Father Figure
FR-C Coleridge către MMCDLXXXII A.D. Copilașilor, plângeți. Dar mai întâi vreau să vă întreb ce mai știți de noi, cei morți, părinții voștri? Mă gândesc la voi pentru că sunteți la cinci sute de ani de când am fost născut de mama mea, la 29 Martie. Am avut o lume bogată, chiar și acest fel de a te adresa unui anume an, a fost mai înainte, în cartea lui George Orwell. Dar nu despre asta e vorba, eu mă adresez anului vostru pentru că vreau să transcend timpul și secolele, vreau să pășesc etern ca Mercur prin cosmos. Ce vreau să vă spun e că sunteți la o mie de ani de la iubirea lui Quasimodo pentru țiganca Esmeralda care s-a întâmplat cu adevărat, așa că fetele să-și pună flori roșii în păr și să se lase sărutate înainte de a fi prea târziu pentru că nici în Cer nici în Infern nimeni nu mai este sărutat. M-am născut într-un deceniu în care nu era mâncare și lumea se temea ca în Mașina timpului și Meghila. Aveam un împărat îmbrăcat în în purpură care făcea doar ce voia și niște umbre l-au împușcat în direct în ziua de Crăciun când eu aveam șapte ani jumate. Trăiesc în cercuri concentrice de izolare și încerc să văd dincolo de complex. Doresc să ajung în non-cosmos, în vid ori în acvariile tropicale ale stelelor și acolo să-mi deschid ochii în uterul sacru al cerboaicei. Încerc să aflu iubirea, dar iubirea e prea țâfnoasă cu mine. Sunt iubit în tăcere de la distanță ca un zeu și mor de ciudă scufundânu-mă în fiecare noapte iar neîmbrățișat în întuneric. Viața nu va putea fi descifrată de cineva, fie el Voltaire sau Isus, nu putem să scriem cu plumbul ochilor în peisajele violet ale viselor. Când suntem mai triști suntem mai frumoși și asta ne mântuie sau ne pierde ca un sărut dat la timp. Sunt clipe de singurătate toridă în care nici lumina, nici întunericul nu ne mai ajung, am avea nevoie de incendiul unei iubiri. În noi se luptă îngerii cu săbii drepte sau ascuțite și suntem cuceriți și pierduți. Mergem peste nouă mări și nouă țări, nouă munți și nouă nunți, ca Charlot în Luminile orașului. Dar viața nu trebuie niciodată săși ceară scuze. Îți cauți numele dar să știi că nu-l vei afla decât din gura Ei în orgasm. Cauți noblețea, dar după ce o găsești știi că n-o poți păstra fără jertfe, ca în vremea Sumerului. Nu este iubirea o
Artemis necruțătoare, nu o Galatee de argint? Așa că de ce plângi, copil romantic? Dacă ai putea i-ai pune fotografia în medalionul Lunii. Nu am văzut Scarface, dar tatăl meu tânăr e exact ca Al Pacino în Scarface, chiar și la costume și ceasuri de mână. Cred că într-o zi o să mă uit la film fără să urmăresc subiectul și o să plâng. Michelle Pfeiffer, în schimb, seamănă cu fata mea, Lolita. Ce să mai zici, cinematografia te poate urmări ca un descântec vechi de mii de ani, ori o epopee în rune vrăjite. Oare eu cu cine semăn? Cu mama ori cu Isus din cărțile pentru copii cum mi-a spus cineva? Cred că cu mama. Am visat că aveam un buzunar plin de bani și că eram într-un oraș mare și căutam pe cineva și nu găseam. Apoi am renunțat și mi-am luat cuiburi de viespi cu ciocolată, mac și nuci pe marginea unei prăpăstii de la un chioșc. Dormitul a fost o tortură. Tot visul a fost astfel, plin de năbădăi neîmplinite. Visul Colțului diavolului din ocean, piramidei australiene de stâncă. Dar poate că nu este posibil, pentru că nu vrei să fie posibil, rămâi an după an pe acoperișul fierbinte. Rămâi an de an pe a-co-pe-ri-șul fier-bin-te. Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre evanescență și pregătirea pentru moarte. Moartea ne împacă pe toți. Cred că, în psihologie, nu există decât două teme principale ce le conțin pe toate celelalte. Pentru bărbați, este împăcarea cu tatăl, (Dumnezeu), iar pentru femei este împăcarea cu bărbatul, (Dumnezeu), și unul și altul trebuind să accepte toate abuzurile din viețile lor. În asta este cuprinsă toată psihologia, iar acestor două probleme trebuie să le facă față într-un mod sau altul orice om, oricât de sănătos ar fi. Iar aceste două împăcări nu sunt la fel. Prima este împăcarea pietrei cu piatra, a doua este împăcarea apei cu piatra. Deasemenea bărbatul este precum gama majoră din muzică, având parcă mereu tendința de a fi ‘patronizing’, iar femeia e precum gama minoră a muzicii, având parcă mereu tendința de a fi delicată. Ceam scris, am scris. Iar moartea face și pietrele să plângă, împăcându-ne pentru totdeauna, fie și despărțiți pentru totdeauna. Aproape o adolescentă, goală, cu trupul tânăr și alb stând ghemuită, vorbind, la picioarele șahului acoperit de in, chihlimbar și smalțuri de perle măcinate. Cine ar crede că e vorba de o iubire fără oprire se înșeală amarnic. E doar pământul încercând să-și apere sufletul de nebunia spiritului. Ziua și noaptea sunt ca o carte ce se deschide și închide. Intri în ea, iar Șeherazada te așteaptă goală, povestind, ca în desenul lui Kay Nielsen. Îți spune Regele meu pe când cobori treptele visului în brațele ei mirosind a frunze de măslin și a vin. De asta D-zeu se
numește ceramistul, sculptând androizi ai căror ochi secretă endorfină, ca frunzele amazoniene alcaloizi amețitori. Șeherazada e Imperiul tău necuprins de miresme și lenjerie fină și te miri cum de fiecare noapte e o altă poveste deznădăjduită. De fapt ziua și noaptea sunt paginile unei cărți, ziua cea stângă, noaptea, cealaltă, palmele tale alăturate, în care sunt scrise cuneiforme și litere ebraice misterioase. Dar deși e sclava ta, nu ești fericit, pentru că nu ai fost făcut pentru fericire. Ești stăpânul a orice, afară de tine însuți, ca Farao. În părul ei albastru adastă toată tămâia Yemenului, toată tăcerea Indiei, ochii gotici și adevărul Arabiei, Africa arde în privirea ei, iar sânii ei sunt de zăpadă siberiană și vocea tristă de beniamită. Nu e iubire, doar pământul încercând să-și apere sufletul de nebunia spiritului. Șahriar.