Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Cuprins
Curs 1 ........................................................................................................................................................2 Relații publice .......................................................................................................................................2 Introducere în informatică .....................................................................................................................4 Informaţii şi prelucrări ..........................................................................................................................5 Date ...................................................................................................................................................5 Prelucrarea datelor ............................................................................................................................6 Scopul prelucrării electronice a informaţiilor ...................................................................................7 Organizarea datelor ...........................................................................................................................8 Stocarea datelor (fişiere) ...................................................................................................................9 Introducerea şi prezentarea datelor .................................................................................................10 Comunicaţii de date şi multimedia......................................................................................................12 Curs 2 ......................................................................................................................................................13 Sisteme de calcul .................................................................................................................................13 Structura fizică a unui sistem de calcul ...........................................................................................13 Structura logică a unui sistemului de calcul....................................................................................19 Principiul de lucru al unui sistem de calcul ....................................................................................19 Rezumat ..................................................................................................................................................20
1
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Curs 1 Relații publice Definirea termenului de “relații publice” a fost influențata de poziția pe care s-au situat diferiți teoreticieni. Aceste relații au fost privite de către unii din punct de vedere psihologic, de către alții din punct de vedere sociologic, filosofic, teoretic sau aplicativ etc., ceea ce explica existența numai in literatura americana a peste 1000 de definiții. Relațiile publice (Rex Harlow, 1945) reprezintă funcția managerială distinctă care ajută la stabilirea și menținerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă și la cooperarea dintre o organizație și publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutându-i pe manageri să fie informați asupra opiniei publice și să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc și accentuează obligațiile managerilor de a anticipa tendințele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru cercetarea și comunicarea bazate pe principii etice [3]. Aceasta este considerată ca fiind cea mai cunoscută și mai acceptată definiție a Relațiilor Publice, oferindu-ne posibilitatea distingerii de fenomenul publicitar, de publicitate. Dacă publicitatea urmărește, in mod expres, formarea, menținerea si dezvoltarea unei“clientele” urmărindu-se exclusiv scopuri publicitare, relațiile cu publice vizează crearea unui climat de încredere in rândul publicului si al propriului personal, susținerea propriei activități si favorizarea dezvoltării întreprinderii. Relațiile publice reprezintă, conform International Public Relations Association -(IPRA), “funcția managerială care evaluează atitudinea publicului, identifica politicile și procedurile unui individ sau ale unei organizații față de interesul public, elaborează și execută un program pentru a dobândi înțelegerea și acceptarea publicului.”[1] Wikipedia [2], definește relațiile publice ca element al mix-ului promoțional, care se bazează în principal pe comunicarea nonverbală și non-personală, urmărește evaluarea atitudinii publicului, identificarea acelor aspecte care pot să trezească preocuparea consumatorilor și elaborarea unor programe care să atragă înțelegerea și atitudinea favorabilă a publicului față de firmă și produsele ei, respectiv informarea potențialilor clienți cu privire la natura și caracteristicile bunurilor, în vederea încurajării clienților să cumpere produsele sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acțiunile sale, precum și cu scopul convingerii acestora de a repeta procesul de cumpărare. Având în principal scopul de a limita potențiale atacuri din partea concurenților sau de orice altă natură, relațiile publice apar sub forma contactelor directe realizate, în mod constant și sistematic, de către firme cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor instituții din țară sau străinătate, cu lideri de opinie, în scopul obținerii sprijinului lor pentru comercializarea produselor sale. Totodată, relațiile publice se pot manifesta și cu prilejul desfășurării unor congrese, simpozioane, reuniuni internaționale în cadrul cărora, pe lângă evocarea și transmiterea unor informații cu privire la întreprindere și produsele sale, se urmăresc și contactele între specialiștii din sectoarele de producție și comercializare, reprezentanții presei etc. Cele șapte principii asumate de practicianul german de relații publice, care reprezintă un adevărat ghid al profesiei de specialist în Relațiile publice din Germania sunt: 1.
Prin munca mea servesc interesului public. Sunt conștient de faptul că nu pot să induc în eroare publicul sau să-i influențez în mod negativ comportamentul. Trebuie să fiu sincer și cinstit. 2
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
2. 3.
4.
5.
6. 7.
Prin munca mea servesc interesele celui care m-a angajat. Sunt dedicat muncii mele cu responsabilitate și urmăresc interesul lui ca și cum ar fi propriul meu interes. Prin ceea ce fac sunt legat de o organizație căreia îi sunt loial. Cunosc și îmi însușesc politica și cultura organizațională pe care o reprezint, atât timp cât acestea sunt în concordanță cu demnitatea umană, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și cu legislația în vigoare. Dacă organizația pentru care lucrez încalcă demnitatea umană și drepturile fundamentale în comunicare, voi face tot ce îmi stă în putință pentru a îndrepta greșelile și a corecta comportamentul comunicațional. În mod conștient și intenționat voi fi sincer, transparent și clar cu jurnaliștii și cu alte medii de comunicare cu publicul. Nu le voi oferi acestora nici un fel de recompensă materială sau financiară. Voi respecta libertatea și independența interlocutorilor mei. În acest sens nu voi apela la nici o formă de constrângere sau coerciție asupra lor. Cred că relațiile publice reprezintă o modalitate de a genera încredere publică, de a armoniza diferite interese și de a corecta anumite comportamente. Astfel, nu voi face nimic pentru a dăuna credibilității și reputației profesiei mele.
Activitatea de relații publice reprezintă o formă de promovare credibilă, informațiile furnizate fiind considerate mai veridice decât cele oferite în reclame. În general, trebuie să distingem, pe de o parte, între relațiile publice ca disciplină științifică și activitatea de relații publice ca aplicație practică. Dacă prima componentă are un caracter teoretic, a doua are un caracter aplicativ, fiind fundamentată prin prima. În România s-a înființat Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice (ARRP) care are ca principal obiectiv promovarea codului deontologic al specialistului în Relații Publice și principiile etice privitoare la activitatea de comunicare agreate prin codurile de la Atena și Lisabona. Succesul în relațiile publice este definit de câștigarea și menținerea unei reputații bune și este garantat de principiile eticii deontologice. Concomitent, o a doua asociație profesionala este Clubul Companiilor de Relații Publice (CCRP) înființată în octombrie 2003, este o asociație non-profit formată exclusiv din persoane juridice - firme specializate în relații publice.
3
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Introducere în informatică Ştiinţa tehnologiei informaţiei (Informatica) a apărut ca termen în urma dezvoltării mijloacelor electronice de prelucrare a informaţiilor, dar ca domeniu de activitate (şi de studiu) se poate spune că există din totdeauna – chiar dacă nu a avut în trecut acest nume. Diferite categorii de informaţii se prelucrează diferit dar, la nivel conceptual, se constată că modalităţile de prelucrare sunt asemănătoare, deci se pot aborda unitar. Tehnologia Informaţiei (în engleză „Information Technology” - IT) exprimă, aşadar, metode generale de lucru cu informaţia, şi astăzi a devenit o ştiinţă de sine stătătoare cu aplicabilitate în orice domeniu de activitate umană. Domeniul informaticii este în ultimul timp legat de domeniul comunicaţiilor, atât datorită tehnicilor digitale folosite în ambele domenii cât şi datorită tendinţei de integrare a producerii, transportului şi consumului de informaţie. Astfel, a apărut „Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor” TIC (în engleză „Information and Communication Technologies” ICT), care unifică cele trei categorii de informaţii de bază (date, sunete şi imagini) şi le tratează unitar după digitizare (adică după transformarea din semnal în succesiuni de numere binare), iar prelucrarea se face cu acelaşi tip de echipamente (calculatoare numerice), folosind programe adecvate. Tehnologia Informaţiilor şi Comunicaţiilor (TIC) este domeniul ştiinţific şi tehnic care se ocupă cu metodele şi procedeele de achiziţie, prelucrare, stocare, transport şi prezentare a informaţiilor, prin echipamente („hardware”) şi aplicaţii („software”) create în acest scop. Conceptele utilizate în metode şi procedee amintite în definiţia de mai sus provin, în general, din alte domenii de activitate umană, de exemplu din editare şi tipărire de carte (tipuri de caractere, spaţieri, etc.), din artă şi design (grafică, proporţii, combinaţii de culori, etc.), tehnică şi economie (în aplicaţii ce vizează aceste domenii). Prin implicarea sa în toate activităţile umane TIC a devenit foarte vastă, antrenând specialişti din cele mai diverse profesiuni; de aceea, uneori, delimitarea metodelor specifice TIC şi a cunoştinţelor necesare celor ce se ocupă în acest domeniu nu prezintă frontiere clare şi nici stabile. În esenţa sa TIC este un domeniu multi- şi inter-disciplinar, axat însă pe conceptualizarea informaţiilor de orice natură, cu reprezentarea şi prelucrarea unitară a acestora. Cu toată această diversitate, utilizarea TIC presupune un set relativ restrâns de metode de uz general şi de „obişnuinţe” de operare (lucru cu calculatorul) pentru un registru larg de utilizatori, fiindcă chiar extinderea TIC a impus două caracteristici - ca cerinţe de bază: • atributul deschis (în engleză „open”) – prin care modificări în structura şi complexitatea unui sistem de calcul (ca echipamente şi programe) nu trebuie să afecteze modul de lucru al utilizatorului; • atributul prietenos (în engleză „friendly”) – prin care operarea la sistem nu trebuie să necesite cunoştinţe speciale (de exemplu nume de comenzi, sintaxă, etc.), manevre trebuie să fie simple, iar sistemul să ofere sugestii şi ajutor în lucrul utilizatorului. În vederea lucrului comod şi uniform al utilizatorului în reţele de calculatoare eterogene (adică cele care interconectează echipamente şi programe de la diferiţi producători), s-a impus o a treia caracteristică deziderat, anume: • transparenţa pentru utilizator a tipului de echipament sau program care oferă un anumit serviciu (de exemplu serviciul de poştă electronică). Urmare a acestui atribut, utilizatorul nu trebuie să fie interesat de tipul şi locul echipamentului sau programului pentru consumarea unui serviciu ci să opereze la fel de oriunde în reţea. Astfel, au apărut standarde internaţionale care stabilesc modul cum trebuie să funcţioneze, şi chiar cum să se prezinte către utilizator, o aplicaţie de uz general (cum este de exemplu mesageria electronică). 4
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Informaţii şi prelucrări Pentru domeniul TIC informaţia este şi „materia primă” şi „produsul final”. Informaţia nu poate fi separată de o utilitate, o finalitate umană, şi este în legătură cu procesul de cunoaştere. Varietatea formelor, situaţiilor şi utilităţilor în care este implicată cunoaşterea umană, face ca informaţia să nu poată fi definită fără echivoc. Informaţia este o piesă de cunoaştere legată de o utilitate umană, aşteptată şi/sau obţinută în urma unui eveniment, apoi stocată sau transmisă prin materie sau câmp. Orice cunoştinţă umană este legată de informaţii, iar acestea din urmă pot apare ca imagini, sunete (surse directe) sau numere, texte (surse deja prelucrate). În general, o cunoştinţă umană surprinde o legătură cauză-efect din lumea înconjurătoare, iar procesul de obţinere a cunoştinţelor este relativ complex, adică: a) se preiau informaţii din mediu şi se asociază cu evenimentele de interes (de obicei o mulţime de evenimente legate de o utilitate anume); b) se constată repetarea apariţiei unui anume eveniment aşteptat (numit efect) în corelaţie cu unul sau mai multe evenimente observate (numite cauze) şi se stabileşte o relaţie de cauzalitate; c) se procedează la generalizarea relaţiei de cauzalitate formulând o „lege” – eliminând, eventual, evenimente ce nu intră în mod relevant în relaţia de cauzalitate (având caracter întâmplător sau legături slabe cu evenimentul efect). Există şi cunoştinţe care nu pot fi considerate informaţii, prin simplul fapt că nu se referă la o utilitate umană (imediată sau îndepărtată) şi nu pot fi surprinse pe un suport material. Se pot enumera aici „poanta” unei glume sau iubirea; acestea sunt legate mai mult de registrul afectiv decât de o utilitate umană. Există şi alte cunoştinţe cu semnificaţii umane atât de abstracte, încât nu pot fi „prinse” ca informaţii. De se vorbeşte însă, de o tehnologie a informaţiei? După cum prelucrările pe care le suferă materiile prime într-o uzină spre a se obţine un anume produs se bazează pe o tehnologie – ca succesiune bine stabilită de transformări efectuate cu un anumite instalaţii special proiectate, tot astfel, informaţia din mediu este prelucrată într-o succesiune bine definită de operaţii cu un echipament dedicat – calculatorul electronic. Pe această similitudine se poate concepe o paralelă între o tehnologie industrială şi tehnologia informaţiilor, care poate fi sintetizată astfel: materie primă – pregătire – transformare - ambalare a produsului finit, respectiv informaţie – reprezentare – prelucrare – prezentare a rezultatelor către utilizator. Date Fără a intra în studiul cunoaşterii, se poate conchide din consideraţiile anterioare că, pentru a manipularea pieselor de cunoaştere prin intermediul Tehnologiilor Informaţiilor şi Comunicaţiilor (TIC), acestea trebuie să se refere la o formă: materială (substanţă sau câmp), ori conceptuală (cuvânt). Constituie informaţie orice text, număr, imagine, sunet, dar şi miros, rugozitate, căldură, sesizabile şi utile omului la un moment dat. În cazul său cel mai simplu, informaţia se referă la apariţia (sau ne-apariţia) unui eveniment, informaţia căpătată fiind de tip binar: Adevarat/Fals, Da/Nu. Efectiv, informaţia apare după consumarea evenimentului, adică atunci când piesa de cunoaştere este sigură şi clară; spunem că informaţia s-a instanţiat – în sensul că a căpătat o valoare pentru o mărime legată de eveniment. Omul manipulează însă şi informaţii care nu sunt sigure (sunt probabile sau sunt posibile) precum şi informaţii care nu sunt clare (sunt vagi). Totuşi, şi acestea pot fi prelucrate şi utilizate folosind tehnica de calcul, prin metode stochastice (probabilităţi) sau metode posibiliste, respectiv prin metode de inteligenţă artificială cum sunt tehnicile „Fuzzy”.
5
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
În final, forma – ca purtător al informaţiei, trebuie să capete o reprezentare ce permite memorarea ei în dispozitive electronice (sau magnetice, optice) ale unui sistem de calcul, devenind astfel „dată”. Date sunt informaţii într-o reprezentare adecvată stocării lor pe un suport (magnetic, optic, etc.), în scopul prelucrării electronice sau transferului electromagnetic. Reprezentarea datelor în calculatoarele numerice se face prin discretizare. Acest procedeu indică o separare în piese (discrete) a elementelor ce compun informaţia. De exemplu, o imagine este discretizată prin puncte minuscule (pixeli) - fiecare cu o culoare şi o intensitate luminoasă, care prin ansamblul lor refac imaginea vizată. Acestor puncte le corespund coduri ce reprezintă culoarea şi intensitatea luminoasă şi sunt aranjate pe linii şi coloane, ca într-o matrice, fiind memorată apoi pe suport extern, în memoria calculatorului sau prezentată pe ecran. Toate informaţiile în calculatoarele numerice sunt reprezentate prin coduri (numerice), pentru a fi ulterior stocate şi prelucrate după cerinţe. Ca semnificaţie, discretizarea se referă la separarea unor momente de timp egale în evoluţia unui fenomen real (şi care prezintă de fapt o curgere continuă), în scopul cunoaşterii sau modelării acestuia; prin extensie, se consideră discretizare şi descompunerea în piese spaţiale a unui obiect (de exemplu o imagine). Descompunerea în piese de mărimi egale ale unei măsuri (distanţă, tensiune electrică, etc.) se numeşte cuantificare; acesta este procedeul prin care măsurările efectuate în lumea reală sunt separate în piese discrete, spre a fi stocate şi prelucrate cu tehnica de calcul numerică. Prelucrarea datelor Funcţie de scopul urmărit, datele suferă diverse transformări, mai mult sau mai puţin complexe, generic numite prelucrări (în engleză „data processing”); acestea nu sunt întotdeauna calcule ci, de exemplu, selectări ale unor piese de date din setul existent. În această idee, se pot deosebi următoarele prelucrări generice: Sortare – constă în ordonarea pieselor de date după valorile unei caracteristici comune acestora, numită cheie de sortare. De exemplu, sortarea alfabetică a numelor de persoane se face după litera iniţială (drept cheie de sortare), unde valoarea cheii este poziţia în alfabet a literei. Se observă că valorile pe care le poate lua cheia de sortare sunt „ordinale” (adică prezintă o ordine între ele), adică pot fi numere întregi, litere în alfabet, dar nu pot fi numere zecimale – spre exemplu. Selectare – constă în extragerea unor piese de date, din setul existent, pe baza unui criteriu de selecţie, care se aplică uneia sau mai multor caracteristici comune ale pieselor de date, mai precis valorilor pe care aceste caracteristici le pot avea. Spre exemplu, pentru selectarea persoanelor cu numele începând cu litera „M‟, se foloseşte drept criteriu de selecţie valoarea „M‟ a literei iniţiale a numelui. Selectarea se realizează în urma operaţiei de căutare (sau „regăsire”) a datelor. Clasificare – constă în împărţirea setului pieselor de date în grupuri de date cu o caracteristică comună. Un exemplu este clasificarea persoanelor după categorii de vârstă, caz în care se poate să fie considerate nu doar numărul de ani ci categorii de tipul „adolescent”, „adult”, „vârstnic” care, în sine, sunt nişte noţiuni vagi; în acest caz, clasificarea necesită tehnici de inteligenţă artificială, care să simuleze modul în care oamenii procedează pentru clasificare. De aceea, clasificarea nu este identică cu selectarea, chiar dacă există multe similitudini. Transformare – constă în modificarea valorilor unor piese de date prin operaţii în care intervin şi alte piese de date, constituind împreună expresii. În general, în această categorie de prelucrări se consideră calculele matematice, dar şi operaţii executate asupra altor tipuri de valori decât numere (şiruri de caractere, valori logice, etc.) Prezentare – constă în operaţii executate asupra pieselor de date doar în scopul afişării adecvate către utilizatorul uman a acestora. Asemenea operaţii sunt trunchierea zecimalelor pentru numere reale (spre a afişa, de exemplu, doar două zecimale), aranjarea valorilor ca tablouri, grafice sau alte forme uşor de interpretat şi recunoscut pentru oameni. 6
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Transfer – constă în transportul datelor între locaţii spaţiale diferite, prin infrastructura de comunicaţie, sub formă de unde electromagnetice. În vederea traversării unor medii perturbate, nesigure sau chiar ostile, se execută prelucrări de tip „împachetare” a datelor, verificare a erorilor, fragmentare a mesajelor, criptare, astfel ca transportul datelor să decurgă la parametrii doriţi. În plus, urmărind dezideratul de sistem deschis, în transferul de date se asigură conectivitatea echipamentelor şi programelor independent de producător (eterogenitate). Prelucrările se execută în paşi care se succed în secvenţă, cicluri sau ramificaţii, conform unor „reţete” numite algoritmi Algoritmul constituie, de fapt, esenţa Tehnologiei Informaţiei, el fiind depozitarul cunoştinţelor umane privind acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a se obţine noi valori sau noi cunoştinţe pe baza celor existente. Trebuie remarcat că, în enumerarea de mai sus, au fost incluse între prelucrări prezentarea şi transferul de date pentru că, într-o viziune generală, ele sunt abordate încă de la analiză şi apoi la implementarea programelor alături de prelucrările „veritabile”. De aceea, domeniul informaticii este lărgit natural cu cel al prezentării documentelor (incluzând imagini) şi cu cel al comunicaţiilor. Algoritmul este o succesiune de operaţiuni executate în număr finit de paşi, care prelucrează un număr finit de date iniţiale (de intrare) către un număr finit de date rezultat (de ieşire). Trebuie subliniat, însă, că există şi prelucrări electronice care nu se execută prin algoritmi. Acesta este cazul prelucrărilor prin „memorii asociative”, cum sunt reţelele neuronale artificiale; acestea fac asocieri între perechi „dată de intrare – dată de ieşire”, pentru recunoaşterea formelor, adică unei forme de intrare îi corespunde o formă de ieşire (de exemplu unei forme geometrice sau unei fizionomii umane va corespunde un nume). Simularea prin programe pe calculatorul numeric a acestor memorii asociative se face însă tot prin algoritmi, fiindcă acesta este singurul mod prin care un program poate fi executat pe calculatorul numeric. O explicaţie a acestei stări se fapt provine din modul în care prelucrările sunt gândite de om: acesta nu poate concepe raţional acţiunile decât în succesiuni de operaţiuni distincte (discrete), executate în paşi (în număr finit - pentru a fi realizabile practic). Există şi prelucrări ne-algoritmice – de exemplu prin reţelele neuronale artificiale, care se realizează atunci când implementarea acestora se face fizic, în dispozitive şi echipamente dedicate. Se poate astfel ca, în viitor, calculatoarele de uz general să fie echipate cu o unitate pentru prelucrări algoritmice – folosind procesorul numeric, şi cu o unitate pentru prelucrări de tip recunoaştere – folosind procesorul RNA. Alte moduri de prelucrări sunt realizate prin dispozitive electronice (cum sunt calculatoarele analogice), bio-cibernetice sau subcuantice. Rămâne să constatăm ce modalităţi de rezolvare a problemelor ne rezervă viitorul şi ce tipuri de maşini de calcul le vor implementa. Scopul prelucrării electronice a informaţiilor Am văzut că informaţia vizează o utilitate umană, un scop; de aceea, este interesant să inventariem câteva utilităţi vizate astăzi de către prelucrarea electronică a informaţiilor: a) Crearea şi prezentarea de documente scrise de înaltă calitate (cu imagini, tabele şi formatări diverse), permiţând modificarea rapidă şi eficientă a acestora prin operaţiuni automatizate. b) Realizarea de calcule complexe pentru aplicaţii inginereşti, economice sau ştiinţifice, cu posibilităţi de interpretare şi generalizare a rezultatelor. c) Realizarea de prezentări către auditoriu, cu imagini, sunete, text şi date, pentru informare, educaţie şi reclamă, accesibile local sau la distanţă. d) Evidenţa şi controlul operaţiunilor economice, tehnice, spaţiului geografic, transportului şi mediului social (folosind baze şi bănci de date). e) Conducerea proceselor tehnologice, pentru asigurarea calităţii şi eficienţei sistemelor de producţie din industrie sau din servicii. f) Asistarea deciziilor (adică oferirea de date sintetice şi sugestii) pentru conducerea (în sensul de management) a sistemelor economice, industriale sau sociale. 7
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
g) Comunicare totală prin intermediul reţelelor de calculatoare şi infrastructurii de comunicaţie, adică comunicare prin integrarea celor trei tipuri de informaţii uzuale: sunet, imagine, date. Comunicarea are loc între oameni, om-calculator sau între calculatoare. h) Divertisment – ca jocuri pe calculator, discuţii, filme, muzică, artă şi informare diversă. Utilităţile oferite de aplicaţii uzuale astăzi, pe calculatoarele numerice de uz general, se referă la realizarea documentelor, calculelor tehnice sau economice, precum şi la comunicaţia inter-umană; acestea au în general o operare uniformă - indiferent de echipament sau producător, şi de aceea vor fi prezentate cu precădere în cartea de faţă. Alte aplicaţii răspândite sunt cele de evidenţă şi control, dar acestea sunt dedicate unui domeniu de activitate dat, astfel că operarea este specifică domeniului şi chiar aplicaţiei în cauză. Categorii de aplicaţii, cu detalii asupra lor, vor fi prezentate în modulul Error! Reference source not found.. Organizarea datelor Informaţiile sunt colectate de om şi stocate uzual pe diferite pe hârtie, în cărţi, caiete, afişe. Pentru a fi utilizate ulterior, informaţiile trebuie regăsite, iar pentru o regăsire rapidă ele trebuie să fie organizate, structurate. Este evident că mult mai greu se găseşte o carte aflată într-o grămadă, pe duşumea, faţă de cazul în care cărţile se află pe rafturi, aranjate pe domenii sau autori indicate prin etichete. Din aceleaşi considerente de regăsire rapidă, datele (ca informaţii într-o reprezentare pe calculator) trebuie să fie organizate şi „etichetate” pe suportul extern de memorare (disc magnetic sau optic). În Figura 1 sunt reprezentate trei modalităţi de organizare a unor piese de date (reprezentate ca bile). Fiecare din cazuri se poate discuta privind eficienţa de regăsire a unei piese de date. a) În cazul în care informaţia este „nestructurată” (vezi Figura 1 a) regăsirea unei piese dorite (bila înnegrită) este foarte dificilă, fiindcă nu se pot parcurge ordonat piesele: sensul de căutare nu este clar şi se poate ca o bilă să fie parcursă de două ori în acest proces. 1.1 2.1
2 3.1 3
a) Nestructurat
4
4.1
2.2 3.2
4.2
3.3 4.3
c) Structură arborescentă
5 b) Structură înlănţuită Figura 1 Trei tipuri de organizare a datelor b) În cazul în care informaţia este organizată într-o „structură înlănţuită” (listă lineară), fiecare piesă primind o etichetă de ordine. Regăsirea piesei dorite se face prin parcurgerea succesivă a pieselor existente, urmând sensul de înlănţuire a acestora. După cum se constată, regăsirea este simplă ca procedeu, dar vor trebui parcurse (în cel mai defavorabil caz) toate piesele de date: pentru N piese N paşi de căutare – la fiecare piesă consultând informaţia înscrisă în ea pentru a constata dacă este cea căutată. Piesele de date sunt etichetate prin poziţia lor în lanţ (în listă). Un exemplu uzual al acestui mod de organizare a informaţiilor este o listă de persoane; căutarea 8
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
decurge secvenţial (parcurgând nume după nume) până la găsirea numelui căutat (în Figura 1 b se parcurg 4 paşi pentru 5 piese). c) În cazul în care informaţia este organizată într-o „structură arborescentă” (listă nelineară), deja piesele înlănţuite sunt şi clasificate pe niveluri, după un criteriu dat; astfel piesele de date primesc o etichetă de nivel şi o etichetă de ordine pe acel nivel. Piesele de pe un nivel au legături către piese pe nivel inferior, într-o relaţie părinte-fiu, astfel că fiecare piesă prezintă ordine pe nivel şi ordine între fii. O modalitate de regăsire a piesei dorite este următoarea: I. căutarea începe pe primul nivel, de la piesa 1.1. – numită nod rădăcină; II. se trece la nivelul următor şi se parcurg în ordine piesele fiu de pe acest nivel până la cea care satisface criteriul de nivel şi criteriul de fiu cerute; III. se repetă pasul II până se găseşte piesa căutată. Organizarea în arbore prezintă căutarea cea mai rapidă. Pentru un arbore binar (în care un părinte are cel mult doi fii) se parcurg, în cazul cel mai defavorabil caz, pentru n piese log2N paşi (în Figura 1 c parcurgându-se 4 paşi de consultare pentru cele 9 piese). Un exemplu uzual al acestui mod de organizare a informaţiilor este un arbore genealogic de persoane, în care nivelul indică o generaţie iar relaţiile sunt legături părinte-fiu cu persoanele de pe nivel inferior. Structura arborescentă este cea mai utilizată modalitate de organizare a datelor în Informatică, tocmai datorită eficienţei de regăsire a datelor. De fapt şi multe dintre cunoştinţele care vor fi prezentate în această carte sunt structurate arborescent, fiind şi pentru student organizarea care permite cel mai uşor înţelegerea şi memorarea cunoştinţelor. Stocarea datelor (fişiere) Pentru a fi stocate pe discuri, informaţiile cu semnificaţie sau utilizare comune se grupează în seturi, cărora li se ataşează o etichetă corespunzătoare. Dispozitivele de memorare „externă”, cum sunt discurile magnetice (fixe sau flexibile) precum şi discurile optice (cu înscriere unică sau multiplă) vor fi prezentate ulterior. Reamintind dezideratul de „transparenţă” pentru utilizator a procedeelor de specifice informatică, trebuie ca din punctul de vedere al acestuia să nu intereseze tipul suportului de memorare şi nici modalitatea efectivă de organizare datele pe disc. Astfel, se recurge la o reprezentare unitară a grupării datelor şi stocării lor pe orice tip de suport extern, astfel:
Date de acelaşi tip sau cu aceeaşi utilizare (precum sunt caracterele într-un text neformatat, punctele într-o imagine, etc.) se grupează în fişiere (în engleză „files”): Fişierul este o colecţie de date - de obicei de acelaşi tip, stocate pe suport extern.
Fişiere de acelaşi tip sau cu utilizare în acelaşi context (precum sunt fişierele document pentru un proiect sau imaginile foto digitizate de la un eveniment în familie) se grupează în cataloage sau dosare (în engleză „directories” sau „folders”). Directórul (dosarul) este o colecţie de fişiere - de obicei întrebuinţate în acelaşi context, stocate pe suport extern; un dosar poate conţine alte dosare.
În figura ce urmează se prezintă aceste concepte în modul intuitiv, specific interfeţelor utilizator grafice, moderne, orientate pe „ferestre” – windows. Imaginile, preluate de pe ecranul luminos de afişare, conţin mici desene numite pictograme (în engleză „icons”) care reprezintă intuitiv fişierele prin desene specifice tipului de date conţinute ( – fişier cu document scris, – fişier cu imagine sau desen). Pentru dosare este utilizată pictograma reprezentând un mic dosar-fişă utilizat în lumea americană
. 9
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Figura 2 Ecran cu reprezentarea fişierelor şi dosarelor (MS-WINDOWS) Pentru organizarea eficientă a informaţiilor grupate în fişiere şi dosare, se utilizează - cum era de aşteptat, o structură arborescentă. În această structură, există un dosar – numit rădăcină, care conţine alte dosare (denumite în jargonul amintit „subdirectoare”), fiecare dintre acestea conţinând (sau nu) fişiere; cele care nu conţin direct fişiere conţin alte dosare care, la rândul lor, vor conţine fişiere (vezi Figura 2). Această organizare a dosarelor cu fişiere este denumită „structura arborescentă de directoare” a discului (magnetic sau optic) care stochează datele. Facem observaţia, necesară, că structurarea arborescentă a datelor nu se face doar pentru dosare ci este o modalitate uzitată în foarte multe cazuri în informatică, structura arborescentă de directoare fiind doar unul din acestea. Introducerea şi prezentarea datelor Tehnica de calcul permite stocarea unor volume mari de date, pe care le poate prelucra în folosul omului. În aceste situaţii, culegerea informaţiilor „primare” şi prezentarea rezultatelor în mod eficient au impus rezolvări ce s-au adaptat de-a lungul timpului la noi condiţii pe care utilizatorul uman le-a dorit şi solicitat pentru interesul sau comoditatea sa. Introducerea şi prezentarea datelor constituie părţi foarte importante ale unei aplicaţii informatice, prelucrările fiind, spre exemplu, reduse la operaţii necesare stocării şi regăsirii datelor. Se poate spune că, la majoritatea aplicaţiilor actuale, achiziţia şi prezentarea datelor necesită 80% din volumul programelor realizate pentru acea aplicaţie. Evident, mare parte din operaţiunile de achiziţie şi prezentare includ, la rândul lor, prelucrări specifice, care astăzi se realizează uneori direct de către dispozitivul de captare sau afişare (de exemplu, cameră video digitală ce prelucrează imaginea şi placă grafică ce face apoi alte prelucrări complexe pentru afişare). Dispozitivele de introducere a datelor uzuale (dispozitive de intrare) sunt tastatura şi indicatorul („mouse”). Acestea sunt dispozitive relativ simple şi eficiente de comunicare om→calculator, dar care necesită un minimum de cunoştinţe privind convenţiile de lucru şi oarecare îndemânare pentru utilizarea lor. Dispozitive mai complexe – cum sunt cele pentru comandă vocală, nu sunt încă eficiente şi sunt rar utilizate datorită imperfecţiunilor inerente tehnologiilor noi; avantajul lor este însă utilizarea conform uzanţelor umane comune, fără convenţii suplimentare. Dispozitivele de prezentare a datelor uzuale (dispozitive de ieşire) sunt ecranul (în engleză „display”) şi imprimanta (în engleză „printer”). Acestea se adresează vederii, prin care omul poate capta cel mai mare volum de informaţii, însă pentru înţelegerea semnificaţiei acestor informaţii este necesară cunoaşterea convenţiilor de reprezentare grafică, adică a simbolurilor afişate. Astfel, pentru texte trebuie cunoscute simboluri pentru dimensiuni şi stiluri de caractere (litere), pentru desenul unei 10
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
construcţii trebuie cunoscute simboluri pentru ferestre, uşi, etc., oferite de aplicaţia de proiectare (CAD) respectivă. Mai mult, interacţiunea om↔calculator se bazează pe răspunsul şi mijloacele oferite de aplicaţia în cauză, care sunt afişate pe ecran tot ca simboluri; acestea sunt utile introducerii datelor sau indicării unor evenimente necesare utilizatorului pentru a lua decizii. Astfel, de simboluri sunt „butoane grafice” – intuitiv reprezentate „în relief”, care pot fi „apăsate” folosind indicatorul („mouse”) sau tastatura. Utilizatorul parcurge, astfel, un circuit care porneşte de la un simbol grafic (oferit ca o invitaţie de a alege din mai multe posibilităţi) şi introduce apoi date corespunzătoare scopului propus (prin dispozitivul de intrare), după ce în prealabil a luat o decizie în necesară spre a atinge acest scop (vezi Figura 3). Aproape toate aplicaţiile moderne prezintă o interfaţă utilizator grafică (GUI – Graphical User Interface), datorită modului simplu şi intuitiv în care se poate face comunicarea om↔calculator. Operaţiunile prin care utilizatorul observă simbolurile afişate ecran, ia decizii şi apoi introduce date (sau alege prin indicare un anumit simbol) se succed ciclic sau în secvenţe şi/sau în ramificaţii. La unele aplicaţii se poate asemăna această succesiune de operaţiuni cu parcurgerea unui traseu într-un labirint (sau mai bine într-un super-magazin), de aceea lucrul cu asemenea aplicaţii este supranumit navigare (în engleză browsing – răsfoire). Simbol grafic
Introducere date
Decizie utilizator
Figura 3 Ciclul „simbol – decizie – intrare” parcurs cu interfaţa utilizator grafică Rezultă deci că operarea la aplicaţii pe calculatoarele actuale constă în cunoaşterea simbolurilor afişate în aplicaţiile de interes, cunoaşterea operaţiunilor posibile şi alegerea operaţiunii de executat pentru scopul propus care se va executa prin „utilizarea” corespunzătoare a unui simbol afişat. Pentru a exemplifica simplitatea acestui mod de lucru ilustrăm în continuare (fără nici o explicaţie) planificarea unei excursii, prin simboluri: 8:00 , 12:00 , 14:00 , 20:00, 22:00 . Dacă această excursie se realizează în „realitatea virtuală”, atunci toate acţiunile se vor petrece stând în faţa calculatorului, urmărind şi alegând simboluri cu imagini, sunete şi (poate în viitor) gusturi, după dorinţa „turistului” şi conform contextului oferit de aplicaţia „turistică”.
11
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Comunicaţii de date şi multimedia Aşa cum banul nu are valoare în sine ci o capătă prin schimb, astfel şi informaţia nu îşi dovedeşte utilitatea decât prin circulaţia sa. Era deci firesc ca Tehnologia Informaţiei să înglobeze şi componenta de schimb - Comunicaţia. În denumirea acestui paragraf apare sec „comunicaţii de date”, aparent excluzând comunicaţii uzuale interumane – prin voce, imagine, mesaje scrise. De fapt, aşa cum s-a arătat anterior, orice tip de informaţie poate fi reprezentată digital şi astfel devine „date”. Ca atare, împreună Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiile se referă la modalităţi prin care diverse informaţii sunt manipulate între oameni (sau între maşini ce servesc omul), consumate local sau la distanţă. Fuzionarea celor două mari domenii se datorează şi progresului tehnologic, prin care tehnicile digitale s-au dovedit eficiente şi în implementarea mecanismelor de comunicaţie, astfel prelucrarea informaţiei şi transferul ei sunt realizate prin tehnici şi echipamente compatibile. Termenul multimedia priveşte varietatea şi modalităţile de comunicare (imagine, sunet, date), prin care se combină canalele de comunicare umane. Aşa cum un bun profesor combină formulele înscrise pe tablă cu imagini, cu expresii verbale şi chiar cu tonalitatea vocii sale, spre a se face înţeles de clasă, unele aplicaţii prezintă informaţiile (în domenii ca cel comercial, de reclamă, de educaţie) atacând mai multe canale de cunoaştere: sunete, imagini (animate sau nu), texte, experimente filmate, etc. Informaţia este aşadar plasată pe mai multe medii, pentru receptarea ei de către auditoriu - de aici numele multimedia. Aceste tehnologii se referă atât la principiile şi metodele de prezentare cât şi la aparatura necesară pentru a obţine prezentări de înalt nivel. Un alt termen, legat de comunicare este hipermedia (în engleză „hypermedia”). Acesta se referă nu doar la diferite medii prin care este abordat utilizatorul, ci şi la facilitarea accesării distante a acestor medii. Reluând exemplul de mai sus, se poate spune că, atunci când profesorul aminteşte în prelegerea sa de laboratorul de fizică, este posibil ca unii din cursanţii prezenţi să poată „intra” şi privi la momentul următor în laborator – spre buna lor informare. În tehnologia hipermedia informaţiile de orice natură (text, imagine, sunet) apar pe aşa-numite „pagini” şi prezintă legături cu alte pagini ce pot fi accesate după dorinţă de către utilizator, în acest fel „navigând” prin hiperspaţiul creat de paginile interconectate.
12
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Curs 2 Sisteme de calcul Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC) este privită ca domeniu de „înaltă tehnologie” (High Technology), atât prin subtilitatea şi complexitatea metodelor şi aparaturii electronice implicate cât şi prin aplicaţiile cu impact şi eficienţă deosebite pentru toate domeniile de activitate. Utilizarea Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor are cea mai largă extindere întâlnită la orice altă tehnologie cunoscută, datorită materiei prime pe care o prelucrează - informaţia. Cum nu există domeniu şi activitate umană care să nu folosească informaţii, TIC vine să sprijine activităţile din acel domeniu, prin metode şi mijloace pentru prelucrarea informaţiilor, unele generale altele specializate. Se numeşte sistem de calcul complexul de echipamente fizice interconectate, cu programele şi datele legate intrinsec de funcţionarea şi utilizarea lor de către om. Un sistem de calcul conţine „partea tare” – hardware, echipamentele, precum şi „partea moale” – software, programele şi datele. Structura fizică a unui sistem de calcul Cunoştinţele asupra echipamentelor de calcul se referă la caracteristici şi performanţe ale dispozitivelor de prelucrare şi ale dispozitivelor de introducere, prezentare şi stocare a datelor. Pe ansamblu, echipamentele de calcul se împart în două categorii mari (vezi Figura 4): Unitatea centrală – prelucrează datele şi stochează temporar valorile ce vor suferi prelucrări (date primare) şi de valorile rezultat. Dispozitive periferice – asigură introducerea, afişarea şi stocarea pe durată nedeterminată a datelor. Aceste dispozitive se mai numesc dispozitive de intrare/ieşire, pentru că asigură intrarea, respectiv ieşirea datelor din unitatea centrală pentru, respectiv după, realizarea prelucrărilor. Se observă din Figura 4 că unitatea centrală cuprinde procesorul (ca dispozitiv de prelucrarea a datelor) şi memoria internă (dispozitiv de stocare temporară a datelor). În Figura 4 se prezintă câteva dispozitive periferice uzuale cum sunt ecranul, indicatorul pe ecran („mouse”), discul optic (CDROM). Dispozitivele periferice sunt caracterizate drept dispozitive de intrare sau de ieşire, având drept referinţa memoria de lucru (RAM) a calculatorului. Astfel, dispozitivele care introduc date în memoria RAM se consideră dispozitive de intrare, cele care preiau date din memoria RAM - dispozitive de ieşire. Trebuie făcută o deosebire clară între memoria internă RAM şi dispozitivele periferice de memorare (cum sunt discul magnetic, discul optic, banda magnetică) – numite şi memorii externe. În timp ce informaţia stocată în memorii externe este păstrată un timp nedeterminat (oricât de lung şi fără a se pierde dacă echipamentul de calcul nu mai este alimentat cu energie electrică), informaţia stocată în memoria internă este păstrată doar pentru a fi prelucrată, dar se pierde la decuplarea alimentării calculatorului. În structura Unităţii Centrale (UC) intră, ca părţi principale, procesorul şi memoria internă. Pentru transferul de date între procesor şi memorie, apoi între acestea şi dispozitivele periferice, există magistrale – care sunt canale rapide de transport date şi comenzi, iar controlul transferului de date şi 13
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
funcţionarea întregului sistem de calcul, în jurul acestor magistrale, este asigurată de Unitatea de Comandă. Unitate Centrală
PROCESOR
MEMORIE
(microprocesor - producători Intel, AMD, Motorola)
(RAM – Memorie Internă)
MAGISTRALĂ
Mouse (intrare)
Scanner (intrare)
Disc Optic (intrare/ieşire)
Ecran (ieşire)
Imprimantă (ieşire)
Dispozitive periferice Figura 4 Structura fizică a unui calculator
Procesorul Prelucrarea datelor este efectuată de procesor care, uzual astăzi, este integrat într-un singur chip şi este numit microprocesor. Există două familii de microprocesoare: Familia Intel – folosite în calculatoarele „IBM compatibile” şi provin de la firma cu acelaşi nume; în această familie se pot încadra şi procesoarele produse de firma: AMD, ale căror produse sunt compatibile cu ale firmei Intel. Familia Motorola sau Apple – folosite în calculatoarele produse de firma Apple. Programele scrise pentru o familie de microprocesoare nu se pot „porta” (adică transfera şi rula imediat) pe altă familie. Câteva caracteristici de performanţă a procesoarelor (actuale):
14
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
a. Tipul procesorului – se referă la produsul efectiv (producător, tip şi generaţie). PC-urile actuale au, spre exemplu, procesoare de tip Intel Pentium (Celeron, Atom, Dual ori QuadCore sau i3, i5, i7, etc.) sau AMD Athlon. b. Frecvenţa de lucru (sau ceasul intern) – se măsoară în MHz (impulsuri de ceas pe secundă) şi stabileşte câte operaţii pe secundă poate efectua procesorul. Uzual, la PC-urile actuale, frecvenţa de lucru este cuprinsă între 1 GHz şi 3,3 GHz. c. Lungimea cuvântului procesor – se măsoară în biţi şi indică numărul de biţi (sau octeţi) ce pot fi prelucraţi simultan de procesor. Procesoarele actuale au lungimea de cuvânt cuprinsă între 16 şi 64 biţi. d. Viteza procesorului – se măsoară în „milioane de instrucţiuni pe secundă” (MIPS) sau (pentru cele foarte performante) în „milioane de operaţii cu virgulă mobilă pe secundă” (Mflops). Viteza procesorului este un parametru combinat, legat de frecvenţa de lucru, lungimea cuvântului de procesor şi tipul (producătorul şi versiunea) procesorului. Numărul de instrucțiuni pe secunda reprezintă unitatea de măsura a performantei de calcul, implicit o măsura a costului in cazul serverelor sau mainframe-urilor. e. Memoria cache – cu capacitate indicată în multipli de Byte şi având rolul de memorie tampon pentru un lot de instrucţiuni preluate din memoria de lucru, spre a fi disponibile procesorului mai rapid decât accesate prin magistrală de la memoria de lucru. Există procesoare cu două sau trei niveluri de memorie cache, pe nivel 1 2 şi 3 (L1, l2 si L3). Pentru staţii de lucru grafice şi servere cu prelucrări intensive, se folosesc două procesoare (în sistemele bi-procesor). Firma Intel oferă procesorul Xeon™, pentru aplicaţii „multitasking” (mai multe programe rulate simultan), lucrând la 3 GHz şi având memorie cache de 1MB. Memoria internă Programele şi datele se găsesc pe durata prelucrării în memoria de lucru (RAM), care este şi locul în care se introduc datele (de intrare) şi se pregătesc pentru afişare rezultatele (datele de ieşire). Pe lângă aceasta există un modul de memorie de bază pentru intrare/ieşire, ce poate fi numai citită ROM BIOS (Basic Input/Output System) (ROM), care păstrează date şi programe de bază necesare pentru comanda directă a perifericelor şi încărcării sistemului de operare de pe disc Cele două părţi RAM şi ROM formează memoria internă. La instalarea memoriei RAM se plasează pe placa de bază module cu circuite integrate care au, uzual, capacităţi de memorie între 512 MB şi 8GB/DIMM. Performanţele memoriei interne se referă la tipul memoriei ROM BIOS şi la caracteristicile memoriei de lucru: a. Capacitatea de memorie – indică volumul de date care se poate stoca în memoria de lucru şi se măsoară în multipli de octeţi (Bytes); uzual, capacitatea de memorie este intre 512MB si 2GB sau mai mare – pentru lucrul cu performanţe suficiente sistemelor de operare şi aplicaţiilor actuale, mari consumatoare de memorie. b. Timpul de acces – se referă la durata de timp scursă de la cererea unei date din memorie până la sosirea sa în procesor. Uzual, aceasta este de 11 ns (mai mică de 70 ns). Timpul de acces depinde de tipul memoriei şi de versiunea acesteia. c. Verificarea erorilor – facilitate care indică dacă informaţia memorată este sau nu corectă, unele tipuri de memorii făcând verificarea erorilor (prin metode mai mult sau mai puţin sigure – paritate, control ciclic polinomial) altele nu. Magistralele sistemului Sistemele de calcul actuale prezintă mai multe magistrale, unele păstrate pentru compatibilitatea cu sisteme mai vechi, altele introduse pentru transferul rapid de date cu perifericele. Conectarea dispozitivelor (din UC şi periferice) la magistrale se face prin conectori („slot”-uri), cu structură şi număr de pini specific magistralei. Transferul datelor pe magistrale este sincronizat de un ceas al magistralei, care indică şi rata sa de transfer (debitul în bit/sec). Se vor prezenta pe scurt tipuri de magistrale cu caracteristici şi utilitatea lor: 15
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
a. Magistrala ISA (pe placa de bază) – este tipul de magistrală provenit din sistemele de generaţii vechi şi permite conectarea plăcilor adaptor de periferic cum sunt placa de reţea, modem, etc. b. Magistrala PCI (pe placa de bază) – este tipul curent de magistrală, mai rapidă. Majoritatea dispozitivelor periferice se conectează la această magistrală. c. Magistrala AGP (pe placa de bază) – oferă o rată mare de transfer (până la 21 GBps) la adaptorul de afişare grafică pe ecran (placa video), pentru prelucrări grafice 3D. d. Magistrala SCSI – este o facilitate de transfer date către periferice rapide, cum sunt discul fix (hard disk), disc optic (compact disc) sau alte periferice cu această facilitate, oferind o rată de transfer de la 10 MB/s până la 80 MB/s, putând să interconecteze până la 14 periferice pe o lungime de cablu până la 12 metri. e. Magistrala USB – este o magistrală serială de mare viteză, pentru conectarea dispozitivelor periferice, oferind rate de transfer de 1MBps sau 12MBps pentru varianta USB 1 şi până la 480MBps pentru varianta USB 2. Placa de bază Reprezintă suportul pentru dispozitivele electronice ce formează partea cea mai importantă a calculatorului: unitate centrală (cu microprocesor şi memorie de lucru), magistrale de comunicaţie cu perifericele şi adaptoare pentru periferice uzuale (tastatură, mouse, discuri, eventual reţea şi sunet). Placa de bază prezintă cablajul electric - depus printr-un procedeu similar celui galvanic, în care sunt montate: soclul microprocesorului, generatoarele de impulsuri de ceas (pentru sincronizarea operaţiilor din procesor dar şi pentru transferul de date către periferice) dispozitivele de comandă ale magistralelor de transfer. Unităţi periferice de intrare Datele pot fi introduse în memoria de lucru prin intervenţia omului (folosind tastatura, mouse-ul, scanner-ul, etc.) sau direct din mediu prin senzori şi dispozitive periferice dedicate. Perifericele de intrare uzuale sunt: a. Tastatura – este dispozitivul de intrare cel mai utilizat şi prezintă butoane (taste) dedicate pentru simboluri alfa-numerice de scriere şi pentru comenzi de introducere a datelor (salt la nou rând, ştergere, etc.). Configuraţia de simboluri ataşate butoanelor se poate modifica după specificul de ţară - tastatura engleză QWERTY, franceză AZERTY, română QWERTZ (indicată prin literele rândului cel mai de sus-stânga). b. Mouse-ul – este dispozitivul de indicare a obiectelor grafice pe ecran, prin poziţia unui indicator de mouse (de obicei săgeată). Se pot executa manevre asupra obiectelor prin apăsarea simplă a butonului stânga (click
c. d. e.
f.
g.
), dreapta („right”-click
), dublu („double”-click
2
), glisare
(„drag” ). Performanţa mouse-ului este dată de tipul acestuia (mecanic sau optic) şi de existenţa altor facilităţi (de ex. rotiţa pentru derularea panourilor cu inforamaţii afişate pe ecran). Folie sensibilă („touch pad”) şi bilă de urmărire („trackball”) – sunt dispozitive similare mouseului, folosite mai ales la calculatoare portabile („lap top”). Creion optic – este un dispozitiv similar mouse-ului care permite indicarea directă pe ecranul (special) al monitorului; util pentru grafică. Joystick – permite acţiuni de „navigare” pe ecran (similare tastelor săgeţi), precum şi acţiuni de comandă prin butoane speciale. Este utilizat de obicei la jocuri, la simularea pilotării în alegerea unui traseu. Scanner – este dispozitivul de introducere a imaginilor de pe suport hârtie. Performanţa acestuia este dată de densitatea de puncte pe ţol pe care le poate sesiza pe imaginea de intrare (dpi - dots per inch), cu valori de până la 24002400 dpi. Microfon – este parte a complexului audio (placa audio şi dispozitivele exterioare), util la aplicaţii multimedia. 16
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
h. Intrare video – facilitate de preluare semnal complex de televiziune, pentru prelucrare şi memorare digitală. i. Intrări analogice şi intrări digitale – ca denumiri generice pentru dispozitive care pot prelua din mediu semnale continui, respectiv discrete, utile în supravegherea şi conducerea proceselor industriale. Astfel, folosind senzori adecvaţi, se pot introduce valori de semnal electric (tensiune, curent) sau semnale de al tip (presiune, viteză) din mediul vizat, precum şi semnale de la comutatori (închis/deschis). Unităţi periferice de ieşire Pentru interacţiunea completă cu omul, după introducerea datelor sau chiar în timpul acesta, calculatorul prezintă pe dispozitivele de afişare situaţia curentă sau rezultatele prelucrărilor. Datele sunt preluate din memoria de lucru şi, corespunzător tipului de periferic, impresionează un anumit tip de suport pentru afişare (ecran al tubului catodic, ecran cu cristale lichide, hârtie). Tipuri de periferice de ieşire uzuale sunt: a. Monitorul (ecranul, „display”) – afişează date sub formă de text şi imagine, prin puncte minuscule („pixeli”) pe un ecran (fluorescent, cu cristale lichide sau LED). Performanţa monitorului este indicată prin rezoluţia sa (numărul de pixeli – care uzual poate fi 12801024 sau in format HD, până la 19201440) şi prin rata de reîmprospătare a imaginii pe ecran (recomandata peste 70Hz), pentru a nu deranja privirea prin „clipirea” imaginii. Pentru a nu afecta vederea, ecranele moderne prezintă radiaţie redusă, obţinută prin ecrane speciale sau chiar prin soluţia constructivă. b. Imprimanta – care permite imprimarea pe hârtie, folie transparentă sau hârtie specială (de exemplu hârtie fotografică) a textelor şi imaginilor. După modul cum aşează cerneala pe hârtie, imprimantele pot fi: cu jet (cerneala stropeşte prin mai multe ajutaje hârtia), laser (praful de toner se lipeşte termic, printr-un procedeu de impresionare a hârtiei similar celui de la copiatoare), cu impact (sau matriceale, în care un set de ace lovesc panglica cu cerneală în puncte verticale, deplasate apoi orizontal). Cele mai performante imprimante sunt cele laser, dar imprimantele cu jet de cerneală oferă calitate foarte bună la un preţ mai mic. Performanţele acestor periferice se referă la: rezoluţie (numărul de puncte pe ţol liniar - „dots per inch” dpi), care poate fi între 300 dpi şi 1200 dpi, apoi numărul de pagini tipărite pe minut („page per minute” ppm) care la imprimante laser actuale poate fi între 19 ppm şi 43 ppm, iar în final preţul şi durata de utilizare a consumabilelor (cartuşe de toner – negru şi color). c. Masă de desen („plotter”) – permite desenarea pe hârtie (de obicei de dimensiuni mai mari ca formatul A4) cu ajutorul unei peniţe purtate în cele două dimensiuni sau doar orizontal – pe verticală fiind antrenată hârtia. d. Difuzoare – placa de sunet este adaptorul periferic pentru comunicaţii audio, ieşirea de sunet făcându-se pe difuzoare. Performanţele se referă în principal la lărgimea de bandă audio iar plăcile de sunet actuale sunt foarte bune (20Hz – 20.000Hz), alte performanţe fiind legate de prelucrarea şi sintetizarea sunetelor. Placa de sunet are incluse şi facilităţile de intrare semnal sau pentru microfon. e. Ieşiri analogice şi digitale – similar intrărilor e acest fel, calculatoarele cu acţiune în procese industriale emit semnale electrice continui (analogice) şi digitale (discrete) pentru comanda echipamentelor de conducere şi control a instalaţiilor industriale. Unităţi de memorare pe suport extern Pentru stocarea pe o durată nedeterminată a datelor, se folosesc suporturi de memorare de tip magnetic sau optic. Dispozitivele care permit citirea (şi eventual scrierea) pe suportul extern de stocare se numesc unităţile de memorie externă („drives”); fiindcă suportul de memorie este de obicei sub formă de disc, uzual vorbind de unităţi de discuri, însă pot fi şi sub formă de panglică (bandă). Acestea au tipuri şi utilizări după cum urmează: 17
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
a. Disc fix („hard disk” HDD) – este unitatea de memorare necesară intrinsec funcţionării calculatorului, având stocate programele de bază şi aplicaţie precum şi datele de lucru cu acestea. Performanţele acestuia sunt: capacitate de memorare (uzual între 250GB şi 750GB), timpul de acces (legat direct de viteza de rotaţie a discului – rpm, ce poate fi 5400 rpm, 7200 rpm sau 15000 rpm), capacitatea memoriei cache (512 KB sau mai mult), tipul unităţii de disc (firma producătoare – de exemplu Western Digital®, Seagate®, Samsung®, etc.), tipul interfeţei de conectare la calculator (IDE, SCSI, SATA I sau II). b. Disc flexibil („floppy disk” FDD) – este un suport amovibil (adică ce poate fi extras şi montat pe alte calculatoare), denumită uzual dischetă si care este din ce in ce mai rar utilizat. Capacităţile uzuale sunt de 1,44 MB sau 2MB, la o viteză de rotaţie de 2400 rpm. c. Disc optic („compact disc” CD, sau DVD) – este o memorie amovibilă care, în general, poate fi numai citită (numită de aceea CD-ROM sau DVD-ROM), de mare capacitate (până la 800 MB pentru CD si 7,4 GB pentru DVD) şi timp de acces mic (indicat printr-un factor de multiplicitate 4X, 8X, 16X pentru DVD si 32X, 48X sau 52X pentru CD). Astăzi cele mai utilizare sunt unităţile care pot citi şi scrie informaţii pe CD sau DVD (unităţi RW), discul optic devenind un concurent al discului flexibil. d. Bandă magnetică („streamer”) – este banda magnetică, de obicei bobinată pe role plasate într-o casetă de plastic de dimensiunea unei cutii de chibrituri. Capacităţile de memorare mari ale acestora (peste 6GB), le fac potrivite pentru salvare de siguranţă („back-up”) pentru programe şi date ce se doresc păstrate un timp îndelungat. Unităţile de memorare externă permit plasarea suporturilor (disc sau casetă cu bandă), pentru citirea şi înscrierea datelor în formă magnetică sau optică; în al doilea caz, înscrierea se numeşte şi „ardere”. Discul fix este însă cea mai importantă unitate de memorie externă, iar datele memorate pe aceasta trebuie să fie păstrate cu mare siguranţă. Tipuri constructive de calculatoare Cele mai utilizate calculatoarele sunt cele personale (PC „personal computer”), care prezintă, constructiv, variante legate de modul cum se aşează şi utilizează calculatorul: a. Pe birou „Desktop” – cu forma carcasei plată (puţin înaltă), aşezată de obicei pe masa de lucru iar deasupra monitorul. b. Lângă birou, Turn („Tower”) – cu forma carcasei mai înaltă şi îngustă, aşezată de obicei lângă masa de lucru (pe podea sau în spaţiu special) iar monitorul pe birou. Această carcasă permite instalarea mai multor plăci adaptor („controller”) pentru diverse periferice şi oferă flexibilitate în configurare. c. Pe braţe („Lap Top”, „Notebook” sau „Netbook”) – cu formă foarte plată şi compactă, uşoare, cu tastatură şi ecran (cu cristale lichide – LCD sau LED) încorporate. Acest tip permite transportul comod şi lucrul în călătorii, fiind alimentat şi de la baterii. Performanţele acestui tip de calculator rivalizează cu cele ale PC-urilor descrise mai sus, însă reconfigurarea este o problemă dificilă şi costisitoare datorită compacităţii sale. d. În palmă Palmtop – foarte miniaturizate dar cu posibilităţi mai reduse de prelucrare decât precedentele. De fapt, cea mai mare parte a „calculatorului” o reprezintă ecranul, iar lucrul interactiv este realizat utilizând un creion electronic de indicare şi scriere (fiind posibilă interpretarea scrisului de mână de către calculator). Chiar dacă au scăzut în popularitate, calculatoarele „mari” – ca echipamente masive şi complexe, mai există astăzi sub forma „server-elor” . Acestea sunt de fapt calculatoare puternice (adesea de tip PC), sunt echipate cu mai multe procesoare, mai multe discuri fixe (masive de discuri RAID) şi îndeplinesc servicii către mulţi utilizatori. Printre servicii se pot enumera: acces la baze de date mari, comunicaţii (în Internet), găzduirea volumelor mari de informaţii de diverse tipuri, calcule matematice intensive (care pentru un calculator obişnuit necesită săptămâni sau luni de lucru continuu). Totuşi, noţiunea de server nu este legată de performanţele şi dimensiunea echipamentului de calcul ci se referă la un program server care funcţionează fără întrerupere pe acesta, aşteaptă cereri de la utilizatori şi le oferă 18
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
servicii; prin extensie, maşina pe care rulează unul sau mai multe programe de acest fel se poate numi server. Structura logică a unui sistemului de calcul Din punctul de vedere al programatorului, sistemul de calcul are patru blocuri principale, utile în organizarea prelucrării datelor prin programul pe care îl va realiza. Procesor
Ieşire
Intrare
Memorie Figura 5 Structura logică a unui sistem de calcul Se observă că cele patru blocuri de interes sunt Procesorul – responsabil de prelucrarea datelor şi controlul întregului calculator, unităţile de Intrare şi Ieşire – responsabile de introducerea datelor şi prezentarea rezultatelor, Memoria – responsabilă de stocarea intermediară a datelor şi programelor. La momentul programării numai aceste patru blocuri logice sunt prezente în viziunea programatorului. În accepţia din Figura 5, Procesorul are rolul de a opera prelucrări asupra datelor preluate din memorie şi în plus rol de control a celorlalte blocuri. Această accepţie este necesară pentru programarea la „nivel jos”, caz în care se utilizează comenzi pentru controlul direct al perifericelor (pentru acces la porturi I/O şi pentru reglaje – în engleză „settings”).
Principiul de lucru al unui sistem de calcul Pentru simplitate, modul de lucru al calculatorului se poate asemăna cu modul de lucru uman - de exemplu în cazul rezolvării de către un student a unei probleme ce presupune calcule: Student - citeşte datele de enunţ - aplică metoda de rezolvare: - realizează calcule, - reţine rezultate parţiale şi finale, - înscrie rezultatele pe hârtie (în caiet).
Calculator - datele de intrare introduse de la tastatură - se aplică algoritmul de prelucrare - date din memoria internă suferă operaţii prin intermediul procesorului, - rezultatele parţiale şi finale din procesor se transferă în memoria internă, - datele de ieşire se stochează pe disc sau afişează pe ecran, în formate prestabilite.
Prelucrările din aplicaţiile uzuale nu sunt totdeauna calcule (după cum s-a arătat mai sus), dar orice aplicaţie uzuală necesită operaţii de introducere a datelor şi de afişare a rezultatelor, fie direct fie prin intermediul unor module exterioare aplicaţiei de bază.
19
Elaborarea unui produs de relații publice cu ajutorul calculatorului
Rezumat Relațiile publice reprezintă o formă de promovare credibilă, informațiile furnizate fiind considerate mai veridice decât cele oferite în reclame. Relațiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituții si întreprinderi pentru a crea un climat de încredere si simpatie in rândul propriului personal, precum si in rândul publicului. Informaţia este o piesă de cunoaştere legată de o utilitate umană, aşteptată şi/sau obţinută în urma unui eveniment, apoi stocată sau transmisă prin materie sau câmp. Datele sunt informaţii într-o reprezentare adecvată stocării lor pe un suport (magnetic, optic, etc.), în scopul prelucrării electronice sau transferului electromagnetic. Sistemul de calcul este complexul de echipamente fizice interconectate, cu programele şi datele legate intrinsec de funcţionarea şi utilizarea lor de către om. Modul de lucru al calculatorului se poate asemăna cu modul de lucru uman, în sensul că pentru a prelucra date, are loc “un dialog” între programul de prelucrare specific problemei de rezolvat, prin care omul „transmite” calculatorul acele date. Acestea sunt prelucrate, iar la final, programul furnizează rezultatele în forma dorită de utilizator. Concluzii Calculatorul poate fi utilizat în toate activităţile umane in special in elaborarea produselor de PR. Recomandări bibliografice 1. 2. 3. 4. 5.
http://www.ipra.org/ http://ro.wikipedia.org/wiki/Relații_publice "Rex F. Harlow, 100, A Pioneer in Publicity". The New York Times. 25 April 1993. Retrieved 10 January 2013. http://www.prsa.org/ Brookshear J. G., Introducere în Informatică, Ed. Teora, 1998.
6.
Wilson D. A., Managing Information, Butterworth-Heinemann, 1998.
7.
Zorkoczy P., Heap N., Information Technology – an introduction, Pitman Publishing,1995.
20