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuue uuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuue uuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuue uuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuu uueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueu ueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuu ueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuue ueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuue ueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuu uueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuu euuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuu uueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueu uueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuue ueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuu ueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueu ueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuu euueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuue uuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueu euueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuu uueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueue uueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuue uueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueue uueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuue uueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueu uueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueue uueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueue ueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueu ueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueu euuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuu ueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuue uueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuue ueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueu eueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuue uuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuu uueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuu ueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuue ueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuu ueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuu euuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueu uuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuu eueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuu uuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueu uueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuu euuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuu uueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuu euueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueu ueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuu uuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue ueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueu ueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuuee uuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueu euueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuue ueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuu eueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuu ueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuu eueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueu eueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueu ueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuu uueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueue ueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueue uuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueu ueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuu uuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuue uuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeu ueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuue ueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueue uuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuue uueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuu ueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuu uuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuu euuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuue uuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuu uuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu ueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuu uuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuu ueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuu eueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueu uueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuu euuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuu uueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueu eueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueu eueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuu euueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueu ueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueu uuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueu ueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueu ueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueue uueueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu

uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuu eueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueue uueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueu euuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuue ueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuu euueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuue ueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueue ueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuu eueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuu ueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueu euueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueu uuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuu uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuu euueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuu uueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueu uuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuu euuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueu euueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueu uuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueu ueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuu euuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuu uuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuue uuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueu uueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuu uuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuu uuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuu eueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuue ueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuu ueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuue uuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuu ueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueue ueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueue uueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuue uueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueu euueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueu ueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuue ueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueu ueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueue ueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuue uueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueu eueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuue euuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueu euueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuu ueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuue uuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuue uueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueu uuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuu uuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuu eueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuu ueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuue uuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuu euueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuu euuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuue uueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuue uueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuue uueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueue uuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueu uuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuue uuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuue ueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuue uuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueu euuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuu uueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeueueuuueueuueuueuueuueueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuu eueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuue euueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueue eueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueu ueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueu ueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueu euuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuu euueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuu euueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuu

uuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuu eeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuue ueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuu eueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueu ueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuu uueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueu ueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuue ueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueue uueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuu uuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueu eueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueu euuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuue uueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueu uuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuu euuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueuee uueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuu eueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueu euuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuu euueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueu uueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuu uuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuu ueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuu

euuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuu uuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueu uuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuu uueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuu ueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueue uuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueu uuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueue ueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueu uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueu ueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueuee uueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuu euueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueu ueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuu eueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueu euuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueu ueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuue

ueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueu eueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueue ueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueu euueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueue ueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuue uuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuu ueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuu euueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuue ueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuu eueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuu ueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuue ueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueue ueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueue ueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueu ueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueue uueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuue uuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueue uueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueue uueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueu euueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu

uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueu ueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueu ueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuue uueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuu euueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueue ueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuu eueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueu eueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueu euueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuu uuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuue ueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuu ueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuu uuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueu uueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuu uuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuu uuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueu ueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuu ueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuu ueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuue uuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuu euueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueu uuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueu ueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueu ueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuu uuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuu uueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuu uuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuu euuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuu ueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuue ueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueu ueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuu euuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueue ueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuu uuueueuueueueuueueueueuueuueuueeueueueueuu eueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeu ueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuue uueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuue ueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueue uuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuu euueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueu eueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuue uueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuue uueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuu euueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueu ueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueu ueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueu eueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueu ueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuue ueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueue ueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuu uuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuu

eueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueu uueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuu uuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuue uuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuu uuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuu uuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueue uueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueu uueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuu uueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuu euuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuu ueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuue uuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuue uueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuue uueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuu uuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuu uuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueu uuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuu ueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuu uueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueueueueue ueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueu uueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueu ueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueu euueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuu eueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueu euuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueu ueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuu euueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueue ueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueu uuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuue uueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueu ueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueue ueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeue uueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuue uueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueu ueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuue uueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueu euueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuu uuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuue ueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuu euueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuu euuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuu euuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuue uueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuue ueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuu uuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuu eueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueu euuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuu euuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuue uuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueu

uueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuu uuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuu uueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuu euueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuu euuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuu eueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuu euuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuu eueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuu euueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueue ueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuue ueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueu uueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuue uueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuu euuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueue uuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueu eueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuu uuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuu eueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuue uuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueue uueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuue uuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueu uueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuu ueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueu euuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu ueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuu euuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueu uueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuu euuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueu ueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuue ueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuu uueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue uueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue ueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueu ueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuu eueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueu ueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueu euueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueu ueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuue ueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuu eueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueueueueue uueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeu ueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuu eueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuue euueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueue eueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueu ueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueu ueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueu

euuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuu euueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuu euueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuu eeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuue ueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuu eueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueu ueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuu uueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueu ueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuue ueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueue uueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuu uuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueu eueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueu euuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuue uueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueu uuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuu euuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueuee uueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuu eueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueu euuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuu euueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueu

uueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuu uuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuu ueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuu euuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuu uuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueu uuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuu uueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuu ueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueue uuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueu uuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueue ueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueu uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuu uuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueu euueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueu uueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuu euueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueu eueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueu euueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueu ueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueue uueueueuueueueueuueuueuueeueueueueuueueueue ueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueuee euueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueu euueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueue uueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuu ueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueue ueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuu euueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuu euueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueu eueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueue uueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuue uueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuu uuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueue uueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuu eueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuue uueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueu ueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuu eueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuu uuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueu euuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuu euuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuue uueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuu euueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuu uueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueu uueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuue uuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuu ueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuu euuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueu uuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuu uuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuu ueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuu euueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuu uuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueu euuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuu uuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuu uuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueu uuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuu uuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueue ueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueue uuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueu ueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuue ueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuue ueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuue uueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueu euueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueu ueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueu uueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueu euueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueu uuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueu euueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueu ueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueue ueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueue uuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuu eueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuu eueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueu uuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuu ueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueu euuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuu uueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueu eeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuu uueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuu eueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuu uueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuu euuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuue uuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueu uuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuue uueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueu uuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuu euuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueu uuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuue uuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueue ueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuu euueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuu euuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueue ueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuu euuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueu ueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueue uuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueu eueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuue uueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueu euueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueu eueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuue ueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuu euueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueue uueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuu uuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuue uueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuu ueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuu uuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuue uuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueue uueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuu uuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuu euuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuue uuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuu uuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueu uuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuu ueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuu uuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuu uuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuue ueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueu eueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuu euueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueu uuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuu euuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueu euueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueu eeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueu ueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuue uueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuu ueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuue ueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuue uueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuu eueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu

ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueue ueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueue ueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueu ueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueue uueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuue uuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueue uueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueue uueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueu euueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueu ueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueu ueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuue uueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuu euueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueue ueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuu eueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueu eueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueu euueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuu uuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuue ueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuu ueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuu uuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueu uueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuu uuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuu uuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueu ueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuu ueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuu ueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuue uuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuu euueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueu uuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueu ueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueu ueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuu uuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuu uueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuu uuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuu euuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuu ueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuue ueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeueueueue uueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueue euueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueu ueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuue uueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuu ueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuue ueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuue uueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuu eueueueuueuueuueeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueue ueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuueue ueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueu ueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuueue uueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueuue uuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueue uueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueue uueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueu euueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuue ueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuu ueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueu eueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuu euueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueu ueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueu euueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuueue ueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueu ueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuu eueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuu ueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuu eueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuue uuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuu ueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuu ueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuu euuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuu uuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueu uueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuu uuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuu ueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuu uueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuue uueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuu ueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuu ueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuu ueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueue ueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueu euuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueu ueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueu ueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuu ueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueu eueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueu ueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueu ueueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuue uueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuu eueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuu euueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueue ueueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuu eueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueu eueueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueu euueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuu uuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuue ueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuu ueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuu uuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueu uueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuu uuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuu

uuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueu ueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuu ueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuu ueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuue uuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuu euueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueu uuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueu ueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueu ueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuu uuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuu uueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuu uuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuu euuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuu uueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueue ueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueu eeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuu eueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueue ueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuue uuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuue ueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuuee uueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueue uueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueueueueu euuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuu ueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuu euueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuu euueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueue uueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuue ueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueue uuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuu eueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuue uueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueu eueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuu uueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueu ueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuu eueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueueu eueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueu ueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueu ueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuu euuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuu uueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueu ueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueue uueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuu uuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueu euuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuue uueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuue uuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuue uuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueu ueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueu euueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuu uuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuue ueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueue uuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuue uuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueu uuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuu ueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuu uuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue ueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuu ueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueu eueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueue ueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueu ueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueu eueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuu euuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuu eueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuue euueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueu euueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueu ueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueu eueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuue uueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueue uuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuu eueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueue uueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueu ueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueu euueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuue uueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuue uuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuu eueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuu uueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuu ueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueu uueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuu uuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuu euuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuu ueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuu uuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuu uueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuu euuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuue uuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuue uuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueue uueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueue uuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuu eueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueu uuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuu euuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueue uuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueu uueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueu ueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueu ueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuu uuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuuee uueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueu

euueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueu uuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuu eueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueu uuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuu uuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuu uueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuu uuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueu uueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuue uueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueu euueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuu uuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuu uueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuu uueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuu uuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuue uuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuu ueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuu uuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuue ueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuue uueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuu uueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueu euueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuu eeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeueueueueuueueueueueu ueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuu eueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuu eueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuue ueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuuee uueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueuee ueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuu euuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuu euueeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuue ueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuue ueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueu euueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueu

ueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuu ueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueu ueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuu eueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuu euueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuu euuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuu eueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuu euuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuu eueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuu euueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueue ueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuue ueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueu uueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuue uueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuu euuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueue uuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueu eueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuu uuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuu eueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuue uuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueue uueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuue uuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueu uueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuu ueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueu euuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu ueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuu euuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueu uueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuu euuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueu ueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuue ueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuu uueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue uueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuue ueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuu uueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueu euueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueee uueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueue uueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueu ueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuu eeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueu eeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuue uueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuue uueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueue ueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueu ueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueu ueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuu uuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueu ueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuue ueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueu ueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuu euueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuue ueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuu uuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueue uuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuue uuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueu

ueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuue uueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuu ueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuu ueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueu uuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuu euuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuue uuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuu uueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuu uuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuu euuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuue uueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuu uuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu ueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueue uuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuu uueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuu uueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuu uuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuu euueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuue ueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuue ueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuu uuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuu euueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueu ueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuu uuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuue ueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuu uuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuu uueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuu ueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuu uueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuu ueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueu ueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueue uueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuu eueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuu uuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuu ueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuu ueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueu uuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuu uuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueu uueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuu euueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu euueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuu uuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuu uueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueu ueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueue uueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueu euuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuue ueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuu euueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuue ueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueue ueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuu eueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuu ueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueu euueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueu uuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuu uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuu euueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuu uueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueu uuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuu euuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueu euueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueu uuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueu ueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuu euuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuu uuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuue uuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueu uueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuu uuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuu uuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuu eueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuue ueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuu ueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuue uuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuu ueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueue ueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu

euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuu eueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu

ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueue ueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueu eeeuueueueueueueuuueueueueueueuueueueueueuu eueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuue ueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuue ueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueu eueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeu ueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeu eueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuue uuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuue uueeueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueu eueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueu euuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueue uueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuu eueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuu eueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuu euueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuue ueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuue uueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuue uuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuue ueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuue uuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuue ueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuue uueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueu eueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueu euuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuu ueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueu ueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuue uuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueu uueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueue ueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuu uuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuue ueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueu uuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueu ueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueu uuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuu ueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuu euuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueue uuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuu euueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuue uuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuu ueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuue uuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuu euuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuue uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueu eueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuu ueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu

uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueu ueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueu eueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuu ueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueue uueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeu ueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuu eueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuue euueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueue eueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueu ueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueu ueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueu euuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuu euueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuu euueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuu eeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuu uuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueueu eueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueue ueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueu ueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueu euueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueue ueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuue uuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuu ueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeue ueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuue ueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuueu euueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuue ueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueueu ueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuue ueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueue ueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueu eueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueu ueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueue uuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuueu eueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuue uueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueu euueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueueu eueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuue ueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuu euueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueue uueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuu uuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuue uueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuu ueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuu uuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuue uuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueue uueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuu uuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuu euuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuue uuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuu uuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueu uuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuu

ueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuu uuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuue uuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuu uuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuue ueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueu eueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuu euueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuu euueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueu uuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuu euuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueu eueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuue uueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuueu ueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueue uuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueu eueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuue ueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueue ueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueue ueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuu eeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueu euueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueue uueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueu euueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuue uueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuu uuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuu euueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuue uuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueu ueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuu uuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuue uuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueu uuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuu uuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuu ueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuue uueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuu euuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuu ueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuue uuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueu eueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuu euuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu ueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueue uuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueu eueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuue uuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueuuueueuueuueuueu ueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueu eueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuu euuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuu eueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuue euueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueu euueuueuueeueueueueuueueueueueuueueueueueue ueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueueueueu uueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueueueuueu ueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueu euueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuu eueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueu euuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueu ueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuu euueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueue ueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueu uuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuue uueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueu ueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueueueueue ueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeue uueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuue uueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueu ueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuue uueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueu euueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuu uuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuue ueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuu euueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuu euuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuu euuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuue uueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuue ueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuu uuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuu eueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueu euuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuu euuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuue uuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueu uueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuu uuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuu uueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu

ueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueue ueueueuueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueu eueeeuueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuue uueueuueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueue ueueuueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueu ueuuueeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuu ueueueeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuu eeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueue ueuueuueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuue uueueueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuue ueueuueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuu euueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueu euuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueu ueueuueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueue ueuueueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueu euueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueu eueuueuueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueu ueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuu ueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueue uueueuuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuue uuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuu uuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuu euuueuueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuu uuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuu uueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuue uuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuue uuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuue uuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuu uueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueu ueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuu ueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuue ueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuue ueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuu uueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuu euuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuu uuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuu uueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueu uueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuue ueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueu euuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuu euueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuu euueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuu uuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuu eeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueue

ueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuue uuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueu ueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueue uuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuu uuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuu uuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuu uuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuue uuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuu euueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuue ueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuue uueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuu uuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueu uuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuu uuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuu euuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuu uuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuu euuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuu uueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuue uueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuu uuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuu eueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuu uuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuu euueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuu uuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue eueueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueue uueueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuu ueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuue uueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueue ueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueue uueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuu eueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueu ueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuue ueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuu eueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueu ueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuu uueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueu ueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuue ueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueue uueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuu uuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueu eueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueu euuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuu uuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuue uueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueu uuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuu euuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueuee uueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuu eueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueu euuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuu euueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueu uueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuu uuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuu ueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuu euuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuu uuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueu uuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuu uueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuu ueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueue uuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueu ueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueu uuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueue ueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueu uueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuue ueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueu eueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueu euueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueue ueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuu eueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeue ueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueu uueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueu ueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuu ueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuu eueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuu eueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuu uuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeu ueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueue uueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueu uuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuu eueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueu uuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuu uuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuu uueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuu uuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueu uueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuue uueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueu euueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuu uuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuu uueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuu uueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuue uuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuu uuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuue uuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuu ueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueu ueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuu uuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuue ueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuue uueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuu uueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueu ueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueue uueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueue uuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuu uuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueu ueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuue ueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuu ueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueue uueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuu ueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuu euuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuue uueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuu euueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuue uuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuue ueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuu euueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueu eueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuu ueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuue uuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuue uueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuu ueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuu ueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuu euueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueu ueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueu ueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuu uuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuu eueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuue ueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuu uuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuue ueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueu ueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuuee uuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeee eeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuue eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueu eueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuu ueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeue ueuuueueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueu euueuueueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueu ueueueuueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuu ueueuueueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueu ueuueueueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuu eueuueueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuu euueueuueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuu euuueueuuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuu eueuueueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuu euuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuu eueuueueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuu euueueueueuueueueueuueueueuueueueueueueueue ueueuueueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuue ueuuuuueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueu uueueueuueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuue uueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuu euuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueue

uuueuueuueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueu eueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuu uuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuu eueeuueuuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuue uuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueue uueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuue uuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueu uueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuu ueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueu euuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuu ueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuu euuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueu uueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuu euuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueu ueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuue ueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuu uueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueue uueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuue ueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuu uueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueu euueueueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueee uueueueueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueue uueueuueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueu ueueueueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuu eeuueueueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueu eeueueuueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuue uueuuueuuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuue uueuueeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueue ueuuueuueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueu ueuueueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueu ueuueueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuu uuuuuuuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueu ueeuueuueueueuueueuueuueueueueuueueueueuue ueueuueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueu ueuuuuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuu euueueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuue ueuuuuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuu uuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueue uuuuueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuue uuuuuueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueu ueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuue uueuueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuu ueueuueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuu ueuueueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueu uuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuu euuuueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuue uuuuueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuu uueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuu uuuuuuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuu euuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuue uueuuueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuu uuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuu ueuueuueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueue uuuuuuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuu uueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuu

uuuuuueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuu uueuueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu euuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuu uuuuueueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeee eeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeuueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuu euueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuue ueuueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuue ueuuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuu uuuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuu euueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueu ueueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuu uuueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuue ueuueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuu uuueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuu uueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuu ueuueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuu uueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuu ueuuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueu ueueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueue uueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuu eueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuu uuueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuu ueuuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuu ueuueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueu uuueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuu uuueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueu uueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuu euueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuu euueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuu uuuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueu euuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuu uueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueu ueueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuu uuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueueueueueuueueueueueuueueue ueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueueu eueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueuue uueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueueue ueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueueu eueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueueuu euuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuueu uueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuueeu eueueueuueueueueueuueueueueueueueuuueueueuu eueueueeuueueueeeuueueueueueueuuueuueueuuue ueuueuueuueuueueuueueuueuueueuueuueueuueuu eueuueuueueueueuueueueueueuueuueuueuueueue uueuuuueueuueuuueeuueueueueueueuueuuueueuu eueuueueuuuueueueeueueuueuuuuueueueuueuueu eueuueuueuueeuueuueuuueuuueueueuuuuueueuue ueueuueueueueuueuueuueeuueuueuueueuueuueue

uueueuueuueuueueueuuueuueueuuueuueuueuuueu euuueuueuueueueuueuueueuueueueueueuueueuue ueueueuueuueuueuueuueueuuueueuuuueuueuuuuu euueuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuueuueuuueueuue ueuueueuueuueueuueeuueuueueueuueueuueuueue ueueuueueueueuueueueuueueueueueueueueueueuu eueueueuueueuueuueuuuuueuueeueuueuueueuuuu ueuueuueueueueuueuueueuueueuueuueueuuueueu euueueueueuueuueueuuuuueueuueuueuuueuueueu uuuueeuuuuuueuuuuuuuuueuuueuuuuuueuueuuuuu uuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuueueuuueuu euueueuueueuueueuuuuueuueueuueuueueueueuuu uueuuueuuueuuuueuuuuuueuueuueueuueuuuuuueu uuuueuuuuuuuuueuueuuueuuuuuuuuuuuuuueueeuu euuueuueuuueuuueuueuueueuueuueueuuueuuuueu euueuuuuuuuuuuuuueueuueuueuuuueuueueuueueu uuuuuuuuuuuuueuuueuueueueuueuueuuuueuuuueu ueuuueueuueuuueuuuuuuuueuuuuuueuuueuuueuuu euuuuueuuueuuuuueuuuueuuueuuueuueuuuueuuuu uuuueuuuuueuuuueuuuuueuueuuuueueuueueuuuue uuuuueuueuuuueuuuueuuuueuuuuuuuuuuuuueuueu uueuueuuueuueuuuuuuuuuueuuueuueueuuueuuuuu uuuueuueuuuueuuueuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuueu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu euuueuueuueueuueuueuuueuueuueueuuueuuueuuu uuuueuueuueueuuuuuuueuueuueuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuueuueuueuuueuueuuuuueuuuuu eueueuuuuuuuueueuuuuuuuuueuuueuuuueuueuuue ueueuuuuuuueuuuuuueueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuu ueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueueueueuuueuueueueuu ueuueueuuuuuueuuuueuueueuueuuuuuuuuuuueuue uuuueuuuueuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueuueuuu ueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuueueueue ueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuuuueuuu euueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuu uuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuu eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeueueueueuueueueueueuueue ueueueueueuuueueueuueueueueeuueueueeeuueueu eueueueuuueuueueuuueueuueuueuueuueueuueueu ueuueueuueuueueuueuueueuueuueueueueuueueue ueueuueuueuueuueueueuueuuuueueuueuuueeuueu eueueueueuueuuueueuueueuueueuuuueueueeueue uueuuuuueueueuueuueueueuueuueuueeuueuueuuu euuueueueuuuuueueuueueueuueueueueuueuueuue euueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuue uueueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueu euueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueu euuueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuu uuuuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuue uueueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuu eueueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuu uueuueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueu euueueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuu uueueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuu ueuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuu euueueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuu ueuueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuu euuuuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuu eueuueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueu ueuueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuue ueueuueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuu

uueuuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuu euuueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuu euueuuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuu uueuuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuu uueuuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuu ueuueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuue uueuueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuue uueuuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuu uuuueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueue uuuuuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuu ueueueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuu eueuueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuu uuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuu eueueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeee eeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu ueuueuueueuueuueueuueueuueuueuueueueuuueuu eueuuueuueuueuuueueuuueuueuueueueuueuueueu ueueueueueuueueuueueueueuueuueuueuueuueueu uueueuuuueuueuuuuueuueuueuueueuuuuuuuuuuuu uuuuueuueuuueueuueueuueueuueuueueuueeuueuu eueueuueueuueuueueueueuueueueueuueueueuueue ueueueueueueueueuueueueueuueueuueuueuuuuue uueeueuueuueueuuuuueuueuueueueueuueuueueuu eueuueuueueuuueueueuueueueueuueuueueuuuuue ueuueuueuuueuueueuuuuueeuuuuuueuuuuuuuuueu uueuuuuuueuueuuuuuuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuueuueueuuueuueuueueuueueuueueuuuuueuu eueuueuueueueueuuuuueuuueuuueuuuueuuuuuueu ueuueueuueuuuuuueuuuuueuuuuuuuuueuueuuueuu uuuuuuuuuuuueueeuueuuueuueuuueuuueuueuueue uueuueueuuueuuuueueuueuuuuuuuuuuuuueueuueu ueuuuueuueueuueueuuuuuuuuuuuuuueuuueuueueu euueuueuuuueuuuueuueuuueueuueuuueuuuuuuuue uuuuuueuuueuuueuuueuuuuueuuueuuuuueuuuueuu ueuuueuueuuuueuuuuuuuueuuuuueuuuueuuuuueuu euuuueueuueueuuuueuuuuueuueuuuueuuuueuuuue uuuuuuuuuuuuueuueuuueuueuuueuueuuuuuuuuuue uuueuueueuuueuuuuuuuuueuueuuuueuuueuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueuuuueuuueuueuueueuueuueuuueu ueuueueuuueuuueuuuuuuueuueuueueuuuuuuueuue uueuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuueuue uuueuueuuuuueuuuuueueueuuuuuuuueueuuuuuuuu ueuuueuuuueuueuuueueueuuuuuuueuuuuuueueuuu uuuuuuuuuuuueuuuuuueuueuuuuuuuuuuuuuuuuueu eueueuuueuueueueuuueuueueuuuuuueuuuueuueue uueuuuuuuuuuuueuueuuuueuuuueuuueuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuueuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuueueuueuuuueuuuuuuuuueuuuuuuuuuuuu uuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueuuuueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuueueueuueueueueueueueuuuueueuuuuuuuueue ueuuuuuueeuuuueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuu uuuuuuueeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeee eeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeee eeeeeuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuueueueuue ueueueueueueuuuueueuuuuuuuueueueuuuuuueeuu uueuuueuueueuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu ueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeee eeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeee euuuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee uuuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuu uuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee.

(Cu anexă ARGGOS (1 000 000) roman 2016 CFGRH)

SF|R:ITUL VOLUMULUI 2, nt