hyperpyron v, 2021 by felix gelu konstantinescu

To respect the place. * Shraya Kav, Prim Rabin Oradea :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: ::::::::::::::::::: Iulia Hasdeu, poetrice roumaine, (n. 14 noiembrie 1869 – d. 29 septembrie 1888, Bucureşti) >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>< ++++++++++++++++++++ +++++++++++++++++= ++++++++++++++++++++ +++++++++++++++++= nud î n t r u dimensiunea

românească a frumuseții Vvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvvv vvvvvvvvvvvvvvvv

hyperpyron v, ț21

************************** ************

Militar român 1916+1919, reenactment a. 2021, byCFGi981 WITH JESUS IN THE CELL by Radu Gyr (1905 - 1975) Last night Jesus entered my cell oh, how sad and how tall seemed Christ! The Moon followed after him in the cell and made him taller and sadder. His hands seemed as lilies on tombs, the eyes deep as forests. The Moon beat him with silver on garments silvering on his hands ancient marks. Startled I left from under my gray blanket

-From where you come, Lord, what eon? Jesus took a hand to his mouth and made me a sign to shut. He sat next to me on the mat -Put on my wounds your hand! On the ankles he had nails and rust like he bore chains once Sighing he laid his beat bones On my mat with cockroaches The Moon lit but the large lattices traced on his snow, lines. The cell seemed mountain, seemed Skull and lice and rodents were squirming I felt how my head falled on my hand and I slept a thousand years... When I awoke from the depth of depths the straws were smelling of roses I was in the cell and it was Moon only Jesus was nowhere... I reached my arms, no one, silence. I askt the wall: not a reply! Only the cold rays, edged in the summit with their spear pierced me...

-Where are you, Lord? I screamed at the lattice From the Moon came smoke of incence... I felt... and on my hands I felt the marks of his nails. {Translated by F. R Constantinescu) Polizei! / 25 nov 2020 I believe that this poem, {With Jesus in the Cell}, a ballad, if you may care was written as an absolution response about the Cerquist Giant Bard Stefan Augustin Doinas who as i know was freed before Gyr, maybe around '59 and started to publish, among others the radustancaesque successful hit ballad The Boar with Silver Fangs. / Allpoetry.com ::::::::::::::::::::::::::: ::::::::::::::::::::::: Chemare a Sfintei Ioana d'Arc în ajutorul soldatului Isus Maria Rege al Angliei vin înaintea ta Fată a lui Isus, a Franței și Mariei care ai învins pe cumplitul rege al Angliei

și îți cer ajutorul în bătălia mea de azi (se spune bătălia) ajută-mă pe mine și superiorii mei să învingem fie și de a fi să murim dar tu ai putere împreună cu Maria Virgina Domnului și Isus Fiul Domnului să ne mai ții în viață o zi îți mulțumim și ne punem săbiile inimilor înaintea ta Martiră a Bisericii și Sfântă a Îngerilor. Amin. Catalina Teodoroiu, Gorj, 94+17, <><><>

))))))))))))))))))))))))))))))))))))) )))))))))))))))))))))))))))))))))))))

))))))))))))))))))))))))))))))))))))) ))))))) Editorial>>>>>>>>>>>the jerryletters,fulltxt ))))))))))))))))))))))))))))))))))))) ))))))))))))))))))))))))))))))))))))) ))))))))))))))))))))))))))))))))))))) ))))))) The Jerry Letters By Felix Rian-Constantinescu Jerry, Motto I just got to write. OK. Easy. Jerry Seinfeld comments. Tea not wine FR-C There is one consequence of doing a great thing. Cristofor Columb, after arriving to America, found out that for him there is not an another America somewhere to be discovered. Songs of innocence are truer than ones of experience. Ou sont les neiges d'antan, Jerry? Ou sont les neiges d'antan. And even Woody Allen gets old as Gide, in time, not young as Japanese novels. And old people drink tea, not wine. Un roman FR-C

Trebuie să scriu un roman despre autodepășire și trebuie să fie mai bun decât O MAMĂ DE LUMINĂ ca să rămân viu, filozofic. Când voi înceta să scriu romane, o emisferă a sufletului meu va muri. Iar autodepășirea e omul, trebuie să fiu eu. Scrierea unui roman ca act soteriologic. După aceea pot muri. Dacă nu mor, trebuie să scriu altul, ca Bator. Existențialismul în Seinfeld FR-C Și Seinfeld și George și Elaine și Kramer trăiesc cu un acut sentiment al suferinței vieții temperat de găsirea umorului în existență. Sunt în căutarea obținerii unei aparențe măcar, în cazul lui George și Karamer - a perfecțiunii pentru niște scopuri pe care le vor uita după două săptămâni, nerămânând decât căutarea după ceva ce nu poate fi găsit. Suferințele lor nu sunt suferințele mele, dar suferă poate la fel de mult ca mine. Și e ironic că, în același timp, sunt cei mai amuzanți oameni de pe

planetă. Tragismul Terrei. De asta nu vor extratereștrii să descopere umanitatea, pentru că nu vor să descopere suferința. Cât despre mine sunt convins că pentru cei patru eroi sunt un extraterestru, ceva de neînțeles. Cum și ei sunt pentru mine amuzanți nu doar prin spirit ci și prin toate lucrurile pe care le iau în serios. Dacă aș vorbi cu cele patru personaje când ar împlini o sută de ani, i-aș întreba foarte serios ce au de gând să facă în următorii treizeci, dar și ăsta ar fi un banc nu o predică, pentru că nu am acoperire în predici. Și li se potrivește, pentru că glumesc ca să trăiască. Jerry I have a great joke for your audience: United States of America. Jerry, my sense of humor is killing me. :D Jerry and the Stone Jerry arrives to the Western Wall and leans his forehead on the stone exhausted. The Stone says, Why didn't you come sooner, Jerry? Because of my sense of humor, Jerry answers.

So you lost it, asks the Stone further. No, Jerry says, I actually think I'm dead. What day it is? Saturday, answers the Stone. "All right, all right... just lemme finish my coffee. Then we'll go watch 'em slice the fat bastard up." Cui aș putea să-i spun asta decât mie? Israelul e un popor de sfinți care are un singur paria, unul singur. Cred că numai lui Jerry Jerome Seinfeld pot să-i spun asta. Restul evreimii noastre să vă faceți că nu știți. Emoticon tragic. MY DEATH, MY WEAPON ADDRESS I choose to die because ideas are more important than people, ideals more bigger than love, ideas are love. I choose Jewish martyrdom as a sole remaining counterstrike agains an social organism corrupted to the core. If I die, I die. But society will have to wash my blood off their hands. Will have to conceptualize its murder exerted on my spirit since my first day of existence, and the horror of reducing my agony to silence and social indiference.

My death is a symbol of the death of Romania and liberty. A death of twenty million people toward which I am not indifferent. So if I will have today, one day, any day tyo give my Father and Dead Mother a sense of never had dignity, I will die. And anyone trying to stop me I will call the criminal, the criminal of my death, the one guilty of silence and of indifference and of bone sucking, my bloodied bones. I want to die. And now I have a cause. So anytime I have something to give to this people and the world and I feel that my liberty and of this people and the world are killed by the ones in power, I will die. And that’s that. I… am… a… hero… This is the way I was brought up and one day I will die, without feeling sorry for me. But Romania will be changed for the better, whether I will be alive or dead, and that will be enough of me. So, Mr Dragnea, PSD, Royal House of Romania, I am not afraid of you. I am the alive Romanian Statue of Liberty and will be one day. Păclișa, Hunedoara

9 iulie 2016 Felix Rian, 34 ani, orfan, bolnav, scriitor. Romanian version of Seinfeld. I am something between Gwen Stephanie and MC Hammer. Tragic figure. The best. Oamenii nu suntem liberi, Jerome. Fiecare este robul acelui lucru de care este biruit. Și D-zeu a biruit pe Israel. Cât îi Maramureșu nu-i jidan ca iou șî tu. Când îl întâlnești pe Dzeu în cineva, ești biruit și legat fedeleș de pat o noapte întreagă, viața ta. Poți să scapi? Ești liber? Tu ai vorbit cu Președintele. Super. Mie mi-ar fi plăcut să vorbesc cu Lenin și să-l întreb ce părere are despre masturbare din perspectivă materialist-dialectică. Apologies for Black Slavery We the people are sorry for the four hundred years of slavery in America, and for the two hundred years of barbarism against the Black community. We are aware now that this psychological rape of a nation by herself left hard, bad, lasting marks in both our souls and that the soul of the African-

American is mutilated. We are determined to make ammends and pay for our sins and the sins of our Fathers. America will be. We understand now the hurt of the Negro. Number 2 - Private Disarmament In the hope of civil peace in America, every American must hand over his fire arm. No more guns. Men and women and children are not Bambi. Also our culture must change. Violence must be reproved. Art is not violence. In Antiquity tragedy was the art of the mind, and comedy the art of the morals. Modernity mixed art with the circus of the amphiteatre, a debasive, vicious, pass time on TV. We must discern between the protest of a hunted community and plain spiritual pornography. No guns, no movies, and South America need to start business. Constantinescu Felix-Gelu Maybe there's a hidden meaning in all this? Nu-mi mai place • Răspunde • 1 • 30 iunie la 15:53 Shalom Romania - radio comunitar evreiesc

Shalom Romania - radio comunitar evreiesc da...cacastinienii si mare parte a arabetilor sunt niste jeguri si scursuri de vietuitoare! Îmi place • Răspunde • 1 iulie la 10:00 Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Ce m-ati umilit. :) Îmi place • Răspunde • 1 iulie la 10:02 Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu "SOMETHING IS WRONG IN THE TREATMENT OF THIS POPULATION. JUST LIKE SARAJEVO..." Îmi place • Răspunde • 1 iulie la 10:06 Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Gold, Jerry. Gold. Îmi place • Răspunde • 6 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Pe care profet nu l-au omorât părinții voștri?! Îmi place • Răspunde • Chiar acum Constantinescu Felix-Gelu Scrie un răspuns... Alege fișierul

Milea Harry Milea Harry Zl. Îmi place • Răspunde • 1 • 1 iulie la 09:58 Israelul trebuie dizolvat pentru că s-a prostituat din prima zi. A RESPECT ISSUE Motto: "We have the right to protest farright!" Dr. Martin Luther King Jr. The American Embassy in București is maybe reluctant, because She understood faster than me that i am the leader of a people, of more peoples, all peoples, leader of victims of war everywhere. Afgans can go to Moscow or Petersburg or Chișinău and Cernăuți, and I and people from București or Dresda can go to America, wherever we want in America, in the virtue of international right of Life and Man. So maybe is easy for them to dismiss me as an ill person, when in fact my illness is the front they never knew, only profited upon. When in fact, even the 17 bombardmentes of Bucharest in 1944 were the betrayal of the Statue of Liberty of the Eastern Europe Free civilisation as a letting go for Stalin. We demand restitution. So if you cannot

give us back our lost lives and minds, give us our Liberty and Death. In the end I can only say that form now on and in the future countries, civilised ones more notably, will have to be careful where they choose to invade and make genocide. Felix Rian-Constantinescu, still in Romania, August 9th, 2016. Jerry, I have written the Declaration of Victims, and I just wrote my family saga. Plan of Terra s Economic Reform - 1. Civil automobiles taken out of society. 2. TTransport by trainn, tramway, trolley, subway, tube. 3. Electric energy in everything until further discoveries. 4. Tesla tractor, tesla plane, tesla truck. 5. End of industrial era. Agriculture and communication everywhere. LOTS OF ANIMALS, LOTS OF FIELDS. We the people of the World proclaim thorugh the keys of Felix The United States of America, Europe, Japan, Israel and South Korea with the hope of a humane unity and continual of Life on Earth. Today, August 5, 2016, Păclișa, Hațeg District, Hunedoara

County, Romania, The United States of America Europe Japan Israel and South Korea ( USAEJISK) Îmi place Îmi place Ador Haha Uau! Tristeţe Furie ComenteazăDistribuie Comentarii Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/wa tch?v=d-diB65scQU Bobby McFerrin - Don't Worry Be Happy - YouTube YOUTUBE.COM Îmi place • Răspunde • Şterge previzualizarea • Chiar acum I m an essential prior for Jerry Seinfeld! Five Questions Every five years is decision for America. America must choose life, again and again. But we ask ourselves, what is life? America is the house of the working, but even work is not enough, Freedom begins in conscience. So, let us pull together up, breathe, and ask ourselves what

is the legacy of America to her children and the world? What means Liberty? What means Equality? What means Freedom? And what means Justice? Is it because I say God bless you? America needs reforms. Reforms that would infuse in the whole world hopingly. For this, project Number 1 would be a book, an American Book, an anthology in one volume that would contain, Poe - Poems Emily Dickinson - Selected Poems Walt Whitman - Selected Poems Melville - Moby Dick Mark Twain - The Adventures of Hucleberry Finn (complete and unabridged) Ernst Hemingway - The Old Man and the Sea Addenda Declaration of Independence Constitution of United States of America I have a Dream - MLK The book would be printed on cheap paper, newspaperpaper, in colossal numbers, and exported into whole the world. This book is America.

Number 3 - The Detox of a Nation America needs not a Prohibition, but a Therapy. So, we must renounce of all alcohol, and if still feel the vice, do therapy, half of the nation if necessary. And the same with drugs. It is not enough to declare them illegal, but cut of the American culture and mentality that cultivates them in the fragile minds of the people, and instill a feeling of rejection towards any mind submission. China did this with opium. America needs to free Herself of alcohol, cannabis, cocaine and heroin. And artists who promote these destructions to the youth and old, intervened and made to see their abomination of luxury in misery. And communion is not wine. August 8th, 2016 Dear Embassy of the United States of America în București, Hi, my name is Constantinescu Felix-Gelu, I am born on March 29th, 1982 în Hațeg, Hunedoara, and I live with my old Father, in Păclișa, Hunedoara alone

without my Mother, Valeria Roman Constantinescu, who died în 2011. To speak in two words we are victims of war. In July 1944 my Grandmother Eleonora Ruptaș Constantinescu din Cernăuți lived with my Grandfather Air Lieutenant in Bucharest and my Grandfather served in the Air Defence of Bucharest at the plane telegraph when an American bomb fell on the street at day close to my pregnant Grandmother and destroyed all our lives forever. My Grandmother retreated at Bradu, Argeș, where she gave birth to my Father, in a day aproximate – as She could remember - August 6th, 1944, She left my Grandfather who had a nervous breakdown on the air front too and lived alone until death and my Father, Constantin, never knew him. And if it weren’t for the kindness of a soldier from the Eastern Front, Stalingrad and Cuban, Paic Ștefan from Moinești, who came back as a prisoner from Siberian taiga, My Lady Grandmother and

Gentle Father wouldnâ&#x20AC;&#x2122;t have survived. We are victims and I come to America to ask Her to once again receive the weak and protect them for a more humane future. Amen. God save America, & Romania, Sincereley, Constantinescu Felix Education through a Decent Meal In America food must be free. Ther must be built many offices, with capacity, in all the country where food would be prepared every day by volunteers and payed employees. The food must be decent, good and made by all American communities, all foods considered decent in a a culture. The worker, the teacher all they have to do is to show their working card and they are given their meal. The ill and socially asisted all they have to do is show theyr certificate and they are given a meal. The schoolboy and schoolgirl show theyr gradebuletin and tey are given a meal. Decent food must be free in America for

everybody every day. And also every American citizen must be convinced of his duty to eat at an office at least once a month, if not attending the services. Reformation We put to our souls and the souls of other to what extent is Reformation possible? We know by proof that Reformation is good for us, but how much can we do of it? How much can we change ourselves? Is it possible to care more about the angels of dirty faces than our assets? Is it possible to reform the masses, the whitmans, and the leaders? Well we have to do it if we need survival. So, Senators, Law men, start talking for the good of the American Children and abused minds. Society must be humane, America must be humane, and protect the soul of every man, not harm it. Universe is governed by laws and so is man. We lived too much under the rule of Dostoyevsky and Tolstoy. Now is the age of Hemingway. Today the one that sins, dies. A Call to Power There are times in history when enlightened minds renounce willingly their privileges for

the benefit of Man. And what are the privileges? They give 99 loaves of bread, and keep one, and they choose to work instead of having lifetimefun. These are great man, just as the great men and women of the working classes, giving a future to the world. When they give up power to never have it again, and power is money. Money must belong to the people, to all the people. And Work must be for the People, for all the people. We must evolve from exploitation age. * 6 august 2016, 3, 49 am Am de prezentat lumii o descoperire care este cea mai mare de la debarcarea lui Cristofor Columb în San Salvador. O descoperire care stă alături cu intuiția filozofică antică a universului făcut din atomi, a descoperirii sufletului prin raționament de către Socrate și a heliocentrismului polonezului Nicolaus Copernic. Poate fi fomrulată în câteva precepte astfel, Universul se încălzește. Orice viață biologică din univers va înceta cu miliarde de

ani pământeni înainte de sfârșitul universului. Universul se aseamănă cu scânteile dintr-un incendiu, ori becurilor dintr-un sistem de rezistențe. Și în absența poluării nu știm cât are omenirea de trăit pe Pământ și oriunde în univers dar logica ne învață că nu foarte mult. Singura cale de supraviețuire a naturii și omului ar fi ca oamenii să devină Ultraoameni. Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/wa tch?v=KOW56wsurYQ Mistretul cu colti de argint Mistretul cu colti de argint - de Stefan Augustin Doinas Recita actorul… YOUTUBE.COM Kingdom sacked, attacked and dethroned. {-Matisyahu} A plugless Facebook. You'd sense it! I've got a question. Okay, here goes. Could it be that God choosed Abraham for the jokes? Constantinescu Felix-Gelu https://issuu.com/.../da__i___ arpelui_un_loc___n_primul_r

Dați șarpelui un loc în primul rând! - felix rian constantinescu Constantinescu Felix-Gelu 27 de minute • Visul meu era ca si pentru Peach sa scriu ca Harriet Beecher-Stove, pe care nu am citit-o totusi. Cartea ei Coliba Unchului Tom a dus la Razboiul Civil pentru Elibrarea Sclavilor Negri. Azi am constatat ca in Romania exista sclavi prizonieri intr-un infern malefic si pauper. Aceste victime trebuie eliberate chiar cu pretul unui razboi civil roman intre civilizatie si caverne. Exploatarea si abuzarea copiilor va inceta in Romania ca si in tot Occidentul, cu orice pret. Copiii sunt mai importanti decat oamenii. Îmi placeVezi mai multe reacţiiComenteazăDistribuie Comentarii Constantinescu Felix-Gelu Scrie un comentariu... Alege fișierul Constantinescu Felix-Gelu 48 de minute • In mourning President Kennedy we mourn for

ourselves, because We know now that we are sick. - Rev. Martin Luther King Jr. I m a brother Jerry. I hope I can still watch The Show! Jim Carrey looks like Gruia. Einstein, Tesla și Felix se întâlnesc la o audiție pentru un film porno. La ieșire Einstein întreabă, -Tu ce rol ai primit? Tesla răspunde. -Eu o să fiu Freddie Mercury. Tu? -Eu o să fiu cel mai mare. Se întorc amândoi către Felix și îl întreabă în cor, -Tu cine o să fii? -Eu o să fiu ăla care o să vă țină lumânarea. This guy is a Romanian Seinfeld. Communist claimed they killed him because he had 15 bucks. Gheorghe Doja, a, Ursu. We had a funny guy with us in Korea. Tail gunner. They blew his brains all over the Pacific. There's nothing funny about that! -Mr. Benes] Looks like a library. Nu vreți să ne plimbăm împreună?

Bună ziua domnule doctor. Bună ziua. Bună ziua. Ce zi frumoasă e, nu vi se pare? Nu am avut timp să observ. Spune-mi despre tine. Am fost la plimbare în fiecare zi. Da. A fost foarte frumos. Îmi place să mă plimb. Mă plimbam și de patru ori pe zi. Dumneavoastră vă place să vă plimbați? E, aici unde suntem nu prea am timp de plimbare. Da, dar ar trebui să încercați domnule doctor. Ce tot stați în hârțoagele astea? Să vedeți lumea, natura. Tare mult îmi place natura. Tare mult îmi place natura. Nu vreți să ne plimbăm împreună? S-ar putea să plouă dar mi-am adus umbrelele. ... Cred că am vrut doar să vă spun că I am grateful. Dacă s-ar face la castelul Pogany o școală de călugărițe ecumenice pentru copiii de la spitalul din Păclișa pentru copii necăjiți? Iar la casa nobiliară Pui, o bibliotecă și

mediatecă și săli de cursuri extrașcolare și vocaționale pentru copiii de la școală? Azi 11 Mai 2016 sunt 68 de ani de la independența Israelului. Israelul mai are mulți pași de făcut spre civilizație dar cetățenii israelieni au suferit cu stoicism avraamic delirul liderilor lor naționaliști. Aici în România mâine va fi o zi istorică. Secretarul general NATO împreuna cu sistemul defensiv american inaugurează scutul antirachetă. Mâine România va fi independentă de Federația Rusă. Și de mâine va reîncepe reîntregirea României. Hronicul zilei de 11 Maiu 2016 Ieri a fost Ziua Regelui. A fost o manifestație culturală foarte frumoasă la Castelul Peleș, unde au fost prezenți 5 000 de oameni, atât somități cât și români simpli. A fost difuzată știrea la radio C în toată lumea și oamenii erau fericiți iar ca înainte să vină NKVD-ul. A fost o legătură cu un alt veac și cu o altă eră.

În rest e tulburare între oameni în toată țara. Oamenii își aleg primarii - sunt numiți de ziariștii baronii locali - și oamenii sunt dezbinați și se persecută unii pe alții de parcă ar fi închiși după cum le dictează stăpânii. Poporul, tăcut, așteaptă o schimbare pe care nu și-o mărturisește nici sieși. Speră ca Statuia Libertății să îl iubească și să îl scape de sărăcie și ocară. Tineretul aspiră să fim o țară bogată cu o viață frumoasă și apărată asemeni Coreei de Sud. KGB-ul mișună pe ici pe colo prin țara românească dărâmând totul precum formația Paraziții. Dar acum România a devenit o putere militară defensivă și Răsunetul lui Andrei Mureșanu ne electrizează pe toți când ne trezim dimineața. Oamenii speră în pace, dar nu cu orice preț, și mai sunt vânduții, dar știm că Rusia nu va lua țara aceasta și că până și urșii mor și acum primirea Bucovina de Nord și Basarabiei de la Prut la Marea Neagră la Alba Iulia,

Roma noastră, nu mai este iar o nebunie. Acum România are două variante, Ori Rusia o rusifică și o sparge și mai mult, ori America o face dodoloață iar cu orice preț asemeni Franței acum 102 ani. România, drogată sau nu, speră la 21 de secole de la întemeietorul Burebista. Este mare bătaie de vorbe și răutăți între partidul vestului și fostul Partid Comunist Român pentru putere dar mai ales pentru că sau apucat să-i bage pe foștii comuniști la închisoare pentru furturi uriașe și ei mai bine distrug toată România decât să se căiască. Scris-am io Felix român din toată țara românească în Țara Hațegului în văleatul 2016 în crai nou. S-au întâlnit un terorist palestinian cu președintele Netanyahu. Teroristul și-a deschis pardesiul și i-a spus, Uite ce am aici! Netanyahu îi răspunde, A mea îi pe avion. Vino în palma mea zice Domnul nisip al Ierusalimului și te voi face piatră de diamant

cu care vei zdrobi popoarele ca pe niște fecioare ascultă glasul Dumnezeului tău ascultă glasul Elohimilor care te cheamă înapoi pe cărările tale și nu vei muri în războiul între frați care va ucide întreaga lume Ascultă poporule vino de la căile tale fără urme și fă faptele 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 cum le-ai făcut în Egipt și Babilon în Sodoma și New York Ascultă popor al meu glasul meu azi intenționat am venit la tine ca un renegat ca un vrăjmaș al tău nu vei muri te rog nu muri popor al meu zice Domnul. Dacă soldații nu ar fi tras și oamenii nu ar fi ucis nu ar fi putut Adolf Hitler, Ion Antonescu și legionarii să ucidă pe nimeni. A obiecta cu orice preț în fața unei fapte rele aduce o faptă bună. Dar popoarele sunt la fel de vinovate ca și conducătorii lor. Iar legea este nebunia noastră,

nu interesează pe nimeni. Doar dolarii noștri. Fancy fancy. Nobody likes your gut and your cars. Constantinescu Felix-Gelu I just got to write. Îmi place • Răspunde • 28 aprilie la 00:22 Jerry Seinfeld Jerry Seinfeld OK. Easy. Nu-mi mai place • Răspunde • 6 • 2 mai la 17:09 Mi-am astupat gura, mi-am astupat ochii, mi-am astupat urechile. Cuvântul Domnului este îngrozitor. Să tacă, să tacă, să tacă Domnul. Cine este în Israel să fugă pe cei mai depărtați munți fără să privească în urmă. Zedechia să devină David și va trăi. Oh, îngrozitor este Cuvântul Domnului. Ierusalime, mon amour. Nu e teamă de Cristos în ochii lor. Jerry, I ve made a discovery. You know that Mary is honored by Islam and not by us. I m a book maker. We re all gonna burn. Jerry, the princess loves the posse. Bye. There s pine trees growing in the City? {Missie}

Jey, timpul mustrărilor a pierit. Biciul, frânghia și crucea sunt fără ajutor înaintea răului. Creierul, inima, sufletul. În monoteism esențială e Cartea. Orice altceva e dispensabil, creștinii se pot împărtăși ori de câte ori mănâncă, se pot boteza singuri, pot trăi singuri, asemenea și evreii și musulmanii pot călca Scriptura din dragoste pentru Scriptură dar Scriptura nu poate fi desființată cum spunea Isus. Chiar și acest text se diferențiază de textele obișnuite, astfel un credincios analfabet în Islam, mozaism ori creștinătate e un dodo. Chiar mai mult găsim în fiecare din cele trei Scripturi mărturisiri pentru sufletele noastre proprii și astfel războiul, în veacul acesta măcar cel interior, se sfârșește. Pentru că am văzut zice El cum vă urâți iubiții în mijlocul vostru, pentru că am auzit toate șoaptele voastre, pentru că bateți pe cel slab vă voi pedepsi, cine crede că nu va fi pedepsit e un nebun zice

D_OMNUL, crezi că nu vei fi pedepsit Israele, crezi că nu vei fi pedepsit Pământule, vei fi pedepsit și vei tot fi pedepsit până nu vei mai fi un prilej de poticnire și nu vei mai asupri cu răutatea ta mai mare ca marea, răule. Pentru ca cei buni să trăiască, pentru ca cei buni să mai trăiască puțin fac toate acestea, zice Domnul Sfântul lui Israel și al lui Avraham. Credeți și fiți drepți, stați drepți înaintea Domnului și sădiți-vă florile departe de câmpul răutății căci răutate și aramă e tot ceea ce cei răi au parte, nu vor trăi. What is the name of that insect named in Romanian The Nun? Fotografia postată de Constantinescu Felix-Gelu. Îmi place • Răspunde • Chiar acum Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu You all think you are so smart. But you re not. There s nothinmg wrong with Kramer, is just artist-comic exploitation. The man was exhausted of his schedule. He realised unconsciously that he

is a Negro slave too. No offence Benjamin Franklin, but give me some mo. Signed: Oliver Twist. To an US Air Force cheesy guy, Who won the fucking War, alright? There are few people normal on Earth and Larry David is one of them. It seems that I m a natural born mocker. Oh, God, I have this power. Living in the ice cold stream. Erau trei frați. Unul era Rabin altu Franciscan și al treilea Călugăr. Franciscanul stătea așa într-o doară Dar nimeni nu știa la ce se gândește Călugăru voia să-l convertească pe Rabin Rabinu era cam luat de cap Că franciscanul cu călugărul numai se băteau în cap numindu-se pedofil și homosexual de Paști. De departe priveau Imamii la fel de impenetrabili. Hristos a înviat!!!

Până or murit toți și s-a încheiat istoria bisericii astea de doi lei. I'm a polar bear buddy. Jeerry... You leave me? Yes? You do it? Okay. Știam atunci că mă aflam într-o alienare permanentă de la societatea burgheză dar soarta unui romancier este să trăiască alienări chiar și mai profunde. - JOHN FOWLES, 1976. Maxim Gorki și ideologia pură „Am vagabondat ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputința de a-și da inima pe față”. - Panait Istrati Este foarte interesant că un creier ca Maxim Gorki credea în puterea soteriologică socială a ideologiei pure. Ca și cum ai citi unui lup o predică și ai aștepta să devină câine. Marx avea dreptate, cu amendamente, chiar și în privința dictaturii, nu a proletariatului, ci a Omului, dar pentru o societate leveled e nevoie de mulți factori, printre

care educația de orice fel, ce nu a fost împlinită de comuniști, și de biochimie. Am mai predicat că instinctele de delincvență pot fi vindecate cu un medicament nu cu scaunul electric. Întreg comunismul secolului XX îmi pare o mare naivitate, o parabolă. Tovarășul/Domnul Președinte ion Iliescu e o sinteză de cult al personalității comunist cu American politics icon. We are all obsessed with Him. He is a Romanian Legend. Este timpul pentru a-i reciti pe socialiști. De la Carta Drepturilor Omului și Cetățeanului, la operele complete ale lui Karl Marx și Friedrich Engels la Mein Kampf de Adolf Hitler. Este timpul să înțelegem gândurile ultimelor două secole. Ernest Hemingway a fost un socialist, un mare socialist. Tot așa Martin Luther King, Mandela, Gandhi, Kennedy și fratele său. Chipul său perforat de gloanțe să fie steagul deasupra baricadelor sufletelor noastre. Deci, Panait Istrati? Jerome?

How could anyone not Love You? Felix Rian-Constantinescu World Wide Web, August 14th, 2016. The Jerry Letters By Felix Rian-Constantinescu Jerry, Motto I just got to write. OK. Easy. Jerry Seinfeld comments. Tea not wine FR-C There is one consequence of doing a great thing. Cristofor Columb, after arriving to America, found out that for him there is not an another America somewhere to be discovered. Songs of innocence are truer than ones of experience. Ou sont les neiges d'antan, Jerry? Ou sont les neiges d'antan. And even Woody Allen gets old as Gide, in time, not young as Japanese novels. And old people drink tea, not wine. Un roman FR-C Trebuie să scriu un roman despre autodepășire și trebuie

să fie mai bun decât O MAMĂ DE LUMINĂ ca să rămân viu, filozofic. Când voi înceta să scriu romane, o emisferă a sufletului meu va muri. Iar autodepășirea e omul, trebuie să fiu eu. Scrierea unui roman ca act soteriologic. După aceea pot muri. Dacă nu mor, trebuie să scriu altul, ca Bator. Existențialismul în Seinfeld FR-C Și Seinfeld și George și Elaine și Kramer trăiesc cu un acut sentiment al suferinței vieții temperat de găsirea umorului în existență. Sunt în căutarea obținerii unei aparențe măcar, în cazul lui George și Karamer - a perfecțiunii pentru niște scopuri pe care le vor uita după două săptămâni, nerămânând decât căutarea după ceva ce nu poate fi găsit. Suferințele lor nu sunt suferințele mele, dar suferă poate la fel de mult ca mine. Și e ironic că, în același timp, sunt cei mai amuzanți oameni de pe planetă. Tragismul Terrei. De asta nu vor extratereștrii să

descopere umanitatea, pentru că nu vor să descopere suferința. Cât despre mine sunt convins că pentru cei patru eroi sunt un extraterestru, ceva de neînțeles. Cum și ei sunt pentru mine amuzanți nu doar prin spirit ci și prin toate lucrurile pe care le iau în serios. Dacă aș vorbi cu cele patru personaje când ar împlini o sută de ani, i-aș întreba foarte serios ce au de gând să facă în următorii treizeci, dar și ăsta ar fi un banc nu o predică, pentru că nu am acoperire în predici. Și li se potrivește, pentru că glumesc ca să trăiască. Jerry I have a great joke for your audience: United States of America. Jerry, my sense of humor is killing me. :D Jerry and the Stone Jerry arrives to the Western Wall and leans his forehead on the stone exhausted. The Stone says, Why didn't you come sooner, Jerry? Because of my sense of humor, Jerry answers. So you lost it, asks the Stone further. No, Jerry says, I

actually think I'm dead. What day it is? Saturday, answers the Stone. "All right, all right... just lemme finish my coffee. Then we'll go watch 'em slice the fat bastard up." Cui aș putea să-i spun asta decât mie? Israelul e un popor de sfinți care are un singur paria, unul singur. Cred că numai lui Jerry Jerome Seinfeld pot să-i spun asta. Restul evreimii noastre să vă faceți că nu știți. Emoticon tragic. MY DEATH, MY WEAPON ADDRESS I choose to die because ideas are more important than people, ideals more bigger than love, ideas are love. I choose Jewish martyrdom as a sole remaining counterstrike agains an social organism corrupted to the core. If I die, I die. But society will have to wash my blood off their hands. Will have to conceptualize its murder exerted on my spirit since my first day of existence, and the horror of reducing my agony to silence and social indiference. My death is a symbol of the death of Romania and liberty. A

death of twenty million people toward which I am not indifferent. So if I will have today, one day, any day tyo give my Father and Dead Mother a sense of never had dignity, I will die. And anyone trying to stop me I will call the criminal, the criminal of my death, the one guilty of silence and of indifference and of bone sucking, my bloodied bones. I want to die. And now I have a cause. So anytime I have something to give to this people and the world and I feel that my liberty and of this people and the world are killed by the ones in power, I will die. And that’s that. I… am… a… hero… This is the way I was brought up and one day I will die, without feeling sorry for me. But Romania will be changed for the better, whether I will be alive or dead, and that will be enough of me. So, Mr Dragnea, PSD, Royal House of Romania, I am not afraid of you. I am the alive Romanian Statue of Liberty and will be one day. Păclișa, Hunedoara 9 iulie 2016

Felix Rian, 34 ani, orfan, bolnav, scriitor. Romanian version of Seinfeld. I am something between Gwen Stephanie and MC Hammer. Tragic figure. The best. Oamenii nu suntem liberi, Jerome. Fiecare este robul acelui lucru de care este biruit. Și D-zeu a biruit pe Israel. Cât îi Maramureșu nu-i jidan ca iou șî tu. Când îl întâlnești pe Dzeu în cineva, ești biruit și legat fedeleș de pat o noapte întreagă, viața ta. Poți să scapi? Ești liber? Tu ai vorbit cu Președintele. Super. Mie mi-ar fi plăcut să vorbesc cu Lenin și să-l întreb ce părere are despre masturbare din perspectivă materialist-dialectică. Apologies for Black Slavery We the people are sorry for the four hundred years of slavery in America, and for the two hundred years of barbarism against the Black community. We are aware now that this psychological rape of a nation by herself left hard, bad, lasting marks in both our souls and that the soul of the AfricanAmerican is mutilated. We are

determined to make ammends and pay for our sins and the sins of our Fathers. America will be. We understand now the hurt of the Negro. Number 2 - Private Disarmament In the hope of civil peace in America, every American must hand over his fire arm. No more guns. Men and women and children are not Bambi. Also our culture must change. Violence must be reproved. Art is not violence. In Antiquity tragedy was the art of the mind, and comedy the art of the morals. Modernity mixed art with the circus of the amphiteatre, a debasive, vicious, pass time on TV. We must discern between the protest of a hunted community and plain spiritual pornography. No guns, no movies, and South America need to start business. Constantinescu Felix-Gelu Maybe there's a hidden meaning in all this? Nu-mi mai place • Răspunde • 1 • 30 iunie la 15:53 Shalom Romania - radio comunitar evreiesc

Gentle Father wouldn’t have survived. We are victims and I come to America to ask Her to once again receive the weak and protect them for a more humane future. Amen. God save America, & Romania, Sincereley, Constantinescu Felix Education through a Decent Meal In America food must be free. Ther must be built many offices, with capacity, in all the country where food would be prepared every day by volunteers and payed employees. The food must be decent, good and made by all American communities, all foods considered decent in a a culture. The worker, the teacher all they have to do is to show their working card and they are given their meal. The ill and socially asisted all they have to do is show theyr certificate and they are given a meal. The schoolboy and schoolgirl show theyr gradebuletin and tey are given a meal. Decent food must be free in America for

ani pământeni înainte de sfârșitul universului. Universul se aseamănă cu scânteile dintr-un incendiu, ori becurilor dintr-un sistem de rezistențe. Și în absența poluării nu știm cât are omenirea de trăit pe Pământ și oriunde în univers dar logica ne învață că nu foarte mult. Singura cale de supraviețuire a naturii și omului ar fi ca oamenii să devină Ultraoameni. Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/wa tch?v=KOW56wsurYQ Mistretul cu colti de argint Mistretul cu colti de argint - de Stefan Augustin Doinas Recita actorul… YOUTUBE.COM Kingdom sacked, attacked and dethroned. {-Matisyahu} A plugless Facebook. You'd sense it! I've got a question. Okay, here goes. Could it be that God choosed Abraham for the jokes? Constantinescu FelixGeluhttps://issuu.com/.../da_ _i___arpelui_un_loc___n_prim ul_r

How could anyone not Love You? Felix Rian-Constantinescu World Wide Web, August 14th, 2016.

Jacques de kerouac, beat apostolos22,69. 111~~1111~~111~~1~~1111~ ~1111~~1 ~~1~~1~~1~~1~~1~~1~~1~ ~1~~1~~1~~1 ```````````````````````````````````````` ```````````````````

Poezie, CFG, RC, NI, AT, F, B, Clasici, ++++++++++++++++++++ ++++++++++++

Felix Rian Constantnescu, n, 1982 mar, 29++ Pasărea din stupar O pasăre mare măiastră îngropată de vie în stupar Acoperită cu albine blânde ce o hrănesc cu roze Ca pe o matcă aleasă într-o metafizică înrâurire Ea palpită precum diamantul cu ciocul de-o-parte Stupul e cel mai fericit din toate Acvila lui Ezechiil Duh Sfânt împarte

Ea cea mai ciudată pasărea din stupar Icoană ascunsă de sfinți în epos barbar.

Rudi igna, prozator, profesor, anglolog, n,34, mentor, Pasărea măiastră Anișcăi „...că în mănăstre totul ar fi numai lapte și miere, nuu! Nicidecum, dacă ar fi numa lapte și miere, n-ar mai f mântuire!” + Maica David, Manastirea Nucet, 2o19, trinitas,tv.

Undeva peste nouă mări și nouă țări ascunsă sub munte Este pasărea măiastră venită din lumea ghicitorilor Albă pe dinăuntru și afară neagră ca o mamă întristată Șade pe munte cu aripile strânse dând învățătură Cine să fie cei ce o ascultă fără îndoială țăranii Care din timp întră în vecinicie și apoi iar în timp dimineața Poporul întreg se strânge în jurul ei totem al sudului Cea ce odată se numea Bendis acum e Maiastra. ```````````````````````````````````````` ```````````````````````````````````````` ```````````````````````````````````````` ```````````````````````````````````````` ```````````````````````````````````````` ```````````````````````````````````````` ````

Tamara ss, executed in 37, the Great Purge< PROFIL Radu Igna (6 noiembrie 1934, satul Glodghileşti, comuna Burjuc, judeţul Hunedoara). Prozator. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Alba – Hunedoara). Studii: Facultatea de Filozofie, Secţia Ziaristică, Universitatea Bucureşti, exmatriculat politic în anul IV,1958; Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti,1973. Profesor de română şi engleză

la şcoli din judeţul Hunedoara. Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg. Debut publicistic în revista Orizont, Timişoara, cu proză scurtă, 1986, prezentare de Ion Arieşanu. Debut editorial, 2000. Cărţi publicate: Armonia snack-bar, proză scurtă, Editura Corvin, Deva, 2000; Vâltoarea, roman, Editura Corvin, Deva, 2001; Cultură si civilizaţie suedeză, note de călătorie, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, roman, Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, Editura Călăuza v.b., Deva 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu pe anul 2004); Lazăr nu mai vine, proză scurtă, Editura Călăuza v.b, 2005; Condamnat, roman, Editura de vest, Timişoara, 2007; ediţia a II-a, Editura Rafet, 2016; Vocaţia culturală a Haţegului, eseuri, Editura Gligor Haşa, Deva 2009; ediţia a II-a în 2010; Istanbul, un oraş pe două continente, note de călătorie, Editura David Press-print, Timişoara,

2011. Premiul USR, Filiala AlbaHunedoara, 2012; Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; ediţia a II-a, Editura CronoLogia, Sibiu 2014; Haţeg, vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu 2014, ediţia a doua 2015; Periplu european, Anglia, Suedia, Turcia, note de călătorie, Editura CronoLogia, Sibiu, 2015. Referinţe critice. Personalităţi române şi faptele lor, vol. XXII (2000); Dicţionarul scriitorilor români de azi, Iaşi, 2011; Judeţul Hunedoara, monografie, vol.V; Un dicţionar al scriitorilor români contemporani, vol I, Iaşi, Ed. TipoMoldova. Cărţi în „Bibliotheca Universalis”: Notyhing out of the ordinary during my duty (2017), Armonia Snack Bar (2018). Publicat în OLC: 4, 5/2017, 1, 2/2018. Radu Igna (6 november 1934, Glodghileşti village, Burjuc, Hunedoara county). Prose writer. He is a member of the Romanian Writers’ Union (the

Alba-Hunedoara Branch). Universitary studies Faculty of Philosophy, the Journalism section, politically expelled in the fourth year, 1958; Faculty of Philology of the University of Bucharest (1973). He worked as a teacher of Romanian and English language in several schools from Hunedoara county. Honorary citizen of Haţeg city. He made his narrative debut in the magazine “Orizont” (Timişoara, 1986). Editorial debut in 2000. Published books: Armonia snack-bar, short stories, Editura Corvin, Deva, 2000; Vâltoarea, novel, Editura Corvin, Deva, 2001; Cultură si civilizaţie suedeză, travel notes, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, novel, Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, novel, Editura Călăuza v.b., Deva 2004 (The prose Award of the Romanian Writers’ Union, Sibiu Branch, 2004); Lazăr nu mai vine, short stories Editura Călăuza v.b, 2005; Condamnat, novel, Editura de vest, Timişoara, 2007; second edition, Editura Rafet,

2016; Vocaţia culturală a Haţegului, essays, Editura Gligor Haşa, Deva 2009; second edition 2010; Istanbul, un oraş pe două continente, travel notes, Editura David Pressprint, Timişoara, 2011 (The Award of the Romanian Writers’ Union, AlbaHunedoara Branch, 2012); Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; second edition, Editura CronoLogia, Sibiu 2014; Haţeg, vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu 2014, second edition 2015; Periplu european, Anglia, Suedia, Turcia, travel notes, Editura CronoLogia, Sibiu, 2015. Critical references (in volumes): Personalităţi române şi faptele lor, vol. XXII (2000); Dicţionarul scriitorilor români de azi, Iaşi, 2011; Judeţul Hunedoara, monografie, vol.V; Un dicţionar al scriitorilor români contemporani, vol I, Iaşi, Ed. TipoMoldova. Books in „Bibliotheca Universalis”: Notyhing out of the ordinary during my duty (2017), Armonia Snack Bar (2018).

Published in CLH: 4, 5/2017, 1, 2 / 2018. ””””””””””””””””””””””””””””” ””””””””””””””””””””””””””””” ””””””””””””””””””””””””””””

””””””””””””””””””””””””””””” ””””””””””””””””””””””””””””” ””””””””””””””””””””””””””””

Pacientul, Pacientul dr. de Chiciurescu, 2020

„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„ „„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„ „„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„„

Pink Mary, nov, 2020, Digital icon, Felix L+, m

Schiuri cu Lună, sora Lunei,

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! !!!

Guernica * P,P. :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: :................................................... ....................

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,,,,

Éva

Heyman De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Éva Heyman Diary1b.jpg Date personale Născută 13 februarie 1931[1] [2] Modificați la Wikidata Oradea, Regatul României[3] Modificați la Wikidata Decedată 17 octombrie 1944 (13 ani)[1][2] Modificați la Wikidata Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, Germania Nazistă Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata Ocupație autoare scriitoare Modificați la Wikidata Activitate

Opere semnificative Jurnalul Evei Heyman[*] Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Éva Heyman (n. 13 februarie 1931, Oradea, România (în maghiară Nagyvárad) - d. 17 octombrie 1944, AuschwitzBirkenau) a fost o fetiță de treisprezece ani care, asemănător Annei Frank, a scris un scurt jurnal în ghetoul din Oradea, înainte de a fi deportată în lagărul de concentrare de la Auschwitz și de a deveni o victimă a Holocaustului[4]. Unul din nenumăratele masacre asupra evreilor. Fotografia este făcută chiar de unul dintre naziștii autori ai masacrului. El le-a obligat pe evreice să se dezbrace și să pozeze. Mama Évei a recuperat jurnalul la întoarcerea sa după război, publicându-l la Budapesta în 1948. Ulterior au fost publicate traduceri în alte limbi, inclusiv în română. Éva a fost denumită

și Anne Frank a Transilvaniei sau Anne Frank de Oradea. "Eva Stories", un proiect care ecranizează extrase din jurnal, a fost lansat în mai 2019 pe Instagram. Proiectul, care la bază este un film de 50 de minute, a devenit viral cu peste 100 de milioane de vizualizări în 14 ore și 200 milioane de căutări pe google[5][6][7][8] [9]. Cuprins 1 Biografie (introducere) 2 Persecutarea evreilor din Ungaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial 3 Persecutarea evreilor în Oradea 1944 4 "Vreau să trăiesc!", jurnalul Évei 5 Deportarea la Auschwitz 6 Supraviețuitorii familiei 7 Jurnalul: ediții și traduceri 7.1 Maghiară (limba originală) 7.2 Traduceri în română 7.3 Alte traduceri 8 Comemorarea Évei

9 Referințe 10 Bibliografie 11 Legături externe 12 Vezi și Biografie (introducere) Éva s-a nascut în 1931 în Oradea, teritoriu ce aparținea României din 1919 după semnarea Tratatului de la Trianon. Părinții ei de etnie evreiască, Ágnes (Agi) Rácz și Bela Heyman au divorțat în 1933. Mama ei, Agi, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Éva a rămas la părinții mamei din Oradea care erau proprietarii unei farmacii. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă parte a orașului și o vedea numai sporadic. Juszti, guvernanta austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după deportarea ei din ghetou.

În 1942, Béla Zsolt a fost trimis împreună cu mulți alți evrei unguri la muncă forțată în Ucraina, dar Ágnes a reușit să-l elibereze. Persecutarea evreilor din Ungaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Oradea făcea parte din teritoriul Transilvaniei de nord care a trecut in 1940 in administrația Ungariei sub numele maghiar de Nagyvárad. In vara anului 1941, a avut loc deportarea din Nagyvárad a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar, sau care erau apatrizi. Articol principal: Masacrul de la Kameneț-Podolski. Aceștia au fost deportați în Ucraina și uciși în Masacrul de la Kameneț-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului (23.300 de evrei uciși în 3 zile!). Éva reamintește în jurnalul ei în mod repetat de prietena ei de școală, Marta, a cărui familie a fost printre acești

deportați, menționând că aceștia au fost uciși. În primăvara anului 1944, armata germană a ocupat Ungaria și imediat a declanșat o nouă persecuție a evreilor. Aceasta a fost organizată de Einsatzkommando-urile Eichmann, în cooperare cu autoritățile și miliția maghiară. Astfel, în numai două luni și jumătate (27 aprilie- 11 iulie 1944), au fost deportați la Auschwitz 437.402 de evrei în 147 trenuri, inclusiv cei din nordul Transilvaniei si Oradea. După o stopare temporară a deportărilor, alți 76.000 de evrei au fost trimiși în marșurile morții spre Austria, deoarece căile ferate spre Polonia și spre camerele de gazare nu mai funcționau odată cu apropierea Armatei Roșii, fiind scoase din uz de bombardamentele Aliaților. Persecutarea evreilor în Oradea 1944 În perioada interbelică, o treime din populația Oradei era

formată din evrei[10]. În 31 martie 1944 forțe SS au pătruns în Nagyvárad, au intrat în Spitalul Evreiesc din oraș și au extorsionat de la șeful comunității evreiești, Sándor Leitner, livrarea de diverse bunuri. Pe 6 aprilie a început teroarea, SS-ul evacuând case cu forța pentru nevoile sale. La 18 aprilie membrii armatei maghiare Honvéd au început a se folosi de bunurile evreilor. La 30 aprilie a avut loc o întâlnire în Nagyvárad între secretarul de stat al Ministerului de interne, László Endre (1895-1946), administrația municipală și căpitanul SS Theodor Dannecker. Primarul Dr. Istvan Soos a refuzat să participe și șia dat demisia[11]. Articol principal: Ghetoul din Oradea. László Gyapay, noul primar, a dispus pe 3 mai 1944 constituirea a două ghetouri de 27,000 și, respectiv, 8.000 de evrei, populația evreiască

având un termen de cinci zile pentru a se evacua. Au fost înființate un consiliu evreiesc sub conducerea lui Leitner, Ordnungsdienst (poliția evreiască a ghetoului) și o infirmerie. Locotenent-Colonelul Jandarmeriei Jenő Peterffy a inițiat acțiuni de căutare și jefuire a obiectelor de valoare începând din 10 mai. Agravând situația deja dezastruoasă, el și trupa lui de la poliție și jandarmerie au început torturarea evreilor. "Acolo evreii erau dezbrăcați și bătuți cu furtunurile; femeilor le erau introduse cabluri în uter, de multe ori în fața membrilor familiei"[12]. 2.500 de oameni au fost trimiși la muncă forțată.[13] Între timp a fost organizat transportul feroviar. Între 24 mai și 3 iunie ghetoul din Nagyvárad a fost evacuat și 3.000 de evrei au fost deportați zilnic cu trenul "spre est", la Auschwitz.

"Vreau să trăiesc!", jurnalul Évei "Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri"; astfel începe Éva jurnalul ei pe 13 februarie 1944. [14][15]. Jurnalul a înregistrat atmosfera amenințătoare din februarie, apoi preluarea puterii de catre Germania și schimbarea guvernului de la Budapesta in mijlocul lunii martie. In continuare, a fost, după cuvintele farmacistului Rezső Rácz, instalarea violenței și a terorii în acest oraș de provincie, apoi deposedările evreilor din aprilie. Évei ii este confiscată bicicleta roșie la care ținea mult, evreilor fiindu-le acum interzisă posesia lor, dar se consolează gândindu-se că familia și-a păstrat totuși lucrul cel mai valoros, viața. Pe 1 mai, povestește despre pregătirile dinaintea mutării forțate în Ghetoul din Oradea:

"Am început cu toții să împachetăm, dar numai obiecte și numai atât cât a citit Agi (mama sa, n.r.), pe pancarte, că este admis. Știu că nu este un vis și totuși nu pot crede că e adevărat. Putem lua și lenjerie de pat, dar neștiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o putem împacheta. [...] Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost așa de frică!" Pe 10 mai, la 5 zile dupa mutarea în ghetou, consemnează: "Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil orice; mereu mai rău și chiar mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici înainte nu vom avea. Pe teritoriul ghetoului, la început, puteam merge unul la altul, acum nu mai avem voie să părăsim casa… Agi spune mereu că nu regretă nimic, numai să ne lase în viață.

Noaptea, Micul meu Jurnal, am visat-o pe Juszti (guvernanta, n.r.), iar dimineața m-am trezit plângând." Pe 17 si 18 mai povesteste în amănunt despre torturarea evreilor în fabrica de bere Dreher, precum le auzise povestite de adulți în timp ce stătea în pat fără să poată adormi. Penultima consemnare pe 29 mai: "Micul meu Jurnal, acum întradevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți." Pe 30 mai într-o ultimă inregistrare, povestește despre trenurile cu deportați[15]: "Trebuie să fie groaznic în vagon; și acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toți spun că ne deportează." "În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedely (actualul Parc N. Bălcescu-n.t.),

căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș – zice bunicul." "Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca! "Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe evreii ăștia. N-au plâns nici măcar copiii; toți se mișcau ca niște somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriți, fără să scoată un cuvânt." Eva incheie apoi jurnalul [15] [16]: "Deși eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, maș lăsa sărutată și de jandarmul

acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc". Când bucătăreasa Mariska ajunge în ghetou pentru a le aduce mâncare, primește jurnalul Évei si-l păstrează în siguranță până după război[17] [18]. Deportarea la Auschwitz Pe 3 iunie 1944, Éva si bunicii săi au fost deportați la Auschwitz într-un vagon de vite pe ultimul tren cu deportați din Oradea. Acolo bunicii au fost trimiși imediat la camera de gazare, pe când Éva a fost selecționată de doctorul Josef Mengele pentru a fi subiectul unor experimente umane. A fost descoperită de Mengele cu picioarele umflate, probabil din cauza contractării tifosului și trimisă la gazare. A murit pe 17 octombrie 1944, la vârsta de treisprezece ani[19]. Supraviețuitorii familiei

Mormântul lui Agnes Rácz și Béla Zsolt în Budapesta pe Kozma utcai izraelita temető(Cimitirul de pe Strada Kozma) Soarta tatălui Évei, Béla Heyman nu este cunoscută. Tatăl vitreg Béla Zsolt a scăpat de la deportare fiind ascuns in infirmeria ghetoului din Nagyvárad (Oradea). Unii dintre bolnavi, printre care si mama Évei, Ágnes Zsolt, au făcut parte din grupul de aproximativ 1670 de evrei maghiari salvați prin tratativele dintre Rudolf Kasztner cu Adolf Eichmann. A călătorit pe faimosul tren al lui Kasztner, fiind transportați la sfârșitul lunii iunie 1944 în lagărul de concentrare Bergen-Belsen și ajungând de acolo în Elveția la începutul lunii decembrie 1944. Mama Évei a recuperat jurnalul Evei la întoarcerea sa după război, publicându-l la Budapesta in 1948. Apoi Ágnes s-a îmbolnăvit psihic și s-a

sinucis într-un sanatoriu în 1951. Béla Zsolt a publicat în 1946 romanul autobiografic Nouă valize despre fuga sa din ghetou. A murit în 1949, la Budapesta. Jurnalul: ediții și traduceri Maghiară (limba originală) Éva Heyman, Ágnes Zsolt: Eva lányom. Budapesta, Új Idők Irodalmi Intézet R. T. (Singer és Wolfner), 1948. Budapesta: XXI. Szazad Kiado, 2011. Traduceri în română "Am trăit atît de puțin.- Micul meu jurnal", jurnalul Evei Heyman, traducere din limba maghiară de Oliver Lustig, Editura Alex, 1991. ISBN: 9739011-02-0 Ágnes Zsolt: Eva, fata mea, traducere din limba maghiară de Eva Galambos. Editura Hasefer, București, 2017. ISBN: 978-973-630-378-4 Eva Heyman: "Am trăit atît de puțin.", Editura Paul Editions, 2019. Alte traduceri

Yehudah Marton (EDS.): Yomanah shel Eṿah Haiman. Yad Vashem, Ierusalim, 1964. (Ebraică) "Versiunea ebraică a fost publicată în 1964 în Ierusalim. Marton descrie istoria evreilor din Oradea cu caracteristicile sociale și culturale, vorbește despre Eva si familia ei și despre atmosfera în care Jurnalul a fost scris, într-o prezentare de douăsprezece pagini. În plus, Morton a adăugat note în text, care explică concepte care ar putea fi străine cititorului in ebraică." The diary of Éva Heyman. Introduction and notes by Judah Marton. Translated from Hebrew into English by Moshe M. Kohn. Yad Vashem, Jerusalem 1974. The Diary of Eva Heyman: Child of the Holocaust. Shapolsky Publishers, New York, 1987, ISBN 0-933503-89-X. O parte a jurnalului în traducere din maghiară în engleză de Susan Geroe la yizkor

Ágnes Zsolt: Das rote Fahrrad, traducere din limba maghiară in germana de Ernö Zeltner. Include introducerea mamei și o postfață de Gábor Murányi, Viena: nișă publishing, 2012, ISBN 978-3-9503345-0-0 Silviu Goran: Eva Heyman.ISBN 973-8953-95-6(ro) Fragmente in Jacob Boas: We are witnesses. five diaries of teenagers who died in the Holocaust. Henry Holt, New York, 1995, ISBN 0-8050-3702-0 Jacob Boas, în traducere olandeză: Eva, David, Moshe, Yitschak ro Anne: oorlogsdagboeken van joodse kinderen. Jacob Boas în traducere rusă: Mi svideteli: dnevniki pi︠a︡ti podrostkov, zhertv Kholokosta. Optima, Kiev, 2001, ISBN 9667869-05-9. Extrase din Laurel Holliday: Children in the Holocaust and World War II : their secret diaries Pocket Books, New York, New York: Pocket Books, 1995. [An anthology of twenty-three diaries written during the Holocaust by children, some of whom were later murdered by the Nazis]

Comemorarea Évei Universitatea din Oradea a deschis Centrul de Cercetare a Istoriei Evreilor “Eva Heyman” în 2012. O piesă de teatru intitulată "Éva Heyman, o Anne Frank a Transilvaniei" a fost publicată de scriitorul Pașcu Balaci, un avocat orădean.[10][20] Statuia Evei a fost dezvelită în 2015 în parcul Nicolae Bălecescu din Oradea, parc de unde au fost deportati zilnic la Auschwitz câte 3.000 de evreii între 24 mai și 3 iunie 1944.[21] [22][23][24][25] Referințe ^ a b „Éva Heyman”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 27 aprilie 2014 ^ a b Éva Heyman, Autoritatea BnF ^ „Éva Heyman”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 13 decembrie 2014 ^ Biographische Angaben zu Eva Heyman bei USHMM ^ „'EVA STORIES' ON INSTAGRAM GETS MILLIONS OF VIEWS”. ^ „Eva's Instagram Holocaust story goes viral worldwide”.

^ Isabel Kershner. „A Holocaust Story for the Social Media Generation”. ^ „Holocaust victim's story is documented through controversial new Instagram account”. ^ „'Eva's Stories:' The Holocaust seen through Instagram”. ^ a b Mariana Gurgu. „Comemorarea Holocaustului în Oradea”. Digi 24. Accesat în 2 februarie 2017. ^ Lemma Nagyvárad, in: Guy Miron [Hrsg. ^ Wolfgang Benz: Arbeitserziehungslager, Ghettos, Jugendschutzlager, Polizeihaftlager, Sonderlager, Zigeunerlager, Zwangsarbeiterlager, S. 365 ^ Encyclopedia of the Holocaust, III, 1990, S. 1090 ^ În text există indicații că Eva își ținea acest jurnal mai dinainte ^ a b c „Jurnalul Evei”. ^ „Eva Heyman,când oamenilor nu le e permis să trăiască”. ^ Béla Zsolt descrie adevărata dimensiune a agresării tinerelor în Ghetou în "Nouă valize"

^ Braham indică în acest caz că deportarea a fost pe 24 ^ url=https://www.ushmm.org/ wlc/en/idcard.php? ModuleId=10006554l %7Ctitlu=Eva Heyman - United States Holocaust Memorial Museum ^ PAȘCU BALACI. „EVA HEYMAN, O ANNE FRANK A TRANSILVANIEI”. ^ Cristina Ghilea (15. octombrie 2015). „Memorialul generației pierdute: Eva Heyman, imortalizată în Oradea”. Verificați datele pentru: |date= (ajutor) ^ Diana Grad, Digi24. „În amintirea unui copil-simbol. În Oradea a fost dezvelită statuia Evei Heyman”. ^ tikvah.ro. „Memorial pentru Eva”. ^ logopaper. „Statuia Evei Heyman în Parcul Bălcescu”. ^ Smaranda Chișbora. „O statuie a Evei Heyman va fi amplasată în Parcul Bălcescu în memoria copiilor evrei deportați din Oradea”. Bibliografie Gergely Kunt: Egy kamasznapló két olvasata . (Reconsidering a

Child’s Diary). În: Korall Társadalomtörténeti folyóirat. (Coral - Journal for Social History) 41/2010, p. 51-80. (Rezumat în limba engleză) Béla Zsolt: Nouă Valize. Din maghiară. Angelika Máté, Cu o afterw. de Ferenc Koszeg. Dt. Paperback-Verlag, München, 2002, ISBN 3-423-13013-X. Dezso Deja, inclusiv: A tegnap varosa; a nagyvaradi zsidosag emlekkonyve. [Ir ha-etmol; sefer zikaron le-yehudei Oradea] Tel-Aviv, 1981. in engleza de Susan Geroe: The City of Yesterday: Memorial Book of the Jews of Nagyvarad (Oradea, Romania) la yizkor Robert Rozett: Oradea. În: Encyclopedia of the Holocaust. Volumul III, 1990, p. 1088-1090. Nagyvárad. În: Guy Miron (Hrsg.): The Yad Vashem encyclopedia of the ghettos during the Holocaust Band 2. Ierusalim, 2009, ISBN 978-965308-345-5, p. 511-513. Wolfgang Benz (Ed.): Arbeitserziehungslager, Ghettos, Jugendschutzlager, Polizeihaftlager, Sonderlager, Zigeunerlager, Zwangsarbeiterlager.

Geschichte der nationalsozialistischen Konzentrationslager. - Educația Muncii Tabere, Ghetouri, Tineret, Protecție Tabere, Tabăra De Detenție, Rulment Speciale, Tabere Țigănești, În Lagăre De Muncă Forțată. Istoria lagărelor de concentrare naziste. Trupa 9. Beck, München, 2005, ISBN 3406-57238-3. Randolph L. Braham: The politics of genocide. The Holocaust in Hungary. Columbia University Press, New York, 1981, ISBN 0-231-05208-1. Legături externe Eva Heyman la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM) Material Didactic pentru clasa la Yad Vashem en Alexandra Zapruder: Heyman, Eva, 2002, jiffynotes Alexandra Zapruder: Jurnalul Evei Heyman: Copilul de Holocaust. (Yomanah shel Evah Hayman) Jurnal de Eva Heyman, 1964, 2002 jiffynotes Eszterkönyv (1990) în Internet Movie Database (limba engleză) Eva Heyman - pe Facebook

Eva stories - pe Instagram Ágnes Balázs: O piros bicikli (Bicicletă roșie) – rezumat (dt) Vezi și Anne Frank Holocaustul evreilor transilvăneni Transilvania de Nord Holocaustul în România Ghetoul din Oradea Masacrul de la KamenețPodolski Masacrul de la Treznea Informații bibliotecare BNE: XX5605745 BNF: cb14953539f (data) GND: 119094851 ISNI: 0000 0000 6699 4571 LCCN: nr88011530 SUDOC: 170982645 VIAF: 68773751 WorldCat Identities (via VIAF): 68773751 Categorii: EroineNașteri în 1931Decese în 1944CopiiLiteratura secolului al XX-leaPieriți în HolocaustOrădeniEvrei româniVictime ale nazismuluiFemei maghiare Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare

ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi ‫العربية‬

Deutsch English Español Français Bahasa Indonesia Русский Încă 3 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 3 septembrie 2020, ora 09:21. Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare. :::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: ::::::::::::::::::::::::::::........................ ...................::::::::::::::::::::::::::::::::: ::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::: Pictură, Chiciurescu, Felix,

Astronaut galben ,,

Constadin Brancusi, 1876+1957 ””””””””””””””””””””””””””””” ””””””””””””””

Age of Pilgrimage ,,

Andre i Gheorghe a murit, ,,

Avort la circ, Pastel pentru Eli, 2020 ,,

Ilu, ,,

Biserica medievală Sancta Maria ,,

Camera mamei, 2020 ,,

Ilu ,,

Cometa cimitir ,,

Discheta roČ&#x2122;ie ,,

domnita Magda sfanta mucenita. ,,

Felixminodora icoana literara 2020-12-04 at 22-38-42 ,,

Edward Thomas as Christ resting on the Side of the Mount 25 nov 2020 ,,

Europa ,,

Fata cu perlă, Afiș icoană +, Song: Alin English translationA A Alin Alin! Alin! Everyone calls me Alin I'm a delicate guy and I cure hearts of venom I like girls and manele1 Discoteques and springs2

Alin! Alin! You're a fine guy I want you next to me and I sigh for you You make me feel fine, I'm a woman next to you You are everything for me, I'm only for you All the girls are dying for you... They wish nights with you... All the girls are dying for you... For you the girl is something natural You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts3 You comfort my heart You comfort, comfort, comfort You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort The young girls are looking for me because I know how to protect them They find everything they need at me only I respect the guys and I know it's not fair It's not my fault that I'm five seconds smarter

I've fallen in love with you, my hearts beats strongly in the chest I'm expecting only you, Alin, Alin, Alin I want you to kiss me and never forget That once I was yours, that I was your lover back then All the girls are dying for you... Your goal is to have fun... All the girls are dying for you... Your blue eyes are driving them crazy You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort All the girls are dying for you... They wish nights with you... All the girls are dying for you... For you the girl is something natural You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort

You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort You comfort, comfort, comfort You comfort lots of hearts You comfort my heart You comfort, comfort, comfort 1.Romanian music genre containing lyrics related to love and relationships. At the time of this song, the genre did not have the meaning and style it has today in Romania. This song is one of those, in its times. 2.Not sure what the author wanted to say here. Suggestions are welcome in the comments section. 3.Literally: only hearts. Thanks! â?¤ facebook twitter Submitted by Paul FrankPaul Frank on Mon, 04/11/2019 21:19 Author's comments: Contextual translation this time (as much possible as it is), not mot-a-mot (literal).

Romanian Alin Click to see the original lyrics https://lyricstranslate.com/en /alin-alin.html xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxx Versuri Sweet Kiss - Floare alba, floare neagra trimise de Aleksandra. Refren : Floare alba, floare neagra, https://Versuri.ro/w/6f2 Tu mi-ai spus ca iti sunt draga Si-ai sa furi din cer cinci stele Sa-mi faci salba si margele. x2 Cccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccccccccccccccccccc cccccccccccccc CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto

Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestirile pe care nu vrei să le citești, CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (povestiri naturaliste), și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu

I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume,

Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în

muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl

considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin

o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri

de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de matefizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care

spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire

prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci

minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilele treceau și ei mergeau dupămasa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina

să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina

urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romanocatolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină

indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindul cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse:

-Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră?

Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă.

Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie săți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia

aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care săl scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în

spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se

dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian

Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu

i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc.

PĂCATUL MAMELOR NOASTRE

Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât

învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ.

Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară

pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de

biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO

Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o

Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales

mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, într-adevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile

Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ

Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale.

Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani cum spunea Marty. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar oamenii cu bani.

Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa.

IRINA (Roman în două părți)

RIGHT

Prolog I TRY TO LIVE

Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una.

Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre

puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă întrun cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN

1 Maternitate sadică

Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion. Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și

pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat. Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca întro togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la

maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei. -A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare. -Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.

Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea. Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

vitralii

B. Pedofilie și

Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too." We're No Angels, 1989 I Giton

Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim. Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă. Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator

unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștiibanană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes. Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe

care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru. Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis. -Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat? Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud,

bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie. CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (Schiță în două părți) Felix Rian Constantinescu

I DRUMUL SPRE POD Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la

jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase săși privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în

fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care mam c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mii speli? Lui Silică îi veni săși vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele

parfumate pe mese. Nu voia săși amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena

din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să no mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau

vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva întro plasă mijlocie de rafie,

aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că șia recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l

întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte

spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii

de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu

o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe

ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propriai naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate,

Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintinduși că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. II PATA DE LUMINĂ

Se afla în pavilionul A de ceva vreme

atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă. În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți. Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament. În timpul care trecu până la sosirea soției sale,

Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon - stătu dupăamiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză. Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult,

copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil. Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic. Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice. La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile,

acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece. Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese. Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat

dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece. Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi. În week-enduri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat

cu traume psihice severe în urma unui accident. Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să

privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu. Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă. Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia. Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul

când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcânduse cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă. Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine. După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că

trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi. Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș. HAȚEG, 2005 PARTERUL (Schiță)

Felix Rian Constantinescu

Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?”

"malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS)

Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit

acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față

de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și

înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru

că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei

drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și

din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 MORGA Vizavi de camera mea este o cladire de marimea unei baraci de tabla depozit de tevi instalatii electrice, ridicata pe locul portii acum zidite al vechiului parc Pogany si blocata de insasi acest altar misterios, abominabil, a carei functie am aflat-o la douazeci de ani dupa ce am cumparat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsita de orice fereastra, indicator pe care sa scriu MORGA, si neluminata decat

de felinarul din livada mea, ca o lumanare infipta in pietrisul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morti. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Cand moare un copil ceilalti vin sa-l petreaca pe aleea nobiliara blocata de gardul comunist, in felul lor, nesimtind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care ii va elibera din conditia de nonpersoane, ca si pe mine. ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ ~~~~~~~~~~~~~~~` Povestea numărului 2021, ------------------------------------------------------PROFEȚIA CELOR ȘAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ A fost odată ca niciodată...Înconjurate de nori și ghețuri se înalță cele șapte piscuri. Acolo se înalță piscul retezat. Se înalță vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalță munții de zăpadă, alb se înalță. Precum niște aripi de gheață, munții făcuți de copiii uriașilor

înainte de Crăciun, făcuți din prima zăpadă căzută. Copiii uriași în joacă clădit-au șapte munți din zăpadă, șapte uriași munți albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalți munti de sub strălucirea dimineții. Privește poporul care joacă de bucurie deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriașului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, așa joacă poporul Stăpânului. Trei copii zidit-au șapte munți albi și înghețați. Munți în care se oglindesc stelele, munți ale căror piscuri zgârie Luna. Oamenii se întreabă: cine au fost uriașii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a știut vreun om numele? Doar Cel ce știe toate, Stăpânul din cer. Stăpânul care a făcut uriașii din stâncile incandescente ce-și au obârșia în adâncul țărânei, Cel care a

poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roșii și galbene din Răpciune. Copiii de uriași care au zidit munții cu săbiile de viteji ale strămoșilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept și pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriașii copii care au zidit munții cu săbiile străbunilor în loc de lopățici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer și cu stele pe care le-au desprins din constelații. Ce om a putut să vadă ziua când munții au fost gata și un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca și nici un om nu a putut să vadă toți uriașii închinându-se în fața revelației, în fața revelației de flăcări. Dar vai, invidia a urcat precum un șarpe la inima unuia din uriași, cine era doar Lumina știe, iar el luă un gigantic țurțure de gheață ce atârna de Lună și izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era

chiar copila cea mare a uriașului, sora celorlalți doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă... Pâlpâie munții ridicați în joacă. Un munte de zăpadă cu șapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor. Munții străluceau în soare asemeni apei unui lac de ghețuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineți de mărgean. Apoi uriașii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-și făcură sălaș, în urma lor rămânând munții străjuiți de mormintele împădurite ale uriașilor din îndepărtate vremuri. Iar munții erau atât de înalți și atât de tăioși, atât de înghețați și atât de ascuțiți, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivățul, atrăgeau frigurile fără sfârșit și munții de zăpadă nu se mai topiră niciodată și niciodată vara nu se mai făcu. Munții nu se topeau pentru că zăpada din

care fură făcuți căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munți izvorâți din Adevăr și nu puteau să moară. Și nori mulți precum valurile mărilor potopiră munții și cerul era doar nori ce nu mai plecau. După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul și să se închine urcară pe munte cu toții și făcură șapte cetăți pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o țară întemeiară, ducând pomi înfloriți care rodiră sub lumină. Așa au urcat oamenii pe munte și acolo l-au văzut pe Stăpân așteptându-i, iar munții erau așa de abrupți că nici o armată nu putea trece până sus. Primul strămoș a zis: - Citește profeția și cântă Stăpânului din mijlocul nostru. Al doilea strămoș a zis: - Citește profeția și cântă Stăpânului din mijlocul nostru. Pasărea cu aripi de zăpadă și inimă de flăcări îți va spune: citește profeția, citește istoria tribului tău, cântă povestea.

Așa îți va zice. ///////////////////////// ///////////////////// .................................................... ...................666666666666666666 66666666666666666 ++++++++++++++++++++ ++++++++++++++++ FLOAREA CU ARIPI A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deșert. În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o liniște desăvârșită. Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă și cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deșert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în pustietatea în care locuia ea, floarea, ea și suratele ei reprezentau un miracol de frumusețe și răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius. Era greu în deșert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel

și avea niște petale care se lăsau purtate de vânt. - Și eu aș vrea să plutesc așa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip. Gândăcelul era o jivină foarte înțeleaptă și spuse: - Cam greu ce vrei tu, dar dacă îți dorești cu adevărat, se poate. Trebuie doar să-ți dorești asta foarte tare și apoi, la anul, când va bate iarăși vântul să-l rogi să te învețe să zbori.Vântul te va învăța să dai din petale și astfel ele se vor transforma în aripi. Tot anul floarea își dori din toată inima să poată zbura și atunci când se întoarse vântul îl rugă să o învețe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului. Era fluture. Era o floare cu aripi. Cine ar fi putut să-și imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri. Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se

încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei. Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul Lunii. - Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună. Luna tăcu, meditând. Și, după ce scăzu și crescu de câteva ori, răspunse zâmbind: - Stelele sunt niște flori. - Niște flori?! Exclamă uimită floarea. - Niște flori așa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină. Sunt cele mai frumoase flori așa cum florile sunt cele mai frumoase stele. - Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul. Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorința. Floarea zbură, și zbură, și zbură fără să dea din petale

până se transformă în lumină și Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă privești cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind și jucându-se printre constelații așa cum tu te joci pe covorul din sufragerie și sclipești în sufletul părinților tăi. Căci Luna de data asta a greșit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminți ca tine care aduc bucurie părinților lor. AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAAAAAAAAAA

nuvelanuvelanuvelanuvelanuve Lauelanuvelanuvelanuvelanuve lanuvelanuvelanuvela ȘI ALB

CANON ÎN D

‫והלכו אליך שחוח בני מעניך והשתׁחוו‬ ‫על־כפותׁ רגליך כל־מנאציך וקראו לך‬ ‫“"עיר יהוה ציון קדוש ישראל׃‬

ISAIAH 60: 14

Rabbi Yisra’el Bliume

-“Sufletul meu suspină și tânjește...”, spuse încet bătrânul privind pietrele de mormânt ale vechiului și micului cimitir. Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă. Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandescenți, strălucind asemeni vitraliilor ori mai degrabă asemeni vechilor icoane purpurii rusești. -“Sufletul meu suspină…”, șopti încet bătrânul privind cu o expresie meditativă pietrele de mormânt pe care era gravată câte o stea a lui David laolaltă cu numele unor oameni parcă din timpuri atât de îndepărtate sau apropiate, nu se putea decide, prieteni unii, aproape necunoscuți alții, cei pe care șii amintea privindu-i mergând în baston în timp ce el se juca pe drum în praful anilor ’30. Aerul încă era încărcat de funigei unii oprindu-se în barba albă și perciunii lungi și

cenușii ai bătrânului, sau agățându-se în acoperitoarea de cap brodată. Cerul era pe jumătate înnorat pe jumătate senin cu nori albi dintre care unii un pic întunecați, iar în jur adia un vânticel cald care începuse să doboare câteva dintre frunze. Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrânețea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină și să le spună fraților săi din pământ că a sosit vremea să se trezească și să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt. -“…și tânjește…” Yisra‘el era bătrân. Toamna asta împlinea 83 de ani și era obosit cum este obosit pământul. Tocmai ajunsese din Israel și călătoria cu autocarul îl epuizase. Până când se întâmplă de plecase în Israel nu credea că o să plece vreaodată, dar când a plecat a știut că de va mai trăi se va reîntoarce. Miriam, soția lui și mama copiilor lui, era înmormântată în cimitirul ăsta

mic de undeva din România. Murise cu mulți ani în urmă, înainte să reușească ei să plece în Eretz Israel, și ea fusese motivul pentru care el nu mai voise să plece. O iubise mult. Și acum o iubea. Într-un fel, era același lucru, pentru că își spunea că Miriam s-a dus la Elohim, și Elohim este peste tot, nu? Așa că e ca și cum Mary ar fi exact lângă el. Deosebirea e că acum iubirea sa pentru Miriam însemna și multă durere. Nu putuse și nici nu încercase s-o uite; nu putuse s-o uite niciodată. Miri nu fusese felul de femeie pe care s-o poți uita. -“…de dor după curțile Domnului.” Miri fusese frumoasă, dar nu asta era esențialul. Frumusețea ei trecea dincolo de orice frumusețe omenească. Simțeai că Miriam e frumoasă chiar și dacă stăteai cu ochii închiși în apropierea ei. Poate pentru că erau Hasidim. Nu trebuia să o vezi pe Mary ca să știi că e cea mai frumoasă făptură, după cum

nu trebuie neapărat să vezi un trandafir ca să simți că e frumos, se gândea uneori Yisra’el. Frumusețea lui Miriam, ca și frumusețea unei flori, își găseau corespondentul în sufletul omului, fiu al lui Adam. Și asta făcea posibil ca noi – muritorii, cum îi plăcea să glumească – să putem vedea că Miriam e frumoasă cum e frumos un trandafir fie el cât de alb sau de roz sau de roșu. Miriam și trandafirii sunt frumoși pentru că noi suntem frumoși. Un porumbel zbură prin apropiere și se așeză pe una din pietrele de mormânt. Era un porumbel gri cu o nuanță albastră, “siniliu” se gândi bătrânul cu un zâmbet. Ciocul îi era întunecat și picioarele roșii, iar porumbelul aruncă o umbră pe placa înaltă pe care se așezase, lângă o urnă rotundă tăiată în piatră, rotindu-se câte puțin și uitându-se la Yisra’el. Yisra’el își băgă mâna în buzunar dorind să îi arunce o bucată de

pâine, dar porumbelul se sperie și zbură. -Da, da… uitasem, spuse ca pentru sine bătrânul. Un nor mare începu să acopere soarele, vântul pornindu-se să bată mai puternic și făcându-se un pic mai frig. Bătrânul își încheie haina la piept și cu barba și cu perciunii un pic fluturând merse sprijinindu-se în baston până lângă gardul cimitirului unde se afla o băncuță de lemn făcută de el cu aproape cinci decenii în urmă, o băncuță de pe care se dusese aproape orice urmă de vopsea și care era înnegrită de vreme. Se așeză și scoțând o bucată de pâine din buzunar începu să mănânce. -“…după curțile Domnului.” , spuse bătrânul Yisra’el Bliume privind curtea cimitirului acoperită pe ici colo cu frunze căzute, galbene cele mai multe, roșii unele. Galbenul unora avea, deși erau căzute la pământ, încă o nuanță de verde. Gardul de fier al

cimitirului era ruginit și cu urme de vopsea scorojită, iar unele pietre erau acoperite la bază de puțin mușchi verde cenușiu. -“…inima și carnea mea striga…” Avusese un vis. Visase că privea soarele luminând printre frunze și că vroia să iasă afară, dar se tot izbea de sticla ferestrei. În timp ce încerca să iasă afară se văzu în geamul umbrit de ramurile grădinii și văzu că el este un porumbel. Un biet porumbel înfricoșat. Și atunci se gândi în vis: “Yisra’el ești rabin, dă-ți dovadă că ai mai multă minte!” Și atunci se opri, încetă să se izbească în fereastră și se întoarse spre un om care stătea în cameră și îi spuse: “Domnule, sunteți bun să-mi deschideți fereastra?” Și omul îi deschise geamul și Yisra’el zbură spre lumină, dispărând în cer, observând că pe măsură ce urcă, lumina este tot mai puternică, căpătând tot mai multă substanța, fiecare rază de lumină strălucind asemeni unei

spade, iar mai sus îngerii țineau săbii de flăcări în mâini, aripile lor incandescente înconjurând privirea nevinovată și atotputernică a lui Elohay. -“…către Dumnezeul cel viu!” spuse încet Yisra’el, privind piatra de mormânt pe care scria Miriam Bliume, geb. Hönig, 1925 – 1959. Același lucru era scris și cu litere evreiești , tăiate în piatră parcă chiar de degetul lui Dumnezeu. La câțiva ani după ce Miriam murise mulți evrei îi spuseră că nu face bine jelind atâta și îi spuseră că ar trebui să se recăsătorească. Dar el nu voia. Pentru el a iubi și a jeli însemna acum același lucru, până când a o jeli pe Miriam se transformă în a o iubi pur și simplu pe Miriam împreună cu a-l iubi pe Sfântul Unic, și pe toți oamenii făcuți de el, buni sau răi, deștepți sau proști, știutori sau ignoranți. Se gândea că doar asta putea face un hasid pentru că este iubit de Shaday, Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie Numele.

-“…cel viu…”, repetă bătrânul, parcă absorbit de gânduri. Când ieșise din casă și venise spre cimitir plouase un pic, dar nu s-a mai întors să-și ia umbrela. Îi era greu să ducă cu el și bastonul și umbrela. Era bătrân și, acum parcă mai mult decât în tinerețe, viața devenise pentru el ceea ce viața este cu adevărat: El Shaday Adonay. Era rândul lui acum. Mergând pe stradă picurii de ploaie i se opreau pe față, pe gât stropindu-l rece. Trecându-și mâna prin barbă o simțea udă ca acoperită de bobițe de rouă. De asemenea și acoperitoarea de cap și părul. Atunci își aminti cuvintele: “Deschide-mi, sora mea, iubito, porumbițo, tu, cea curată! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionții îmi sunt plini de picurii nopții.” Știa că se afla în fața ușii lui Shaday, Cel Atotputernic și că el îi va deschide cândva și va fi cu Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie numele și cu Miriam pentru totdeauna. Când se gândea la asta era fericit asemeni unui

tânăr care a descoperit iubirea în inima sa. -“…cel viu…”, spuse din nou Yisra’el. Merse la sinagogă de dimineață. Deschisese ușa cu un spasm al sufletului. Shaday era acolo și el nu putea decât să tremure. ‘Oare ce zice Eloah de toate sinagogile părăsite?’ se gândi atunci Isra’el. Lumina intra prin puținele ferestre în arc romanic scăldând Bibliile tipărite cu litere evreiești în raze de dimineață și rouă. Bibliile, calendarele și cărtile de rugăciuni se aflau încă așezate pe bănci de parcă proprietarii lor tocmai ar fi plecat din sinagogă și ar fi urmat să se întoarcă ziua următoare la rugăciune. -“Sufletul meu suspină și…”, spuse Yisra’el privind când intrase. Îi ruginise broasca și se temuse că se va rupe cheia și nu va mai putea intra deloc. În oraș nu mai era decât o familie și ei erau cei care aveau grijă de sinagogă. O

familie, doar atât. Cei mai tineri nici nu știau cum fusese când trăiseră evreii aici. Și copilul acela… întradevăr… își povestea greșelile cu teamă și ingenuitate. Era un băiat de peste douăzeci de ani, dar pentru Yisra’el era un copil. Nu mai știa cum îl chema. Avea un nume latin. Dimineața ardea transparent printre arțarii roșii din curtea inundată de lumina cimitirului. Yisra’el privea cum o frunză galbenă într-un ton foarte cald se desprinsese dintr-o ramură și acum cădea fluturat la pământ. Mormintele vechi erau toate acoperite cu iarbă și poarta cimitirului era ruginită. Yisra’el lua bucată de pâine pe care o avea în mână și o vârî în buzunarul pardesiului. În iarbă se aflau păpădii cu globuri albe de semfelinte și niște floricele galbene mititele și niște flori albastre puțin mai mari ce semănau cu gențianele. Apucă cu podul palmei firimiturile de pâine ce i se strânseseră pe

genunchi și le aruncă deasupra unui mușuroi de furnici. -“… tânjește…”, zise încet bătrânul Bliume. Miriam era nu în pământ, ci la Sfântul Unic, iar el va merge nu în pământ, ci la Sfântul Unic. Asta era tot ce știa. Probabil că unii ar fi zis că dacă știa acest lucru însemna că știa totul. Acum frunza atingea pământul. Bliume știa că e nevoie de atâta învățătură ca să ajungi la lucrurile cele mai simple. Nu trebuie să știi pe dinafară tot ceea ce scrie în Misna despre Tora, cuvânt cu cuvânt, ci să trăiești pe dinafară Tora, cuvânt cu cuvânt. Și copilul acela. Un creștin își ceruse scuze. Bliume nu-l mai ținea minte, dar bineînțeles că îi spuse că este iertat. Apoi băiatul spuse că orice creștin adevărat este un hasid al lui Isus. ‘Interesant’, spuse bătrânul. Stătuseră pe o bancă în parcul pietruit de lângă supermarket și vorbiseră

lucruri atât de religioase de parcă s-ar fi aflat în umbra îngemânată a unei catedrale și a unei sinagogi undeva în Evul Mediu iberic. Un stol de porumbei albi zbură pe deasupra lui Yisra’el. Toți porumbeii erau albi, dar nu știa câți văzuse. Pe trotuarul din fața cimitirului treceau oameni nu foarte grăbiți, cum sunt trecătorii în orașele mai degrabă mici decât mari, iar pe drum treceau mașini foarte multe mașini. Era autostrada. Drumul era foarte aglomerat deși se lucra doar pe o parte, cealaltă fiind ocupată de utilajele muncitorilor ce turnau asfalt. Băiatul îi spuse că vrea să meargă la Yeshua. Bătrânul se uită la el și își spunea: “Neobișnuit creștin”, căci mâinile și gâtul băiatului erau acoperite de tatuaje. Poftim, ce ai spus? Poți să repeți, te rog? Spusese că vrea să meargă la Yeshua. Renunțarea pozitivă. A auzit de renunțarea pozitivă? Nu. Ce părere are, e rău să-ți dorești

cu adevărat să fii cu Domnul? Unul din porumbeii albi veni până lângă Bliume și apucă o bucățică mai mare de pâine, căzută lângă mușuroiul de furnici. Apoi zbură puțin mai departe și începu să o mănânce. Stătea cu unul din picioare pe galbenul cald al unei Frunze căzute, roșul picioarelor lui fuzionând cu galbenul frunzei, amestecânduse în dimineața asta luminoasă asemeni lichidului unor acuarele pe o coală de hârtie. Cu ce te ocupi? întrebase Yisra’el. Chipul tânărului era inundat de lumină destul de puternică a dimineții de toamnă. Copilul îi arată aparatul negru de fotografiat pe care îl avea atârnat de gât și spuse: Construcții și fotografie. În plasticul negru al aparatului era gravat în adâncime: Nikon. Probabil marca fabricantului, se gândi bătrânul. Era o zi frumoasă plină de lumină, nesfârșita lumină. Oamenii ieșeau grăbiți din supermarket, iar ei stăteau acolo blânzi și

gravi ca doi căutători ai luminii. Dar, zise bătrânul, Sfântul Unic, Domnul meu este atât de frumos că nu poți fotografia totul. Da, spuse băiatul. Nu știu răspunsul, își amintea bătrânul Bliume cum îi vorbise tânărului, stând acum sub arțarii din care vântul începuse să doboare mai multe frunze odată. Mă întreb dacă pământul minților noastre îl va afla vreodată. Un câine ciobănesc german intră alergând pe poarta deschisă a cimitirului și după ce îl privi puțin veni de-a dreptul la Yisra’el. În timp ce câinele îl mirosea, bătrânul se întrebă dacă îi fusese frică. Atunci. O femeie între două vârste strigă câinele dispărând amândoi după puțin timp dincolo de zidul clădirii ce se învecina cu cimitirul. Câinii soldaților fuseseră un lucru atât de dur. Dar într-adevăr nu știa dacă se temuse. Nu mai știa. Probabil că uitase intenționat. Viața e un trandafir frumos cu multe

petale parfumate și cu mulți spini tăioși, își spunea el uneori. Și probabil că dacă n-ar fi așa trandafirul n-ar mai fi la fel de frumos. Știa că alesese bine să uite. Lucrurile importante nu le uitase. Știa câți evrei muriseră în oraș încă înainte să apuce să fie deportați și știa câți Hasidim muriseră în lagărele din timpul războiului. Dar alesese să uite dacă se temuse de câinele soldatului acela sau nu. Uitase și culoarea câinelui. Nu mai știa dacă fusese negru în întregime sau dacă era cafeniu. ori dacă avea pieptul galben închis. Asta uitase. Deasupra lui, stând în curtea cimitirului, cerul acoperit de nori strălucea asemeni oglindirii unei priviri de față îndrăgostită într-o fereastră înaltă de colegiu laolaltă cu norii ce plăteau pe cer asemeni unor nuferi. Nu știu ce ar trebui să-ți spun, îi spusese bătrânul copilului. Probabil că ar trebui să cunosc Tora mult mai bine ca să-ți pot răspunde, spusese Yisra’el care deși era

rabin simțea că nu cunoaște îndeajuns de bine oceanul nesfârșit care era Shaday. Dumnezeu, cum îi spun românii. Apoi stătuseră un pic de vorbă. El îi spusese tânărului o istorioară. Este o veche istorie evreiască. Sau arabă. Sau creștină. Un rege mare și întelept, Alfonso cel Înțelept a vrut să clădească în Toledo o clădire care să fie ce-a mai limpede expresie a sublimului, un templu în care Dumnezeu să locuiască. La curtea sa erau mulți meșteri constructori, însă doar trei erau cei mai pricepuți: al-Yusuf, maurul, Josephus, vizigotul și Yosef, evreul. I-a chemat pe aceștia și le-a spus: Zidiți-mi frumusețea pură, o clădire atât de frumoasă, încât Dumnezeu să se afle în ea și frumoasă pentru că Dumnezeu se află în ea. Ascult și mă supun, spuse primul meșter care se numea al-Yusuf. Ascult și mă supun, spuse al doilea meșter, care se numea Josephus. Ascult și mă supun, spuse al treilea meșter,

care se numea Yosef. După ce trecu lungul soroc dat meșterilor pentru a clădi în piatră oglindirea frumuseții pure, al- Yusuf, Josephus și Yosef se întoarseră toți în aceeași zi la Alfonso Cel Înțelept, care era acum bătrân. Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso Înțeleptul, pe primul meșter. Al-Yusuf, meșterul maur spuse: Înălțate rege templul pe care îl dorești nu poate fi ridicat de nici un om pentru că deja există. Este cerul, nesfârșit precum deșerturile ummei, cerul în care Dumnezeu locuiește. Nu am construit nimic pentru că nici o moschee nu poate întrece ce a făcut Dumnezeu. Cerul este templul, expresia sublimului și a frumuseții, ridicat de însuși Dumnezeu, cel milostiv, îndurăte. Da, cuvintele unei cărți îți adeveresc spusele, îi spuse meșterului înțeleptul Alfonso cel Înțelept. Pleacă-ți fruntea la picioarele nesfârșitelor coloane ale acestui templu.

Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso pe al doilea meșter. Josephus, vizigotul, răspunse: Înălțate rege, stăpânul meu; templul pe care îl dorești nu poate fi ridicat cu pietre și cu mortar pentru că nici o catedrală nu poate fi îndeajuns de luminoasă. Templul lui Hristos suntem eu și cu tine, stăpânul meu. Noi suntem templul, înțelept împărat și rege. Eu însumi sunt templul și la ceea ce face Dumnezeu nu mai poate fi adăugat nimic, sau luat. În tot acest timp m-am rugat, am citit, am postit și m-am rugat să nu murdăresc acest templu pentru ca Hristos să nu plece. Am venit să-ți spun că tu poți fi templul pe care îl dorești, înțeleptule rege, stăpânul meu. Și acum când templul care sunt eu și templul care ești tu sunt în același loc în numele lui Isus, aceste temple devin una și în ele coboară prezența. Da, spuse Alfonso, o carte îți adverește spusele împreună cu inima mea. Luptă-te cu Domnul nostru și nu-l lăsa să plece.

Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso al X-lea cel Înțelept pe al treilea meșter. Yosef, evreul, răspunse: Înălțate și învățate împărat, ceea ce îți dorești nu poate fi construit în Castilia. Perla oricărei frumuseți, locul preasfânt în care Sfântul Unic – binecuvântat să-I fie numele – coboară strălucind asemeni unui diamant mai mare decât universul, templul zidit din stele clădite muche peste muche, stejarul lui Avraham, lumina ochilor lui Ytzhak, credința lui Yisra’ el – pace peste ei -, nu poate fi ridicat pe pământ străin. Cel mai frumos lucru din univers, templul iudeilor nu poate fi construit decât în mijlocul strălucitoarei cetăți a păcii. Nu am putut clădi nimic, preaalesule împărat. În țara lui Iuda trebuie să fie templul. Da, spuse regale o carte și Cuvântul lui Dumnezeu îți adeveresc spusele. Roagă-te lui Dumnezeu pentru zidirea templului lui Dumnezeu.

Iar apoi cum ziua se sfârșise, meșterii au plecat la casele lor, retrăgându-se din fața împăratului, fiecare plecând un pic mai înțelept. Iar regele după ce s-a întâlnit cu cei trei meșteri, al-Yusuf, berberul, Josephus, creștinul și Yosef, iudeul, ziua aceea l-a făcut un pic mai supus, mai curat și mai răbdător. Și așa a fost cu Alfonso cel Înțelept și cu cei trei meșteri. Cerul se făcuse senin aproape în întregime, vântul adiind slab în părul și barba lui Yisra’el. Pe trotuarul de lângă gardul cimitirului nu trecea nimeni. Porumbeii albi se aflau încă printre pietrele funerare, căutând probabil insecte prin iarbă și încet, încet venind tot mai aproape de bătrân. Scoase bucata de pâine din buzunarul pardesiului începând s-o mărunțească și so arunce porumbeilor ce la început se îndepărtară puțin apropiindu-se apoi și ciugulind pâinea, ridicând din când în când capetele și privindu-l cu un singur ochi pe Bliume. Cine

știe cum mă văd, se gândi Yisra’el. Poate mă văd în alb și negru, și asemeni unui om reflectat în lentila unei oglinzi con-vexe. Yisra’el stătea cu bucatelele de pâine în mâinile sale zbârcite și privea pietrele de mormânt acoperite de câteva frunze galbene, în nuanța galbenului imperial din vechea China. Ochii îi era atât de plini de parcă șuvoiul unui înțeles viu se afla înăuntrul lor, de parcă în ochii lui Bliume se afla un nesfârșit fluviu, cu insule acoperite de păduri îmbibate cu apă și cu nori baroci reflectați în imaterialitatea undelor sale. Ochii lui Yisra’el erau atât de luminoși și adânci de parcă erau o întreagă galaxie, complexă și simplă totodată, plină de lumină, simplă și infinită a Sfântului Unic. În aceste momente privirea lui Yisra’el exprima ceva nepătruns, de parcă sentimentele sale – dacă ar fi fost caligrafiate pe hârtie – ar fi fost câteva pagini de teologie.

Adevărată teologie se scrie în inimă, știa acest lucru. Porumbeii ciuguleau bucatelele de pâine aruncate de bătrân în iarbă, suindu-le în ciocuri și îndepărtându-se puțin, rupându-le în bucățele și mai mici și înghițindu-le. Erau foarte frumoși, cu penele albe în întregime și cu ciocurile și picioarele purpurii. În jurul lui Yisra’el și a arțarilor întunecați lumina devenise atât de strălucitoare, încât parcă se materializase, chipul bătrânului, ochii adânci și zbârciți, fața umbrită de riduri, nasul curbat, barba și perciunii lungi și răsuciți, pardesiul larg, pantalonii negri și ghetele acoperite cu picături de apă lăsată de ploaia ce tocmai se oprise și a putut picta într-un albastru întunecat spre negru pe care străluceau frunze ca de aur, pietrele cenușii acoperite cu litere îngropate în iarba care era destul de mare și porumbeii incandescenți, toate înconjurate de lumina seninei izvorată din privirea Sfântului

Unic, slăvit să-I fie Numele, coborată dintr-o dată în cimitirul pierdut pe străzile orașului, un loc al tăcerii și al pietății. Acum în lumina aceasta Yisra’el strălucea avându-l pe Eloah înaintea sa, oglindându-i-se în privire. Era atât de absorbit de meditație, încât nu observă cum câteva frunze aurii purtate de vânt se opriseră pe pardesiu și zburară apoi mai departe, doar una oprindu-i-se în dreptul pieptului. Vântul îi mângâia fruntea lui Yisra’el și înăuntru în sufletul său vântul scutura frunze de aur alb și purta funigei, amintirea sufla, răsfirând păpădii și vântul fuziona cu lumina omniprezentă precum ceața sau roua și cu indigoul rugăciunii. Era lumină. Era zi. Dumnezeu era vizibil pentru că era prezent. Băiatul spusese mai multe lucruri pe care băiatul nu le înțelesese în întregime. Despre fotografiile sale. Acum soarele începu să iasă de după nori și pe chipul lui Bliume

lumina se făcea tot mai puternică, strălucindu-i în irișii întunecați înconjurați de pleoape acoperite de zbârcituri. ‘Am citit niște cuvinte scrise de un japonez sau chinez, nu mai îmi amintesc exact ce era, în care spunea că pentru un budist sufletul său este întregul univers. Probabil că pentru asta dau ei atâta importanță până și unor petale scuturate de pe ramuri. Cam pe la momentul acesta Bliume începuse să regrete că-l întrebase pe băiat despre fotografile sale. M-am gândit… cum să traduc sentimentul; pentru că sentimentul e comun, între fotografiile mele și niște poeme tanka de acum o mie de ani. Știți, eu cred că dacă scrierea unor pagini artistice nu e ceva candid și pasionat asemeni scrierii unei scrisori de iubire, atunci cartea aceea nu merită.’ Yisra’el se cam plictise, însă din politețe încuviință dând din cap și tușind în același timp. Soarele lumina puternic acum, iar Yisra’el își

ridică fruntea privind drept în globul alb-portocaliu al soarelui, lucrul acesta parcă încălzindu-i trupul chinuit de reumatism. Obișnuia să privească drept în soare pentru a se încălzi de pe vremurile când era copilandru. ‘Cimitir ovreiesc scăldat în lumină/ Lacrimi de piatră gravate în diamante înghețate/ Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri/ Pietre de mormânt cioplite în uriașe lacrimi/ Acoperite cu lacrimi ovreiești…/ Te naști jidov/ Vei ști să plângi/ Departe…/Departe…/ Căci de mult deja/ Și Ierusalimul e clădit din lacrimi.’, rosti încet bătrânul Bliume, cu un zâmbet. Era un vechi cântec idis, cine știe din ce vremuri. Când îi șoptea încet pentru sine în anii ’40 cuvintele acestea îl făceau să plângă. Apoi după o pauză băiatul adăugă: ‘Asiaticul îl vede pe Dumnezeu în flori sau în stânci și datorită acestui lucru ele devin importante pentru el. Eu ca și

crestin văd prezența lui Dumnezeu în om și de aceea omul e atât de deosebit pentru fotografiile mele. Când fac portretul unui om binecuvântat mă simt de parcă aș avea înainte perla flăcării unei candele. În suflet, în psihicul omului, Dumnezeu face lucruri extraordinare, lucruri de care noi nici n-avem habar.’ ‘Așa este, răspunse Bliume, dar poate că cea mai bună cale e să vezi prezența lui Dumnezeu în Dumnezeu.’ ‘Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi un sfeșnic, continu băiatul, un sfeșnic în care să ardă lumina infinitului care este Dumnezeu. Și, în acei care venim la Dumnezeu Isus – sper să nu vă deranjeze cuvintele mele – pentru lumină, El pune în noi, aprinde în noi acea lumină infinită. Eu atât vreau să fotografiez. Inimi în flăcari.’ Bătrânul își amintea că încuviință dând din cap și gândindu-se că din tot ce spusese copilul asta poate că nu înțelesese nici jumătate, dar

probabil că în mare îl înțelesese în acela din urmă pe băiat. Stând acum pe băncuța veche din scânduri puse pe niște drugi de metal își aminti că băiatul spusese că spațiul european nu dăduse decât un singur pictor cu adevărat important, în măsura în care un pictor poate fi important. Rembrandt. Dar cum spusese băiatul? Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Conversație. -“Sufletul meu…” Erau vii. Toți erau vii. Stăteau pe o scară înaltă care urca din curtea Auschvitz-ului până la cer. Stăteau și îl priveau pe Rabi Yisra’el Bliume care nu știa cum ajunsese acolo. Toți oamenii aceștia înfometați, bătuți, omorâți, împușcați, gazați și arși erau vii. Mai în depărtare sofismul germanic turnat în metal deasupra porții lagărului sclipeau în lumina lunii asemeni taisului unui cuțit. ‘Trebuie să privești, trebuie să privești, Yisra’el’,

parcă spusese îngerul. Iar ei străluceau cum oamenii nu strălucesc de obicei pe pământ. Își luaseră stelele albastre sau galbene de pe brațe și acum le țineau în mâini înfășurate asemeni unor suluri de carte. Stăteau pe treptele scării ce se pierdea în cerurile Sfântului Unic, binecuvântat să-I fie Numele, iar pe bucățile de pânză brodate cu MaghenDavid, condeie nevăzute scriseseră psalmi. Yisra’el Bliume privi în depărtare și văzu că și de la Birkenau se vedea strălucirea unei scări, și de la Meidanek, și de la Dachau, și de la Lublin și de la Treblinka. Multe, multe scări urcau până în cer din aproape întreaga Europă, pe unele fiind oameni nenumărați pe altele mai puțini, dar toți erau acolo și străluceau asemeni cerului înstelat, asemeni unor stele asemeni a șase milioane de stele născute din lumina oarbă a Shoahului. Uneori bezna e de preferata luminii, pentru că nu toată lumina e adevărata lumină și

nu toate beznele sunt întuneric. Catacombele erau scufundate în bezne și liniște, iar în Hiroshima a fost prea multă lumină, atât de multă, încât nea orbit pe toți pe pământul acesta pentru totdeauna. Acum erau indestructibili, frunțile strălucindu-le de parcă ar fi fost de diamante. Acum nu mai puteau fi arși. Iar Rabi Yisra’el Bliume stătea acolo cu sulul Torei în mână și privea cu ochii deschiși și plini de suflet, privindu-I pe cei de pe scară cu fața arsă de străluciri și înconjurat de noapte. Stătea precum micul Shemuel în întunericul templului lui YHWH, binecuvântat fie El. Încet își scoase ghetele și se plecă la pământ înconjurat de sehina ce începuse să se lase asemeni unor cețuri, învăluind întregul câmp al Oswiecimului până dincolo de linia orizontului. Era lumină, dar nu era zi, era sehină. ‘Fiecare floare e o flacără, adăugă îngerul ce îi vorbise lui Yisra’el. Fiecare flacără de aici e un

nufăr, după cum spun înțelepții, înveșmântat în frumusețe și sfințenie.’ Își luă ghetele de jos și le aruncă cât de departe putu undeva în spatele său și apoi înghenunche proptindu-și fruntea de pământ și în acel moment Miriam se întoarse puțin prin somn acoperindu-i creștetul cu mâna ei delicată și atunci Rabi Yisra’el știu prin vis că se roagă cu fruntea proptită de pântecul soției sale.

II Mary

-Te iubesc, Yisra’el! Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma. -Te iubesc! Se aflau în fața sinagogii unde rămăseseră ca întotdeauna ultimii. După ce încuiară plecară spre casa în care locuiau după ce trebuiseră să-și elibereze locuința în favoarea unui muncitor care avea strânse legături cu Securitatea, noua locuință aflându-se aproape la distanța limită a unui drum de Șabat. Casa le mai fusese sechestrată odată în timpul regimului fascist legionar, urmat apoi de dictatura militară a lui Antonescu. Treceau prin centrul orașului pe lângă imobilul ce îi găzduise la un moment dat cu un secol și

jumătate în urma pe Lajos Kossuth și Mihai Eminescu, la date diferite. Pe drum în timp ce mergeau ținându-se de braț ea îi spuse o glumă evreiască ce tocmai apăruse. I-o spusese Clara, nevasta evreului Félix Gedächtnistein, cel care avusese înainte de război magazinul de vechituri și acum era magazioner la fabrica de conserve. -Ascultă! Oamenii care, din toată capacitatea lor, gândesc nouăzeci și nouă la sută și au credință unu la sută sunt cei bolnavi la cap. În schimb cei care gândesc unu la sută și au credință nouăzeci și nouă sunt cei înțelepți, cei binecuvântați de Dumnezeu. Apoi, oamenii care din capacitatea lor gândesc cincizeci la sută și cred cincizeci la sută sunt oamenii obișnuiți. Cei care gândesc nouăzeci și nouă la sută și cred cincizeci la sută sunt geniile, oamenii foarte inteligenți. Cei care gândesc cincizeci la sută și cred nouăzeci și nouă la sută sunt sfinții lui Dumnezeu. Cei

care gândesc unu la sută și cred unu la sută sunt cei ignoranți. Oamenii care gândesc nouăzeci și nouă la sută și cred nouăzeci și nouă la sută sunt cei treizeci și șase de țadikim din fiecare generație. Pe urmă, cea care gândește zero procente și crede zero procente este clasa muncitoare după cum spun pancartele victoriei Revoluției bolșevice. Cel care gândește o sută la sută și crede o sută la sută este Tatucul nostru J. V. Stalin pentru că în absolut toate este cel mai bun. Se zice că poanta asta a făcut-o Osip Mandelștam. Da’ eu cred că zvonul acesta a izvorât de undeva de sus. Parcă se mai poate ști ce e cu Mandelștam... -Și eu te iubesc, Mary; spuse rabinul Yisra’el Bliume pe când intrau pe străduța lor, ce fusese locuită cu decenii în urmă în întregime de familiile sărace de evrei din oraș Iubirea lor unul pentru altul și pentru copilașii lor le umpleau sufletele asemeni unor anticorpi puternici împotriva

terorii statului asupra ideilor, a ideii asupra indivizilor și a individului asupra statelor. Iubirea care le strălucea în inimă îi făcea imuni la ideologie, teroare și moarte. Iubirea atotputernică a lui Shaday, pregătită pentru fiecare evreu și, de fapt, pentru fiecare om. Nu spune oare Tanach-ul că fiecare popor va veni la Muntele Sfânt să I se închine lui Meh-’lek Adonay tsaw-baw’? Cât de frumoasă a fost Mary în ziua aceea. Strălucea cum ar străluci flacăra unui diamant. Îl ținea de braț și vorbea zâmbind, iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Era Mary cea frumoasă lângă el și se mișcau în cel mai minunat și cel mai adevărat vis al pământului. Sfântul Unic era atât de bun, Dumnezeu e un miracol în sine. Și Mary era asemeni unei flori de care te îndragostești. Lumina zilei de sâmbătă i se amesteca în păr și fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un

tablou de Marc Chagall și aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur. Părul lung al lui Miriam era puțin scuturat de vânt și vântul le sufla răcoros în fețe asemeni apei unui șuvoi de munte. -„...tânjește...” Odată, Mary spusese că ei i-ar plăcea să citească o carte care să nu dea nici un răspuns la niciuna din problemele existenței, cum se întamplă în majoritatea cărților, ci răspunsurile, la orice lucruri, să fie considerate ca fiind știute deja. Lui Miriam îi plăcea mult să citească, dar considera multe cărți apreciate în societate ca fiind de calitatea a doua sau slabe, și literalmente vâna cărțile bune de citit. Yisra’el își amintea că o întrebase atunci: ‚Și, la ce ar fi bună o astfel de carte?’ Răspunsul lui Miriam a fost: ‚Acesta ar fi un alt lucru la care nu s-ar răspunde în paginile cărții.’ Zâmbea, spunând acestea. Mereu zâmbea, mai ales în situații ca acestea, îi plăceau

ghicitorile, era o adevărată Alisă în țara minunilor. Dar totuși care ar fi răspunsul? continuă el. Mary nu răspunse. El își repetă întrebarea: ‚Care ar fi răspunsul în legătură cu utilitatea unei astfel de cărți. Pentru ce ar fi ea bună?’ După ce Yisra’el mai insistă puțin ea spuse: ‚Pentru memorie.’ Când fuseseră toate astea?... Demult, imediat după război, când ei nu erau căsătoriți. Copiii lor o iubeau mult pe Miriam. Ea era toată dragostea lor. Și nu doar familia o iubise pe Miri cât trăise. Era frumoasă, era asemeni prințesei lebădă a acelui pictor rus dintre cele două secole, Mikhail Vrubel. Bliume avea în biroul său o fotografie în culori a acelui tablou pe care o ținea înrămată într-o ramă de argint. „Prințesa Lebădă.” Așa hotărâse Stăpânul, Sfântul Unic, de Miriam semăna foarte mult cu personajul tabloului lui Vrubel, încât oamenii care intrau cu o treabă sau alta în biroul rabinului își exprimau uneori

presupunerea că fotografia aceea reprezintă un tablou pentru care pozase chiar Miriam. ‚Nu, e doar un tablou rusesc’, obișnuia să spună rabinul. Mulți își păstrau impresia aceasta pentru ei înșiși și rămâneau cu ea și după ce ieșeau din biroul rabinului Yisra’el Bliume. Ca și prințesa lebădă Miriam era delicată de parcă era făcută în întregime din lumină de suflet, iar ochii îi străluceau asemeni unor picuri de rouă. Nemărginirea strălucea în ea, iar sufletul o învăluia din toate părțile asemeni unor aripi albe de lebădă și pe frunte îi străluceau diademe de petale. Odată îl vizită un student la Pictură care avea nevoie de un împrumut și remarcă asemanarea lui Miriam cu fața din tablou și apoi vorbiseră puțin despre arta lui Vrubel. Și asta fusese tot la începutul anilor 1950. Tânărul era un student rus de credință ortodoxă răsăriteană. Fusese ceva de necrezut că putuse să urmeze cursurile de pictură la

o universitate din Republica Populară Romană pentru că nu își ascundea credința. Însă se pare că avea un unchi aflat undeva sus în ierarhia sovietică în URSS. Tânărul acesta, Grișa, îi dăduse o viziune creștină asupra lucrurilor legate de acest artist. Spunea că nu poți face unele din operele realizate de talentatul Vrubel și aceasta să nu te distrugă. Pe lângă minunatul tablou cu prințesa lebădă, Vrubel făcuse un număr de alte tablouri în care personajele erau demoni și îi zugrăvise atât de frumoși de parcă erau îngeri; și în aceste câteva tablouri le pictase în spațiul plastic creat de el, bunătate. Și asta era, spunea Grișa Stepănîci, ceea ce l-a distrus. Nu poți face așa ceva pur și simplu. Dacă vezi răul ca fiind bine automat vei vedea binele ca rău. Răul te va ataca pentru că răul totdeauna atacă și nu te vei încrede în bine pentru că îl vei considera rău. Și răul te va distruge. Dar, încheie studentul, tabloul cu prințesa lebădă e minunat, ca și

alte tablouri de ale artistului. Ați avut ocazia să vedeți vreo reproducere cu „Plângerea”, a treia variantă? Sau „Fecioara și Pruncul”. Dacă Vrubel ar fi rămas la arta binelui și și-ar fi trăit arta ar fi fost binecuvântat. Bineînțeles că un critic materialist nu ar fi de acord cu nimic din tot ce v-am spus, dar ce contează asta, domnule rabin, dacă știm că ce zice Dumnezeu e adevăr, încheie studentul. Să ne ajute Stăpânul să trăim adevărul, își amintea Bliume că îi spuse studentului, în timp ce-i dădea puținii bani pe care putea să-i împrumute și îi strângea mâna. Acum după atâția ani Bliume își amintea că studentul, care fugi în Occident în anii șaizeci, mai spusese că în lume există arta binelui și arta răului și orice artist trebuie să facă alegerea. Arta ignoranței e doar arta ignoranței, nu poate accede la mai mult pentru că binele înseamnă cunoaștere. Rușii aceștia. Îi trimisese câteva vederi de la Paris prin anii 70,

una cu Muzeul Louvre și două cu Nôtre Dame. Familia lui Miriam murise aproape în întregime în pogromuri sau în Transnistria. Ea, care era mezina familiei, scăpase datorită unei prietene nemțoaice de-a surorii ei cele mai mari, Felice. Prietena aceasta, de o vârstă cu sora ei, aflase că are cancer și atunci făcuse acte false pentru ea și pentru Miriam, înlocuind pozele și data nașterii. Familia lui Miriam încercase să-i spună că nu trebuie să facă așa ceva, dar ea nici nu voii să audă. Le spuse, ‚Eu am să mor oricum, dar fata asta poate să trăiască.’ Miriam locui cu mama fetei, care se mutaăpe strada evreiască. Apoi după ce frații lui Miriam fuseseră omorâți într-un pogrom, restul familiei a fost deportată în Transnistria de unde nu se mai întoarse decât Felice și Hanne, prietena ei, care muri de cancer doar prin 55. Hanne obișnuia să spună că Dumnezeu îi răsplătise.

Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei și Miriam îl săruta, părul ei întunecat răcorindu-i fața asemeni unor aripi albastre de porumbel. Miriam era atât de frumoasă, încât părea că ascunde un tainic izvor de lumină înăuntrul ei. Când o priveai în momentele când era tăcută aproape că te așteptai să ridice o mână și pur, și simplu să înceapă să plouă cu turtă dulce. Când era liniștită și stătea visătoare lângă fereastră părea asemeni unei zâne ce și-a pierdut diadema de mărgean. Dacă ai fi văzut-o ai fi zis, probabil: „Prințesa Miriam, soția rabinului Bliume.” Miriam era o fată cu ochii indigo a cărei privire fuziona cu vântul asemeni hârtiei ude unor acuarele. După cum zisese Rubin Rabinovici, un necunoscut filosof evreu dintrun stetl transilvănean, „Fiecare om e o operă de artă.” Această maximă a apărut când modestul Rabinovici fusese găzduit la o rudă apropiată de-

a lui Bliume, trebuind să stea în oraș pentru o vreme, trebuind să aibă grijă de fratele său, cizmarul Rabinovici, care fusese operat. Atunci Rubin Rabinovici îi cunoscuse pe Bliume și pe soția sa, și făcuse maxima aceasta pe care o scrise laolaltă cu altele într-un fascicul pe care, când se întoarse acasă, îl zvârli într-o ladă. Nu era deloc momentul publicării a nici unor fel de pagini mistice evreiești. Materialismul-dialectic proiectat de Marx înlocuiseră legile vieții, proiectate de Dumnezeu, Lenin îl înlocuise pe Moise, iar Stalin era Mesia pentru totdeauna și totdeauna, și totdeauna. Așa părea, cel puțin. Felice primise îndurarea Domnului și se întoarse din Transnistria împreună cu Hanne, dar ceva din ea rămase pentru totdeauna pierdut parcă. Deși ar fi putut să lucreze ca și profesoară de desen, lucrul pentru care se pregătise înainte de Distrugere, cum numea ea

perioada războiului, pur și simplu nu mai voia. În afară de Miriam și de Hanne nu o mai interesa de nimeni și de nimic. Muncea la o fabrică de ceasuri și locuia împreună cu Hanne, pe care își propusese s-o sprijine și s-o îngrijească atunci când va începe să-i fie mai rău, pentru tot restul vieții. Își pierduse încrederea în oricine și orice. Se îndepărtase chiar și de ceilalți evrei și chiar și când o vizită pe Miriam stătea doar preț de-o cafea după care se scuză. Felice era un suflet chinuit dincolo de orice limită posibilă. Deseori când era singură începea să vorbească cu mama ei și a lui Miriam, cu tatăl lor, cu frații și cealaltă soră a lor, iar Miriam își făcea mari griji pentru ea părându-i-se evident că dacă nu ar fi avut-o de îngrijit pe Hanne lucru care îl făcea cu atâta dragoste, Felice ar fi pierdut contactul cu realitatea. Când stătea acasă împreună cu Hanne, după ce venea de la serviciu, lui Felice îi plăcea să scrie poeme pe care Miriam o

rugă să i le arate ca să vadă în ce stare se afla sora ei și constată cu bucurie că poemele erau chiar bune și arătau că sora ei era întreagă la minte și poemele chiar ar fi fost bune să apară în vreo revistă de limbă idis, dar după cum mergeau lucrurile în România, pe măsură ce trecea anul 1947, părea tot mai evident că în bucuria forțată și generală ce cuprindea întreaga Românie, nu era momentul ca nici un evreu să plângă pentru nimeni și pentru nimic. Uneori nici morții nu aveau dreptul să fie plânși. Ca și lui Rubin Rabinovici și Felicei Hönig, oameni mărunți și neînsemnați, marele și uriașul, giganticul și necuprinsul, mărețul și divinul, nesfârșitul Stalin le punea pumnul său de otel în gură. „Acum trebuie să tăceți! Pentru o veșnicie. Pentru veșnicia mea!” În condițiile acestea când apăru Sabina în calea Felicei, nici Miriam nici Bliume, rabinul nu fură deranjați în nici un fel ca sora lor s-a împrietenit cu o

creștină. Sau cel puțin, nu au sesizat că sunt deranjați ceea ce părea la fel, cel puțin. Știau doar că Felice are nevoie de ceva, de cineva. Felice are nevoie să fie salvată într-un fel sau altul. Când au văzut că retrasa și cinica Felice iese din carapacea ei în care părea că se închistase pentru totdeauna și de unde se ținea în forță împotriva a orice și a oricui, Mary și Bliume răsuflară ușurați. Da, Felice s-a împrietenit cu Sabina Wurmbrand, dar trăiește. Trăiește din nou. Până să se împrietenească cu Sabina, Felice își făcuse prietenii cu oameni din toate categoriile persecutate de regimurile nazist german și fascist roman. Problema ei era că nu încercă să gândească cu inima și că voia cu orice preț să simtă cu mintea. Se angajă în câteva prietenii dubioase, iar în altele era un fel de Sfânt Francisc al cartierului țigănesc. Dar iubirea e un pluton care totdeauna își apără oamenii, așa că atunci când o întâlni pe

doamna Sabina, soția pastorului, Felice deja începuse să învețe câte ceva din pagina vieții și un pic din încrederea ei fu câștigată de faptul că pastorul Richard Wurmbrand fusese considerat indezirabil și făcuse închisoare în timpul legionarilor. Însă istoricul conștiinței trebuie să noteze că iubirea și caritatea pentru minoritatea romani și pentru toate celelalte categorii umane persecutate de naziști aveau s-o însoțească toată viața. Da, Bliume rabinul, avea o soră creștină, pentru că Felice era soră-sa. Și nu-i părea rău deloc. Preferă să o știe așa și fericită, decât să se uite la ea și să vadă încă o victimă a Distrugerii. Dezamăgirea Felicei în fața lumii rămăsese pentru tot restul zilelor ei. Întocmai cum scrisese în poeziile acelea de început. „Evul Mediu nu s-a terminat/ Evul Mediu nu s-a terminat/ Privesc și văd, respir și tac/ Evul Mediu nu s-a terminat.// De mă vei pune pe rug/ Voi ști ce să-și spun/ Dar am să plâng

și am să tac/ Căci Evul mediu nu s-a terminat.// Eu trebuie să mor și trebuie să sper/ De va fi să plâng tu nu ai să vezi/ Pentru că tu-mi vezi doar steaua de pe piept/ Căci Evul Mediu nu s-a terminat.// Se face tot mai întuneric/ Lumină noi nu am avut niciodată/ Mereu au fost stele, mereu au fost flăcări/ Veacul întunecat nu s-a terminat.// Nu e a noastră lumina - a ta e doar flacăra/ Al tău e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting/ Nu mai plâng, privește, eu nu mai plâng/ Căci doar lacrimile nu le poți arde.” Dar acum mai avea ceva în plus. Ceva ce pe Bliume nu-l interesa din toată inima, dar ceva ce – trebuia să recunoască – a salvat-o pe Felice. Își amintea îndoielile sporadice ale lui Mary și discuțiile teologice cu ea în miez de noapte, prilejite de convertirea sorei sale mai mari. „Mary, e inutil să-ți spun. Isus al lor nu e Masiach al nostru. Nu e.” Câte discuții, dea lungul anilor. Miriam avusese

momentele ei de îndoială, dar fusese o evreică hasidică toată viața. Numai că uneori, cum spusese, avea unele îndoieli. „Avem o singură Biblie, Mary!” Obișnuia să-i spună. „Noi avem o singură Biblie, un singur Dumnezeu și nu e alt Dumnezeu afară de Dumnezeu.” De data asta îndoielile lui Miriam e inutil de spus că nu-l deranjau din partea Sabinei și Felicei, dar rabinul Bliume era un om înțelegător. Poate puțin prea înțelegător, cum găsea chiar și el însuși uneori. Convertirile de acum erau diferite de cele din trecut. Înțelegea. Foarte mulți rămâneau evrei și se luptau să rămână evrei, se izbeau deopotivă de creștinii care voiau să-i asimileze și cu ceilalti evrei care îi părăseau. -„...tânjește...” Acum erau pe veranda cu stâlpi și priveau cerul acoperit de nori incandescenși. Le plăcea uneori să se oprească și să stea pur și simplu și să privească. Frunzele care fluturau asemeni

flamurelor unor armate cu coifuri de hărtie, plopii de pe stradă care erau scuturați de vânt, foșnind asemeni cântecului văntului când pornește la drum, lumina – atât de puternică, încât îți pare că te-a înghițit, lumina - acest chit uriaș, învăluind întreg pământul asemeni sidefului unor valuri de raze. Urmau să intre în casa lor modestă și să mănânce împreună cu copiii Chaim, Rahel și Yehuda, care acum se jucau pe covor vegheați de o fată din vecini, Ana. „...un vis, al lui Miriam, pe care l-a visat la 17 ani.- (în 1943). A visat că era o zi de vară de Sabat, era ora șase seara și mergea printr-un oraș foarte curat, voind să meargă la sinagogă. Pe străzile orașului oameni foarte eleganți care purtau pe haine stele galbene erau puși să spele asfaltul de către niște oameni în uniforme militare, de asemenea și aceștia niște oameni foarte eleganți. Deși era în timpul zilei era întuneric pentru că în ziua

acea era o eclipsă care dura deja de 12 ore. Când a ajuns la sinagogă a văzut că sinagoga era în flăcări și avea toate geamurile sparte. Când s-a apropiat a văzut că înăuntru era rugăciune. Unii plângeau. A intrat și Miriam în boxa femeilor și a început să se roage. Privea din când în când la sinagogă care ardea și se gândea că va fi distrusă și că cei dinăuntru vor muri și începură să-i curgă două rânduri de lacrimi pe obraji. În timp ce se ținea rugăciunea intră un copilaș sărman și flămând și merse cu mâna întinsă pe la oameni. Însă oamenii stăteau aplecați și nu-l văzură, doar câte o lacrimă din ochii lor, căzându-i în palmă. Veni și la Miriam și ea cum plângea și era disperată nu-i dădu nimic și doar o lacrimă îi căzu din ochi în mâna băiețelului. Acesta merse și luă sfeșnicul stins de Hanukka și îl puse în fereastra spartă. Apoi în loc să-l aprindă puse în el câte o lacrimă de lumină până în sfeșnic luminau șapte

lacrimi mari. Apoi băiețelul îi privi pe cei din sinagogă ale căror grinzi în flăcări începeau să se prăbușească și spuse: “Lumina acestui sfeșnic nu se va stinge niciodată.” Și apoi Miriam se trezi.” Rândurile acestea erau scrise într-un carnețel cu paginile acum îngălbenite pe care Yisra’el Bliume îl avea în buzunarul de la piept al pardesiului. În același carnețel, pe alte pagini scria: ‘Chaim Bliume – 27 Julie 1946, Rahel Bliume – 3 Maiu 1947, Yehuda Bliume – 30 Nov 1949’. Ce zi minunată a fost acea zi din 1952. Era Mary cea frumoasă lângă el și se mișcau în cel mai minunat și cel mai adevărat vis. Era Mary cea frumoasă. Era Mary. Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei și Miriam îl săruta părul ei întunecat, răcorindu-i fața asemeni unor aripi albastre de porumbel. Miriam era un porumbel ce i se oprise în palmă, un porumbel care după ce își luă zborul se transformă într-un înger de-al lui Elohim. De ce oare, de ce oare nu

zboară îngerii prin cerul acesta? De ce nu putem vedea heruvimii intrându-ne în suflet? Mary era un porumbel, eu – rabinărul – sunt un porumbel uneori; toți avem aripi. Toți avem aripi. Își amintea cuvintele pe care i le spusese Miriam pe patul morții, în 1959. ‚De o vei uita pe Mary, nu uita iubirea ei.’ Pentru el Mary fusese o manifestare a sehinei Sfântului Unic. Pentru el Mary fusese un miracol. Și probabil că pentru întregul univers. Pentru că frumusețea e un miracol. Minunare. Stai și te minunezi și visezi. Pentru asta a făcut-o Sfântul Unic pe Mary. Pentru asta a făcut-o Adonay pe Eva. E adevărat, teologia ne spune că femeile nu sunt îngeri. Dar din logică derivă că sufletul lor nu este unul terestru. Femeile sunt adevărații extratereștri. Nu există alți extratereștri decât femeile, care cuceresc cu iubirea din inimile lor asemenea războinicelor armate ale tătarilor. Privește-o.

Privește-i părul parfumat, privește-i zâmbetul și să știi că atunci când îți vei propune să-i privești ochii vei fi o cetate cucerită. Iar ea doar a stat acolo în preajma ta, privind ceva nedefinit și făcând ceva nedefinit. Tu nu vei știi niciodată, dar poate în tot timpul cât tu o priveai, sufletul ei se gândea la tine. Și înțelepciunea spune că toate cetățile sunt făcute pentru a fi cucerite. Primul ei zâmbet pentru tine va fi primul document princiar către crenelurile învinse. Ele sunt adevărații cavaleri, femeile sunt cele care înving. Însă folosesc mijloace sublime și subtile, încât cuceritul crede că el a făcut totul, crede că el e el, dar nu știe că în iubire ea e cea ce împarte cărțile. Ascultă cuvintele înțelepciunii, nu te îngâmfa, nu te crede grozav. Ea te-a observat pe tine înainte să o vezi tu pe ea. Asta era experiența lui cu Miriam cea minunată. Îl ținea de braț și zâmbea , iar privirea îi era

parcă făcută din petale de nufăr. Mereu bărbații au fost cei mândri și neștiutori. Să ții minte, ori de câte ori o privești, că în sărutul ei se află înțelepciunea. Asta ar trebui să ții minte, dar înțelepciunea prea puțini oameni o caută. Mult prea puțini. Dar să știi că în sărutul ei nu se află decât înțelepciune, de vei căuta altceva să știi că nu vei găsi. Te vei crede înșelat și vei cere satisfacție, și nu vei știi probabil niciodată pe pământul acesta că trișorul a fost doar inima ta. În sărutul ei frumos nu se află decât înțelepciune, dar înțelepciunea cuprinde atâtea lucruri, încât intelepciunea cuprinde totul, în sărutul ei e totul, dar trebuie să înțelegi că ceea ce vei găsi acolo este înțelepciunea Sfântului Unic, altfel inima ta îți va fura toți așii, și vei pierde. Petale de nufăr. De fapt noi nu putem ști ce cuprinde privirea lor. De fapt nici nu mă interesează privirea lor. Doar privirea ei. Ce e acolo? Voi ști

vreodată? Privirea celei mai frumoase fete e o ideogramă compusă din două caractere. Și de aceea este atât de frumoasă, fiindcă ideograma aceea cuprinde ceva ce nu voi putea înțelege niciodată, ceva ce nu voi putea decât să iubesc pentru veșnicie. Adevărații filosofi sunt femeile. Iar ele, asemeni lui Isus din Nazaret și lui Socrate nu lasă nimic scris. Era frumoasă. Ți-aș putea-o prezenta pe cea mai frumoasă dintre fete, dar la ce ți-ar folosi? Și, de asemenea, mie – la ce mi-ar folosi să mi-o prezinți tu? Eu ca și cum cineva ne-ar face cunoștință cu un înger. Într-adevăr suntem făpturi cerești în sufletele noastre, dar pământul ne trage în țărână și nisip, în stânci și deșerturi. Rabbi Yisra’el Bliume știa că nu e bun că talmudist, era prea romantic. Simțeai că Miriam e frumoasă chiar și dacă stăteai cu ochii închiși în apropierea ei. Toate gândurile astea despre iubire le făcuse în tinerețe, când o cunoscuse pe Mary, în orășelul în care venise

ca refugiat de război din Cernăuți. Era asemeni prințesei lebădă, din tabloul lui Vrubel. Să nu o crezi când nu te privește, dar să o crezi când îți spune că iubirea ei ești tu. Noaptea ochii ei străluceau asemenea cerului înstelat și întunecat. Nu era bun ca talmudist, dar sunt unele femei, cum a fost Mary, care te cuceresc și te înving. Bliume era un om învins. Frumusețea îl învinsese, cu mai multe zeci de ani în urmă, pentru totdeauna. Iubirea te învinge. Ești învins de ceea ce iubești. Dacă iubești ești un om învins și fericit. Scopul nici unui om în viața creată de Elohay nu este libertatea. Libertatea, așa cum o înțelege laicul, înseamnă moarte. Omul a fost creat ca să fie învins. De Dumnezeu, de om, de iubire. Rabbi Yisra’el Bliume a fost creat de Adonay ca să fie învins de Mary. Lumina zilei de sâmbătă i se amestecă în păr și fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc

Chagall și aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur. -Te iubesc, Yisra’el! Iubirea e aceea ce luptă. De aceea l-a binecuvântat îngerul pe Israel. Pentru că oricine luptă iubește. Altfel nu ar putea-o face. De aceea femeile sunt cei mai buni războinici. Atâtea gânduri, cugetă Yisra’el uneori, încât frumusețea lui Mary e umbrită de enunțurile logicii. Ce se întâmplase de fapt în ziua aceea? Veniseră de la sinagogă și se sărutaseră în cerdac, înainte să intre în casa unde era Ana cu copiii. Tot ce trăiseră împreună acum era estompat, era îndepărtat asemeni unei pelicule vechi și atemporale de iubire. Mary era marea actriță ce apare în filmul vieții lor, iar el era pajul prințesei, pentru că toate marile actrițe sunt venite din lumea basmelor. Întradevăr, totul e atât de apropiat asemeni frumuseții. Când e lângă tine frumusețea, totul e atât de prezent asemeni

unui vânt electric de sfârșit de vară și atunci… -Te iubesc. Omul nu este un om de zăpadă. Deși mulți încearcă să fie. Omul nu e un idol de piatră. Deși mulți așa se văd. Omul este o făptură a vieții. Cu o inimă care bate mereu, cu un creier plin de substanțe chimice și cu un suflet care parțial se conectează la inima aceea neliniștită și la computerul ăsta biochimic care este creierul omului. Omul este o făptură vie. Omul este o făptură. Viața e mai mult decât orice și-ar putea imagina omul. Omul a fost făcut ca să-l iubească pe om. Asta este legea vieții. Așa spune Stăpânul, Sfântul Unic, Cel binecuvântat. Dar omul este neștiutor. Cel neștiutor caută iubirea în plăcere, pe când cel binecuvântat de Adonay, acesta găsește plăcerea în iubire. Nu ești o stâncă, nu ești o plantă, nu ești un stâlp de sare, nu ești un idol de gheață, dar ești un om. În tine e viață. În tine e ceva sublim. Orice om e un

copil murdar pe față. Amintește-ți. Amintește-ți de trecut. Ești așa de bătrân? Cât de bătrân te crezi? Crezi că ești de o vârstă cu vremurile, crezi că știi totul? Doar cu puțin timp în urmă erai un copil curat, uită-te la tine acum. Doar cu puțin timp în urma deabia te născuseși și erai asemeni unui mâț mic ținut în brațe de o fetiță. Tu ești acela. Doar cu puțin timp în urmă erai un embrion răcorit de ploaia care era Dumnezeu pentru tine. Toate lucurile acestea Bliume le învățase privind-o pe Mary, atunci când ea era sub aceste ceruri și mai apoi privind-o în inima sa, în amintire. Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma. Întradevăr trebuie să fim recunoscători lui Elohay pentru oamenii pe care îi întâlnim sub ceruri. Oare pentru toți? Posibil. Posibil. Multumește-i lui Elohim Adonay YHWH pentru fiecare om pe care l-ai întâlnit

vreodată. Pentru ca în om e viața, deși în inimile multora se afla moarte. Privește-i pe oameni cum erau pe vremea când aveau aripi și îi vei mulțumi Stăpânului, așa cum îi mulțumești când privești un fluture, o libelulă sau o floare. Pentru că florile au cele mai frumoase aripi. Florile de lumină. De aceea sunt femeile frumoase. Pentru că sunt făcute din petale. Pentru că parfumul ce îl răspândesc le izvorăște de sub limbă, cum spune Scriptura. Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma. -“Sufletul meu suspina și…” Acum erau pe veranda cu stâlpi și priveau cerul acoperit de nori incandescenți. Le plăcea uneori să se oprească și să stea pur și simplu și să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hârtie, plopii de pe stradă care erau scuturați de vânt foșnind asemeni cântecului vântului când

pornește la drum, lumina – atât de puternică, încât îți pare că te-a înghițit... Mary era atât de aproape, asemeni unui cântec infinit. Miriam murise în urma unei boli în 1959, dar era vie pentru veșnicie. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să-i zâmbească. Era întinsă pe pat, îi strângea pe Chaim, Rahel și Yehudah la piept și îi zâmbea cu lacrimi în ochi lui Yisra’el. Mary era aici, pentru că Adonay e aici. Viața nu moare. Niciodată viața nu a murit. Viața nu poate muri. Mary era lângă rabin și privirea ei se reflectă în ochii lui adânci împreună cu reflexia privirii de copil a lui Elohay.

III G-d

-Tati, de ce e Dumnezeu nevăzut? Ce întrebări îi puseseră copiii de-a lungul anilor. Apoi nepoții când veneau din Israel după 1990. Întrebări dialectice. Ce s-ar fi putut răspunde? Nimic, de fapt, dar copiilor trebuie să le dai un răspuns. Copiii, cei care sunt coborâți de câteva ore din trenul veșniciei și care te privesc cu niște ochi ce, cu câteva minute înainte, îi priveau pe îngeri trebuie să le răspunzi, trebuie să le spui ceva, orice poți fabrica din mintea ta plafonată. Probabil că e normal ca un copil de trei, patru ani să întrebe: ‘Tati, de ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu?’ Probabil că e absolut normal. Probabil că, doar cu zile înainte, ochii lor uriași îl priveau pe Elohim. Copiii și bătrânii sunt, pe pământ, făpturile veșniciei. În zâmbetul ceresc al copiilor veșnicia e prezentă în fade out, iar la bătrâni ea se face simțită

asemeni unui mixaj în fade in între clapele de pian mișcate de picăturile de ploaie și vântul purtat de ocean asemeni unei sticle ce poartă o scrisoare către ceilalți Ochi. Unii și-L imaginează pe Dumnezeu asemeni unui Ochi, iar alții asemeni unui Triunghi, dar evreul îl vede pe Dumnezeu în tăcere. Dumnezeu este tăcerea cea mai lungă, Dumnezeu este tăcerea care vorbește, Elohim pentru îngeri este cântec și pentru om este tăcere. Trebuie să taci mult, mult timp pentru a ajunge să-L auzi pe Dumnezeu tăcând, pentru a putea ajunge să-L auzi pe Dumnezeu stând chiar lângă tine și tăcând pentru tine. Tăcerea este creația lui Elohim pentru că cele mai frumoase și binecuvântate lucruri se spun fără cuvinte. Pentru că gura nu e nimic, pentru că mintea e prea puțin și pentru că inima e un om. Doar inima e un om. -„...și tânjește...” -Tati, tati! -Da, ce este îngerașule?

-Tati, uite! Vezi? Uităte. Uite ce am făcut. -Domnișoara Rahel Bliume, ce-l tot bâzâi pe tati Yisra’el? Tati trebuie să se roage că mâine e sâmbătă. -Da, mami, da... -? -Am făcut ceva și vreau să-i arăt și tatei. -Și mă rog ce-ai făcut?... nu văd decât doi biscuiți de eugenie desfăcută. -Sunt tablele lui Moșe și am scris Tora pe ele. -Dar tu nu știi să scrii, domnisoară, spuse Miriam. Miriam voii să mai adauge ceva, dar Yisra’el îi făcu semn să tacă. O luă pe micuța copilă în brațe și stătură așa frunte lângă frunte, rugându-se amândoi încet, Rahel privind cu reverență biscuiții de eugenie pe care scrisese Tora și Yisra’el privind-o pe copilă de parcă ar fi fost însuși Mose. Toamna îl înconjură pe Bliume asemeni unui incendiu. Se simțea de parcă sufletul îi era îngropat în

frunze galbene și mari, căzute din cer. Acum avea o percepție mai corectă asupra realității. Fiecare frunză era o limbă de foc din vâlvătaia care învăluia întreaga planetă asemeni focului ce nu se mistuia din pustiul Horebului sau asemeni unei explozii atomice care umple totul de frunze galbene și amintiri. „...l-a ars, și n-a pus nimic la inimă.” Cuvintele acestea erau scrise pe piatra de mormânt a lui Bliume. Cuvinte scrise pe hârtie de profetul Isaiahu cu atâta și atâta timp în urmă, ultimele cuvinte care voia sa le spună rabinul, pentru care voia să mărturisească și după moarte. „...și n-a pus nimic la inimă.” Yisra’el Bliume era purtătorul unui mesaj și voia ca atât timp cât va fi amintirea lui Bliume să fie amintit și mesajul pe care îl purta el de când era rabin, și de aceea își comandase inscripția aceasta pentru piatra tombală, care era un sfeșnic cu șapte brațe de bronz, literele

înconjurând baza sfeșnicului. „...l-a ars” Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriașă materialistul putea spune că nu era nimic. Dar tocmai că nu era nimic altceva îl făcea vizibil pe Adonay. Dar omul e ignorant, ignorantul e orb, iar orbul nu mai poate plânge. Când nu mai poți plânge inima îți moare și astfel omul devine încet, încet un robot cu ochi de gheață și cu frunte acoperită de nichel. Dumnezeu era aici. E aici. Și Bliume și YHWH vorbeau. Își spuneau același lucru, asemeni cu două oglinzi puse față în față. -“Sufletul meu suspină și tânjește...” Își mai amintea frânturi din conversația cu băiatul acela pe bancă de lângă sinagogă și supermarket. – Știți… Mă gândesc uneori că

poate faptul că Rembrandt aparține creștinătății, că a pictat Evanghelia și nu orice altceva e o dovadă că la Yeshua trebuie să vină toată lumea. Tot pământul ăsta păcătos. Dar își amintea că băiatul nu spusese Yeshua. Spusese ‘Isus’. –După câte văd vă place mult pictura olandeză, spusese Bliume atunci. Puțin mai târziu tânărul spuse: -Dumnezeu e asemeni unui ocean sferic infinit în talazurile căruia toți ne strigam temerile. Sufletele noastre urlă, fiindcă ne e teamă că nu vom fi auziți, că nu vom fi niciodată auziți. Mereu ne e teamă. Dar în tot acest timp picioarele noastre erau scăldate de valurile dense și tulburi și ne înțepăm în cochilii de scoici aduse din veșnicie. Tânărul făcu o pauză timp în care rabinul tăcu. –Dumnezeu tace, cum tăceți dumneavoastră, ori vorbește, cum vorbesc eu acum; Dumnezeu stă și ascultă, stă și privește... aude. Mereu aude. Cuvinte spuse de miliarde de oameni, șoapte disperate. Toate acestea Dumnezeu ni le

aude. Dumnezeu știe numele a miliarde de oameni, își amintește de miliarde de fețe. – Dumnezeu e viu, milos, îndurător. Dumnezeu e cum nu suntem noi, spusese. Întotdeauna știuse că va fi rabin, dar în timpul Holocaustului simțise că Elohim îl cheamă. Când aproape toată lumea din jurul său era fascinată de moarte, când fetele se îndrăgosteau de militarii S.S., noii oameni ai celui de-Al Treilea Imperiu cu uniforme impecabile și cu o etică de insectă, împrăștiind în jur iluminarea religiei naționalsocialismului, al călăului care se afla în prezidiul sălii de judecată și al nevinovaților care se nasc vinovați; dogma nietzcheană a vinei celui slab în fața celui tare și a inocenței celui tare față de istorie și față de Dumnezeu, față de victime. Doar în acele momente s-a putut observa sursa demonică a filozofiilor unor epoci trecute, filozofii care se transformă treptat în ideologii și apoi încet și în mod fanatic

în religie. Atunci - când lumânările erau stinse în întuneric - , atunci Bliume simțise chemarea lui Shadday, în mijlocul Distrugerii. Dar atunci Yisra’el simțise că este chemat într-un templu plin de lumini. Și intrase pur și simplu. Ce era oare în jurul său? Nu știa atunci, dar tot ceea ce vedea afară era doar degenerare. Da, când se pierde frumusețea vieții începe fascinația morții. Cât despre români, chiar și pentru cei care nu îi disprețuiau pe evrei, pentru ei pământul a atârnat mai greu decât Distrugerea. Au acceptat ordinele Acvilei de Fier pentru un pumn de pământ. “Nistrule pe malul tău /Paște calul Neamțului/ Și cu al Românului/ Calul paște și nechează/ Stalin plânge și oftează/Taci Staline nu ofta/ Basarabia nu-i a ta.” Cântec din timpul războiului. Și mulți au murit, asemeni unui biet Sancho îmbrăcat în armura lui Don Quijote. “De la Odessa la vale/ Vine-un tren cu cinci vagoane/ Încărcat cu militari/

Fără mâini fără picioari/ Și rănitul cel mai tare/ Striga în gurița mare/ Domnule conducător/ Mână trenul mai ușor/ Că rănele tare mă dor/ Și vine o fată mare/ Să-i aprindă o lumânare/ C-așa-i moartea de soldat/ Să moară el împușcat.” Cântec de război. Și au murit fără știe că Sancho e adevăratul erou al cărții lui Cervantes. Quijote e doar fascinat, drogat – trăiește o iluzie; pe când Sancho Panza, țăranul, e cel care îl iubește pe Don Quijote. Sancho Panza e cel care iubește și totdeauna eroii cărților și ai vieții sunt cei care iubesc. Numai că, din păcate, Quijote-ii naționalsocialiști cărora le erau supuși Sancho-ii romani erau cu adevărat duși cu pluta. Și în 41, în 42, în 43, în 44 Quijote l-a dus pe Sancho la moarte, și Sancho s-a lăsat dus, și Sancho a murit și a murit și Quijote. Stai la tine-n ogradă, mă, Sancho, mă și îngrijește-ți via și cireșii și ține-ți mierea în casca de soldat pe care ei vor să ți-o pui pe frunte. Și să știi că un Sancho

care Îl are pe El, acel Sancho e tot ce-a încercat bătrânul hidalgo Alonso Quijano să fie. Așa ar fi vorbit bătrânul Bliume unui român dacă ar fi vrut să-i comunice ceva de la sufletul lui către sufletul celuilalt. Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriașă. Deși Elohim e Stânca. Doar el e Stânca. Își mai amintea că tânărul spusese la un moment dat: -…ar trebui plătite daune evreilor pentru Holocaust… Iar el răspunsese: -De către cine, de către diavol? Da, Elohim e Stânca, uriașă precum credința. Noi oamenii nu îl vedem pe Stăpân până nu ne izbim de el, așa cum ne izbim de o stâncă ocrotitoare în noapte și munte, înconjurați din toate părțile de furtună și flăcări. Izbitura doare puțin, poate puțin mai

tare, dar izbitura aceasta e ceea ce ne anunță salvarea. La adăpostul acestei stânci putem plânge în hohote și putem fi fericiți. Toți suntem copii la urma urmei, dar lucrul acesta îl învățăm la sfârșit, căci copilăria sufletului aduce înțelepciune. ‚Elohim e Stânca. O vezi? Inima ta e o mare cu valuri ogivale, iar Stânca e acolo la un capăt al ei. O vezi. Dar mai întâi, îți vezi inima? Hai să intram în ea. Mergi până la Stâncă sus pe o cămilă ce urcă și coboară pe valuri. Și dacă vei găsi Stânca, dacă o vei găsi du-ne și pe noi la ea. În deșertul acesta verde și sărat de valuri să plecăm cu toții cu caravane de vite de deșert până jos la picioarele Stâncii. De ce? Pentru că în sufletele noastre nu se află nimic. Poate doar marea, sau poate doar dune de sare, sau poate doar nisip. Nisip. Noi ăștia de care te izbești la tot pasul pe stradă suntem oameni cu suflete de nisip. În noi bat uragane de nisip, zbuciumându-ne și lăsându-ne

aproape morți de fiecare dată. Mările din noi ni se izbesc de inimi, nu de Stâncă, și de aceea suferim. Mereu suferim, deși suntem oamenii de succes, deși suntem cei care facem cărțile, deși pentru noi nu sunt secrete pe pământ, iar universul și focurile de artificii au fost făcute pentru plăcerea noastră. Noi suferim cu toții pentru că inimile oarbe sunt cele ce suferă.’ Cuvintele acestea le auzise distinct într-o viziune în care nu știa dacă este treaz sau adormit, dacă oamenii l-ar mai numi viu sau dacă a trecut deja dincolo, o viziune în care era înconjurat de peisajul unui tablou ale cărei elemente se schimbau de la câteva momente la altele. Acum parcă erau valuri pictate de David Caspar Friedrich, iar după câteva momente parcă se afla în mijlocul unui deșert uriaș și mort pictat de Salvador Dalí. Dar, în mod neobișnuit, se auzeau valurile spărgându-se de stânci, în văzduh se auzeau strigătele grăbite ale pescărușilor căci era chiar la

capătul deșertului și mai departe începea marea. El, rabbi Yisra’el Bliume venea din valuri, mergând prin apa foarte caldă, și privea deșertul dinaintea lui, care se întindea după umbra prelungă a stâncii. Pe lângă valuri trecea o caravană de cămile care se îndrepta spre pustiu, și unul din oamenii din caravană, care era fratele lui Yisra’el Bliume, Baruch Bliume, care murise la Dachau îi vorbea. Ruchi devenise om al deșertului, ce viziune ciudată, dar Bliume știa că Dumnezeu îi vorbea. Cu mintea nu putea înțelege nimic, dar Dumnezeu oricum nu poate fi pătruns cu mintea. Cuvintele spuse de Dumnezeu trebuie să le asculte urechea sufletului, inima e aceea care poate înțelege. Știa asta. Acum o știa. Și Ruchi îi spunea: -Ascultă tăcerea Stâncii... Își amintea o altă întâmplare cu Rahel, de când era ea mică. O prietenă de-a lui Mary o întrebase odată pe Rahel, spunându-i: -Tu ce ești, ești o fetiță mică-mică? Iar

Rahel răspunsese: -Nu, sunt evreică. Bineînțeles că Rahel știa că este și fetiță, dar adevărul e că în acei ani – câțiva ani după Shoah – în familiile evreilor credincioși accentul fusese pus mult mai mult pe credință, decât oricând. Rahel știa că este fetiță, dar nu i se amintea în familie acest lucru în fiecare zi cum i se amintea că este evreică. Era modul lor de a se apăra. De zeci de secole evreii s-au apărat cu litere. Simțea că sfârșitul căutărilor sale venise. Elohim îi vorbise și apoi i se revelase sub forma unei bucăți de pâine neagră și a unei căni mari de metal cu lapte. Acum știa și povestea se sfârșise. Acum găsise ceea ce căutase și intră în lumină. Acum știa, dar mai știa că cei care cunosc adevărul sunt respinși de ignoranți și simpli după cum este respins adevărul. Privea bucata de pâine și cana cu lapte și vedea o manifestare a lui Dumnezeu. Acum stătea pe banca din

cimitir și avea o viziune; pâinea cea neagră îl sătură și laptele se transformă în vin. Da, sfârșit. Sfârșitul tuturor lucrurilor. Corabia care se izbește dintr-o dată de pământul cel nou, de cerul cel nou. Corabia care se izbește de cer. Bliume. Astăzi el s-a izbit de cer. „...circumcised the eighth day, of the stock of Yisra'el, of the tribe of Binyamin, a Hebrew of Hebrews; concerning the Torah, a Parush; concerning zeal, persecuting the assembly; concerning the righteousness which is in the Torah, found blameless. However, what things were gain to me, these have I counted loss for Messiah. Yes most certainly, and I count all things to be loss for the excellency of the knowledge of Messiah Yeshua, my Lord, for whom I suffered the loss of all things, and count them nothing but refuse, that I may gain Messiah and be found in him, not having a righteousness of my own, that which is of the law, but that which is through faith in Messiah, the righteousness which is from God by faith; that

I may know him, and the power of his resurrection, and the fellowship of his sufferings, becoming conformed to his death; if by any means I may attain to the resurrection from the dead. Not that I have already obtained, or am already made perfect; but I press on, if it is so that I may take hold of that for which also I was taken hold of by Messiah Yeshua. Brothers, I don't regard myself as yet having taken hold, but one thing I do. Forgetting the things which are behind, and stretching forward to the things which are before, I press on toward the goal for the prize of the high calling of God in Messiah Yeshua.” Astea erau cuvintele. Dar oare care erau lucrurile pe care i le spusese băiatului acela? ‘Cauți sensul vieții? Asta cauți? Eu n-o să mai trăiesc mult în pantofii ăștia, dar pot să ți-l spun, dacă vrei să-l știi.’ Soarele strălucea mare deasupra supermarketului, asemeni unui glob uriaș de Crăciun. În jur oamenii erau frumoși și diferiți. Bliume își amintea că îi

mai spusese: ‘Dă-mi voie să-ți spun ceva. Tu ai spus că singurul pictor cu adevărat important e Rembrandt. Eu vreau să-ți spun că din toate cărțile scrise de om cele mai multe sunt fără importanță. Iar multe dintre ele sunt declarate mari opere ale umanității, dar de fapt nu valorează nimic. Și când un om cu suflet de artist se formează la școala unor asemenea cărți trăiește într-un paradis artificial, într-o iluzie alternativă… Alternativă, dar totuși, doar o iluzie. Și apoi când omul acesta cu suflet de artist se izbește de ceea ce pe pământ se numește realitate, ori își deschide ochii, ori e distrus într-un fel sau altul. Distrugerea poate fi și doar o atrofiere a sufletului, dar ce îngrozitoare distrugere este și aceasta. Deschide-ți ochii, băiete. Deschide-ți ochii.’ Apoi, după o tăcere de câteva momente Bliume continuă: ‘Dar asta e doar jumătate din ce ai de făcut, sau poate chiar mai puțin de jumătate, cine știe cât. Cealaltă jumătate e Dumnezeu.

Fără Dumnezeu ne e imposibil să ne deschidem ochii. Nu lăsa lumea să te înghită și nu lăsa răul din lume să-ți mănânce sufletul. Orice ar fi în jurul tău speră, pentru că Dumnezeu e bun. Isus, cum îl numești tu.’ Un lucru pe care Bliume îl știa era că găsise ce căuta el și poporul său, dar nu înțelegea cum de era posibil. Ăsta să fie planul lui Dumnezeu? Asta să fie voia lui Dumnezeu? “Zdrobit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința…” Cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Iar norii, norii arătau așa cum Bliume nu-i mai văzuse niciodată, întunecați și luminoși. Cerul arăta asemeni cerului unei planete străine din cine știe ce trilogie sci-fi la a cărui realizare cinematografică au lucrat zeci de oameni. Cerul era nou astăzi. Cândva, la începutul anilor ’60 Bliume scrise pe una din foile carnetelului pe care îl avea acum în buzunarul de la piept: ‘21 Februarie 1961/ Lugoj: Am

luat hotărârea că, având în vedere, că nu mă mai recăsătoresc după Mary, nici să nu mă mai gândesc la nici o femeie. Vreau de-acum să fiu o carte închisă. Azi mi-am imaginat un lac întins a cărui margini nu sunt cunoscute, pe malurile căruia cresc ferigi și în a cărui apă se află păstrăvi. Felice, sora lui Mary, îmi tot spunea într-un timp că în Scriptura ei scrie că dacă mă apropii eu de El se va apropia și El de mine. Vreau ca ochii mei să fie plini de Elohim și vreau ca inima mea să fie plină de Elohim și nu de cine știe ce femeie. Vreau să-mi schimb natura și când mă uit în inima mea să-l văd acolo pe Elohay și Elohay să mă vada pe mine ori de câte ori se uită la mine. Oricum adevăratele arme sunt la mine. Nu mă tem de Crăiasa Zăpezii, de Vrăjitoarea cea Rea sau de autoproclamata regină a Narniei. Shaday, de ce nu putem rămâne copii?! Shaday!...’ După ce Mary încetase din viață Bliume începuse să țină un jurnal, în care nu scria prea des,

notându-și doar hotărârile importante și evenimentele care demonstrau că viața este un dat dacă nu magic în sine, este magică prin miraculosul ei. Foaia era acoperită cu rânduri de mărime obișnuită scrise cu creion chimic. -Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deșerturilor, iar el era iarăși copil. Și cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Cuvintele lui Ysra’el Bliume: -Știi pentru ce te afli aici? mă întrebase. -Nu, am răspuns, privindu-l probabil cu teamă. Dar n-am spus nimic; cel mai curajos om e cel care-și ține gura și nu spune cât îi e de teamă, cum spune proverbul. -Nu știi? îmi spuse din nou ofițerul care stătea în fața mea. Am tăcut. -Vorbește! a strigat el, nu prea tare. Mă privea cu mare atenție ca un legionar.

-Nu pot să știu, tovarășe ofițer, am spus umil. Mi-a întins pe masă o bucată de hârtie. Aceasta: ׁ‫הרצים יצאו דחופים בדבר המלך והדת‬ ‫נתׁנה בשושן הבירה והמלך והמן ישבו‬ ‫“לשתׁותׁ והעיר שושן נבוכה׃‬ Гонцы отправились быстро с царским повелением. Объявлен был указ и в Сузах, престольном городе; и царь и Аман сидели и пили, а город Сузы [был] в смятении. Alergătorii au plecat în grabă mare, după porunca împăratului. Porunca a fost vestită și în capitala Susa. Și pe când împăratul și Haman stăteau și beau, cetatea Susa era îngrozită. Ștafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută și în capitala Suza. Regele și Aman ședeau și beau, iar cetatea Suza era în fierbere.” -Ce zici, îți amintești?

-Sărbătoarea Purimului?... De săptămâna trecută?... am pronunțat încet, ca printr-o transă cu eter. -Ai spus sau n-ai spus cuvintele acestea la sinagoga de pe strada Maxim Gorki, săptămâna trecută? Îmi spuse ofițerul de securitate, arătând totodată alert și incredibil de plictisit. Am vrut să spun ceva, dar securistul nu mă mai asculta. Se aplecă în față pe scaun, își puse obrazul în mâna dreaptă și luă foaia din fața mea, trăgând-o pe masă. -Ce-ai vrut dumneata să spui, domnule rabin? îmi spuse periculos de politicos. Am tăcut. Mărturisesc că eram vexat. -Știți rusește? mă întrebă. Voi evreii mai știți și rusește. Am dat din cap în semn că nu. -Ce alte limbi știți? mă întrebă din nou. -Germană, am spus răgușit și abia auzit.

-Nu cred că v-a folosit la ceva că ați știut germana. Să știți că tot Ursu de la răsărit e prietenul vostru al jidanilor. Dacă nu era sfânta Uniune Sovietică Socialistă nu știu unde erați acum. Chiar și dumneavoastră. Am tăcut constatând încă o dată cât de vexat sunt. -Bine, dacă nu știți rusește n-o să citim varianta în rusă, spuse. Își mută privirea mai în josul paginii. Urmă un moment de liniște. În încăpere nu mai era nimeni, nici un secretar nici un alt ofițer. Era un interogatoriu pregătitor, neoficial. Afară în fața ușii erau probabil cei doi gardieni care mă aduseseră înăuntru. -Mă rog ce-ați spus dumneavoastră acolo la serbarea dumneavoastră. Împăratul și Haman stau... beau... și cetatea este îngrozită? Sau e... în fierbere? Am tăcut, privindu-l și el continuă

repede ca și cum ar fi vrut sămi taie orice cale de retragere. -N-aveți ce salegeți, domnule rabin! Oricare variantă e rea. Nici nu știu care e mai rea. Problema e că nu știm ce-ați spus de fapt dumneavoastră. Dumneavoastră ați citit din textul ebraic pe care bineînțeles că numai dumneavoastră îl puteți citi. Deci ce-ați spus la sinagogă săptămâna trecută. Dacă cooperați poate vă mai tăiem câțiva ani. Am privit hârtia de pe masă, apucându-mi barba în palme, văzând oblic raportat la mine cuvintele din prețioasa carte Estera din scrierile iubirii inimii mele. Lângă bucata de hârtie era mâna stânga a ofițerului și un ceas de buzunar al cărui minutar părea că se oprise. -Ce-ați spus? Îl priveam cu ochii aproape în lacrimi – fără să știu de ce sunt așa de emoționat – și tăcând.

-Domnule, îmi spuse el pe un ton respingător. Noi, comuniștii, suntem cei care v-am salvat pe toți jidanii de la moarte. Cel puțin prin părțile noastre. Nu meritam un pic de recunoștință? Înțeleg, Purimul e o sărbătoare de când ați scăpat de la moarte. Acum v-am scăpat noi cu brava noastră Armata Roșie. Nu merităm și noi ceva. De ce nu țineți și voi sărbătoarea lui Octombrie?... Măcar un douăj’trei Augúst… de ce nu vorbiți despre minunatul nostru tovarăș Stalin în adunarea aia a voastră?! Acum se îndulcise, dar apoi reveni la tonul amenințător de mai înainte. Te-așteaptă ani grei, băiete. În splendoarea asta de lume populară dumneata spui că poporul e îngrozit? Că poporul e în fierbere? Ce vrei burjuiule, revoluție împotriva Revoluției? Dar nu-i nimic… noi avem exact ce vă trebuie. Următorul Purim o să-l ții la Canal, dacă o să mai ai chef tu de sărbători!

Îl priveam și mă gândeam că văd o bestie educată, o bestie care a învățat îndeajuns să ajungă ofițer, locotenent sau poate căpitan. I-am explicat că nu spusesem nici ‘îngrozit’ nici, ‘în fierbere’ Că nu folosesc Bibliile românești. Că nu știu rusă și că nu pot fi învinuit pentru orice ar scrie acolo. I-am explicat că ceea ce spusesem fusese: “meh’lek haw-mawn’ yaw-shab’ shaw-thaw’ aw-yar’ shoo-shan’ book”. “Book”, adică perplexă. Dar nu am putut să-I spun că Purimul nu însemnă pentru noi și altceva, și un pic de speranță și libertate, atâta cât să ai curajul să-ți faci o casă undeva și să fii fericit. Așa că am tăcut. Apoi îmi spuse ceva ce parcă mă izbi în moalele capului. -Știți, domnule rabin, și eu cred că există Dumnezeu… Acum tăcu el. -Adevărat? am întrebat. -Dar cred că Dumnezeu vrea ca noi să facem

dreptatea pe pământ. Isus nu a reușit să-i schimbe pe oameni așa că Dumnezeu l-a trimis pe Lenin. Dumnezeu m-a trimis pe mine. Cred că am rămas cu gura căscată. Apoi securistul continuă. -Domnule rabin… aa… cum vă numiți exact? îmi deschise cartea de identitate și citi: Isroel Bliume. Harașo, fratele meu!... cum spuneam… n-am ce să fac. Trebuie să vă trimit. Ați fost denunțat, am citit împreună ce ați spus, ați spus și dumneavoastră ce ați spus și… îmi pare rău… Acum vorbea că un chelner destul de prietenos și care se vede silit să le spună la niște clienți că nu mai are nici o masă liberă. Dacă n-ar fi venit brava Armata Roșie pe-aici probabil că și ofițerul ăsta ar fi fost un chelner amabil pe undeva. Singurul lucru bun la el era că în mod sigur nu fusese niciodată legionar, dar când îl priveam în exercițiul funcțiunii uneori aveam impresia că parcă era.

-Îmi pare rău, domnule Bliume… Pentru o predică de Purim. Pentru un verset de Purim. -…știți, și la noi e birocrație, un altfel de birocrație. Mă gândeam că omul ăsta din față mea îmi spune că nu mai am nici o speranță. Ofițerul făcu un raport scris de mână asupra interogatoriului ce tocmai avusese loc. Ofițerul îmi spuse că trebuie să scriu o declarație, în care să raportez ce am spus împotriva republicii populare și a proletariatului și apoi să dau numele elementelor reacționare și dușmanilor poporului pe care îi cunosc. Imaginile din fața mea se dilatară, arătând asemeni unui vis sau a unui tablou de artă modernă. Știam că în curând am să fiu bătut cu cizmele. Se auzi ușa și mă asteptam la orice. În încăpere intră un alt ofițer, mai în vârstă. -Ce se-ntâmplă aici?

-Un dușman al poporului, tovarășe colonel, spuse ‘chelnerul’, ridicându-se în picioare, dându-i foaia pe care scrisese raportul. Colonelul luă foaia plictisit fără să se uite pe ea. Apoi spuse: -Ai pregătit mașina? -Nu, n-am avut timp, a trebuit să… vedeți…, spuse ‘chelnerul’, arătându-mă pe mine. -Și n-ai putut să trimiți unul din gardienii ăștia proști de la ușă să se ocupe de mașină? Știi că trebuia să plecăm de o jumate de oră? Am adus puștile, mi-am luat hainele de vânătoare, băiatumieu cel mic așteaptă jos. Totul e gata și tu interoghezi bărboși. E vineri. Nu te-nțeleg. Vrei să te transfer la Dorohoi? Nu-nțeleg, ce vrei? Vrei să ai probleme? Nai putut să repari motoru’ până acum? Și ăsta cine-i, un țigan? Apoi, privindu-mă pe mine, îmi spuse: Ești țigan? Pălărie neagră, pletos, bărbos… Ești ceva bulibașă? Te-a prins cu

aur? Voi țiganii nu prea pricepeti marxismul. -Nu e țigan, e… Colonelul nu-l mai ascultă, se apucase să citească raportul. -Și pentru asta n-ai reparat motorul la mașină? -Vă rog să mă scuzați, tovarășe colonel… spuse ofițerul. -Ba, barabulă! Pentru un amărât de rabin care nimeni în afară de el nu știe cea spus într-o predică ce nu interesează pe nimeni! Ești așa de prost că ar trebui să ți se ia din grade. Pleacă și pregătește cealaltă mașină. I-am promis lu’ ăla micu’ al meu că-l duc la munte. -Dar… spuse ofițerul care mă interogase. -Dă-l în fasole!... Lasă-l, de bărbosu’ ăsta mă ocup eu! ‘Chelnerul’ rămase în picioare, tăcând respectuos și privind ceva incert. -Pleacă odată! se înfurie colonelul.

După ce ‘chelnerul’ ieși precipitat, colonelul se așeză la masa la care eram eu și îmi spuse: -Domnule rabin, dumeavoastră nu sunteți de Canal. Cel puțin nu încă. Probabil stați și vă minunați de ce dobitocii se ocupă de securitatea glorioasei noastre republici. Dar am să vă arăt că greșiți. Și am să vă mai indic un lucru la care greșiți. În primul rând: nu sunteți de Canal. O să primiți o bătaie bună și apoi o să mergeți acasă. Scrise trei sau patru rânduri pe raport. Cât despre foaia asta, asta o vom păstra în cazul că dobitocii ca cel care a lucrat cu dumneavoastră o să mai primească ceva despre dumneavoastră. Și apoi trebuie să vă spun. Lăsa-ți-l pe Dumnezeu odată pentru totdeauna. Citiți-i pe Marx, pe Engels… pe Lenin. Vă rog lăsați legendele. Îi un singur lucru sfânt pe lumea asta: dialectica socialistă. Veniți la noi și o să vedeți că partidul vă va primi cu brațele deschise. Veniți la

sânul iubitor al partidului. Nu vă doare să luptați împotriva binelui? Vă spun toate astea pentru că vă iubesc. Nu mai rătăciți, cu Biblia voastră, cu religia și misticismele voastre și cu Dumnezeul vostru de contrabandă. Veniți la iubire, îmi spuse cu un zâmbet, socialismul e iubire! Apoi mă bătu cu cizmele și după ce ‘chelnerul’ îi raportă că cealaltă mașină este pregătită, intrară gardienii – tineri și fără prea multa milă. Pe urmă, când mam putut mișca, am ajuns acasă. Cuvintele lui Bliume s-au terminat. -Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deșerturilor, iar el era iarăși copil. Și cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Cuvinte pe care Yisroel Bliume le-a spus lui Mary când Mary nu mai era. Acestea sunt cuvintele. -Mary… Miri… te-am văzut. Aa… o… scuză-mă, sunt așa de emoționat. Tu erai așa de frumoasă. Tu ești așa de

minunată. Te rog, scuză-mă că plâng. Miri… te-am văzut!… așa de distinct, și erai așa de minunată… O!… o… Doamne… pur și simplu te-am văzut. Aa… să-ți spun cum erai! În primul și în primul rând aveai niște aripi mari, probabil că puteai să zbori cu ele. Spun ‘probabil’, pentru că nu te-am văzut zburând. Mary ce pot să-ți spun erai frumoasă asemeni unei ideograme. Erai cea mai frumoasă. Eu stăteam și priveam pietricelele de lângă banc ape care stăteam și tu ai venit, m-ai îmbrățișat, mi-ai luat fruntea în palme. Ai fost atât de aproape, m-ai luat pur și simplu în brațele tale și aripile tale străluceau alb. Și aripile tale erau atât de frumoase Miri, erau atât de curate și de albe, Mi. Știi, atunci mi-am amintit cântecul ăla scris de Pachelbel care îți plăcea atâta să-l cânți la pian și m-am gândit că văzându-te pe tine așa că văd materializarea muzicii, că tu ești un Canon în D și alb. Tu însuți ești un contrapunct venit de la Dumnezeu. Atunci am

înțeles ce nu am înțeles toată viața. Ca să te descifrez pe tine trebuia să-mi notez descoperirile despre tine nu cu litere sau cuvinte, ci cu note muzicale, bemoli, diezi și septimi. Dar nu e totul pierdut; am împrumutat o chitară de la Baruchi al lui Yehudah. Ești un contrapunct, Mi, ești cel mai frumos contrapunct. Și ești atât de frumoasă că trebuie să recunosc că frumusețea ta mă doare. Uneori nu pot să mă uit la tine. Cine ar fi crezut că frumusețea poate să doară… Că fericirea poate să doară… Uneori nu pot să mă uit la tine, deși ești aici. Și noaptea... înconjură lumina ta cu lumina ei, și tu parcă erai o stea albă sau colorată, albastră. Și tu zâmbeai și noi eram atât de aproape... A fost atunci când eram amândoi în mijlocul unei turme de miei care zburdau, privindu-ne cu înțelepciunea pictată de Marc Chagall. Sau poate că nu ne priveau pe noi. Nori s-au învolburat asemeni unor valuri în jurul nostru și am privit cum încet-încet norii

se îndepărtează pe câmp. Apoi s-a înseninat și cerul era deasupra limpede și transparent asemeni unui izvor curat ce oglindește umbra căderii frunzelor. Tu îmi puseseși mâna ta pe după umăr și am stat și am privit împreună turma de miei, îndepărtânduse până când nu se mai văzură decât niște puncte albe spre orizont. Tu mi-ai spus să merg și să ajung turma. Am mers și când am ajuns lângă ea, mieii nu mai erau, în jurul meu era doar o turmă de crini albi pe câmp. Și tu mi-ai acoperit ochii cu aripile și miai zis să ghicesc cine e... am vrut să-ți spun repede : Mary, dar m-am gândit că poate acum porți alt nume. Și ne-am plimbat prin aerul galben asemeni unui strugure, încărcat de funigei și păpădii și tu mi-ai arătat un stol de porumbei, răsfirându-se pe deasupra capetelor noastre, niște porumbei albi de tot. M-ai mângâiat pe obraz și mi-ai arătat cum porumbeii zboară

lin. Aripile lor semănau cu aripile tale și băteau delicat, arătând ca niște pete de cerneală pe o partitură. Când am văzut că porumbeii se așează pe apă ți-am cerut să mergem spre lacul cu trestii să vedem ce porumbei pot fi aceia care se așează pe apă. Tu ai acceptat și când am ajuns lângă apa aceea întunecată și liniștită am văzut că stolul de porumbei s-a transformat într-un stol de nuferi albi. Pe urmă m-ai îmbrățișat și am zburat spre cer trecând prin Lună și prin Lună am trecut și am intrat în inima ta și în inima mea. Am văzut niște ceruri albe care se roteau în jurul Petalelor Albe și apoi cerurile se transformară în niște nori albi răsfirați pe cer și am rămas privind cerul strălucitor și curat asemeni unui izvor acoperit de câteva frunze abia căzute. Pe urmă se lăsă înserarea și am văzut apărând pe cer în loc de stele, nuferi – unul câte unul. Galaxii de nuferi.

Și tu mi-ai spus : ‘Privește nuferii purtați de ape.’ Ce frumos a fost, Mary... Ce frumos a fost. -“…tânjește…” Isroel era mic și fericit, atunci, în August 1930. Merseseră cu toții la mare la Carmen Sylva sau Eforie, cine mai știe unde și stăteau cu toții pe pătură. Erau pe un istm, care după aceea avea să fie înghțit de ape, și Isroel se îndepărtă puțin de Mami și mergea pe nisipul măturat de valurile întunecate care îi udau tălpile. Mergea cu spatele la soarele de amurg. Acum în Octombrie 2008 nu mai își amintea ce făcuse în plimbarea aceea, poate îngânase un cântecel, sau se rugase Sfântului Unic sau poate că își imaginase că tocmai a ieșit în împărăția sa din sufletul mării ori poate toate acestea la un loc. Își amintea că-și privea umbra, ce îi venea drept înainte, înclinându-se puțin când într-o parte când într-alta, iar valurile foșneau asemeni unor mări de frunze de aur ce cad în

toamnele din basme și era atâta fericire atunci acolo pentru mititelul Isroel Bliume de parcă lumina era făcută din miere și când să se întoarcă alergând, răspunzându-i lui Mami, tocmai când se pregătea să alerge spre pătură, Ruchi care căutase scoici frumoase de culoarea ciocolatei, veni la el și îi spuse: ‘-Ma’ea e ma’e, Yis’a’el. Vezi Yis’a’el? E u’iașă. Auzi valu’ile? Ma’ea e bat’ana si ma’e. Tot pământul o aude când vo’beste.’

IV Quiet Day”

“The

-“…inima și carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu.” Toate frunzele se topiseră. Cimitirul era în lumină și lumina era în bătrânul rabin. Frunzele galbene ale puținilor cireși și

ale arțarilor străluceau asemeni aurului armurilor corurilor de îngeri. Yisra’el avea un sentiment de învestire, asemănător înnobilării la rangul de cavaler în Evul Mediu romanic, Yisra’el simțea că primise o sabie și că acum nu mai e singur. Cineva îi strânsese toate lacrimile în palme, privindu-i păcatele desprinzându-i-se din mesteacănul inimii sale, precum frunzele moarte toamna, cineva îi luase toate lacrimile și le transformase în oțel, amestecându-le cu frunzele căzute astăzi peste el în vreme ce el și-o amintea pe Mi cum ți-ai aminti o viziune a oceanului izbindu-se de stânci gotice. Din lacrimi și frunze, din săruturi și aripi Elohim făcuse o sabie pentru Yisra’el, Cavalerul Stelei de Petale de Crin. Pe mânerul de aur al sabiei era încrustat un diamant mare în șase colțuri înghițit în burta unui pește de rubin., iar lama sabiei era făcută din frunze galbene și roșiatice sudate cu lacrimi una de alta și arzând asemeni inimii. ‘Dacă ai

fi avut aripi ai fi putut zbura’, parcă îi spuse lumina privindul. ‘Dacă ți le-ai deschide, le-ai avea’, parcă îi spusese Elohim, Sfântul Unic, binecuvântat să-I fie Numele. Iar soarele strălucea învăluit în raze circulare albe și galbene asemeni inimii de cireș. Acum frunzele foșneau în bătaia vântului, iar pe cerul atât de luminos începeau să se înghesuie nori albaștri. Yisra’el stătea lângă piatra lui Miriam și se simțea că și cum ar sta lângă un mausoleum ridicat la mormântul iubirii. Acum era toamnă, iar el era bătrân, inima îi devenise bătrână precum pământul, inima îi devenise pământ. Aerul era umed și luminos, transparent asemeni unei lacrimi, înconjurându-l pe bătrânul Bliume precum aripa unei dimineți sau priviri. Aerul era o lacrimă. Bliume era atât de aproape de veșnicie, încât deja o putea vedea, putea să o atingă sau să se lase strâns la pieptul ei. Cu picioarele în

noroi și cu inima în cer, așa era bătrânul, cu inima în inima lui Elohim și cu ochii acoperiți de penele mari și albe ale aripilor lui Mary. Cerul începea treptat să fie acoperit de nori făcuți parcă din lumini albastre cu sclipiri cenușii și cețuri albicioase, norii dinspre est ajungându-i pe cei dinspre vest, ca și cum ochiul uriaș al cerului își închidea pleoapele. Începuse să-i fie frig un pic, și simțea cum îl dureau picioarele și mâinile din cauza reumatismului pe care îl avea de treizeci de ani. De cinci ani uneori abia putea merge. Aplecându-și privirea bătrânul observă fugitiv pata galbenă a frunzei care îi era agățată de pardesiu spre mijlocul pieptului, în piept asemeni unei stele galbene. De dealurile din apropiere se agățaseră cețuri și nori coborâți, iar lumina cădea din toate părțile ca într-un mediu subacvatic ori într-un glob umplut cu apă, lichefiindu-se și amestecânduse cu aliajul de aur și cupru

neomogenizat al frunzelor de octombrie. Lumina echinoxului strălucea asemeni unui om, lumina devenise vie. Dupăamiaza de toamnă învăluise asemeni foilor de ceapă tot locul în care se afla Bliume în tonuri de lumină de la alb rece spre alb cald; lumina îl înconjura pe rabin din toate părțile transformată în chihlimbar și frunze. Bătrânul ședea pe bancă în cimitirul evreiesc și ochii săi adânci și sfâșiați de frumusețea lui Shaday, Sfântul Unic, milostiv și plin de îndurare, Elohim fără început și fără vreun sfârșit, binecuvântat să-I fie Numele, ochii lui Isroel Bliume vedeau ceea ce au văzut poate și Șadrac, Meșac și Abed-Nego împreună cu Elohim în flacăra fluidă de oțel a cuptorului babilonian. Cu sufletul înconjurat de întunecimi, Bliume vedea lumina și lumina îl vedea pe Bliume, iar toamna asta parcă era un Holocaust de iubire, fiecare frunză căzută dând foc inimii sale atât de

galbene și desprinse de vânt din părul eternității. Fiecare toamnă ne arde inimile și se transformă într-un Holocaust de iubire și tristețe. Cerul fierbea umplut de nori uriași și de soarele ale cărui raze de rubin și diamante erau săbii prelungi și lichide. Bătrânul ținea în mâini crucea strălucirii de indescriptibilitate lichidă a unei raze de soare. Bliume era Cavalerul Stelei de Petale de Crin, Bliume era un Cavaler Jedi al luminii care spăla inimile oamenilor și șuvoaiele de munte, iar iubirea era o sabie încrustată cu devoțiune și sentimente. În inima lui de țărână, povârnișuri și pietre fuseseră făcute drumuri. Îngeri inzauati urcaseră până sus în inima sa și acolo zidiseră un templu cu podeaua acoperită de zăpadă și în al cărui zid dinspre apus se oglindeau dreptatea și mila lui Elohim, cel viu, plin de har. Multe dintre pietrele de mormânt din cimitir erau atât de deosebite,

atât de pline de spiritualitate iudaică, însă privind piatra pe care Chaim o realizase pentru mormântul mamei sale în anii nouăzeci după revoluție rabinul nu se putea gândi decât că era strălucitoare ca o lacrimă. Era o sculptură în sticlă. Băiatul lor cel mare era professor de sculptură la TelAviv și piatra pe care o făcuse era cu adevărat minunată. Monumentul era compus din trei elemente: un soclu turnat în sticlă și tăiat în fațete asemeni unui diamant uriaș pe care se află un Maghen-David tridimensional de asemenea turnat în sticlă alcătuit din două piramide echilaterale ieșind una din alta reprezentând o stea a lui David, dar având în total opt colțuri 3D. Al treilea element era o placă de cupru fixate în marmură în fața diamantului de sticlă pe care erau scrise cu litere evreiești numele lui Miri precum și data nașterii și a morții, iar dedesubt erau scrise tot cu litere evreiești cuvintele din psalmul 23: “…nu mă tem

de nici un rău, căci tu ești cu mine.” În apropiere sub un cireș aproape golit de frunze se află piatra pe care Chaim o făcuse pentru mătușa sa creștină Felice. Având în vedere că trăiseră într-un orășel atât de mic unde majoritatea locuitorilor, afară de cazul în care se urăsc, sunt în relații dacă nu amicale cel puțin cordiale și nici măcar străinii nu sunt cu adevarăt indiferenți unii față de alții, și – deasemenea – având în vedere că Bliume era rabinărul, Felice fusese înmormântată alături de poporul ei. Deși Chaim era o combinație de evreu ortodox și hasid îi făcuse mătușii sale pentru mormânt o sculptură, căci ca și cealaltă era o adevarată sculptură, care să reprezinte sufletul de explorator spiritual al mătușii sale. Explorator spiritual, așa o numise cineva odată pe Felice, și ei nu îi picase prea bine, dar trase o bună porție de râs cu persoana aceea și la sfârșit îi spusese că nu contează dacă

ești explorator spiritual sau nu, atât timp cât la sfârșit te naști din nou ca și un plăpând și micuț mieluț într-o turmă. Unul din cele mai mari regrete în viață ale Felicei era că nu râsese mai mult, asta spune cam despre ce fel de om era se gândea acum bătrânul Bliume. Piatra funerară era o sculptură care reprezenta răstignirea lui Isus Hristos înscrisă într-un plan sferic, capul, mâinile și tălpile lui Hristos întâlnindu-se și convergând spre același punct – închizând un glob de sticlă pigmentată în cea mai mare parte cu un pigment alb care o făcea să aibă aspectul de masă incandescentă. Era o sculptură frumoasă, Chaim o iubise mult pe matușa sa. Pe o placă de bronz erau scrise tot cu litere evreiești cuvintele din cartea lui Isaia: “Eu Îmi apropii dreptatea; ea nu va fi departe și mântuirea Mea nu va întârzia. Eu voi pune mântuirea în Sion și slava mea peste Israel.” Privind în jur rabinul observă că începuse să

plouă și simți picuri reci de apă stropindu-i fruntea și pleoapele, iar ziua luminoasă de toamnă făcea ploaia să semene cu o ploaie de lumină sau de flăcări de lumânare, totul parcă luase foc în jurul său, Bliume se află înconjurat de un foc blând si lichid. -“…după Dumnezeul cel viu.” Bătrânul se simțea asemeni unui mesteacăn în flăcări, nu stia cât timp mai avea de așteptat până să se transforme în cărbune și apoi în diamant. Ce nu știau toți oamenii aștia din jurul său era că Elohim avea secretul magic, piatra filozofală care transformă sufletele oamenilor în diamante, care poate transforma orice suflet în diamant. Își amintea predica pe care i-o spusese băiatului cu o zi înainte. Băiatul spusese: Sunt obișnuit să fiu tratat ca un gunoi, pentru că asta sunt. Am ales să fiu un gunoi și am devenit unul. Asta e ceea ce inseamnă punk. Nu valorez nici cât găleata de gunoi.’ El,

bătrânul îi răspunsese: ‘Greșești. Valorezi mai mult decât dacă ochii tai ar fi fost ciopliți din diamante pentru că diamantele sunt oarbe. Zeii antichității aveau inimile de aur dar ce-ți închipui că inimile de aur sunt mândre că sunt de aur? Știu, ele, inimile de aur că inima trebuie să fie facută din suflet ca să poata bate. Tu ești viu. Suferi, simți rușinea? Ascultă-mă pe mine: aceeași oameni care se leagă de tine pe stradă pentru că odată ți-ai tatuat o svastică sunt probabil exact aceeași oameni care, în alte condiții politice, m-ar fi vânat pe mine. Dar tu, poate că nu m-ai fi vânat. Poate că Dumnezeul tău nu te-ar fi lăsat. Poate că ți-ar fi spus să nu-l necajești pe bătrânul Yisra’el. Nu mai suferi, copile! Marea greșeală a tinerilor e că nu aleg pur si simplu să nu mai sufere, iar a bătrânilor e că nu știu că nu poți pur și simplu alege să nu mai iubești. Păcatul umanismului de la apariția sa a fost acela că l-a facut pe om să-

și închidă ochii fața de adevăratul chip al omului. Ți-a zis cineva ca omul e perfect? Sau că e bun de la natură? Ți-a spus cineva că omul a fabricat binele? Sau iubirea? Deschide ochii și privește. Cand vei trece pe langă oglinzi te vei vedea și pe tine dar poate că Domnul lea pus în calea ta ca să te vezi și să te schimbi. Toți trebuie să ne schimbăm, scuză-mă, nu-mi amintesc numele tău. Toți trebuie să ne schimbăm. Nu asta a spus și profetul tău Isus? Iar cu cei care nu vor să se schim-be ce-ai vrea să se întample? Casa nevizitată se dărâmă, nufărul neprivit se ofilește. Cât despe tine, acuma știi mai bine, să-ți fie de învătătură și iartă. Tu ai fost iertat. De ce nu ierți și tu? Ai vrea ca toți oamenii să aibă mintea lui Einstein și să înteleagă câte ceva din ceea ce ne-a dat Dumnezeu și noi am numit etica? Ei bine, nu inteleg. Și cei proști sunt cei răi. Și probabil că cei răi sunt cei proști. Ce-ai vrea? Comuna? Statul perfect. Societatea

desăvârșită? Lasa-l pe Isus al tău să facă împaratia de o mie de ani când va vrea Dumnezeu, iar tu până atunci iarta și traiește. Și iubește-i pe cei proști. Iubește-i pe cei răi. Nu este asta învățătură creștină? Și toți suntem proști sau răi întrun moment sau altul al vieții noastre. De aceea Dumnezeu ne pune înainte oglinzi. Atunci ar fi rău cu adevărat, dacă Dumnezeu și-ar lua înapoi toate oglinzile pe care le pune pe pământ. Atunci am crede că totul e în regulă cu noi, și eu aș crede, și tu ai crede și unde am merge? Ce s-ar întâmpla cu noi? Fără Dumnezeu. Toți avem nevoie de iertare. Asta e partea frumoasă a vieții. Pentru că iertarea vine în mijlocul lacrimilor. Doar animalele nu au nevoie de ea. Faptul că fiecare om are nevoie de iertare este dovada că Dumnezeu există. Dacă Dumnezeu nu ar exista nimeni nu ar avea nevoie de iertare.’ “…Dumnezeul cel viu.” Băiatul mai spusese: ‘Rembrandt dacă ar fi trăit în timpul Shoahului probabil ar fi

făcut niște gravuri minunate, cărora li s-ar fi dat foc în piețele întregii Europe Centrale de atunci.’ Iar Bliume răspunsese, mai mult pentru sine,: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fară întoarcere.’ Iar apoi unul din ei spusese o istorioară. Fiul risipitor dupa ce se întoarce acasă, este primit din nou ca fiu, dar e sărac, nu mai are nimic. Și fiul risipitor spune fratelui fiului risipitor: ‘Frate, eu sunt sărac și trebuie să robotesc toată ziua ca să mă întrețin. Tu nu muncești din nevoie și tu ești stăpân, și pentru tine munca e o plăcere pentru că munca ta este frumoasă asemeni recoltei de toamnă. Tu ești vinovat de condiția în care mă aflu pentru că nu-mi dai ce ai tu ca să am eu. Tu ești un om rău pentru că ai ce nu am eu, iar eu sunt un om bun pentru că nu am ce ai tu și eu te urăsc.’ La care Bliume cu vitrina supermagazinului reflectândui-se in privire repetase, iarași,

pentru sine, încet: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fără întoarcere.’ Yisra’el ținea ochii deschiși și privea. Inaintea sa se aflau multe pietre de mormânt, de granit, marmură, bazalt sau pietre tocite făcute din roci sfărămicioase, pe care erau scrise numele atâtor și atâtor oameni și pe care erau gravate stele hexagonale. Și Yisra’el vedea cum pietrele sunt spălate de ploaie până cand literele de pe ele se tocesc și se șterg, și stelele se șterg și pietrele se schimbă și nu mai sunt de feluri diferite ci sunt facute din același fel de rocă, și vede cum David, primul copilaș al lui Rahel, care murise de mic se ridică din iarbă și pune una din pietre peste alta făcând altarul Templului lui Dumnezeu și apoi Bliume văzu înaintea sa Templul lui Dumnezeu ridicat din pietrele de mormânt și în el intrară o mulțime mare de oameni, care și ei se ridicaseră din iarbă, poporul lui Dumnezeu. Toți erau îmbracați

în haine de in și Bliume era atât de transportat încat nu-și dădea seama că aude muzică. Apoi îl văzu iarași pe copilaș și văzu că nu era David, nepoțelul său, era alt David. Și toți erau atât de fericiți și-l priveau pe Elohim a cărui inimă umplea Templul. Băiatul îi mai spusese: ‘Un lucru la care nu pot să nu mă gândesc este acela că Dumnezeu e drept și că El îi va pedepsi pe oameni pentru sângele ars al copiilor Săi. Poate că un alt Holocaust ne așteaptă pe toți în fața; Și Tanachul și Noul Testament spun că pământul va arde în ziua Domnului. Yisra’el îi raspunse: ‘Nu știu dacă ai auzit vreodată ceea ce a spus rabinul Hillel, un mare rabin din vremurile vechi: Pentru că ai înecat un om, ai fost tu însuți înecat, iar la sfarșit, cel care te-a înnecat va fi, la rându-i, înecat…! În ciuda tuturor există o dreptate pe acest pământ.”’ Își amintea când mai spusese cuvintele acestea răspunzând la o întrebare de-a lui Miriam.

Miriam îl întrebase odată, prin anii cincizeci: ‘Ysroel, tu ai citit povestirea Verdictul de Kafka?’ ‘Nu, răspunsese el, am citit doar Un artist al foamei, Colonia penitenciara și Procesul. ‘ ‘Procesul, exclamase Mary. Cartea are puncte bune dar nu merită să intre pe listă. Franz Kafka însuși spunea că nu e bună și că mai bine să fie arsă. Da, chiar Kafka a spus asta, spuse Mary cu un zâmbet spre Yisra’el care o privea uimit. Și NSDAP-ul chiar a ars-o. Dar Kafka spunea că în ce-l priveste pe el nu e lucru de calitate și că nu se recunoaște în ea. Și ce mă termină sunt toți aștia, kafkienii aștia care se consideră așa de mari cunoscători de Kafka și spun de Procesul în sus și Procesul în jos și nici măcar nu știu care era atitudinea lui Kafka însuși despre cartea lui. Eu te întrebam de Verdictul. N-ai citit-o!’ ‘Nu.’ ‘Te-am întrebat dacă ai citit povestirea asta pentru că eu am citit-o din nou acum câteva zile și n-am înteles despre ce era vorba în ea și am

vrut să vorbesc cu tine dar erai ocupat, și apoi am citit-o mai înainte și am avut aceeași impresie. Propoziții corecte gramatical vorbind, personaje, evenimente, povestire dar l-a sfarșit mi-am dat seama că nu înteleg nimic. Mi-am spus: arta modernă… dar totuși. Îmi amintesc că mai demult am citit undeva că Verdictul este inspirat sau ceva de genul ăsta de relatia lui Franz cu tatăl său. Dar mai mult de atât nu știu.’ ‘Mary, ai zis bine: arta modernă… Omul modern nu caută să înțeleagă pentru că e convins până în suflet că nu există nimic de înteles. Și atunci produce ceva, ce poate fi ceva de calitate, dar e ceva în care sensul cum îl înțelegem noi ori e aproape inexistent ori e ascuns. De fapt eu înclin să cred că la Kafka sensul e unul ascuns.’ Apoi Mary îi povestise Verdictul și el îi spusese că poate o parte din sensul textului are corespondențe cu textul talmudic în care sunt consemnate cuvintele lui rabbi Hillel. Mai târziu veni și Felice

pe la ei și vorbiră și cu ea despre Kafka, care era un scriitor care lui Felice îi plăcea foarte mult și ea dădu și ea o interpretare propie la povestirea lui Kafka pe care o citise. Georg Bendemann și tatăl său sunt niște oameni înstrăinați de existența reală, lucru reflectat și de faptul că duminică dimineața stau acasă, vă rog să nu vă simțiți jigniți le spuse Felice lui Mary și lui Yisra’el – și unul scrie scrisori și altul citește, sau se face că citește, ziarul; deci scrisori către lumea asta și ziar – ca orice ziar - despre lumea asta. Și astfel, înstrăinați sufletește și alenați spiritual negustorul Bendemann și tatăl său se prabușesc, lucru sugerat și de prăbușirea tatălui pe pat după ce spune “verdictul”și a lui Georg Bendemann care coboară în mare viteză treptele ca pe un plan înclinat. Apoi Georg moare și tatăl său cel mai probabil este un om în întregime distrus sufletește. Dar este un personaj, singurul personaj care îl mai are

povestirea aceasta, care nu este nici înstrăinat nici alienat spiritual, ci care dimpotrivă cunoaște viața reală. Este servitoarea. Servitoarea. Cea care urcă să lucreze în apatamentul în care locuia familia Bendemann, altfel spus să-i slujească și pe care Georg Bendemann, gonind spre moarte, o trantește pe scări, iar ea îsi acoperă fața cu șorțul și spune cele mai minunate cuvinte din univers și din eternitate: “Sfinte Isuse!” Arta modernă?’ exclamase Felice cu un zâmbet privindu-i pe Bliume și pe Miri. După care adaugă: ‘Ar trebui să scriu un eseu intitulat Al Treilea Personaj din Verdictul de Kafka.’ Gânditoare Mary spusese: ‘Dacă interpretarea ta e corectă, cel mai tulburător lucru e că Franz Kafka era evreu.’ Și apoi tăcură amândoua bând din ceaiul negru de China. -“…către…” Ploaia se oprise iarași și Bliume văzu cum cerul se deschide asemeni unor pleoape putându-se vedea

Ochiul lui Elohim din care curgeau picături mari și sărate de lacrimi. Bliume vedea lacrimile căzând asemeni unei ploi și vedea lacrimile căzând una în alta și spărgându-se unele de altele, le vedea sudându-se unele de altele și transformându-se în conturul fumuriu al unui zid cu pietre mari până când băjbâind prin furtună fierbinte Bliume întinse mâna și se izbi de zid, se izbi de o piatră uriașă a zidului ridicat din lacrimile lui Elohim. Avea în față Zidul Plangerii și era înconjurat din toate părțile de furtună de lacrimi. Vedea multe bucați împăturite de hârtie îndesate între pietre. Bliume începu să vorbească zidului, apoi începură să-i curgă lacrimi pe față care erau spălate de lacrimile care curgeau din Ochiul care era deschis în cer și Bliume se rugă în evreiește ridicându-și mâinile – mai sus, tot mai sus, și Elohim era atât de aproape, Elohim îi înconjura sufletul din toate părțile și privind Zidul Plangerii cu rugăciuni sărate

curgându-i din priviri Yisra’el simți că poate intra în zid ca într-un cer. Afară pe stradă o mașină parcă langă gard în capătul dinspre râu al cimitirului. Un om ieși și merse în fața mașinii ridicând capota verificând probabil motorul. Prin geamul deschis al mașinii se auzea un cântec pe care Bliume îl recunoscu: “Oh don’t let them roll again no no no again don’t let them roll again the trains of no return yeahyeah-yeah we need the rain yeah-yeah-yeah to wash the trains endless night torture days trains of no return.” Bătrânul scoase un plic fotografic Kodak din buzunarul pardesiului. Pe plic era scris: ‘Pentru domnul rabin cu prietenie.’ Îl deschise și scoase din el o fotografie pe care i-o făcuse tânărul acela cu care stătuse de vorbă în ziua dinainte. Fotograful numise imaginea ‘The Quiet Day’ și în ea era surprins un moment de tacere al lui Bliume în care, ca și astazi, tăcuse și lăsase lumina să-l înconjoare înauntrul său.

În fotografie rabinul pâlpâia asemeni unei flăcări calme, asemeni unei picături de rouă căzută încet dintr-o frunză luminoasă asemeni unui vitraliu. Fotograful îl făcuse pe Bliume să păstreze lumina, imanent, înauntrul său – pe bucata de hârtie. Privind fotografia bătrânul se întrebă oare chiar așa să fie, fie măcar într-un grad mai mic, ori fotografia asta era o sublimă eroare. Însa Scriptura, Talmudul și filosofia îi spuneau că minciuna niciodată nu poate fi sublimă, iar sublimul este o floare ce poate fi gasită doar în cununa de flori a adevarului. În fotografie Bliume era inundat de lumină și nu era el lumina iar chipul său era chipul unui om care a văzut. A văzut cum Elohim a aruncat din nou steaguri în țărână și a eliberat alți robi, poporul său, sclavii secolului al douăzecilea, preoți ai Dumnezeului Preaînalt și oi de taiat fără colți și fără gheare ca să se apere. Oi care înving. Victime care înving. “Don’t let them grow again don’t let them

learn again don’t let them roll again the trains of no return No No Don’t let them roll again the trains of no return yeah yeah we need the rain…” -Ofra Haza… cea minunată, își spuse încet bătrânul Bliume. “…don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return…”, se auzea din mașina parcată langă gardul cimtirului înainte ca omul să închidă capota de deasupra motorului să se urce din nou la volan și să plece. Iar în ochii lui Yisra’el se aflau stânci uriașe și cețuri lăsate, picuri mari și reci de apă și șuvoaie de munte izbite de pietre mari și colțuroase. Era frig. Era frig în privirea bătrânului și Duhul Domnului Stăpânul se mișca pe deasupra muntelui. Inima lui Yisra’el era un munte înconjurat de cețuri și păduri umede și răcoroase, iar ochii săi erau două stânci șlefuite de un șuvoi învolburat

și rece. Picurii de ploaie ce cădeau printre pietrele ude izbindu-se de apa liniștită a sufletului lui Bliume acoperind-o de cercuri lichide. Iar deasupra ploii și a cețurilor cerul era indescriptibil; albicios și albastriu, și undeva sus, deasupra povarnișului îmbrăcat în ceață, cu o pată de lumină în care uimit Bliume constată că se puteau distinge doua litere scrise cu lumină și nori. Literele alef și omega erau scrise în partea de sus a cerului din privirea lui Yisra’el cum a fost ea imprimata pe lentila aparatului de fotografiat. Privind fotografia color pe care o primise, Bliume se simțea de parcă era înconjurat de o pădure de brazi înalti de treizeci de metri cu scoarța udă și neagră. Și în jur era atâta tăcere încât tăcerea se transformă în muzică, o muzică a cărei partitură era scrisă cu pietre și apă, stânci, pământ și ferigi verzi, gențiane și jnepeni, lumină și frunze mari aduse de vânt. Sunetul blând al unui pian ale căror clape erau apăsate de

picurii de ploaie, mari și păstoși precum picăturile de acuarele amestecate cu multă culoare, amestecate cu frunze și nori, cu ploi și tăceri, cu iubire și așteptare, cu amintiri și cu tăcerea lui Elohim chiar langa tine. -“… Dumnezeul…” Cele mai frumoase amintiri ale lui Bliume erau acelea cu Mary zâmbind sau citindu-le povești copiilor, cu părul ei castaniu închis rasfirat pe filele colorate ale carții. Uneori stătea ore întregi la pian și cânta sau doar stătea cu degetele pe clape. Pianul lui Mi era unul grozav, era un pian englezesc marca Elias River & Son făcut la comandă specială pentru prințesa Grete von Habsburg a Austriei. Nimeni nu știa cum pianul ajunsese aici și cum schimbase orășelele și proprietarii în Transilvania. Mult de tot îi plăcea să cânte Iarna, sau Sonata Lunii sau Canonul în D compus de Pachelbel. Și Mary cânta așa frumos încât muzica aceea era

ea iar Mary era frumoasă asemeni unei partituri pentru pian și semăna mult mult de tot cu femeia din tabloul lui Marc Chagall Bella cu guler alb, având ochii mai frumosi decât ai actrițelor de cinema și fiind mai frumoasă decât prințesele din castelele Europei sau din poveștile cu zâne. Miriam era… Miriam era frumoasa asemeni zapezii, poate că asta o descria cel mai bine pe Mi. Mi era că atunci când cade zăpada și e albă și totul în jur e atât de alb asemeni unei rochii de mireasă împodobită cu petale de crini. Își amintea când stătuseră la Bucuresti și Mary a lucrat la Palatul Regal, după război dar cand regele Mihai înca era în țară și odată șefa ei era bolnavă și i s-a dat ei însarcinarea să șteargă de praf coroanele regale și Bliume venise la ea la sfarșitul programului să plece împreună acasă și Miriam și-a pus coroana ce odată fusese a reginei Maria pe cap și era atât de frumoasă împodobită astfel și arată asemeni unei mirese

evreice. Miriam era frumoasă. Și nu era doar asta, Mary – domnișoara Hönig, iar mai apoi doamna Bliume era o femeie neobișnuită, asemeni unui porumbel cu aripile acoperite de petale. Odată, după război, îi făcuse lui Hanne un sandviș în care pusese pastă Nutella, care tocmai apăruse în Italia și cumva făcuse și ea rost de trei borcane, mai pusese branză topită Hochland de care iarași cumva reușise să facă rost – înca peste România nu lasase în întregime Cortina de Fier -, și mai pusese în sandviș felii de salam. Hanne a mâncat sandvișul în întregime și i-a spus lui Felice că fata asta trebuie să fie un suflet ales asemenea personajelor lui Hans Christian Andersen ori asemenea lui Andersen însuși. -“…cel…” Sufletul lui Sufletul lui Yisra’el vorbește Domnului Stăpânul. Stăpâne, vino asupra noastră, printre noi. Vino, noi te așteptăm precum dimineața roua așteaptă lumina. Doar Tu ești

lumina noastra. Noi greșim atât de des și te dezamăgim pentru că mintea noastra este făcută din lut. Te dezamăgim. Vino printre noi și ajută-ne să Te vedem. Oh Stăpâne dacă doar Te-aș privi, Te-aș vedea. Ajută-mă să Te văd, Elohim, Stăpânul Meu. Sufletul lui Yisra’el a tăcut căci a simțit pe Domnul Stăpânul, Elohim și sufletul lui Yisra’el a tăcut. -“…viu.” ”””””””””””„„„„„„„„„„„„„„„„„„ „”””””””””””„

************************** ************************** ************************** ********__________________

Felix Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxxxxxxxxx Romanian poet CV 1982_2021 Felix Rian Constantinescu Romanian poet CV Motto:

1984 ************************** ************************** ************************** ************************** ************************** **************************

Roses of red Every baby She is crazy, kelly fam. “Răutatea nu va izbăvi pe cei răi” Biblia

Numele și prenumele: Constantinescu Felix-Gelu. Data și locul nașterii: 29 martie 1982, Hațeg, jud. HD. Ocupația: traducător poezie, regizor de cadru (avangardist/iconar naif), muzicolog inocent, greco+catolic român...Îm, Studii: Am început să dictez poezii mamei în 1986 la înaintatea etate/vârstă de 4 an jumate care le-a notat într-un caiet, 3, Poezii de Felix, Poezia mea seamănă cu școala, Unde să mă ascund? din deal în deal, din munte în munte, din balcon în balcon, din animal în animal, etc, Să nu mă găsească (tata) mama!, , poezia expresionista Vaca și vițelul ș poezia de încheere cu copilul cu rechizitele rupte, lăsându-le după câteva luni pentru rugăciunile ortodoxe și din capul meu (ostășești!, și cu vederi nouoccidentale pocăești!!)m - propuse de părinți, dar mai ales de mama ca un paleativ de desert la rugăciunile domnești și

Îngerești românortodoxe ,_ timp de unsprezece ani până la Decebal, Deva, în mai 1997, Dintre toți, cel mai mult l-am iubit pe Hans Ch. Andersen pentru cele două ediții pre și postrevoluționara ale Cărții de Povești pe care le-am avut și citit,) Facultatea de litere, Catedra de teatru, secția Regie, 2 ani, prof. îndrumători: Gelu Badea, Mona Chirilă, L+, UBB- Cluj- Napoca, 2000-2002; Sculptură - Școala Populară de Arte, Cluj un semestru 2001, profesor Liviu Voinea, Cluj/ Oradea. Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Secția Engleză-Spaniolă, Universitatea Spiru Haret, București. Colegiul Național “Decebal” – Deva, uman, clasa de limbi străine: Engleză, Franceză, Germană, Latină, promoția 2000. Debutul literar: Revista Provincia Corvina, nr. 22 – martie 2002 – Hunedoara, cu Piesă într-un act (1999). Activitate literară și publicistică: teatru scurt,

poezii originale, recenzii, proză, traduceri în Provincia Corvina, Călăuza noastră, Ardealul literar și artistic, Discobolul, Poezia, Pro Saeculum, Tiuk, Broșura Poarta Vieții – Cojocna, Cluj (colaborare estetico-literară), Convorbiri literare, The Dime Show Review, Alluvium Literary Shanghai, http://theplumtreetavern.blog spot.com/ 27 october 2019, 2019 Volume 3, Issue 2 – Journal #6 Dime Show Review Volume 3, Issue 2, 2019 etc. Cărți publicate: 0, Chemare naivă + roman isihast, 2001+2015 1. Placheta de versuri „Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2. „Canon în D și alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – București, 2011, semnată Felix Constantinescu. 3. „Momentul în care D-zeu există”, - Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix Rian-Constantinescu.

4. „O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN), Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix Rian-Constantinescu. 5. „Yin” – volum de poezie – Editura Genius, București, 2016 6. Crucea de cetină în Revista Poezia, Iași, Septembrie 2017 7. That Lazy Humming Bird. To Kate Wolf în Revista Poezia, Iași, Iarnă 2019 8. The Empty Train în 2019 Volume 3, Issue 2 – Journal #6 Dime Show Review Volume 3, Issue 2, 2019 9. Selections Plum Tree Tavern Volume Five 1st May 2020 – Felix Constantinescu – Lines 10. Brain Flowers, verse tipărită online 11. Moxica...116 poems, verse, tipărită online 12. 90 poems, verse, tipărită online 13. Saga despre Felix fiul Agnesei a Avei Maria, Cartea întâi, 1999+2020, tipărită online 14. Parterul, povestiri, tipărită online 15. Pogorârea Sfântului Duh, povestiri, tipărită online

16. Povestiri exemplare adică vechi 2020 (2011+2013), tipărită online 17. Dramă în care eroul este învins de o putere superioară, teatru scurt, tipărită online 17bis, Dați șarpelui un loc în primul rând & Vladimir Nabokov detestatul (micropovestiri) 18. Vreau să traduc (Îndreptar, 117 pagini), poezii vol, 1, tipărită online 19. Cartea batjocorită. Carte de rugăciuni naționale vol, 1+3, tipărită online 20, Miere amară (versuri), 2021, tipărită online 21, La picioarele Măicuței Domnului (versuri), 2021, tipărită online 22. Muzicologie (povestiri estetice) 2020 23. Thoughts for God’s Glory 1 &2 24, Lucru de trăit Felix 2020 24, Melopovești i 2020 25 Testamentul Mariei 1 (1988+2007) & 2 (2007+2020), p. 26, Nipponais scrapbox ’20 book i edition i 27+ Loving a white Angel Christmas Eve 2020 verse

28.m the new testament 2020 Chrismas English 1611 King James version edition 29, _ CRAN SOLN (versur) (1997+2016) 30. O piatra o poveste o moneda un vis si o minciuna (povestiri 2010) 2020 31 (Arab Coran) Fill Biblia ~ + y ed. F, 32/ / inceritu-au incerit crucerul cerului, versuri 7, ian, 202/1b, s.//0 33, Ogor Patriarhul Iustin Moisescu de Felix Constantinescu 2021+, versuri 34, în curs, Ochi marini, parfum de iiubire, ricveda, testamenti nuova ,poezii Pseudonime literare: 330/343/, Labă de Urs, Felix Gelu Roman Hațeganul, - antes 1996, - Gelu Roman post mai 1997 -, Mucea 2000, hippie punk - în 2003 -, Felix Rian - post vara 2004, p, felix Constantinescu - 2011+, Felix Rian-Constantinescu 2015, Felix Rian Constantinescu - 2016. te Iubesc Little Mary, 2017+,// Felix Counstantinescous + Felix Medjugorje + 2021,

De asemenea am activat pe siteuri literare și reviste electronice precum mIRC 1999+2003, racla-online 2003, memoware.com, agonia.ro, Issuu.com, Amazon.com, lulu.com, allpoetry.com, poetiinostri.ro, poezii-noi.ro. Felix Rian Constantinescu +Cave, mariaFelix+

Pseudonime literare: Felix Rian, Felix Rian-Constantinescu, Felix Rian Constantinescu. De asemenea am activat pe siteuri literare și reviste electronice precum memoware.com, agonia.ro, Issuu.com, Amazon.com, lulu.com, allpoetry.com, poetiinostri.ro, poezii-noi.ro. I m a topaz horse...+ L https://www.versuri.ro/versur i/nicolae-labis-moarteacaprioarei-_jj17.html# .................................................... ..................

Prozatorul r. igna & poet ed, eugen+ii, evu, ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ ~~~~~~~~~~~~~~~~~, Eugen Evu De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Text document with red question mark.svg Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol. Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor. Eugen Evu în 2013 Eugen Evu (n. 10 septembrie, 1944, Hunedoara - d. 20 octombrie 2017) a fost un poet, publicist și prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor

din România, filiala din Timișoara.[1] Cuprins 1 Date biografice 2 Activitatea literară 2.1 Debutul 2.2 Volume 3 Afilieri 4 Premii și distincții 5 Note 6 Bibliografie 7 Legături externe Date biografice A fost fiul Clarei (născută Bud) și al lui Constantin Evu, muncitor. După absolvirea Școlii Profesionale de Metalurgie (1962), urmează liceul (1962-1967) și o școală tehnică de termotehnică la Hunedoara (1968-1970). A fost muncitor, pedagog, funcționar, salvamar, solist instrumentist și vocal, instructor-metodist la Casa Municipală de Cultură din Hunedoara, referent al Secției de cultură și artă a Consiliului Municipal Hunedoara.A murit la data 20 octombrie 2017.

Activitatea literară Publicist și promotor cultural în domeniul literaturii, artelor plastice, teatrului. Consilier editorial al mai multor edituri din România și electronice (Germania, Australia), dar și autor a mai multor cărți de poezie, proză, eseuri, jurnale, pamflete. Este fondator al cenaclului "Lucian Blaga", Hunedoara, și al unor publicații săptămânale. Fondator al unor publicațiilor de cultură și artă după cum urmează: „Renașterea Hunedoarei”, redactor șef- primul săptămânal liber editat la Hunedoara (1990); „Bufnița” publicație de satiră și umor – 1991 Revista de cultură și Artă „Vitraliu Hunedorean”- red. Șef- (1997); Redactor fondator al revistei „Constelația Dragonului”, Deva 1998 Kilometrul Zero”, revistă de poezie (1997)

„Semne”, revistă de literatură și artă , Hunedoara (1998); „Semne”, serie nouă , Deva, (1999) , ulterior Semne-Emia „ Provincia” și „Provincia Corvina”, revistă de literatură și artă, ( trimestrială) Hunedoara (1997), în prezent redactor șef. Din 2005, Revista are serie nouă Nova Provincia Corvina și este sub egida U.S.R, și a AsCUS, Asociație cultural umanitară și științifică. Debutul A Debutat în presă în 1969 la cotidianul „Drumul socialismului" din Deva; în 1970, în revista „Familia", versurile îi sunt prezentate de Ștefan Aug. Doinaș, iar în 1974 figurează printre autorii volumului colectiv Toate iubirile, apărut la Timișoara. Colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Astra", „Tribuna", „Vatra", „Steaua", „Transilvania" etc. Volume Toate iubirile, antologie, editura Facla, Timișoara, 1972; Muntele mioritic, versuri, idem, 1976;

Umbra norilor, Ed. Bibliotecii județene Deva, 1976; Cu fața spre stea, versuri, Facla Timișoara, 1978; Dragă omule…,poeme, ed. Culturii Deva Soarele de Andezit, versuri, Editura Militară, București 1981; La lumina mâinilor, versuri , Facla Timișoara , 1982; Țara poemului meu, versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1983; Aur Heraldic, versuri , idem, 1986; Incursiuni în fantastica realitate, reportaj (colaborare), Ed. Eminescu, 1986; Ram cu oglinzi, versuri, Facla Timișoara , 1988; Omul de zăpadă, omul de cărbune, versuri pentru copii , Ed. Ion Creangă, București , 1988; Aventurile lui Paparudă, povestiri pentru copii, 1996; Miere sălbatică, versuri, Ed. Helicon, Timișoara , 1996; Cartea de sub brad, versuri pentru copii , Ed. Emia, 1997; Strugurii întunericului, versuri, Ed. Helicon , Timișoara , 1998;

Elegiile Corvine – Evroze, versuri, Colecția Biblioteca Provincia Corvina, 1998; Grădinile semantice, versuri, Ed. Emia, 1999(volum aniversar) Plângea să nu se nască, versuri, Ed. Signata, Timișoara , 2000; Luceafăr din lacrimă, eseuri și pamflete, editura Signata ,2000; Magnet – Ferestre fulgerate, eseuri, poeme, ediție bilingvă, Colecția Provincia Corvina (coautor Magdalena Constantinescu Schlesak -Munchen. Mic manual pentru copiii talentați, versuri, Colecția Revistei Provincia Corvina, Hunedoara, 2001 Sărutul cu privirea, versuri, Ed. Signata, Timișoara , 2001; Empatia Divina, eseuri, interviuri, poeme, ediție bilingvă, româno-germană, în tandem cu Magdalena Constantinescu Schlesak, Ed. Signata, Timișoara, 2001; Tresărirea Focului vol Ijurnale, eseuri, meditații, consemnări, idiosincrazii- Ed. Signata, Timișoara, 2002(604 pagini).

Port rănile tale, poeme , editura Cogito , 2003 Stăpânul Jocului, versuri, volum aniversar 6o de ani -Bibl. Prov. Corvina”, 2004 Rezerva de duioșie, versuri, edit. Viața Arădeană, 2004 Rezerva de duioșie, versuri, ediția a doua, edit . Viața Arădeană, 2005 Transilvanian Poems, 40 de poeme în limba engleză (trad M. Zavati Gardner și John Eduard Gardner, Norfolk), U.K.-ed. ApliSoft, 2005 Port și rănile tale, poeme ediția a doua, ed. Călăuza v.b. , 2006 Tresărirea Focului vol II- Jurnal de idei – (Briliantul și Noaptea”, Cârtița pe acoperiș”, Cagule (teatru) editura Corvin2006 Purpura iarna, poeme, editura Eubeea, Timișoara, 2006 Carte pentru preșcolari – Castelul / in tandem cu Ion Urda, Bibl Provincia Corvina 2007 Jurnal de idei / Cartea intalnirilor, 500 pag. editura Polidava

Le miroir vert/ Oglinda verde, editura Poetes vos plume PARIS / EDIZIONE BILINGVA, 2008 A doua carte a intalnirilor, editura Astra 2008, 900 pagini A treia carte a întâlnirilor, editura Astra 2009, 500 pagini Vânătoarea de curcubee, poeme editura Hestia 2009 Baalamuc/ satire, Polidava 2009 Meandre, poeme, Astra, 2010 Gnoze și descoperiri, eseuri , Pro Isis -2010 Ochiul Săgeții, editura Emia, 2010 Afilieri Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, din 1979 Membru de Onoare al Academiei de Științe, Literatură și Arte, Oradea ; Membru Onorific Atestat al” Accademia Internazzionale Il Convivio, din Sicilia-Italia. Fondator Asociația culturalumanitar-științifica „Provincia Corvina. Premii și distincții Diplomat cu Excelență al Județului Hunedoara(2005,Deva) „pentru

o viață’ dedicată culturii și artei „. Cetățean de Onoare al Județului Hunedoara .(2oo3) Cetățean de Onoare al Hunedoarei Trofeul „Cheia Cetății”(*2005) Medal for Freedom, A.B.I. U.S.A.(2006)2 NeutropfieMexico City. U.S.A. Ambasador cultural al regiunii Hunedoara. Note ^ http://www.uniuneascriitorilo rtm.ro/content/evu-eugen Bibliografie Prima verba, București, Laurențiu Ulici, Editura Cartea Românească, 1979 Scriitori și lingviști timișoreni, Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Timișoara, Editura Marineasa, 2000 Dicționarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, III, M-Q, Editura Albatros, București, 2001 Dicționarul general al literaturii române, E-K, Academia Română, București,

Editura Univers Enciclopedic, 2005 Dicționarul biografic al literaturii române, Aurel Sasu, Pitești, Editura Paralela 45, 2006. TIMIȘOARA LITERARĂ Dicționar biobibliografic - Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăescu, Editura Marineasa, Timișoara, 2007 Ion Popescu Brădiceni în revista Luceafărul, nr.11, 2014 Legături externe Hunedoara: Eugen Evu povestește despre cenzura cărților, 13 mai 2009, Adevărul Scriitorul Eugen Evu vs. Cornel Resmeriță Interviu cu Eugen Evu Eugen Evu Eugen Evu - Biblioteca Deva Patimile lui Eugen Evu, poetul hăituit de fosta Securitate pentru o anonimă adresată lui Nicolae Ceaușescu, 10 iunie 2014, Daniel Guță, Adevărul "La 70 de ani, încă mă simt aurifer" - de vorbă cu poetul hunedorean EUGEN EVU, Valentin Iacob, Formula AS anul 2014, numărul 1116 Informații bibliotecare

ISNI: 0000 0000 3958 1472 LCCN: no92022290 NKC: osd2013748097 VIAF: 75883804 WorldCat Identities (via VIAF): 75883804 Categorii: Poeți români contemporaniNașteri în 1944HunedoreniDecese în 2017 Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale

Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons Limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 29 iulie 2019, ora 02:02. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu u Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu u Simin Behbahani Simin Behbahani Simin Behbahani.jpg Simin Behbahani photographiée par Fakhradin Fakhraddini. Biographie Naissance 20 juin 1927 ou 20 juillet 1927 Téhéran Décès 19 août 2014 Téhéran Sépulture

Behesht-e Zahra Nom dans la langue maternelle ‫سيمين بهبهانی‬ Nationalités État impérial d'Iran (1927-1979), Iranienne (1979-2014) Formation Université de Téhéran Activités Poétesse, écrivaine, parolière, auteure-compositrice Père Abbas Khalili (d) Mère Fahr-Ozma Arghun (d) Parentèle Jaʻfar al-Khalili (d) (oncle paternel) Abolhassan Tahami Nejad (d) (gendre) Autres informations Domaine Poésie Distinctions Médaille Carl von Ossietzky (1999) Janus Pannonius International Poetry Prize (d) (2013) modifier - modifier le code modifier WikidataDocumentation du modèle Simin Behbahani (persan ‫سيمين‬ ‫)بهبهاني‬, de son vrai nom Siminbar

Khalili ‫ سيمين بر خليلي‬née le 27 juin 1927 à Téhéran et morte le 19 août 2014 dans la même ville1, est une figure majeure de la poésie contemporaine persane.

Après la révolution islamique de 1979, Behbahani se tourne vers la politique, les droits de l'homme et la liberté des femmes. Pendant dix ans, ses poèmes sont alors censurés en Iran3.

Sommaire 1 Biographie 2 Bibliographie 3 Notes et références 4 Voir aussi 4.1 Articles connexes 4.2 Liens externes Biographie Simin Behbahani naît le 27 juin 1927 à Téhéran, en Iran. Sa famille comprend des poètes et des écrivains ainsi que des dirigeants issus de la première révolution moderne, "constitutionnelle", du pays2. Elle se fait d'abord connaître en faisant vivre et en renouvelant la poésie classique persane.

La médaille Carl von Ossietzky est attribuée à Simin Behbahani en 1999. La poétesse reçoit également le prix Simone de Beauvoir en 2009, prix destiné au collectif de femmes iraniennes « Un million de signatures pour la parité entre hommes et femmes ».

Vers la fin des années 1960, elle devient membre du Conseil de la poésie et de la musique en Iran2. Peu avant la révolution islamique de 1979, elle adhère à l'Association des écrivains iraniens, qui lutte contre la censure2.

Bibliographie 1951 : Setar-e Shekaste 1956 : Jay-e Pa 1957 : Chelcheraq 1963 : Marmar 1973 : Rastakhiz 1981 : Khatti ze Sorat-o az Atash 1983 : Dasht-e Arzhan 1989 : Kaqazin Jameh 1990 : An Mard,Mard-e Hamraham 1994 : Kowli o Nameh o Eshq 1995 : Yek Daricheh be Azadi 1996 : Ba Qalb-e khod che Kharidam 1998 : Negareh-ye Golgun 1998 : Jay-e Pa ta Azadi 1999 : Yad-e Bazi Nafarat 2000 : Yeki Masalan Inkeh

2000 : Kelid-o-Khanjar Notes et références http://www.persian.rfi.fr/node/ 105059 [archive] [1] [archive] Simine Behbahani, figure de la poésie iranienne, est morte [archive], article dans Le Monde (édition électronique) le 19 août 2014. Page consultée le 19 août 2014. Le Monde, 27 janvier 2009 (édition papier), p.18. Voir aussi Articles connexes Femme iranienne Mouvements intellectuels en Iran Liens externes Notices d'autorité : Fichier d’autorité international virtuelInternational Standard Name IdentifierBibliothèque nationale de France (données)Système universitaire de documentationBibliothèque du CongrèsGemeinsame NormdateiBibliothèque royale des Pays-BasBibliothèque nationale de SuèdeBibliothèque nationale tchèqueWorldCat IdWorldCat (en) Biographie de Simin Behbahani [archive] (en) Sur la vie et poésie de Behbahani [archive]

(en) Un poète qui n'a jamais vendu son âme [archive] Portail de la poésie Portail de la politique Portail des droits de l’homme Portail des femmes et du féminisme Portail de l’Iran et du monde iranien Catégories : Nom de plumePoétesse iranienneFéministe iranienneNaissance en juin 1927Naissance à TéhéranDécès en août 2014Décès à TéhéranDécès à 87 ans[+] La dernière modification de cette page a été faite le 24 avril 2020 à 14:00. Droit d'auteur : les textes sont disponibles sous licence Creative Commons attribution, partage dans les mêmes conditions ; d’autres conditions peuvent s’appliquer.Voyez les conditions d’utilisation pour plus de détails, ainsi que les crédits graphiques. En cas de réutilisation des textes de cette page, voyez comment citer les auteurs et mentionner la licence. Wikipedia® est une marque déposée de la Wikimedia Foundation, Inc., organisation de bienfaisance régie par le paragraphe 501(c)(3) du code fiscal des États-Unis. AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA

uses, see Pharaoh (disambiguation) Pharao is a German Eurodance act produced by Alexander Hawking and DJ Stevie Steve. The band was fronted by EgyptianIndian singer Kyra Pharao (Claudia Banerjee) (born 17 January 1971) and the American rapper Deon Blue (born 20 January 1970). Pharao released two studio albums, Pharao (1994) and The Return (1998).

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA

................................................... .. Pharao Language Download PDF Watch Edit For the ancient Egyptian monarchs, see Pharaoh. For other

Pharao Pharao; Kyra Pharao and Siam (2017) Pharao; Kyra Pharao and Siam (2017) Background information Origin Munich, Germany Genres Eurodance, Trance Years active 1994â&#x20AC;&#x201C;2001, 2014Labels Dance Pool Members Kyra Pharao Siam (Nik Felice) DJ Hi-NRG Past members Deon Blue Prince Damien

Contents Musical career

Edit

DJ Hi-NRG (2017) Their debut single "I Show You Secrets" reached #6 on the German single Media Control Charts within weeks of its release[1] eventually earning them a gold disc.[2] The single also charted in other European countries including Switzerland and Austria.[3] Their second single "There Is a Star" was another hit reaching #8 in the German official singles chart,[1] which earned them another gold disc.[2] "There is a Star" was also successful in countries such as Switzerland and Sweden,[4] and peaked at #43 in the UK Singles Chart.[5] Their debut album, Pharao, reached #23 on the German album chart.[1] Their third single "World of Magic" was not quite as successful as the first two singles; however, it entered the Top 30 both in Germany[1] and Sweden.[6] In 1997, after almost two years of silence, they released their second album, albeit without Deon Blue, who by then had left the band.

The first single "Temple of Love" from that album peaked at #36 on the German singles chart,[1] and reached #7 on the Finnish singles chart amongst others.[7] Their follow-up single, "Once Upon A Time", did not chart in Germany. Pharao's second album The Return was released in the beginning of 1998, but despite the band's efforts, it did not achieve the chart success of their previous album. According to their former management agency, Pharao disbanded in 2001.[8] However, in 2014, Kyra Pharao returned to front the group and tour with all of their old songs, alongside Prince Damien, who was chosen to be the new rapper of Pharao. Plans for new material to be released are currently unknown. On 2015 a compilation album was released under the name "Best Of 1994 - 1998", all songs were digitally remastered. It wasn't released under record label, so it is only possible to get the album on special events and live concerts of the band.

In early 2016, Prince Damien left the group, and was replaced by Siam. Discography Edit Albums Edit 1994: Pharao 1998: The Return 2015: Best Of 1994 - 1998 Singles Edit Year Single Peak chart positions Certifications (sales thresholds) Album AUT [9] CAN Dance [10] FIN [11] GER [12] NED [9] SUI [9] SWE [9] UK [5] U.S. Dance [13] 1994 "I Show You Secrets" 5 10 3 6 — 6 14 — 35 GER: Gold[14] Pharao "There Is a Star" 16 7 3 8 43 12 14 43 — GER: Gold[14]

1995 "World of Magic" — — — 28 — — 22 — — 1997 "Temple of Love" — — 7 36 — — — — — The Return "Once Upon a Time" — — — — — — — — — "—" denotes releases that did not chart. References Edit "Pharao's_German_single_chart _positions" charts-surfer.de. "Gold-/Platin-Datenbank (Pharao)" (in German). Bundesverband Musikindustrie. "Pharao's_"I_Show_You_Secrets "_single_chart_positions" dutchcharts.nl. "Pharao's_"There_is_a_Star"_si ngle_chart_positions" dutchcharts.nl. Roberts, David (2006). British Hit Singles & Albums (19th ed.). London: Guinness World Records Limited. p. 425. ISBN 1-90499410-5. "Pharao's_"World_of_Magic"_si ngle_chart_positions" dutchcharts.nl.

"Pharao's_"Temple_of_Love"_si ngle_chart_positions" dutchcharts.nl. "Pharao". Danceartistinfo.com. Retrieved 2012-04-22. Intl peaks Canadian dance peaks Pennanen, Timo (2006). Sisältää hitin - levyt ja esittäjät Suomen musiikkilistoilla vuodesta 1972 (in Finnish) (1st ed.). Helsinki: Tammi. ISBN 978-951-1-21053-5. German peaks US peaks German certifications External links Edit Pharao Bio @Dance Artist Info Pharao Bio @Eurodance Encyclopedia Pharao Album Picture Gallery Last edited 5 months ago by 2605:A601:AAE5:D00:A99F:95C4: A7CA:4D90 ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ ^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^ ^^^^^^

tarja turunen 2009 CARTEA NUMARULUi 2020et1 RAUL CONSTANTINESCU ROSTIREA LUI ZALMOXIS EDITURA “EMIA” DEVA 2005

Raul Constantinescu aparține stirpei orfice Poet autentic–înnăscut– de o rară și aleasă cultură, pentru care, poezia este un mod existențial, pentru care viața nu își dobândește sensurile în coordonatele sale majore decât prin și în poezie, Raul Constantinescu aparține stirpei orfice. Uneltele sale lirice și viziunea sa asupra lumii depun mărturie. Are o carte în manuscris (din nefericire, nu în primul rând pentru el, în manuscris), care se numește “Rostirea lui Zalmoxis”. O cunosc și subscriu, printre cei dintâi care au avut bucuria să o citească, la succesul care va fi binemeritat. Tentația lui Zalmoxis este fascinantă și derutantă prin figura sa mistică și complexitatea arcanelor pe care le implică. Raul Constantinescu, înzestrat de muze, a știut să coboare în Peștera Marelui Zeu, de unde nu s-a întors cu mâinile goale. Dimpotrivă, încărcat de daruri

mirifice. Ca să coboare până acolo, poetul a trebuit mai întâi să coboare în propriul său duh. Amețit de stihii, torturat de incertitudinea căilor de acces, harul său poetic și intuiția sa lau salvat. Salvarea a fost în poezie. Sunt foarte convins că numai un poet tutelat de orfism putea avea acolo pătrundere. Nu cunosc, printre poeții generației sale, vreunul care să se poată numi purtător al emblemei vechilor tărâmuri escatologico-taumaturgice ale lui Zalmoxis, ca Raul Constantinescu. O stea care arde etern deasupra Kogaionului îi incendiază creștetul capului și hrănește cu seve de foc verbul său. Fii binevenit în Poezie, con-frate al meu. IV MARTINOVICI

ÎN CĂUTAREA UNUI ABECEDAR PIERDUT

Publicări disparate, în așteptarea cărții definitive, atrag atenția asupra acestui glas cu timbru particular în geografia lirismului nostru. A debutat undeva sub zodia “Stelei”, pe vremea unui “Echinox” legendarizat. N-a fost de găsit în focurile de artificii ale diverselor grupări literare. A lucrat singur, adâncit în peștera sa, după un model presocratic. Asemeni lui Zalmoxis, refugiat în străfundurile conștiinței de sine. În chip explicabil i-a fost refuzată popularitatea, după care tinerii poeți se dau în vânt, din păcate. Cred că i-a lipsit gustul gloriei. Aparițiile cuvântului său, în “Orizont”, în “Familia”, în “Tribuna”, în “Luceafărul” și, grupat, în “Alpha 85” – volumul de debut al editurii “Dacia” – revelează un spațiu convulsionat, cu aripile în mișcare, într-un pântec dilatat, traversat de stranietate. Toposul este materializat în peșteri și izvoare, în munți și morminte, în ostroave de verdeață prin care poetul urcă din adâncul

tenebrelor, ca dintr-o nebuloasă primară. Lumea revelată prin acest noian de beznă din vastele genuni pare situată la nivelul unui tărâm de taină cutreierat de presimțiri și de închipuire, un fel de țară mai degrabă edenică, situată undeva între Hyperboreea, Tracia, Helada, Egipt sau Babylon. Viziunea luminează piscuri și altare înalte, un topos auroral presărat cu piramide și cu lumi subpământene, cu locuri mirifice unde “șezum și plânsem”, sub cupolele cerului înstelat. Între realitatea înșfăcată de simțuri și universul acestei peșteri aurorale avem desenat un labirint complicat de scări și coridoare, de ganguri și de galerii suprapuse, de poduri suspendate și de canale, de trape milenare între demisol și acoperiș. Peisajul este tensionat, firește, de zborul iscoditor al gândirii poetice, care cutreieră adâncimile în căutarea unui abecedar pierdut, dintr-o vârstă a

veșnicei reîntoarceri și regăsiri. Populația acestui spațiu de inspirație mai degrabă nictică trebuie identificată pe mostrele mitului; întâlnim bătrâni asceți cu lumini ciudate pe chipuri, fecioare de azur printre crocodili și rechini, sepii și silfi, și păstrăvi în aer, o lume nemuritoare, imobilă în marea de sirene, prin adâncimile căreia singur Diogene este rătăcitor, ca și pierdut în apele negre, luminat de Phoenicșii din grădinile Mnemosynei. Universul pare alimentat continuu de ielele de sub cuvinte, însă el stă condensat cu tărie pe hotarele acestui totem solar al Transilvaniei, înstăpânit de marele său zeu tutelar, Zalmoxis. Factura poeziei lui Raul Constantinescu nu este, prin urmare, atât de comodă. În stil expresia sună bătută după măsura unor ritmuri legănătoare, cu parfum de vechime, dar pe neașteptate rupte, ca-n vechile cântece și

colinduri. Modul oracular al retoricii amintește și el de anumite modele străvechi, poate orfice, după cum gândirea interiorizată, cu reflexii nervoase și cu locuri memorabile, aduce aminte de poezia cea de demult, care nu era altceva decât vorbirea în versuri, adică meditația asupra lumii, asupra destinului și asupra universului, orizontul arhaic al metaforelor („ roată de foc”, „floarea de lotus a vieții”,” soare: inimă-floare și ochi al universului etc.”), demnitatea mitică și natura oraculară sunt poate trăsături de seamă ale acestui grai poetic înflorit. Un temperament vulcanic, răscolitor, cu aprinderi telurice și cu arderi intelectuale fantastice ne face să bănuim cât de frumoase ar putea fi orizonturile solare de deasupra marelui labirint, unde conceptele sunt îmblânzite de marea ordine din liniștea cea grea. Atrag atenția că “moxa”, într-un limbaj arhaic de referință, consemna liniștirea. Poate că zalmoxianismul eminescian a prefigurat în lirica

de maturitate tocmai acest model. Ard de curiozitate să văd cum va arăta lirica lui Raul Constantinescu în veșmintele definitive. ION ITU

să fugă într-un bob de mac și prin semințe, în tipare de flori sîngerii se reîntorc elementele

GENEZA

-----------------------------------------------------------------------------------------------MAREA CĂLĂTORIE

La început n-a fost nimic să fie, nici locul primitor, nici clipe ca solzii căzători pe ochii timpului, nici sori, nici ochi, nici pietre, nici nisip... O scânteie-n zbor peste arhei plutea – vis al frumoasei fără corp într-o nesfârșită, finămprăștiere – răsfrângere a licărului ce singur se devoră, dorindu-se-nmiit, vis nemărginit... ...Se întâmpla a nu știu câta oară, ca într-o imensă corolă cu dinți, ca însetate, oarbe depărtări să fugă îndărăt și spulberările să se reîntoarcăn sine, precum rădăcini, petale, frunze

1980

În marea călătorie fără sfârșit veniți amici unul din voi poate va reuși să străpungă jungla de aure singur cu propriul cap pe tavă la marea înfățișare cu Neatinsul nenumitul visând fiind în lumile toate văzutele și nevăzutele poate unul preafericit ales cunoaște-va marele urcușcoborâș în sine cel fără oprire în maelströmul secundelor dincolo de viață moarte contemplând marele tot prin sublima lentilă descifrând citind uitate tainice semne în athanor tot retopind

în noi tipare modelează cele ce sunt nevăzut neștiut trece-va el târziu anonim de nimeni vestit în clipa cea veșnică nimeni nu-l va primi la marginea lumii sol al eternului genom din toate cel dintâi în noi născând renăscând 2004 -----------------------------------------------------------------------------------------------UNICUL TAINICUL ZEU Unicul tainicul tăcutul zeu cel deasupra a tot și toate mereu nu se arată oricând oricui nu-l tulbură mareele sângelui nu-vestesc salve surle misterul nu-și trădează

2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------EU PENTRU MINE SUNT UN SEMN DE ÎNTREBARE Eu pentru mine sunt un semn de întrebare singur părăsit pe îngusta cărare mirat răsfrânt între oglinzi mă naște o gură de sfinx silabe trecându-mă-n vis pe țărmul cenușiu abis idee prezentul mă distilează prefirându-mă rază mă trece din puncte în linii în sfere abur cutremur vis de himere Arad, august 1973

prin inima miezului trece neștiut ceasornicul lumii ființa-i veghează

-----------------------------------------------------------------------------------------------LUPTA

peste lumi revarsă mări de iubire

Noaptea c-un trist spectru mă lupt pe buza unui crater fumegând

în vârtejul lumii ne-ntrerupt învins și învingător pe rând ne căutăm cu duhul parcă sortiți unul altuia pe veci urcări căderi mereu nencearcă spre pisc ninse neștiute poteci 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------DIN PARALELE LUMI NEGATIVE Când pe val când sub val nici pe mal nici sub mal rătăcit prin gânduri fapte străbat aurele șapte singur printre cadranele vieții în vânt sparg măștile ceții din paralele lumi negative smulg vise imagini motive 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------ROSTIREA LUI ZALMOXIS La altarul tăcerii târziu recules,

în cimitirul marin de nimeni știut, cu mine însumi neîncetat mă lupt, nașterea Frumoasei-fără corp în taină veghind sub amețitoare ploi de curcubee. Niciodată întreg, nicicând împlinit... veșnic flămând pelerin pe căi de lavă, în toate părțile de veghe deodată, zi și noapte mă smulg din propria-mi umbră și ca pe o deșartă piele de șarpe, pradă flăcărilor o lepăd; Sub stele mi-e trupul tot o inflorescență de răni – suitor rug de oglinzi pâlpâind purpuriu. Prin noapte de nepătruns, prin potop de lumini, spre Frumoasa de gheață cu ochi de văpăi, precum zeii inzi, mii de brațe întind, peste mișcătoare tărâmuri la pândă,

maree continuă înainte mavânt! Prin încâlcite păduri răzbesc pară de foc și de la capătul lumii, de pe munți de cenușă, cu nesomnul veșnic în oase purced, piscul de cleștar până la cer să îl urc; cu încălțări de fier, cu brațele dragoni ațâțați, spre Neîndurata – infernul și paradisul meu – mereu de la început cu tot vântul în față pornesc stârnit de-un fior atotcuprinzător, săgeată prin cerberi, fulger prin ochi de meduze. -----------------------------------------------------------------------------------------------ROSTIREA LUI ZALMOXIS La început a fost rostirea și totul dăinuia întru împlinire și har; fără prihană toate se orânduiau în nestăvilita lumină dintâi pururi crescând pure semințe inima universului tânăr

năvalnic pulsa până-n ascunse unghere; din pământul virgin, nevlăguit sevele izbucneau în eterne primăveri; stropi de miere aurii, florile, sub înstelate seri lăcrimau. Întemeietor de nestrămutate veșnicii, pe fruntea Kogaionului oficiind, la altarul neasfințitei aurore, față de moarte și onoruri nepăsător, cuvintele-i rostind grai de izvoare în alese, luminate lumi se schimbau prin poarta morții-n veșnicii trecând, căci toate ce sunt dintr-unul curg și unul necuprins cântă în toate-Unu în sine însuși nemărginit răsfrânt -moarte a morții înviere continuă peste brazdele nopții etern răsărit. 1979

-----------------------------------------------------------------------------------------------APEIRON Șir nesfârșit prin evii rotitori, inima oarbei genuni radiază febre, răcori -Apeiron -- fiară de ghiață și lavă, prin lumi înălțându-se-n slavă, rețele peste rețele, fire și noduri pretutindeni lansează noi poduri, Nepătrunsul, mirificul ghem -rostogol peste vămi de blestem, Păsării din miezul luminii învăluindu-i nesomnul rușinii, smulgându-i oarbe depărtările, pân’ la stele să-i mântuie zările de beznă, urât, năruire -ochi arzând perpetuu în iubire, în nemărginit năvod preafin de raze, se-mpart, se pierd, renasc, visează. 1979 ------------------------------------------------------------------------------------------------

SINGURĂTATEA LUI ZALMOXIS Pe drum nebănuit, prin sălbăticii uitat doar pietre, steiuri, oase, stânci ... urme de gheare uriașe dantelării irizate, ghețarii-și mărturisesc măreața trecere-n neant ... aerul tare rășini aromind, demult plecat, nicicând de nimeni știut, în peștera de taină templu, cu dive guri singurătateanrobitor mă soarbe spectralei văpăi fără întoarcere truditor ... Singur în voluptoasa beznă a peșterii, târziu un văl greu de pe ochi mi se ia ... neapuse, tandre, fragede lumini pe murii peșterii roind trec mă asaltează virginele spații ... din firide, din adâncuri, din umede bolți pline de har se-nfiripă voci de demult cu tremurătoare aure întuneric străpung

Ochii grei de lucrare mă dor în mine doar văd cerul prim limpid albastru nepătruns împreunându-se la nesfârșit cu pământul și-n uranice străluciri dăruindu-se-n fulgere– în noua lumină retrăiesc urzirea lumilor toate. -----------------------------------------------------------------------------------------------ÎNCEPUTURILE LUI ZALMOXIS Din pragul casei, dimineața, o dată cu soarele, de unul singur cu pași șovăitori să descopăr lumea de minuni porneam... din vatră în vatră până în margini de zări, la stâne pe lângă păstori de turme învățam graiul stelelor, vântului, ploii; prin păduri cu vânători uitați, lupari, berevoi, pe maluri de ape cu pescari bătrâni,

graiul vietăților învățam, învățam... Pe câmpii la arat, semănat, prin lanuri la plivit, la seceriș, muncile pământului le săvârșeam în sudori. Pe lângă meșteri în lemn, în fier zăboveam ades ori prin prisăci și vii; prin temple și pe sub stele păzeam focul și zilnic mă regăseam cu vechi hrisoave în mâini aproape de locuința morților și-n fervoarea marilor dionisii. Pururi mi-am înălțat viața semn al nimănui și al tuturor celor ce sunt; graiul pur, străvechi, demult uitat al stirpei din Sais în cursul Firii îl deslușeam, îl învățam. Toate-mi vorbeau ascuns în limba lor unică, ghem de înțeles și-n toate ceva din mine pierdeam;

ROSTIREA LUI ZALMOXIS Cum toate contopite guri de hăuri înghit ființă, neființă în fluctuante fuziuni rotitoare, dintru virgin început Rostirea durează în revărsare har invulnerabili arhei, primordiale rădăcini, infinite semințe spre împlinire zvâcnind în nestăvilita lumină dintâi, întru neprihănită pace în neghicite matrice – de sânge focare – ritual de hieratice semne urmând, tutelari heralzi, sarabande de iele se împreunează-n monade. Inima lucrurilor, tânără fiară, năvalnic puls până la ascunșii eoni, până la nesecatele Mume, tumulturi de existențe, avalanșe de semne prin sublimul Leviathan intrând și ieșind... Întemeietor de solare obârșii, din sine însuși smuls, Cel care singur ales-a urcușul muntelui rug,

în aura Kogaionului oficiind în extaz, față de lauri și moarte liber, într-un murmur nedeslușit în sine descântec Cuvintele își rostește în graiul de flacără al semințelor, din încleștarea stihiilor, din hula umbrelor, metalumi de fragile lumi înflorind. Prin vămile golului, peste văile plângerii, luminoase roiuri vibrează în eternul, amețitorul vârtej – Universul – demiurgic ochi infinit – uriașă caracatiță în halucinante răsuciri la nesfârșit devorându-și propriile, renăscânde tentacule, precum toate Cele ce sunt dintr-Unul curg – Unu de toate prisosind, în extaz Unu – Eon necuprins prin miriade de guri în toate cântă! 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------RĂPIT DE AZURII DEPĂRTĂRI... Spre Kogaion în gând mă pierd pe drum de foc, răpit de azurii depărtări; în amiaza vieții singur aleg spinoasele căi pe care mă afund. Pe zare joacă iele alburiu și apă, aer, humă flăcări în mine se împreună. Cu ochi de gheață arzând, flămând, setos de cerul înstelat, prin noapte singur urc spre piscu-nzăpezit; bezna-i tot mai deasă și ceață și-avalanșe... Sub propria-mi lumină purtându-mă spre țintă, prin halouri tot mai vaste, cu urcușul puterile-mi măsor; ziua mă-nghite un nor, iar setea și foamea fără de seamăn, ciudate maree visează în zori – abia întrezărite, dispărânde comori.

Sus pe pisc, pe un uitat tărâm, cu ochi măriți și aripi străvezii, himerele – tainice, pline de har fecioare – mă-ntâmpină cu un prearar descânt, sub soare demult nemaiștiut, în peșteri ca-n temple apuse întru inițiatice adorații adânc îndemnând. Cu tot cerul răsfrânt în rănilemi vii, prin dogoarea amiezii, prin nopți de îngheț, până la moarte, viața mea zvâcnește tot mai înalt – flacără dintr-o inimă bătând, pulsând nestăvilit inflorescență de jeturi în timpul havuz. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ZALMOXIS PE MUNTELE KOGAION În singurătatea muntelui sacru – Kogaion renunțând la lucruri de prisos,

ca pe un solar altar lăuntric, fiecare vine să se înalțe pe sine; cu pasul sigur pe necălcate căi, prin desișuri neabătut înaintează; de la neclintite popoare de steiuri învață el graiul lor mut; cu muntele piept la piept, cu toată ființa soarbe el înălțimile. În fața hăului cumpătul nu-și pierde nicicând, ci pe sine tot mai stăpân, tot mai ușor, mai sus, pe trepte de lavă el urcă, el urcă mereu. Pe pisc, sub cerul ochi infinit deschis, înaltul rost al Firii în sine sporește cu purele elemente adânc grăind și-n pacea rodnică a zilei dintâi, ale Firii tandre visări întru dor nemărginit orânduie-n Cuvânt haruri, celebrări, armonii. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------VEGHEA LUI ZALMOXIS Pe-nzăpezite culmi sub danț de raze, veșnic treaz pe muntele Kogaionon, deasupra norilor de plumb de scrum netulburat priveghează Zamolxe imperii de nemurire, solare întemeieri – în hăul de bezne cheag de lumini, din greul pământului până-n tării Cele ce sunt purificând în nesecate nașteri, învăpăiate roade. Singur în pace înaltă, întru îndelungi, răbdătoare căutări Zamolxe, sub înțeleapta rotire a zodiilor ghicește pe neatins, tainic tărâm plămada neântinată a Mumelor – alesele mult pline de har, netihnă și dor necuprins...

Pururi senin, neîntrerupt, nebănuit, Cel dintâi și Cel din urmă, Zamolxe văluri de haos de pe lumi în fașă smulge, urmând altor lumi sub vămi apuse. În templul Firii armonia supremă-ntronând, cumpănește oceanul apelor vii în divină curgere – nemuritoare izvoare fecioare. În toate prefiră Etherul – aburul, abisul, văzduhul, vânturile; Agni – focul, proteicul eros, rugul cu jertfele; Geea – glia, pământul – oul cu ascunse semințele, toate în demiurgică urzire, trupului coajă și miez – trecătoare umbre și fără de stingere dor, menind buzelor pure descântele – de flăcări izvor – ca toate să dureze în magnifică pace și înnoitoarea curgere în neatinse tipare să nu sece sub soare nicicând –

a Haosului curgere în alese, nestinse tipare. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------PIATRA DIN UNGHI Pentru totdeauna, sub valuri de nisip pierdute sfârșesc grăirile toate; de la începuturi singur urcând piscu-nzăpezit, sfidez marea noapte. Târziu, în asfințit departe, cu soarele arzând în răni, umbra prelungă-nfăsurând, mi-o voi zidi în temelii, pe piatra din unghi a celor vii. Într-o nouă viață, reîntoarcere, de umbre liber ușurat – neprețuit trofeu celui ce fără egal luptă cu sine, cu propriul cap în mâna stângă arzând, nicicând privind înapoi, întru Rostire singur mă voi exila. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------KTISTAI ÎNTEMEIETORII “trăiesc liberi de orice teamă...” Strabon Cine pleacă în munți mereu pe culmi se regăsește mulți chemați, puțini aleși pe drumul fără întoarcere, un timp veți trăi în tenebre… sub pământ veți tăcea veghind cât mai mult, ohii îi veți întoarce înlăuntru, auzul cât mai în propriul vostru adânc; în peșteri interiorul vostru-l veți pipăi, îl veți adânci, rotunji. Hrănindu-vă cu miere, rădăcini, semințe, flori, neânțeleși, huliți veți lipsi mult timp dintre semenii voștri și învăluiți în nevăzuta aură,

ca într-un craniu uriaș gânditor, veți intra în peșteră cât mai adânc, în meditare întărindu-vă singuri – tăcute, vii stalagmite. Răsfrânți în apele originare, veți gândi retrași, veți cugeta la rostul tuturor celor ce sunt; veți învăța tâlcul ascuns al cuvintelor libere, al iluminatului cuvânt nescris, nespus, neadormit prin vămi mereu împlinit, prin mări de înțelesuri înaintând, înflorind. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ARHETIPII Ou primordial, tainice semințe, solare minți, cu nevăzute, fără de număr puteri, întru alese lucrări se întrec neistoviți

Arhetipii în vămile Logosului veșnic ei înșiși – de nezdruncinat temelii, precum pietrele Kogaionului sub vânturi, sub ploi neschimbate, în netulburată, înălțătoare visare senin înfruntând noian de eoni Arhetipii în divine tipare orânduiesc necuprinsa zvâcnire a Firii. Pe tărâmul mumelor durează nemuritori de sudori de sânge și munci străluminați, fără încetare sporind Cele ce sunt. Voință pietrificată spre cer în asalt, a-i opri nimic nu e în stare; nimic pentru ei, tot pentru toți, din inima lumii erup vii izvoare eterne, coloane fără sfârșit! 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------DOR

Arde peste mări un dor de albă trecere în nor în ploi și în izvoare totu-i vechi și nou sub soare aripi hăuri prinse-n luptă în rotire ne’ntreruptă în inima genunii oarbe prin inel de foc ne soarbe ninsoarea soarelui răsufletul boarelui 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ZBATEREA APEI MI-E SFÂNTĂ Spulberat dintr-un infern întraltul, al nimănui între stelare maluri nins; Viață în lumina infinită – saltul eului meu din morți în rug nestins... clepsidră în extază chipul, făptura-mi ispitei scoc dulce furat... mă prefiră-n vămi nisipul în visul fecioarei tremurat;

când luna mii de cuțite împlântă, la sânul apei neâncepute în somn, îmi alin ființa ce cântă – rămân pururi valurilor domn – zbaterea apei mi-e sfântă. 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------APA DE TOTDEAUNA În continuă jertfă, în eternă neașezare – Apa, Nun, Thetis, Tiamat, Okeanos – proteică mireasă în febre fecunde, cu mii de brațe pătimașe, avide, într-o nesfârșită împreunare pământul înfierbântat îl cuprinde, de un spor nemărginit, de la începuturi în zbor palpitând. Apa vie – iubitoare, multrodnică mamă, toată numai înfiorare și vis, dezlănțuire și cânt,

din caste albii revărsând înrourate minuni, atotputernica – binecuvântata sorginte – spații și timpi continuu învinge. Din țărm în țărm, din abis în tării, talazuri de patimi, vâltori de dorințe – zămislitoarea gigantică freamătă – maree de stele și păsări, mănoasa, nesecata Mumă a mumelor, de un dor fără margini de peste tot devorată, etern fecundată de har, sub potopul sorilor în cercuri de foc se zbate, peste ademenirile morții să dureze viața – neasemuit izvor înălțând din mijlocul mării nenumărate nașteri în nepieritoare, inspirate lumini. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------PLOAIA Dăruire totală, incantație, rod, cu fără de număr, fragede picioare, pe trupu-mi încins de amiază, de peste tot potopitoare, ploaia își joacă superbul ei dans de la începuturi de vis. Despuiat, pradă fiorilor ploii mă las; largi deschiși înfloresc porii; la o nouă viață trezite îmi înfloresc mâinile, nervii... Cu brațele avântate și ochii avizi, sunt mirele ploii nebănuit și-n templul de aer și foc vreau s-o cuprind... Atât cât sunt o arșiță sunt și-n brațele ei șerpuinde pe trup, m-astâmpăr, mă pierd, mă găsesc; în explozii de stoluri nestăvilite, luminate de fulgere, păsări ale furtunii –

învolburate gândurile mi se adapă în ploaie, cu aripile întinse zburând. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------AERUL Motto; “Aer, baier,bum!.. Dorm zările sub fum... Marea-i setea Boarelui, Pe tărâmul soarelui...” Aerul, Boarele, Uraganul – azurie floare a depărtărilor nemărginite adieri șoptește flăcării, fum și văl rugului de jertfă, abur cald al pământului ațâțător, de peste tot mă-nvăluie, peste mine se năruie norul de ploaie greu spărgându-și sânii de piscuri. Aerul – împrăștierea cea mai fără ființă –

nevăzut, nemuritor cer în care văz, auz, miros se cern; Vântoasă în toate cele ce sunt pătrunzând, aerul răbdător ce-l respirăm, dihanie cu ciorchini de nări respirându-ne înmiit – himeră a văzduhului, cu mii de clonțuri-fiară, pe înalte altare cu limbi de auroră spre înalturi ne soarbe cu chemătoare unduiri de silfidă, cu înmlădieri de cânt de sirenă, cu zvâcnet de îndrăgostită, marele nevăzut – aerul înalt auroral de la răsărit, caii aerului cu fulguiri de semințe înaripate pasc vise cu ochi de păpădii în doruri de vrăjitoare pe lună chemând, așteptând... 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------AERUL VETREI

Aerul vetrei împânzit e cu voci de demult... cu strigăte de luptă, zăngănit de arme, vaiete de moarte... Stau larii și gnomii în veghe eternă în inima pământului și pe culmi; sub sufletul vântului din pâlpâinde corole pe stânci ne privesc morții noștri și-n aerul tare, pur, de azur respirăm trecutul nostru înfrunzit desfășurând fir cu fir timpul de pe magnifica roată în care spiță de aur suntem. Roata ce vine de la începutul lumii, roata din trupurile noastre făcută, o roată în jurul căreia aer de flăcări, aer de tropot ruguri pălălăi până la cer înalță aerul vetrei tot mai sus. Ploi de sânge, seisme, diluvii din toate părțile potopesc aerul vetrei... în care noi cu icoana Patriei arzând în suflet,

cu mii de ochi neadormiți srăpungând viitorul pentru a fi iluminate semințe în matricea neamului ardem tot mai sus purificați, aureolați de veșnic aerul vetrei. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------ARDERE Din toate doar Focul veșnic sacru și pur primenește Clipa cu tandra-i lumină... în dezlănțuirea limbilor vii la fel se mistuie lauri și spini, se topesc coroane ori plumbi. ... Dintotdeuna în existențe polare, drumurile libertății urcă pe rug... iar rugul se înalță la cer... Nemăsurat, prin ninsori azurii

mă voi bucura de fericirea de-a arde total de la glezne la tâmple cu sânge, cu nervi, cu văz, cu auz și-mi voi rosti nesecatele vise fecioare în limba fără umbre a flăcărilor... Prin nevăzute, stelare zăpezi, învolburate de aripi și mâini, în nimb de purpur ființa-mi toată un rug înflorit în dans cotropitor, sub cerul coborând buimac, scapără când gheață, când flacără. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------RUGUL Sub stea dintâi mă înfirip miraj jucând peste nisip; până-n moarte ard de sete, joacă-mi flăcările-n plete; până-n ceruri mă consum – rug de flăcări fără fum, iar când peste câmpuri vântu-i,

nu-s cenușă să mă mântui, sunt o ardere de tot și cu’Naltul mă socot 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------PĂMÂNTUL Glia, Gaia – Muma Țărână – dulce tăinuit leagăn a toate cele ce sunt, mustește în fecundă îngemănare a rădăcinilor, Noptoasa răscolită de vârtejul galactic, cu miriade de semințe în veșnică nuntire, Cea cu mii de fețe în febrile dureri de nașteri fără sfârșit noi întrupări ivește, noi frumuseți. Matrice perenă, rădăcină nesecată – matcă a vieții și a morții în eternă visare – Pământul – jertfa de la început – călcat de mii de picioare, frământat de copite,

sub care de luptă strivit, însângerat, pârjolit, înecat, înghețat, măcinat de măselele hăului, Glia cu fața sfâșiată, Vatra întru fără sfârșit lucrare se reculege stăpână pe străvechi tipare și forțe, creșterii temelie, cheag zămislirii – Mater – materia – gigantul orb, nemuritor, tăinuitor de comori, sân al izvoarelor, din virgine adâncuri și harnice seve, nesecătuită vigoare și har, semințelor infinite mereu dăruind. Bărbat și femeie în înlănțuire – Gaia visele își plămădește în înflorite lumini și-n toate nestăvilită, prinos tuturora peste ruine înalță de-a pururi Rodirea – bucuria vieții peste morți luminând, luminând... 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------ROSTIREA PIETREI Mereu călcată, minată, măcinată, sub vânturi, sub fulgere, piatra dintotdeauna dăinuie... la zero absolut fără fisuri, monolit prin hău mă prăvălesc. Sub uriașe căderi de ape, stâncă neclintită rămân. În zidul cuptoarelor statornică piatră oțelul incandescent îmbrățișez; pe înzăpezitele piscuri semeață piatră căderea timpului înfrunt; sub copitele cailor, sub mușcătoare șenile, sub ciuperca atomică, sub trista năruire, de când lumea, piatră gânditoare rămân, Luminoaselor salturi fără de număr martor și prag. Cu fața spartă, zdrobită, însângerată, arsă, sunt tot un ocean împietrit

și drumurile mele toate spre inima de foc a lumii țintesc. Țăndări, praf și pulbere, a doua, a zecea, a mia oară în Punctum Saliens renasc – piatră a tuturor drumurilor, piatră a temeliilor, căci temeiul meu dinlăuntru este însăși durerea liber susținătoare a marilor, scăldate-n lumină, primitoarelor înaltelor porți 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ÎNAINTEA ÎNALTELOR PORȚI Viața mea sub fulgere, din elemente salt și smulgere – aplecare-n taină peste lumi, din a nu fi coboară în genuni – măsură a tuturor celor ce sunt întru lină trecere-n cânt; viața mea spre marea trecere, întru dor și pârg petrecere, îndelung cutremur și mirare,

viața mea-i doar o visare înaintea înaltelor porți prin care trec vii în morți... 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------INIȚIEREA LUI ZALMOXIS Fiul nopții te naști din nou în peștera marilor eleusii; pașii furați de-al bolții ecou înapoi te vor face să vii. Purtat de-a-nceputului licărire, tainic ghicind semne prin timp, prin visul miriadelor fire, vei răsări în miez de limb. Un sunet din trecut, un dor nespus, cu-aripi de aer, apă, foc, pământ, vei zbura din sus în mai sus, flacără izbucnind în cuvânt. 1980 ------------------------------------------------------------------------------------------------

NOILE TIPARE Cu creanga de aur înflorită în suflet, de pe Kogainon coboară Zamolxe cu harul dintâi, din peșteră în peșteră, ochii în lumină de vis aprinzând, citește într-o lumină numai a lui noile tipare – vii semne nespuse nicicând în mersul stelelor pe cer, în cearcănul lunii și-n boarea amiezii; în glasul vântului, apelor, în tainicile pietre din unghi, în aerul în care s-au rostit chemările de pe munte; în jocul de lumini și umbre în peșteri fugărindu-se, în pământul veșnic înverzit, în ecoul căderilor în hău, în dulci, limpezi și chemătoare ecouri, răsfrângându-se din adânc în adânc. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------VIITORUL PREFIRĂ-N TIPARE Cu gânditorul de la Hamangia – ctitor imperiilor de gând – Zalmoxis luminează glia, mereu strecurând-o prin cuvânt. Cititor în stele, în cruguri, Viitorul prefiră-n tipare osmotic ritmând sevele-n muguri, visează elementele-n floare. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ROSTIREA LUI ZALMOXIS Coborâtori din spița roții de foc ce-mbrățișează-n lumină pământul, neapărat, mai mult ca oricând va trebui să ne învățăm cuvintele

să urce la Izvorul eternei dimineți, pe neașteptate rostind graiul inițiat al semințelor, în slava Amiezii să țâșnească neâncetat inflorescente curcubee! Mai presus de orice să scapere în joc fără egal spre infinitul azur, întru aleasă împlinire și har Rodirea, Veșniciei smulgând Clipa grea de eternitate 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------MUMA MUMELOR În slavă falnică zeiță ești și templu; în taină splendorile-ți contemplu și în nimbate spații, pe-altarul tău imens, zilele-mi purific în vînăt rug intens. Ce-i aur roșu în glie-ți stă temei;

ce-i fum pe boltă seamănă scântei. Zălog pe veci-s minunilor tale din rouă-mbobocind fecioarentre petale, ce-n frig de marmuri mă îngheață, când istovit cutez a le privi în față și-n vânt, fior, cuvânt și adorații mă desfrunzesc uimit prin spații. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------KOGAION Pe trepte-rădăcini, peste ponoare, mesteceni de aur luminau izvoare de dincolo de vis, de dincolo de timp, spre Cogheon sclipind în nimb, urcam direct în ceruri, trăiam minune primeniți de ruguri și de rune, prin dor nespus, fără cuvânt

treceam din vieți în nepământ! 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------ZALMOXIS ȘI ZEII La ospățul zeiesc, fără sfârșit, locul de frunte păstrat, cu totală renunțare la sine, Zamolxe îl cedează altuia, cu mult venit după el... alt nume, alt zeu, dar aceeași nemuritoare rostire în care trăiește Zamolxe, aceleași preziceri pe marele munte, supremație a cuvântului atotcreator – Demiurgul Tată cu toate una, din morți viețile prefirând dincolo de tărâmul acesta, deasupra de spații și timpi, de văzute și nevăzute, de la ospățul zeiesc se retrage în sine Zamolxe, regăsindu-se în nimic ce-i umbră și trecător, templu-i e însăși Firea eternă

și nu un zid clătinat ori norodul statuilor reci – ci un templu crenelat în suflet adânc. 1980 -----------------------------------------------------------------------------------------------CĂLĂTOR NEOBOSIT Călător neobosit ce am fost, din Hyperboreea – de taină tărâm – pe ale lumii din afară drumuri lărgindu-mi cercurile vârstei; din Tracia-n Hellada, în Egipt și-n Babylon, pe mări și munți și râuri mari și-n piramide și-n alte nerostite locuri pașii mi i-am întipărit din margine-n nemargine, ce îmi lipsea peste tot căutând, în toate mă căutam pe mine mereu; eu mie însumi în adânc nu mă întâmplam, nu mă nășteam... în van crezând că mă voi regăsi în afară, rătăceam dintr-o parte întralta, rătăceam...

În goana mea prin vămi, în veșnică întoarcere spre mine, târziu, pe un alt drum lăuntric am purces și ținuturi noi, necunoscute întâlnesc cu mări de calm și ostroave de verdeață, cu munți semeți și neguroase văi înecate de năvalnice izvoare licărind, cu peșteri vaste unde Atotputernicele Mume roiuri de vieți zămislesc, răspândesc... o nebănuită lume în care mă descopăr încontinuu în neînchipuitele, neașteptatele interioare călătorii la nesfârșit! -----------------------------------------------------------------------------------------------ZALMOXIS ÎN PEȘTERĂ De oameni hulit, de oameni uitat, singur în peștera sa, nezdruncinatul Zamolxe

tainic se-apleacă peste lumi, în pofida noianului de beznă, din a nu fi, prin sine însuși, cu mintea-i trezește soarele-n genuni, unde știind locul izvoarelor fără sfârșit, la Mume coboară pe rodnic tărâm, în tipare a elementelor lină trecere în liniște veghind. Măreți arhetipi! Amăgitoarele umbre în seamă neluând, ochiu-i și mintea în toate-au pătruns și le știu; mereu lucid surpă el depășitele lumi noi veșnice lumi pregătește febril; în închipuirea-i șir de plăsmuiri tot curg, viață din viața-i dând cu har demiurg 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------VISUL LUI ZALMOXIS

Noaptea, orhidee în ferestre – Visul meu sub stele a-nflorit, la sânul de izvoare spornic verzi luceferi germinând. Din imperii de liniști irumpe Pasărea Măiastră în zbor continuu, cu ochii de lumini avizi, gravizi, pe toate coordonatele universului în expansiune, opace, sterpe decoruri, văluri de ceață, fără oprire mereu sfâșiind, torente de divine lumini – tot mai înalte focare – înfloresc la nesfârșire în gând 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------SMULGERE ȘI SALT În nepătrunsul peșterii, ca într-un ochi întors în sine asediat de întuneric, asediat, schimb șirul nopților pentru o singură Zi - -deasupra Moirelor – prețul întregii mele vieți –

Ziua când prin albe flăcări înalte, deschis trecând în salt, din toate părțile Lumina, pe trupu-mi orb, în mine însumi, izbucnind va înflori, va înflori... Pe sub plângătoarele bolți, cu toată Ființa de umbre purificat, prin mine însumi peste căderi renasc; printre stalactite – împietrite lacrimi, mereu infernului orbirii mă smulg, în preafericitul, limpidul Eidos, trec liber prin neasemuite bucurii, din semn în semn, cu tot Eul un rug! 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------ZALMOXISM Pe tine zilnic te înfrângi; ispite lași mereu în drum, sfinx în zbor mai sus de stânci.

Privind din bolți tot vezi prin fum cum umbre vagi răsar din moarte, pășind ca-n vis pe munți de scrum. Dincolo de zare mai departe, răpit de muzica de sfere, prin nopți citești din marea carte... urci pur mereu peste cădere, dincolo de tine prin tăcere 1979

-----------------------------------------------------------------------------------------------ECCE HOMO! Iată-mă dintr-o dată, fără apărare atacat, atacat... pe toate fronturile, în toate avanposturile, asaltat dinainte, de sus, de la stânga, din dreapta

iată-mă atacat de Singhomor – monstrul cu întuneric de capete, care dinainte de a mă naște și până dincolo de omeneascami trecere, neâncetat, nemăsurat, mă împresoară, mă împresoară... Cu capete roșii rânjind, cu verzi nări de venin, cu nevăzute plase, cu păduri de tentacule, cu gheare de tigru, cu nesătule ventuze, cu luminos surâs înflorind pe fragede buze, cu ademeniri de sirenă, cu glasuri de îngeri în muzici divine, cu adormitoare arome de crini, cu prăbușiri de sori în mări de lacrimi, iată-l de mine tot mai aproape, cu suflarea-i de gheață, cu șerpii de fum, iată-l pe sângerosul, nesătul Singhomor, colcăind de goluri, orb, de mine flămând, pe dinluntru, pe dinafară, cu iazme de bezme din toate părțile mă asaltează orbește

să-mi răpească ceea ce am mai scump,.. lovindu-mă în ceea ce am mai sfânt... Buzele mele până la fund beau amarul; speranța în noapte se îneacă adânc; amiază nu mai știu nicăieri,.. avide mări de nisip mănconjoară și-n mijlocul vârtejului precum stânca veghez; ochii mei neadormiți totul văd și scrutează până-n dureroase, neândurate străfunduri, dincolo de cele văzute, de ispititoare, înșelătoarele efemere forme în trecere fără întoarceri răpite de fluxul unui dor nestăvilit. 1975 ------------------------------------------------------------------------------------------------

ÎN LABIRINTUL CUVÂNTULUI ... tot mai singur, mai adânc, târziu în labirintul cuvântului, ghemul – eu însumi mă desfășor... prin bezne zboară constelații de gânduri și ca într-o deltă de euri, silabe, consoane și vocale mă risipesc căutând mereu cuvântul care tot și toate înglobând, cuprinzând, precum ochiul de mare în irizate cercuri în răsfrântele vămile nouă rotește și soare și lună și ursele cerului minutare, în azurul de aripi chemând în lumini neasfințite lumini. ...de tot singur adâncind târziul caut cuvântul de sub cuvinte,

cuvântul din cuvinte cu vuiet de mare – întâiul și ultim născut cuvântul-tată, cuvântul-mumă, din care adânci și virgine înțelesuri izvorăsc în albia limbii – un ales de graiuri grai, o sferă de sfere, o floare de flori, o inimă de inimi – har întru har... 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------ÎN ÎMPĂRĂȚIA MUMELOR La Atotputernicele, în netimp și nespațiu, încoronat de vină, jos, demult purces-am dintre semeni... prin avenuri de foc, cu ochii de bufniță coborând straturi de plasme, unde în miezul de foc al țărânei scăldați, Arheii tuturor Celor ce sunt se încheagă-n semințe.

În tartar sub amarnice de gheață vămi, la răscruci de vii și morți, cu ochi fecundați de orbitoare lumini, în haruri de piatră fulgerătoare, Neâmpăcatele, apă, aer, foc, pământ, ether, pe trepieduri de aur fierb lente alchimii de uranice pulberi de aștri căzuți, sub spuma eonilor, de arsuri și de dureri copleșite, din spectre și pale umori iscând fascinanți avatari, sâmburi de sori... prin labirinturi, prin valpurgice peșteri, în aburi de gnomi, de homunculi – sferice distilerii în expansiune, în zbor pseudolumi părăsind... Priviri-tăișuri prin ziduri, stăruitoare, năvalnice, Nevăzutele, nebuloase de cuvinte întemeiază Nerostitele în fecunde tăceri, între vânt și cenușă, între spadă și inimi, între bezne și lumini,

cu buze, cu ochi, cu mâini, cu sex – din sânge izvorând, Străluminatele, osmoza surâsului, strigătului, geamătului... prin oceanul de plasme tornada unui nesfârșit polipier în roșii pâlpâiri de spații violând halouri de început globular... ...ad inferos demult purces-am dintre semeni, precum Osiris și Orfeu... dar singur eu văzut-am cum prin trombe marine, în meduze și leviathani, osia lumii arde vâlve în concentrice oglinzi, într-o nesfârșită împreunare cu voluptuoase mume orbind... 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------NAȘTERE DIN NOU Din amvonul țării, din marea deschidere, pe muntele Kogaion nemuritor, cât zarea visează Zalmoxis timpii ce sunt,

evii ce vor veni; noua față a lumii prefiră-n azur, ținând sus cumpăna faptelor; o floare de lotus în vârsta de aur e țara, știindu-și locul și timpul sub soare. Din unghiul meu perfectibil renaște Zalmoxis, cuvinte de foc pârguite visând din neauz, din nevăz – nespus chin neântrerupt, mereu să te naști din nou prin Cuvânt... 1979

-----------------------------------------------------------------------------------------------ÎNTOARCEREA LUI ZALMOXIS Din peșteră-n peșteră, din munte-n munte, din labirint în labirint, din noapte-n noapte, din vis în vis,

din om în om, al nimănui și al tuturor fără de moarte se întoarce Zamolxe printre convivi la ospățul ales. Cu lungi papirusuri sub braț apare nemuritorul, pe fiecare privindu-l cu ochii de dincolo de ochi, desfiră tot ce se-ntâmplă sub soare, sub lună, văzute și nevăzute, dincolo de vieți și morți – neîntrerupte faceri, desfaceri. ... omăt cât omul, vânturi de primăvară, zămisliri, cutremure și diluvii, nașteri fără de număr,... în aer de tilinci învăluiri de turme în munți... Cu orga cocorilor din smalț deazur până-n izvoare de-argint vuind, cu despletitele, strigătoarele focuri pe culmi, în strai de nuntă ceresc străluminat se întoarce Zamolxe, cu ochi neadormiți nicicând, în stele citind, recitind cerunfrunzit, înflorit

tot mai înalt pătrunde-n Cuvânt, neatinsei rostiri răpind tăcerile caste. 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------ROSTIREA LUI ZALMOXIS Pentru totdeauna, sub valuri de nisip pierdute sfârșesc grăirile toate; de la începuturi singur urcând piscu-nzăpezit, sfidez marea noapte. Târziu, în asfințit departe, cu soarele arzând în răni, umbra prelungă-nfășurând, mi-o voi zidi în temelii, pe piatra din unghi a celor vii. Într-o nouă viață, fără întoarcere, de umbre liber ușurat – neprețuit trofeu celui ce fără egal luptă cu sine, cu propriul cap în mâna stângă arzând, nicicând privind înapoi, întru Rostire singur mă voi exila.

1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------MEMORIA VETREI Fecundă vibrare a Totului primordial întemeiază dintru genuni de evi fără început tutelare Nume de râuri, oameni, cetăți, din halucinante câmpuri marine până-n muntele sacru în codri, în peșteri, în mister de flăcări palpită memoria vetrei – incandescentă icoană – totem ancestral întipărit în cremeni și săbii... Peste lari neadormiți, peste aburi de sânge veghează neasfințita oglindă – ceasornic solar la Sarmizegetusa regia, toate tăriile în sine unind. Încoronare a tainei, paradis al privirii, fluvii de umbre apuse la viață ivind

în delta eonilor – herb al timpului – prin genuina diviziune a oului primordial, în hieratice ruguri palpită memoria vetrei – atotputernică, iluminată sămânță în matricea primară, din miezul de foc al gliei – ochi vast deschis al generațiilor liber se înrădăcinează în veșnicii. 1979 -----------------------------------------------------------------------------------------------MEGALITICUL TAUR SOLAR DIN PETRIȘ–HAȚEG În Hațeg pe dealul Petriș ciudat zimbru-totem spre răsărit încordat, la intrarea în neștiuta cetate pe plai cu ascunse semne de dincolo de timp, de la marginea lumii visând continuu nesfârșita goană de lumi prin înflorite lumi, al cosmosului Taur sacru izvor

își orânduie mersul sorilor în ochi – supremă împlinire și nesecată sorginte a Toate cele ce sunt într-unul singur, cu aripi de vultur peste hăuri, cu soarele între coarne zburând, într-o rază de lumină prin nebuloase vede și aude totul pre pământ și în cer... stelar întuneric întru Apeiron paște; plânsul pietrei îl știe, al timpului plâns în ochii Ursei Mari, în delirul Fecioarei, liniști de creșteri, explozii de înflorire, ai răsăritului primi fiori mereu înalță în zenit, necontenit vegheză în soarele-ochi munți de taine răsfrânge veșniciei dăruindu-se în extaz infinit. 1980

-----------------------------------------------------------------------------------------------A TRĂI PENTRU A-ȚI DESCIFRA DESTINUL VIAȚA A trăi pentru a-ți descifra destinul viața moartea în liniile feței în privirile înlăuntru întoarse adâncul peșterii scrutând a citi în fanta buzelor cutremurate tăceri rostiri criptice izvorând a trăi pentru a te apropia îndepărta de tine în tot și toate parte întreg margine centru miez coajă lumină în întuneric jar sub cenușă tăceri care strigă fără de preț sublimă trăire în războiul continuu al vieții cu moartea 2004

-----------------------------------------------------------------------------------------------ÎNDUMNEZEIRE Din toate părțile întru fiire te caut îndumnezeire iubire întru iubire a fi într-un nou eu în salt peste valuri mereu spre vecie cu elementele în armonie viului vis univers față revers 2004 ------------------------------------------------------------------------------------------------

CUPRINZĂTORUL Izvor a toate ce sunt apă aer foc pământ lavă întuneric lumină viață moarte ceruri galaxii răsucite în zbor spațiu timp gând iubire din toate părțile în sine înfășoară

neștiut necuprins Cuprinzătorul apeiron Unu proteic dincolo de sine în Zalmoxia învârtind osia lumii scrie cartea cărților unică 2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------VAPOROS SUFLETUL Vaporos tăcut sufletul dezleagă-n ani umbletul prin străbuni prin alți timpi unde viețile schimbi ceva din nimic unde doar visul mai pătrunde seară între genom și zeu golgota fratelui meu trupul – fragilul vas în care ard ceas de ceas între cer și pământ apăaerfocpămînt 2004 -----------------------------------------------------------------------------------------------NAVIGÂND PRIN UMORI

Roșu verde galben alb pelerin prin arhaice umori peste linia orizontului pâlpâiri se zbat faldurile amurgului rug o nouă viață a păsării Phoenix din cenușa cuvintelor capricii hazard valuri de celule în avanposturi în asalt prin labirintul morții cu mii de fețe proteic steag reînvie mereu pe craterul gurii gheață și lavă – amprentă a inimii lumii lumină 2004 -----------------------------------------------------------------------------------------------ILUMINATUL Pătruns de lumina spirituală de pe fața senină a Mayei înainte de toate urmează chemarea descifrării adâncilor taine a toate cele ce sunt întru marele Unu aici acum pretutindeni oricând în văluri nevăzute continuu visând peste surpări mereu te ridici din jungla nălucilor singur te smulgi și intri

în subteran sub marea nevăzută piramidă în periplul inițiatului singur până la capăt fără întoarcere drum din netimp coborând pe Kogaion la Helis spre Istros apa sfântă pe marea cea mare până-n Egipt sub pământ vei înflori cu elementele afară uitat nimic nu te va vesti la ascunsul neatinsul firii izvor fără umbră vei trece-n piramida visului tău peste trepte încinse păși-vei prin lungi coridoare de podoabe și teamă liber pe praguri înalte căderi și bezne în urmă rămân trape vâltori punți scări inele-n balans de săbii de flăcări năpădit neabătut treci înainte printre oamenii-lupi setea foamea veghea tăcerea te vor căli vei înghiți suluri cu vechi scrieri însuți scrie-vei nopți și zile zbaterea cuvântului de la început

un papirus fără sfârșit viața ta cheie a trecerii prin zidul din tine purificat călit imun vedea-vei vălurile pe rând căzând un somn – călătorie-n timp te va răpi pe albastrul ceas minutarul de fosfor fuge înapoi pe-o insulă-ntre lotuși Neasemuita-ți va surâde în nimb de aburi ea dispare în altă viață de-nceputuri reînvii ea alături cu mărul te îmbie oricum vei regreta... de muști, muritor ți-e drumul... de nu-l primești, în rând cu zeii fi-vei Lumina lumii Logos divin eul tău chema-va ordinea sacră fără de moarte iubire crescândă în cer și pe pământ pe filele genomului scrii: “…după chipul și asemănarea Supremului purificat salvat înviat din ghearele din colții morții smuls

mie din nou redat iluminat…” 2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------PARTEA NEVĂZUTĂ Partea nevăzută aurele nimbul prin clepsidra inimii filtrează timpul sens și ordine-n caleidoscopul lumii saltă universuri din bulele spumii scânteia divină fulgeră-n toate Unu cu mii de fețe renaște-n predicate -----------------------------------------------------------------------------------------------TOTUL DE LA ÎNCEPUT În ceasul fluorescent din gândul meu în clipe de grație fără seamăn frumoasă eternă limbile o iau înapoi

timpul meu pe sine căutânduse ca-n intrarea unei peșteri vaste cum peștii-n râul subteran secundele în amonte caută izvorul de unde iau totul de la început 2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------DIN NEȘTIUTE LUMI PARALELE Iată-mă rătăcit printre gânduri și fapte singur îmbrăcat în aure șapte înotând pe marea vieții sfâșii volutele ceții din neștiute lumi paralele întrupat aici din gene alele mă caut prin spectru alb lumen de la fenomen la numen a celor ce sunt măsură inefabil pe buze arsură 2005 ------------------------------------------------------------------------------------------------

CU SINE ÎNSUȘI LUPTĂ DUMNEZEU Printre dune prin praf prin oceanul uitării chitina goală carapacea solzii coaja ghiocul zvon apus striate cochilii tatuate piei măști de lux oarbe mode golul ascund acoperă vidul marea frică de sine tu însuți a fi oriunde oricând aceasta-i încercarea floare de colț pe pisc în vânt și frig sub stele una cu stânca fiind de veghe mereu în turnul gândirii în luptă continuă să cobori să dezertezi e o crimă când însuși Dumnezeu luptă fără oprire pe toate fronturile în toate timpurile cete de îngeri albesc zări măștile nopții doborând sfâșiind sus țin spada de foc mereu sus înlăuntru afară pretutindeni oricând

steag al victoriei în armonie viața eternă pe culmi 2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------SUPREMUL În alte lumi în hiperspații la viteze superluminice supremul nevăzut dăinuie fără atingeri fără pofte nevoi mereu este cel ce este alfa și omega început fără început sfârșit fără sfârșit și dincolo de toate aceste punct cheie de boltă inimă centru de raze focar luminii izvor țâșnind în miraje apoteoze pe oaze 2005

Hațeg, 2005 -----------------------------------------------------------------------------------------------REÎNVIAT PHOENIX

--------------------------------------------------------------------------REVELAȚIA SCRIBULUI

Din underground din subterana lui Zalmoxis reîntors... am ars am ars am ars întru marele Unu fără fum am ars am ars din propria cenușă am înviat torță oaspeților aleși am luminat flacără altarelor din suflet am ars lumina aurelor am sublimat sub vânt nimic nu am rămas

Retras în priviri în semne spre amiaza vieții trăiești în arhei embrionul fierbinte al lumii ca pe-o nemuritoare iubită întâmpinând cu mii de brațe de ochi de guri citindu-te scriindu-te papirus viu recitindu-te rostindu-te mereu până devii un semn între semne...

din amintire din patru zări din nimic nu se pierde din măsura tuturor lucrurilor din cele unsprezece dimensiuni văzute nevăzute iată-mă azi reînviat la gurile Deltei pe nisip pe fundul clepsidrei ... în zbor voi mai arde fără fum vreodată ?

Piatra nu o arunci nicicând pe tine mereu te înfrângi prin labirint mai departe mergi spre o mișcătoare țintă prin tine însuți înaintezi pe cel de sub tine să-l descoperi pe cel ca Atlas stând sub cerul textelor palipsest împovărat sacrificat de toți izvor iubire de dincolo de neoprit zbucnind

aureolă în gând de dincolo de cuvânt cuvântându-ne 1980-2005 ZALMOXIS SEMĂNĂTORUL Din mine însumi pornit din zori până-n seară cuvântul în față fără odihnă cu mâna doldora de semințe străbat ogoarele minții-n lung și-n lat din munți în câmpii prin frenetice mulțimi cutreier pământul semănând semănând inimi ochi gânduri ploaie de înaripate semințe zvâcnetul sevei osmoze trezește binecuvântate treceri de lumi prin lumi semănătorul – omul-orchestră în armonie continuă îndumnezeiește vieții ritmuri și vise descătușată vibrație ce caractiței-clepsidră scapă. 2005

CUPRINS Raul Constantinescu aparține stirpei orfice În căutarea unui abecedar pierdut 1. Geneza 2. Marea călătătorie 3. Unicul tainicul zeu 4. Eu pentru mine sunt un semn de întrebare 5. Lupta 6. Din paralele lumi negative 7. Rostirea lui Zalmoxis (La altarul tăcerii...) 8. Rostirea lui Zalmoxis (La început a fost rostirea...) 9. Apeiron 10. Singurătatea lui Zalmoxis 11. Începuturile lui Zalmoxis 12. Rostirea lui Zalmoxis (Cum toate contopite...) 13. Răpit de azurii depărtări 14. Zalmoxis pe muntele Kogaion 15. Veghea lui Zalmoxis 16. Piatra din unghi 17. Ktistai 18. Arhetipii 19. Dor 20. Zbaterea apei mi-e sfântă 21. Apa de totdeauna 22. Ploaie 23. Aerul

24. Aerul vetrei 25. Ardere 26. Rugul 27. Pământul 28. Rostirea pietrei 29. Noile tipare 30. Viitorul prefiră-n tipare 31. Rostirea lui Zalmoxis (Coborâtori din spița roții de foc) 32. Zalmoxis și zeii 33. Călător neobosit 34. Zalmoxis în peșteră 35. Visul lui Zalmoxis 36. Smulgere și salt 37. Zalmoxism 38. Ecce homo! 39. În labirintul cuvântului 40. În împărăția numelor 41. Întoarcerea lui zalmoxis 42. Rostirea lui Zalmoxis (Pentru totdeauna...) 43. Memoria vetrei 44. Megaliticul taur solar 45. A trăi pentru a-ți descifra viața 46. Îndumnezeire 47. Iluminatul 48. Partea nevăzută 49. Totul de la început 50. Din neștiute lumi paralele 51. Cu sine însuși luptă Dumnezeu

52. Supremul 53. Reînviat Phoenix 54. Revelația scribului 55. Zalmoxis semănătorul >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Solidus_multiple-Constantinethessalonica_RIC_vII_163v

The test >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>>>>>>>>>>> >>>>>>>>>>. Constantinologie Some theoretical notions of constantinology

F. R Constantinescu 3 Nov. 2020 First, needless to say, for these pages constantinology is the mystcism and echartism of the Hegelian logical science study and mastering of the person and work of in this life Romanian poet Raul Constantinescu. If the author of this study bears the same holy name that does not imply that by making this outreach to this spiritual dimension the hodjia breadbreaks form himself as the geometry astronomer and sometimes poet wrote. Maybe now would be the time to answer the polite urbanism of this world why is constantinology study important for our future centuries, why him? Well, the answer would be that so far it's all that we got! As Napoleon, Constantinescu the Elder is the man of his age. The contemplative readers should know the unicity of this old retired poet that before him in Romanian, but Universal too,

literatures there was never such kind of poet, not only writing as Fred from Breakfast at Tiffany's, and good - as Horace, but to take's life's gift from poetry and nothing else, condemning himself - as a local novel writer writ - to a life of study and writ tying him through centuries to the genii of Coleridge, Shakespeare, Francesco Petrarca, Horace and even beyond to the royal courts without memories. So, it is no wonder that Raul Constantinescu has read all poetry of the world. He is the talent of Derossi, with the life of Precossi, and the will of Stardi, and the kindness of Enrico; when you understand his poetry you are no longer indifferent to his books! Constantinescu has taken every good concept on poetic work and learnt both in Cluj Academia 1967 and a lifetime of library study. He belongs to the Neomodernisme period which dates both before and after Postmodernity as an eleate alternative to more popular New Romantcism. Although living more than half in

Communism, he is contemporary with Marcel Proust, Samuel Beckett, Dorothy Parker and Paul Celan. Another fix point in his creation is the War Circle of Sebenburgen, Roumanie, with a focus - not monocorde - on Stefan Augustin Doinas, - the second author of ballads after Radu Stanca, - on whom Constantnescu has published a study of his own. Now I shall present a thesis which as H. F. said once would be pretty hard to swalow. I know that Titu Maiorescu made his ragamuffin friend a national poet for 130 years, and this Birdy-like guy came with his buddy from Humulesti, and now they are classics of Romanian language and literature. Well, I really don't know about this, as Transsylvania would say in the middle of the road, Money's too rare. We should realize now for our betterment, after more than a century of study, that Eminescu's persona was that of a rapper superstar, not forgiving anything, and that all his poems end from Ancient

Romantism to Raw Naturalism. And for the storyteller friend, he exhibited some natural Jewish humour, and had not even a National calling as Costache Negruzzi. Although more benigne that the forever genius, he was much simpler surpassed by many "simple" across the mountains authors. In his endles fixed perorations and rhetoric Mihai Eminescu was as Ion Vartic quoted the German assertion a naive brain in a sentimental world, and with few exceptions his way was immitated by almost all Romanian poets. Well that was never the case with Constantinescu, his frame of mind is both German Bread and Iran millenia. From this West point of view, even the National Romanian Anthem is tainted calling Romanians to pride over Trajan, Founding Father of the Romanian nation among others if I may say so. Thus, pride is the cancer of the Romanian "duh" and Constantinescu's poetry are from the few initiates - is spared.

As a final idea - every genius lives a life of mockery and soleness, loved only by the few that God has chosen and known only by God in unfair death where they join the prophets bands. Raul Constantinescu books are as follows, Alpha '85 {anthology}, Aventurare în marele refuz 2001, Neantia 2002, Neviața lumii, Rostirea lui Zalmoxis 2005, Heralzii tăcerii 2007, Periplu prin neant, Vivisecții 2015, Spre Aleph 2016, and the folklore collection Stravechi traditii si creatii populare din Tara Hategului 2017 - a work of more than 47 years. Very relgious, he prefers as Rousseau to discuss over the Holy Matters than to just present them again and again and done. And the last thing I should write for now is that the name is not accidental but a perpetuation through the Saint Dominus Brancoveanu to the Holy Empire princeps generations after generations to Constantinus and Helena and

then - as I have mentioned - to the strange Lits of the East. ,, Somewhere over the Rainbow by Judy Garland. The Quest of a Forever Childhood Felix Rian Constantinescu 2020 To me - after a Life of contemplation - it became clear that the short song sang so expressively by the Child Judy Garland is the highest form of expresson in the plastic arts surpassing entire history that went before from Gioconda to Altamira and Rembrandt or Ibsen or the greek tragedies. And also turnng down all the marxist art and books that came after it for 80 years. How can a little Child manage such an accomplishment? What happened? Well, just like Flaccus, in his entire Work and Art of Poetry, it bordered again the limits of art to a Logic of the soul which also present Logic aspect and Dna. Nonlogical equals nonart! Madness, even. The extent to which an entire epoch of afterart is not only surpassed apriori but denyied as notbeing-art show us as a compass

the level of sickness of human spirit present in mankind today, tomorrow, yesterday, in absence of reform. Children and old people, - as newcame or going from and to the stream of consciousness -, are the two cites of the purity of the world. As it can be seen Dorothy Gale does not want to grow up, her Childhood is filled with puer notions of the world and herself, thus Old as they are presented at the end of the Ecclesiastes they too have a notion to a second purity. So as we contemplate and deal with it art why does Dorothy want to remain puer eternum, what does Childhood mean, and can it be something like this somewhere in some world to which as She unkowingly feels She belongs and confesses to her little dog Toto? As She says to herself in her pure and simple songplay ...AND THE DREAMS THAT YOU DARE TO DREAM REALLY DO COME TRUE. There's lots of incompleteness in the spirit of the year Ninety Thirty Nine! Dorothy Gale questions are very deep towards any heart and in the

absence of purer ages they will remain unanswered if God can allow that. ,, Ce e poetul, ce e poezia? Felix Rian (un tânăr critic care nu iartă nimic) Introducere Este foarte periculos când un om se încununeaza în mintea sa. Și deasemenea cand îl încununează alții. Poezia nu poate fi contrafăcută. Înainte voi să spun că pornesc și am pornit fără bias, dar după ani de zile îți dezvolți simțirea să simți ca orbul zidul plângerii. Poezia nu e senzație, chiar și moda fashion autentică se ghidează după Estetica lui Hegel. Nu poți fi poet azi, și mâine să nu mai fii, sau invers. Întâi de toate poezia trebuie să fie inteligență, nu boemă fără Dumnezeu sau bisericuțe de metropolă. Poetul

Menționez încă o dată că purced rece ca un bisturiu. Azi Mircea Cărtărescu e poetul. Să văd dacă e poet, întâi. Poezia - Totul, de Mircea Cărtărescu Cartea Totul, apărută la Editura Cartea Românească în 1985, a fost ca o legitimare a acestui postmodernism fanariot. Acum să vedem ce se legitima. (Menționez iar că nu am prejudecăți antipostmoderne. Dar cine vrea să fie Mircea Nedelciu trebuie să o dovedească. În ring.) Poezia Marea odaliscă: „mușcând din paradis ca dintr-un sandviș cu șuncă/ mi te-aminteam: dormindă, jună, pruncă/ în vis și cearceafuri/ ca un hanger cu mâner de sidef în sileafuri./ visai că-ți bei cafeaua în cafenele/de geam, cu giuvaeruri la giurgiuvele,/ că îți privește cu o privire ciudată/ pilat din pont subțioara ta depilată,/ că printre optomobile, cochetă,/ treci demachiată pe un bulevard de mochetă,/ cu

înflorată ie și totuși deflorată,/ _logodnică de-a pururi, soție niciodată_.” (pag. 117) Domnul Mircea Cărtărescu ne servea în anul 1985 această mostră de nouă poezie, iar critici ca Nicolae Manolescu și Ov S. Crohmălinceanu predicau optzecismul lui Cărtărescu și Nedelciu. Să citim o altă poezie, de data aceasta din Tudor Arghezi. CÂNTARE de Tudor Arghezi M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. Pusei pamânt și ape, zăgaze între noi, Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi. Te intâlnesc pe toată poteca-n așteptare, Necontenita mută a mea însoțitoare. Pe la fantâni iei unda pe palme și mi-o dai, Iscată dintre pietre și timpuri, fără grai.

Ți-ai desfăcut camașa și-ntrebi cu sânii-n mână De vreau s-astâmpar setea din ei sau din fântână. Ai dus la țurțur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. Amestecat-n totul, ca umbra și cu gândul, Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pamântul. În fiecare sunet tăcerea ta seaude, In vijelii, în rugă, în pas și-n alăute. Ce sufăr mi se pare ca-ți este de durere, De față-n tot ce naște, de față-n tot ce piere, Apropiata mie și totuși depărtată, Logodnică de-a pururi, soție niciodată. Mircea Cărtărescu pastișează și ia versuri, în cazul de față din poezia lui Arghezi, justificându-se că face dizidență. Cântarea lui Arghezi devine Cânt tare la Cărtărescu, imaginea comuniștilor care

cântau la televizor, în școli, fabrici, la manifestații, 1 mai, 23 august. Și deasemenea o imagine a HARDcore-ului optzecist. Dar domnul Cărtărescu dă dovadă de naivitate. Arghezi a avut hardcore-ul lui, cu Biserica Ortodoxă, a avut propria lui dizidență, încă de când a scris și publicat apoi această poezie în 1927. Și de fapt ca un palicar literar, domnul Cărtărescu a înhățat orice justificare ca să fure versul lucitor și să îl cărtărescizeze. Lucrul ăsta în Ardeal nu se prea întâmplă, cred. Cine vrea să fure, plagiază, dar nu are mintea machiavelică a sudului, să spună că face artă. Arta e fără repetiție. Poate de asta Eminescu, I.L. Caragiale și Creangă ar fi nimic fără Slavici, asemeni culorilor complementare. Poezia lasă o impresie neplăcută. Valoarea ei e că putem observa că lumea comunistă era poate mai coruptă decât Occidentul și mai ales America acelor ani, în care preoții ne spuneau

asemeni cadrelor comuniste că America e scaunul de domnie al Satanei. Vedem în comunism, o lume descentrată, în care sentimentele altuia sau ale tale nu mai contează, în care poeziile se făceau la matrițe, soft și hard, ca stridiile, și toată lumea pură din fotografii era o abjectă, stupidă, întunecată minciună. Poezia aceasta cel puțin are doar valoare documentară. Ce diferență este între Marea odaliscă de Mircea Cărtărescu și povestirea DEX 305. Mi-a luat aproape 10 minute să găsesc o carte de poeme de Mircea Cărtărescu, pe când Antologia Aventuri într-o curte interioară o țin aproape de mine. Și inconștientul spune ceva. Domnul Cărtărescu este un prozator care a început ca oricine cu poezii. Cât e de mare trebuie să decidă alte bisturie. Dar Mircea Nedelciu e nu un zeu, e un dumnezeu. Așadar prozatorul Mircea Cartarescu. Obs. Sper că n-am dat cu parul, dar sunt un critic rural, Făt

Frumos Țăran. N-am făcut din răutate, dar răi suntem, păcatele noastre. 25.06.2016 ,, >>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Vasile Voiculescu, poetul medic

Felix la capat de Lyceum,

Fin