Garlan m metodologia cercetarii etnopsihologic 107 pag. 11 ian 2022

1

2

Metodologia cercetării etnopsihologice Mictat A. GÂRLAN E-mail: miktatgarlan@yahoo.com

Iaşi, 2011 3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale: Gârlan A., Mictat Metodologia cercetării etnopsihologice / Mictat A.GÂRLAN - Iaşi: Lumen, 2011 Bibliografie Pag. 439 ISBN-978-973-166-267-1 159.922.4

4

Cuprins Cuvânt înainte Prefaţă

13

Capitolul I Etnicitate şi interetnicitate 1.1. Actualitatea relaţiilor etnice la sfârşitul secolului al XX-lea 1.2. Concepte şi orientări de bază în psihologia etnică 1.3 De la diagnoza psihosocială a personalităţii la abordarea personalistă a etnicităţii 1.4. Un deceniu şi mai bine de interetnicitate şi etnopsihologie în România Bibliografie Capitolul II Psihologia poporului român în imagini culturale interne şi externe 2.1 Bogdan Petriceicu Haşdeu şi tentativa unui studiu de etnopsihologie a românilor 2.2 C. Rădulescu Motru, Mihai D. Ralea, Anatole Chircev, Athanase Joja, studii despre români 2.3 Hermann von Keyserling, Ruth Benedict, Klaus Heitmann, imagini externe despre români 2.4 Anexe Bibliografie

19 19 24 35 46 56 61 61 68 91 100 103

Capitolul III Metodologia cercetării etnopsihologice 3.1 Probleme metodologice în etnopsihologie 3.2 Obiective, ipoteze, principii.

3.3 Constituirea grupurilor de cercetare 3.4 Gruparea, ordonarea şi manevrarea bazei de date 3.5 Diagnoze de valori şi trăsături etnice cu ajutorul Chestionarului PPN-50 3.6 Analiza de fidelitate a Chestionarului PPN-50 3.7 Alte de prelucrare statistică a datelor 3.8 Diagnoza distanţelor etnice cu ajutorul Chestionarului Bogardus-95 3.9 Anexe Bibliografie

105 105 110 112 117 122 135 141 148 156 159

Capitolul IV Din specificul naţional al românilor dobrogeni 4.1 Dobrogea, istoria unui ţinut românesc 4.2 Trăsături etnopsihologice în formarea limbii române şi naţionalizarea influenţelor străine 4.3 Structura grupurilor de cercetare a românilor 4.4 Diagnoza relaţiilor etnice ale românilor dobrogeni 4.5 Analize de trăsături şi valori etnice 4.6 Analiza matricială a stilurilor etnice româneşti 4.7 Anexe Bibliografie

161 161

5

176 183 184 188 193 196 198

Capitolul V Diagnoze de specific etnic în comunitatea turcă 5.1 Scurt istoric 5.2 Structura grupurilor de cercetare a turcilor 5.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale turcilor dobrogeni 5.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 5.5 Analiza matricială a stilurilor etnice turceşti 5.6 Anexe Bibliografie

201 201 205 207 210 214 220 221

Capitolul VI Diagnoze de specific etnic în comunitatea tătară 6.1 Scurt istoric 6.2 Structura grupurilor de cercetare a tătarilor 6.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale tătarilor dobrogeni 6.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 6.5 Analiza matricială a stilurilor etnice tătare 6.6 Anexe Bibliografie

223 223 227 229 232 237 240 244

Capitolul VII Diagnoze de specific etnic în comunitatea ruşilor-lipoveni 7.1 Scurt istoric 7.2 Structura grupurilor de cercetare a ruşilor-lipoveni 7.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale ruşilor lipoveni 7.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 7.5 Analiza matricială a stilurilor etnice ale ruşilor-lipoveni 7.6 Anexe Bibliografie

247 247 250 251 255 259 262 266

Capitolul VIII Diagnoze de specific etnic în comunitatea elenă 8.1 Scurt istoric 8.2 Structura grupurilor de cercetare a grecilor 8.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale grecilor dobrogeni 8.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 8.5 Analiza matricială a stilurilor etnice elene 8.6 Anexe Bibliografie

267 267 270 271 273 277 280 284

Capitolul IX Diagnoze de specific etnic în comunitatea italiană 9.1 Scurt istoric 9.2 Structura grupurilor de cercetare 9.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale italienilor dobrogeni 9.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 9.5 Analiza matricială a stilurilor etnice italiene Bibliografie

285 285 288 289 291 297 303

6

Capitolul X Diagnoze de specific etnic în comunitatea ucraineană 10.1 Scurt istoric 10.2 Structura grupurilor de cercetare a ucrainenilor 10.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale italienilor ucrainenilor dobrogeni 10.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 10.5 Analiza matricială a stilurilor etnice ucrainene Bibliografie

305 305 307 308 311 317 323

Capitolul XI Diagnoze de specific etnic în comunitatea romilor 11.1 Scurt istoric 11.2 Structura grupurilor de cercetare a romilor 11.3 Diagnoza relaţiilor etnice ale rromilor dobrogeni 11.4 Analiza de trăsături şi valori etnice 11.5 Analiza matricială a stilurilor etnice rome Bibliografie

325 325 329 330 333 338 344

Capitolul XII Prognoza relaţiilor etnice 12.1 Un model de cercetare între cerinţe şi posibilităţi 12.2 Anexe Chestionar PPN-50 Anexa 1 Distribuţia empirică pe total număr de cazuri Anexa 2 Inventar de medii şi abateri standard Anexa 3 Praguri de semnificaţie statistică pe comunităţi etnice Anexa 4 Inventar de note brute şi procente la Chestionarul PPN-50

347 347 351 353 370 372 381

REZUMAT SUMMARY ZUSAMMENFASSUNG RESUME

425 429 433 437

7

Cuvânt înainte În primul rând, pentru zilele de azi se cuvine a sublinia importanţa şi actualitatea temei abordate, prin faptul că în România se desfăşoară un amplu proces de reaşezare a întregii vieţi sociale pe baze democratice, în care principiul reprezentării drepturilor omului şi al noilor relaţii dintre majoritate şi minoritate, devin un termen esenţial al creaţiei politice. Cunoaşterea şi evaluarea lor acum prin metodologii valabilă şi pentru viitor, reprezintă obiective prioritare ale cercetărilor de psihologie, sociologie sau antropologie culturală, în vederea centralizării şi înlăturării condiţiilor obiective sau subiective generatoare de tensiuni şi conflicte. În al doilea rând, în cazul lucrării de faţă trebuie de remarcat seriozitatea şi meticulozitatea cu care autorul a înţeles să abordeze pe cont propriu o temă de mare complexitate în care de obicei se angajează echipe întregi de cercetători.

Semnificativ este că în efortul său autorul a reuşit o delimitare a domeniului de investigaţie numai pe latura psihosocială a relaţiilor etnice şi mai ales cea etnopsihologică a specificului naţional - contrându-se pe elaborarea şi punerea la punct a unui model de investigare mai adecvat şi mai eficient pe partea de recoltare, prelucrare şi interpretare a datelor, faţă de alte direcţii prezente în literatura de specialitate. Pentru aceasta dr. Gârlan Mictat a desfăşurat o amplă activitate de informare şi documentare bibliografică, fiind parcurse cele mai importante lucrări româneşti şi străine consacrate psihologiei popoarelor, în general, şi a psihologiei poporului român în special. Subliniez capacitatea de selecţie, cu ordonarea critică a rezultatelor şi concluziilor la care au ajuns diverşii autori care şi-au propus să realizeze profilul psihologic pe exemplul poporului român, relevând pe de o parte, diferenţele mari de opinii, iar pe de altă parte, limitele modelelor metodologice utilizate. Perspectiva istorică este aplicată şi în tratarea statutului actual al minorităţilor conlocuitoare existente în prezent în zona Dobrogei, ceea ce cred că este important pentru evaluarea corectă a raporturilor existente în cadrul modelului interetnic românesc, dar şi ca modele de exerciţiu pentru diagnoza unor popoare mai mari.

Prin analizele comparative pe care le întreprinde şi prin comentariile pertinente pe care în mod argumentat le dezvoltă, autorul aduce în prima parte a lucrării o contribuţie meritorie la sintetizarea unui tablou teoretic unitar al datelor şi ideilor relevante cuprinse în lucrările publicate în domeniul etnopsihologiei poporului român şi a unor minorităţi naţionale de pe pământul României.

Pornind tocmai de la această serioasă şi matură evaluare a ceea ce s-a produs şi s-a scris în acest domeniu până la data demarării cercetărilor proprii, autorul a ajuns la concluzia că obiectivul cel mai important constă în elaborarea unui model de investigaţie cu unele valenţe experimentale care să suplinească neajunsurile celor care au fost folosite până în prezent şi să permită o evaluare obiectivă a modului de personalizare a comunităţilor sociale în cadrul relaţiilor etnice studiate.

Domnia sa în literatura noastră de specialitate vine cu un model de abordare personalistă a etnicităţii, printr-un recurs la conceptele psihologiei diferenţiale pe care le aplică în studiul comunităţilor naţionale ca entităţi sociale personalizate. În opinia sa, un model experimental în diagnoza relaţiilor etnice trebuie să permită atât relevarea aspectelor 8

de distanţă socială dintre comunităţi coabitante cât şi aspectele de specific etno-psihologic prin stabilitatea unor trăsături de personalitate colectivă, care se îmbină în diferite combinaţii de la un neam la altul. Această ipoteză a autorul este corectă metodologic şi în acord cu obiectivul declarat, respectiv: posibilitatea decelării unor trăsături - valori şi distanţe sociale cu intensităţi variabile de manifestare, între comunităţi conlocuitoare în cadrul unui model diagnostic special adaptat, pe baza a trei elementele originale: - principiul dublei perspective în determinarea trăsăturilor etno-psihologice prin demersuri de auto- şi retroevaluare ; - unitatea diadică a analizei referitoare la cercetarea relaţiilor sociale prin considerarea succesivă a relaţionării a două câte două comunităţi etnice ; - bidirecţionalitatea investigaţiei, atât spre cadrul axiologic intern cu orientare spre valori şi atitudini caracteristice fiecărei comunităţi din zonă, cât şi spre cadrul relaţional extern, al distanţelor sociale dintre comunităţile etnice luate în studiu.

Ca instrumente specifice de cercetare s-au folosit chestionarele Bogardus-95 şi PPN -50, pe care autorul le-a supus unei analize riguroase din perspectiva modelului său, introducând următoarele corecţii şi reformulări necesare : - eliminarea inversiunii punctajelor la ultimele 2 întrebări ale chestionarul Bogardus din cadrul variantei de aplicare Neveanu ; - modificarea parţială în cadrul chestionarului Bogardus a scalei de evaluare, îndeosebi în zona de mijloc la treapta III, unde răspunsul ,,şi da şi nu“ a fost plasat spre treapta II într-o formulare nouă, prin varianta “nu sunt sigur” ; - simplificarea instructajului cu accente pe intensitatea contactelor sociale ; - nominalizarea în chestionar a comunităţilor etnice din zona cercetată ; - deschiderea unor posibilităţi de manifestare şi evaluare succesivă a unor distanţe sociale bilaterale, atât faţă de propriul grup etnic cât şi faţă de fiecare comunitate conlocuitoare, cuprinsă în aria de investigaţie.

Aceste modificări prezintă o serie de avantaje metodologice care sporesc originalitatea concepţiei sale. Din aceste avantaje menţionăm : - posibilitatea verificării, reexpermentării şi recomparării rezultatelor care s-au obţinut în cadrul altor cercetări efectuate cu acelaşi instrument ; - stimularea subiecţilor din fiecare grup supus investigaţiei la o dublă scalare de atitudini: una din perspectivă internă, faţă de propria comunitate şi alta din perspectivă externă, faţă de alte comunităţi etnice coabitante ; - comparabilitatea distanţelor etnice obţinute, ca expresii ale relaţiilor dintre comunităţi, graţie caracterului unitar al sistemului unităţilor de măsură; - evidenţierea distanţelor critice dintre comunităţi din mai multe puncte de vedere.

Numărul de cazuri pe care a fost experimentat modelul a cuprins 350 de subiecţi, selectaţi după criterii de competenţă observaţional - evaluativă din toate comunităţile etnice ale Dobrogei, cu câte 50 de subiecţi din comunităţile mari de români, turci, rromi şi lipoveni şi câte 30 subiecţi din comunităţile mai mici de armeni, greci, italieni şi ucraineni.

Rezultatele obţinute au fost supuse unei minuţioase prelucrări statistice, calculându-se medii artistice, abateri standard, indicii de semnificaţie în trei variante: de autoevaluare, retroevaluare şi de integrare a datelor pe ansamblul eşantionului.

Acestea au permis să se stabilească un ansamblu de trăsături/valori definitorii pentru cele 9 comunităţi investigate, din care în mod ilustrativ s-a redactat concluzii monografice pe comunităţile cercetate, cu un tablou complet al distanţelor sociale din această zonă, cu valoarea unui expozeu de relaţii sociale valabile pentru acest sfârşit de 9

secol XX, cu numeroase repere şi sugestii de importanţă ştiinţifică incontestabilă în programele de politici culturale pentru minorităţi.

Apreciez importanţa şi meticulozitatea pe care autorul le probează în analiza şi valorificarea în plan teoretic şi metodologic a imensului material faptic recoltat. În concluzie, consider că prezenta lucrare a reuşit să aducă o contribuţie notabilă la fundamentarea metodologică a cercetărilor în sfera relaţiilor etnice.

Lucrarea în ansamblul ei este realizată la un nivel ştiinţific ridicat, într-un stil de redactare curat, clar şi atrăgător, ceea ce o face plăcută la citit, accesibilă marelui public.

Prof. univ. dr. Mihai Golu

Prefaţă În România problemele etnopsihologiei, referitoare la psihologia poporului român sau la psihologia minorităţilor etnice şi a relaţiile acestora cu populaţia majoritară, au început să fie studiate sistematic abia după 1990. Abia în această perioadă în noile condiţii de democratizare a societăţii, de liberă exprimare a opiniilor şi atitudinilor politice, s-au trezit la viaţă şi au început să se organizeze mai întâi cultural, iar mai apoi şi politic, numeroase uniuni sau grupuri etnice minoritare. Unele dintre acestea, conform normelor juridice româneşti, sunt reprezentate şi în Parlamentul României, printre acestea regăsindu-se maghiarii, germanii, ţiganii, armenii, ruşii lipoveni, sârbi, grecii, italienii, turcii, tătarii, ş.a. Apariţia acestor organizaţii, şi mai ales drepturile câştigate în conformitate cu normele Uniunii Europene, sunt argumente indubitabile pe linia democratizării vieţii social-politice româneşti.

Dar în aceste condiţii a mai apărut şi o nouă varietate a atitudinilor sociale-politice pentru că toate domeniile tangente temei, de la istorie şi literatură până la psihologie, sociologie, filozofie şi jurnalism, abundă în formulări subiective, opinii hazardate, unele chiar rău voitoare, xenofobe, în variante exagerate, cu formulări dictate de interese de moment, în baza unor experienţe personale limitate, realizate în afara unor studii atât asupra poporul român, cât şi a minorităţilor sale.

Din această diversitate a rezultat şi o nouă piaţă a temelor de cercetare, prin nevoia de obiectivitate care a devenit din ce în ce mai acută, cu necesitatea elaborării unei metodologii de investigaţie autentic ştiinţifice, concepute în vederea valorificării tezaurului etnopsihologic existent şi de utilitate în orientarea viitoare a fiecărei comunităţi.

Pornind tocmai de la această serioasă şi matură evaluare a ceea ce s-a produs, s-a scris, de bine sau de rău în acest domeniu, până la data demarării cercetărilor proprii, autorul a ajuns la concluzia că obiectivul cel mai important constă în elaborarea unui metodologii de investigaţie cu valenţe experimentale care să suplinească neajunsurile celor care au fost folosite până în prezent şi să permită o evaluare obiectivă a modului de personalizare a comunităţilor sociale în cadrul relaţiilor etnice studiate. În literatura de specialitate acest autor vine cu un nou model de abordare personalistă a etnicităţii printr-un recurs la conceptele psihologiei diferenţiale pe care le aplică în studiul comunităţilor naţionale ca entităţi sociale personalizate. În opinia sa, un 10

model experimental în diagnoza relaţiilor etnice trebuie să permită atât relevarea aspectelor de distanţă socială dintre comunităţile coabitante, cât şi a specificului lor etnopsihologic, prin stabilitatea unor trăsături de personalitate colectivă, care se pot îmbina în diferite combinaţii de la un neam la altul. În acest nou model de investigaţie autorul a pornit de la următoarele ipoteze : a. fiecare neam, popor, minoritate, este un personaj colectiv, cu o viaţă proprie recunoscută de toţi membri săi; b. fiecare neam, popor, minoritate, cuprinde un ansamblu de caracteristici generale şi particulare, de viaţă social-politică şi istorico-culturală, cu suficiente elemente de factură psihologică; c. comunităţile şi relaţiile etnice de orice fel, pot fi un câmp de experimentare metodologică în domeniul psihologiei sociale.

Ipoteza de bază a lucrării sale vizează posibilitatea decelării unui contur de personalitate colectivă şi de distanţe sociale între comunităţi conlocuitoare, cu trăsături diferenţiale de natură psihologică, care se pot generaliza în elemente de specific naţional.

Dar spre deosebire de alte cercetări în acest domeniu, această viziune metodologică este o de complexitate şi originalitate fără precedent. Aceasta întrucât odată aplicată în aceeaşi perioadă de investigaţie şi pe mai multe grupuri etnice, se obţin un şir întreg de etnopsihologii, elaborate şi redactate de autor, pentru comunităţile românilor, turcilor, tătarilor, grecilor, ruşilor-lipoveni, ucrainenilor, italienilor, inclusiv ale romilor, care toate în literatura de specialitate reprezintă studii în premieră absolută. Remarcabil rămâne sistemul de evaluare a personalităţii colective din perspectiva psihologiei sociale, într-o nouă abordare, de la grup la grup şi de la comunitate la comunitate. În mod obişnuit, toate cercetările de psihologie etnică cu diferite variante, pedalează pe principiul diadei, respectiv: noi românii /ei românii sau români şi germani sau români şi maghiari, etc. De asemenea în metodologiile ,,clasice” de psihologie etnică ale românilor s-au ale altor popoare, planul etnopsihologic referenţial este istoric, cultural sau etnografic. De exemplu, pentru construcţii de psihologie a poporului român, autori precum Dimitrie Drăghicescu sau Mihail Sadoveanu au ca plan de referinţă însăşi istoria românilor, acest referenţial fiind aplicat de mulţi autori în studiul altor popoare. Pentru alţi autori ca C. Rădulescu Motru, George Călinescu sau Lucian Blaga, pentru analize de specific al poporului român referenţialul de raportare psihologică este de factură culturală. Pe când la dl. Mictat Gârlan cadrul de referinţă, de comparare şi de validare a cadrului de valori şi trăsături constatate este interetnicitatea, analizată într-un spaţiu regional şi geopolitic delimitat, referenţialul istoric sau cultural fiind secundar sau subordonat. În primul plan al investigaţiile sale autorul trece principiile analizei intercorelative şi al dublei perspective în care fiecare comunitate studiată se raportează rând pe rând, la fiecare grup etnic martor din spaţiul celor conlocuitoare. Spre exemplu, în studiul a două comunităţi pe acest principiu al dublei perspective, din proiectare trebuie să se obţină 4 categorii comparate de imagini /atitudini / distanţe, respectiv 2 x 2 perspective, una din auto-evaluare şi alta din hetero-evaluare. Iar în prezentarea acestor 4 categorii de relaţii şi tot atâtea atitudini reciproce, în mod clasic se construiesc 4 ,,diade” comparative. Dar o astfel de analiză relaţională se complică atunci când zona de cercetare este multietnică cu 3, 4, 5, sau chiar mai multe comunităţi, situaţii în care varietatea relaţiilor analizate creşte în progresie geometrică. Astfel, în studiul multietnic a 3 comunităţi conlocuitoare, matematic exista 3 x 3 =9 perspective cu tot atâtea categorii de imagini / atitudini reciproce, toate diferite între ele. În cazul a 4 comunităţi conlocuitoare progresia variantelor relaţionale 11

creşte la 4 x 4 =16 categorii de imagini / atitudini reciproce, etc. În cercetare similară desfăşurată de autor în zona Dobrogei pe 9 comunităţi de români, ruşi-lipoveni, ucraineni, turci, tătari, greci, armeni, italieni şi romi, progresia variantelor relaţionale a fost de 9 x 9 = 81 categorii de imagini / atitudini reciproce. În asemenea cazuri, dacă un singur analist ar consacra timp de numai un an, pentru studiul fiecărui tip de relaţie /diadă, inclusiv cu timpul necesar etapelor de teren, al redactării şi prezentării lor, atunci în mod corespunzător durata totală a investigaţiilor sale pentru cercetarea integrală a tuturor relaţiilor rezultate, ar creşte la 9, 16, respectiv 81 de ani !.

Aceste este şi motivul principalul pentru care astfel de studii se desfăşoară în cadrul unor colective mai largi de cercetători. Dar pe principiul analizei intercorelative introdus de autor, cel puţin durata etapelor de teren necesare recoltărilor de date, este redusă la o singură investigaţie, cu un accent crescut pe partea de prelucrare automată a datelor pe calculator, care se pot realiza ulterior. Pe lângă partea de reducere masivă a duratei totale de cercetare, acest aspect devine important mai ales în studiul zonelor cu tensiuni etnice, în care conflictele de acest gen au degenerat până la manifestări militare. În asemenea cazuri, o analiză intercorelativă redusă la o singură descindere în teren este mai indicată decât o lungă serie de investigaţii succesive pe diade de relaţii etnice. În privinţa Chestionarului PPN-50 acesta reprezintă un alt instrument special adaptat pentru diagnoze de valori, trăsături şi stilurilor etnice, elaborat în colaborare cu prof. Paul Popescu Neveanu, inspirat din testul de personalitate Berkeley, cunoscut şi sub denumirea de Big–Five. Dar spre deosebire de Big–Five noul instrument este destinat în special cercetărilor de etnopsihologie şi operează cu un număr de 50 de atribute–trăsături, faţă de numai 35 ale testului de personalitate Berkeley. În concepţia autorului, faptul asocierii acestor instrumente este foarte important, întrucât scala de atitudini Bogardus are în vedere numai o diagnoză a distanţelor sociale şi a relaţiilor externe comunităţii cercetate, pe când chestionarul PPN-50 are în vedere diagnoza unor trăsături interne comunităţilor cercetate, aplicarea lor simultană având un caracter complementar. De amintit că dl.

Mictat Gârlan a renunţat la utilizarea chestionarului Berkeley, analizat în faza de pretestare dar pe care l-a respins ulterior pentru faza investigaţiilor de teren. În cercetările personale ale autorului au fost utilizaţi 350 de evaluatori sau experţi, care au întrunit simultan o serie de condiţii: a. să fie persoane rezidente şi vechi trăitoare în zonele cercetate, b. să fie bune cunoscătoare a relaţiilor etnice din zona studiată, c. să posede un nivel de instruire şcolară cel puţin mediu, d. să fie membre al unor organizaţii etnice locale.

Cu mare dificultate, evaluatorii au fost selectaţi din rândul populaţiei majoritare şi minoritare în spaţiul dobrogean, câte 50 evaluatori din partea comunităţilor mari de români, turci, ruşi-lipoveni şi câte 30 evaluatori din rândul comunităţilor mici de armeni, greci, italieni, ucraineni şi romi. Să mai adăugăm faptul că fiecare grup de evaluatori a fost stratificat pe subgrupuri de sex şi de vârste. De asemenea, în cercetare au fost incluse numai uniunile etnice reprezentative, cu sedii sau filiale în oraşe dobrogene prin organizaţii legal constituite şi activităţi permanente. Fiecare subiect inclus în cercetare a realizat o dublă operaţie: una cu caracter auto-evaluativ asupra propriei etnii şi alta de hetero-evaluare a celor 8 comunităţi conlocuitoare. După recoltarea chestionarelor, datele obţinute au fost prelucrate statistic, după un program foarte laborios, pe computer. Au fost calculate medii, dispersii, semnificaţii statistice ale diferenţelor dintre medii, analiza de varianţă şi controlul normalităţii curbelor de distribuţie în jurul mediilor aritmetice, 12

procesate în tabele şi grafice foarte sugestive. Din multitudinea concluziilor interesante cu caracter de originalitate în studiul problemelor etnice, extragem câteva concluzii.

I. S-a confirmat validitatea ipotezelor de lucru de la care a pornit cercetarea, inclusiv validarea modelului investigativ propus pentru studii de etnopsihologie minoritară.

Cercetările au confirmat posibilitatea caracterizării psihologice prin prisma conceptului de personalitate etnică, cu anumite trăsături de bază şi particularităţi individualizate prin care fiecare comunitate este studiată ca un personaj colectiv. Este foarte important a menţiona aportul autorului la perfecţionarea instrumentelor de cercetare în perspectiva scientizării domeniului etnologic şi în eliminarea unor interpretări subiective, uneori jenante despre minorităţi, sau chiar la adresa poporului român.

II. S-a dovedit productiv şi eficient aportul autorului în adaptarea calităţilor psihometrice a instrumentelor utilizate pentru studii etnologice, cu valoare aplicativă pentru conceptul de personalitate modală.

III. Extinderea cadrului de caracterizare etnică prin comparaţia auto-imaginii provenită din evaluările grupului cercetat, cu retro-imaginea provenită din evaluările altor comunităţi, ceea ce reprezintă contribuţia majoră de originalitate a autorului, cu un rol decisiv în desprinderea unor concluzii mai apropiate de realitate etnică şi multietnică a unei regiuni, decât în cazul unor descrieri autoevaluative. Tabloul obţinut de autor este mult mai complex şi mai nuanţat decât cel obţinut prin descrieri etnice unilaterale. În această privinţă, este surprinzătoare extensia imagologică creată de autor prin compararea a 10 profiluri etnice, obţinute şi ordonate sinoptic pentru una şi aceeaşi comunitate. Volumul datelor prelucrate pe calculator este atât de mare, încât nici autorul nu a realizat o redactare în totalitatea lor. Din cele 10 profiluri prezentate pentru fiecare comunitate etnică, nu se folosesc decât 2 – 3, celelalte fiind utilizate numai cu valoare de suport comparativ. De asemenea, din ierarhia celor 50 de trăsături, cu poziţionări diferite de la un neam la altul, autorul preia în caracterizare numai primele şi ultimele 10 trăsături dominante şi subdominante. Corpul celorlalte 30 de trăsături prelucrate şi ierarhizate statistic a rămas neexplorat. De aceea, din ambele planuri a rămas nevalorificat un mare spaţiu, valabil pentru alte cercetări suplimentare.

IV. Lucrarea de faţă a demonstrat cu succes spunem noi, posibilitatea trecerii de la cunoaşterea şi evaluarea interpersonală a personalităţii, tehnică de diagnoză din domeniul psihologiei sociale, la evaluarea interetnică a comunităţilor coabitante. Aprofundarea acestei direcţii metodologice, într-un subdomeniu de psihologie socială reprezintă o altă contribuţie valoroasă atât teoretică, cât şi aplicativă. Avem convingerea că în nici o cercetarea viitoare privind psihosociologia interetnicităţii nu va putea progresa fără un studiu atent al sistemului de evaluare, la nivelul contactelor directe, perfectat de autor.

V. Foarte importante sunt, după opinia noastră, rezultatele referitoare la distanţele etnice. Ni se pare natural ca în autoevaluarea fiecărei minorităţi, aceasta să-şi evalueze maximal etnicitatea proprie. Mai departe începe un proces de disociere şi d rafinare a relaţiilor sociale, prin realizarea unei ierarhii a distanţelor, sau atracţiilor, faţă de celelalte comunităţi într-un mod variabil de la o comunitate la alta. De exemplu, toate comunităţile studiate au apropieri mari faţă de propria comunitate, dar în acelaşi timp au atitudini variabile şi de mare distanţă faţă de comunitatea romilor, în mod nuanţat, fără respingeri sau marginalizări totale. Acest fapt bine surprins şi bine prezentat, nu este întâmplător.

VI. De asemenea, prezintă interes rezultatele referitoare la trăsăturile şi valorile de bază ale minorităţilor. Chestionarul PPN-50 a relevat posibilitatea conturării mai multor tipuri de profiluri etnice: cel autoevaluat din perspectivă internă, opt profiluri retroevaluate 13

din perspectivă externă, respectiv caracterizările primite din partea altor comunităţi şi un profil ,,integrat” obţinut prin medierea rezultatelor pe total număr de cazuri (350).

VII. Foarte interesant este faptul că notele caracteristice ale autoevaluării şi retro evaluării coincid numai parţial. Unele trăsături sunt recunoscute ca dominante în autoevaluare, dar nu se regăsesc sau nu sunt recunoscute, în aprecierile altor neamuri.

Este vorba de o neconcordanţă în imaginea de sine a comunităţii respective faţă de imaginile altor neamuri despre ea. Autorul lucrării de faţă nu emite ipoteze asupra cauzelor din aceste disonanţe de imagini etnice, dar se bazează pe ele pentru surprinderea elementelor de specific naţional. În privinţa lor, este evident că suntem în domeniul unor diferenţe etnice naturale, în care cauzele provenite din insuficienţele, erorile sau eventuale tentative de manevrare din partea evaluatorilor, sunt excluse.

VIII. Pe baza rezultatelor obţinute, în această carte sunt analizate în detaliu profilurile etnopsihologice ale turcilor, tătarilor, ruşilor-lipoveni, grecilor, ucrainenilor, italienilor şi ale romilor. De fapt, prin studiul fiecărei comunităţi are loc un proces de reluare şi de refundamentare a modelului de cercetare, din care rezultă noi trăsături distincte, cu tot atâtea elemente de specific naţional. Chiar atunci când aceeaşi trăsătură apare într-o poziţionare identică la mai multe neamuri, semnificaţiile ei diferă pentru că se cuprinde în alte configuraţii, diferite de la o comunitate la alta.

IX. În cadrul analizei de stil, la nivel de matrice stilistică, o temă culturală şi psihosociologică de dată recentă, dar în comentarii foarte diferite de la un autor la altul, dl.

Mictat Gârlan introduce o noţiune nouă în psihologie, prin conceptul de trăsătură-pivot, cu caracter dominant şi funcţii de direcţionare şi susţinere a respectivului stil.

X. Prin experimentarea şi exersarea metodologiei adoptate în studiul succesiv pe mai multe comunităţi, s-a ajuns şi la constatarea unor limite aplicative în cazul comunităţilor prea mici şi prea puţin cunoscute pe plan local. Aceasta este situaţia comunităţilor italiană şi armeană din Dobrogea. În studiul comunităţii italiene, prin aplicarea unor teste de semnificaţie s-au semnalat cele mai multe trăsături nesemnificative, respectiv din cele care din variate motive nu se pot generaliza pe întreaga comunitate. În cadrul psihologiei etnice, dacă analiza de item desfăşurată pe caracteristicile fiecărui atribut pare mai stufoasă, cu dificultăţi de circumscriere în mulţimea nuanţelor care urmează a fi decelate, expresivitatea analizei de stil a fost mai clară şi foarte variată de la o comunitate la alta. De exemplu, matricea stilistică a turcilor dobrogeni se remarcă prin stilul cultural şi activ pe primele locuri, urmate de manifestările stilului afectiv pe planul II, şi manifestările de stil social şi moral pe planul III. Matricea turcilor fiind total diferită de cea a grecilor în care stilul dominant a fost cel afectiv, urmat de cel cultural în planul II, o poziţie mediană în planul III ocupă stilul activ şi valorizări secundare în poziţiile IV şi V pentru stilurile tolerant şi moral, care reprezintă aspecte de psihologie socială studiate pentru prima dată.

Referitor la profilul psihologic al romilor, se impun unele comentarii. Primele trăsături morale în profilul autoevaluat al romilor au fost: spiritul comercial, mândria, adaptabilitatea, optimismul, solidaritatea, ambiţia. Însă la comparaţia acestui profil cu cel heteroevaluat se constată un lucru surprinzător: numai 6 trăsături se regăsesc ca factor comun în ambele profiluri. Unele trăsături ale profilului autorevaluat sunt ,,contestate”, în schimb, în profilul retroevaluat apar alte trăsături cu conotaţie negativă (agresivitatea în profilul integrat al romilor ocupând chiar locul doi). Faţă de alte comunităţi din Dobrogea sistemul de valori al romilor este cu totul deosebit. În ierarhia valorilor la romi pe cele mai slabe poziţii s-au plasat: comunicativitatea cu sinceritate, simţul răspunderii, disciplina şi curăţenia.

14

Ea lansează semnale despre situaţia specială a romilor, mai puţin integraţi şi menţinuţi la distanţă de toate comunităţile etnice ale Dobrogei, cu concluzii uşor de generalizat pentru situaţia lor din alte regiuni. Pentru progresul comunităţii, această cercetare, ca atâtea altele, face vizibilă necesitatea unor măsuri pe termen lung, instituţionale, financiare, culturale, educaţionale, chiar obligatorii de discriminare pozitivă, pentru a facilita o mai bună integrare socială şi culturală a acestei comunităţi marginalizate. De asemenea, lucrarea de faţă cultivă respectul pentru viaţa altor minorităţi conlocuitoare, educaţia pentru toleranţă şi o convieţuire paşnică, în condiţii de competitivitate pozitivă.

Astfel, lucrarea elaborată de dl. Mictat Gârlan este realizată la un înalt nivel ştiinţific şi suntem convinşi că publicarea ei va fi de real interes atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg. Domnia sa a realizat o investigaţie originală, laborioasă, dând dovadă de pasiune, competenţă şi mare talent pentru cercetarea fundamentală. Modelul investigativ aplicat în premieră în spaţiul dobrogean, chiar dacă va incita la discuţii, poate fi preluat cu uşurinţă în alte zone geografice, inclusiv europene, cu contribuţii notabile la dezvoltarea psihologiei sociale aplicate.

Dr. Constantin Voicu

15

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

Capitolul I. ETNICITATE ŞI INTERETNICITATE 1.1. Actualitatea relaţiilor etnice la sfârşitul secolului XX Etnicitatea, prin efectele sale normative la scara unor comunităţi întregi, prin marea sa rezistenţă culturală în timp şi spaţiu, prin procesele de identificare psihologică pe care le dezvoltă reprezintă unul dintre domeniile cele mai complexe din punct de vedere social şi cele mai delicate din punct de vedere politic. La acest sfârşit de mileniu, prăbuşirea imperiului sovietic în Europa Centrală şi de Est, odată cu ridicarea şi intrarea civilizaţiei occidentale într-un nou ciclu de dezvoltare, a antrenat după sine un evantai de procese şi mutaţii social-politice pe întregul continent european. Dintre acestea, unele procese au fost pe deplin previzibile precum cel de eradicare a concepţiilor comuniste, pe când altele au găsit Europa complet nepregătită. Ne referim la tranziţia economică şi la regruprarea geopolitică a unor regiuni care, în spaţiul sud-est european, care au fost scăpate de sub control. În aceste condiţii era inevitabilă apariţia unor tensiuni de tot felul, pe cât de severe pe atât de variate, de la divorţul ,,de catifea” ceho-slovac, până la sângerosul conflict iugoslav. La o analiză mai atentă, pe zone critice, în regiuni diferite dar cu manifestări similare, se observă că nici soluţiile puse în practică nu au prezentat o adecvare locală.

Această temă nu este o caracteristică a ţărilor est-europene pentru că o reducere a cauzelor numai la căderea imperialismului comunist din Europa de Est reprezintă a analiză simplistă. Pe de altă parte, deşi presiunea forţelor paneuropene de federalizare a continentului a sporit în intensitate, cu ample acţiuni de spiritualizare a frontierelor, pentru libera mişcare de servicii, mărfuri, capitaluri, persoane etc., totuşi, presiunile naţionalistprotecţioniste s-au menţinut în continuare. Acete aspecte au fost remarcate cu surprindere tocmai în cadrul unor naţiuni vechi, cu un contur bine definit precum ciudatul caz al Padaniei din nordul Italiei, cazul Scoţiei sau al Ţării Galilor din Anglia sau a Ţării Bascilor din Spania. La fel de semnificativă este şi recenta intervenţie experimentală a Statelor Unite în structura relaţiilor etnice din fosta Iugoslavie. În perioada anilor 1995-2000, după războaiele din Bosnia, numai pentru această nouă republică balcanică de cca. 2,5 milioane locuitori, S.U.A. au investit - fără succes, cca. 5 miliarde dolari pentru transformarea partidelor etnice din acest stat în partide cu orientări politice, indiferent de originea etnică a cetăţenilor; situaţie care în România s-a realizat fără tensiuni şi fără intervenţii speciale.

Dacă aceste cazuri de interetnicitate au o puternică conotaţie politică, în schimb, în alte situaţii, mai vizibilă este partea socială a conflictului. Ne referim la situaţia minorităţii romilor (ţiganilor), puternic discriminată în toate ţările europene. Problema romilor (ţiganilor) reprezintă un reper semnificativ tocmai prin caracterul atipic al sistemului lor de valori. Acest popor nomad, sosit pe continentul european în perioada de migraţie a popoarelor, nu a reuşit niciodată să se grupeze într-un teritoriu naţional. El prezintă un 16

Mictat A.GÂRLAN

mixaj de înapoiere culturală şi natalitate ridicată, având toate şansele de a alerta orice fel de neamuri în spaţiul cărora se află. Dar, din punct de vedere istoric, minorităţile etnice în Europa au reprezentat din totdeauna o problemă. În aceste istorii, cazul romilor (ţiganilor) ocupă un loc modest, comparativ cu capitole distincte de diplomaţie, politologie şi istorie europeană care cuprind diferende etnice de tot felul, pe toată perioada istoriei contemporane. Formarea istorică a unor enclave minoritare a evoluat paralel cu dezvoltarea statelor naţionale, de la destrămarea unor imperii urmată de ample mişcări migratorii, până la apariţia decalajelor economice ale ultimului secol. Iar faptul că raportul dintre etnicitate şi politică a fost speculat în scopuri de manipulare şi contrapunere a diferenţelor naţionale, nu mai este o noutate.

Adevărata problemă a relaţiilor etnice constă în marea varietate sub raportul situaţiilor regionale, cu dificultatea cuprinderii lor într-o cauzalitate unitară. De la o zonă la alta sau de la o ţară la alta, această problematică este departe de a fi liniară. Multitudinea elementelor circumstanţiale cu caracter regional este foarte mare; iar situaţii interetnice relativ similare pot dezvolta manifestări complet diferite. Din acest punct de vedere, conflictul ceho-slovac nu poate fi echivalat, nici cu cel sârbo-albanez, nici cu cel turcokurd. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, dacă vom compara momentele de război cu cele de pace prin prisma măsurilor care s-au luat - de discriminare, de asimilare forţată, cu deportări, presiuni asupra frontierelor, intervenţii armate, etc. - vom constata că starea dominantă a fost de partea convieţuirii paşnice, a relaţiilor de echilibru şi nu cele din partea tensiunilor critice. Ca urmare, concluzia la nivelul normei sociale constă în faptul că până la urmă se va impune tot consensul cu buna convieţuire dintre popoare şi nu conflictul dintre ele. În această privinţă, este previzibil că istoria va fi de partea compromisului multicultural şi nu de partea naţionalismului agresiv. Deja acest consens sa exprimat în modificări de atitudini ale populaţiilor majoritare faţă de minorităţi. Pe plan european, în secolul nostru, se cunosc manifestări dintre cele mai rasiste, naţionaliste şi segregaţioniste, urmate de măsuri şi atitudini de acceptare a minorităţilor la viaţa socialpolitică a majorităţii. Acest fapt s-a realizat pe baza unui amplu volum de reglementări pentru recunoaşterea identităţii naţionale în viaţa colectivităţii. În prezent, pe plan mondial se caută cu febrilitate noi direcţii teoretice şi aplicative în problema naţională, a migraţiilor etnice, cu particularizări privitoare la modul de racordare a etnicităţii la perspectiva modernizării. Riscuri de tensiuni există în primul rând pentru naţiunile mai puţin dezvoltate şi mai puţin pregătite să facă faţă dinamizării fără precedent a schimburilor transnaţionale de tot felul. În aceste procese, dezavantajarea demografică a unor minorităţi în afirmarea specificului lor este evidentă. În lumea de azi, când forţa concurenţei financiar-economice va depăşi graniţele ineficienţei organizaţionale şi naţionale, pericolul unor comunităţi de a se sufoca în datorii şi înapoiere economică, poate cuprinde naţiuni întregi. La această răscruce a istoriei sunt puţine posibilităţi: ori înscrierea popoarelor în fluxul proceselor de globalizare printr-un efort de afirmare şi conservare, pe direcţia unui ferm efort spre prosperitate cu posibilitatea de a face faţă proceselor transnaţionale (efort care prin educaţie şi organizare economică impune dezvoltarea unor calităţi specifice), ori izolarea de restul lumii, în enclavare etnică, opoziţie tradiţionalistă, într-o autarhie care va conduce la atrofierea capacităţilor de concurenţă şi performanţă, echivalentul unei morţi mai lente. În acest context socio-politic, efortul de precizare a trăsăturilor pozitive din specificul naţional şi de salvare a unor comunităţi, nu a fost preţuit întotdeauna la valoarea 17

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

sa. De pildă, un reputat filozof ca P. P. Negulescu (1936)1, considera că un astfel de efort ar fi prea complicat, iar în final, studiul unor calităţi şi defecte etnice s-ar reduce numai la câteva adjective decorative. Astăzi determinarea unor calităţi specifice pentru orice neam, pentru fiecare moment al dezvoltării sale, alături de opera de asanare şi contrabalansare a unor defecte, este necesară şi posibilă punerea în valoare a fondului nativ de capacităţi, a tezaurului natural de căi şi mijloace pentru progres şi supravieţuire istorică. Pe baza lor, naţiunile, prin ample procese de adaptare la situaţii conjuncturale politice, economice, sociale, tehnico-ştiinţifice etc., rareori prielnice devenirii lor, au reuşit să se menţină în noile forme de cultură, tehnică, ştiinţă şi civilizaţie. De aceea, pentru a face faţă situaţiilor complexe ale modernizării, orice naţiune conştientă de destinul ei trebuie să desfăşoare acţiuni de punere în valoare a fondului nativ, de promovare a competenţelor, cu prioritate în rândul tineretului, acestea fiind obiective social-politice de o importanţă fundamentală.

Astăzi problematica raporturilor majoritate-minoritate o abordăm pe terenul psihologiei etnice. De pildă, graniţele dintre state nu sunt numai frontiere fizice. Din perspectivă individuală ele au o importantă dimensiune psihologică, întrucât ele oferă o stare de confort subiectiv, prin care înainte de toate sunt menajate sentimentele de apartenenţă la o anume comunitate. Noile situaţii de ,,spiritualizare a frontierelor“, de liberalizare economică cu intensificarea fluxurilor migratorii, unele chiar total neprevăzute, creează o stare de alertă faţă de pătrunderea necontrolată a unor grupuri străine în spaţiile geografice ale altor comunităţii, ameninţând cu pierderea omogenităţii etnice şi a specificului naţional. Faţă de aceste procese, în toate timpurile s-au constatat reacţii de de izolare, respingere, de intoleranţă, până la forme extreme de rasism. În aceste situaţii de ,,alertă etnopsihologică“, soluţia civilizată constă în stabilirea unor măsuri juridice, politice, care să protejeze atât sentimentele majorităţii prin reglementări bi- şi multilaterale, cât şi recunoaşterea unor drepturi şi obligaţii ale minorităţilor, în standarde internaţionale recunoscute. Drepturi care permit o protecţie etnoculturală fără tensiuni, cu obligaţii de loialitate faţă de majoritate, suveranitatea şi independenţa de stat. În această privinţă, soluţionarea juridică a problemelor litigioase, indiferent de caracterul spinos şi de durata negocierilor, este infinit mai avantajoasă decât riscurile şi pagubele inerente unor abordări militare. De aceea, este de preferat a ridica astfel de probleme în avans, în mod juridic, faţă de oricare altă formă de clarificare militare. De exemplu, care ar fi standardele de convieţuire normală, de dreptate politică, de stabilitate socială, convieţuire morală etc, în ierarhia de valori a unor comunităţi, până să se ajungă la un conflict deschis. Sau care ar fi planul sau cadrul de armonizare şi de reciprocă acceptare, dintre standardele de valori ale mai multor neamuri conlocuitoare, în mod inevitabil variabile de la o comunitate la alta.

Dar, până la formularea de răspunsuri, întâi trebuie definit setul de valori, de trăsături comune şi distincte, de specific naţional. Problema identificării standardelor este necesară pentru a determina care din ele au cea mai mare frecvenţă în comportament şi cel mai mare impact asupra unor practici curente, respectiv cu cel mai mare efect modelator asupra identităţii etnice. Problema clarificării cadrelor de armonizare este necesară, pentru ca în final, între majoritate şi minoritate să se stabilizeze o politică socială de convieţuire normală în mod necesar nediscriminatorie. În acest sens, în România, după anul 1990 şi după o lungă serie de reglementări juridico-administrative s-a depus un mare efort de implementare a drepturilor minorităţilor naţionale în conformitate cu acordurile internaţionale (Năstase Adrian,1998)2. Iar cu tot acest efort s-au pus bazele unui model multietnic românesc relativ distinct, cel puţin faţă de alte ţări limitrofe României.

18

Mictat A.GÂRLAN

Din altă perspectivă, în dezbaterile actuale pe teme etnice, asistăm la o tendinţă de dualizare a punctelor de vedere, remarcată de mulţi analişti. Diferenţele etnice asupra unui cadru problematic au tendinţe de polarizare a punctelor de vedere din interiorul sau din afara comunităţii respective. Indiferent de varietatea lor, în orice societate democrată, libera exprimare de opinii este un fapt normal, care concură la lărgirea posibilităţilor de mediere, de aceea este considerată o metodă pozitivă de soluţionare a problemelor în cauză. Dificultăţile inerente varietăţii de opinii apar atunci când se pune problema de a stabili soluţii de consens. Evident, varietatea opiniilor poate avea o extensie de la consens până la divergenţă. Pentru realizarea unor comparaţii în condiţii de obiectivitate sunt necesare stabilirea în avans a unui gen de operaţii globale de evaluare pe criterii unice sau unanim acceptate. Din acest punct de vedere, medierea şi comunicarea interculturală presupun prestabilirea unui suport metodologic unitar, care să asigure acelaşi cadru comparativ de cercetare, pentru toate diferenţele constatate, de la avansarea de propuneri, afirmarea de atitudini şi coduri, până la acceptarea unor standarde de comportament.

Dacă, indiferent de problemele abordate, diagnoza diferenţelor de opinii şi de perspective va folosi tot atâtea criterii şi tot atâtea metode diferite de evaluare, atunci cu certitudine toate rezultatele vor deveni sterile. Prin urmare, până la obţinerea unor concluzii, în acest domeniu trebuie să existe un segment anterior oricărei analize, ordonat în avans, care să poată fi încadrat într-un subcapitol de etnometodologie. Acestui termen nu este o noutate. El a fost lansat în mediu ştiinţific relativ recent, H. Garfinkel (1974)3 îi consacră o lucrare privitoare la modalităţile prin care oamenii schimbă între ei diferite semnificaţii, de analiză, de interpretare şi exteriorizare a realităţii sociale. Autorul notează că accentul principal al etnometodologiei este pus pe studiul cunoaşterii sociale şi în practică, pe metode existente la nivelul simţului comun. El distinge 3 categorii de fenomene: - un stoc al cunoştinţelor aflate la dispoziţia actorului social, care cuprinde totalitatea definiţiilor, indicaţiilor, regulilor, convenţiilor şi normelor de grup prin care persoana înţelege lumea socială; - o atitudine naturală în planul vieţii cotidiene, cu funcţiunea de a sintetiza cunoaşterea şi experienţa actorilor sociali cu privire la lumea lor; - o anumită practica din care rezultă un model de gândire la nivelul simţului comun prin intermediul căreia realitatea socială este cunoscută şi experimentată, ca un spaţiu de întâlnire între experienţe şi semnificaţii subiective.

Studiul acestor 3 categorii este important pentru a sublinia caracterul convenţional al procedeelor existente în sociologia tradiţională - după expresia autorului - şi rolul cunoaşterii comune în viaţa socială, bazat pe strategiile elementare ale ,,bunului simţ”. În concepţia sa, viaţa fiind eminamente practică, studiul etnometodologei va fi guvernat de intersubiectivitate. De asemenea, autorul acordă o importanţă deosebită limbajului şi în general expresiilor lingvistice utilizate. În funcţie de argumente şi împrejurări, o situaţie socială este înţeleasă şi mai bine acceptată, când oamenii comunică mai des, ca parteneri.

Astfel, o situaţie prezentată într-un mod mai stăruitor pe cale verbală, poate fi însuşită şi reciproc acceptată mai uşor.

Etnometodologia a trezit ecouri şi în România prin Gh. Râpeanu (1966)4, care vede în ea un mod de valorizare a cunoaşterii comune în sociologie. Autorul notează că: ,,sociologii trebuie să efectueze o descriere a vieţii sociale cotidiene care să nu difere de explicaţiile pe care actorii sociali înşişi le au despre această viaţă socială.“ Evident, etnicitatea este un domeniu interdisciplinar, cu o cotă ridicată de complexitate. Pentru 19

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

exemplificare, amintim diferenţa între perspectiva filozofică şi cea etnopsihologică în abordarea etnicităţii, sau dintre sociologie şi psihologie. Dacă din perspectiva filozofică, identificăm o necontenită căutare de semnificaţii globale ale etnicităţii, psihologia etnică va căuta să descopere şi să descrie cât mai multe din elementele ei constitutive. Astfel, în cercetarea structurii acestui domeniu deosebim cel puţin două mari planuri: - unul intern, al manifestărilor valorice ale identităţii, cu accent pe diagnoza trăsăturilor specifice din perspectiva psihologiei generale şi diferenţiale; - altul extern, al manifestărilor relaţionale, accesibile perspectivei psihosociologice. În acest cadru, noi ne angajăm în construcţia şi prezentarea unui model cantitativ de cercetare pe ambele planuri, în care cel extern este orientat spre relaţiile bilaterale dintre comunităţi, cu un marcat caracter dinamic, pe când planul intern este orientat pe definirea structurilor interne, de trăsături şi valori etnice specifice fiecărei comunităţi studiate, aspecte un marcat caracter descriptiv. În majoritatea cercetărilor de acest gen, indiferent de perspectiva ştiinţifică, se abordează cu precădere planul intern care este mai uşor de surprins, prin viziuni descriptive şi lucrări monografice (Compans,19995; Laplantine F. 20006). Pe când studiile referitoare la aspectele relaţionale sunt mai rare, cu un grad mai mare de dificultate, acest plan fiind mai dinamic şi mai ramificat. Pe de altă parte, întrucât valorile determinate cât şi relaţiile manifeste sunt ale aceleiaşi comunităţi, pentru edificarea este obligatoriu ca aceste planuri să fie parcurse unitar. Ceea ce face ca anliza lor să fie în mod obligatoriu structurală. Între sistemul intern de valori şi cel relaţional-extern al unui comunităţi etnice trebuie să existe o legătură explicativă de continuitate. Odată ajunşi la aceste premise, în continuare ne propunem a depăşii şi a completa explorarea etnicităţii în general, prin dezvoltarea unui model de cercetare în interetnicitate.

1.2. Concepte şi orientări de bază în psihologia etnică După o lungă gestaţie în cursul secolului XIX, conceptul de etnicitate a intrat în peisajul cotidian relativ recent, odată cu lucrările Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1919-1920, care au dezbătut pe larg situaţia şi drepturile minorităţilor odată cu problemele de trasare a noilor frontiere. Dar preocupări şi referinţe asupra acestui concept au existat întotdeauna. O primă încercare filozofică de analiză a cauzelor care ar sta la baza deosebirilor psihologice dintre naţiuni o găsim în Anglia în anul 1742, odată cu apariţia lucrării On National Character a lui David Hume. Alte preocupări remarcabile de definire a popoarelor apar în Germania, în anul 1840 prin Prelegerile de filozofie asupra istoriei ale lui G.W. Hegel (1968, pag. 74-79)7. El va defini şi conceptul de popor, care cuprinde: ,,..toate înfăptuirile sale, prin religia, sistemul juridic, constituţia, moravurile, arta şi ştiinţa alături de dibăcia tehnică, teritoriul istoric, limba vorbită şi scrisă... cu întregul cuprins al orânduielilor, întâmplărilor şi acţiunilor sale”. La fel, evoluţia istorică în accepţiune hegeliană, este tot un proces spiritual, în care poporul este numai alcătuirea exterioară a unor înfăptuiri spirituale, caracteristice pentru fiecare epocă din dezvoltarea sa. Acest model filozofic hegelian, dominat de un înalt spiritualism, va avea o influenţă decisivă asupra conturării ulterioare a domeniului şi implicit asupra întregii culturi europene.

20

Mictat A.GÂRLAN

Discipolii lui G. Hegel, Heymann Steinthal şi Moritz Lazarus, au iniţiat la Berlin în anul 1860 prima revistă de psihologia popoarelor, intitulată Zeitschrift fur Volkerpsychologie Sprachwissenschaft, care până în anul 1880 a publicat variate lucrări în 20 de volume. Această revistă a fost o sursă de inspiraţiei pentru toţi intelectualii timpului. De pildă, prin M. Eminescu, ne-a ajuns în ţară articolul programatic al acestei publicaţii, documentul mijlocitor fiind un conspect în limba germană, rămas în caietele sale de tinereţe din perioada anilor 1871-1873, moment consemnat de D. Murăraşu (1967)8. De la această revistă, M. Eminescu va introduce în România pentru prima dată şi termenul de psihologie etnică, apărut într-un articol al ziarului Timpul, din luna mai, în anul 188o. Este util a menţiona direcţiile acestei discipline, pe care le-am extras din acelaşi articol programatic al lui H. Steinthal şi M. Lazarus, conspectat de M. Eminescu, în traducerea lui D. Murăraşu.

Astfel, după aceşti autori, psihologia popoarelor este o ştiinţă orientată spre analiza faptelor psihologice în contextul unor situaţii sociale. Ea cercetează produsele culturale ale popoarelor, cu accent crescut pe geniul lor creator, variabil de la un popor la altul, în forme concrete de manifestare. Dar stilul acestei reviste a fost mai mult literar decât ştiinţific, cu o mare atracţie în lumea oamenilor de cultură. Acest stil se va accentua mai mult prin W. Wundt, care între anii 1900-1919 a editat 10 volume pe aceste teme. Astfel sa format o perspectivă etnoculturală care va deveni cu timpul o direcţie distinctă de studiu, mai ales în mediile filologice; riscul de identificare intuitivă a unor trăsături, mai mult sau mai puţin etnice în profilul unor personaaje, în operele unor clasici ai literaturii respective, fiind o mare tentaţie, în orice act de literatură comparată.

Dintre preocupările similare de pionierat în România, în acord cu cele germane ale secolului trecut, trebuie consemnat Bogdan Petriceicu Haşdeu (1982)9 prin cele două chestionare editate la Iaşi, unul juridic în anul 1878 cu 400 întrebări, numit de autor Programă pentru obiceiurile juridice ale poporului român şi altul lingvistic apărut în anul 1886 cu 206 întrebări. Tot el va fi primul care va folosi termenul de etnopsihologie, în limba română, în paralel cu cel de psihologie etnică, într-o prelegere ţinută la Academia Română în 1880.

Cele mai organizate studii europene asupra popoarelor şi etnicităţii, însă, vor continua la iniţiativa lui A. Miroglio, în cadrul Centrului de Studii şi Cercetări de Psihologia Popoarelor, înfiinţat în anul 1938, la Le Havre. Acest Centru va funcţiona sub egida Universităţii din Caen care ulterior se va muta la Rouen. După ce Universitatea şi aceste oraşe au fost distruse în al doilea răboi mondial, în anul 1946 acest Centru se va muta la Paris cu editarea unei reviste trimestriale, intitulată Revue de Psychologie des Peuples.

Iar din anul 1970 această revistă îşi va schimba denumirea în cea de Ethnopsychologie. De notat că o parte din numerele ei, cele dintre anii 1959-1975, au ajuns şi în România.

De-a lungul timpului, la acest periodic au publicat autori cu lucrări consacrate în domeniu, ca: J. Cazaneuve10, G. Le Brass11, G. de Michaud12 sau Sylvaine Marandou13 din Franţa, Otto Klinberg14 din SUA, Abel Miroglio15 din Italia, Hardi Fischer16 din Elveţia, Den Hollander17 din Olanda, Anita Earsten din Germania şi alţii. De asemenea, numărul popoarelor de pe toate continentele lumii studiate în paginile revistei trece de 100. În privinţa acestui tip de studii, în acelaşi interval de timp, în România interbelică constatăm acelaşi ritm şi acelaşi interes cu realizări remarcabile. Nu este locul aici pentru a ne referi la diversitatea foarte mare a lucrărilor şi disciplinelor ştiinţifice care s-au angajat pe tema specificului naţional al poporului român, domeniu în care nu există om de cultură român care să nu fi operat cel puţin un studiu pe această temă. Complexitatea temei derivă şi din inter-disciplinaritatea ştiinţelor sociale în abordarea etnicităţii, fiecare cu locul şi rolul 21

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

său. Din perioada interbelică amintim numai autorii cu lucrări de mare valoare, cum ar fi D. Gusti18, C. Rădulescu Motru19, Gh. Zapan20, A. Chircev21 sau I. M. Nestor22.

C. Rădulescu Motru a schiţat în primul volum din Enciclopedia României, din anul 1937, o lucrare de ansamblu despre Psihologia poporului român, prin care la baza progresului social-politic al naţiunii a pus valorificarea trăsăturilor moral-pozitive ale poporului român.

De la D. Gusti (1941) s-a păstrat un mare număr de monografii asupra satului românesc, cu consideraţii teoretice valoroase asupra conceptelor de naţiune şi de popor, din care cităm: ,,o naţiune lipsită de voinţă recade în starea naturală de popor şi devine o simplă comunitate de voinţă, de conştiinţă şi de aspiraţii. Popoarele trăiesc o viaţă pasivă de fatalism şi resemnare; pe când naţiunile trăiesc o viaţă activă de luptă pentru un ideal şi de creare a unui destin propriu“. Pe modelul cercetărilor etnografice ale lui D. Gusti, în anul 1944, Ion Chelcea23 publică un volum amplu de studii despre Ţiganii din România.

Un studiu asupra inteligenţei la români a fost realizat de I. M. Nestor în perioada 1943–1948. Acest studiu de mare amploare trebuia să facă parte dintr-o altă lucrare a Academiei Române, concepută în vederea unei Antropologii somato-psihologice româneşti iniţiată în anul 1948 de D. Gusti, C. Parhon, D. Caracostea, N. Bagdasar, C. Rădulescu Motru, V. Pavelcu şi alţii. În această cercetare antropologică au fost cuprinse cca. 59.817 de persoane, fiind lucrarea cu cel mai mare număr de subiecţi realizată până în prezent într-o cercetare românească. Deşi se reuşise partea cea mai grea, de recoltare a datelor de teren, lucrarea nu s-a putut încheia datorită instaurării proletcultismului în România, fiind ,,dictată” scoaterea ei din planul Academiei. Chiar neterminată fiind, ea a fost citată pe plan internaţional de H. Pieron, într-o lucrarea devenită clasică (Traite de psychologie appliquee, vol. 6, 1958, pag. 1389-1390). De asemenea, cercetările perioadei interbelice au reţinut nu numai evoluţia etnologică a românilor din aceasta epocă, ci şi evoluţia diverselor minorităţi, consemnate Al. Arbore, în ample lucrări monografice apărute în Analele Dobrogei, pe sate şi comunităţi de ţigani, evrei, turci, tătari, găgăuţi, lipoveni, bulgari etc.

Trebuie consemnate şi cercetările de etno-sociologie ale comunităţilor româneşti de dincolo de Bug, efectuate între anii 1942-1944 de A. Golopenţia, pierdute în mare parte ca urmare a ocupaţiei ruseşti. După anul 1990, A. Raţiu (1991)24 va da la lumina tiparului unele fragmente din aceste studii în revista de Sociologie Românească nr. 6 din anul 1993.

O lucrarea semnificativă, dar neterminată, a fost Antropologia somato-psihologică la români, iniţiată în anul 1948 sub coordonarea lui C. I. Parhon, care urma să cuprindă şi dimensiunea intraetnică, prin comparaţii pe comunităţi regionale, româneşti şi minoritare, pe provincii istorice, medii geografice, departamente administrative etc.

Dar după căderea ,,cortinei de fier”, această direcţie de cercetare a fost practic abandonată. După instaurarea dictaturii proletare, de-a lungul a 40 de ani, în revistele de psihologie, sociologie sau antropologie din România pot fi consemnate numai 5 lucrări, toate cu caracter preliminar. Una datorată lui Ath. Joja (1965) sub titlul Profilul spiritual al poporului român, alta a lui V. Caramelea (1979)25 rămasă în faza de premise, două studii pe teme de imagologie realizate în anii 198226 şi 198727 de Luminiţa M. Iacob împreună cu Stela Teodorescu şi un studiu despre L. Blaga şi etnopsihologie realizat de Ioan Radu, publicat la Sibiu în anul 198628. Mai exista şi un eseu despre conceptul de etnic în viziune ,,marxist-leninistă” realizat de D. Petcu, fără caracter aplicativ, în care unele concepte de etnopsihologie erau trecute la subsol, ca fiind ,,reacţionare”, studiul său fiind publicat în anul 198029, după desfiinţarea Catedrei de psihologie a Universităţii Bucureşti şi a Institutului de Psihologie al Academiei Române.

22

Mictat A.GÂRLAN

În paralel cu problematica personalizării specificului naţional, pe plan extern s-au dezvoltat diferite studii asupra stereotipurilor etnice. Cercetări asupra acestui concept a u fost efectuate de D. Katz şi K.W. Bradly30, care au folosit pentru studiul lor procedeul listelor de atribute (check-lists). Cea mai reprezentativă cercetare multiculturală a fost realizată de W. Buchman şi H. Cantril (1953)31, la cererea serviciilor UNESCO intitulată ,,Cum se văd naţiunile unele pe altele. Caracteristica principală a etno-stereotipurilor nu este reprezentată atât de conţinutul ştiinţific cât mai ales de gradul de circulaţie la nivelul reprezentărilor publice. Din acest punct de vedere, ele se apropie mai mult de imaginea unui clişeu etnic de suprafaţă şi mai puţin de sfera unor trăsături etnopsihologice de profunzime, cu manifestări de perenitate. Fixarea unor demarcaţii precise între conceptul de trăsătură etnopsihologică şi cel de etno-stereotip rămâne dificilă. Pentru notele de caracterizare etnică cu confirmare istorică putem folosi fără nici un risc termenul de trăsătură etnică. În alte note de caracterizare, pozitive sau negative dar fără o recunoaştere istorică sau multietnică, ne apropiem evident de imaginea unui clişeu stereotip mai mult sau mai puţin conjunctural. În perioada postbelică, în vestul Europei, studiile asupra etnicităţii au continuat să se dezvolte în două direcţii de cercetare: una cu accent pe factorul cultural şi alta mai recentă pe conceptul de personalitate modală, dezvoltat în domeniul psihologiei sociale.

Din perspectiva primei direcţii, G. A. Heuse (1953)32 definea etnicitatea ca ,,o expresie psihosociologică a grupului uman” caracterizat prin ,,proprietăţi istorice, lingvistice şi culturale” iar A. Kardiner (1939)33, R. Linton (1945)34 şi alţii, în scopul conturării elementelor descriptive ale caracterului naţional, au introdus conceptul personalităţii de bază. Ei au folosit acest termen pentru a pune în evidenţă efectul modelato al culturii asupra personalităţii, în formarea unor psihologii comune persoanelor din aceeaşi colectivitate considerată a fi o realitate de ,,baza”. O teoretizare a rolului factorului cultural în structura personalităţii de bază a fost făcută şi de M. Dufrenne (1966)35. După el, acest concept reprezintă ,,o configuraţie psihologică particulară, proprie membrilor unei societăţi date, care manifestă un anume stil de viaţă şi asupra căruia indivizii brodează variantele lor singulare”.

Caracterul de ,,bază” se constituie nu atât sub forma unor tipologii individuale, cât mai ales ca o ,,matrice etnică din care se dezvoltă trăsăturile de caracter “ ale comunităţii respective. În general, dificultatea de conturare a elementelor de specific naţional pe baza concepţiei etnoculturale este dată atât de varietatea tematică şi tipologică a lucrărilor care urmează a fi studiate cât şi de necesitatea metodologică de a valorifica sinergic şi datele oricărei perspective ştiinţifice spre a le integra cu perspectiva psihologică, singura care se constituie în condiţie sine qua non a şansei de a decela specificul etnicităţii. În acest mod simultan sau succesiv, cercetarea psihologică, etnografică sau folclorică, istorică, geografică istorico-literară etc, vor face proba practică a codisciplinarităţii şi interdiciplinarităţii. În acest sens, A. Fouille (1893, 1898, 1902)36, semnala în lucrările sale necesitatea unei duble lecturi; pe de-o parte elementele de narativitate, iar pe de altă parte analistul trebuie să consemneze şi ,,ideile forţă” ale diferitelor popoare, în direcţia celor mai elevate aspiraţii, prezente în aptitudinile unor personalităţi, care prin geniul lor creator au exercitat efecte modelatoare asupra profilului spiritual, conservate în memoria colectivă a comunităţii. În ciuda dificultăţilor rezultate din amploarea viziunii şi a modului de lucru, această direcţie a înregistrat rezultate. Astfel, G. Michaud (1971)37, creatorul unui Laborator de Etnopsihologie la Nanterre /Franţa, a realizat o metodă de explorare a operelor literare cu elaborarea unor etnograme care în final permit determinarea unor etnotipuri, definite ca ,,un 23

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

ansamblu de conduite, legate între ele, reperabile şi descriptibile obiectiv, stabile şi generale la o populaţie dată“. G. Michaud atribuie acestor etnotipuri sensurile unui cod implicit, o colecţie de elemente cuprinse într-o matrice primară care oferă posibilitatea de cunoaştere a comunităţii respective. Dar, într-o accepţiune strict psihologică, acestea sunt trăsături supraordonate de personalitate, cu grad mare de frecvenţă în cadrul unor colectivităţi umane. Acest autor va prezenta chiar şi diferite metode de ,,eşantionare a autorilor”, cu apel la criteriile de notorietate a acestora, după formaţia lor intelectuală sau după gradul de erudiţie şi de ,,eşantionare a operelor literare”, la o limită de cca. 20-25 de titluri pentru ,,profilul fiecărui popor”. În cazul său, operaţia de ,,eşantionare” se referă la opere literare şi lucrări istorice, romane clasice, cărţi de călătorie sau monografii. El chiar selecţionează unele citate sau portrete reprezentative semnate de autori şi personalităţi remarcabile din cadrul acestor popoare.

Este important de semnalat progresul ştiinţific înregistrat în acest domeniu, cu trecerea care a avut loc de la etapa diagnozei globală a produselor culturale, greu de realizat şi de lungă durată, la etapa cercetărilor pe eşantioane etnice, prin studii de frecvenţă a trăsăturilor comune, valabile pentru întreaga colectivitate.

Faţă de viziunea etnoculturală care presupune un mare efort, realizat pe căi intuitive, cercetarea psiho-socială a grupuri restrânse de eşantioane reprezintă un alt demers, cu o particularizare a etnicului pe conceptul de personalitate modală. Originea acestei noţiunii este plasată într-un studiu al lui L. L. Thursthone (1931)38 privitor la ,,scara intervalelor aparent egale“, ca procedeu de măsurare a atitudinilor. În cadrul ei Thursthone încerca să stabilească o serie de egalităţi de-a lungul unui şir continuu de diferenţe perceptibile dar relativ egale. Autorul notează posibilitatea determinării unor judecăţi şi valori modale în direcţia celor de mare frecvenţă şi de mare şansă, pentru a fi considerate adevăruri obiective. Ulterior, scările de atitudini Thursthone se vor generaliza devenind un mod curent de prezentare sau de recoltare a datelor în sondaje de opinii şi atitudini politice. Succesul lor s-a bazat pe faptul că subiectului nu i se cere o părere personală, în sensul emiterii unor judecăţi de valoare, ci doar o clasare de judecăţi după intensitatea lor. Cu alte cuvinte, sarcina nu este de proiecţie subiectivă a unor aserţiuni, rezultate dintr-o interpretare personală, ci numai una de scalare /clasare/ măsurare / obiectivă a unor formulări deja prezentate în chestionar. Această tehnică cu impact comportamental, a încearcat în cadrul studiilor de personalitate să pună în evidenţă trăsăturile dominante, prin selecţia celor mai frecvente din colectivitate. Ulterior, W. Price (1973)39 a atribuit conceptul de personalitate modală d-nei Cora Dubois, care manifesta convingerea că indivizii din aceleiaşi culturi trebuie să prezinte o serie de caracteristici comune. Pornind de la termenul statistic de ,,mod“, Cora Dubois considera că, deşi în orice cultură există o diversitate de indivizi, totuşi, tipul cel mai frecvent (dintr-o cultură) poate fi opus ca personalitate (modală) unui alt tip, dintr-o altă cultură. În perioada postbelică au survenit o serie de clarificări, prin echivalarea conceptului de personalitate modală celui de caracter naţional. Echivalarea a fost realizată de Inkeles şi Levinson (1954)40, cu menţiunea că termenul de caracter naţional prezintă dificultatea de a fi prea cuprinzător, definit mai mult ca un pattern instituţional, care poate fi tratat atât ca temă culturală, cât şi ca studiu de psihologie sau tipologie rasială. Dar, după opinia noastră, aplicarea conceptului de personalitate modală la etnicitate reprezintă numai un caz particular pentru că, prin studiul ei, se pot grada diverse alte tipologii profesionale, politice, artistice, sportive etc.

24

Mictat A.GÂRLAN

În psihologia etnică, studiul acestui concept mai are o variantă de explorare prin etnotipurile lui P. Grieger (1961)41. El preia şi adaptează acest concept etnocultural pe studii personologice. În accepţiunea sa, etnotipurile sunt trăsături dominante în cadrul unor populaţii omogene, fiecare popor având un etnotip propriu susţinut de o realitate statistică. În cercetările sale, P. Grieger s-a folosit de cunoscuta caracterologie a lui G. Heymans, D. Wiersma şi R. Le Senne (1957)42, întocmită pe parametri de emotivitate, activitate şi secundaritate, cu 6 tipuri, respectiv: activ/non-activ, emotiv/non-emotiv, secundar/primar. Pe baza combinaţiilor dintre ele, P. Grieger aplică chestionarul Heymans-La Senne pe mai multe naţiuni şi stabileşte 4 tipuri de popoare : - popoare introvertite, cu secundaritate şi emotivitate dominantă, în care îi trece pe germani, finlandezi şi japonezi; - popoare fluctuant-emotive dar primare, precum cele latino-americane sau euro-mediterane; - popoare perpetuante, puţin emotive, dar secundare precum olandezii şi englezii; - popoare extravertite caracterizate prin primaritate şi slabă emotivitate precum cele de cultură franceză.

La apariţia acestui studiu, A. Miroglio a considerat tipologia lui P. Grieger drept discutabilă, pe motiv că pentru obţinerea acestor tipuri ar fi nevoie de mare omogenitate populaţională. Dar această condiţie este greu de obţinut în cazul naţiunilor moderne. Între aceste tipologii pot exista deosebiri constante de la o regiune la alta. De aceea, analiza critică a lui A. Miroglio are nevoie de câteva amendamente. Popoarele mari, de genul naţiunilor moderne, au un caracter multimodal, cu multe trăsături secundare. Din acest motiv, se pune problema unor eşantionări diferite pe mai multe zone geografice, pentru că fiecare zonă poate prezenta etnotipuri proprii. Dar, pentru diagnoza unor diferenţe etnice specifice pe comunităţi omogene, din zone geografice limitate, nu este nevoie de eşantioane mari. Astfel, conceptul de personalitate modală s-a impus în psihologia etnică ca o nouă direcţie de cercetare. În acest domeniu, o altă procedură experimentală de factură psihanalitică a fost lansată de Marisa Zavalloni (1974)43 prin tehnica asociaţiilor libere pentru determinarea trăsăturilor de tip Noi / Ei. În viziunea autoarei, acest concept de personalitate modală era tratat ca o identitate socială subiectivă, respectiv un ansamblu de trăsături atitudinale de mare frecvenţă, obţinute într-un cadru social delimitat. Marisa Zavalloni, pentru delimitarea identităţii etnice a fiecărui actor social, stabileşte 8 parametri de formare a grupurilor experimentale, respectiv: profesia, naţionalitatea, originea religioasă, clasa socială, afilierea politică, grupa de vârstă, starea civilă şi sexul. Pe aceste criterii de constituire, se compun mai multe in-group-uri /cu referire la Noi, pe diferite combinaţii de genul: tineri şi vârstnici, muncitori şi şomeri, bărbaţi şi femei, etc, care vor servi la evaluarea unor out-group-ri /cu referire la Ei. La o introspecţie de prim nivel, subiecţii acestor grupuri sunt solicitaţi să dea răspunsuri la întrebări din dublă perspectivă, de genul: „Dacă vă gândiţi că sunteţi francez, în termen de Noi, ce vă vine în minte?" şi „Dacă vă gândiţi că nu sunteţi francez, în termen de Ei, ce vă vine în minte?" cu răspunsuri de genul: „Noi francezii, suntem..." şi „Ei francezii, sunt ...". În acest fel se obţin asociaţii libere de răspunsuri auto- şi hetero-referenţiale, care pot funcţiona ca stimuli pentru dezvoltarea unui al doilea sau al treilea nivel de introspecţie, până la obţinerea unui set de atribute etnice, atât auto- cât şi retro-evaluate. Evident că această tehnică de ,,laborator” se poate experimenta şi pe alte in-groupuri / out-groupuri, de genul: Noi românii / Ei 25

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

românii; Noi germanii / Ei germanii; etc. În final autoarea constată că trăsăturile de caracter naţional obţinute pe această cale sunt fluctuante şi variabile de la grup la grup. Dar după părerea noastră cauza acestor instabilităţi provine din recoltarea unor atribute etnice în mod direct dintr-un domeniu subconştient, zona care cuprinde tot volumul nostru de cunoştinţe, dar fără filtrul analitic al unei legături logice între ele.

Ulterior, cu aceste observaţii, I. Radu (1994)44 notează că personalitatea modală: ,,...reprezintă o variantă de personalitate, surprinsă într-un portret colectiv care selectează trăsăturile psihice cu frecvenţele cele mai ridicate dintr-o colectivitate dată”, dar cu o trecere a sa pe un alt domeniu, cu altă tehnica de aplicare. Tehnica sa de lucru constă în a forma eşantioane etnice stratificate cărora li se aplică un test sau un chestionar unic, prin care se consemnează reacţiile/ manifestările/ atitudinile/ diferite ale colectivităţii, prin selectarea trăsăturilor comune cu frecvenţele cele mai mari, respectiv, a trăsăturilor modale.

Problema acestei metode de diagnoză a personalităţii nu este numai una de scalare a unor frecvenţe, operaţiune care în sine nu prezintă dificultăţi. Problema ,,modalelor“ care se obţin este în primul rând una de validare a unor frecvenţe medii din cât mai multe direcţii, folosind deci în mod obiectiv, cât mai multe criterii. În alte observaţii formulate de A. Miroglio, Luminiţa Iacob, Stela Teodorescu, s.a, în cadrul acţiunilor de interevaluare pe comunităţi, se constată că diferenţele de trăsături şi atitudini obţinute pot fi foarte mari, în una şi aceeaşi comunitate, chiar şi atunci când grupurile de lucru sunt relativ omogene.

De aceea practica a impus diversificarea unor concepte interetnice noi, respectiv de autoimagini, rezultate din acţiunile de autoevaluare ale comunităţii, de hetero-imagini, rezultate din opiniile altor grupuri etnice şi de retro-imagini, rezultate din acţiunile de evaluare de către alte comunităţi asupra grupului de referinţă. Separarea acestor imagini, care în acelaşi timp reprezintă tot atâtea seturi de atitudini, era necesară pentru că în perioada postbelică mai mulţi autori, precum K. Pike (1967)45, au semnalat în antropologie o suspectă dualitate a observaţiilor, demonstrată de faptul că specificul de valori analizat se prezintă într-un anume mod pentru un observator extern grupului etnic în cauză şi cu totul altfel din perspectiva internă a membrilor săi. La această dualitate a perspectivelor a fost necesară o denumire specifică, care în limba română aceste modele de investigaţie s-au tradus în mod direct prin termenii anglo-saxoni cu denumirea de perspectiva ,,emică” pentru analiza efectuată din interiorul comunităţii şi perspectiva ,,etică “ pentru cea efectuată din afara ei, totuşi în esenţă problema rămâne aceeaşi (I. Radu, 1994). Chiar dacă traducerea în limba română nu a fost prea corectă, acest fenomen exprimă o realitate şi în acelaşi timp este o sursă preţioasă de cercetare. Pe această tematică o dezbatere a fost făcută de J. Bery şi P. Dasen (1974)46 care au prezentat o schemă a acestei dualităţi ca în tabelul alăturat.

Orice comunitate etnică manifestă o tendinţă naturală de închidere psihologică faţă de exterior şi de alte neamuri, concomitent cu o mai mare deschidere către problematica internă. Dar, în acelaşi timp, acest fapt provoacă o restructurare puternică a sistemului său axiologic, constatându-se tendinţe care conduc la modificări de portretizare, în funcţie de poziţia internă sau externă a interlocutorului. În de frecvenţă a acestor trăsături - care este cel mai simplu procedeu statistic - în acord cu alţi autori, precum A. Miroglio, I. Radu, Luminiţa Iacob, am constatat deosebiri între tendinţele de supraevaluare din autoimagini, comparativ cu tendinţele de subevaluare din cadrul unor retroimagini. Diferenţele dintre auto- şi retroimagini sunt atât de constante încât pot fi considerate ca normă şi legitate în acest domeniu.

Folosind obligatoriu acelaşi instrument de diagnoză, putem afirma cu certitudine ca într-un fel se conturează trăsăturile modale stabilite pe eşantioane etnice din interiorul 26

Mictat A.GÂRLAN

unor comunităţi şi altfel ,,modalele” stabilite din afara lor. Totuşi valorile modale din perspectiva alterităţii, cu toate tendinţele lor de severitate şi sub-evaluare, au frecvenţe mai apropiate între ele (vezi cap. III). Prezenţa lor, cu valoare comparată în cadrul unor operaţiuni de validare, devine necesară pentru că oferă posibilitatea de confruntare a trăsăturilor obţinute de la mai multe eşantioane. Aceste aspecte de detaliu impun, în cadrul studiilor relaţionale, distincţii între conceptele de alteritate internă şi alteritate externă. Într-un fel se manifestă un set de atitudini, opinii, trăsături în condiţiile alterităţi interne, respectiv între comunităţi istoric conlocuitoare, şi în alt fel în condiţiile unei alterităţi externe, respectiv, între comunităţi fără nici un contact direct (istoric) între ele.

Ca urmare, în cadrul operaţiunilor de comparare etnică a trăsăturilor modale, reperul alterităţii presupune stabilirea unor condiţii speciale de eşantionare multietnică după prezenţa sau absenţa contactelor directe dintre comunităţi.

ABORDAREA ,, EMICĂ”

- consideră conduita din interiorul sistemului - studiază o singura cultură - matricea interpretativă este descoperită de analist - criteriile sunt relative la caracteristicile sistemului

ABORDAREA ,,ETICĂ”

- consideră conduita de pe opoziţie din afara sistemului - studiază mai multe culturi prin comparaţie - structura şi grila de clasificare este elaborată de analist - criteriile sunt considerate a fi generale şi universale

Dualitatea diferenţelor de date care se obţin pentru aceeaşi comunitate, una din perspectiva analizei interne şi alta relativ diferită din perspectiva celei externe, reprezintă o problemă deschisă în dezbaterea ultimelor decenii. În privinţa ei încă nu s-a putut răspunde la întrebarea care din aceste perspective ar fi mai potrivită. În acest sens, susţinem opiniile unor autori ca St. Jones (1978)47, P. Iluţ (1983)48 sau I. Radu (1993)49, care reclamă necesitatea obiectivităţii ştiinţifice, cu extensia cadrului metodologic pe direcţia unei viziuni comparate. Ea se realizează prin lărgirea perspectivei şi a câmpului de date, atât din interiorul comunităţii cât şi din afara sa; la prezentarea datelor sunt trecute cel puţin ambele viziuni de lucru, atât pentru cea internă cât şi pentru cea externă. Stanley Jones, la conturarea ,,modalelor etnice”, în locul disjuncţiei dintre planurile identităţii şi alterităţii, va propune principiul complementarităţii dintre ele. El susţine dublarea analizei, cu alternanţa datelor obţinute până la integrare cu suprapunerea planului etic peste cel emic. În acord cu observaţiile acestor autori, şi noi am recurs la aceste procedee în determinarea trăsăturilor modale a 9 comunităţi dobrogene, chiar dacă procedura de lucru, de la proiectare, eşantionare, până la redactarea rezultatelor este mai anevoioasă. Intenţia noastră în acord cu alţi autori, nu a fost doar de obţinere a unui profil etnic integrat, ci mai ales de validare şi confirmare a profilului obţinut, din mai multe perspective comparate. În privinţa termenului de minoritate naţională, acesta s-a impus după Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) care a conturat şi accepţiunile juridice ale noţiunii. În cadrul Conferinţei, termenul de minoritate naţională s-a folosit pentru a desemna partea unei naţiuni care trăieşte între graniţele altui stat, ca parte a unui popor cu conştiinţa identităţii naţionale, cu un mod propriu de fiinţare. Aceasta face ca numărul minorităţilor de pe mapamond să fie foarte mare şi foarte puţine state să fie locuite în exclusivitate de o singură etnie. La fel de puţine sunt şi statele (federative de exemplu) care au putut 27

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

cuprinde un întreg neam, în acelaşi teritoriu naţional. Din aceste motive, credem că termenul de minoritate naţională este mai potrivit decât cel de minoritate etnică. La aceste precizări, psihosociologia occidentală adaugă unele aspecte discriminative. De pildă, după Anthony G. şi Rosalind J. Dworkin (l981)50, minoritatea prezintă patru caracteristici principale respectiv, calitatea de a fi identificabil, puterea diferenţială a grupului, conştiinţa de sine a membrilor şi un tratament discriminativ, chiar peiorativ din partea majorităţii.

Semnalăm în definiţia lor, observaţia mai veche reluată din perioada interbelică a lui Luis Wirth (1945)51, după care grupul minoritar trebuie tratat în mod diferenţiat mai prost, iar membrii săi trebuie să fie conştienţi de acest lucru. Dar opiniile lui L.Wirth trebuie privite cu rezervă. Astfel, din cele 17 minorităţi naţionale active pe teritoriul României, numai faţă de romi (ţigani) se poate constata o relativă tratare discriminativă, atât din partea majorităţii româneşti cât şi din partea minorităţilor conlocuitoare. În România, în cazul altor relaţii etnice nu s-au constatat efecte peiorative. De aceea, mai realistă considerăm a fi opinia Margaritei Sanchez (1993)52. Ea consideră că nu naţionalitatea în sine determină discriminarea străinului, ci numai anumite caractere individuale sau de grup asociate naţionalităţii respective. Tocmai astfel de trăsături asociate pot exercita o mai mare influenţă în conturarea comportamentului naţional, pe direcţia unui anumit specific.

Problema discriminării o considerăm semnificativă în cadrul modelului nostru de cercetare, întrucât, din perspectiva alterităţii, în toate eşantioanele etnice se constată aceleaşi atitudini cu distanţe mari şi foarte mari faţă de romi (ţigani) pe motive asemănătoare. Pluralitatea grupurilor etnice, cu puncte de vedere similare faţă de rromi (ţigani), atât la nivel de distanţe cât şi la nivel de valori, impune plasarea cauzelor de discriminare în interiorul acestei comunităţi, respectiv pe calităţile şi mai ales pe defectele caracteristice acestui neam. De aceea, noi credem că distanţele etnice faţă de ei sunt provocate în mod exclusiv de trăsăturile interne acestei comunităţi. Evaluările diferite prezintă nuanţări diferite faţă de romi, dar global atitudinile ,,antigipsi“ sunt o reacţie externă la trăsăturile interne specifice modelului cultural al acestei comunităţi.

Această constatare este semnificativă, întrucât se poate generaliza într-o anumită măsură pentru susţinerea ipotezei că discriminarea etnică are ca impuls declanşator în deosebi aspecte de cauzalitate internă a grupurilor minoritare. Comportamentul extern, prin relaţiile şi distanţele pe care le manifestă, reprezintă un factor derivat din aceste trăsături, o consecinţă secundară faţă de ele. O acţiune asupra relaţiilor externe nu provoacă schimbarea semnificativă a unor trăsături - calităţi sau defecte etnice, însă intervenţia în planul intern al trăsăturilor modale se resimte în mod deplin şi semnificativ în comportamentul exterior al comunităţii, inclusiv în relaţiile sale cu alte neamuri.

Facem aceste observaţii pentru că în interetnicitate există un mare câmp de manifestare pentru tot felul de prejudecăţi, clişee, stereotipuri, percepute variabil de la un neam la altul. Din acest punct de vedere popoarele se cunosc puţin între ele şi vehiculează o largă serie de etnoimagini deformate. O nouă ştiinţă - a imagologiei - ca ramură a psihologiei sociale face eforturi de retuşare în acest plan. Astfel, G. Le Bras (1965)53 consideră imagologia un domeniu multidisciplinar cu fenomene de percepţie, opinie, atitudini şi judecăţi globale care s-au format de-a lungul timpului în cadrul unor comunităţi faţă de alte naţiuni. Formarea imaginilor etnice se realizează pe calea contactelor directe dintre comunităţi şi pe baza produselor etnoculturale vehiculate de mijloacele mass-media sau de reprezentanţii lor. Imagologia, prin cercetările sale asupra imaginilor reciproce dintre naţiuni, caută a risipi prejudecăţile, percepţiile deformate sau stereotipurile simplificatoare; 28

Mictat A.GÂRLAN

pentru acest motiv A. Miroglio a rezervat o rubrică permanentă în cadrul publicaţiei Revue d’ethnopsychologie. În România, cercetări recente pe imagini, reprezentări publice şi stereotipuri etnice au fost efectuate de Septimiu Chelcea (1996)54. Dar studiul stereotipurilor nu se confundă cu cel al trăsăturilor naţionale. Aceste trăsături, în concepţia majorităţii specialiştilor au un caracter de ,,bază” şi fac parte din sfera comportamentelor etnoculturale de profunzime; etnostereotipurile reprezintă un set de clişee ,,sui generis”, cu caracter de suprafaţă, populat cu multe prejudecăţi. Fără o serioasă demonstraţie asupra validităţii de conţinut, între un stereotip etnic şi o trăsătură modală nu se poate pune un semn de egalitate. În funcţie de cum se dezvoltă în rândul tineretului aceste etnostereotipuri, cu modificările care apar în structura cognitivă şi incidenţa lor asupra grupurilor naţionale, concluziile autorilor nu au fost prea optimiste. Chiar în tentativele de corectare a unor imagini negative, aceste acte ,,iluministe” nu conduc la efecte majore în eliminarea unor neînţelegeri sau detensionarea unor relaţii. O tratare prea abstractă a etno-stereotipurilor fără a le pune în legătură cu tensiunile social-politice ale colectivităţii, nu are nici un efect asupra lor. Incidenţa fenomenelor de etnocentrare, amploarea intereselor de grup, gradul de saturare afectivă a unor prejudecăţi rasiale, toate se înscriu pe o paletă largă de manifestări, de la xenofobie şi refuz, până la ostilitate şi violenţă. În final, ele conduc la formarea unor clişee etnice cu o stabilitate greu de modificat. Singura cale de despărţire a lor rămâne ieşirea din izolarea naţională, sporirea contactelor dintre grupuri şi mai ales conectarea la un efort bilateral sau multilateral, în vederea atingerii unor scopuri supraordonate de interes comun. Numai acest gen de acţiuni pot avea efecte pozitive asupra gradului de cunoaştere reciprocă. De asemenea, în legătură cu procesele de identificare etnopsihologică, reţinem observaţiile lui A. Lange şi C. Westin (1981)55, după care comportamentul uman trebuie înţeles în termenii intenţiilor, scopurilor, aspiraţiilor şi a modului în care sunt percepute aceste intenţii de diverse grupuri şi nu doar în funcţie de conflictele obiective dintre ele. Această tematică este importantă pentru că, pornind de la aceste conflicte s-a formulat problema interetnicităţii. Autorii sesizează faptul că, până la conflicte obiective, tensiunile trebuie să apară şi să se conştientizeze mai întâi pe terenul unor discrepanţe subiective. De aici va rezulta şi orientarea altor analişti în această direcţie.

Astfel, C. Camilleri (1990)56 face observaţii pe terenul coerenţelor sau incoerenţelor subiective, la nivelul codurilor minoritare de valori. După el, există reacţii diferite la structura de coduri etnoculturale, prin care grupurile tradiţionale, îndeosebi rurale, prezintă o atitudine mai bine sistematizată şi mult mai coerentă. În cadrul lor se constată o mai mare prescriptivitate a normelor transcedentale şi confesionale ale grupului. Aceste norme sunt mai puţin prescriptive şi mai puţin coerente în cadrul grupurilor minoritare urbane.

Asemenea observaţii am consemnat şi noi în zona Dobrogei, mai ales între comunitatea preponderent rurală a lipovenilor, comparativ cu cea preponderent urbană a armenilor.

C. Camilleri continuă cu observaţii utile modelului nostru de cercetare. În opinia lui, reacţiile la caracteristicile codurilor valorice ale majorităţii s-ar datora conţinutului de reprezentări şi valori propuse. Iar reacţiile valorice ar fi generate mai ales de distanţele dintre coduri. Cu cât distanţele etnice ar fi mai mari, cu atât procesul de afiliere al unei minorităţi la grupul majoritar ar fi mai dificil. Dar, faţă de concepţia sa, suntem datori a face câteva precizări. Autorul aduce în prim plan o observaţie preţioasă privitoare la existenţa unui raport mobil de inter-influenţă între codurile valorice şi distanţele etnice. El chiar notează ipoteza potrivit căreia distanţele ar fi un factor cauzal de influenţă asupra 29

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

codurilor. În această privinţă, după rezultatele cercetărilor noastre, autorul face o eroare de optică. Nu distanţele externe dintre comunităţi sunt cele care pot influenţa codurile interne (de valori). Factorii cauzali, cu caracter determinant, care provoacă modificări în relaţiile externe ale unor comunităţii, sunt tocmai codurile interne şi nu invers. Codurile valorice sunt cauze, iar distanţele etnice externe dintre comunităţi sunt efectele lor. În privinţa sistemelor axiologice, alţi autori fac observaţia că purtătorii unor coduri etnoculturale diferite trebuie să stabilească o coerenţă subiectivă care să le ordoneze manifestările. Acest fapt, ar genera în plan comportamental manifestări de rezolvare sau de surclasare a unor posibile contradicţii obiective. În acest sens, K. Liebkind (1984)57 şi alţii, susţin existenţa comportamentelor de ,,amenajare” sau de ,,mascare” a disconfortului subiectiv în rezolvarea unor conflicte intrapsihice, până la variante de ,,mulare” a acestuia, conceptele fiind luate din domeniul psihanalitic al mecanismelor compensatorii. În privinţa comportamentului de ,,mulare”, acesta ar fi prezent la unii minoritari care, din motive mai mult pragmatice decât etnice, trec cu uşurinţă de la un cod etnic la altul, după solicitările unor situaţii. În aceste forme de adaptare s-a vorbit şi de un anume oportunism identitar. După opinia noastră, acesta este un comportament cu totul particular, slab semnificativ într-o tipologie etnică.

Alte tipologii din sfera tendinţelor de identificare etnopsihologică au fost propuse de către Moscovici şi Paicheler (1978)58, citaţi de Nicoleta Turliuc (1996)59, pornind de la siguranţa şi nesiguranţa psihologică resimţită de grupurile majoritare / minoritare în cadrul relaţiilor dintre ele. Se consemnează patru variante posibile de manifestare, astfel: 1. O majoritate nesigură se va angaja în comparaţii cu comunitatea minoritară, dar pe o bază de identificare intergrupală puternic defensivă; 2. O majoritate stăpână pe situaţie poate tolera existenţa unei minorităţi diferite şi poate lua în considerare punctele ei de vedere; 3. O minoritate nesigură va încerca să se compare cu populaţia majoritară din cât mai multe puncte de vedere. Pentru ea majoritatea va reprezenta modelul ei de aspiraţie, membrii minorităţii fiind dispuşi la o puternică identificare cu codurile de valori ale majorităţii ; 4. O minoritate sigură de ea şi de valorile ei, va depune eforturi de afirmare a diferenţelor şi particularităţilor specifice, prezentând o puternică identificare psihologică de grupul şi valorile sale. Aceasta poate deveni defensivă numai când respectiva minoritate a interiorizat concepţiile majorităţii în cadrul unor norme proprii de valori.

Această tipologie este de asemenea în funcţie şi de coerenţa elementelor subsumate credinţei de apartenenţă, cu forme simple sau complexe de manifestare.

O coerenţă simplă este caracteristică minoritarilor care îşi asumă integral sistemul de valori, fie al lor, fie al majorităţii. În primul caz se realizează o sacralizare a valorilor etnice proprii în sensul unei închideri ontologice faţă de majoritate. Este o concepţie practicată îndeosebi de minoritarii care se simt în siguranţă. În cel de-al doilea caz, se realizează o convertire la valorile majorităţii, pe fondul unei stări de siguranţă. Cel mai adesea, aceste tipuri sunt proprii grupurilor cu o autoapreciere şi un statut social mai scăzut.

O coerenţă complexă apare în grupurile minoritare care nu evită problema confruntării codurilor proprii de valori cu cele ale majorităţii, tocmai pe fondul unei siguranţe superioare de sine. În atare situaţii se constată un efort de selectare a elementelor valorice din ambele culturi, fie printr-un efort de reelaborare a propriei identităţi, fie în 30

Mictat A.GÂRLAN

condiţiile unor puternice interacţiuni cu majoritatea sigură de sine. În această variantă, minoritarii încearcă să-şi păstreze specificitatea într-o formulă asemănătoare majorităţii, ceea ce reprezintă o strategie pozitivă de acomodare. Nu este exclus ca această strategie să poată avea la bază şi unele scopuri materiale. Intenţia dominantă este de centrare a întregii comunităţi pe dimensiunile comune ambelor grupuri etnice cu tendinţa de a modifica ceva şi din valorile majorităţii (K. Liebkind, 1984). În cazul prelungirii acestui proces, grupurile în cauză şi relaţiile interetnice dintre ele vor evolua spre manifestări de supraidentificare şi supraordonare a unor scopuri noi, în direcţia unui noi societăţi, până la caracteristicile unui pluralism etnocultural. După părerea noastră, o astfel de coerenţă interetnică complexă, în caz de menţinere pe termen lung, poate însemna depăşirea istorică a unor contradicţii.

1.3. De la diagnoza psihosocială a personalităţii, la abordarea personalistă a etnicităţii După cum s-a remarcat în capitolul anterior, în studiul etnicităţii s-au profilat două mari concepţii. Prima de orientare etnoculturală, reprezentată în principal de K. Lazarus, W. Wundt, H. von Kaiserling şi Guy de Michaud, iar a doua de orientare psihosocială, iniţiată de A. Kardiner şi R. Linton, continuată de M. Dufrenne (1966), St. Jones (1978) şi Jean Stoetzel (1975)60. Aceste viziuni nu sunt contradictorii şi nu se diferenţiază doar prin metodă. Un exemplu - argument în acest sens, este reprezentat de studiul cercetătoarei Ruth Benedict (1946)61, axat pe corelaţia dintre personalitate şi cultură, care a elaborat cunoscutul profil etnopsihologic al japonezului, în lucrarea Sabie şi crizantemă. După un deceniu de la difuzarea acestei lucrări celebre va apare cercetarea în contrareplică a lui J. Stoetzel (1955)62 concretizată tot într-un profil etnopsihologic japonez (în lucrarea Fără sabie şi crizantemă), dar realizat numai pe baza unor anchete de opinie. Când s-a pus problema validităţii lor, s-a apelat la un diplomat japonez, acreditat într-o ţară europeană, pentru a face aprecieri asupra ambelor lucrări. Urmarea a fost aceea că respectivul diplomat a apreciat prima lucrare ca fiind un portret artistic, realizat de un pictor, iar cea de a doua ca o reuşită reproducere fotografică. Se înţelege că deosebirile dintre cele două lucrări plasează diferenţele metodologice într-un plan secundar, în sensul că principalele trăsături etnice pot fi obţinute la fel de bine prin fiecare din cele două metode. Dar când se pun probleme de metodă, descriere şi evaluare a diferenţelor cauzale, cercetarea obligatoriu trece în domeniul psihologiei sociale diferenţiale. Această situaţie impune, pe de-o parte, dezvoltarea conceptului de trăsătură, iar pe de altă parte o redefinire a etnicului ca personaj social, cu particularităţi identitare specifice. Astfel, perspectiva personalistă impune tratarea comparativă a etnicului prin interetnicitate, ca personaj colectiv, ca un actor autonom la scara istoriei, dar coabitant în timp şi spaţiu cu ale popoare, care se adaptează şi se defineşte în aceste relaţii, într-un lung proces de coabitare şi vecinătate.

Caracterul autonom al etnicităţii se manifestă atât faţă de alte popoare, cât şi faţă de succesiunea perioadelor sale evoluţie istorică. Iar în această definire, esenţială rămâne problema transmiterii din generaţie în generaţie a întregului ethnos de credinţe, convingeri,

31

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

trăsături confesionale, lingvistice, de produse materiale şi culturale, mentalităţi, educaţie şi obiceiuri, inclusiv forme specifice de asociere în organizaţii politice, istoric recunoscute. În această viziune, după opinia noastră, cadrul geografic are o valoare secundară. El se poate pierde sau se poate modifica, prin migraţii, prin presiuni de tot felul, dar schimbările istorice de geografii etnologice nu conduc automat la pierderea identităţii etnice, care se poate conserva prin continuitate şi pe teritoriul altor popoare. Stau mărturie situaţiile din Europa de rezistenţă în migraţie a neamurilor de armeni, evrei, romi (ţigani), cu origini atestate în Caucaz, Iudee, până în India.

Astfel, prin manifestările sale globale, ethnosul reprezintă zona de conştiinţă vie a unui personaj colectiv, cu trecut, prezent şi viitor specific, ca o entitate singulară la scara evoluţiei istorice şi antropologice. Conceptual, în sfera sa de cuprindere identificăm sisteme proprii de convingeri, valori, aptitudini şi talente, comportamente şi trăsături specifice sau comune cu ale altor popoare, personalizate în cultură, artă sau ştiinţă, inclusiv în atitudini particulare faţă de alte neamuri. Adeziunea noastră la acest mod de definire a etnicităţii din perspectiva psihologiei etnice, provine din convingerea că pe această cale se pot explica mai uşor varietatea psihologiilor naţionale. În privinţa conceptului de trăsătură, la J. Watson (1930)63 aceasta este un mod de reacţie generalizată din comportamentul individual sau colectiv. Tot în perioada interbelică, G. W. Allport (1937)64 va pune bazele descriptive ale acestui concept, tratat ca un element de stabilitate şi de consistenţă în structura personalităţii, cu caracter deductibil dar nu observabile în mod direct. Observaţiile asupra lor se vor dezvolta şi după război.

P. Popescu Neveanu (1969)65 şi alţii, în analiza trăsăturilor au adaugat o viziune dinamică, considerândule dispoziţii psihofizice capabile să funcţioneze autonom, cu funcţii constante în autoreglarea comportamentului.

Controversele în problematica trăsăturilor au apărut când s-a pus problema unor clasificări, ordonări, în formarea de tipologii, cu opţiuni de la un autor la altul, centrate pe două strategii de abordare propuse de G. W. Allport, respectiv idiografică sau nomotetică.

Abordarea idiografică (idios în greceşte înseamnă propriu, specific) surprinde manifestări numai pe calea observaţiei empirice, cu accente pe unicitatea, exclusivitatea şi irepetabilitatea lor. Pe când abordarea nomotetică (nomothetikos în greceşte înseamnă promovarea legilor) presupune existenţa unor legităţi generale de formare, de structurare, dezvoltare, modelare şi sistematizare, această direcţie fiind în consens cu cele mai multe luări de poziţie. Într-o altă clasificare, G. W. Allport, K. Lewin (1936)66 şi W. Stern (1930)67 mai propun o împărţire în: trăsături stilistice şi trăsături direcţionale. Cele stilistice ar fi de factură aptitudinală, cu caracter instrumental, pe motiv că se adresează unor moduri de operare, de raportare şi de acţiune a persoanei în relaţie cu alte entităţi, precum: inteligenţa, creativitatea, profesionalitatea, spiritul comercial, etc). Iar cele direcţionale sunt de factură motivaţională sau de tip atitudinal, cu exprimare în particularităţile de caracter, precum: ospitalitatea, seriozitatea, dominativitatea, zgârcenia, hărnicia, gelozia, etc.

Ulterior H. Hermans (1988)68 a formulat propunerea de integrarea, etajare, ordonare a acestor trăsături, în funcţie de tipologii, pentru că în realitate, la nivelul personalităţii, trăsăturile se integrează în ,,familii de trăsături“, în care una sau mai multe dintre ele, manifestă o relativă dominanţă şi generalitate, care pot da denumirea tipului (artistic, cultural, teoretic, economic, etc). De asemenea, extensia şi/sau dominanţă în caracter a unei trăsături, poate creşte şi se poate generaliza psihologic, până la rangul de valoare.

32

Mictat A.GÂRLAN

În literatura personologică s-au structurat două mari modele de abordare a tipului: unul univoc sau non-contradictoriu şi altul ambivalent, contradictoriu sau conflictual. În primul caz, sunt vizibile una sau două trăsături dominante, restul fiind subordonate. În al doilea caz manifestările sunt ambivalente, chiar multivalente, trăsăturile aflându-se într-o competiţie ierarhică permanentă. În această concurenţă se impun numai trăsăturile socialmente acceptate, care permit persoanei o adaptare optimă. Ca urmare, în masa unei colectivităţi întotdeauna va exista o gradualitate a trăsăturilor de personalitate, pentru că în cursul adaptării sociale toate au un grad variabil de manifestare. În general, din perspectivă psihosocială, sensul axiologic este propriu tuturor trăsăturilor de personalitate; potrivit acestuia unele sunt considerate pozitive, altele negative şi de acea unele sunt tratate drept valori, cum ar fi de exemplu, trăsătura de ,,serios”. Tipologic aceasta este o denominaţie pentru un individ prin care el aparţine unei familii (a oamenilor serioşi); axiologic, în calitate de calificativ social, aceasta poate semnifica situarea pe o anumită treaptă a unei scări imaginare de ,,seriozitate”. Pentru psihodiagnoză este importantă perspectiva din care se face o anumită calificare, care obligatoriu presupune şi existenţa unui criteriu de evaluare. Astfel, în ceea ce priveşte modul sau forma de evaluare, putem obţine o situare a evenimentului ,,individual“ în sfera de cuprindere a unei comunităţi psihologice - atunci când se are în vedere tipul sau o situare a aceluiaşi eveniment într-o ierarhie a elementelor de conţinut - atunci când se are în vedere valoarea. Aceasta nu înseamnă în mod automat că trăsăturile tipologice nu au o ierarhie proprie din punctul de vedere al semnificaţiei valorice. Dar nici nu acceptăm, opinia lui H. Eysenck (1963)69 după care trăsăturile rezultate din analiză factorială se supun automat unei poziţionări ierarhice, doar pentru simplul motiv că fiecare trăsătură poate fi un factor distinct. Dacă acest fapt se produce, atunci criteriul valabil este cu siguranţă statistic şi cantitativ. Reţinem mai degrabă observaţiile lui G. Allport după care dispoziţia ierarhică a trăsăturilor în psihologia persoanei, diferă de la un individ la altul, precum şi de la un grup la altul. În practica obişnuită a cabinetelor de psihologie, indiferent de scopul examinărilor, există trei concepţii de construcţie a tipului de personalitate: - psihopatologică, bazată pe diverse teste cu scări clinice de evaluare a persoanei, precum M.M.P.I. , etc, ; - clasică, bazată pe raporturile temperament - aptitudini - caracter ; - psihosocială, bazată pe teste situaţionale şi tipologii sociale.

După opinia noastră, cele mai adaptate metode de psihologie diferenţială pentru explorarea persoanei în contextul valorilor etnice, sunt cele de factură clasică şi psihosociale. În această privinţă, ne însuşim avertismentul lui P. Williams (1973)70 care, în privinţa mijloacelor proiective, cita din cercetările şi rezultatele lui D. Kaplan, referitoare la folosirea testului Rorschach şi a T.A.T. a lui Muray: în numeroase date comparative pe hinduşi, javanezi, zuluşi sau chinezi thai, toate răspunsurile obţinute au fost preponderent de domeniul motivaţiei şi al comunicării, mult mai puţin din domeniul personalităţii.

Aceste teste, prin construcţia lor, nu admit adaptări de formă, de instructaj, de mod de lucru etc., la specificul cultural al altor popoare, încât, prin utilizarea lor în alte sisteme culturale, datele obţinute depind în mod excesiv şi deformator de caracteristicile procedurale folosite. De aceea, D. Kaplan şi P. Williams au propus utilizarea altor metode, precum interviul sau chestionarul cu posibilităţi mai largi de aplicare, cu necesitatea abordării acestui domeniu prin folosirea unor variabile transculturale, cu caracter general valabil, care permit o măsurare de trăsături etnotipologice identice în orice parte a lumii.

33

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

Posibilitatea de comparare a variabilelor, corectă din punct de vedere metodologic, este problema principală a acestui domeniu. De aceea, completarea cadrului metodologic cu procedee de factură psihosocială reprezintă o direcţie mai bine adaptată cercetărilor etnopsihologice de astăzi. Un prim succes în cercetarea factorului uman în contextul relaţiilor interpersonale a fost reprezentat de dezvoltarea tehnicilor cantitative de investigaţie. Un mare pionier al acestei orientări a fost J. P. Moreno (1946)71, care a realizat o măsurare a nivelurilor de atracţii şi repulsii existente în grupul social.

Practica psihologică implică, în mod constant corelarea concluziilor obţinute în laborator cu rezultatele determinate din teren. În această privinţă, un sector fertil pentru experimentele psihosociale a fost grupurile şcolare. Pe aceste grupuri, între anii 1931-1933, Gh. Zapan (1957)72 a realizat metoda aprecierii obiective a personalităţii, pe baza căreia autorul intenţiona perfecţionarea, la nivelul puterii de apreciere a profesorilor şi elevilor, a unor capacităţi şi atitudini de învăţare. Tehnica a constat în a cere elevilor ca după rezolvarea unor probleme de matematică, gramatică, limbi străine etc. , să noteze care sunt primii 30 % şi ultimii 30 % elevi din clasă, la fiecare din materiile la care s-a făcut testarea. Acelaşi lucru se cerea şi profesorilor de la materia respectivă. Prin repetiţii consecvente, s-a observat că după 2-3 luni, erorile de apreciere scad foarte mult, iar consensul general al elevilor şi profesorilor asupra celor fruntaşi şi a celor codaşi, devenea din ce în ce mai mare. În final, din compararea clasificărilor efectuate de fiecare elev, precum şi a clasificărilor efectuate de fiecare profesor, se putea examina gradul de obiectivitate al acestei tehnici de evaluare. Motivul pentru care autorul solicita scalarea pentru primii şi ultimii 30% nu era întâmplător. Curba de frecventă Gauss, împărţită în cinci clase, ne dă aproximativ următoarea distribuţie, respectiv: 10%, 20%, 40%, 20% şi 10%. Deci, pentru a putea ordona cele 5 calificative de: foarte slab, slab, mediu, bun şi foarte bun, era suficientă clasarea primilor şi ultimilor 30%, restul de 40% fiind pentru cei cu performanţe medii. Avantajul rezidă şi în faptul că performanţele extreme sunt mai uşor de sesizat, comparativ cu cele medii, iar acurateţea aprecierilor depinde integral de gradul de intercunoaştere a elevii cuprinşi în experiment; cu cât măsura conlucrării şi a convieţuirii dintre elevi este mai ridicată, cu atât şi obiectivitatea inter-aprecierilor va fi mai mare .

Pe plan mondial, şi alte studii asupra dimensiunii atracţie-respingere au relevat modalităţile de reacţie la nivelul grupului. Astfel, T. Leary (1957)73, citat de P. Golu (1974, pag 148-158)74, clasifică 8 categorii de comportament exprimate în 8 tipuri de manifestări, ca în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1 Categorii de comportament.

1. Dirijează, conduce, sfătuieşte, dă indicaţii 2. Ajută, susţine compătimeşte 3. Este de acord cooperează acţionează cu prietenie 4. Respectă, se confiază, admiră, caută sprijin 5. Acţionează timid, modest, ascultă, cu sensibilitate, face ceea ce trebuie 6. Se revoltă, manifestă prudenţă, scepticism, anticonformism 7. Atacă, penalizează sau acţionează dur 8. Exploatează, respinge sau refuză.

34

Tipurile de reacţii.

1. Suscită respect sau supunere 2. Suscită încredere sau acceptare 3. Suscită sprijin sau afecţiune 4. Suscită sfatul sau ajutorul 5. Suscită sfatul sau ajutorul interlocutorului 6. Suscită penalizare sau respingere 7. Suscită penalizare sau respingere 8. Suscită neîncredere sau inferioritate

Mictat A.GÂRLAN

Aceste categorii de manifestări îşi au originea în tendinţele valorice proprii persoanelor în cauză, însă acest fapt nu este semnalat de autor. Studiul său se limitează numai la sistematizarea reacţiilor interpersonale, directe şi reciproce ocolind implicaţiile personologice. Cu timpul, se va înţelege că intensitatea unor reacţii comportamentale de grup este dependentă şi de reacţiile pe care fiecare persoană le primeşte din partea celorlalţi. Intensitatea depinde şi de aspectele calitativ-valorice ale reacţiilor. Astfel, când persoana A este puternic atrasă de persoana B (sau de alte persoane), ea are tendinţa de a atribui fie valori pozitive în general, fie valori asemănătoare sieşi în particular. În acest sens, T. Newcomb (1970)75 a realizat experimente interesante prin utilizarea chestionarului de valori al lui Ed. Spranger (1928)76 care din cele 6 tipuri de valori, a conturat 6 tipuri ideale ,,de oameni”, respectiv: omul teoretic, practic, estetic, social, dominativ şi religios. Pornind de la acest chestionar, T. Newcomb solicită unor 17 persoane să ordoneze aceste tipuri ca valori propriu-zise, după importanta lor, după cum crede fiecare, dar şi după cum ar crede celelalte 16 persoane. S-a obţinut pe această cale un total de 272 de estimări. Din compararea răspunsurilor fiecărui subiect cu cele 16 estimări făcute de el ,,în locul“ celorlalţi subiecţi, se pot consemna care sunt cei mai apreciaţi şi, respectiv, cei mai depărtaţi subiecţi, din perspectiva valorilor auto- şi retroevaluate (primite). Din tabelul nr.2, reiese că nivelurile de atracţie sunt mai ridicate în raport cu cele ale indivizilor pe care subiecţii îi apreciază ca fiind foarte apropiaţi de ei (de rangul 1 şi 2).

Tabelul nr. 2 Relaţia dintre atracţia faţă de altul şi percepţia acordului cu el, folosind chestionarul de valori al lui Spranger, după T. Newcomb Numărul de indivizi estimaţi de fiecare din Rangul de atracţie cei 17 subiecţi ca fiind cel mai în acord cu el Răspunsuri reale Aşteptări teoretice 1 - 4 foarte ridicat 19 8,5 5 - 8 ridicat 6 8,5 9 - 12 coborât 7 8,5 13-16 foarte coborât 2 8,5 Total 34 34

Concluziile au reflectat faptul că în atracţia/respingerea interpersonală baza psihologică o reprezintă atribuirea / dotarea partenerilor cu o serie de caracteristici care se manifestă în final prin atitudini pozitive sau negative. Aceasta înseamnă că, în cursul relaţionării, fiecare partener are deja elaborat un plan cognitiv de reprezentare a celorlalţi, construit din diferite atribute, componente şi dimensiuni, plan obligatoriu şi premergător manifestărilor sale. Reglarea comportamentală a manifestărilor externe, presupune obligatoriu un decalaj psihologic de faze cu etape şi momente diferite de coexistenţă.

O concluzie importantă pentru cercetarea noastră, este faptul că planul relaţional extern al unei comunităţi oarecare, este în funcţie de referenţialul ei axiologic.

Ulterior, în perioada postbelică, în studiul personalităţii prin tehnica listelor de adjective, se va ajunge la scara atributelor bipolare din teoria diferenţiatorului semantic a lui Ch. Osgood (1970)77. Procedura era simplă: un cuvânt sau o secţiune verbală este supusă unei acţiuni de evaluare la trecerea ei prin treptele unei scale, din care în final rezultă un profil evaluativ. De exemplu: între 2 liste de adjective, două grupe de elevi, clasele a VII-a şi a X-a, au răspuns la întrebarea ,,care sunt sensurile cuvântului inginer”. Pe diviziunile de la -3 la +3 treapta potrivită se marca cu printr-un ,,x”. Acest procedeu 35

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

reprezintă o modalitate de aproximare cantitativă a intensităţilor (sensurilor) unor proprietăţi privitoare la un stimul. Cu tot caracterul ambiguu al acestor scări, notaţiile de la -3 la +3 nefiind subiectiv egale, această tehnică de studiu a atitudinilor a avut o oarecare răspândire. Dar în practică se mai observa o ,,fugă“ din răspunsuri către gradaţia zero de cca. 40 %, mai ales în instructajele necorespunzătoare. Cu tot succesul metodei propuse de Ch. Osgood (1970), care mult timp a avut ,,un efect de modă”, ulterior a fost înlocuită cu alte proceduri, tendinţa fiind de eliminare din teoria diferenţiatorului semantic, a unor defecte de scalare.

-3

-2

INGINER -1 0 1

slab activ mic rece bun încordat inert neplăcut

2

3 puternic pasiv mare fierbinte rău destins mobil plăcut

Mai apropiată cercetării noastre, cu posibilităţi suplimentare de diagnoză a relaţiilor de grup, este concepţia şi metoda evaluării interpersonale a personalităţii a lui R. F. Bales (1970)78, elaborată pe un mare număr de experimente, amintită şi de unii autori români, precum Golu Pantelimon (1974)79 şi Pavel Mureşan (1980)80.

R. F. Bales a dezvoltat o viziune tridimensională asupra grupului, pe care l-a plasat într-un spaţiu parametrizat, cu următoarele trei axe bipolare : - o dimensiune a orientărilor sus/ jos, codificate cu U / D, respectiv ,,upward” şi ,,downward” pentru tipurile de manifestări dominative respectiv submisive; - o dimensiune a orientărilor anterior / posterior, codificate F şi B respectiv ,,forward” şi ,,backward “ pentru tipurile de manifestări radicale, respectiv, conservatoare ; - o dimensiune a orientărilor laterale pe axa pozitiv / negativ, codificate P şi N pentru manifestările de simpatie, respectiv antipatie din cadrul grupului.

Pentru a acoperi combinaţiile acestor seturi de manifestări comportamentale, autorul perfectează un chestionar cu 26 de întrebări pentru diagnoza a 27 tipuri de personalitate interpersonală. Acest instrument are trei forme de aplicare, unul cu caracter fundamental şi două pentru validare şi predicţie (P. Mureşan, 1980). La administrarea lui, fiecare întrebare, are un răspuns codificat pe direcţia specializărilor comportamentale, iar subiectul se apreciază atât pe sine, cât şi pe ceilalţi. Redăm alăturat o punere în pagină a acestui instrument cu codurile de răspuns utilizate, pe baza celor 3 orientări valorice de mai sus. Pentru determinarea tipului de personalitate se parcurg următorii paşi: 1. Se face suma totală a fiecărei orientări valorice, respectiv, total U; D; P; N; F şi B. 2. Orientările opuse se compară două câte două, respectiv, U / D; P / N; F / B şi se scad sumele mai mici din cele mai mari. De exemplu: 10/ U - 8/ D = 2 U; 13/ P -5/ N = 8 / P sau 14 / F - 4 / B = 10 / F .

3. Din aceste operaţii rezultă în fiecare caz un indice dominant; din exemplul de mai sus acesta este 2U, 8 P şi 10 F. Conform unei reguli stabilite de autor în analiza manifestărilor direcţionale nu se iau în considerare diferenţele mai mici de 3 puncte. Din 36

Mictat A.GÂRLAN

exemplul prezentat diferenţa dintre U şi D va fi omisă fiind mai mică de trei; astfel, ,,indicatorul sintetic direcţional final“ este format numai din două litere respectiv ,,PF”.

4. În accepţiunea autorului, acest indicator final reprezintă tipul de personalitate interpersonală, care se identifică într-un model descriptiv, prezentat în a doua parte a lucrării intitulat Tipologia rolurilor de grup şi direcţiile lor valorice. Redăm în continuare paragrafele acestei tipologii.

Chestionar Bales - forma A INSTRUCŢIUNI: La întrebările prezentate se răspunde prin DA sau NU, în dreptul fiecărei persoane. La transcriere se trec numai codurile corespunzătoare pentru DA şi respectiv NU. Nume Prenume ......

Vârstă ......

Ocupaţia ..... Şcolaritate......

1. Primeşte el ( ea) interacţiuni din partea altora ?

2. Ii place să fie în fruntea grupului ?

3. Este în măsură să realizeze o sarcină importantă ?

4. Îşi asumă responsabilităţi pentru sarcini de conducere?

5. Tinde spre autoritate autocratică ?

6. Tinde să domine ?

7. Cere satisfacţii şi avantaje ?

8. Se crede distractiv ?

9. Este cordial şi personal ?

10. Vă stârneşte admiraţia ?

11. Ii ajută pe aceilalţi să-şi afirme sau confirme opiniile ?

12.Pledează pentru opiniile/ convingerile conservatoare ale grupului?

13. Tinde să fie întotdeauna obiectiv ?

14. Consideră independenţa sa individuală este foarte importantă ?

15. Crede că alţii se conformează prea mult la normele de conduită morală şi socială ?

16.Respinge superstiţiile în general ?

17. Dvs. îl (o) simpatizaţi ?

18. Reuşeşte să-i facă pe alţii să înţeleagă şi să simtă că îi admiră ?

19. Crede el, pentru alţii, că relaţiile de egalitate, umanism sunt foarte importante ?

20. Este un tip introvertit, introspectiv ?

21.Crede el că este necesar să se recurgă la sacrificiu de sine pentru scopuri superioare ?

22. Este un tip refractar ?

23. Acceptă cu uşurinţă insuccesul şi retragerea ?

24. Pare să se abţină pasiv de la cooperare ?

25. Stabileşte relaţii şi se identifică cu persoane neprivilegiate din colectiv ?

26. Tinde să se deprecieze ?

Răspunsuri codificate

Membri grupului cu subiectul

Cod DA

Cod NU

1 2 3 4 n

U UP UPF UF UNF UN UNB UB UPB P PF F NF N

D DN DNB DB DPB DP DPF DF DNF N NB B PB P

NB

PF

B PB DP

F NF UN

DPF

UNB

DF

UB

DNF

UPB

DN DNB

UP UPF

DB

UF

DPB

UNF

D

U

Se observă că cele 26 de întrebări din chestionar corespund celor 26 tipuri de personalitate, plus unul respectiv tipul AVE, rezultat din anularea tuturor direcţiilor din spaţiul tridimensional interpersonal. Când administrarea chestionarului se extinde pe tot grupul de subiecţi dintr-un formular centralizat, atunci prin ordonarea nominală a rezultatelor, pe lângă autoevaluarea persoanei pot apare comparativ şi toate retroevaluările colectivului despre el. Retroevaluările permit o marcată creştere a cantităţii de informaţie

37

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

asupra persoanei în cauză, cu analize suplimentare asupra diferenţelor de percepţie, a tipului de personalitate şi a modului individual de relaţionare a persoanei în colectiv.

De subliniat că aceste trăsături şi caracterizări modale se obţin de pe o poziţie relativ pasivă din partea examinatorului. Rolul său se rezumă la partea de administrate şi de interpretare finală a datelor. Informaţia, efortul şi contribuţia maximă la conturarea profilului de calităţi / defecte al fiecărui membru, se realizează în cea mai mare parte prin activitatea de interevaluare a grupului respectiv.

Tipologia rolurilor de grup şi direcţiile lor valorice după Robert Freed Bales, 1970

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul tipul

AVE U UP UPF UF UNF UN UNB UB UPB P PF F NF N NB B PB DP DPF DF DNF DN DNB DB DPB D

oscilant, mediu şi pluridirecţional, orientat spre putere şi succes material, orientat spre succes social, orientat spre solidaritate şi progres social, orientat spre loialitate şi cooperare în grup, orientat spre autoritate autocrată, orientat puternic spre afirmare, orientat puternic spre individualism şi recompense, orientat spre relativism valoric, orientat spre sprijin emoţional şi entuziasm, orientat spre egalitarism, orientat spre iubire altruistă orientat spre convingerile conservatoare din grup, orientat spre obiectivitate, orientat spre izolare individualistă, orientat spre respingerea conformităţii sociale, orientat spre respingerea convingerilor conservatoare orientat spre liberalism permisiv, orientat spre încredere în bunătatea altora, orientat spre salvare prin dragoste, orientat spre autocunoaştere şi subiectivitate, orientat spre auto sacrificiu pentru cauză şi valoare, orientat spre respingerea succesului social, orientat spre insucces şi retragere, orientat spre reţinere de la cooperare, orientat spre identificare cu cei ne privilegiaţi, orientat spre dezapreciere de sine.

Partea de prelucrare a datelor are avantajul de a putea fi trecută şi pe calculator.

Important este faptul că elementele de intervenţie din partea cercetătorului sunt reduse, eventualele acuzaţii de subiectivitate manifestată din partea sa, fiind uşor de respins. De exemplu, în caracterologia psihosocială a lui R. F. Bales, tipul UPF ocupă în cadrul modelului său tridimensional, o poziţie antero-supero-pozitivă orientată spre acţiuni de solidaritate şi progres social, ca un tip capabil şi acceptat de colectiv pentru acţiuni de conducere a grupului. Operaţiunea de poziţionare a persoanei în cadrul colectivului este stabilită în primul rând de către membrii grupului, prin acţiuni cumulate de retroevaluare a persoanei în cauză. De aceea profilul rezultat din auto-evaluare este secundar. De asemenea, acest tip de personalitate este considerat de autor drept ,,progresist”, diametral opus celui ,,conservator” codificat DNB, cu o poziţie posteronegativ-inferioară în cadrul grupului, orientat spre acţiuni de retragere, insucces social, cu tendinţe de singurătate. Astfel, prin această tehnică a fost elaborată o modalitate de măsurare şi vizualizare a relaţiilor psihosociale din cadrul unui grup, în acelaşi timp cu o 38

Mictat A.GÂRLAN

procedură de construcţie a personalităţii modale. Obiectivitatea ei la nivelul unui analist extern, constă în faptul că nu permite libera manifestare a unor tendinţe interpretative.

Oricât de fluctuante ar fi stările de conştiinţă, fragmentele de opinii care se obţin pe baza numărului suficient de mare de itemi, prin etapele de prelucrare a datelor, se ajunge la o fază de interverificare a lor, până la stabilizarea unui profil modal suficient de individualizat.

Ca urmare, întreaga activitate de evaluare este una de cuantificare, scalare şi de clasare obiectivă a unor atitudini, cu o mică pondere a celei de interpretare a datelor.

Pentru partea de redactare a tipului de personalitate autorul oferă suplimentar şi un suport de tipologie descriptivă. Condiţia cea mai importantă pentru determinarea acestor raporturi este reprezentată de gradul cât mai avansat de intercunoaştere la nivelul grupurilor de lucru, aspect semnalat şi în metoda aprecierii obiective a personalităţii a lui Gh. Zapan (1933). Chiar R. F. Bales face menţiunea ca înainte de aplicarea chestionarului este obligatoriu să existe şi să se verifice o cât mai îndelungată perioadă de coabitare şi de rezolvare colectivă a unor sarcini comune de grup. Dar, în practica examinărilor psihologice de cabinet, întrunirea acestor condiţii face din acest chestionar un instrument greu de utilizat. Această metodă nu se poate aplica decât pe grupuri care posedă în istoria lor, un grad cât mai avansat de intercunoaştere. În concluzie, prin analiză factorială şi în terminologia experimentului psihosocial, autorul a defrişat o corelaţie stabilă între trăsăturile interne de caracter ale fiecărui membru şi relaţiile interpersonale ale grupului său.

O prezentare mai largă a tehnicii Bales a fost realizată de M. Zlate şi Camelia Zlate (1982)81 care au remarcat la această metodă, următoarele avantaje: posibilitatea de înscriere a datelor obţinute pentru toţi membri grupului într-un tabel centralizator; posibilitatea analizei de poziţionare şi distribuţie a membrilor în spaţiul relaţiilor de grup; vizualizarea poziţiei fiecărui subiect în spaţiul tridimensional pe baza descrierilor numerice înscrise în tabelul centralizator; determinarea coaliţiilor probabile dintre membrii grupului. În privinţa limitelor metodologice, autorii de mai sus constată caracterul formalizat şi mult prea diagnostic al acestei metode. Din aceste motive ei propun o nouă modalitate de determinare a personalităţii interpersonale pe următoarele principii : a. îmbogăţirea celor şase dimensiuni opuse cu alte câteva aspecte specifice acţiunii individului în grup, respectiv: obiectiv / subiectiv, cooperator / individualist, egoist / altruist, activ / pasiv, creativ / non-creativ, pacificator / tensionant, conformist / non-conformist etc. b. depăşirea scopului de stabilire a unui anume tip de personalitate, în vederea unei caracterizări mai ample, pe dimensiuni mai semnificative, inclusiv spre cele cu caracter contradictoriu, fără necesitatea unui apel suplimentar la un material de descifrare a codurilor folosite.

De asemenea, propun două variante de lucru, astfel : - una în care se prezintă fiecărui membru, în mod verbal sau scris, o listă cu două dimensiuni opuse, din care se cere o opţiune pentru cea corespunzătoare membrilor în cauză ; - alta mai dezvoltată în care se prezintă sub formă de întrebări 9 trăsăturitendinţe ale unor comportamente de grup, fiecare cu o scală Lickert compusă din cinci intervale egale.

Prezentăm alăturat în tabelul nr. 1 un formular de răspuns pentru această variantă. În cazul ei, caracterizările finale de personalitate se fac prin reţinerea acelor tendinţe care 39

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

întrunesc acordul mai multor membri ai grupului. După modul de centrare a răspunsurilor se reţin cele pozitive sau negative. Dacă evaluările sunt mai împrăştiate se face o medie aritmetică (cu numărul total de puncte acordate, împărţit la numărul total al membrilor care au făcut evaluarea) care se valorizează la modul următor : - ceea ce trece de 3 puncte se reţine ca trăsătură dominant-pozitivă, - ce se plasează la nivel 3 se anulează, deoarece, după opinia autorilor înseamnă că membrii grupului au păreri foarte contradictorii asupra persoanei respective, - ceea ce este mai mic de 3 indică prezenţa trăsăturilor dominant - negative. În acest fel, pe lângă trăsăturile dominante, se obţin şi gradele lor de manifestare.

Tabelul nr. 1 Foaie de răspuns pentru varianta 2 (Mielu Zlate şi Camelia Zlate, 1982)

Întrebări Subiecţii grupului În ce măsură subiectul ... tinde să fie : 1 2 .. n - dominator - sociabil - conformist - activ, participativ - facilitator de interacţiuni pozitive constructiv - altruist - creativ - obiectiv - cooperator Se notează cu : 3. într-o oarecare măsură 1. într-o foarte mică măsură 4. într-o mare măsură 2. într-o mică măsură 5. într-o foarte mare măsură

Din aceste observaţii, reţinem posibilitatea de a diversifica metodelor de evaluare inter personală a personalităţii, chiar prin instrumente mai simple faţă de tehnica Bales.

Dar, din punctul nostru de vedere cel mai semnificativ aspect semnalat de autori, constă în posibilitatea folosirii acestor proceduri nu numai pentru diagnoza persoanei, dar şi pentru analiza trăsăturilor de grup, ca entităţi globale, sub forma unor profiluri de grup.

Tabelul nr. 2 Proprietăţile psihosociale ale grupurilor după Mielu Zlate şi Camelia Zlate 1982

Proprietăţile grupului

Într-o foarte mică măsură

1. Consensul 2. Conformism 3.Autorganizarea 4. Coeziunea 5. Eficienţa 6. Autonomia 7. Controlul 8. Stratificarea 9. Permeabilitatea 10. Flexibilitatea 11.Omogenitatea 12. Tonul hedonic 13.Intimitate 14. Forţă 15.Participare 16.Stabilitate

40

Într-o mică măsură

Într-o oarecare măsură

Într-o mare măsură

Într-o foarte mare măsură

Mictat A.GÂRLAN

Aceşti autori au pus problema convertirii instrumentor de vizualizare a trăsăturilor individuale, într-un mod de redare grafică a trăsăturilor psihosociale ale unor grupuri, ca entităţi distincte. Pentru aceste diagnoze se au în vedere cele 16 proprietăţi ,,clasice” ale grupurilor mici prezente în orice manual de psihologie socială (Pantelimon Golu,1974).

Pentru construcţia profilului psihosocial, pe un formular cu dublă intrare se trec pe verticală cele 16 proprietăţi şi pe orizontală cele 5 trepte de evaluare. De asemenea, în dreptul fiecărei proprietăţi se trec mediile aritmetice rezultate de la toţi membri grupului. În final prin unirea acestor medii aritmetice se obţine un grafic de proprietăţi dominante şi secundare cu intensităţi diferite de la un grup la altul – vezi tabelul nr. 2.

Concluzii. Aceste studii, cercetări, observaţii asupra raporturilor dintre trăsăturile psihologice individuale şi cele de grup, au semnalat următoarele aspecte semnificative: - între aceste planuri există o relaţie stabilă de influenţă reciprocă; - aceleaşi liste de trăsături din psihologia persoanei se pot adapta şi pentru studiul trăsăturilor de grup, sub forma unor profiluri cu caracter modal, - tehnicile de evaluare actuale permit cuprinderea întregului cadru al relaţiilor de grup, împreună cu tipurile posibile de personalitate. Într-un capitol de interetnicitate pentru a prezenta modul de construcţie a personalităţii modale din perspectivă socială, am apelat la diferite tehnici de explorare a grupului. În cazul nostru, procedeele evaluării interpersonale a personalităţii au fost convertite într-un model de evaluare interetnică a etnicităţii. Subiectul nostru de investigaţie depăşeşte cadrul de examinare al unei persoane. Grupurile noastre de referinţă se vor forma din comunităţi etnice regionale. Ele se cunosc bine între ele, în urma unei îndelungate convieţuiri istorice.

Prin aplicarea conceptelor de psihologie diferenţială, noi vom trata comunităţile naţionale ca entităţi sociale personalizate, care prin atitudini specifice, întreţin o varietate de relaţii etnice. Iar pentru diagnoze de specific naţional, în capitolele următoare vom trece la caracterizarea lor, pe baza unui larg evantai de trăsături etnopsihologice.

1.4. Un deceniu de interetnicitate şi etnopsihologie în România În viaţa popoarelor decenii întregi, chiar secole trec fără nici o tresărire, pentru ca dintr-o dată evenimentele să se precipite rapid, cu perioade de mutaţii atât de extinse şi atât de profunde, încât devin cardinale pentru istoria lor. În privinţa României, o astfel de perioadă cu părţile sale bune şi rele, a fost deceniul ’90, până în prezent. În această realitate aflată într-o continuă mişcare, cu manifestări variate în plan social, politic, cultural, pe ţări, regiuni, minorităţi naţionale, s-a format o nouă direcţie de cercetare academică în domeniul raporturilor majoritate/minorităţi, pentru simplul fapt că nu există ţară etnic omogenă, regula în raport cu majoritatea fiind tocmai eterogenitatea socială, mai ales într-o lume aflată în plin proces de globalizare.

De-a lungul istoriei, în acest domeniu al distanţelor sociale, cu tensiuni generate de diferenţe etnice şi tendinţe de dominaţie, aceste situaţii au fost o sursă permanentă de conflicte. În acest domeniu, o lungă serie de experienţe demonstrează legătură strânsa dintre etnicitate şi politică, atât pe plan intern cât şi extern, în sensul că diferenţele de ordin naţional sau rasial, cu ostilităţi posibile între ele, au fost alimentate, speculate, manipulate, activate de diferite state sau personalităţi, tocmai pentru a provoca situaţii 41

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

conflictuale, pentru a justifica sau a menţine poziţia dominantă a unor nemuri în diverse zone ale lumii.

De fapt nu diversitatea culturală, lingvistică sau religioasă din interiorul unui stat, produce animozităţi sau conflicte etnice. Cauza acestor probleme nu stă în diversitatea etnică, ci în ideile, prejudecăţile, suspiciunile, orgoliile pe care politicienii pe de o parte, dar şi cetăţenii pe de altă parte, le au despre această problemă, respectiv despre locul şi rolul diferitelor grupuri sociale în stat şi societate. De cele mai multe ori, conţinutul specific al unor concepte cum ar fi cel de naţiune, naţionalitate, diversitate, etnicitate şi de fapt majoritate / minoritate sunt percepute eronat, interpretate tendenţios şi mai ales manipulate, de către actori politici sau lideri de opinie, după interese de moment. În acest domeniu sunt uşor de semnalat curente sociale adverse. Prima tendinţă şi cea mai răspândită este perspectivă naţionalistă potrivit căreia un stat nu poate funcţiona în mod normal decât atunci când se compune dintr-o societate etnic omogenă. A doua tendinţă aflată la cealaltă extremă este perspectiva etnicistă potrivit căreia dacă un grup minoritar se distinge faţă de alte grupuri prin diferite trăsături culturale, istorice, lingvistice sau etnice, atunci el se poate separa de celelalte neamuri şi chiar are dreptul să revendice suveranitatea statului respectiv sau pur şi simplu îşi poate permite construcţia unui nou stat. În asemenea cadre sociale, mai ales în condiţii de ignoranţă, apar tot felul de naţionalisme agresive în care fiecare grup se delimitează de celalalt şi unde diversitatea se transformă cu uşurinţă în adversitate.

Dar, după anul 1990, România se angajase pe toate planurile să respecte dreptul minorităţilor şi să găsească soluţii la tot ansamblul acestor probleme, situaţie în care s-a implicat şi cercetarea academică. Într-o asemenea conjunctură istorică cu totul nouă, după o absenţă îndelungată, studiile de acest gen au avut un reviriment remarcabil. Direcţii de cercetare în acest domeniu au fost conturate în lucrarea: Teorie şi metodă în etnopsihologie, a prof. I. Radu (1990)82, care ulterior vor fi ordonate ca subdomeniu ştiinţific în cadrul unui manual de Psihologie Socială apărut în anul 1994, cu accente pe dualitatea perspectivei, complementaritatea emic / etic şi mai ales pe operaţionalizarea unor metode pentru studiul personalităţii modale. În anul 1991, Septimiu Chelcea83 publica lucrarea: Imaginea de sine a românilor, cu obiectivul declarat de a identifica numai calităţile psihomorale ale românilor, pe o temă mai largă de stereotipuri etnice, stabilite prin auto-atribuire, realizată fără o diagnoză de defecte, cu date culese în anul 1988 în cadrul unei mari anchete psihosociologice pe 1401 cazuri. Autorul făcea menţiunea că investigaţiile sale fiind începute într-o perioada comunistă, cuprinderea în cercetare a unor defecte ale românilor, a fost interzisă. După anul 1990, pe aceeaşi temă a stereotipurilor etnice, S. Chelcea şi colaboratorii 84 vor mai întreprinde şi alte investigaţii. Într-o cercetare pe baza unei anchete cu 1147 subiecţi, prin procedee de hetero-atribuire calităţi/defecte la români, este dezvoltată o distribuţie a lor pe un număr mare de variabile (maghiari, germani, romi, vârstă, sex, credinţă, şcolaritate, etc). Într-un alt studiu, publicat în aceeaşi perioadă, pe teme de identificare naţională şi culturală, S. Chelcea şi M. Moţescu85, în cadrul unei anchete cu 1620 de studenţi români, desfăşurată pe tema unor calităţi/ defecte, auto- şi hetero-atribuite, oferă date noi prin utilizarea unui chestionar cu întrebări deschise. De asemenea, în aceeaşi viziune, pe baza unui test cu sarcini succesive de evaluare, cu predicţii auto– şi hetero–orientate, desfăşurate pe un lot de 150 studenţi, R. Gherghinescu86 face observaţii asupra fenomenelor de identificare etnică, atribuire 42

Mictat A.GÂRLAN

şi empatie grupală. Dar prin amploarea direcţiilor de investigaţie, cea mai amplă cercetare etnopsihologică, a fost iniţiată şi condusă de P. Popescu Neveanu, în perioada anilor 1991–1995, în cadrul căreia a participat şi subsemnatul. O primă prezentare teoretică, cu date preliminare din cadrul acestui mare proiect, intitulată Etnopsihologia poporului român, au fost publicate în lucrarea: Introducere în psihologia populaţiilor din România87, realizată pe baza unui contract comun de cercetare, între Institutul de Cercetare a calităţii Vieţii şi Institutul de Psihologie, ambele ale Academiei Romane, în perioada 1993-1994. În acest studiu, realizat pe 200 subiecţi din 15 judeţe, P. Popescu Neveanu prezenta date comparative prin aplicarea în premieră pe populaţie românească a 2 instrumente bine cunoscute în literatura de specialitate, respectiv: Testul de personalitate Big Five (Berkeley) şi Scala distanţelor sociale Bogardus. De notat că aceste instrumente pentru prima dată în România, au fost traduse şi adaptate în varianta originală a autorilor, de Septimiu Chelcea. Astfel, Chestionarul Berkeley, apărut în anul 1990 în revista Psychology Today, nr. III, se va publica în limba română pentru prima dată în anul 199288, iar Chestionar Bogardus –1925 se publică în anul 199389.

Dar varianta americană a Chestionarului Bogardus, chiar dacă partea de întrebări pe categorii de atitudini luate în cercetare este bine pusă la punct, partea de aplicare a instrumentului folosită de autor numai faţă de emigranţii sosiţi în ,,lumea nouă”, era total nepotrivită cu structura etnică din ,,lumea veche şi bătrâna Europă”, inclusiv pentru situaţiile de convieţuire istorică ale minorităţilor din România. În mod evident era nevoie de o adaptare a acestui instrument, la realităţile multietnice din Europa şi România, problemă care a angajat multe dezbateri. În final, prof. P. Popescu Neveanu a lansat în anul 1993 o nouă variantă, planificată pentru experimentare, în vederea elaborării unui Atlas psihologic al populaţiilor din România, inclusiv al minorităţilor naţionale. Cu timpul, în cadrul acestei teme ne-am adunat un colectiv mai larg de cercetători, fiecare cu câte un subiect de investigaţie. Astfel, din acest colectiv, un grup de cercetători compus din S. Tudor, R. Chiran şi I. Scorţan90 au dezvoltat un studiu de relaţii etnice în reprezentarea socială a românilor care trăiesc în diverse zone ale ţării, o cercetare realizată pe 1653 de cazuri în cinci provincii româneşti Oltenia, Muntenia, Moldova, Maramureş şi Transilvania cu date recoltate prin aplicarea Chestionarului Bogardus în noua variantă a prof. P.P. Neveanu. Avantajul acestei metode era faptul că estima corect atitudinea românilor faţă de diferite grupuri etnice, cu o distanţă socială mică (de apropiere) faţă de minoritarii germani / maghiari şi alta de distanţa mare (de evitare) faţă de romi.

Cu toate rezultatele publicate pentru prima versiune românească a scalei de atitudini Bogardus, personal nu am agreat noua adaptare, întrucât avea un caracter unilateral, numai din perspectiva atitudinilor directe ale românilor faţă de alte neamuri. La nivelul anului 1993, cu varianta Neveanu de chestionar Bogardus -93, atitudinea reciprocă, respectiv a minorităţilor faţă de români, nu se putea estima. Iar această insuficienţă reprezenta un deziderat mai vechi, formulat încă de B.P. Haşdeu, referitor la necesitatea de a realiza un plan mai larg al studiilor despre români cu o deschidere în recoltarea datelor şi din perspectiva altor neamuri; ceea ce la acea dată nu exista. Toate studiile în acel timp reprezentau, ori atitudinea românilor faţă de români, ori cel mult atitudinea lor faţă de alte neamuri, în special faţă de romi şi maghiari. Ba chiar se considera că această direcţie este suficientă. Dar într-o temă mai largă de etnopsihologie a românilor, era obligatorie o metodologie echidistantă, care să cuprindă şi temele complementarităţii emic / etic, de dualitate a perspectivelor, anunţate de autori, precum: K. Pike (1965), Berry (1969), St. Jones (1978) şi alţii, direcţii de cercetare bine cunoscute la acea dată.

43

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

Astfel, în pragul Conferinţei Naţionale a Psihologilor din România, Bucureşti 1994, deşi la secţiunea de etnopsihologie au fost 10 lucrări şi 15 autori participanţi, totuşi, această mare şi generoasă temă, pe diferite grupuri şi direcţii de studiu, era departe de clarificare.

Principalul colectiv de analişti era compus din prof. P.P. Neveanu, R. Gherghinescu şi M. Moţescu, cu orientare tematică spre etnopsihologia românilor. P. Popescu Neveanu la această Conferinţă a prezentat lucrarea: Introducere în etnopsihologia populaţiilor din România.

Cercetări preliminare, amintită anterior, care prezenta un prim set de rezultate obţinute cu ajutorul probei de personalitate BIG-Five. Un alt grup condus de Septimiu Chelcea, împreună cu R. Gherghinescu şi M. Moţescu, au susţinut comunicarea: Reprezentarea socială a identităţii naţionale a românilor, pe tema stereotipurilor etnice, tratată în continuată de S. Chelcea şi în alte lucrări. În domeniul comparaţiilor internaţionale, alţi referenţi au fost A. Liiceanu, prin comunicarea: Interese privind viitorul la adolescenţii români: abordare comparativă în context european; Svetlana Rusnac, cu studiul: Percepţia aspectului exterior al altuia în comunităţile etnice mixte şi T. Ştefănescu prin comunicarea: Identitatea naţională şi identitatea europeană.

Elemente de restructurare a spaţiului mintal. O altă direcţie de cercetare, la secţiunea de minorităţi, a fost prezentată de Elena Zamfir, cu o lucrare privind: Aspecte psihosociale ale comunităţii de romi. Un alt grup, cu altă viziune, se compunea din I. Mânzat, M. Gârlan, D.C. Rădulescu, Ruxandra Chiran şi O Stamatin, toţi preocupaţi de particularităţi etnopsihologice şi diferenţe regionale. Astfel, I. Mânzat a prezentat lucrarea Selfuri şi stiluri de personalitate la olteni şi moldoveni surprinse cu Berkeley Personality Test (Big –Five). Chiran Ruxandra a susţinut comunicarea Cercetări de etnopsihologie în ţinutul Sibiului. Din Republica Moldova o lucrare interesantă a fost prezentată de S. Chelcea şi O. Stamatin, cu titlul: Autoimaginea etnică a studenţilor basarabeni. Din partea Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, înfiinţat după anul 1990, Gârlan Mictat împreună cu Dan C. Rădulescu, au prezentat lucrarea: Etnopsihologia românilor dobrogeni şi a minorităţilor conlocuitoare, cu rezultatele unor investigaţii de teren prin utilizarea variantei Neveanu de chestionar Bogardus şi a probei de personalitate Big–Five, ambele instrumente, la data respectivă, fiind într-o fază de pretestare. Dar personal am fost nemulţumit de ambele probe, întrucât chestionarul Bogardus–93, în varianta autorului era aplicat în mod unilateral, cu orientare numai pentru surprinderea atitudinilor directe ale românilor, fără posibilitatea de analiză a atitudinile etnice reciproce, iar chestionarul Big–Five era un instrument de cabinet psihologic, fără valenţe etnologice, cu atât mai puţin pentru cercetarea pe teren a unor realităţi sociale. În condiţiile în care mă înscrisesem la un doctorat în acest domeniu, nemulţumirea subsemnatului provenea dintr-o fermă convingere, că prin aceste metode nu se putea obţine rezultate pertinente. Înscrierea mea la acest doctorat fiind în deosebi la orientarea prof. P.P. Neveanu, care pentru un scurt timp, între anii 1993–1994 a fost şi membru al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (1993 –1994). Un alt motiv de nemulţumire era faptul că după 14 ani de practică în psihologie industrială, cu două Simpozioane de Psihologie şi Informatică organizate la Turnu Severin (în 1983 şi 1987) am fost preluat şi chiar ,,promovat” la o teză de doctorat în domeniul Etnopsihologiei poporului român, departe de preocupările mele de psihologia resurselor umane, din motive pur academice. Dar nu era pentru prima dată când profesional trebuia să iau un întreg domeniu de la capăt. În 1979, stagiar fiind la un Laborator de Psihologie Navală Constanţa, făcusem studii avansate pe erori umane în geneza accidentelor navale din circulaţia maritimă şi fluvială, până la performanţa unor prognoze reuşite în acel timp (eşuarea navei Transilvania la Galaţi, fără victime în anul 1979, scufundarea navei Independenţa în Bosfor cu 40 de morţi şi 44

Mictat A.GÂRLAN

dispăruţi, tot în anul 1979). Mai târziu, tot în domeniu industrial, la Combinatul de Apă Grea Drobeta Tr. Severin (1982-1989), împreună cu prof. Horia Pitaru, am făcut studii de periculozitate şi complexitate a locurilor de muncă, în instalaţiile de producţie / circulaţie hidrogen sulfurat şi apă grea, în cadrul unor dificile contracte de dotare a unui Laborator de recrutare, selecţie, repartizare, promovare profesională, din cadrul acestui Combinat.

Toate acestea s-au realizat într-o perioadă comunistă, în care Catedra de Psihologie a Universităţii Bucureşti, în toată perioada 1980 - 1990, fusese desfiinţată.

Dar în anul 1994, într-o cu totul altă orientare faţă experienţă mea anterioară, eram doctorand, în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, pe o temă etnopsihologică, la clasa prof. P. Popescu Neveanu, cu o metodologie pe care nici măcar nu o agream.

Cu toate acestea, trebuie să remarc că în acel timp a existat o atmosferă pozitivă, asemănătoare unui val în creştere, cu multe acumulări cantitative. Poate de aceea, la această Conferinţă Naţională a Psihologilor din România, prima după anul 1990, erau surprinzător de mulţi participanţi interesaţi de aceste teme. Ba chiar au lipsit autori, cu nume ,,grele”, respectiv clujenii Ioan Radu, Petru Iluţ şi Liviu Matei, absenţa cărora s-a resimţit. În comunicarea subsemnatului am utilizat metodologia Institutului de Psihologie, faţă de care abia după aplicarea şi redactarea lucrării, mi-am dat seama că nici una din aceste metode nu erau suficient de adaptate pentru această temă.

Deşi pe tema probei Big–Five au fost 3 comunicări, pentru subsemnatul devenise clar că această metodă este probă clasică de personalitate, valabilă pentru investigaţii de cabinet, puţin indicată pentru cercetări de teren şi mai ales fără destinaţie etnică. Big Fiveul putea surprinde foarte bine aspectele de psihologie diferenţială a persoanei, dar nu pe cele de specific etnic, fiind o construcţie de trăsături psihologice prea puţin generice faţă de ceea ce cândva C. Rădulescu Motru numea la români ,,calităţi bune” şi defecte91.

Dar la această Conferinţă, cele mai multe discuţii la secţiunea de etnopsihologie a românilor au fost în jurul acestui instrument, pentru că avea mai multe cercetări pe plan extern. Unii autori precum Ioan Mânzat sau Ion P. Vasilescu, au remarcat la acest test o serie de valenţe pozitive. De asemenea, M. Zlate92 va publica un articol pe marginea lui.

Pentru subsemnat, angajat într-o temă doctorală în interetnicitate, mai importantă era construcţia unui cadru metodologic de complementaritate, pe principiul dublei perspective, tocmai pentru surprinderea celor 9 x 9 tipuri de relaţii etnice, existente în această zonă. Ceea ce pe baza chestionarului Berkeley nu se putea realiza. La nivelul anului 1994, în aceeaşi fază de ,,tranziţie” era şi varianta de chestionar Bogardus, adaptată de P. Popescu Neveanu. Această formă ,,îmbunătăţită”, cu aplicare la români, avea două avantaje şi un defect. Un avantaj consta în extensia pe 5 trepte de răspuns, faţă de numai două trepte ale autorului (cu da sau nu) şi în plus, putea fi aplicată atât pe populaţia majoritară, cât şi cea minoritară, devenind funcţională realităţilor multietnice din Europa, inclusiv România. De aceea această nouă formă de prezentare în pagină, a căpătat denumirea de Bogardus-1993. Dar avea şi un defect. Completarea rubricilor etnice era facultativă şi variabilă de la subiect la altul. Din această cauză, din teren se adunau formulare, nu după numărul minorităţilor locale, ci după cum vroia fiecare subiect, în funcţie de cunoştinţele pe care le avea, la modul arbitrar. Iar cu un asemenea mod de aplicare, cu acelaşi formular nu se putea realiza o egalizare metodologică pe atitudini directe şi reciproce.

Pe de altă parte, o problemă la fel de reală în aceste demersuri era reprezentată de cheltuielile necesare pentru deplasarea şi recoltarea datelor din teren, care impunea 45

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

elaborarea unor noi proiecte de finanţare extrabugetară. În perioadele 1993–1995 şi 1995– 1997, aceste investigaţii au fost realizate pe baza a două mari finanţări, obţinute de la Ministerul Cercetării prin Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, la care a participat şi un colectiv din partea Institutul de Psihologie, condus atunci de prof. P.P. Neveanu. În paralel, în cadrul Institutului de Psihologie, în anul 1995, pe baza unui referat, am precizat dificultăţile temei şi am propus modificări la ambele instrumente de lucru. După dezbaterea critică a testului Big–Five, s-a pus problema unui instrument suplimentar pentru analiza de trăsături, valori şi stiluri etnice, care ulterior a căpătat denumirea de Chestionar PPN-50. Originile sale au fost foarte diferite. O sursă de inspiraţie au fost cercetările lui P. Popescu Neveanu93 din anul 1983, dintr-o probă de personalitate concepută pe seriile de valori instrumentale şi finale, din lucrările lui M. Rokeach, (vezi tabelul nr. 1). În cadrul ei, subiectului i se prezenta unul sau mai multe inventare de câte 20 de valori fiecare şi era invitat să aşeze 20 de jetoane în ordinea preferinţelor sale.

Tabelul nr. 1 Probă de personalitate cu valori instrumentale şi finale, aplicată de P. P. Neveanu pentru determinarea ,,profilului-robot” al cadrelor didactice, cu peste 10 ani vechime în învăţământ Rangul Ordinea valorilor instrumentale Ordinea valorilor finale atribuit I Angajarea în muncă, dragoste de muncă Recunoaştere socială şi atragerea respectului II Cinste, sinceritate, adevăr Demnitate, respect faţă de sine III Sensibilitate afectiva, dragoste, tandreţe Independenţă în hotărâri IV Capacitate şi competenţă profesională Prietenii autentice şi sociabilitate V Autocontrol, stăpânire de sine, disciplină Apropierea de artă şi natură VI Imaginaţie creativă şi inventivitate Înţelepciune, înţelegea matură a vieţii VII Inteligenţă, gândire logică Familie armonioasă şi unită VIII Curajul şi cutezanţa Realizări originale IX Independenţa, încrederea în forţele proprii Linişte şi viaţă fără peripeţii X Orizont larg şi receptivitate Umanism, contribuţie la educarea tinerilor XI Colegialitate, ajutor Sentimentul utilităţii sociale XII Responsabilitate şi conştiinciozitate Armonie interioară, absenţa conflictelor XIII Curăţenie exterioară Realizarea în dragostea erotică XIV Politeţe şi comportare manierată Valoare profesională proprie XV Bună dispoziţie şi veselie Fericire şi mulţumire XVI Docilitate şi ascultare Securitate psihică şi protecţie faţă de neplăceri XVII Inteligenţă şi îngăduinţă Viaţă afectivă tumultuoasă XVIII Tact în relaţii, înţelegerea semenilor Plăceri, viaţă plină XIX Comunicativitate şi influenţă Confort şi belşug XX Raportare şi credinţă religioasă Mântuirea sufletului

După un studiu atent al ierarhiei obţinute, dacă subiectul constata nepotriviri avea liberzatea de a modifica poziţiile şi de a reface respectiva probă. În final se consemna ierarhia stabilită şi după reordonarea jetoanelor se poate trece la alt subiect.

Dar acest chestionar era mai puţin o probă de personalitate, numărul de itemi fiind prea mic faţă de variabilitatea individuală, scopul principal fiind numai construcţia unui ,,profil-robot” al cadrelor didactice, similar celui de personalitate modală.

Alte trăsături au fost extrase din paginile lui C. Rădulescu Motru. De exemplu, trăsătura ,,omului de caracter”, a devenit itemul ,,tăriea de caracter”, iar cea a gregarismului, a devenit trăsătura ,,imitativităţii”. Suplimentar, cu timpul s-au mai luat în analiză şi alţii itemi, precum: simţul umorului, simţul onoarei, spiritul comercial, spiritul întreprinzător, etc, până s-a ajuns la proiectarea unui chestionar extins cu 81 de trăsături.

46

Mictat A.GÂRLAN

Această variantă era concepută pe 6 direcţii / dimensiuni, similare profilurilor R.F. Bales, cu 3 orientări stilistice, respectiv: dominativ /submisiv, progresist /conservator şi sociabilitate / nesociabilitate. La o dezbaterea în cadrul unui seminar, la acest model de Chestionar–81, am adus argumentul creşterii numărului de itemi, o dată cu extensia şi diferenţierea dimensiunilor de evaluare, pentru obţinerea unor caracterizări mai nuanţate.

Dar această variantă de chestionar a ,,căzut la vot”, pe contra argumentul prof. P. Popescu Neveanu, că problema unui asemenea instrument nu este de colecţionare a unor trăsături. Problema principală constă în dificultatea ordonării lor în cadrul matricial al unei analize de stil, cu accente chiar pe creşterea numărului lor de la 3 la 5 direcţii stilistice. El punea accentul nu atât pe listarea trăsăturilor, cât mai ales pe corelarea lor într-o matrice stilistică. Scopul principal al chestionarului trebuia să fie analiza direcţiilor stilistice.

Tocmai în timpul acestor dezbateri, la nivelul anului 1995, evenimentul care ne-a marcat eforturile a fost momentul când prof. P. Popescu Neveanu ne-a părăsit pentru eternitate, cu o incomparabilă pierdere de suflu şi elan la această temă.

Cu toată această mare pierdere, şcoală creată de el a continuat să existe. În anul 1977, colectivul acestei teme, din cadrul Institutului de Psihologie, prin Paul Popescu Neveanu, Ion Mânzat, Ilie P. Vasilescu, Smaranda Tudor, Ruxandra Chiran şi Mihai Petru Craiovan va întocmii un material ştiinţific recapitulativ, des citat, pentru toate metodele utilizate94, respectiv: Testul de personalitate Berkeley, Chestionarul de distanţă socială Bogardus şi Chestionarul PPN –50, plus concluziile cercetărilor pe această temă din perioada anilor 1993–1995, ale ambelor Institute de Psihologie şi de Calitate a Vieţii. În această lucrare, o atenţie deosebită este acordată expunerii Testului Berkeley cu origini istorice, referinţe şi grupuri internaţionale de lucru, până la probleme constatate cu acest instrument. Partea de rezultate cu acest instrument este mai puţin reprezentată, pentru că nu a existat timpul necesar de redactare.

Tot în această lucrare este amintit şi Chestionarul Bogardus în varianta ,,Bogardus – 1993“, prezentată de Smaranda Tudor, cu rezultate din judeţele Giurgiu, Olt, Dolj şi Iaşi.

Dar autoarea nu prezintă explicaţii despre formatul chestionarului utilizat, despre modul de recoltare a datelor sau procedura de calcul a indicelui de distanţă socială. În privinţa Chestionarului PPN-50, o tentativă de analiză a fost avansată de Ruxandra Chiran cu rezultate din judeţele Braşov, Covasna, Olt şi Sibiu. Astfel, autoarea prezintă câteva concluzii, tot fără explicaţii procedurale şi fără analize de profil etnic, din care cităm: ,,Surprinderea personalităţii poporului român a fost realizată prin aplicarea testului PPN-50 pentru experţi. Rezultatele cercetării pe loturi similare (peste 150 de persoane în cele 4 judeţe) au confirmat identitatea naţională a românilor şi au relevat percepţia maghiarilor, germanilor şi ţiganilor. Prezentând succint trăsăturile tipice (calităţile) reliefate de experţii români pentru români şi celelalte etnii, situaţia este următoarea: români - ospitalitate, comunicativitate, inventivitate, ataşament faţă de România; maghiari - preţuirea propriei identităţi etnice, mândria, independenţa, curăţenie şi higienă; germani - curăţenie şi higienă, preţuirea propriei identităţi etnice, profesionalism, simţul onoarei; ţigani - spirit comercial, preţuirea propriei identităţi etnice, optimismul şi imitativitatea“. În final, autorii studiului trag concluzia că investigaţiile nu s-a putut finaliza din cauza dizolvării colectivului de cercetare. Adevărul este că aceste investigaţii, la nivelul anului 1997, nu s-a putut finaliza în primul rând datorită complexităţii şi volumului mare de date acumulate. Ceea ce în astfel de studii se întâmplă în mod curent, asemenea teme de cercetare fiind recomandabile pentru mai multe institute de profil şi pe termen lung.

47

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

Ulterior din recoltările de teren cu ajutorul testului de personalitate Berkeley, efectuate între anii 1993 –1996, toate cele 1869 de cazuri au fost adunate, prelucrate, teoretizate şi redactate de I. P. Vasilescu în două lucrări. Una cu titlul: Românii despre ei înşişi. Studii de teren, publicat în 199795, în cartea Psihologia vieţii cotidiene şi alta publicată în 199896, cu titlul: Românii, asemănări şi diferenţe interregionale. Studiu de teren. Această ultimă lucrare cuprinde comparaţii numai între românii din 8 zone geografice, pe un dublu plan: al imaginii acestor stiluri şi al aspiraţiilor românilor faţă de ele. Iar concluzia autorului are în vedere constatarea unei tendinţe dominantă de omogenizare a acestor planuri.

A doua parte a investigaţiilor la această temă, realizate între anii 1995–1997 în Dobrogea, au fost teoretizate şi publicate de subsemnatul într-o altă serie de lucrări, de exemplu: cele despre români s-au publicat în anul 199997, despre ucraineni în anul 200098, despre turci în anul 200199 şi despre greci în anul 2002100 şi altele.

Paralel acestor publicaţii, împreună cu prof. dr. Gheorghe Neacşu, activitatea la redactarea tezei de doctorat a continuat.

Dar după un an de la susţinerea publică a tezei, din partea Comisiei de Atestare a Titlurilor Universitare a Ministerului Învăţământului, am avut o surpriză care merită a fi amintită. După înregistrarea lucrării, am primit e o invitaţie amabilă de prezentare la Minister, cu un text de înapoiere a ei, ceea ce pe moment mi s-a părut catastrofal. Textul era nesemnat, cu câteva rânduri de recomandări pentru refacerea şi completarea lucrării.

Nu era o respingere, dar cuprindea o analiza critică, foarte utilă, cu următoarele aspecte: a. numărul grupurilor de studiu din lucrarea dvs. este prea mic, b. pentru analişti, nu este clară procedura de recoltare a datelor, c. nu sunt clare nici criteriile pe baza cărora s-au ales experţii evaluatori, cu recomandări de extindere a acestui capitol, d. explicaţiile privind formarea grupurile etnice de investigaţie sunt insuficiente, e. în planul datelor statistice, lipseşte o probă de fidelitate asupra lor, f. se recomandă scoaterea din baza de date a seriilor privitoare la autoevaluări ,,care în mod constant nu sunt obiective” şi păstrarea în analize numai a datelor retroevaluate.

Evident că la fiecare punct existau argumente, contraargumente şi fiecare capitol putea fi dezvoltat cu explicaţiile solicitate, ceea ce s-a şi făcut. Dar în ultima recomandare exista o problemă foarte importantă de viziune, în care autorul nesemnat, nu exprima o evaluare critică, cât mai ales un deziderat, de cum ar fi vrut el să fie această lucrare.

Scoaterea seriilor de date autoevaluate cu dezvoltarea diagnozei numai pe baza celor retroevaluate, era de fapt un alt mod de lucru, valabil pentru o altă lucrare. În diagnozele noastre, am luat ca reper numai profilul integrat, în ideea de neutraliza evaluările extreme şi a le pune într-o construcţie cu toate datele referitoare la grupul etnice de cercetare, indiferent dacă reprezintă comunitatea majoritară sau minoritară. Aici trebuie să facem o observaţie general-valabilă, că la toate popoarele, există toate naţionalismele evaluărilor extreme. Acest fenomen s-a observat de mult timp, cu diverse denumiri. De exemplu, J. Piaget şi M. Weil în 1951101, când au studiat formarea la copii a noţiunilor de patrie şi relaţiile cu străinii, tendinţelor de distorsiune sistematică a evaluărilor apărute în cadrul grupurilor de referinţă (de apartenenţă), le-au dat denumirea de sociocentrism patriotic. În alte cercetări, R. Levine şi D. Campbell în 1972 102, constată că acest sociocentrism este foarte răspândit sub forma unui stereotip universal, care intervine în deformarea evaluărilor pe două direcţii, faţă de care au introdus noţiunile de auto- şi 48

Mictat A.GÂRLAN

hetero-stereotipuri. Dar în privinţa auto-stereotipurilor, s-a tras concluzia că acestea sunt dominate numai de evaluări pozitive, de genul : - suntem mândri, ne respectăm pe noi şi onorăm tradiţiile strămoşilor noştri.

- suntem loiali.

- suntem cinstiţi şi demni de încredere, nu ne lăsăm duşi de nas de străini.

- suntem curajoşi şi mergem în primele rânduri.

- ştim să ne apărăm drepturile şi proprietăţile.

- nu ne lăsăm călcaţi în picioare.

- suntem liniştiţi, amabili şi nu ne urâm decât inamicii.

- suntem morali şi curaţi.

Pe când în privinţa hetero-stereotipurilor, autorii de mai sus, constată că ele cuprind numai evaluări negative, de genul: - ei sunt egoişti şi egocentrici.

- se iubesc pe ei înşişi, mai mult decât ne iubesc pe noi.

- nu îşi văd decât propriile interese şi sunt exclusivişti.

- dacă pot, ne înşeală.

- nu au simţul cinstei sau al codului moral în afacerile pe care le fac cu noi.

- sunt agresivi, expansionişti vor să meargă înainte numai pe cheltuiala noastră - sunt un popor ostil, care ne detestă.

- sunt imorali şi murdari.

Deşi aceste constatări au rezultat din experimente clasice de psihologie socială, trebuie de spus că în privinţa relaţiilor cu străinii şi a atitudinilor faţă de ei, în toate literaturile naţionale, inclusiv cea română, imaginea străinilor în mod frecvent a fost asociată unor evaluări mai severe, faţă de care se poate preciza o constantă subiectivă la fel de universală, întrucât întotdeauna când ne referim la atitudinile despre Noi, atunci vom obţine imagini cu relatări pozitive, chiar superlative; iar când ne referim la atitudinile despre Ei, întotdeauna vom obţine relatări subevaluate sau chiar negative. De aceea în cazul acestei teze, am optat ca fiecare trăsătură / dimensiune să fie cercetată şi prezentată, cu o autoevaluare ordonată în paralel cu opt retroevaluri, efectuate de opt grupuri etnice martor. Pe când în recomandarea acelei comisii doctorale, chiar se vroia o construcţie de profiluri etnice, numai pe baza datelor retroevaluate şi utilizarea lor cu valoare de reper.

Ceea ce practic, era atât o altă atitudine extremă, cât şi un efort de construcţia cel puţin pentru un alt mare capitol, ba chiar pentru o altă lucrare.

Cu toate acestea, partea critică cea mai importantă a acestor recomandări, a fost cea referitoare la efectuarea unor probe de fidelitate. Acest punct l-am reţinut şi preluat într-un studiu distinct. Adevărul este că rezultatele acestor cercetări trezeau neîncredere, tocmai pentru că fuseseră obţinute pe grupuri mici de cercetare, situaţie care punea problema stabilităţii rezultatelor. Pe acest subiect, am analizat metodele de verificare a fidelităţii pe şiruri de date comparate şi din cele două procedee clasice existente: test/ retest şi par/ impar, am ales ultima metodă. Dar cum în prelucrarea statistică nu este important doar rezultatul, cât mai ales partea procesuală de prezentare a modului de lucru cu aceste date s-a întocmit un nou capitol în cadrul tezei, precum şi două articole publicate ulterior103. După redepunerea tezei, a mai trecut încă un an până să primesc o altă invitaţie, dar de această dată numai pentru confirmarea ei.

49

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate

Pe de altă parte, este foarte adevărat că în studiul dublei perspective realizat prin metode statistice se obţin date mai precise, dar întreaga lucrare are un caracter foarte arid, aceasta fiind caracteristica generală a acestui gen de studii. Problema este că în orice investigaţie etnopsihologică, volumul datelor de analiză este foarte mare. Din start, încă din faza de proiectare sunt luate în cercetare cel puţin 2–3 popoare sau minorităţi etnice, iar volumul de date creşte exponenţial odată cu caracteristicile instrumentelor utilizate.

Iar aceste ample prelucrări de date se pot realiza pe cel puţin două mari direcţii metodologice; una prin utilizarea documentelor scrise, literare, culturale, istorice cu o prezentare imagologică a rezultatelor de construcţie şi alta prin utilizarea de chestionare, interviuri, teste, mai accesibile prelucrărilor statistice, într-un cadru de orientare personalistă. Numai că o construcţie imagologică întotdeauna va fi mai atractivă şi mai accesibilă publicului larg, decât una statistică, care este mai abstractă, chiar dacă ea va câştigă în partea de precizie, apropiată celei matematice. De exemplu, anchete prin chestionare sau interviuri au fost realizate în studiul hetero-imaginilor de S. Hamady (1965)104, P.B. Lafon (1967)105, W. Imhoof (1968)106 şi alţii. Tot pe bază de chestionar A. Nicollet (1967)107 a dezvoltat un studiu asupra auto-imaginilor, iar pentru o cercetare privind reprezentările etnice J. R. Rabier (1968)108 a utilizat teste psihologice. În etnopsihologie, orientările personaliste sunt vizibile prin utilizarea unor concepte din domeniul psihologiei diferenţiale, adaptate celei colective, inclusiv cei de personalitate ,,interpersonală”, ,,modală” sau ,,de bază”, termeni utilizaţi de mulţi autori, precum R. Bales (1969), A. Kardiner (1939), R. Linton (1945), I. Radu (1995) şi alţii.

Dar perspectiva imagologică, cu referinţele ei literar-istorice rămâne la fel de interesantă, unele lucrări din acest domeniu fiind chiar mai ilustrative. De exemplu, pentru românii din epoca ,,formelor fără fond”, I. L. Caragiale este mai ilustrativ decât orice studiu de psihologie a românilor din această perioadă. Din perspectivă imagologică germană despre românii din aceeaşi epocă, cel mai citat autor este K. Heitmann (1995), asupra căruia vom mai revenii. Din perspectivă românească, lucrări semnificative de imagologie etnică s-au realizat cu privire la turci prin Cornelia C. Bodea (1998)109, asupra evreilor prin A. Oişteanu (2001)110 sau asupra ruşilor prin Leonte Ivanov (2004)111. Tot în literatura românească, o amplă prezentare privitoare la istoria disputelor teoretice dintre imagologie şi etnopsihologie, cu pretenţiile lor de a devenii discipline independente, au fost realizate de Al. Gavrieliuc (2000)112 şi Luminiţa M. Iacob (2003)113. Astăzi, studiile de psihologia popoarelor, iniţiate în 1939 de Ab. Miroglio sunt continute în revista Cahiers de sociologie ei culturelle. Ethnopsyhologie, care prin noua denumire, schimbată după anul 1985, se doreşte a avea un caracter aplicativ, cu obiective declarate de G. Michaud (1996)114, respectiv cercetarea şi intervenţia la nivelul opiniilor pentru a ,,reda semnificaţiile autentice ale cuvintelor ,,identitate, naţiune, etnie" (A. Gavreliuc, 2000, pag. 154).

La nivelul tendinţelor actuale, etnopsihologia rămâne un subdomeniu aplicativ al psihologiei sociale, focalizat pe problematica relaţiilor etnice, a distanţelor sociale, studiul atitudinilor cu substrat etnic, rasial sau cultural, aspecte de identitate, minorităţi şi reprezentări etnice, stereotipuri şi prejudecăţi, probleme de adaptare/ integrare, etc. În această postură, în acord cu opinia autoarei de mai sus: ,,orice câştig teoretic şi metodologic al psihologiei alimentează şi câmpul aplicaţiilor etnopsihologice. Astfel, domeniul în discuţie se bucură de un statut de doua ori particular: este un domeniu implicit, virtual cu dublă alimentare: prioritar de ştiinţa gazdă - psihologia, dar şi extrapsihologic prin toate disciplinele socio-umane” (Iacob Luminiţa, 2003, pag. 34).

50

Mictat A.GÂRLAN

Bibliografie 1

Negulescu P. Petre, Geneza formelor culturii, Editura Eminescu, Bucureşti,1984 Năstase Adrian, Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale – Reglementări în dreptul internaţional, volumul 1-4, Asociaţia română pentru democraţie, Editura Regiei Autonome Monitorul Oficial, Buc., 1998 3 Garfinkel Harold, The Origins of the Term Ethnometodology – London , Penguin, 1974 4 Râpeanu Gheorghe, Etnometodologia, o concepţie care îşi propune valorificarea cunoaşterii omului şi a societăţii, Revista de Sociologie Românească nr. 1/2 , 1966 5 Compans Jean, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Bucureşti, 1999 6 Laplantine Francois, Descrierea etnografică, Editura Polirom, Bucureşti, 2000 7 Hegel G. Wilhelm, Prelegeri de filozofia istoriei, Editura Academiei Romane, Bucureşti, 1968 8 Murăraşu Dumitru, Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967 9 Haşdeu B. Petriceicu, Obiceiurile juridice ale poporului român, Librăria SOCECU, Bucureşti, 1882 10 Cazaneuve Jean, Sociologie du rite, Pres Universitaire de France, Paris, 1972 11 Gabriel Le Bras, Revue de psychologie des peuples , Caen, nr. 2 / 1953 12 Michaud de Guy Partage de midi. L’heure de l’ethnopsychologie, în Cahiers de sociologie economique et culturelle – Ethnopsychologie , nr. 26 / 1996 Michaud de Guy, Identites collectives et relations inter culturelles, P.U.F., Paris, 1978 13 Sylvaine Marandou, Caractere et images des peuples, în revista Ethnopsychologie, nr. 2-3 / 1971 şi Sylvaine Marandou, Catalogue des etudes concernant les images d’Europe, în Ethnopsychologie, nr. 4 / 1971 14 Klineberg Otto, Race et Psychologie, UNESCO, Paris, 1951 15 Miroglio Abel , La psychologie des peuples, P.U.F., Paris, 1971 şi Miroglio Abel , Paroles d’adieu , în revista Ethnopsychologie, nr. 4 / 1972 16 Fischer Hardi, Polaritatsprofil, în Revue de psychologie des peoples, nr. 3 / 1961 17 Hollander Den, L’image de l’Amerique aux Pays-Bas, în Revue de psychologie des peoples, nr. 2 / 1960 18 Dimitrie Gusti , Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, Ed. Institutul de Ştiinte Sociale al României, Bucureşti, 1941 19 Motru C. Rădulescu, Psihologia poporului român, Editura Societatea Româna de Cercetări Psihologice, Bucureşti, 1937 20 Zapan Gheorghe, Sistematizare în teoria temperamentelor, Revista de Padagogie, Bucureşti, Vol. X / 1940 21 Chircev Anatole Psihologia atitudinilor sociale, cu privire specială la români , Editura Institutului de Psihologie a Universităţii Cluj , Sibiu, 1941 22 Nestor M. Ioan şi Rădulescu C. Motru, Cercetări experimentale asupra inteligentei la români , Laboratorul de psihologie experimentală al Facultăţii de Litere, Bucureşti, 1948 23 Chelcea Ion, Ţiganii din România: monografie etnografică, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1944 24 Raţiu Anton , Restituiri - Cercetări etno-sociologice în comunităţile româneşti dincolo de Bug, revista, Sociologie Românească nr. 1-2 /1991 25 Caramelea Vasile, Relevări ale unei analize a valorilor-premise din atlasul antropologic şi axiologic naţional, în revista Studii şi cercetări de antropologie, nr. 16 / 1979 26 Iacob M. Luminiţa şi Teodorescu Stela, Studiu etnopsihologic la personalităţii, în Revista de Psihologie-Academia Romana, nr. 3 /1982.

27 Iacob M. Luminiţa şi Stela Teodorescu, Etnoimaginea - obiect de studiu interdisciplinar, Revista de Psihologie – Academia Romana, nr. 2/ l987 28 Radu Ioan, Filozofia culturii lui L. Blaga şi etnopsihologia, în revista Transilvania nr. 7/1986 29 Petcu Dionisie, Conceptul de etnic, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 2

51

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate 30

Katz Daniel and Bradly Keen, Racial stereotypes of one hundred college students ,Journal of Abnormal and Social psychology” nr. 28 /1933 31 Buchanan William and Hadley Cantril, How Nations See Each Other a study in public opinion, Urbana: The University of Illinois Press, 1953 32 Heuse A. George , La psychologie ethnique, Paris, J. Vrin, 1953 33 Kardiner Abram, The individual and his society, the psychodynamics of primitive social organization, Columbia University Press, New York, 1939 34 Linton Ralp, Fundamentul cultural al personalitătii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968 35 Dufrenne Mikel, La personalite de baze, Paris, P.U.F., 1966 36 Alfred J. Fouille, Psychologie du peuple francais, Paris,1898 Alfred J. Fouille, Esquissse psychologique des peuples europeenes Paris,1902 Alfred J. Fouille, Psychologie des idées-forces, Alcan. Paris, 1893 37 Michaud de Guy, Arhitectures, în revista Ethnopsychologie, nr. 2 / 1971 38 Thursthone L. Leon, The measurement of social attitudes, în ,,Journal of abnormal and social psychologi “, 1931 39 Prince D. Williams, Studii comparative între culturi în ,,Orizonturi noi în psihologie” Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1973 40 Inkeles Alex and Levinson J. Daniel, National Character: the study of modal personality and sociocultural systems, in Lindsey, (ed) Handbook of Social Psychology vol. 2 , Addison-Wesley 1954 41 Grieger Paul, La caracterologie etnique, P.U.F., Paris, 1961 42 Rene Le Senne, Traite de caracterologie, PUF, Paris, 1957 43 Marisa Zavalloni, L’identite sociale subjective et l’etude du caractere national în Ethopsychologie, Le Havre, nr. 2-3, 1974 44 Radu Ioan, Petru Iluţ şi Liviu Matei, Psihologie socială, Editura EXE, Cluj-Napoca, 1994 45 Pike L. Kenneth, Language in Relation to a Unified Theory the Structure of Human Behavior, Humanities Inc. New York, 1967 46 Berry W. John and Dasen R. Pierre, Culture and Cognition, London Ed. Methuen & Co. LTD, 1974 47 Jones E. Stanley, Integrating Etic and Emic Approaches in the Study of Intercultural Communication în “Handbook of Intercultural Communication “London Sage Publications, 1978 48 Iluţ Petru, Comunicarea terminologică în disciplinele socio-umane, emic şi etic în Studia Universitas Babes-Bolyai - Philosophia, Cluj –Napoca, 1983 49 Radu Ioan şi alţii, Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron, Cluj – Napoca, 1993 50 Anthony G. Dworkin; Rosalind J. Dworkin, The minority Report. An Introduction to Racial, Ethic and Gender Relation, London (1981) (1998) 51 Wirth Luis, The Problem of Minority Groups. In:, The Science of Man in the World Crisis, New York, 1945 52 Margherita M. Sanches (colab.) De la paralysie intragroupe au conflit normatif : etudes sur l’avortement, la contraception et la xenophobie, în Influences sociales, La teorie de l’elaboration du conflit, Niestle, 1993 53 Gabriel le Bras, Revue de psychologie des peuples , Le Havre, nr. 2 / 1965 54 Chelcea Septimiu şi Maria Moţescu, Stereotipurile etnice ale studenţilor, Revista de psihologie – Academia Romana, nr. 1 -2 / 1996 55 Lange Anders and Westin Charles, Ethic discrimination and social identity, Mc Graw-Hil Inc. 1981 56 Camilleri Carmel, La gestion de l’identite en situation d’heterogeneite culturelle, în La Recherche Interculturelle, tome 1. L’ Harmattan, 1990 57 Liebkind Karmela, Minority identity and identification processes: a social psychological study, în Commentationes Scientiarum Socialium, nr. 22 / l984 58 Moscovici Serge şi Paicheler Genevieve, Social comparison and social recognition: complementary processes of identification, în Tajfel Henri, Differentiation Between Social Groups: the Social Psychology of Intergroup Relations, Academic Press, London, 1978 59 Turliuc Nicoleta, Construcţia identităţii minoritare în condiţii de eterogenitate culturală, în volumul Minoritari, Marginali, Excluşi, redactori Adrian Neculau şi Gilles Ferreol, Editura Polirom, Iaşi, 1996

52

Mictat A.GÂRLAN 60

Stoetzel Jean şi Girard Alain, Sondajele de opinie publică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975 61 Ruth Benedict, The Chrysanthemum and the Sword, Patterns of Japanese Culture, Boston, 1946 62 Jean Stoetzel, Without the chrysanthemum and the sword: a study of the attitudes of youth in post-war Japan /

by J. Stoetzel for the United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, Heinemann, London, 1955 63 Watson B. John, Behaviorism, University of Chicago Press, 1930 64 Allport W. Gordon, Personality: A Psychological Interpretation, Holt, Rinehart, New York, 1937 şi Allport W. Gordon, Personalitatea: o problemă de ştiinţă sau artă ? în Revista de Psihologie, Cluj, 1938, în prezentarea lui Ştefănescu F. Goangă 65 Neveanu P. Popescu, Personalitatea şi cunoaşterea ei, Editura Militară, Bucureşti, 1969 66 Lewin Kurt, Principles of Topological Psychological, McGraw-Hill , New York, 1936 67 Stern William , Studien zur Pearsonwissenschoft, Barth, Leipzig ,1930 68 Hermans H. Jansen, On the integration of nomothetic and ideografic researh methods in the stady of personal meaning, în Jurnal of Personality , nr. 56 / 1988 69 Eysenack J. Hans, Experiments with Drugs, Pergamon Press, Oxford, 1963 70 Prince D. Williams, Studii comparative între culturi, în Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973 71Moreno Jacob Levy, Fondaments de la sociometrie, P.U.F, Paris, 1954 72 Zapan Gheorghe, Metoda aprecierii obiective, în Anale Româno-Sovietice, Seria Pedagogie-Psihologie, nr. 3/1957 73 Leary Timoty, Interpersonal diagnosis of personality: a functional theory and methodology of personality, Roland Press, Ney York, 1957 74 Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 75 Newcomb M. Theodore, Ralph H.Turner, Philip E. Converse, Manuel de psychologie sociale, Paris P.U.F. 1970 76 Spranger Eduard, Types of Men: The Psychology and Ethics of Personality, Halle, Publication Year: 1928 77 Osgood Charles, Suci J. George, Tannenbaum H. Percy, în G.F. Summers (ed.) Attitude Measurement, Chicago, 1970 78 Bales F. Robert, Personality and Interpersonality Behavior , Holt Rinehart and Winston, New York, 1970 79 Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică şi pedagogică., Bucureşti, 1974 80 Mureşan Pavel, Învăţarea socială, Editura Albatros, Bucureşti, 1980 81 Zlate Mielu şi Zlate Camelia, Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică, Bucureşti,1982 82 Radu Ioan, Teorie şi metodă în etnopsihologie, Revista de Psihologie– Academia Romana, nr. 1/ 1990 83 Chelcea Septimiu, Imaginea de sine a românilor, Revista de Psihologie – Academia Romana, nr. 1-2/ 1991 84 Septimiu Chelcea, Maria Moţescu, Gherghinescu Ruxandra şi Chiran Ruxandra, Reprezentarea socială a identităţii naţionale a românilor, în Revista de Psihologie– Academia Romana, nr. 1/1995 85 Chelcea Septimiu şi Moţescu Maria: ldentitatea naţională la studenţii români: autoimaginea şi heteroimaginile etnice, identificare naţională şi culturală, în Revista de Psihologie– Academia Romana, nr. 3 /1995 86 Gherghinescu Ruxandra, Identificarea cu grupul etnic, atribuire şi empatie intra- şi intergrupală, în Revista de Psihologie– Academia Romana, nr. 2/1995 87 Neveanu Paul Popescu, Introducere în psihologia populaţiilor din România, cercetări preliminare, Revista de Psihologie– Academia Romana nr. 4 / 1994 88 Chelcea Septimiu, Revista Preţul Succesului, nr. 3, Bucureşti, 1992 89 Chelcea Septimiu, Atitudinile etnice şi măsurarea lor, în revista Sociologia românească nr. 2-3, Bucureşti, 1993 90 Smaranda Tudor, Chiran Ruxandra şi Scorţan Irina, Relaţii interetnice în reprezentarea socială a românilor care trăiesc în diverse zone ale ţării, Revista de Psihologie – Academia Romana, nr. 4 / 1996

53

Metodologia cercetării etnopsihologice Etnicitate şi interetnicitate 91

C. Rădulescu Motru, Sufletul neamului nostru (1910), în colecţia de lucrări Constantin Rădulescu Motru, Scrieri politice, Editura Nemira, Bucureşti, 1998 92 Zlate Mielu, Big-Five o tendinţă accentuată în cercetarea personalităţii, în Revista de Psihologie – Academia Romana nr. 4 /1994 93 Neveanu P. Popescu, Sisteme de valori în structura personalităţii la cadrele didactice, Revista de Pedagogie nr.2 / 1983 94 Neveanu P. Popescu, Ion Mânzat, Ilie P. Vasilescu, Smaranda Tudor, Ruxandra Chiran, Mihai Petru Craiovan, O abordare teoretică şi metodologică a etnopsihologiei poporului român, în Revista de Psihologie –Academia Romana, nr. 3 /1997.

95 Vasilescu Ilie Puiu, Românii despre ei înşişi. Studii de teren, în lucrarea Psihologia vieţii cotidiene, Mielu Zlate (cocordonator), Editura Polirom, Iaşi, 1997 96 Ilie Puiu Vasilescu, Românii, asemănări şi diferenţe interregionale. Studiu de teren, în Revista de Psihologie –Academia Romana, nr. 3-4 /1998 97 Gârlan Mictat, Valori, atitudini şi relaţii etnice la români, în Revista de Psihologie -Academia Romana nr. 3-4/ 1999 98 Gârlan Mictat, Diagnoze de specific naţional în cadrul comunităţii ucrainene, în volumul Modele de convieţuire în Europa Centrală şi de Est, Editura Muzeul Arad, 2000 99 Gârlan Mictat, Comunitatea turcă din România la sfârşit de secol XX, în volumul Identitate · Alteritate · Multiculturalitate, Editura Muzeul Arad, 2001 100 Gârlan Mictat, Diagnoze de specific naţional în comunitatea elenă din România, în volumul Interetnicitate în Europa Centrala şi de Est , Editura Muzeul Arad, 2002 101 Piaget Jean and Weil Anne-Marie: Le developpement, ches l’enfant, de l’idee de patrie et des relations avec l’etranger, Bulletin international des sciences sociales, UNESCO, Paris, 1951 102 Levine A. Robert and and Donald T. Campbell: Ethnocentrism, Theories of Conflict, Ethnic attitudes and Group Behavior, Ed. John Wiley & Sons, London, 1972 103 Gârlan Mictat, Analiza de fidelitate a Chestionarului PPN – 50, în Revista de Psihologie -Academia Romana, nr. 4/2003 104 Hamady Sania, Les arabes du Moyen Orient regardent la France, în Revue de psychologie des peuples, nr. 1 , 1965 105 Lafon P. Bernard, Images laotienes, în Revue de psychologie des peuples, nr. 2 , 1967 106 Imhoof W. Van Gustaaf, L’image de Suisse aux Etats Unis, în Revue de psychologie des peuples, nr. 2 , 1968 107 Nicollet Albert , Le portrait des Havrais fait par eux-memes et par quelques autres , în Revue de psychologie des peuples, nr. 1, 1967 108 Rabier Jacques-Rene, Prejuges francais et prejuges allemandes, în Revue de psychologie des peuples, nr. 2 , 1968 109 Cornelia C. Bodea, Românii şi otomanii în folclorul românesc, Editura Kriterion, Bucureşti, 1998 110 Oişteanu Andrei, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001 111 Leonte Ivanov, Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română, Editura Cartier, Bucureşti, 2004 112 Gavrieliuc Alin, Etnopsihologie, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara, 2000 113 Iacob M. Luminiţa , Etnopsihologie şi Imagologie – sinteze şi cercetări, Editura Polirom, Iaşi, 2003 114 Guy de Michaud , Partage de midi. L’heure de l”ethnopsychologie, în Cahiers de sociologie ei culturelle.

Ethnopsyhologie, nr. 26 din 1966

54

Mictat A.GÂRLAN

Capitolul II. IMAGINI ETNOCULTURALE INTERNE ŞI EXTERNE DESPRE PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN 2.1. Tentative de conturare a psihologiei poporului român, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi posteritatea sa La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe toată durata celui de al XIX-lea, cercetarea ştiinţifică a determinismului social se cristalizează pe două direcţii teoretice: una de antropologie rasială, reprezentată de Arthur de Gobineau (1855)1 şi Lapouge de Vacher (1899)2 şi alta de etnopsihologie cu reprezentanţi de seamă prin Moritz Lazarus (18241903), Hajm Steinthal (1823-1899), fondatori în anul 1860 ai unei reviste, cu titlul: Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft, la care ulterior se va alătura şi Wilhelm Wundt (1900)3. În privinţa termenului de volkerpsychologie, traducerea sa corectă este de psihologie a poporului german, dar are şi sensul de psihologie socială germană, faţă de care W. Wundt făcea distincţii între ,,psihologia experimentală” şi ,,psihologia populară – volkerpsychologie”, cu caracter ,,supraindividual”, formată din limbă, mituri, obiceiuri, tradiţii, chiar legi vamale, toate variabile de la un popor la altul, cercetate ca o ,,a doua psihologie” şi susţinea că obiectul acestui ,,nou domeniu” nu putea fi investigat experimental, cu atât mai puţin prin introspecţie, dar că acesta poate şi trebuia explorat prin metode comparativ-istorice. În aceeaşi perioadă, de tematica specificului naţional vor fi atraşi şi o serie de intelectuali români ca Jean Crăciunescu, cunoscut prin lucrarea Le peuple romain d’après ses chants nationaux, essais de littérature et de morale, apărută la Paris în 1874 în editura Hachette, Popescu Pană cu teza de licenţă Psihologia poporului român după literatura poporană, editată de Universitatea Bucureşti în anul 1897 şi Nicolae Vaschide (1874-1907) cu un studiu de Psihologie socială, Legile psihologice ale imitaţiei, în viziunea doctrinară a lui G. Tarde, apărut iniţial la Paris în 1900, tradus şi publicat în anul următor la Bucureşti. Tot din această perioadă trebuie menţionat şi Bogdan P. Haşdeu (1840-1907) întrucât alături de M. Eminescu, ei sunt cei care au introdus în presa vremii termenul de psihologie etnică4. B. P. Haşdeu va fi primul care va folosi şi termenul de etnopsihologie, în cunoscutele prelegeri ţinute la Academia Română în anul 1880. Studiile sale pe acest domeniu, au fost reunite într-un volum de Scrieri filozofice, prefaţat de V. Vetişanu, editate în anul 19855. El considera această disciplină ca pe ,,o ştiinţă a sufletului unor naţiuni” şi recunoştea caracterul încă neconturat al acestui domeniu. De asemenea, în componenţa etnopsihologiei a mai inclus şi literatura populară, arta, estetica, obiceiurile şi lingvistica. Tot de la B. P. Haşdeu s-a păstrat o cercetare multidisciplinară, inclusiv etnopsihologică, demarată dar nefinalizată. Am considerat oportună menţionarea ei pentru că ea rezumă pentru orice analist dificultăţile şi complexitatea cercetărilor de acest gen. În anul 1877, autorul primeşte o adresă din partea lui D. G. Chiţu, pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice, cu o propunere de cercetare 55

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

intitulată Obiceiurilor juridice ale poporului român,6 pe care ministrul o motivează astfel: ,, ...spre a da o mai mare dezvoltare posibilă studiului originilor instituţiilor noastre naţionale şi antice, cu care se ocupă astăzi mai mulţi bărbaţi erudiţi ai ţării. Am crezut că ar fi de cel mai bun folos dacă am avea un chestionar juridic şi unul limbistico-mitologic pentru culegerea şi descrierea moravurilor, instituţiilor şi datinelor noastre...care să facă, ca să zic aşa, un bogat vade-mecum al învăţătorului, preutului, revizorului etc, pentru a spicui de pe acest vast teren prin toate ţările lăcuite de Români“ (1882, pg.7). După mărturisirea sa, eminentul enciclopedist primeşte ,,cu adevărată fericire” propunerea şi în 2-3 ani realizează o primă bibliografie de lucru. Este menţionată o lucrare despre datini şi obiceiuri juridice a lui M. Grimm, apărută la Gottingen în anul 1854, intitulată Deutsche Rechtsaterthumer. Dintr-o revistă ştiinţifică apărută la Agram, în anul 1866, traduce o altă lucrare despre ,,Obiceiurile juridice la Slavi” a juristului croat dr. V. Bogisich, pe baza unui chestionar cu 347 de întrebări.

Despre această cercetare, B. P. Haşdeu notează că abia prin 1874 dr.V. Bogisich a publicat la Zagreb o parte din concluzii, sub titlul: Colectio consuetudinum juris apud Slavos meridionales etiamnum vigentium. De asemenea din spaţiul rus, ,,cu pestriţa varietate a elementelor sale etnice“, actualizează un chestionar cu 127 întrebari al lui Efimenco şi Metveev, realizat în anul 1877, în cadrul unei cercetări privind datinile ţărăneşti de lângă Arhanghelsk, sub egida Societăţii Geografice din Petersburg.

Din aceste lucrări, el va întocmi pentru spaţiul românesc un prim chestionar cu 400 de întrebări repartizate în trei secţiuni: una despre Sat (de la întrebarea 1 la 147), a doua despre Casă (de la întrebarea 148 la 310) şi a treia despre Lucruri (de la întrebarea 311 la 400). Cu timpul, el sesizează că aceste secvenţe nu sunt total corespunzătoare; după cum declară în Programa sa: ,,împărţirea pe care am făcut-o noi înşine nu este deloc ştiinţifică, ci eminamente poporană şi anume românească“ (1882, pag. 15). De fapt, el a încercat o adaptare a materialului la nivelul simţului comun, pentru a fi mai bine înţeles, cu eliminarea unor neologisme, puţin cunoscute de popor, această concepţie fiind esenţial pozitivă.

Amintim aceste aspecte întrucât, la peste un secol distanţă, într-o cercetare similară, ne-am confruntat cu aceleaşi probleme. În prima fază de pretestare a chestionarului PPN cu 50 de itemi, am constatat lipsa de înţelegere a unor termeni. De aceea, pentru etapa de aplicare s-a impus elaborarea unei vocabular explicativ, ca instrument auxiliar. Fără acest vocabular am fi fost în situaţia de a renunţa la unele formulări care ar fi însemnat deteriorarea grupărilor de itemi din cadrul analizei de stil. În continuare, B. P. Haşdeu, deşi notează în Programa sa că respectivul chestionar cu 400 de întrebări, este prea mare, ulterior îi adaugă un al doilea chestionar ,,lingvistico-mitologic” cu încă 200 de itemi. Aceste două piese, în accepţiune actuală, în condiţii de aplicare în teren, cu uşurinţă pot fi numite un chestionar - mamut, cu şanse minime în recoltarea datelor, mai ales pentru timpurile de atunci. Pentru completarea lui, autorul face apel la învăţători, profesori de limbă română, preoţi, revizori şcolari, notari, primari, etc în general toţi cei pe care astăzi i-am putea denumi generic operatori de teren, cu o oarecare pregătire în ştiinţe sociale, de la care va primi anual ,,teancuri de răspunsuri” (1985, pag. 328). După alţi doi ani, în 1884, constată că cercetarea începută merge greu şi în urma unei alocuţiuni difuzate prin Academie, formulează o ,,Programă pentru adunarea datelor privitoare la limba română ”, în care face un apel de grabnică recoltare. Dar cu tot efortul depus, nici până la sfârşitul secolului nu s-au putut aduna toate chestionarele planificate de pe teritoriul Principatelor Unite. După opinia noastră, aceasta s-a datorat în primul rând structurii necorespunzătoare a instrumentului utilizat. Iar insistenţa cu care autorul a perseverat pentru menţinerea în teren a acestui chestionar, credem că a fost motivată de 56

Mictat A.GÂRLAN

lipsa de repere şi de precedent a cercetării sale. Având în vedere varietatea elementelor de specific naţional, cu datini şi obiceiuri variabile de la o zonă la alta, autorul s-a simţit obligat să acorde o mai mare importanţă etapelor de validare a concluziilor obţinute. În cadrul cercetărilor multidisciplinare de specificitate a poporului român, el a sesizat importanţa interverificării unui volum mare de date primare obţinute numai din teren şi nu adunate din cărţi. Astfel, în instructajul său, operatorul era orientat ,,să se ferească de a împărtăşi ca obicei al poporului vreo măsură adusă în sat prin legea cea scrisă de astăzi”. Datele urmau a fi culese ,,din popor”, în spiritul bunului simţ, numai pe baza normelor de convieţuire nescrise dintre săteni. B. P. Haşdeu a fost permanent conştient de faptul că, indiferent de construcţia modelului de cercetare, cadrul naţional-cultural fiind foarte variat, în toate etapele va exista un risc de invalidare a rezultatelor. Volumul uriaş de date recoltate şi posibilităţile metrologice reduse de atunci au fost dificultăţile principale care au condus la eşecul acestui proiect. Este de notat cum înţelegea el principiul experimental în acest domeniu prezentat într-un discurs ţinut la Academie în anul 1880, publicat de I. Câmpineanu (1880, pag. 27)7; B. P. Haşdeu considera că ,,metoda experimentală constă în a aduna cu exactitate fenomene şi iarăşi fenomene, a le compara cu de-amănuntul unele cu altele, a le grupa după caracteristici esenţiale, pentru a trage apoi din ele o concluzie, firească, directă şi nesilită”. Dar acest mod de lucru, în pofida unor premise valabile, exprimă şi o mare confuzie. Aşa-zisa sa metodă experimentală era eminamente comparativă.

Cu această viziune suntem departe de principiul stimulării unor procese, al controlării unor manifestări, al determinării unor grade de semnificaţie sau al investigării în ,,n” variante de manifestare a unui fenomen dat. Cu toate acestea B. P. Haşdeu este primul intelectual român care a sesizat importanţa acestui domeniu şi a pus problema individualizării unor naţiuni pe temeiuri ştiinţifice, ceea ce îl face pilduitor din multe puncte de vedere.

Un alt autor, de la începutul secolului XX, a fost D. Drăghicescu (1870-1945), un filozof, diplomat, primul titrat român în sociologie cu un doctorat la Paris în anul 1904, sub conducerea lui E. Durkheim. Dintre lucrările sale amintim: Determinism biologic şi determinism social (1903), Rolul individual în determinismul social (1904), Din psihologia poporului român (1907)8, Partide politice şi clase sociale (1922), Adevăr şi revelaţie (1934). De interes pentru tema de faţă este lucrarea din 1907. După cum remarca şi V. C. Galiceni, care a prefaţat ultima ediţie din 1995, cartea lui D. Drăghicescu, din multe puncte de vedere, ,,a apărut sub auspicii nefavorabile”, în perioada ,,României Mici”, într-o fază de imaturitate a culturii româneşti.

După părerea noastră, printr-o aşa-zisă analiză psihologică a poporului român, autorul a realizat o lucrare pe baza unor factori de climă, întindere geografică şi evoluţie istorică, cu multe insuficienţe explicative. El a afirmat un determinism linear între harta ,,neisprăvită” a României de atunci şi caracterul ,,neisprăvit” al românilor. În această viziune, în raport cu continuitatea istorică a poporului nostru, a rezultat un număr prea mare de defecte. Astfel, notează autorul: ,,…cât timp harta ţării noastre va fi înjumătăţită şi pe teritoriul limbii româneşti vor exista bariere, cât timp contururile organismului nostru geografic vor fi nedefinite şi neisprăvite, nici sufletul nostru nu se poate isprăvi” (1995, pag. 416).

D. Drăgicescu consideră că nedesăvârşirea geografică a românilor afectează şi partea lor ,,mintală”, cu următoarele aprecieri cauzale: ,,…cu privire la nedesăvârşirea operelor mintalităţii noastre – lipsă care decurge din nedesăvârşirea spiritului românesc, rămas încă incomplet din pricina necompletării organismului geografic – este învederat că această lipsă nu va dispare decât dispărând cauza ei” (1995, pag. 420).

Dar, teoria factorului geografic, dezvoltată cu precădere de Montesquieu în lucrarea 57

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Spiritul legilor, după care popoarele ar fi predestinate de istoria şi geografia lor, a demonstrat în timp o închidere conceptuală faţă de spiritualitatea şi psihologia lor. Astăzi ştim că un mediu social spiritual, activ, care a beneficiat de cultivare sistematică este independent de geografie. În acest sens, remarcăm rezistenţa spiritual - educativă a unor minorităţi aflate în emigraţie, de exemplu, evreii sau armenii din Europa sau italienii din America. În perioada de fundamentare a lucrării, la sfârşit secolului XIX această teorie era deja complet depăşită.

Chiar imediat după apariţia lucrărilor lui Montesquieu (1689-1755), enciclopedişti precum H. Holbach (1723-1789) sau Helvetius (1715-1771) au criticat sever ideile sale şi au contestat valabilitatea concepţiilor ,,geografiste”. În problematica spirituală ei au accentuat rolul metodelor educaţionale în modelarea structurilor de personalitate şi au atribuit o valoare secundară factorilor de mediu natural. De asemenea, şcoala franceză de etnopsihologie, cu un reprezentant de seamă la acea dată prin A. J. E. Fouillée (1903)9, punea accentul pe rolul elitelor şi personalităţilor reprezentative din istoria poporului respectiv şi nu pe factori de mediu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada de elaborare a lucrării sale, s-au cristalizat suficiente curente etnoculturale pentru adaptarea lor la spaţiul naţional românesc. Cu toate acestea, sub titlul unei lucrări de psihologie, D. Drăghicescu dezvoltă o întreagă panoramă geo-istorică a poporului român, în care sunt acuzate toate influenţele străine la care acesta a fost supus în mod inexorabil. La el, ideea de adaptare, acomodare, preluare, comunicare, împrumut în raport cu alte popoare, nu există.

Sub influenţa ţărilor vecine acest autor afirmă la români tot felul de defecte psihologice întinse pe capitole întregi de interpretări istorice, foarte subiective din care cităm: ,,Urmările căderii Ţărilor Române sub turci, Intrigile şi trădările boierilor, Grecii şi urmările lor sufleteşti, Influenţa orientului“ etc. Când se referă la particularităţile românilor ardeleni – la acea dată în minoritate în cadrul Imperiului ,,austro-ungar”, autorul notează: ,,…adevărul este că şi caracterul energic al transilvănenilor…nu este curat în toată masa lui. Energia lui este departe de a egala cu cea a părinţilor noştri daco-romani. Ceea ce se mai păstrează nu este decât o izbucnire adâncă, care se întâmplă rar şi pe care o îneacă o viaţă umilită, supusă, fricoasă de toate zilele”(1995, pag. 352). În acest fel, nici un neam din vecinătate nu a fost iertat de contactul cu poporul român, pentru că: ,, ..la noi au poruncit şi s-au făcut stăpâni toţi câţi au trecut pe la noi şi pe lângă noi. Bulgarii ne-au poruncit şi ne-au supus la voinţa, limba, religia şi organizarea lor de stat, … ungurii ne-au poruncit, precum ne poruncesc încă în Transilvania şi Banat, …. turcii ne-au poruncit şi au impus voinţei noastre capriciile şi obiceiurile lor, grecii ne-au poruncit şi au pătat caracterul cu umbre nesănătoase, în sfârşit ruşii ne-au impus … până şi alfabetul cu scrierea lor ” (1995, pag. 354). În privinţa bulgarilor, cu referire la voievodatele şi cnezatele româneşti din epoca medievală, D. Drăghicescu face alte afirmaţii exagerate. Deşi originea denumirilor este slavă, aceste forme de organizare socială s-au realizat independent de influenţele străine. Românii au împrumutat numai denumirea. Astfel, la români, pentru el nota dominantă sub înrâurirea vieţii istorice este numai neprevederea şi nepăsarea ,,….care fac ca toate lucrurile la noi să fie provizorii şi efemere” (1995, pag. 375). La fel, ,,mintalitatea” noastră a fost influenţată istoric ,,în chip adânc”, până a ajuns o inteligenţă incoerentă şi inegală în cugetare şi acţiune, pe considerentul că toate fructurile ei ,,poartă pecetea inegalităţii, incoerenţei, a lipsei de metodă şi de unitate” (1995, pag. 375). Pentru prezentarea unor calităţi D. Drăghicescu face apel la scrierile unor călători străini prin ţările române, care de multe ori au fost mai pertinente decât analizele lui. Astfel, din lucrarea lui R. Perrin intitulată Coup d'oeil sur la Valachie et la Moldavie, cu apariţie concomitentă la Bucureşti şi Paris în anul 1839, redă un 58

Mictat A.GÂRLAN

citat modest după care ,,..femeile sunt bine făcute, talia lor care nu întrece mijlocia este zveltă şi de o cochetărie plăcută. Ele sunt brune, blânde amabile şi prevenitoare” (1995, pag.

414). Dar tot această lucrare este analizată şi de N. Iorga, care reţine de la R. Perrin un plus de impresii mai consistente, din care amintim: ,,..dar [românii] sunt oameni foarte primitori, plăcuţi, doritori de progres. Ţin mult la francezi, în care văd rezumatul cel mai complet al civilizaţiunii europene. Femeile lor, în general frumoase, sunt excelente muzicante. Ospitalitatea lor plină de acel bon ton întipărit cu orientalism, pe care nu l-ar renega (renieraient) plăcutele noastre pariziene. Ele tratează orice conversaţie într-o limbă franceză tot aşa de pură, aşa de corectă, aşa de aleasă ca aceea a locuitorilor din Bloi. Ele au deprins jocuri apusene la baluri, la baluri mascate, unde sunt preferate cadrilul şi mazurca” (N. Iorga ,1981, vol. III, pag. 524 -528)10.

Pentru trăsătura ospitalităţii românilor ardeleni, autorul îl citează pe Alfred de Gérando, din lucrarea La Transylvanie et ses habitants, apărută la Paris în anul 1850: ,,… românii sunt foarte ospitalieri. Oricât ar fi de săraci niciodată nu refuză unuia mai sărac jumătatea din ceapa şi turta lor. Această ospitalitate românii o arată chiar către necunoscuţi.

Ei au obiceiul de a pune pe marginea drumurilor vase cu apă, pentru călătorii care pot trece seara dinaintea porţilor, lângă vasele de apă cei bogaţi mai pun şi pâine pentru cel care va veni noaptea …”(1995, pag 414). A. de Gérando va fi apreciat de N. Iorga ca un mare prieten al clasei dominante maghiare din Ardeal, dar şi pentru descrieri pozitive la adresa românilor ardeleni din acel timp (1981,vol. IV, pag. 683 - 684). În privinţa altor trăsături de caracter la români, D. Drăghicescu este de acord cu Gustave Le Cler, un alt călător francez din anul 1860, fost membru al unei delegaţii militare franceze a lui Napoleon al III-lea trimis în Principate. La încheierea misiunii sale în anul 1867, acesta publică la Paris o lucrare intitulată La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourait être, în care el notează despre firea românilor faptul că: ,,… rasa [lor] este occidentală, căci aminteşte în privinţa limbii şi fizionomiei pe italieni şi spanioli ; numai obiceiurile lor sunt orientale “ (1995, pag. 415). Tot din lucrarea ofiţerului francez G. le Cler, pe care N. Iorga îl considera ,,cel mai sigur în judecăţile sale", amintim şi alte observaţii despre ţăranii români, respectiv: ,, ..bine comandaţi, aceşti oameni ar putea ţine piept celor mai buni ostaşi din Europa ”(N. Iorga ,1981 vol. IV, pag. 661 - 662).

Cu aceste argumente este de mirare de ce D. Drăghicescu a refuzat evaluarea psihologică a unor perioade luminoase din istoria românilor aflate în proximitatea timpului său. Ne referim numai la generaţia paşoptistă, care printr-o putere de modernizare şi un radicalism fără precedent în istoria noastră a produs deschideri majore în modul de gândire şi acţiune al românilor. Sub influenţa paşoptismului, românii au rupt-o cu trecutul fanariot, cu orientul, cu balcanismul şi toată epoca medievală, cu o întoarcere definitivă în politica ţării pe direcţia integrării vest-europene. În această privinţă D. Drăghicescu a refuzat adnotarea unui lung şir de evenimente istorice decisive care au pregătit şi au previzionat noua orientare social-politică a românilor. Ne referim la momentele unice ale Unirii Principatelor, la modernizarea socială, latinizarea lingvistică, la anii războiului pentru independenţă cu ieşirea ţării din ,,neatârnare”, la eforturile de integrare în concertul european, până la aducerea pe tron a unei case regale germane pentru a evita un război civil între vechile familii domnitoare, la occidentalizarea şi promovarea tineretului, alipirea Dobrogei cu ieşirea ţării la Marea Neagră etc. Chiar în problema dezrobirii ţiganilor, cu toată opoziţia bisericii, generaţia paşoptistă a cultivat la români un sentiment de jenă morală faţă de vânzarea - cumpărarea fetelor ţigănci prin acte publice cu anunţuri date prin ziare. În 59

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

mod perseverent, de-a lungul a 10 ani de demersuri parlamentare, paşoptiştii au depăşit această complicată problemă etnică prin 4 rânduri de legi.

Situaţia perioadei paşoptiste la români este semnificativă, întrucât în Statele Unite, în aceeaşi perioadă, americanii aflaţi într-o situaţie similară cu emanciparea negrilor, s-au lansat într-un penibil război civil ajungând la un pas de secesiune. Toate aceste mari momente revoluţionare din timpul său, D. Drăghicescu a refuzat să le comenteze. În schimb, el a prezentat o perspectivă realistă în privinţa sărăciei la români - de altfel singura, domeniu în care a constatat o ruptură socială dintre ţărani şi boieri. Din dorinţa probabilă de a nu se implica în alte exagerări, el preferă să dea cuvântul numai unor observatori străini. Sunt citate două lucrări ale Contelui de Salaberry (1821), amintit şi de N. Iorga (198l, vol. ll, pag. 406), un călător francez prin Moldova şi Valahia din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, astfel: ,, …în general sunt puţine ţările în care soarta ţăranilor să fie mai dispreţuită. …Domnitorul, de la care ei cumpără cu taxe protecţia [statului], nu este destul de puternic să-i apere de supuşii Porţii, nici destul de generos să-i susţină împotriva boierilor ; apăsaţi şi despoiaţi şi de unii şi de alţii, temându-se să nu li se ia de fisc boii şi plugul ei preferă să nu le mai aibă şi aleargă la mijloacele perfide ale cămătarilor, cărora le vând dinainte pentru câţiva piaştri recolta lor de grâu, lână, vin şi ceară“ (1995, pag. 386). Din aceste motive, ţăranul nu este leneş din fire, ci pentru că toată munca lui ajunge în folosul altora. Cauza acestor trăsături o constată în modul de repartizare al terenurilor. El dă exemplul satelor de moşneni de la Rădăuşani din Suceava şi cele de clăcaşi de la Soleşti din Vaslui. La Rădăuşani, din anul 1864 până la anul 1900, terenurile sau redistribuit de 3 ori iar satul a ajuns să înflorească economic, pe când la Soleşti se vegetează într-o sărăcie lucie şi ţăranii ,,îşi istovesc puterea braţelor pe moşia boierească pe care locuiesc“ (1995, pag. 388). El va prelua şi din observaţiile lui E. Regnault (1856), un publicist francez susţinător din străinătate al ideilor de unitate naţională a românilor, cu următorul citat: ,,Cei care trăiesc din sudorile lor sunt învinovăţiţi de lene şi apatie. Dar, de ce ar face sforţări mai mari, când fiecare brazdă pe care o trag pe pământ este în profitul altora. Şi de ce ar ieşi ei din nepăsarea lor obişnuită, când fiecare îmbunătăţire în coliba lor ar fi ocazia unor noi despuieri” (1995, pag. 387). Ca urmare, reaua credinţă a ţăranilor – susţine D. Drăghicescu, se găseşte în sistemul de despuiere practicat de guvernanţi. Această observaţie este susţinută şi de F. G. Laurençon (1821), un alt martor ocular al revoluţiei şi evenimentelor de la 1821, citat de autor, care scria că: ,,şerbia în care se găsesc şi despoierile ce se comit asupra lor [ţăranilor] i-au făcut vicleni şi înşelători. Dar greşeala este a guvernelor şi nu a lor” (1995, pag. 391). În pragul răscoalei de la 1907, cea mai interesantă este soluţia naţionalizării pământului prezentată de autor, împreună cu susţinerea propunerii lansate de Spiru Haret pentru înfiinţarea unei bănci agricole de stat, ambele propuneri fiind cu totul revoluţionare pentru Principatele Române de atunci (1995, pag. 432). În opinia sa: ,,acordarea de pământ la cei lipsiţi [de el] este adevărata temelie, pe care se poate clădi un edificiu de reforme economice, sociale şi morale....Împroprietărirea ţăranilor nu se poate realiza decât prin ideea naţionalizării solului patriei, înţelegând prin aceasta nu vreo măsură revoluţionară, ci o îndrumare făcută cu moderaţie şi în mod treptat” (1995, pag. 432).

Din toată documentarea sa, aceasta este singura teză pozitivă care îl va salva în ochii posterităţii. Dar această concepţie poate caracteriza un studiu de sociologie ţărănească şi nu o lucrare de psihologie etnică. Astfel, deşi lucrarea s-a dorit a fi o analiză psihologică a poporului român, ea a rămas numai o frescă istorică, plină de defecte la adresa lui. În documentarea sa nu apare un primat de trăsături etnopsihologice pozitive care să justifice 60

Mictat A.GÂRLAN

continuitatea şi identitatea românilor în spaţiul carpato-ponto-danubian. În studiul său este evident numai faptul că acest popor a fost copleşit şi pervertit de răutatea străinilor. Ca o confirmare a metodei greşite de fundamentare a temei numai pe bază de defecte, cu trecerea timpului observaţiile sale au rămas inconsistente, pentru că supoziţiile sale avansate numai pe baza unor criterii social-istorice nu s-au confirmat. După apariţia lucrării din anul 1907, românii din România Mică au ajuns în România Mare. Această transformare s-a realizat în mod inevitabil numai prin calităţile şi valoarea celor din timpul României Mici şi nu a celei Mari, de mai târziu. Nici un popor nu poate progresa numai pe bază de defecte. În cultura şi progresul oricărui neam slăbiciunile nu pot fi decisive. A nu semnala ponderea mai mare a unor calităţi în continuitatea istorică a unor popoare reprezintă cel puţin o lipsă de intuiţie psihologică.

2.2. Studii despre români – Constantin Rădulescu Mot Mihai D. Ralea, Anatole Chircev, Athanase Joja şi alţii Definirea etnicităţii prin interetnicitate reprezintă o cale de diagnoză a specificului naţional şi de aceea, dezvoltarea unor sinteze comparative cu puncte de vedere culturale, sociale sau filozofice, interne şi externe, datorate unor autori români şi străini, rămâne o direcţie fertilă în personalizarea unei naţiuni. Evident că reprezentanţii punctelor de vedere interne ar fi cei mai numeroşi, întrucât nu există intelectual de marcă în cultura românească să nu fi atins acest subiect. Dar în orice fel de studii sau cercetări în acest domeniu rămâne deschisă problema obiectivităţii acţiunilor de evaluare a unor trăsături prin evitarea unor atitudini partizane sau demagogice, întinse de la denigrare până la etnolatrie, mai ales când apar declaraţii despre popoare superioare sau inferioare. Naţionalul în sine nu este decât un principiu formativ. El rămâne o metodă de modelare a individului în plan social prin îmbinarea calităţilor native ale poporul său cu cele izvorâte din experienţa actuală. De aceea, în teoria specificului naţional este greu a nominaliza intelectuali români sau străini care au reuşit operaţiuni de individualizare etnică sau fără excese naţionaliste. Această situaţie fiind valabilă şi în cazul psihologiei românilor cu numeroase note, studii, referinţe, observaţii în toate epocile dezvoltării sale. Dar în marea lor majoritate aceste scrieri sunt numai analize unicat, efectuate de personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, din care nu se poate extrage un sistem de evaluare valabil, verificabil, cunatificabil, aplicabil şi de alţi analişti. Pe de altă parte, trebuie de adăugat că în marea lor majoritate aceşti autorii nici nu au pus problema unor modalităţi de verificare a aserţiunilor pe căi experimentale, multe dintre ale rămânând la rangul de observaţii personale foarte relative. Un exemplu ar fi sondajul de opinii realizat în anul 1900 în paginile periodicului Noua Revistă Română, proiectat şi prezentat de George Cojbuc, Anghel Demetrescu, Ovid Densuşianu, C. Rădulescu Motru, sub forma unui Chestionar privitor la psihologia poporului român, (ultimul fiind şi redactor la această revistă), cu următoarele patru întrebări : 1. Care operă literară, după părerea dvs. exprimă cel mai bine firea şi aspiraţiile neamului românesc ?

2. Care ar fi trăsătura dominantă din firea românului ?

3. Care sunt calităţile şi defectele ce deosebesc 61

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

naţionalitatea română de celelalte naţionalităţi ?

4. Care fapt istoric a scos mai bine la iveală calităţile şi defectele neamului românesc ?

După nota redacţiei, acest sondaj se realiza: ,,în scopul limpezirii multor probleme sociale’’, cu solicitarea de răspunsuri alături de vârstă, profesiune şi localitatea de rezidenţă, urmând ca cele din ţări străine să fie traduse, cu publicarea treptată a tuturor scrisorilor sosite la redacţie în perioada iunie - octombrie 1900. Este de reţinut interesul autorilor pentru surprinderea specificului naţional în opere literare româneşti, prezenţa unor trăsături etnice într-un fapt concret de experienţă personală, respectiv cu invitaţii adresate românilor de peste hotare aflaţi în contacte directe cu străinii din respectivele ţări. De asemenea, prin ultima întrebare se mai dorea o analiză de corespondenţă între diverse însuşiri etnopsihologie cu diferite evenimente istorice, ceea ce reprezintă o întreagă dezbatere greu de finalizat. Dar într-o accepţiune strict ştiinţifică, acest sondaj nu poate fi considerat un Chestionar, datorită lipsei unor modalităţi de prelucrare ulterioară a răspunsurilor care trebuiau stabilite în acelaşi timp cu lansarea temei. Chiar din formularea întrebărilor se vede că autorii nici nu s-au gândit la o astfel de prelucrare. De exemplu, întrebarea 2 avea o referinţă prin care se cerea cititorului istorisirea unui întreg episod : ,,din care să se vadă deosebirea de purtare dintre un Român, Maghiar, Rus sau Evreu.’’, ceea ce conduce la o variabilitate de alternative greu de prevăzut şi mai ales greu de ordonat. Iar răspunsurile cititorilor ,,respondenţi’’ s-au publicat integral aşa cum s-au primit la redacţie, dar cu multe date incomplete. De exemplu, un cititor din Viena, în vârstă de 30 ani, fără profesiune declarată, răspunde numai la întrebarea 2 cu opinia că trăsături dominate din firea românilor ar fi numai ,,curajul de spirit’’ şi ,,curajul de inimă’’, fără răspunsuri la întrebările 1, 3 şi 4.

Sau un medic de 26 ani, fără localitate declarată, răspunde numai la întrebările 1, 2 şi 3. El apreciază că firea şi aspiraţiile românilor se exprimă cel mai bine în ,,poezia populară’’; la capitolul trăsăturii dominante trece scepticismul şi fatalismul; la calităţi notează firea muncitoare şi răbdătoare, iar ca defecte sunt firea risipitoare, superficială, imorală şi rutinieră. Un alt cititor, avocat din Piatra Neamţ, răspunde cu M. Eminescu şi notează fatalismul ca trăsătură dominată. La calităţi generice trece: bun, blajin, milostiv şi răbdător, iar la defecte generice notează neîncrederea, scepticismul, lipsa spiritului de economie, de întreprindere şi de asociere, chiar leneş şi indolent. Interesant este că acelaşi cititor simte nevoia de a mai face o separare între însuşirile ,,poporului de jos’’, caracterizat prin curăţenie de caracter, sinceritate, entuziasm, cu oameni cu dor de neam şi ţară; faţă de ,,poporul de sus’’ considerat intrigant, linguşitor, superficial, lipsit de solidaritate, cosmopolit şi adorator de străini, cu oameni fără caracter, fără cinste şi onoare, pentru că la aceşti români: ,,cine este cinstit trece drept prost’’. Pe aceleaşi diferenţe etnice de categorii sociale, acelaşi cititor mai remarcă la ,,clasa de mijloc’’ faptul că această categorie socială românească ar fi una care ,, aşteaptă totul de la stat, cu înclinaţii spre funcţionarism şi cariera armelor’’, după care românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar, comparativ cu ,,burghezia de sus’’ caracterizată prin vanitate şi fanfaronadă.

Amintim că la acest Chestionar au răspuns şi autori de renume precum istoricul Vasile Pârvan sau scriitorul Jean Bart. Ultimul nota corect că: ,,problema aşa cum este pusă, chestiunea este peste măsură de grea’’; dar dificultatea ei o punea pe seama deosebirilor care ,,înstrăinează’’ diferitele clase sociale, acestea fiind aşa de mari încât: ,,nu se poate surprinde nici o trăsătură de unire între ele. Adesea o clasă [socială] este mai apropiată de clasa altei naţiuni, decât de clasa acestei naţii’’.

62

Mictat A.GÂRLAN

Un alt respondent a fost şi poetul Alexandru Macedonski. Acesta într-un exces de originalitate a apreciat la români drept însuşire dominată numai ,,papagalismul’’, cu simţul onoarei la capitolul calităţi. De asemenea, el trece poeziile lui G. Cojbuc la opere literare reprezentative şi ,,alegerea actualei dinastii’’, ca evenimentul istoric cel mai semnificativ.

Dar la acest renumit poet, suplimentar trebuie să observăm că în caracterizarea românilor nu a notat defecte, din cele solicitate în a treia parte de întrebări a chestionarului.

Cu ocazia acestui sondaj, o altă observaţie care trebuie operată are în vedere faptul că în analiza lor unii cititori au simţit nevoia unor comparaţii cu alte popoare. De exemplu un locotenent de marină notează că: ,,o altă deosebire capitală între român, evreu şi ungur este obrăznicia’’, faţă de care românul ar fi ,, mai prejos’’ faţă de alte neamuri. La fel un alt cititor apelează la diade comparative cu nemţii, grecii, sârbii sau evreii. Dintre aceştia numai neamţul este privit ca un ideal de muncă şi perseverenţă, românul: ,,având dorinţa de a călca pe urmele lui’’. Pe când la celelalte naţii asociază conotaţii negative; grecii sunt caracterizaţi prin manifestări extreme şi oscilante cu ,,uşurinţa de a parvenii … ei ştie foarte bine să-şi facă afacerile personale, pe când celălalt [românii] le cam neglijează’’. La rândul lor, evreii ar fi numai un ,,vehicul de corupţiune’’, dar care: ,, se înţeleg bine între ei, pe când românii se duşmănesc şi se ceartă pe lucruri de nimic’’. Tot atât de semnificativ este că unii respondenţi au procedat la o distribuţie zonală de trăsături şi diferenţe etnice pe zone istorice, respectiv Oltenia, Muntenia, Moldova sau Ardeal.

Cu toate minusurile acestui sondaj, efectuat cu peste un secol în urmă, prin absenţa unui mod de prelucrare date, dar mai ales prin relativitatea opiniilor exprimate, el va indica realitatea acestei teme precum şi existenţa unor variate serii de trăsături şi valori specifice, din care unele putem spune că au rămas active pe tot parcursul secolului XX. Cu toate dificultăţile de rigoare reproducem o sistematizare a răspunsurilor în anexa acestui capitol. Ulterior, în anul 1910, C. Rădulescu Motru, va aduna aceste date cu publicarea unei lucrări mai amplă, intitlulată: Sufletul neamului nostru, calităţi bune şi defecte.

Dar relativitatea exprimării unor poziţii foarte personale faţă de această temă va continua şi mai târziu în perioada interbelică. A se vedea pesimismul şi criticismul lui E. Cioran din Schimbarea la faţă a României, cu prima ediţie în 193611, în care fără a contesta patriotismul autorului, el vedea această ţară ca ,,îmbâcsită de superstiţie şi scepticism’’. Acest autor, cu tot efortul său analitic în teoria ,,golurilor psihologice ale românilor” a rămas doar un revoltat cu acuze severe la adresa lipsei de originalitate a românilor, că ei nu ar fi avut ardoarea, eroismul şi entuziasmul dorit de el. Ceea ce reprezintă alte atitudini subiective, mai mult literare decât ştiinţifice. La fel de relativă este şi ontologia lui Lucian Blaga, cu menţiunea că din toate conceptele sale poetico-filozofice (spaţiu mioritic, orizont temporal anabasic, catabasic, etc), pentru etnopsihologie numai conceptul de matrice stilistică, ca structură etnică ,,genuină’’, este reală şi operaţională, valabilă pentru orice popor12.

Cu mai multă reţinere şi un mai mare efort de obiectivitate s-au pronunţat istorici precum A. D. Xenopol, V. Pârvan, N. Iorga până la Dimitrie Onciul şi Constantin C. Giurescu. Şi în cazul lor, cu toate elementele de continuitate a trăsăturilor etnice afirmate de ei, nu credem că acestea pot fi considerate definitive. Fluctuaţii şi frecvenţe diferite în manifestări fie pozitive fie negative se pot observa de la o epocă la alta, sau aceleaşi trăsături pot avea condiţionări diferite. De exemplu, recunoscuta ospitalitate a românilor poate avea ca resort, fie inteligenţa, fie diplomaţia, fie teama sau un plus de toleranţă, fie ceva din fiecare, sau apare mai evidentă când se ia în comparaţie cu aroganţa şi trufia altor neamuri.

63

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Dacă la acestea mai adăugăm şi ticăloşiile politicianiste, prezente şi ele în orice popor, care în toate timpurile au uzat de aceste însuşiri mai ales din cele negative şi în mod permanent le-au sacrificat pe cele pozitive de dragul unor interese electorale de moment, putem avea o imagine suficientă asupra aspectelor acestui domeniu.

Dintre reprezentanţii de seamă ai culturii române, cu preocupări mai bine încadrate într-o viziune etnopsihologică, merită a fi menţionaţi: Mihai D. Ralea (1896-1964), C. Rădulescu Motru (1868-1957), Anatole Chircev (1914-1990) şi Athanase Joja (1904-1972). În privinţa lui Mihai D. Ralea (1896-1964), psiholog, sociolog, estetician, filozof, politician, eseist, fost vicepreşedinte al Academiei Române în perioada postbelică, a fost cel care în anii de ruptură şi sovietizare a societăţii româneşti din perioada dictaturii comuniste, a reuşit să menţină continuitatea unui nucleu al oamenilor de ştiinţă din epoca democraţiei antebelice. Lucrările sale au fost reunite în volumele Interpretări (1927), Etnic şi estetic (1927), Istoria ideilor sociale (1930), Atitudini (1931), Fenomenul românesc (1934), Valori (1935), Explicarea Omului (1946), Studii de psihologie şi filozofie (1955), Sociologia succesului (1962, în colab.), Introducere în psihologia socială (1966, în colab.). Dintre acestea, cea mai semnificativă sub raport ştiinţific rămâne Explicarea Omului13 iar pentru observaţii de etnopsihologia românilor avem în vedere lucrarea Fenomenul românesc14. În acest studiu, trăsăturile dominante la români semnalate de el sunt prezenţa adapatabilităţii şi a spiritului tranzacţional (1934, pag. 6). Acestea se manifestă cu acuitate în situaţii critice de nedreptate, de nereguli, de criză etc. Avocaţii şi juriştii constată la români raritatea proceselor criminale – spre onoarea noastră – fără răzbunări din ambiţii, orgolii, încăpăţânări aşa cum se întâmplă la alte neamuri. La români, astfel de procese sunt rare. În situaţii grave de acest gen, românul preferă o tratare tranzacţională directă şi dacă se poate fără avocaţi. M. Ralea constată actualizarea acestei atitudini complexe sub o formă mai vizibilă şi în lumea politică. El face observaţia că în cadrul succesiunii la putere a unor partide de stânga /dreapta, guvernările se împart între protagonişti. Scandalurile cu energii combative apar numai atunci când se încalcă tranzacţiile încheiate sau când unii vor să rămână la putere peste mandatul electoral. S-ar putea spune că politica înseamnă compromis şi că lucrurile se petrec la fel în toate ţările.

Dar şi în viaţa socială, românul prezintă acelaşi bun simţ, cu toleranţă şi scepticism faţă de manifestările răzbunătoare. Pentru el a fi rău, ranchiunos, răzbunător este echivalentul unei stări anormale, de dezadaptare. E un fel de nebunie, care orbeşte persoana, obligă la efort, la neglijarea intereselor, dar mai ales fixează individul într-o atitudine incompatibilă cu transformările realizate de adversar. Românii nu suportă atitudinile de perseverenţă în răzbunare. Pentru ei, omul perfect adaptat nu este nici bun nici rău. El trebuie să fie şi bun şi rău, după cum o cer împrejurările. La el, memoria răutăţii este mai scurtă. El aşteaptă un cât de mic act de pocăinţă din partea adversarului pentru a-i strânge mâna şi a şterge totul.

De aici şi toleranţa lui cu o suplă acomodare la schimbarea împrejurărilor. Perseverenţa unor neamuri în manifestări de ură, răzbunare, cu atitudini de ipocrizie şi perfidie sau cu pasiuni instinctive pline de invidie, prezente la popoarele din sudul Europei, de la portughezi până la greci şi turci, sunt rare până la absenţă în cazul românilor. Aceştia din urmă nu înţeleg aceste atitudini şi le găsesc foarte obositoare. Toate aceste trăsături, remarcă M. Ralea, indică prezenţa unei capacităţi de adaptare pasivă, cu o apropiere relativă de pasivitatea orientală, dar fără a fi abulică. De pildă, românul se adaptează cu uşurinţă în străinătate. Învaţă repede limbi străine, se acomodează uşor la noile moravuri inclusiv la prejudecăţi locale. El nu se pierde în melancoliile dezrădăcinaţilor, cu nostalgii prelungite faţă de locurile natale, adoptă imediat manierele claselor înalte, fără a lăsa loc să se cunoască 64

Mictat A.GÂRLAN

originea lui ţărănească şi rareori un fiu de ţăran ,,ajuns” îşi mai aduce aminte de mediul idilic din care a pornit.

De asemenea, tot în legătură cu adaptabilitatea, M. Ralea explică şi progresul modern al românilor, fiind printre puţinele neamuri care a trecut de la perioada fanariotă la un vizibil progres occidental. Numai că această evoluţie a fost dominată cu precădere de aspecte formale cu mai slabe implicaţii de fond cultural. În fapt, invocata evoluţie a satisfăcut numai criteriile de acomodare formală la noile instituţii europene. Pentru că noua civilizaţie ,,nu a fost inventată “ pe măsura unor nevoi specific româneşti. Procesul a fost de adaptare numai ca improvizare a unor soluţii şi instituţii străine.

Astfel, în anul 1935, M. Ralea a remarcat caracterul formal al instituţiilor noastre constituţionale în cele mai variate domenii de activitate, de la tehnică şi industrie, până la servicii şi comerţ. De aici el a tras concluzia că în România occidentalismul este încă instabil, efemer pe orice plan, întrucât îi lipseşte postamentul unor creaţii de substanţă proprie. Dar chiar formal fiind, acest progres reprezintă dovada unor capacităţi de suplă acomodare, valabile şi pentru evoluţii viitoare. Pentru aceste situaţii, pe baza unor funcţii similare de adaptabilitate, el recurge la analogia România -Belgia Orientului (1934, pag.18) întrucât şi belgienii sunt un popor care s-a modernizat prin import de cultură europeană, fără un efort de producţie proprie. Acest tip de adaptabilitate, între anumite limite poate fi considerat pe de-o parte trăsătură pozitivă de caracter, dar şi sinteză psihologică de mai multe însuşiri. Aceasta înseamnă că funcţia de adaptare, rapidă şi exactă la diverse împrejurări, presupune cel puţin şi o inteligenţă dezvoltată ; pe baza căreia M. Ralea remarcă faptul că românii pot fi recunoscuţi ca un popor inteligent ,, fără nici o exagerare naţională ” (1934, pag. 19). După opinia sa, capacitatea de cunoaştere a românilor este vie, suplă, limpede, cu interes activ, fără misticisme şi fără nebulozităţi. Întrucât cel care trebuie să se adapteze în mod continuu, are nevoie de luciditate clară, fără visuri poetice sau mituri grandioase care pot falsifica realitatea. Inteligenţa românească nu este imaginativă, ca cea franceză şi nici prea abstractă, raţionalistă şi uscată, cu excese de logică şi rigoare precum este cea germană. Inteligenţa românilor este mai mult ironică, implicând un efort de excludere a naivităţii. Ea are ceva din mefienţa ţăranului român în faţa propagandei electorale, bănuindu-i de minciună pe toţi candidaţii la alegeri (1934, pag. 21-22).

După opinia autorului, românul este cel mai puţin naiv din Europa. Toate neamurile occidentale au în specificul lor momente de relaxare în care le place să se joace cu inteligenţa, precum copiii. Francezul, englezul, italianul, chiar germanul au capacitatea de a se deplasa intelectual de la ocupaţiile curente, pentru a se lăsa purtaţi de aparenţe în tot felul de jocuri cu o credulitate înduioşătoare. În această privinţă, însă, românul nu este niciodată un candid. Luciditatea sa, spiritul critic, sentimentul de actualitate în utilizarea inteligenţei nu-i permit manifestări naive. În accepţiunile lui P. Janet, am putea spune că inteligenţa românului este de un tip care nu abdică de la funcţiile realului. M. Ralea notează că ,,o astfel de structură intelectuală din care lipseşte naivitatea şi iluzionismul, exclude fără îndoială şi ceva din sentimentul religios” (1934, pag. 23). Acolo unde domneşte luciditatea şi bunul simţ, sentimentul credinţei prinde mai greu. Pietatea sufletească până la adoraţie, nevoia de comunicare mistică cu marele tot care reprezintă esenţa religioasă a vieţii sufleteşti, este mai slab reprezentată la români. Numai în rândul ţărănimii din zonele rurale mai găsim un sentiment religios, bazat pe un fel de bigotism, cu frica de Dumnezeu, pentru că însăşi clerul şi categoria socială a popilor este puţin respectată. În această privinţă, este necesară schimbarea condiţiilor vieţii morale şi sociale şi abia apoi educaţia religioasă. Funcţiile 65

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

sufleteşti cele mai bine dezvoltate la români, după M. Ralea, sunt cele care favorizează adaptabilitatea: în primul rând cele intelectuale, precum spiritul de observaţie, inteligenţa în înţelegerea clară şi exactă a realităţilor, dar cu unele rezerve în privinţa imaginaţiei. (1934, pag. 25). Această rezervă poate fi amendată, pentru faptul că şi imaginaţia este tot o funcţie intelectuală. De aceea, ţine să nuanţeze faptul că românul nu este un fantast. El nu are tendinţa de transformare a vieţii în plăsmuiri cu pierderi de timp în reverii prelungite.

Cu toate acestea, într-o retrospectivă critică asupra scrierilor lui M. Ralea, avem faţă de ele două observaţii pro şi contra. Una ar fi faţă de recomandarea surprinzătoare a lui M. Ralea către un import de cultură europeană cu transformarea României într-o ,,Belgie a Orientului”, ţară recunoscută pentru lipsa ei de cultură naţională. El recomandă acest import cu referire la caracterul minor a culturii româneşti, care ar avea o circulaţie periferică, în condiţiile în care de-a lungul perioadei postpaşoptiste, până la cea interbelică din timpul său, acest popor a realizat producţii culturale de mare specificitate, cu o pleiadă de autori, toţi de talie europeană, prin M. Eminescu, I. L. Caragiale, L. Rebreanu.

De fapt, astfel de înclinaţii cosmopolite şi pro occidentale, au fost foarte active din perioada interbelică, chiar până în prezent şi întotdeauna s-au bazat pe comparaţii asimetrice, între Occident şi România.

Pe de altă parte, el a sesizat o condiţie importantă. Un studiu de psihologie naţională, efectuat numai pe bază unor trăsături de inteligenţă şi spirit tranzacţional este insuficient, întrucât numai pe baza acestor factori nu se pot explica continuitatea şi stabilitatea îndelungată a unui popor, fără a menţiona ceva şi din etapele unor demersuri istorice.

Alte clarificări teoretice au fost realizate de Constantin Rădulescu Motru, autor în teoria vocaţiei şi a personalismului energetic. Din vasta sa operă, amintim câteva lucrări: Cultura română şi politicianismul (1904), Psihologia martorului (1906), industriaşului (1907), a ciocoismului (1908), a revoluţionarului (1908), Vocaţia românilor (1932), Psihologia poporului român (1937), Românismul - Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Etnicul românesc (1942)15 etc.

O parte din studii au fost republicate sub titlul Personalismul energetic şi alte scrieri în Editura Eminescu16 Altele au fost republicate de curând într-o colecţie de studii şi eseuri, intitulate Psihologia poporului român (1998)17.

Ciclul de articole din perioada anilor 1900-1910 s-a caracterizat printr-o continuă polemică contestatară la adresa politicianismului, considerat ,,o degenerare a adevăratei politici”, cu efecte grave în cultura naţională. Dintre acestea, autorul va menţiona corupţia vieţii morale, degradarea binelui, încălcarea brutală a sincerităţii şi folosirea drepturilor politice numai pentru interese personale. Analiza acestor trăsături devine mai clară în studiul Sufletul neamului nostru, calităţi bune şi defecte prezentat într-o conferinţă ţinută la Ateneu în 21 februarie 1910, în care, între altele, se ocupă de atitudinea faţă de muncă, tăria de caracter, credinţa religioasă, pasiunea pentru politică, spiritul întreprinzător, conformismul şi solidaritatea, gregarismul, tradiţionalismul, în raport cu dorinţa de occidentalizare. Astfel, în manifestările spiritului întreprinzător, la începutul secolului XX, autorul constată că românul în calitate de producător: ,,aşteaptă întotdeauna să vadă ce fac alţii ca să înceapă şi dânsul. Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul. Nici cele mai energice sfaturi nu reuşesc ai clătina rutina şi al îndrepta spre întreprinderi individuale” (1998, pag. 40).

Comparativ cu spiritul industriaşului occidental, cel românesc prezintă o motivaţie cu totul deosebită; ,,sufletul industriaşului din ţările apusene este stăpânit de frigurile muncii şi riscurile luptei. Pe când în sufletul industriaşului român regăsim numai abilitatea 66

Mictat A.GÂRLAN

politicianului. Capitalistul român nu are încredere în forţele lui individuale….ca cel mai sărac dintre compatrioţii săi, el se bizuie exclusiv pe protecţia statului“ (1998, pag. 40). În concepţia lui C. Rădulescu Motru ,,cunoaşterea sufletului unui neam cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoaştere trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care se stabileşte orişice altă cunoştinţă despre lumea fizică”. (1998, pag. 34). După trei decenii de activitate ştiinţifică, el completează tezele personalismului energetic cu analiza vocaţională.

Pentru aceasta, mai întâi a făcut o distincţie între individualitate şi vocaţie. Pe prima o regăsim în orice manifestare psihologică, pe când cea de a doua aparţine numai operelor de cultură, prezente la individualităţi puternice, exprimând performanţe supramedii. În cazul însuşirilor vocaţionale la români, el lansează ideea discutabilă a Marelui Anonim, preluată mai târziu şi de Lucian Blaga. În spiritualitatea românilor raportată la cea apuseană el constată o mare lipsă de individualităţi reprezentative, aportul acestora la fondul culturii universale fiind foarte scăzut. În această privinţă, ceea ce izbeşte din primul moment este contribuţia foarte scăzută a celor din partea de sus, faţă de munca anonimă şi contribuţia foarte mare a celor din partea de jos a societăţii. Dacă în Occident regăsim opere desăvârşite numai prin individualităţi de geniu - în opinia autorului – românii s-au afirmat numai prin colaborări colective, prin unificare lingvistică, prin arta populară, prin latura instrumentală a muncii, prin obiceiurile pământului, organizarea juridică etc. Dar această observaţie este amendabilă pentru că şi la români se pot nota personalităţi de talie europeană precum N. Olahus, D. Cantemir, M. Eminescu, C. Brâncuşi sau H. Coandă. Totuşi ideea Marelui Anonim, cu predominarea la români a efortului colectiv faţă de cel individual, va fi susţinută şi de alţi filozofi. Prin această constatare, el explică o serie de disonanţe apărute în scăderea constantă a interesului românilor pentru occidentalizare, de la 1848 până în perioada interbelică.

Cauza afirmată de autor este că individualismul european, trecut prin ţărănismul şi imitaţia românească, a realizat în România numai rezultate mediocre, în loc să producă opere minunate ca în Apus. Astfel: ,,pe câmp economic, individualismul apusean, în loc a deştepta spiritul capitalismului întreprinzător, a deşteptat poftele de prădare a avutului public.

Niciunde ca în România, individualismul n-a creat mai mulţi indivizi lacomi, cu mai puţine vocaţiuni individuale. Conştiinciozitatea, perseverenţa în muncă, aprecierea timpului, toate aceste însuşiri pe care le admirăm la oamenii de vocaţie din Apus, nu s-au revărsat asupra muncii româneşti. Europenizarea a adus după sine o industrie parazitară, un comerţ bancar putred, o agricultură care ocoleşte munca pământului şi trăieşte din legi de expediente, a fabricat indivizi români plini de pofte şi planuri fantastice,….dar nu a fabricat, decât foarte rar indivizi productivi şi statornici în muncă, care să ia răspunderea unor opere durabile” (1984, pag. 738). În cadrul analizei privind rolul vocaţiei în progresul general, el precizează o relaţie de opoziţie între ,,colaboraţia anonimilor” şi slaba promovare socială a iniţiativei individuale, care constituie baza capitalismului european. La baza culturii apusene, remarcă el, se află dispoziţiile vocaţionale şi nu egoismul indivizilor. În opinia lui, personalismul românesc a fost condus în ultima sută de ani de un temperament anarhic. De aceea, cultura şi vocaţia românilor trebuie să intre sub conducerea unei voinţe luminate, în direcţia unui personalism energetic. Pe baza acestor observaţii, el va elabora în anul 1937 studiul Psihologia poporului român, editat de Societatea Română de Cercetări Psihologice Bucureşti, în care va fundamenta un nou model metodologic, cu plasarea în domeniul psihologiei sociale a întregii problematici de determinare şi explicitare a însuşirilor sufleteşti ale unor populaţii. În concepţia sa, aceste însuşiri se condiţionează prin 3 factori: 67

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

- fondul biologic ereditar al populaţiei; - mediul geografic; - caracterele instituţionale dobândite de populaţie în timpul evoluţiei sale istorice. În fondul biologic interesează dispoziţiile normale şi mai ales patogene care influenţează viaţa psihică a populaţiei. Dispoziţiile normale interesează mai puţin, acestea fiind dirijabile; cele anormale sunt mai importante pentru că ies de sub controlul oricărei educaţii. În mediul geografic se cuprind toate formele de energie care înconjoară şi provoacă reacţii în psihologia populaţiei, respectiv: clima, natura solului, mijloacele de producţie, terenul muncii, flora, fauna, natura graniţelor etc. În caracterele instituţionale se cuprind toate manifestările tipice de natură spirituală. Aceste manifestări aparţin experienţei istorice a comunităţii care, prin tradiţie, se repetă în mod constant pe perioade îndelungate. În ele se cuprind limba şi limbajul, obiceiurile morale şi juridice, concepţiile preferate în preţuirea lumii şi a vieţii, trăsăturile naţionale. El menţionează că gradul de influenţă al celor 3 factori este variabil. Pentru populaţiile cu un mare trecut istoric, actualitatea sufletească este mai puternic influenţată de caracterele instituţionale ajunse şi ele la o puternică consistenţă. În comunităţile cu instituţii spirituale inconsistente, factorii ereditari şi de mediu au o influenţă covârşitoare. De aceea, specifică C. Rădulescu Motru ,,nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională. Sunt populaţii care trăiesc mii de ani fără ca în sufletul lor să prindă rădăcini caracterele instituţionale. Ele trăiesc într-o veşnică copilărie având un suflet stăpânit când de influenţa eredităţii biologice, când de influenţa mediului geografic“ (1998, pg. 12-13). La popoarele care se ridică la o cultură naţională se pot nota şi particularităţi de cristalizare a experienţelor istorice în instituţii cu funcţii spirituale specifice.

La rândul lor, instituţiile odată înrădăcinate, preiau conducerea întregii vieţi psihologice a comunităţii cu impunerea de noi norme celorlalţi factori de mediu şi chiar celor ereditari. În consecinţă studiile de etnopsihologie se vor diferenţia şi particulariza, de exemplu, pe psihologia socială a poporului francez, psihologia socială a poporului englez, psihologia socială a poporului rus etc. , fiecare cu structura şi destinul său. Aşa înţelegând lucrurile, el prezintă şi dificultăţile acestui domeniu ştiinţific: ,,cu cât cultura unui popor este mai veche şi mai originală, cu atât obiectul de studiu al acestei ştiinţe despre acest popor este mai mare şi mai specific. La fel şi invers. Cu cât un popor este mai tânăr, cu o cultură mai nouă sau mai puţin originală, cu atât şi ştiinţa noastră despre el va fi mai restrânsă şi mai puţin specifică“ (1998, pag. 14). Cu aceste observaţii va nota şi faptul că: ,,această situaţie este valabilă şi pentru psihologia socială a poporului român” (1998, pg.15).

Astfel, C. Rădulescu Motru ridică două probleme de factură metodologică, una a dificultăţilor de circumscriere a însuşirilor naţionale şi alta privitoare la finalitatea lor. Astăzi, în alţi termeni, ordonăm aceste probleme pe capitole de diagnoză şi respectiv prognoză a comportamentelor etnice. În acest sens, autorul face câteva observaţii de reală acuitate, astfel: ,,oricâte date statistice şi observaţii scoase din experienţă am avea despre viaţa sufletească a poporului român, întrucât lipseşte conştiinţa clară a finalităţii spirituale a acestei vieţi, interpretarea datelor se va face în mod nesigur. Datele pot cel mult să justifice o finalitate spirituală dezvăluită prin instituţii precise şi desăvârşite, dar, când această finalitate nu este dezvăluită sau este dezvăluită nebulos şi fragmentar, atunci ele pot servi cel mult ca indicii supuse unei discuţii. Conştiinţa poporului român are până acum despre finalitatea spiritualităţii sale numai indicii şi încă indicii vagi” (1998, pg.15). În continuare, comparativ cu specificul culturilor occidentale, sunt dezvoltate observaţii personale mai vechi, puse sub semnul finalităţii trăsăturilor constatate. Putem 68

Mictat A.GÂRLAN

spune că sub o altă formă şi el a dezvoltat ideea definirii etnicului românesc prin interetnicitate europeană. Astfel, el pune în discuţie relaţia de asemănare a individualismul românesc dominat de tradiţia muncii colective, cu cea a individualismul occidental care ar fi lipsit de această tradiţie. Pentru că ,,la românii din lumea satului, fiecare sătean face numai ce face toată lumea. Altfel, ei nu se regăsesc în rândul lumii. La români, a ieşi din rândul lumii nu este un simplu risc, ci o curată nebunie” (1998, pg. 16).

Prin urmare, individualismul românesc ar fi de altă factură decât cel apusean.

Individualismul burghez (apusean) este creator de instituţii şi chiar comercial în planul vieţii social-economice, pe când cel românesc este considerat: ,,o simplă reacţie subiectivă, manifestarea unui egocentrism sub influenţa factorului biologic ereditar”(1998, pg. 17).

Ajuns la această concluzie el pune o nouă problemă cu întrebarea dacă individualismul românesc ar putea fi modelat sau nu, din care va deriva o altă trăsătură la români, respectiv lipsa spiritului comercial. El susţine această trăsătură - defect cu observaţia că marea majoritate a populaţiei de la sate ,,nu ştiu a valora lucrurile după valoarea lor de schimb, ci numai după valoarea lor subiectivă de uz”. De asemenea, nici timpul nu este preţuit ca la popoarele din Apus, situaţie faţă de care notează: ,, în târguri, românul stă şi se tocmeşte ceasuri întregi pentru lucruri de nimic; tot aşa cum la petreceri îşi pierde zile şi nopţi întregi”(1998, pg. 25).

O altă caracteristică-defect la români ar fi neperseverenţa faţă de lucrul început. În privinţa ei, autorul face apel la un citat din Ion Creangă, respectiv : românul este greu până se apucă să facă ceva, că de lăsat se lasă uşor. La această însuşire C. Rădulescu Motru se opreşte cu mai multă atenţie şi remarcă faptul că în agricultură, un român posesor de pământ este cel mai muncitor şi mai perseverent proprietar agricol. Fie câştigul cât de mic, el nu se îndură la părăsirea ogorului său. După opinia autorului, lipsa de perseverenţă nu ar fi specifică românilor. Neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia prin secolul al XIX-lea, odată cu europenizarea şi înnoirea statului român, prin imitaţia instituţiilor apusene. Odată cu aceste înnoiri, în ocuparea slujbelor de stat, românii au intrat în epoca improvizaţiilor profesionale prin imitarea statelor occidentale. La toate popoarele civilizate, perseverenţa la lucru se susţine printr-un singur mijloc: selecţia candidaţilor în slujbe şi profesiuni, lucru care la noi nu s-a petrecut. Oriunde în lume, selecţia pe funcţii şi persoane se operează controlat, în mod raţional. Acolo unde profesiunile se ocupă fără selecţie, pe alte criterii decât cele de performanţă şi randament, apare şi neperseverenţa la lucru. Concluziile sale au fost că şi în cazul acestei trăsături se obţine aceeaşi disonanţă ca în cazul individualismului, respectiv, o nepotrivire între factorul ereditar şi cel instituţional, între fondul natural de capacităţi şi structura instituţiilor nou create. Românul, prin natura sa este răbdător, conservator şi tradiţionalist, dar acest set de trăsături naturale au fost pervertite de o viaţă instituţională greşită, prin imitarea unor instituţii străine. El a devenit lipsit de perseverenţă pentru că instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii. Întâlnim aici accentele critice ale autorului, cu formulări prezente din faza de tinereţe din ciclul de lucrări Cultura română şi politicianismul, în care pe lângă defecte el recunoaşte şi o serie de trăsături favorabile, pe care le pune în discuţie în funcţie de motivaţia şi finalitatea acestor calităţi / defecte, în unitatea sufletească a poporului român.

După C. R. Motru, fără discuţii filozofice asupra finalităţii tipului de cultură dorit de români, spiritualitatea care insuflă acest tip este bine cunoscută. Această finalitate, pe terenul vieţii sociale, politice şi economice, după părerea autorului, poartă denumirea de spirit burghez. De fapt, astăzi l-am putea denumi spirit occidental. Se pune problema dacă se pot potrivi aceste caractere şi psihologii, cel puţin cu spiritualitatea românească. În opinia sa, 69

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

spiritul occidental pe terenul vieţii economice aduce un sentiment de supunere faţă de opinia majorităţii, cu o atitudine de respect faţă de obligaţiile liber contractate. Pentru un occidental nu există comerţ unde angajamentele contractate să nu fie respectate, iar pentru el comerţul este primul domeniu de activitate. Pe teren economic, la împărţirea beneficiilor, spiritul occidental consideră libera concurenţă un judecător suprem. Cine reuşeşte în concurenţă are drept la beneficii. Cine pierde în concurenţă nu are dreptul să invoce apartenenţa etnică pentru că lupta pe piaţă se dă între indivizi cu drepturi egale. În domeniul vieţii sociale, acelaşi spirit occidental a făcut din iniţiativa individuală virtutea supremă a progresului. Pentru a păstra cultul acestei virtuţi el o transformat proprietatea individuală într-un fundament al vieţii sociale. Pe terenul vieţii politice, acest acord este slab.

Democraţie există, dar se ştie că legile, obligaţiile şi angajamente asumate nu sunt respectate.

Grav este că nerespectarea lor nu se datorează unei greşite sau incomplete educaţii cetăţeneşti. Nerespectarea legilor în psihologia românilor, în opinia sa, ar fi manifestarea directă a unui individualism subiectiv, care, la români ar reprezenta un titlu de mărire şi putere. În această privinţă, din perspectiva timpului opiniile sale pot fi considerate cam exagerate, dar formularea trebuie localizată la perioada antebelică.

Privitor la viaţa economică acest acord ar fi şi mai vag. Libera concurenţă este insuficient integrată în moravurile poporului nostru pentru că ,,românul cere protecţie şi beneficii numai pentru că este român” (1998, pg. 29). Aici C. R. Motru se prezintă foarte critic. Dimpotrivă, în tradiţia de peste un secol a românilor a existat o toleranţă cu tendinţe spre deschidere şi cosmopolitism, inclusiv interese de promovare a capitalului străin.

Românii nu s-au speriat de concurenţa străină. Ei au înţeles că prin concurenţă se vor promova produse noi, tehnice sau culturale, cu caracter performant, iar interdicţia la import de produse străine pe criterii naţionaliste a fost întodeauna mai slabă. În viaţa socială apuseană, unde se produc cele mai semnificative mutaţii şi manifestări, autorul remarcă că acest fapt este cu desăvârşire inexistent la români, pentru că: ,,gestul iniţiativei individuale pentru susţinerea progresului social cu întreprinderi mici şi mijlocii, riscante sau prin inovaţii personale, este cel mai plăpând vlăstar al sufletului românesc. ... şcoala nici măcar după un secol de înnoiri europene nu l-a putut fortifica. S-a ajuns la ceva contrariu“ (1998, pg. 29). În anul 1937, referitor la această situaţie, face următoarele observaţii: ,,tinerimea noastră nu fuge de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale; dacă se poate fără libera concurenţă, care să se răsplătească nu după produsul ei, ci după intenţiile muncitorului” (1998, pg. 30). De asemenea: ,,sub mantia naţionalismului, membrii corpului didactic au strecurat în inima tineretului nostru tendinţe antiburgheze [antioccidentale]: unii prin propagandă directă, alţii prin toleranţă pasivă. Mentalitatea tinerimii noastre nu este un accident romantic, ci o fatalitate ereditară “ (1998, pg. 31). De fapt, el va restrânge problema finalităţilor etnoculturale româneşti la un acord / dezacord cu specificul psihologiei occidentale, cu precizarea unor direcţii fundamentale în cercetarea ştiinţifică românească. În concepţia sa, dacă această înrudire există, atunci prin aplicarea sinceră a principiilor de politică economică vest-europeană se va putea progresa rapid, pedepsind apucăturile care ne îndepărtează. Iar dacă această înrudire nu există, atunci înainte de a copia alte instituţii europene, este necesar a vedea cine suntem şi ce putem face, pentru a nu rămâne străini în propria noastră spiritualitate.

Ulterior tema finalităţii energiilor spirituale este dezvoltată în Românismul - Catehismul unei noi spiritualităţi şi în Etnicul românesc, cu plasarea ei pe seama deciziilor politice. După 70

Mictat A.GÂRLAN

părerea sa, aceste decizii au prezentat două mari slăbiciuni, perpetuate pe o perioadă îndelungată de timp, de la cea paşoptistă până la cea interbelică. La peste o jumătate de secol distanţă, el va relua teza formelor fără fond a lui Titu Maiorescu şi va amenda politicianismul românesc, care ar fi avut o evoluţie în afara românismului. În opinia lui, acest politicianism s-a remarcat printr-o lipsă de încredere condamnabilă în virtuţile neamului, mai ales din partea curentelor politice conservatoare, precum şi o imitare cu uşurinţă a unor instituţii străine, fără fond, din partea curentelor liberale.

El era convins că poporul român, tânăr prin cultura sa, are dreptul la o politică proprie în concertul european bazată pe o educaţie superioară a însuşirilor sale naturale.

Fiind un popor capabil de unitate naţională, fără a fi asupritor, inteligent dar fără reuşită în viaţa practică, moral şi brav fără a fi războinic, oţelit în lupta cu moartea şi sărăcia, românismul a fost lipsit de canalizarea spre o tehnică superioară a muncii. Politicienii care iau văzut şi administrat sărăcia nu au fost în stare să-l îndrumare spre a fi mai econom. Nici la nivelul funcţionarului public nu s-a găsit o şcoală cu un mod de educaţie a respectului faţă de lucrul şi avutul public. Toată tehnica modernă care face forţa altor neamuri, la români a rămas numai pe ceea ce le-a dat natura. La fel şi alte însuşiri necesare în viaţă economică au rămas la nivelul unor simple trăsături naturale. şcoala nu i-a ales dascălii care să-i mijlocească dobândirea unor aptitudini profesionale pentru comerţ, industrie, servicii, pe baza cărora românii întreprinzători să poată pătrunde în concurenţa mondială. Întâlnim aici unele atitudini critice prezente în pagini de tinereţe din Cultura română şi politicianismul.

Dar pentru tema noastră de cercetare ştiinţifică, ceea ce trebuie de remarcat la C. R. Motru constă în faptul că a realizat prima teoretizare, corect fundamentată a raporturilor complexe dintre etnic şi naţional, din literatura românească. Cadrul său explicativ, este prezentat în lucrarea Etnicul Românesc18 cu prima ediţie în anul 1942, temă pe care o dezvoltă în domeniul conştiinţei de comunitate, analizată interdisciplinar (antropologie, etnologie, psihologie, sociologie generală), cu adaptare finală la domeniul psihologiei sociale. În concepţia sa, conştiinţa de comunitate de la starea amorfă a popoarelor primitive spre cea structurata a popoarelor contemporane, are o evoluţie în trei faze: conştiinţa comunităţii de origine, a comunităţii de limbă şi a comunităţii de destin, cu o diferenţiere graduală între ele, acestea fiind tot atâtea etape în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

Membrii unui popor uniţi prin conştiinţa comunităţii de origine, au un fond rasial comun cu o organizare socială foarte stabilă, care poate dura timp îndelungat fără nici o schimbare, cu o mare rezistenţă la invazia unor elemente străine, cu manifestări aproape instinctive, reduse până la orbire. Cu toate acestea: ,,societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă nu au o energie proprie pentru evoluţia lor pot dispare prin degenerare. Acesta este cazul multor societăţi de sălbatici care vegetează până în zilele noastre. În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origine în cea de limbă. Limba este instrumentul care înlesneşte comunicarea între membrii societăţii şi astfel devine posibilă cultura, adică acumularea experienţei sociale de la o generaţie la alta. Limba pe lângă acest rol de instrument, îl mai şi pe cel de creaţie’’(pag. 14). Iar marea dezvoltare comunitară are loc pe baza comunităţii de limbă şi nu pe aceea de origine. Prin cultivarea limbii: ,,un popor începe a cunoaşte, ceea ce este şi ceea ce poate, …naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stăruinţei cu care fiecare din aceste popoare şi-au cultivat limba’’.

Acest proces s-a dezvoltat în lumea oraşelor, a marilor aglomerări de populaţie unde nimeni nu mai pune probleme de origine şi tradiţie. În lumea oraşelor este nevoie de o 71

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

limbă cu altă valoare de circulaţie, spaţiu în care C.R. Motru notează că: ,,Este cu totul altfel în aglomeraţiile mari de populaţie, în care a slăbit sau chiar a dispărut comunitatea sufletească întreţinută prin tradiţiile etnicului. Aci, ne mai fiind o intimitate de toate zilele între vorbitori, cuvintele schimbate între ei trebuie ca prin proprietăţile lor să producă comunitatea de suflet necesară pentru a fi înţelese. De aceea, cu multă dreptate limba a fost considerată un factor fundamental în constituirea naţiunilor moderne. Fără o unitate de limbă nu se poate concepe unitatea viaţii naţionale. Şi unitatea de limbă, pentru aglomeraţiile mari de populaţie, nu o dă direct limba vorbită în etnicul satului, ci o dau perfecţionările care se adaugă acesteia’’(pg. 81).

Referitor la limba românilor el remarcă faptul că influenţele slavone şi greceşti au dăinuit foarte mult, chiar până în zilele de azi, sub alte forme: ,,Cărţile slavone şi greceşti nu se mai traduc, dar nici limba română nu se bucură încă de un respect desăvârşit. Ea nu-şi are recunoscută autonomia. Întârziată prea mult în rolul său de a servi ca limbă de traducere, ea nu are îndeajuns autoritatea necesară de a impune un înţeles precis cuvintelor sale şi încă mai puţin autoritatea de a stăvili năvala neologismelor. Aceasta nu s-ar fi întâmplat, dacă în secolele trecute ea ar fi fost dintr-un început folosită de biserică şi apoi treptat de gândirea românească în legi, în ştiinţă şi în literatură. Lipsa de a fi făcut un lung stagiu se răzbună astăzi. Sperăm, însă, că prin mijlocirea instituţiilor şcolare şi de cultură ale Statului să înlăture aceste neajunsuri, aşa încât limba să-şi îndeplinească pe deplin rolul la care este chemată pentru realizarea unităţii noastre naţionale (pg. 83).

La cele două forme de etnic, unul fundat pe conştiinţa comunităţii de origine şi altul pe cea a comunităţii de limbă, o dată cu organizarea modernă a statelor europene se adaugă un al treilea nivel, fundat pe conştiinţa comunităţii de destin. Acest al treilea nivel, C.R. Motru îl reconsideră ca foarte important în momente de război şi îi acordă o deosebită atenţie. În evoluţia relaţiilor etnice şi internaţionale, peste nivelul conştiinţei de origine îngemănat cu cel de limbă, se suprapune şi se dezvoltă conştiinţa comunităţii de destin.

Acest al treilea nivel ,,nu vine din tradiţie şi nu este latentă, ci este una clară, luminoasă, fiind sprijinită pe voinţă’’. Din conştiinţa comunităţii de destin ,,fac parte cei care ţin la linia unui destin comun cu preţul oricărui sacrifıciu’’. El va face această delimitare în contextul timpului său, al României anului 1941, sfâşiată de război şi de rapturile teritoriale ale ţărilor vecine, faţă de care pune problema conştiinţei comunităţii de destin pe doua mari planuri; unul referitor la delimitarea suveranităţii naţionale şi al doilea la statutul minorităţilor etnice, astfel: ,,în amândouă [planurile] ordinea de fapte pentru o bună orientare politică nu se poate face decât pe baza unei cunoştinţe ştiinţifice a etnicului de destin’’ (pg. 127).

Doar că acest al treilea nivel de conştiinţă pentru el este mai mult un deziderat, faţă de care se întreabă retoric: ,,Există oare pe teren politic asemenea comunităţi de destin, şi dacă există, cum s-au organizat şi cum influenţează ele conducerea actuală a politicii internaţionale ? Aceste comunităţi de destin există şi sunt foarte puternice. În primul rând sunt: Comunitatea naţional-socialistă germană, Italia fascistă şi Imperiul japonez, după care urmează altele pe cale de constituire. Între ele sunt câteva diferenţe dar structura lor de bază este aceeaşi. În rândurile ce urmează, noi avem în vedere Comunitatea naţionalsocialistă germană a cărei organizare exercită cea mai puternică influenţă în politica mondială’’ (pg.124).

Cu înţelegere faţă de situaţia critică a timpului său, el vede viitorul României ca fiind plin de neprevăzut şi de aceea recomandă o solidarizare nu numai între membrii naţiunii, ci între toate naţiunile cu aceluiaşi destin. Astăzi, când după anul 2007 România a aderat 72

Mictat A.GÂRLAN

la Uniunea Europeană, este uşor a spune că previziunile sale au fost corecte, respectiv: ,,Europa viitoare va fi organizată pe baza comunităţii de destin. Naţiunile ameninţate de primejdii comune îşi vor asigura viitorul printr-o apărare comună şi astfel vor intra împreună în acelaşi spaţiu vital. Ele vor trebui să recunoască deasupra suveranităţii lor o organizare juridică supra naţională, cerută de legea propriei lor conservări. O organizare juridică supra naţională va trebui, de asemenea să soluţioneze şi vechea problemă a minorităţilor străine de pe teritoriul unei naţiuni. Ştiinţa etnicului este chemată să găsesc un leac şi iredentismului naţionalist de odinioară’’ (pg. 128).

Pe aceste direcţii de cercetare, obiectul etnopsihologiei după C.R. Motru, ar fi descrierea şi explicarea condiţiilor care întreţin cele trei forme ale conştiinţei de comunitate, care devenind foarte larg recomandă: ,,să se introducă despărţiri şi să se cerceteze îndeosebi etnicul redus la comunitatea de origine, faţă de etnicul întins la comunitatea de limbă şi destin’’. În mod aplicativ, comunitatea de origine reprezintă etnicul, iar comunitatea de limbă şi destin reprezintă naţiunea. În acest sens, pentru cercetarea şi înţelegerea acestui domeniu: ,,Vom analiza din viaţa sufletească socială, atât cât va fi nevoie pentru înţelegerea etnicului.

Această comunitate de suflete o numim etnic. Avem înaintea noastră un etnic ori de câte ori constatăm între membrii unei populaţii manifestări sufleteşti tipice, care se repetă din generaţie în generaţie. Etnicul poate fi mai restrâns sau mai întins. Cel mai restrâns în zilele noastre, are totuşi mărimea unui sat. Cel întins se identifică, de regulă, cu naţiunea. Sunt însă cazuri când etnicul depăşeşte hotarele legale ale naţiunii. Între etnicul restrâns şi etnicul întins există diferenţe esenţiale. Etnicul restrâns este mai bogat în manifestări tipice. Etnicul întins este mai sărac în manifestări tipice, păstrează totuşi pe cele mai caracteristice. Astfel, în mijlocul unei naţiuni, unde se găsesc ambele feluri de etnic, cel mărginit la sat constituie o comunitate sufletească mai bogată în manifestări tipice, decât etnicul întins peste teritoriul întregii naţiunii. Această diferenţă se exprimă şi prin gradarea spiritului de tradiţie. Este de mult cunoscută puterea pe care o are tradiţia în mijlocul populaţiei unui sat, în comparaţie cu aceea pe care o are în mijlocul unei populaţii numeroase. Cea mai bună exemplificare a etnicului se face de aceea prin sat. Satul este celula nepieritoare care întreţine continuitatea Etnicul constituie astfel în viaţa societăţii omeneşti un complex de manifestări tipice pe care individul le găseşte de la naştere şi la care el se adaptează fără împotrivire. El intră ca o verigă în lanţul unui mecanism care şi-a început funcţionarea înainte de el şi o va continua şi după el’’(pg. 35). În practica observaţiei se poate constata că în fiecare mediu etnic manifestările de tipicalitate nu sunt uniforme. Chiar în spaţiul restrâns al satului sunt locuitori care practică obiceiuri într-un mod mai personal faţă de ceilalţi: ,,în atitudinea, gesturile şi limbajul unora este ceva care îi distinge şi îi constrânge pe ceilalţi să-i ia drept modele. În satele româneşti acest lucru se observă des şi foarte uşor. Locuitorii care trec drept modele nu sunt din cei bogaţi, cu influenţă politică şi nici din cei mai instruiţi. Dimpotrivă. Modelele sunt alese dintre aceia care au un prestigiu aparte de curăţenie sufletească, sau cum se zice deseori de omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte este legat totdeauna de vechimea familia. Prestigiul îl au de drept băştinaşii. Cei nou-veniţi în sat, oricâte însuşiri personale ar avea, ei întotdeauna vor fi nişte venetici, care cu greu reuşesc a-şi găsi neveste şi chiar prieteni credincioşi în rândul băştinaşilor. Prin această distincţiune concedată modelelor se introduce în conştiinţa etnicului o portiţă pentru inovaţii’’(pg. 38).

Dar prima şi cea mai caracteristică formă de prezentare a conştiinţei etnice este limba şi producţia literară. Limba pentru micul grup sătesc este un simplu mijloc de 73

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

comunicaţie între membrii săi. Aceştia n-au la început nici o conştiinţă despre rolul limbajului şi mai ales despre funcţiile creatoare ale limbii. La sate toţi vorbesc o limbă aşa cum s-a vorbit din tată în fiu. În cazul României înainte de perioada instituţiilor culturale, a existat o îndelungată epocă a credinţei în latinitate cu un mare efect benefic, faţă de care C.R. Motru va nota următoarele: ,,descoperirea originii neamului românesc în glorioasa Romă antică a fost pentru etnicul sătesc mai mult decât o înviorare; a fost pentru el o viaţă nouă care dintr-o dată a lărgit conştiinţa lui până la orizontul conştiinţei naţionale. Noi acei de astăzi, cari suntem născuţi în orizontul conştiinţei naţionale, abia ne putem închipui îmbărbătarea produsă în sufletul comunităţii româneşti de această descoperire.

Fără credinţa în latinitate nu s-ar fi putut forma conştiinţa naţională a etnicului românesc, ea fiind aceea care a dus la înlăturarea izolării satelor’’(pag. 43).

Este clar că etnicul întins prin mijlocirea oraşelor, pierde din caracterele originare ale etnicului restrâns de origine sătească. În etnicul extins conformismul la tradiţie şi în special la ceremoniile de familie este mai slab, în schimb acest etnic preia preocupări de un nivel mai înalt. Prin instituţiile culturale ale oraşului ,,oamenii de vocaţie lărgesc orizontul conştiinţei comunităţii săteşti. Ei transformă înrudirea de origine în conştiinţă naţională. Familia nu mai este mărginită la bătrânıi satului, ci se întinde dincolo peste veacuri la originile naţiunii de limbă şi de destin comun. În instituţiile de oraş, după care apoi se vor lua şi instituţiile de sat, preocuparea merge spre totalitatea naţiunii, care apare ca o fiinţă de sine stătătoare deasupra oamenilor luaţi individual. Naţionalismul modern este produsul muncii culturale din instituţiile oraşului. Progresul lui a mers paralel cu progresul acestor instituţii’’ (pg. 42). Astfel în drumul spre conştiinţa naţională fiecare popor ajunge în intervale diferite de timp, iar după Motru evoluţia are loc astfel: ,,etnicul legat de configuraţia teritoriului, de moştenirea biologică, tradiţiile de familie şi de obiceiurile practicate din tată în fiu se ridică la conştiinţa comunităţii de origine. În etnicul cel mai restrâns conştiinţa acestei comunităţi iese la lumină, cel puţin ca o apărare contra străinului.

Apoi etnicul prinde a lua cunoştinţă de comunitatea de limbă. În literatura populară avem aurora acestei conştiinţe. Odată conştiinţa comunităţii de limbă înfiripată, etnicul are pregătită calea de trecere spre cea naţională. Limba este instrumentul cel mai de seamă al acestei treceri fiindcă ea înlesneşte colaborarea oamenilor de vocaţie din cuprinsul unei ţări în instituţiile de cultură ale oraşelor. Instituţiile de cultură pregătesc la rândul lor conştiinţa comunităţii de destin care desăvârşeşte conştiinţa naţională’’ (pg. 46).

Pe toate treptele de manifestare a conştiinţei de comunitate etnicul se prezintă ca o totalitate ,,de însuşiri şi scăderi sufleteşti’’ din care rezultă o serie de manifestări caracteristice, multe din ele la nivelul bunului-simţ: ,,Dar bunul-simţ nu poate prinde structura dinamică a manifestărilor. Şi aci este partea lui slabă. Aceste însuşiri şi scăderi din sufletul oricărui om individual, dar nu statistica însuşirilor este hotărâtoare, ci valoarea de circulaţie a fiecăreia dintre ele. Numai cu aceasta din urmă este de ţinut în seamă la caracterizarea etnicului’’ (pg. 122). După părerea noastră, aceasta este cea mai importantă observaţie a sa, faptul că din planul trăsăturilor individual-psihologice, etnopsihologia le extrage ca semnificative, numai pe cele care au o valoare de circulaţie socială. În absenţa acestor elemente de circulaţie, frecvenţă şi de valoare publică, însuşirile etnice rămân doar simple trăsături personale.

Cu toate aceste concluzii valoroase, etnopsihologia lui a rămas cantonată în domeniul psihologiei generale, cu ceva apel la cea diferenţială şi cu mari dificultăţi de încadrare a ei în domeniul psihologiei sociale aplicate. El insistă permanent pe relaţia dintre caracterul 74

Mictat A.GÂRLAN

omului individual şi fondul sufletesc al unui popor, de exemplu: ,,am spus mai înainte că etnicul este sufletul unei naţiuni. Această definiţie are nevoie de o precizare în ceea ce priveşte cuvântul suflet. Mai întâi, nu trebuie să înţelegem prin suflet o entitate metafizică, ci o unitate de viaţă legată de o orientare conştientă. Suflet în înţeles larg au şi animalele, fiindcă oriunde constatăm o simţire conştientă, trebuie să admitem şi existenţa unui suflet. Dar cuvântul suflet are şi un înţeles restrâns, care mărgineşte sufletul la om. În acest înţeles restrâns, el este simţirea împreunată cu o conştiinţă a eului’’ (pg. 111).

Dar la nivelul anului 1941, această definiţie a sufletului în general şi a celui colectiv în special, era surprinzător de sentimentală şi chiar perimată. În Europa aceleaşi perioade, S. Freud19 în cadrul raporturilor conştient/ inconştient, făcuse descoperiri extensive, repede acceptate în toate ştiinţele umane, faţă de care în acel timp o concepţie animist-sufletistă, nu mai era posibilă. Lucian Blaga, încă din 1935, în lucrarea Orizont şi stil, când a dezvoltat teoria matricei stilistice inconştiente, provenită - din celalalt tărâm, specula curent cu aceste noţiuni. Încă de pe atunci se profila ideea unui psihism uman aflat într-o locaţie idealsubiectivă mai largă, supra-ordonată, rezultat dintr-o relaţie interiorizată, de asimilare, de adaptare, de reproducere izomorfă, de inovare, de acomodare la realităţi obiective, în primul rând sociale, filtrată de o mulţime de factori, de sex, de vârstă, stare civilă, origine etnică, de culturală, de educaţie, etc, prin care capătă independenţă, se poate autoregla şi devine o realitate unică. Iar în cadrul acestui psihism-supraordonat, tot ce este de origine socială, este şi psihologic, pentru că în absenţa acestei relaţii apar tot felul de degenerări, fie individualpsihologice, fie ale potenţialului colectiv. Iar noţiunea filozofică de etnopsihologie a lui Motru, bazată pe conceptul de suflet colectiv al popoarelor, are un defect major de neaprofundare aplicativă, cu dificultăţi de operaţionalizare metodologică.

Astfel, C. Rădulescu Motru eminent psiholog, filozof şi teoretician al etnicului românesc al perioadei interbelice, cu toate accentele sale de severitate, uneori polemice, chiar pedagogice, dar întotdeuna bine intenţionate, este cel care a înţeles cel mai bine cauzele şi finalitatea socială a defectelor constatate în psihologia poporului român. În cadrul acestor preocupări, o tentativă de depăşire a dificultăţilor metodologice este reprezentată de apariţia la Sibiu, tot în anul 1941, a primei cercetări experimentale asupra atitudinilor sociale, elaborată de Anatole Chircev, cu titlul Psihologia atitudinilor sociale cu privire specială la români. Această lucrare a fost cea mai avansată cercetare diferenţială a atitudinilor din perioada interbelică, desfăşurată în Transilvania, în mod comparativ pe grupuri de români, germani, unguri şi evrei. În literatura română de specialitate, cu acest autor, intra în utilizare pentru prima dată şi sintagma abordare psiho-socială cu referire la fenomene, realităţi, procese, de exemplu: ,,Din punctul de vedere al psihologiei sociale nu se poate susţine existenţa unei instituţii în afara atitudinilor trăite faţă de ea … Nicăieri nu se găseşte o instituţie, ca realitate psiho-socială care să existe dincolo de conştiinţele membrilor grupului social‘’ (pg.11).

A. Chircev va prelua şi definiţia superficială a opiniei publice dată de Symonds P.20 şi Thurstone L. L.21 ca ,,expresie verbală a atitudinilor‘’ (pg. 43). De asemenea, ca specialist al acestei teme, el va plasa în mod corect trăsăturile de personalitate în domeniul valorilor sociale, în cadrul cărora toate formele de manifestare materială şi spirituală, în măsura în care pot devenii motive de acţiune pentru un individ, grup sau popor, de la mâncare, instrumente muzicale, carte, pictură sau biserică, etc., toate sunt valori sociale, pe diferite grade de semnificaţie, cu efecte de direcţionare a atitudinilor, fie spre, fie contra unor realităţi.

75

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Iar această orientare energetică, mobilizatoare, valorică, reglatorie, polarizată, mai mult sau mai puţin stabilă a comportamentului, individual sau de grup către anumite realităţi o numeşte atitudine socială.

De fapt, în clasificarea atitudinilor după interese şi orientări valorice realizată în 1923 de Ed. Sprager22 în cele 6 tipuri de personalitate (teoretic, economic, estetic, social, politic şi religios), dar mai ales după apariţie în anul 1931 a lucrării Studiul valorilor a lui G.W. Allport şi P. E. Vernon23, s-a generalizat ideea că între atitudini, interese şi valori există relaţii de complementare. Privitor la aceste raporturi, A. Chircev face un recurs al cercetărilor din timpul său cu observaţii pertinente, astfel: ,,Aceste tipuri [de valori] nu au o existenţă pură, în configuraţia lor intra toate valorile din configuraţia celor şase, însă sunt diferit ierarhizate. Analiza factorială făcută de Duffy şi Crissy24, Lurie25, Thurstone, etc, a dus la descoperirea unor factori, în cazul fiecărui autor în parte, în ce priveşte corelaţia pozitivă între diferitele valori ... Primul factor arată o corelaţie pozitivă ridicată cu valorile economice şi politice şi o corelaţie negativă cu valorile religioase şi estetice. Acest factor se caracterizează prin interesul pentru problemele de utilitate imediată, pentru putere (autoritate şi conducere) sau prestigiu. Lurie îl numeşte factorul filistin, ca atare îl acceptă şi Duffy şi Crissy, iar Thurstone îl numeşte interes pentru comerţ. Al doilea factor arată o corelaţie pozitivă ridicată cu valorile sociale şi o corelaţie negativă cu valorile teoretice. Acesta este factorul social, după Lurie, Duffy şi Crissy, sau de interes pentru oameni după Thurstone. Al treilea factor are o corelaţie pozitivă cu valorile teoretice şi o corelaţie negativă cu valorile religioase. El este numit factor teoretic de Lurie, Duffy şi Crissy (interes pentru problemele abstracte de adevăr şi frumos) şi interes pentru ştiinţă de Thurstone. Pe lângă aceşti factori, Duffy si Crissy pun problema existenţei unui factor religios, păstrând unele rezerve în lipsă de date suficiente pentru confirmarea lui. Se constată totuşi, o corelaţie ridicată între valorile religioase şi cele anti-filistine şi anti-teoretice. În tot cazul, existenţa acestui factor este mai mult ca probabilă, întrucât privind problema şi în lumina altor cercetări, întreprinse de Carlson26, Nelson27, Thurstone se constată că atitudinile şi valorile religioase variază în raport cu confesiunea, având în acelaşi timp o corelaţie pozitivă ridicată cu valorile conservatoare şi una negativă cu valorile radicale‘’(pag. 42).

De fapt orice societate normală are un standard ierarhic de valori la care aspiră membri săi; cu cât o persoană reuşeşte a se ridica la trepte superioare, cu atât mai mult va fi recunoscută ca valoare, ea devine ceea ce numim o ,,personalitate socială’’ cu atitudini tot mai favorabile din partea celorlalţi, cadrul social de valori având asupra trăsăturilor de personalitate un efect de filtru, de modelare şi de structuralizare a lor.

Pentru acest studiu experimental de atitudini asupra populaţiei româneşti, A. Chircev28 sub îndrumarea lui M. Draser 29 şi N. Mărgineanu30, va reunii 3 teste de atitudini ,,faţă de anumite valori sociale‘’, respectiv faţă de biserică, naţionalism-internaţionalism şi tradiţie-progres, toate elaborate în cadrul Institutul de Psihologie din Cluj. Aceste teste de atitudini le va aplica pe un număr de 1300 de cazuri, elevi, studenţi, profesori, între anii 1937–1941, prin investigaţii de teren desfăşurate la Cluj, Timişoara, Iaşi, Târgul Mureş şi Sibiu.

De asemenea, aceleaşi teste au fost aplicate şi pe grupuri de români, germani, unguri, evrei, de diferite confesiuni, vârste, condiţii sociale şi economice. Dar metodologia lui a depăşit cadrul unui simple anchete de opinii. Pentru cercetările sale diferenţiale, el adoptă procedura sondajelor de opinii în 4 faze elaborată de L.L. Thurstone, la numai un deceniu de la publicarea lor, cu reducerea unei scale de atitudini din 111 opinii selecţionate, la 11 clase dispuse pe un continuu psihologic, clasa VI fiind în zona de mijloc.

76

Mictat A.GÂRLAN

Redăm mai jos un extras din modul de întocmire a scalei de atitudine faţă de tradiţie şi progres, astfel: Tradiţie

I ±5

II ±4

III ±3

IV ±2

V ±1

VI ±0

VII ±1

VIII ±2

IX ±3

X ±4

XI ±5

Progres

Pentru elaborarea unei astfel de scale se parcurg următoarele faze : 1. alcătuirea setului de opinii /păreri / enunţuri / judecăţi de valoare cu parcurgerea listei de criterii / recomandări din partea autorului pentru prezentarea lor, 2. aprecierea / sortarea opiniilor de către un grup de evaluatori, de preferinţă persoane cu orientare în domeniu, în cazul lui A. Chircev grupul de evaluatori a fost compus din 150 de studenţi (pag. 114). în condiţiile în care alţii autori precum S. Chelcea31 recomandă între 25 şi 50 de cazuri (2004, pag. 355), a fost un prilej pentru elaborarea celor 2 scale paralele în forma A şi B pentru fiecare tip de atitudine, publicate în final la anexa lucrării.

3. calcularea valorii de scală a enunţurilor, moment la care L. Thurstone recomandă utilizarea în calcul formula medianei, dar la care A. Chircev renunţă la recomandarea lui N. Mărgineanu32, pentru a aplica formula mediei aritmetice simple cu aceleaşi rezultate.

4. redactarea finală a scalei în ordine crescătoare, cu rangarea itemilor pe câte două scări paralele (una suplimentare de sinceritate şi validare) cu calcularea coeficienţilor de fidelitate, de eroare etalon, de validitate teoretică, etc .

După tot acest travaliu, A. Chircev constată că asemenea construcţii de scale necesită mult timp, iar clasificările evaluatorilor sunt rareori identice, din care motive şi predicţia lor este mai slabă. De aceea, pentru consolidarea lucrării şi valorificarea materialului adunat va recurge la procedee statistice suplimentare, recent publicate în timpul său, precum Statistics in Psychology and Education a lui Garret H. apărută în editura Green & Co. (1935) şi mai ales din lucrarea Elemente de Psihometrie a lui N. Mărgineanu (1938). Astfel, după obţinerea celor 3 scale tip Thurstone (faţă de biserică, tradiţie-progres, naţionalism-internaţionalism) el continuă fundamentarea cu un studiul suplimentar asupra gradelor de normalitate şi abatere faţă de o curba Gauss normală, cu redistribuţii comparative subgrupuri de studenţi: I. de la medicină, agronomie, litere, politehnică, drept şi comerţ, II. de confesiuni: ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, reformată şi mozaică, III. de origine etnică: români, germani, unguri şi evrei, IV. de sex, bărbaţi, femei, V. de vârstă, 19–20, 19-21, 19-26, 20-23 şi 20-26 ani, Pentru aceste evaluări A. Chircev va apela la următoarele operaţiuni statistice: - calcului sigmei, notată σ, - calculul coeficientului de variaţie - notat cu V, - calculul coeficientului de asimetrie – notat As, - calculul coeficientului de ,,îndoitură", kurtozis – notat Ku, pentru abateri platikurtice sau leptokurtice, - eroarea standard a mediei – notată σM şi - eroarea standard a sigmei – notată σ σ.

De fapt, pe baza acestor demersuri el căuta răspunsuri la întrebările: pe ce norme de 77

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

distribuţie se constituie aceste atitudini, corespund ele sau nu, unor curbe normale de distribuţie? Cu alte cuvinte, atitudinile sunt variabile cu caracter continuu, sau nu? Se pot ele constitui într-o distribuţie gausiană normală, în baza unor cote aranjate după rang? Distribuţia atitudinilor este sau nu similară altor trăsături fizice, psihologice, ca cele de atenţie, memorie, inteligenţă, temperament, aptitudini? Şi de fapt, atitudinile ca mod de exprimare a trăsăturilor de personalitate pot fi ele cuprinse în distribuţii normele, cât de cât predictibile? Sau mai intervin şi alţi factori de genul unor constrângeri sociale exterioare cu efecte de anulare a distribuţiei ,,naturale” a atitudinilor?

Tabelul nr. 1 Reprezentarea grafică după Graham şi A. Chircev a patru tipuri de curbe în raport cu distribuţia normală (extras pg. 94)

În această privinţă, la nivelul anului 1940 în spaţiul american se adunaseră o serie de cercetări ilustrative. Astfel, Allport şi Hariman (citaţi de Rice33,1928) măsurând atitudinea americanilor faţă de Liga Naţiunilor au găsit distribuţii anormale, în sensul că frecvenţele maxime se adunau la extreme şi nu la mijloc în curbe de tip-U. Schanck34 prin investigaţii asupra atitudinii methodiştilor faţă de doctrinele şi reprezentanţii bisericii lor, a obţinut o distribuţie atitudinală extrem de asimetrică, în forma curbei tip-J (pag. 36-37).

Frecvenţa maximă de 92 %, fiind la extrema favorabilă a bisericii, proporţie care exprimă o ridicată consistenţă a atitudinilor la methodiştii examinaţi. La fel, prin măsurarea atitudinilor faţă de divinitate, Allport şi Katz35 constată că la studenţii catolici se obţin distribuţii de tip-J, pentru că majoritatea cazurilor de 89,8 % se plasează la extrema stângă, favorabilă credinţei într-o realitate divină. În cazul lucrării sale, la volumul mare de grafice distribuite pe grupe si subgrupe de lucru, pentru interpretarea şi analiza lor, va publica o reprezentare grafică a diferitelor tipuri de curbe Gauss normale şi anormale obţinute, cu caracter orientativ pe 7 clase de frecvenţă, pe care o prezentăm mai jos, în extras tabelul nr. 1 Pentru toate subgrupele de studiu modul de prezentare al rezultatelor pentru fiecare din cele 3 teste de atitudini este identic. De aceea, din acest evantai de distribuţii comparative, ne rezumăm numai la o prezentare a rezultatelor privitoare la atitudinea studenţilor români, germani, unguri şi evrei, faţă de biserică, tradiţie-progres şi naţionalism-internaţionalism, evident la nivelul perioadei 1936 – 1940.

Astfel, în privinţa atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism în tabelul nr. 2 întocmeşte o reprezentare grafică a lor cu următoarele observaţii. Distribuţia celor patru grupuri etnice nu se face în mod identic. În primul rând se constată o asimetrie negativă 78

Mictat A.GÂRLAN

foarte pronunţată la curbele 1 şi 2, cu o tendinţă ,,leptokurtică" apropiată de distribuţia de tip-J. În al doilea rând, la distribuţiile 3 şi 4, curbură este mai puţin ridicată, mai puţin omogenă şi mai slab consistentă. La primele două curbe frecvenţa maximă este în unitatea 8 de variaţie şi anume la grupul de români cu 56.84%, iar la germani cu 61.79%.

Cu alte cuvinte, studenţii români şi germani sunt într-o proporţie ridicată mai favorabili naţionalismului. Iar studenţii unguri, dar mai ales evrei, la care se constată o mare împrăştiere a cazurilor în procente aproximativ egale şi în toate unităţile de variaţie sunt într-o măsură mai redusă favorabili naţionalismului. Practic la studenţii evrei prima jumătate a cazurilor favorabile naţionalismului este egală cu cea de a doua jumătate favorabilă internaţionalismului.

Tabelul nr. 2 Reprezentare grafică comparativă a atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism pe grupuri de români, germani, unguri şi evrei, realizată de A. Chircev în perioada 1937 – 1938, pe 1300 de cazuri (extras pag. 144 )

În privinţa atitudinii faţă de biserică, la studenţii români, germani şi unguri, A.Chircev constată o accentuată asimetrie spre dreapta, favorabilă bisericii, în curbe de tip-J, mai omogene la studenţii români şi unguri, mai puţin omogenă la germani şi mai slab consistentă la cei evrei, printr-o mai mare ,,împrăştiere platikurtică a opiniilor”, vezi tabelul nr.2.

Aceeaşi prezentare grafică din tab. nr. 2 a fost transpusă în cote de variaţie şi în tab. nr.3. În acesta se poate vedea cum frecvenţa din ultimele două unităţi de variaţie este aproximativ egală la români (40,42% şi 42,35%) şi unguri (36,74% şi 40,96%). În schimb între români / unguri pe de-o parte şi germani / evrei, pe de altă parte, există diferenţe ceva mai pronunţate. El face observaţia că aceste diferenţe sunt semnificative şi prin eroarea standard a diferenţelor dintre mediile aritmetice ale grupelor comparate, cu prezentare în tabelul nr. 4.

Cu alte cuvinte, studenţii români şi maghiari sunt mai favorabili bisericii, decât cei de origine germană şi cu atât mai mult decât cei evrei. Iar concluzia sa este că origine etnică se confirmă ca un factor de diferenţiere a atitudinilor. În privinţa atitudinilor etnice faţă de tradiţie-progres, în toate cele 4 grupuri cercetate tendinţa de grupare a majorităţii cazurilor, nu a fost nici spre dreapta şi nici spre 79

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

stânga, ci spre mijloc. Distribuţia atitudinilor celor patru grupuri are un pronunţat caracter ,,leptokurtic”; apropiindu-se de tipul curbei tip-I, cu un centru foarte ridicat. Astfel, la mijloc, între unităţile de variaţie 5–6, în grupul de români se plasează: 89,97% din cazuri, în cel german: 90,58%, în cel maghiar: 86,05% din cazuri, iar la evrei: 72,91% din cazuri, din total studenţi examinaţi - vezi tabelul nr.3. Dar cu diferenţe semnificative între studenţii maghiari şi români, aceştia fiind ceva mai tradiţionalişti decât cei maghiari; diferenţă pe care A. Chircev o susţine cu o eroare standard a diferenţelor dintre medii ca semnificativă la români, de .025, consemnată cu plus în tabela nr. 4, pag.143. De asemenea, diferenţe semnificative există şi între studenţii evrei şi celelalte grupuri etnice, pe de altă parte.

Tabelul nr. 3 Controlul diferenţelor de atitudini etnice la români, germani, unguri şi evrei realizată de A. Chircev în perioada 1937–1938, pe 1300 de cazuri (extras pag. 143)

D = diferenţa dintre mediile grupurilor respective, σD = eroarea standard a diferenţelor dintre cele doua medii, Valorile semnificative au fost notate cu plus.

În mod similar au fost prezentate şi celelalte scale defalcate pe subgrupuri confesionale, tipuri de facultăţi, subgrupe de vârstă, învăţători şi profesori, cu următoarele concluzii: a) Distribuţia statistică a atitudinilor sociale nu este o distribuţie gaussiană normală, ele se prezintă în diferite tipuri de curbe mai mult sau mai puţin asimetrice. b) Se pot contura două tendinţe generale care determină variaţia lor, acestea sunt: (a) tendinţa de omogenizare-similitudine şi (b) tendinţa de diferenţiere-polarizare. În primul caz, atitudinile sociale tind să devină extrem de apropiate, cu reprezentări grafice apropiate celor asimetrice, cu o concentrare a claselor de frecvenţă spre extreme sau la mijloc. În acest sens avem curbele tip - J şi tip - I. În al doilea caz, atitudinile au tendinţa de diferenţiere, luând forma distributivă a unor curbe cu nuanţe bimodale, mai mult sau mai puţin pronunţate. De această natură sunt curbele tip-U şi tip-P. c) Factorii care determină distribuţia atitudinilor sunt multipli. Aceşti factori au legătură fie cu tendinţele comune ale membrilor unui grup social dat, orientate spre acelaşi obiect, de unde rezultă omogeneitatea şi uniformitatea comportamentului atitudinal; fie cu tendinţe atitudinale diferite, de unde rezultă eterogenitatea lor. În primul caz putem avea o distribuţie de atitudini în forma curbelor tip-J sau de tip-I; în al doilea caz, apar distribuţii tip-U sau de tip-P. d) Se confirmă faptul că şi originea etnică a fost un factor de puternică diferenţiere, în toate cele 3 teste de atitudine aplicate.

80

Mictat A.GÂRLAN

Fără a subestima meritul lui A.Chircev, cu tot efortul său în premieră românească de încadrare ,,psihometrică‘’ a trăsăturilor de personalitate, în melanjul complex al atitudinilor sociale, trebuie să facem şi câteva observaţii critice.

Tabelul nr. 4 Distribuţia comparativă a unităţilor de variaţie din cadrul atitudinilor faţă de naţionalism /internaţionalism, tradiţie /progres şi biserică, pe grupuri de români, germani, unguri şi evrei, realizată de A. Chircev în 1937–1938, pe 1300 de cazuri (extras pag.142)

După opinia noastră cele două scale de naţionalism / internaţionalism şi de tradiţie / progres, ar fi trebuit secţionate de la bun început, în 4 scale mai mici, întrucât fiecare din ele reprezintă o atitudine socială distinctă, ele fiind prea mari şi prea divergente, pentru a fi cuprinse în două scale cu caracter continuu. Analiza valorică primară a acestor ,,instituţii sociale‘’, după cum erau ele numite în terminologia timpului, a fost insuficientă. Ea trebuia operată încă din faza de proiectare a cercetării. Aceeaşi mare divergenţă există şi între atitudinile tradiţionalist / conservatoare, pe de-o parte şi cele progresist / radicale, pe de altă parte, greu de reunit într-o scală continuă, cu distribuţii normale. Dar aceste diferenţe social-valorice de atitudini nu au fost sesizate la timp, cu atât mai puţin teoretizate. În cazul reunirii unor atitudini extreme, sunt foarte probabile riscurile de apariţie a unor curbe asimetrice sau bimodale. Ceea ce s-a şi întâmplat. Într-un capitol final, pe teme de fidelitate şi validitate, autorul, preocupat de extremismul unor atitudini, face următoarele observaţii: ,,Astfel stând lucrurile răsare în mod legitim întrebarea, dacă nu cumva distribuţia mai mult sau mai puţin simetrică şi mai ales intermediară a atitudinilor faţă de tradiţie / progres, este datorată unor insuficienţe metodologice, întrucât scara de atitudini a fost construită în forma unui singur continuu artificial, care în realitate poate este compusă din două variabile deosebite ca natură ? Cu alte cuvinte, distribuţia gaussiană a atitudinii faţă de tradiţie / progres nu cumva datorită tocmai faptului că am contopit două moduri opuse de adaptare atitudinală, într-un continu linear, în loc să avem 2 scări deosebite: una pentru măsurarea atitudinii faţă de tradiţii şi alta pentru măsurarea atitudinii faţă de progres?‘’ (pag.119).

Dar sesizarea acestei erori metodologice a fost târzie, abia spre finalul lucrării, cu referire numai la testul atitudinilor faţă de tradiţie /progres, în condiţiile în care aceste observaţii erau perfect valabile şi pentru scala atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism, dar la care autorul nu mai face referinţe.

De notat că Anatole Chircev (1914-1990) a publicat această lucrare în anul 1941, la vârsta de 26 de ani, iar după ce şi-a dat doctoratul a devenit un renumit profesor universitar 81

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

la catedra de psihologie a Universităţii Cluj-Napoca. Dar în lunga sa carieră universitară, din timpul perioadei postbelice, nu a mai publicat nici o lucrare pe această temă, fiind cunoscut numai ca un reputat specialist în probleme de orientare şcolară şi profesională36.

După al doilea război în România toate aceste preocupări vor dispare. O cauză de pierderea până la lichidare a acestei direcţii de clarificare ştiinţifică, a fost intrarea României în spatele ,,cortinei de fier” cu toate consecinţele care au urmat. În timpul regimului comunist studiile de etnicitate au fost condamnate ca ,,relicve mic burgheze” iar promotorii lor, practic toată pleiada spiritualităţii româneşti, a fost pusă la index. Presiunile în vederea degradării ei au mers până la lichidarea fizică a fostei elite, situaţie faţă de care mulţi intelectuali vor rămâne în emigraţie. Aşa a fost cazul lui Emil Cioran (1911-1995) autorul lucrării Schimbarea la faţă a României (1936). La fel, Mircea Eliade (1907-1986) va ajunge în Statele Unite în anul 1948 unde la Universitatea din Chicago va deveni şeful de neegalat al catedrei de istoria religiilor, până la adânci bătrâneţe. Sau, Bazil Munteanu (1897-1972), autorul lucrării Panorama a literaturii române contemporane, publicată în 1938, care va rămâne la Paris ca profesor universitar şi va devenii primul referent român la premiul Nobel pentru literatură, iar lista acestor personalităţi poate continua. Pentru cei rămaşi în ţară, viaţa lor va fi un dezastru. Mircea Vulcănescu (1904-1952), filozof, sociolog şi economist de renume mondial, moare în puşcăriile comuniste. C. Rădulescu Motru (1868-1957), după anul 1950 are domiciliu forţat în propria casă. Comuniştii i-au refuzat pensia de profesor universitar pe motiv că ar fi fost moşier şi toate marile lui lucrări ştiinţifice au fost scoase din circuitul cultural-ştiinţific. De Ştefan Odobleja, un precursor de talie mondială în cibernetică şi informatică, autorul unei psihologii consonantiste, 50 de ani nu se va mai pomenii de al.

Singura lucrare, cu oarecare semnificaţie din acest timp, ca un palid ecou al perioadei interbelice, este un articol, apărut în perioada când tema etnicităţii era încă sensibilă, considerată ,,mic-burgeheză”, cu titlul: Profilul spiritual al poporului român al lui Athanase Joja (1904-1972), un filozof, logician, profesor la Universitatea Bucureşti, fost preşedinte al Academiei Române, în perioada 1959-1963. De notat că, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor de atunci, Ath. Joja şi-a publicat articolul numai în limba franceză, în anul 1965.

Editarea şi traducerea sa în limba română se va face mai târziu, în volumul Athanase Joja– Filozofie apărut în anul 1978, într-o ediţie postumă a Editurii Minerva. În prima parte a acestui studiu, autorul dezvoltă ample comentarii despre ,,formarea conştiinţei poporului român” cu analize de origine în vechile populaţii geto-dace şi de întindere geografică a lor în toată zona munţilor Carpaţi, spre ambele laturi ale Dunării, până la Marea Neagră. În a doua parte autorul caracterizează ,,fizionomia morală a poporului român” prin următoarele componente: precumpănirea raţiunii, raţionalismul, realismul, sentimentul viu al naturii, melancolia doinei, sentimentul naţional adânc dar sobru, un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie, spirit de măsură şi înţelegere corectă a situaţiilor, cu un refuz al misticismului“. În acest registru sunt şi unele trăsături contradictorii. Ne referim la melancolia şi simţul umorului, pe care el le asociază cu ,,vivacitatea dansurilor populare”.

Autorul pune problema contradicţiei pe seama ,,puterii armonizatoare” a unei – cum mente latine, respectiv a unei cuminţenii specifice, prezente în judecata dreaptă a lucrurilor, în raţiunea şi limpezimea minţii, pe considerentul că românilor nu le plac excesele şi au un simţ dezvoltat al măsurii. Iar acest spirit al măsurii a dezvoltat o capacitate specifică de toleranţă şi receptivitate la ideile altora, cu o forţă deosebită de absorbţie spirituală.

Dar în acest studiu, în numai două decenii de la ,,instaurarea societăţii comuniste în România”, sunt de remarcat marile mutaţii şi discontinuităţi faţă de viziunea unor 82

Mictat A.GÂRLAN

predecesori. Ath. Joja, într-un studiu fundamental de formare a poporului român, exclude momentele remarcabile privitoare la asimilarea creştinismului din secolul I sau preluarea alfabetului slavon din secolele VIII-IX, care reprezintă piese spirituale obligatorii în orice fel de etnogeneză. De asemenea, în profilul psihologic al românilor conturat de el, constatăm o totală absenţă a defectelor etnice, aceasta fiind o caracteristică comună pentru toţi analiştii perioadei comuniste. Toate observaţiile fiind orientate numai pe calităţi, acest gen de lucrări fiind mai puţin ştiinţifice, cu mai puţine scopuri de îndreptare socială şi mai mult nişte studii de propagandă politică. Ca dovadă suplimentară, în studiul său, Ath. Joja nu a procedat la nici un fel de trimiteri către lucrările unor predecesori români, ca B.P. Haşdeu, D. Drăghicescu, C. Rădulescu Motru, sau din alţi autori, indiferent de opiniile lor. În schimb, există la el o observaţie pertinentă, referitoare la influenţa spaţiului geografic, căruia nu îi conferă un caracter determinant. În opinia sa, geografia poate imprima unele trăsături, dar nu este o condiţie sine qua non în personalizarea unor trăsături de specific naţional. În raport cu spaţiul de origine, naţionalul nu trăieşte în mod pasiv; el se manifestă prin potenţiale de autodepăşire ca un factor viu şi independent al istoriei, cu drept de influenţă activă şi efecte modelatoare atât asupra evoluţiei sale cât şi asupra cadrului geografic. În privinţa acestor cercetări, o concluzie generală asupra lor, constă în faptul că toate aceste observaţii s-au realizat numai pe temeiul unor metode intuitive şi au reprezentat punctele de vedere personale ale unor autori cu un deosebit spirit de observaţie. Dar nici unul nu prezintă un sistem de verificare a aserţiunilor avansate şi nu depăşesc valoarea unor studii filozofice sau literare, realizate pe baza unui plus de cultură psihologică.

2.3. Imagini externe despre români: Hermann von Keyserling, Ruth Benedict, Klaus Heitmann Oportunitatea analizelor de imagine asupra românilor din perspectiva altor neamuri se impune măcar pentru faptul că ele oferă puncte de vedere bazate pe alte repere morale, culturale sau politice, dar întotdeauna specifice, pentru că indiferent din care perspectivă etnică s-ar trata această problemă în mod obligatoriu trebuie să existe şi un sistem metodologic de argumentare a constatărilor operate.

De fapt, însăşi conceptul de identitate nu se poate defini fără o raportare la un alter-ego. Identitatea etnică de orice fel, se personalizează şi se defineşte numai printr-o acţiune de raportare continuă în timp şi spaţiu, de delimitare şi distanţare faţă de specificul altor popoare. În suita acestor analize se constată existenţa unei modalităţi sensibile de configurare a unor valori, din perspectiva altor sisteme etno-culturale sau dintr-o altă perioadă istorică. De asemenea, construcţia specificului identitar diferă după punctele de vedere adoptate de autori, dar este şi în funcţie de calitatea informaţiilor deţinute de ei. În această privinţă, în mod inevitabil se deschide o zonă imagologică de subiectivitate greu de argumentat, motiv pentru care tentativele reuşite în acest domeniu merită a fi mediatizate, tocmai pentru raritatea lor. De exemplu, din perspectivă franceză autori cu lucrări recente sunt Michel Dion şi Claude Karnoouh. Primul are un articol de 18 pag. intitulat: L’identite etnique en Roumanie, publicat în anul 1992, în volumul: Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. XCIII pg. 251–268. Al doilea autor publică un eseu turistic trecut prin toate miturile culturii româneşti, tradus şi în limba română de Editura Humanitas, anul 1994, cu titlul: ROMANII – Tipologie şi mentalităţi.

83

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Dar prin accentul pe trăsături de personalitate colectivă şi prin mutaţiile apărute în reprezentările Occidentului despre românii din epoci diferite, mai interesante considerăm a fi opiniile lui Hermann von Keyserling, Benedict Ruth şi Klaus Heitmann.

Analiza spectrală a Europei a lui Hermann von Keyserling este o lucrare celebră din perioada interbelică, editată la Heidelberg în 1929 şi republicată în traducerea lui Victor Dunea, în anul 199337. În cadrul ei, autorul a căutat să surprindă specificul şi rolul fiecărei naţiuni europene în unitatea de stil a acestui continent, în marea miză pan-europeană care se anunţa încă de la începutul sec. XX. În viziunea sa, etnicitatea şi interetnicitatea popoarelor europene sunt noţiuni complementare, în care calităţile şi defectele lor coexistă în virtutea unei legi a compensaţiei. Dar cu tot paneuropenismul său, geografia de stiluri etnopsihologice ale continentului nostru apare ca o hartă foarte limitată. Pentru el, la acea dată, Europa nu se întindea de la Atlantic până la Ural. Ea avea o mărginire occidentală, pe o ,,frontieră“ numai din Anglia până spre Suedia şi Ungaria, restul popoarelor europene fiind tratate la capitolul ţări baltice sau balcanice. De exemplu, în Das spektrum Europas, pentru ruşi nu s-a rezervat nici un capitol de tratare distinctă, deşi lucrarea abundă în referinţe la istoria, specificul şi cultura lor. La fel pentru Polonia şi polonezi. Concluziile sale sunt de o manieră foarte personală, cu aceleaşi accente subiective, atât în privinţa portretizării românilor, cât şi în privinţa portretizării altor popoare. La aceste limite, autorul oferă unele justificări. De exemplu, pentru perioada din jurul anului 1928, el constată că: ,,în Rusia spiritul european a fost măcelărit în chipul cel mai detestabil ” (1993, pg. 329).

De pe poziţii personaliste, faţă de Rusia din epoca ,,tezelor leniniste”, notăm la acest autor de cea mai tipică cultură europeană, acuzaţiile formulate împotriva bolşevismului pentru ideologia sa de reprimare a individului şi de dizolvare a lui într-un tot colectiv şi nediferenţiat. Referitor la români, perspectiva lui H. Keyserling este eminamente geopolitică, cu plasarea Românie în Balcani. Autorul îi vede pe românii de la începutul acestui secol ca fiind mai apropiaţi de ruşii şi greco-bizantinii meridionali, decât de latinii vest-europeni. El consideră argumentele de origine latină ale românilor drept pură fantezie şi notează că: ,,toate manifestările culturii româneşti pe care le-am cunoscut, poartă cu ele un caracter bizantin. Bucătăria este aproape identică cu cea rusească, de unde rezultă că amândouă îşi au obârşia în Bizanţ ... de la spirit până la poezie” (1993, pag. 281). Doar ţăranul român este văzut într-o viziune pozitivă cu atribute spirituale de ordine şi onestitate, respectiv: ,,numai ţărănimea este perfect sănătoasă precum rasele vechi [ale Europei] şi conservatoare până în măduva ei....“(1993, pag. 281). În privinţa calităţilor, el vede răspândirea lor numai pe la sate, pe când în lumea oraşelor din epoca Principatele Unite, autorul constată că onestitatea nu mai are aceeaşi forţă de atracţie. La oraşe ,, este mai răspândită corupţia, ca o expresie normală ori măcar primitivă a circumstanţei, precum amabilitatea, aşadar ceva omenesc şi personal...”(1993, pag. 281). În acest mod el surprinde câteva elemente de specificitate românească cărora le conferă cauzalităţi inegale din care cităm: ,,Witzul [spiritul] românesc cel mai bun este realmente bizantin. Şi astăzi mai există în România o artă a epigramei care din antichitate nu mai înfloreşte nicăieri altundeva. Poezia lirică, importantă pentru această ţară, ca pentru nici una dintre cele moderne, … ar putea fi definită ca o expresie a specificului slav sau neogrec, dacă un anume simţ al voioşiei…n-ar recomanda insistent o comparaţie cu lirica germană şi chiar cea havaiană. Aici se află, cu siguranţă, ceva caracteristic românesc, care, ca orice unitate de stil, ar fi prost înţeleasă dacă am privi departe înapoi“. Dar, în continuare autorul se dezminte şi plasează spiritul liric al românilor în origini traco-scite (1993, pg. 278).

84

Mictat A.GÂRLAN

În privinţa viitorului României Mari, deşi Analiza spectrală a Europei apare în anul 1929 autorul apreciază ca Tratatul de la Versailles a fost numai o ,,cârpăceală” (1993, pg. 278).

Deşi presa vremii, cu referire la acest Tratat, mediatizase suficient formula potrivit căreia vechiul Imperiu Austro-Ungar nu a fost decât o ,,închisoare a popoarelor“, în comentariile sale asupra românilor aminteşte numai de recuperarea Basarabiei, pe care o consideră normală din punct de vedere etnic. Dar, H. Kayserling nu comentează întregirea României cu Transilvania. Faţă de acest moment cu ample consecinţe social-istorice, severul analist al culturii pan-europene s-a abţinut să facă prognoze. De aceea, mult timp intelectualitatea românească a pus sub semnul întrebării obiectivitatea sa. El nu a negat funcţia şi caracterul european al românilor, dar pe baza unei fundamentări creştin-ortodoxe a latinismului lor, lea văzut viitorul numai într-o renaştere a spiritului slavo-bizantin, într-un total contratimp cu o întreagă direcţie social - politică a societăţii româneşti. Într-o altă etapă istorică, în cadrul unei teme de etnopsihologie, peste România interbelică nu se poate trece fără a aminti o lucrare la fel de celebră, chiar dacă mult timp a rămas cunoscută numai între specialişti (Luminţa M. Iacob38). Ne referim a studiul: Rumanian Culture and Behavior, al dnei. Ruth Benedict, sociolog consilier în cadrul serviciilor americane FBI, elaborat în anul 1943, în perioada dramatică a celui de al doilea război mondial. De curând, această lucrare a devenit accesibilă publicului larg, în traducerea lui Gabriel Stănescu, în anul 200239.

Este evident că motivele întocmirii acestei lucrări despre români şi România, când această ţară se afla într-o situaţie extremă, de război împotriva SUA, ca aliaţi ai ,,Axei germane Berlin- Roma -Tokio”, au fost mai mult politico-militare, decât ştiinţifice. Dar metodologic este necesar a nota modul de elaborare a ei, pentru descrierea unui popor ,,de la distanţă”, aceasta fiind concepţia specifică acestei autoare. Încă din 1934, Ruth Benedict publicase lucrarea: Patterns of Culture apărută în anul 193440, în care considera cultura ca fiind o întinsă hartă a personalităţii / personality writ large – cu relaţii izomorfe între ele, prin care tipurile de personalitate ar fi predeterminate de modelele etnoculturale. Acestea fiind analizate într-o viziune structurală, gestaltist – configuraţionistă, tipic germană, (gestalt/ pattern), prin preluarea unitară a unor fapte de comportament, prin care respectivul model cultural elaborat, urma să fie un întreg, puternic integrat şi coerent. Iar aceste fragmente de comportament, trebuieau să pună în evidenţă faptul că în fiecare cultură există pattern-uri distincte, concentrate în jurul unei teme de etnopsihologie familiară.

Această concepţie pozitivă s-a dezvoltat în diferite direcţii. De exemplu, în aceeaşi perioadă interbelică Franziska Baumgarden41 elabora în Elveţia pentru activităţi de orientare şcolară, un test psihologic de caracter şi interese profesionale prin selecţia tematică a unor lecturi preferate. Tot în acel timp, Ralp Linton publica la New York în anul 1945 o lucrare, cu titlul: The Cultural Background of Personality. În colaborare cu Ruth Benedict, studentele care i-au continuat activitatea şi au dezvoltat acest model de abordare indirectă a unor comunităţi etnoculturale, prin documente, filme, producţii literare, creaţii artistice, inclusiv eşantioane de informaţii prelevate de la grupurile minoritare, au fost Margaret Mead şi Rhoda Metraux, care au prezentat metoda în lucrarea: The Study of Culture at a Distance, apărută la Editura Universităţii Chicago, în anul 1953.

Astfel, pentru R. Benedict baza documentară a cercetării sale, realizată ,,de la distanţă”, au fost relatările a 25 de români aflaţi în SUA, împreună cu fotografiile de familie, plus o serie de lucrări bibliografice, ale lui Dimitrie Gusti, respectiv Sociologia românească 85

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

1937-1938; ale prinţesei Bibescu prin lucrarea: lzvor, Ţara Rândunicii, a lui Hector Bolitho, cu titlul: România sub Regele Carol, apărută la New York în 1940, Moses Gaster: Pasărea România şi cele mai bune poveşti, apărută la Londra în 1915, John Donald Hall : Brazda românească, apărută la Londra în 1933, al lui David Mitranyi, intitulat: Pământul şi ţăranii în România, apărut la Yale University Press în 1930, sau studiul lui Paul Morand, intitulat: Bucureşti, apărut la Paris în 1935 şi altele. Lucrarea ei cuprinde 5 capitole privitoare la: Istoria, aşa cum o văd românii, Pământul şi oamenii, Viaţa adulţilor, Creşterea copiilor şi Unele caracteristici româneşti. În partea de Prefaţă, autoarea doreşte să se distanţeze în mod semnificativ de alţi autori, faţă de care notează că: ,,anumiţi observatori mai severi, care s-au spălat pe mâini de întreaga chestiune, unii declarând că România ar fi o operă comică, alţii numind-o vizuină a ticăloşiei, dar România reprezintă o cultură în propriul ei drept, cu o fılozofıe fundamental diferită de cea a Europei Occidentale [sublinierea noastră]. Ca toate celelalte culturi, are şi părţi slabe şi părţi tari, care nu coincid neapărat cu cele recunoscute din alte culturi” (pag.8). În cazul nostru, ceea ce oferă R. Benedict este o altă imagine externă, cu alte date pozitive şi negative, despre România legionară de atunci, aflată în plin război, astfel: ,,acestea au fost condiţiile în care s-a dezvoltat în România o mare mişcare, susţinută şi de descendenţa sa ţărănească – Garda de Fier. Aceasta este cunoscută în Anglia şi America drept marele partid pro-Axă, într-o ţară a cărei clasă superioară şi al cărei rege erau fılofrancezi. Dar Garda de Fier contrastează puternic cu nazismul din Germania şi Crucea de Fier din Franţa. Eroul şi idolul Gărzii de Fier a fost Corneliu Zelea Codreanu. Era o persoană calmă, puternică, cu un chip blând care a purtat întotdeauna haine populare româneşti .... şi a câştigat o enormă simpatie în rândurile ţăranilor prin prezenţa sa pe cal, la adunările lor. În decursul timpului Garda de Fier a ajuns să includă reprezentanţi ai celor mai buni români, unii atraşi de ea datorită faptului că era pro-Axă şi era anticomunistă...

Prin programul ei cerea îndreptarea nedreptăţilor monarhice şi a abuzurilor - în acelaşi timp a fost o mişcare monarhistă. A fost pro-Axă, dar care a propovăduit denigrarea lui Hitler şi lupta împotriva Ungariei pentru redobândirea părţii din Transilvania cedată Ungariei în 1940..... Legionarii erau împotriva englezilor mai mult decât Hitler. De asemenea, ei au propovăduit o Românie mai bună şi au construit case şi cămine comunitare, au reparat biserici, case ţărăneşti şi au realizat activităţi comerciale în domeniul public. Au mărşăluit, împuşcat şi demonstrat, însă au oferit populaţiei un simţ al scopului comun şi al puterii de grup.

Crimele puse pe seama Căpitanului (Codreanu) nu au dăunat niciodată prestigiului său printre români. ... A fost asasinat în timpul epurărilor întreprinse de Carol al II-lea şi a Gărzii de Fier în noiembrie 1938, împreună cu sute de discipoli ai săi. Dar partidul său a câştigat în anul electoral următor sufıciente voturi pentru a deveni al doilea partid puternic din ţară, şi Carol a contracarat abolind Constituţia şi sistemul pluripartit. I-a fost uşor să se opună Gărzii de Fier denunţând-o drept adunătură de iresponsabili, nedemni de guvernare şi să dovedească faptul că aceştia s-au folosit de violenţe împotriva adversarilor. În plus, aşa cum spusese Codreanu, dacă ar fı ajuns la putere Garda de Fier ar fı făcut alianţă cu Germania în 48 de ore. Este totuşi important să recunoaştem Mişcarea Legionară ca pe o mişcare populară autentică înăbuşită de rege. Odată cu căderea Franţei, doi ani mai târziu, politica externă fılofranceză a lui Carol nu a mai fost posibilă, şi Generalul Antonescu a devenit dictator, colaborând cu Germania, împărţind puterea cu resturile Gărzii de Fier.

Carol şi Lupeasca au părăsit ţara şi în timp de câteva luni jandarmeria Gărzii a arestat şi ucis pe cine a vrut în Bucureşti şi în multe părţi ale ţării. România a fost îngrozită de excesele lor.

Nimeni nu ştia cine avea să fıe următorul.... De acum încolo, România depindea de 86

Mictat A.GÂRLAN

Germania ”. (pag. 25 - 26). În continuare, se fac referinţe pozitive la situaţia pământului, după marea împroprietărire din 1921, la fel situaţia ţăranilor în cadrul cărora procentul celor săraci care locuiesc într-o singură camera este estimat la 30 % după date din anul 1906 (pag.

38) şi notează faptul că: ,,mâncarea ţărănească tradiţională este mămăliga, care este exact poleta italiană, un terci tare din porumb … răsturnată pe un fund de lemn şi fiind destul de tare este tăiată cu un fir de aţă ”.

Pe de altă parte, din cele 18 minorităţi etnice a România de atunci, ia în analiză numai două din ele, respectiv ţiganii şi evreii. Despre atitudinea românilor faţă de ţigani, face următoarele observaţii: ,,Poziţia socială şi obiceiurile acestor grupuri diferă în România comparativ cu caracteristicile lor din ţările învecinate, mai ales în privinţa ţiganilor. Ei nu apar niciodată în istoria României altfel decât ca sclavi. S-au emancipat în 1844 şi 1855, dar fac munci domestice de zugravi, spălători şi alte corvezi care le permit să obţină un salariu modest - ceea ce îi şochează, de exemplu pe ruşi, care nu-i cunosc pe ţigani sub acest aspect muncitoresc; în Rusia ţiganii au fost întotdeauna liberi. Românii motivează că dispreţuiesc ţiganii deoarece ar fi nişte sclavi buni doar la treburi mărunte şi locul lor este mult mai prejos decât al celor ce se îndeletnicesc cu munca onorabilă a agriculturii. Sărăcia îi stigmatizează … ţiganii încă mai locuiesc în renumitele bordeie, un fel de adăposturi săpate în pământ cu acoperişul la nivel pământului, în care au trăit numai românii din zonele cele mai sărace. Este o insultă gravă să-i spui cuiva că eşti ţigan şi dacă vrei să zici de o fată sau femeie că este urâtă, zici urâtă ca o ţigancă ; în acest sens contrastul cu Rusia este izbitor căci mai ales în Ucraina, cea mai mare laudă este să fi frumoasă ca o ţigancă " (pag. 48). În schimb, pe evrei îi vede într-o imagine pozitivă, faţă de care constată şi antiseminismul românilor din acel timp, astfel: ,, Evreii reprezintă celălalt grup şi sunt mai numeroşi în Moldova.

Nu muncesc niciodată ca servitori, ţin magazine şi uneori cârciumi. Sunt priviţi de ţărani ca trăind pe seama ţăranului, întocmai boierilor şi orăşenilor. Bineînţeles, trăiesc în general la oraş şi sunt oameni de afaceri, iar când se îmbogăţesc devin ca şi ţiganii, români ... Profesional au deţinut mereu poziţii înalte"(pag. 49). În plan comportamental, autoarea dezvoltă în aceleaşi pagini, comentarii despre oportunism, agresiune şi simţul onoarei, deşi aceste trăsături sunt foarte diferite valoric, de exemplu: ,,oportunismul românesc este o expresie a hedonismului. Este acceptat şi aprobat, şi nu este obiectul indignării morale ca în alte culturi. Există, desigur amărăciune de partea celui nedreptăţit din cauza actelor oportuniste ale altuia, însă Dreptatea abstractă nu este invocată. Nici maniera românească de a face afaceri nu ridică un oprobiu per sine. Faptul că cel mai bun mod de a cumpăra bilete la o gară nu este să mergi la ghişeu şi să ungi palma conductorului; că la o serată se merge plătindu-se un preţ maestrului de ceremonii: că pentru a intra în audienţă la un ministru trebuie dai bacşişuri de la mic la mare - de la portar, până la secretar - nimeni nu protestează la aceste lucruri. Românii sunt toţi de acord ca până şi în cazurile cele mai grave de furt fınanciar public ar fı zadarnic raportate, căci nimeni nu s-ar sinchisi. Întrucât românii acceptă oportunismul fără cenzură, rezervându-şi dreptul de a se plânge doar de faptul că ocaziile de exercitare a acestei libertăţi nu sunt sufıcient de frecvente, sunt lipsiţi de conceptul de onoare, concept atât de important în ţările din jur" (pag. 96). Iar în acelaşi context, în privinţa agresivităţii, comentează faptul că românii ,,se exprimă numai prin înjurături".

De fapt, ea asociază trăsături de personalitate aflate în contrast, tocmai pentru ale pune în evidenţă. La fel procedează şi în prezentarea credinţei în noroc, analizată în paralel cu hotărârea de caracter; întrucât în filozofia occidentală aceste două trăsături sunt diametral 87

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

opuse, astfel: ,,credinţa românească în noroc se opune credoului [american] unde respectul de sine impune fıecărui om să îşi câştige succesul prin munca sa grea şi efort susţinut.

Americanii zic ei, nu ştiu să trăiască. Omoară plăcerea de a trăi. Românii ştiu mai bine cum să se descurce. Iar norocul e bun cu românii. În România, dacă ştii să tragi sforile, ai şi noroc. N-aduce anul ce aduce ceasul. Adică de ce să munceşti tot anul, când o singură zi norocoasă poate să îţi aducă mai mult ?" (pag. 101).

Procedeul asocierii unor trăsături etnice de mare contrast, este de factură descriptivliterară şi aplicat pe o paletă largă, uneori în mod forţat, de exemplu în comentarii asociate despre atitudinile de violenţă pe de-o parte, cu cele din ,,actul iubirii", pe de altă parte, cu citarea proverbului românesc ,,sărută mâna pe care nu o poţi muşca" şi cu observaţii de genul: ,,Românii îndură multe situaţii de violenţă pentru a păstra ceea ce li se cuvine, dar asta dovedeşte mai puţin caracterul care li se atribuie în general, acela de indivizi supuşi – un popor de la care nu se poate aştepta violenţa. Nu doar că sunt în stare să omoare cu vorba, dar nu dezaprobă crima ca mijloc de finalizare [sublinierea noastră]… Teroarea instaurată de Garda de Fier în 1940 a depăşit cu mult ceea ce s-a întâmplat în alte regimuri fasciste din Germania, Italia şi Iugoslavia - a fost probabil mai criminală decât în orice altă ţară din Europa. Dar la fel a fost şi eliminarea Gărzii de către stat. Numărul morţilor nu transmite imaginea reală, deşi unii observatori susţin că România se distinge de ţările vecine şi prin numărul de morţi ; violenţa însă a însemnat ucideri în masă la sate, jaf şi alte excese. ....

Românii pot accepta pasiv multe nedreptăţi, după vorba aceea Doamne, nu-i da omului tot ce poate îndura, dar ar fı superfıcial să se creadă că populaţia este lipsită de violenţă" (pag. 102– 103). După opinia noastră, aceste observaţii realizate de Ruth Benedict în anul 1943, au fost corect fundamental şi chiar prognostice faţă de ceea cea s-a întâmplat ulterior, prin condamnările la moarte ale lui Ion Antonescu în 1946, ale lui Iuliu Maniu în 1953, Lucreţiu Pătrăscanu în 1954, cu puşcăriile care au umplut România în perioada lui Ghe. Gheorghiu Dej, până la Nicolae şi Elena Ceauşescu în anul 1989. În privinţa atitudinilor de solidaritate socială, acestea sunt tratate pe faţete la fel de diferite. Pe de-o parte constată că la români solidaritatea în orice grup social apare, fie din familiaritate, fie din hedonism, fie din interes, dar în contrast cu alte ţări ale Europei de est la sate ea este relativ slabă, cu constatări de genul: ,,Chiar şi în Carpaţi unde nu a existat o condiţionare impusă de cultivarea porumbului şi a grâului pe largi suprafeţe, şi unde te-ai putea aştepta să găseşti solidaritate în satele bazate pe creşterea animalelor, nu există sentimentul profund de într-ajutorare din satele greceşti şi nici loialitatea cu mândria competitivă din satele italieneşti, de pildă. Chiar şi obiceiul că un sat să învingă un altul şi să arunce la fıgurat cu ouă stricate în localnici, nu există în România, pur şi simplu nu există gradul de solidaritate între săteni, care sa justifice aceste acţiuni .... Într-o altă sferă a fost C. Zelea Codreanu, fostul conducător al Gărzii de Fier, care era foarte plăcut maselor... îl idolatrizau ca pe un conducător, ce nu voia să îi convingă să-l aleagă în Parlament sau să îi domine…Şi un alt tip de solidaritate, oarecum pe sub mână, este cea în oportunism. Se zice, Corb la corb nu îşi scoate ochii, iar România este într-adevăr un paradis al aranjamentelor de tot felul." (pag.107 – 108). În finalul lucrării, se pune întrebarea ce valoarea metodologică pot avea procedeele utilizate în această tehnică a cercetării de la distanţă ?. Dar este evident că din perspectivă externă, în condiţiile războiului de atunci, pentru instruirea şi desfăşurarea unor acţiuni ,,în spatele frontului", valoarea informativă a lucrării a fost incontestabilă.

88

Mictat A.GÂRLAN

Pe de altă parte, din perspectiva noastră, trebuie să subliniem utilitatea comparaţiilor imagologice ale spaţiului românesc cu cel occidental american, pentru că toate observaţiile autoarei s-au realizat numai de pe această poziţie, de unde au rezultat şi alte nuanţe de specific naţional. Iar în aceste diferenţe, cu tot efortul unei poziţii neutrale şi de echilibrare a punctelor tari cu cele slabe, în final constatăm că în viziunea autoarei, ponderea trăsăturilor pozitive la români este mai mare decât a celor negative. Astfel, în mod global această metodă de cercetare, chiar indirectă faţă de realităţile studiate, dacă este aplicată în mod profesionist poate conduce la un spor considerabil de cunoaştere. Ca o confirmare a metodei, cât şi a talentului analitic al autoarei, Ruth Benedict va mai publica în anul 1946 o lucrare similară, elaborată tot în timpul celui de al doilea război, în interesul serviciilor FBI, despre etnopsihologia poporului japonez, cu titlul: The Chrysanthemum and the Sword, Patterns of Japanese Culture, prin care va deveni celebră42.

La mare distanţă faţă de aceşti autori, germanul Klaus Heitmann, introduce o schimbare majoră în optica occidentului faţă de români. Lucrarea sa privitoare la Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, are o primă ediţie la Stuttgart în anul 1985 şi o traducere în limba română în anul 1995, prin efortul lui Dumitru Hîncu43. În această lucrare, autorul a realizat un studiu foarte analitic, cu o amplă bibliografie de peste 6oo de titluri, cu autori germani, români şi străini, tot ce s-a găsit la această temă şi despre românii din spaţiul german, de la Titu Maiorescu şi Mite Kremitz, până la Peter R. Hofstätter (1960)44. Ca şi H. von Kayserling, K. Heitmann se limitează numai la perioada anilor 1775-1918, deşi concluzii sale sunt valabile şi pentru perioada României Mari. Dar faţă de H. Kayserling într-o schimbare semnificativă, autorul îi în vedere pe toţi românii din spaţiul lor istoric.

Pentru noi, un alt aspect semnificativ este că, deşi filolog la bază, el se încadrează bine în direcţiile actuale ale etnopsihologiei de orientare culturală. K. Heitmann apelează la un limbaj profesional, aminteşte de concepţiile lui P. R. Hofstätter (1973) şi consideră că în analiza specificului naţional, termenii de ,,modal“ şi ,,basic personality” reprezintă un fond comun de personalitate [modală] definită cultural (1995, pag. 29). În cadrul acestei concepţii, autorul tratează şi numeşte caracterele etnice ca trăsături populare şi le analizează ca pe ,,un sistem interdependent compus din mai multe variabile” potrivit viziunii lui P. Hoftättter. Dintre acestea, cele mai importante ar fi: numărul populaţiilor, structura de vârstă, stadiul dezvoltării tehnologice, rolul politic jucat de ele pe plan regional şi internaţional, tradiţiile religioase şi culturale, plus toate celelalte trăsături care conferă fiecărui popor o amprentă unică şi particulară. În acest context, tehnica sa de lucru este de a verifica prezenţa sau absenţa unor trăsături româneşti, pe mai multe decade de timp, raportându-se la o seamă de autori germani şi vest europeni care au publicat referinţe despre ele. Aceasta fiind o modalitate culturală, dar ştiinţific corectă.

Astfel, la capitolul de virtuţi sociale el plasează la români pe primul loc ,,ospitalitatea împreună cu o strictă respectare a sărbătorilor şi a altor obiceiuri” (1995, pag. 214) şi o susţine în acord cu observaţiile lui Gebhari din anul 1782, cu referinţe la Geographia lui K.F.V. Hoffman, apărută în 1832. ,,Cota“ acestei virtuţi, în jurul anului 1880 se pare că a fost într-o oarecare scădere, ceea ce K. Heitmann încearcă să explice sprijinindu-se pe un citat din L. Wechsler, potrivit căruia ,,virtutea naţională atât de generală şi de caracteristică la moldoveni şi valahi, …care făcea ca la toate casele înstărite să existe mereu câte un tacâm pentru musafirii neaşteptaţi, să dispară în timpurile din urmă,… din cauza introducerii obiceiurilor moderne, fiind socotită chiar ridicolă ” (1995, pag. 218). Dar în anul 1909 89

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Netzhammer, arhiepiscopul bisericii romano-catolice din România, împreună cu Salzer, apreciază din nou această ,,rară ospitalitate“ românească (1995, p. 220).

La fel de bine sunt marcate urbanismul şi toleranţa românilor, citate din G. Griselini în anul 1780 şi din E. Fischer în anul 19o4 (1995, pag. 220). Ultimul fiind un medic german stabilit la Sibiu, cu doctorat obţinut la Bamberg, care nota că: ,,românii, ca de altfel şi ceilalţi sud-europeni, suportă greu imixtiunile care să le reglementeze viaţa privată. În domenii în care noi germanii vrem ca autorităţile să ne comande pas cu pas; ei lasă frâu liber la arbitrariul indivizilor ” (1995, pag. 225). Aici există o aluzie la mentalitatea nemţilor, comentată şi de Paul Zarifopol în lucrarea Din registrul ideilor gingaşe45 cu observaţii la mulţimea de tăbliţe, reguli, restricţii, inhibiţii, existente întotdeauna în lumea germană. De asemenea, din anul 1920 este citat confesorul militar Breunlich, potrivit căruia: ,, românul trece, pe drept cuvânt, un soldat viteaz ”. El este de acord cu E. Fischer (1911) şi cu H. Kayserling (1929) după opinia căruia ,,la români numai sâmburele lor ţărănesc este bun şi viteaz, pe când pătura de sus este coruptă”(1995, pag. 304). În privinţa vitejiei, K. Heitmann culege aserţiuni din anul 1777 de la Griselini şi Cara, autori italieni de istorii şi monografii ale Moldovei şi Valahiei care amândoi apreciau la români ,,curajul până la temeritate“(1995, pag. 299). Referitor la defecte, el se ocupă în mod special de ,,indolenţa relativă a românilor faţă de muncă”, într-un capitol intitulat: De ce nu sunt românii harnici ?

(1995, pag. 274). Iar în această formulare interogativă trebuie să remarcăm delicateţea, spiritul diplomatic, dar şi nota de simpatie a autorului faţă de români. Pentru a găsi răspunsuri la această întrebare, el culege opinii emise pe tot parcursul secolului trecut şi rezumă cauza lor în repetatele situaţii istorice de opresiune, atât externe cât şi interne.

Pentru susţinere face apel la I. Jenne, un alt analist de popoare sud-est europene din jurul anului 1810, cu explicaţii de ce la moldoveni şi valahi nu exista, nici o industrie şi nici un meşteşug: ,,ei fug de muncă pentru că aceasta este doar o cale de a-şi atrage dări din ce în ce mai mari. În aceste condiţii, cum poate să existe o industrie… De aceea toate meseriile sunt pe mâna ţiganilor şi a străinilor din ţinuturile învecinate, care pot oricând beneficia de mai multă ocrotire decât localnicii, pentru că ei nu sunt victime atât de sigure ale jafului şi tiraniei cârmuirii ţării ca supuşii celor două principate”(1995, pag. 275). Astfel, în opinia lui K. Heitmann, românii au devenit leneşi din cauza împrejurărilor. Această situaţie o constată şi în cazul valahilor transilvani, pentru care îl citează pe Raicevich, prezent la Curtea din Viena în anul 1790 pe vremea lui Frantz Iosef. Acesta, semnala faptul că ,,valahii transilvani au fost la fel de înjosiţi de cuceritorii unguri ca şi ceilalţi [români] de către turci şi greci. Ba mai mult, în Transilvania ungurească există codice de legi în care valahii sunt puşi pe acelaşi picior de egalitate cu animalele“ (1995, pag. 266). Observaţii similare sunt colecţionate şi de la von Moltke din anul 1835, după care: ,,valahul a învăţat de la părintele său sa nu mai cultive pământul, decât atât cât să-i ajungă pentru viaţa sa mizeră, surplusul ar fi doar o pradă a stăpânitorilor sau a vrăşmaşilor săi“(1995, pag. 276). Această situaţie se întinde până în anul 1921, an în care autorul citează un alt analist în persoana lui Schaffnit, care pe baza unor cercetări proprii găseşte ,,absolut de înţeles de ce ţăranii români trebuie să fie mânaţi la muncă prin ameninţări sau viclenie”. După opinia sa: ,,ţăranul român se află într-o asemenea stare de dependenţă şi trăieşte în asemenea condiţii, încât astăzi ele sunt o ofensă la adresa oricărui simţ de omenie “ (1995, pg. 279). K. Heitmann, ca şi H. von Kayserling, va dezvolta un capitol final de prognoză etnopsihologică asupra evoluţiei naţionale a românilor. Dar, faţă de Kayserling, la peste o jumătate de secol distanţă, îi vede pe români într-o maniera pozitivă . Astfel, subliniază că : ,,în ciuda ipotecilor istorice românii sunt un 90

Mictat A.GÂRLAN

popor cu viitor, … admirabilele lor pre-dispoziţii şi talente lasă să se întrevadă progresul naţiunii… Printre promiţătoarele lor predispoziţii se fac remarcate via lor inteligenţă şi via lor mobilitate spirituală.” (1995, pag. 397).

Am citat îndelung din K. Heitmann, pentru că, după opinia noastră el oferă cel mai reuşit model de alteritate etnonoculturală a românilor din perspectivă externă.

Pe lângă alte consideraţii teoretice, din punctul nostru de vedere, tehnica lui de lucru a fost de a selecta şi verifica din opiniile altor autori cca. 20 de trăsături precum, onestitatea, cinstea, sensibilitatea artistică, inteligenta generală, mobilitatea spirituală, vitejia militară, temeritatea, corupţia şi demnitatea funcţionarilor publici, lipsa de hărnicie, spiritul gospodăresc, toleranţa etnică, dragostea de ţară a liderilor, credinţa religioasă, patriotismul şi dorinţa de unitate geopolitică a românilor, urbanismul, spiritul comercial, inclusiv tactul şi diplomaţia, care toate sunt analizate de-a lungul unei perioade evolutive de cca 150 ani.

Procedural, aproape fiecare trăsătură este trecută prin filtrul unei analize a minimum 2-3 publicaţii referitoare la români, recoltate din tot spaţiul cultural german. La H. von Keyserling, dar mai ales la K. Heitmann, există aceeaşi preocupare metodologică pentru problema validării aserţiunilor, de unde reiese şi lista foarte mare al autorilor citaţi.

De aceea şi cercetarea lui K. Heitmann a durat cca. 10 ani. Cu toate acestea, ea s-a rezumat numai la un studiu de bibliotecă asupra românilor, realizat numai până în preajma primului război mondial. Volumul documentelor parcurse a fost atât de mare, încât în anul următor autorul va mai publica la Köln (Böhlau) un volum cu lucrarea: Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum, Eine imagologische Studie, tradusă în limba română de Florin Manolescu cu titlul: Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, apărută în 199646.. Dar şi această lucrare cuprinde documente despre români, tot din perioada anilor 1775 – 1918.

Faţă de studiile acestui autor de o incontestabilă valoare, mai există o concluzie care trebuie menţionată. Pe baza metodei sale etnoculturale, o altă analiză de profil al românilor efectuată pentru epoca istorică următoare, de exemplu una limitată la perioada interbelică, cercetarea şi redactarea ei s-ar prelungii pe cel puţin pe o durară de cel puţin 10 ani , tocmai datorită dificultăţilor ridicate de aplicarea unei asemenea metode.

91

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

2.4. Anexe Tabelul nr. 2. 4.

Date dintr-un sondaj de opinii realizat la Bucureşti în anul 1900 de ziarul Noua Revistă Română pe baza unui Chestionar de psihologie a poporului român

92

Mictat A.GÂRLAN

Tabelul nr. 2. 4.

Date dintr-un sondaj de opinii realizat la Bucureşti în anul 1900 de ziarul Noua Revistă Română pe baza unui Chestionar de psihologie a poporului român

93

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe

Tabelul nr. 2. 4. Continuare II Date dintr-un sondaj de opinii realizat la Bucureşti în anul 1900 de ziarul Noua Revistă Română pe baza unui Chestionar de psihologie a poporului român

94

Mictat A.GÂRLAN

Bibliografie 1

Joseph Arthur de Gobineau (1816-1882), Eseu asupra inegalităţii raselor umane, Paris, 1855 Georges Vacher de Lapouge (1854 -1936), Les Sélections sociales, Paris, 1896; L’Aryen. Son rôle social, Paris, 1899; Race et milieu social: Essais d'anthroposociologie, Paris, 1909 3 Wundt M. Wilhelm (1832-1920), Völkerpsychologie (Vols. 1–10), Engelmann, Leipzig, 1900 4 Murăraşu Dumitru, Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967 5 Haşdeu P. Bogdan Scrieri filozofice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti , 1985 6 Haşdeu P. Bogdan, Obiceiurile juridice ale poporului roman – Programă, Librăria Socecu, Bucureşti, 1882 7 Câmpineanu Ion, Discurs de recepţiune la Academia Română şi răspunsul d-lui B. P. Haşdeu, în şedinţa publică din 28 martie 1880, Bucureşti 8 Drăghicescu Dumitru, Din psihologia poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1995 9 Fouillee Alfred , Psychologie du peuple francais Paris 1898,Esquissse psychologique des peuples europeenes din anul 1902, Le mouvement positiviste et la conception sociologiquie des peuples européens, Paris 1903 10 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii, vol. III –IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981 11 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, Bucureşti, 1936 12 Blaga Lucian, Trilogia culturii, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1936 13 Ralea D. Mihai, Explicarea omului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1946 14 Ralea D. Mihai, Fenomenul românesc, Editura Adam, Seria Biblioteca Socială, Bucureşti, 1934 15 Rădulescu Motru C., Etnicul românesc, Naţionalismul, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti 1944 16 Rădulescu Motru C. , Personalismul energetic şi alte scrieri ,Editura Eminescu, Bucureşti, 1984 17 Rădulescu Motru C., Psihologia poporului român, Editura PAIDEA, Bucureşti, 1998 18 Rădulescu C. Motru: Etnicul românesc ·Naţionalismul, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.

19 Sigmunt Freud , Zur Psychopathologie des Alltagsleben / Psihopatologia vieţii cotidiene, S. Karger-Verlag, Basel 1904 iar lucrarea Abriß der Psychoanalyse / O privire asupra Psihanalizei, apare în 1940 20 Symonds M. Percival : Diagnosting Personality and Conduct , New York, Century Co. 1931 21 Thurstone, L. L ouis: Theory of attitude measurement , Psychology Rev. 1929 / 36 , 222-241 22 Sprager Eduard, Lebensform , Niemeyer , Halle , 1923 23 Allport, W. Gordon and Vernon, P.E. : A study of values, Boston , Houghton Miflin, 1931 24 Duffy, E. and Crissy, W. J. : Evaluative attitudes releted to vocaţional interests and academic achievement , Journal of Abnormal and Social Psychology 25 Lurie A. Walter : A study Spranger’s value-types of by the method factor analysis, Journal of Social Psychology, 1937 26 Carlson, H. S. : Attitudes of undergraduate students, Journal of Abnormal and Social Psychology, 1934/5 27 Nelson Erland and Nelson Naida, Student attitudes and vocational choices, Journal of Abnormal and Social Psychology, 1940 28 Chircev Aanatole, Măsurarea atitudinii faţă de tradiţie şi progres, Revista de Psihologie, Cluj, 1938 29 Draser Maria, Atitudinea faţă de naţionalism şi internaţionalism.

Test Forma A şi B. Institutul de Psihologie Cluj, 1938 30 Mărgineanu Nicolae: Atitudinea faţă de biserică, Test Forma A şi B, Institutul de Psihologie Cluj, 1938 31 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2004 32 Mărgineanu Nicolae: Elemente de Psihometrie , Institutul de Psihologie Cluj , 1938 33 Rice A. Stuard, Quantitative methods in politics , New York , Knopf, 1928, 34 Schanck, R. L. : A study of change in institutional attitudes in a rural community Journal of Social Psychology, 1934 / 5 35 Allport W. Gordon, Personality , Henry Holt. & Comp. New – York, 1937 36 Chircev Anatole : Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, Chircev Anatole şi Salade Dumitru: Studii de orientare şcolară şi profesională, Editura Didactică, Bucureşti, 1971, Chircev Anatole, Roşca Alexandru şi alţii, Psihologie generală, Editura Didactică, Bucureşti, 1976, 2

95

Metodologia cercetării etnopsihologice Imagini etnoculturale interne şi externe Chircev Anatole, Roşca Alexandru şi alţii, Psihologia educaţiei şi a dezvoltării, Editura Academiei, Bucureşti, 1983 37 Hermann von Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Editura Institutului European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi , 1993 38 Iacob L. Mihaela, Etnopsihologie şi Imagologie, Sinteze şi Cercetări, Editura Polirom , Bucureşti, 2003 39 Ruth Benedict, Cultura şi comportamentul la români, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2002 40 Ruth Benedict, Patterns of Culture, Houghton Mifflin, New York, 1934 41 Baumgarden Franziska, Orientation et selection profesionelles, Paris, Dunod , 1954 42 Ruth Benedict, The Chrysathemum and the Sword, Charles E.Tuttle, Tokyo, Vermont, 1997 43 Heitmann Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Editura Univers, Bucureşti, 1995 44 Hofstätter R. Peter, Das Denken in Stereotypen, Gottingen, 1960 45 Zarifopol Paul, Din registrul ideilor gingaşe, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926 46 Heitmann Klaus, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

96

REZUMAT Lucrarea de faţă este o aplicaţie metodologică pentru studii de relaţii şi valori în interetnicitate, fără a fi un tratat de metodologie. Primul capitol prezintă problematica relaţiilor etnice în cadrul raporturilor actuale dintre majoritate-minoritate şi conceptele psihologiei etnice, obiectul ei fiind descoperirea şi descrierea unor componente etnice specifice comunităţilor cercetate. Ea preia procedee de investigaţie din domeniul psihologiei sociale, mai ales în studiul fenomenelor relaţionale, dar, în acelaşi timp, din domeniul psihologiei diferenţiale, pentru studiul particularităţilor etnice constitutive. Pe aceste teme sunt amintite primele studii realizate în secolul al XIX-lea, de autori europeni ca: H. Steinthal şi R. Lazarus, Alfred de Fouille, W. Wund sau români ca: Jean Crăciunesco, Popescu Pană, N. Vaschide, precum şi din reprezentanţii celor două curente conturate în secolul XX. Primul curent de natură etnoculturală este orientat către cercetarea globală a produselor spirituale ale fiecărui popor, iar al doilea curent are la bază o concepţie personalistă, orientată către diagnoza şi selecţia trăsăturilor psihologice cele mai frecvente dintr-o colectivitate, inclusiv etnică. Se specifică faptul că aceste orientări sunt complementare, cu toate diferenţele lor. În cadrul orientării etnoculturale, cu aplicare la psihologia românilor, sunt analizaţi autori români ca: Dimitrie Drăghicescu, C. Rădulescu Motru, Mihai Ralea, Anatole Chircev, dar şi străini ca: Hermann von Keyserling, Ruth Benedict sau Klaus Heitmann. A doua orientare are o tratare mai amplă, prin utilizarea conceptelor personalităţii de bază introdus de Ralp Linton şi de personalitate modală, denumire cu origine statistică în ideea de medie semnificativă, atribuit autoarei Cora Dubois (după P. Williams, 1973), cu studii realizate de A. Inkeles şi J. D. Levinson, P. Grieger, ş.a. Un capitol special este consacrat trecerii de la diagnoza psihosocială a personalităţii la abordarea personalistă a etnicităţii, prin cercetările lui Robert Bales, Pavel Mureşan şi Mielu Zlate. Principalele concluzii sunt: între trăsăturile individuale şi de grup există o relaţie stabilă de influenţă reciprocă, aceleaşi liste de trăsături din psihologia persoanei se pot adapta şi pentru studiul trăsăturilor de grup sub forma unor profiluri cu caracter modal, iar tehnicile de evaluare ale acestor manifestări sunt foarte diverse.

O problemă semnalată de mulţi autori constă în dualitatea observaţiilor, prin care aceleaşi evenimente într-un fel se prezintă unui observator extern (numită şi perspectivă ,,etică“) şi altfel din perspectiva internă a membrilor săi (numită şi perspectivă ,,emică”), cu efecte subiective extinse în procesele de identificare etno-psihologică. Astfel, în funcţie de grupurile martor şi de referinţă, s-a impus cercetarea unor noi concepte, respectiv de autoimagini, cele ale grupului de referinţă despre el, de hetero-imagini, cu referire la opiniile acestui grup faţă de alte grupuri şi de retro-imagini referitoare la opiniile altor comunităţi asupra celui de referinţă. Dar, în mod aplicativ, indiferent de obiectivele acestor cercetări (de conflict, tensiuni sociale, vecinătate, influenţe, transfer, integrare, autonomie, bilingvism, etc), reducerea duratei şi a costurilor de investigaţie sunt două probleme majore. Astfel, în cercetările de genul Barometrelor de relaţii etnice se folosesc eşantioane de cca. 2000 cazuri, cu cheltuieli totale de min. 100.000 $. De asemenea, principiul dublei perspective conduce la o multiplicare surprinzătoare a volumului de relaţii existente şi implicit a duratei cercetării. De exemplu, în relaţiile dintre 2 comunităţi se obţin 4 categorii de imagini / atitudini, rezultate din 2 auto-evaluări şi 2 hetero-evaluări. În prezentarea acestor 97

4 categorii de atitudini, în mod clasic se construiesc 4 tipuri de diade comparative. Dar, o astfel de investigaţie se complică într-o zonă cu 3, 4, 5, sau chiar mai multe comunităţi coabitante, întrucât varietatea relaţiilor existente dintre ele creşte în progresie geometrică. În studiul a 3 comunităţi conlocuitoare, matematic există 3 x 3= 9 perspective şi tot atâtea categorii de imagini cu atitudini reciproce între ele, toate diferite. În cazul a 4 comunităţi conlocuitoare progresia variantelor relaţionale creşte la 4 x 4= 16 categorii de imagini/ atitudini reciproce, etc. În modelul prezentat de noi pe zona Dobrogei sunt 9 comunităţi de: români, ruşi-lipoveni, ucraineni, turci, tătari, greci, armeni, italieni şi romi, în cadrul cărora progresia variantelor relaţionale a fost de 9 x 9= 81 categorii de imagini/atitudini reciproce. Pe calea unei investigaţii clasice, în asemenea cazuri, dacă un analist ar consacra timp de numai un an, pentru fiecare tip de relaţie/diadă cercetată, inclusiv cu etapele de proiectare, investigaţie, redactare şi prezentare rezultate, atunci, în mod corespunzător durata totală a acestei cercetării ar ajunge la 81 ani.

O procedură de ,,salvare” de la acest travaliu, cu cheltuieli minime şi de valorificare a tuturor combinaţiilor relaţionale denumită model de inter-estimare a comunităţilor etnice coabitante, este expusă în capitolul III, prin utilizarea a două instrumente: o variantă a Chestionarului Bogardus cu 7 întrebări şi un Chestionar PPN cu 50 de valori şi trăsături etnice.

Dificultăţile acestei metode sunt în primul rând legate de constituirea grupului de experţi evaluatori şi apoi de formare a bazei de date. În selecţia evaluatorilor, principalele criterii sunt: în zona cercetată să conlocuiască cel puţin 2-3 comunităţi sau chiar mai multe, persoanele să fie rezidente în zonă de cel puţin 15 ani, nivelul lor de instruire să fie cel puţin mediu spre superior, să cunoască cât mai multe aspecte din manifestările comunităţii sale şi a celor coabitante, etc. În privinţa bazei de date, după introducerea lor în calculator în cazul Chestionarului PPN-50 s-a realizat o analiză de fidelitate a datelor, prin metoda par/impar (după Guilford J. P., 1954). În aceste calcule s-a utilizat ,,testul t’’ al lui student, în care conform tabelei valorilor|t|fidelitatea datelor este remarcabilă dacă diferenţa celor două medii nu depăşeşte reperul limită 1,96. Din calcule a rezultat că în interevaluările efectuate, toţi coeficienţii au fost mai mici decât acest reper, cu două excepţii: în evaluările romilor despre români, unde acest coeficient a fost de 1,96 (la limită) şi în evaluările romilor despre armeni, unde acest coeficient a fost de 2,58. În prelucrarea cantitativă a datelor, spre deosebire de utilizarea frecvenţei răspunsurilor, formulă folosită în sondajele de opinie, s-a utilizat media aritmetică şi abaterea standard, calculate pe fiecare item /dimensiune /valoare, studiată. Aceasta întrucât, prima indică tendinţa centrală a unei atitudini, a doua prezintă gradul de dispersie a ei, iar împreună, oferă o imagine grafică a gradului de normalitate şi manifestare în plan social, la fiecare variabilă analizată.

De asemenea, întrucât grupurile de cercetare au fost foarte mici (de 30–50 cazuri), la limita concluziilor experimentale, s-a apelat şi la o procedură de validare a valorilor Chestionarului PPN-50, prin efectuarea testului|T|de semnificaţie aplicat pe eşantioane perechi. Astfel din 400 teste de semnificaţie, efectuate pe cele 50 de variabile repartizate în 350 de cazuri, din cele 9 comunităţi etnice cercetate, în final diferenţe semnificative la un prag p. < 0.05 s-au confirmat în 380 de teste. Cele mai multe diferenţe nesemnificative au apărut în legătură cu comunitatea italiană, cea mai puţin cunoscută în spaţiul dobrogean. Pe de altă parte, în toate grupurile de cercetare s-a operat distincţia şi s-au extras toate categoriile de auto-, hetero- şi retro-evaluări, cu ordonarea lor în tabele comparative. Dar cu tot acest efort de prelucrare a datelor, nu este posibilă eliminarea subiectivităţii din cele 3 categorii de evaluări, pentru că în mod constant toate auto-evaluările au tendinţe de supra-estimare şi toate retro-evaluările au tendinţe de sub-estimare. O situaţie similară este prezentată 98

sugestiv de K. Heitmann (1998), în lucrarea Oglinzi paralele, în care de la un autor german la altul, retro-imaginea în oglindă a românilor, este uşor diferită, însă prin adunarea lor s-a putut contura un profil etnic mediu al românilor, de viziune germană. Pe de altă parte, în locul disjuncţiei dintre cele două perspective, există şi ideea complementarităţii lor (E. St. Jones, 1978), concepţie la care am aderat şi noi, cu realizarea suplimentară a unui profil etnic integrat, rezultat din media aritmetică a profilurilor auto şi retro-evaluate, pe fiecare din cele 50 de variabile/valori determinate. Scopul acestei proceduri a fost de validare suplimentară a profilurilor etnice obţinute, prin confirmarea lor din cât mai multe perspective, dar şi pentru că numărul cazurilor utilizate a fost la nivel de minimum experimental. În capitolele IV–XI, în partea de redactare a rezultatelor, această procedură a permis o analiză explicativă prin raportarea profilului auto-evaluat al comunităţii de referinţă, rând pe rând, la perspectivele grupurilor martor, din spaţiul celor conlocuitoare. În aceste capitole în care fiecare comunitate etnică a fost în mod succesiv grup de referinţă şi grup martor, s-au ordonat în mod narativ toate inter-evaluările obţinute în cursul investigaţiilor.

Ultimul capitol prezintă pentru specialişti în Anexe, cadrul prelucrărilor statistice efectuate, inclusiv forma grafică a curbelor de distribuţie, precum şi procedura de calcul a pragurilor de semnificaţie pe comunităţi etnice, în raport cu cele 50 de variabile/valori ale Chestionarului PPN.

SUMMARY This literary paper is a methodological application for studies of relationships and values of interethnicity but is not considered to be a treaty of methodology.

The first chapter presents the issue of ethnic relations in the current relations between majority -minority and the ethnic components psychology concepts, its object being the discovery and the description of some specific ethnic of the studied communities. It takes over investigation processes of social psychology’s field, especially for the study of relational phenomena, but, in the same time, in the field of differential psychology, for the study of the ethnic constitutive characteristic features. On these topics there are mentioned the first studies realized in the XIX-th century by European authors like: H. Steinthal and R. Lazarus, Alfred de Fouille, W. Wund or Romanians as: Jean Crăciunesco, Popescu Pană, N. Vaschide and also from the representatives of the two trends outlined in the XXth century. The first ethno-cultural fluent is directed to the global research of the spiritual products of every nation, and the second fluent is based on a personalistic conception, oriented to the diagnosis and the selection of the most common psychological features of a community, including ethnic features. It is specified these aspects are complementary, with all their differences. In the ethno-cultural orientation, applied at the Romanians’ psychology, there are analysed authors like: Dimitrie Draghicescu, C. Rădulescu Motru, Mihai Ralea, Anatole Chircev, but also foreign authors as: Hermann von Keyserling, Ruth Benedict and Klaus Heitmann. The second orientation has an extensive treatment, through the application of the basic personality’s concepts, introduced by Ralp Linton and of modal personality, name with a statistical origin in the notion of a significant average, confered to Cora Dubois (after P. Williams, 1973), with studies realised by A. Inkeles and J.D. Levinson, P. Grieger, a.s.o. A special chapter is dedicated to the transition from the psychosocial diagnosis of the personality to the personalistic 99

approach of the ethnicity, through the researches of Robert Bales, Pavel Mureşan and Mielu Zlate. The principal conclusions are: between the individual features and group characteristics is a stable relationship of mutual influence, the same lists of features from the individual psychology can be adapted for features group’s study in the same mode for the study of group’s characters, like modal structures and evaluation’s techniques of these events are very different.

A problem pointed out by many authors is the duality of the remarks, through which the same events are presented in a way to an external observer (named ethical perspective) and in a different way from the internal perspective of his members (named emic perspective), with extensive subjective effects in the processes of ethnic-psychological identification. So, depending on the control and references’s groups, it has became established the research for new concepts, named self-images, those of the reference’s group about him, hetero-images, with reference to the opinions of this group about other groups and retro-images, with reference to the opinions of other communities about the reference’s group. But, as a matter-of-fact, regardless of the objectives of this researches (of conflict, social tensions, neighborhood, influences, transfer, integration, autonomy, bilingualism, a.s.o.) the reduction of the duration and of the costs of investigation are two major problems. So, in the researches such as The Barometers of ethnic relations are used samples of 2000 cases, with total costs of minimum usd 100,000. Also, the principle of double perspective determines for a surprising multiplicity of the volume of existing relations and implicitly of the time of the research. For example, in the relations between the two communities are obtained four categories of images / attitudes, results of 2 self-evaluations and 2 hetero-evaluations. In the presentation of these 4 categories of attitudes, classical are constructed 4 types of comparative dyads. But, such an investigation is more complicated in an area with 3, 4, 5, or even more cohabitant communities, because the variety of the existing relations between them grows into a geometrical progression. In the study of 3 co-inhabiting communities, there are mathematically 3 x 3= 9 prospects and so many categories of images with mutual attitudes between them, all of them being different. In the case of 4 co-inhabiting communities, the progression of the relational variants increases to 4 x 4= 16 categories of images/mutual attitudes, a.s.o. In the presented model of us for Dobrugea zone, there are nine communities: Romanians, Russians - Lipovans, Ukrainians, Turks, Tartars, Greeks, Armenians, Italians and Romanian gipsy, in which the progression of the relational variants was of 9 x 9= 81 categories of images/mutual attitudes. Being about to plan a classical investigation, in such cases, if an analyst has devoted only a year for each type of relationship/ investigated dyad, including the design, phase, investigation, drafting and presentation of the results, then, properly, the total time of this research would reach to 81 years.

A procedure of ,,save” from this labour, with minimal costs and of recovery of all relational combinations, named inter-estimated model of the co-inhabiting ethnic communities, is presented in Chapter III, by using two instruments: a variant of Bogardus Questionnaire, with 7 questions and a PPN-50 Questionnaire, with 50 values and ethnic characteristics. The difficulties of this method are first of all concerning of the making up the group of evaluating experts and then, of training a database. The main criteria for the selection of evaluators are: to co-inhabit at least 2-3 communities or even more persons in the researched area, the persons to be resident in the area for at least 15 years, their level of training to be at least a medium to high level, to know more aspects of their manifestations’s community and those co-inhabiting communities, a.s.o. Concerning the 100

database, after their introduction to the computer, in the case of PPN-50 Questionnaire, it was realized a fidelity analysis of data, through the odd / even method (after J.P. Guilford, 1954). For these calculations, it was used ,,t test'', of a student, in which, according to the table of | t | values, data’s fidelity is remarkable if the difference between the two media is not exceed the limit mark of 1.96. From the calculations, it resulted in all performed inter-evaluations, all coefficients were lower than this bench-mark, with two exceptions: in the evaluations of the Romanian gipsy about Romanians, where this coefficient was about 1.96 (to the limit) and in the evaluations of the Romanian gipsy about the Armenians, where this coefficient was about 2.58. In the quantitative data processing, in contrast with the use of answers’ frequency, the used formula in the opinion’s borings, it was used the arithmetical media and the standard deviation, calculated on each item / size / studied value. This is because, the first indicates the central trend of an attitude, the second presents its dispersion’s degree and together, they provide a graphical image of the of the degree of normality and of manifestation in social plan, to each variable examined. Also, because the research’s groups were very small one (of 30-50 cases ) to the limit of experimental conclusions, it appealed to another procedure for the validation of PPN-50 Questionnaire values by performing the test | T | of significance, applied to sample pairs.

So, from 400 significance tests, performed on the 50 variables divided into 350 cases, from nine ethnic communities investigated, finally, significant differences were confirmed to a materiality p.<0.05 in 380 tests. The most non-significant differences occurred in the connection with the Italian community, the least known in the Dobrugea area. On the other size, in all the research groups it was operated the distinction and it has extracted all categories of auto-, hetero- and retro-evaluations with their ordering in comparative tables. But, with all this effort for processing data, it’s not possible the eliminating of the subjectivity from those three categories of evaluations, because all self-evaluations have constant over-estimate tended and all the retro-evaluations have constant under-estimate tended. A similar situation is suggestive presented by K. Heitmann (1998), in Parallel mirrors work, in which, from a German author to another, retro-mirror image of the Romanians is slightly different, but, through their addition, it could outline an ethnic environmental profile of the Romanians, of German vision. On the other size, instead of the disjunction between the two perspectives, there is also the idea of their complementarity (E. St. Jones, 1978), concept hereupon we accepted too, with the additional performance of an integrated ethnic profiling, resulting from the arithmetic average of the auto- profiles and retro-evaluated profiles, on each of the 50 variables/determined values. The purpose of this procedure was for an additional validation of the ethnic profiles obtained, through their confirmation from more perspectives, but also, because the number of cases used was at a least experimentally level. In Chapters IV-XI, in the drafting of the results, this procedure allowed an explanatory analysis by comparing the self-evaluated profile of the reference’s community, in turn, to the prospects of the control groups, from the coinhabiting place. In these chapters, in which each ethnic community was successively a reference group and a control group, there were narrative collected all inter-evaluations obtained during the investigations.

The last chapter presents for specialists in the Appendices, all the statistical performed processing, including graphics of the distribution curves and the procedure for calculating the materiality thresholds in ethnic communities, compared with 50 variables / values of the PPN Questionnaire.

101

ZUSAMMENFASSUNG Dieses Papier ist eine methodische Anwendung zur Untersuchung der Beziehungen und interethnischen Werte, ohne den Anspruch einer methodischen Studie zu haben. Das erste Kapitel stellt die Problematik der ethnischen Beziehungen im aktuellen Beziehungsrahmen zwischen Mehrheit - Minderheit und ethnischen Psychologiekonzepten vor, mit dem Ziel der Entdeckung und Beschreibung einer spezifischen ethnischen Komponente der erforschten Gemeinschaften. Sie übernimmt investigative Prozesse der Sozialpsychologie, insbesondere zum Studium relationaler Phänomene, gleichzeitig aber auch aus dem Bereich der differentiellen Psychologie, zum Studium der charakteristischen konsekutiven ethischen Besonderheiten. Zu diesen Themen sind erste Studien aus dem 19. Jahrhundert aufgeführt, von europäischen Autoren wie: H. Steinthal und Lazarus R., Alfred Fouille, W. Wund oder rumänischen wie: Jean Crăciunesco, Popescu Pana, N. Vaschide sowie auch von Vertretern der beiden im 20. Jahrhundert ausgebildeten Strömungen. Die erste ethnokulturelle Strömung widmet sich der Erforschung der weltweiten geistigen Erzeugnisse der einzelnen Nationen, die zweite basiert auf einem personalistischen Konzept, fokussiert auf Diagnostik und Auswahl der am häufigsten vorkommenden psychischen Merkmale einer Gemeinschaft, einschließlich ethnischer Merkmale. Es wird festgestellt, dass diese Orientierungen komplementär sind, mit all ihren Unterschieden. In der ethno-kulturellen Orientierung, angewandt auf die Psychologie der Rumänen, werden rumänische Autoren analysiert, wie Dimitrie Draghicescu, Motru Radulescu, Mihai Ralea, Anatole Chircev, aber auch Ausländer wie: Hermann von Keyserling, Ruth Benedict und Klaus Heitmann. Die zweite Orientierung bietet eine breiter gefächerte Abhandlung, mittels Anwendung der grundlegenden Konzepte, eingeführt von Ralp Linton und von modaler Persönlichkeit, eine Benennung statistischer Herkunft im Sinne eines signifikanten statistischen Durchschnitts, zugeschrieben der Autorin Cora Dubois (nach P. Williams, 1973), mit Studien realisiert von A. Inkeles und Levinson JD, S. Grieger, etc. Ein besonderes Kapitel ist dem Übergang von der psychosozialen Diagnose der Persönlichkeit zum personalistischen Ansatz der ethnischen Zugehörigkeit gewidmet, durch die Forschungen von Robert Bales, Paul Murer und Mielu Zlate. Die wichtigsten Schlussfolgerungen sind: zwischen Individuum und Gruppe existiert eine stabile Beziehung von wechselseitigem Einfluss, die gleiche Liste von Merkmalen der individuellen Psychologie, kann auch beim Studium der Gruppenmerkmale angewandt werden, im selben Modus zum Studium der Gruppencharaktere, wobei modale Strukturen und Auswerteverfahren dieser Ereignisse sehr unterschiedlich ausfallen. Ein von vielen Autoren angeführtes Problem ist die Dualität von Beobachtungen, durch welche sich die gleichen Ereignisse einem externen Beobachter in einer Weise darstellen (sogenannte ethische Perspektive) und in einer anderen Weise aus der Innenperspektive ihrer Mitglieder (genannt emische Perspektive), mit umfangreichen subjektiven Auswirkungen der ethno-psychologischen Identifikationsprozesse. Daher haben sich in der Forschung je nach Steuer-und Bezugsgruppen, neue Konzepte herausgebildet, namentlich Selbst-Bilder, diejenigen der Referenzgruppe über sich selbst, hetero-Bilder, unter Bezugnahme auf die Ansichten dieser Gruppe gegenüber anderen Gruppen und Retro-Bilder auf die Meinungen anderer 102

Gemeinschaften über die Referenzgruppe. Tatsache ist aber, unabhängig von den Zielen dieser Forschung (Konflikt, soziale Unruhen, Nachbarschaft Einflüsse, Transfer, Integration, Autonomie, Zweisprachigkeit, etc.), dass die Reduktion der Dauer und der Kosten der Untersuchungen, zwei große Probleme darstellt. In Forschungen wie Barometer der ethnischen Beziehungen sind Stichproben von ca. 2000 Fällen mit Gesamtausgaben von min. 100.000 $ aufgeführt. So ist auch das Prinzip der doppelten Perspektive für eine überraschende Vielzahl von existierenden Relationen verantwortlich, und damit auch für die Dauer der Forschung. Zum Beispiel erhält man in den Beziehungen zwischen den beiden Gemeinschaften vier Kategorien von Bildern / Einstellungen, Ergebnisse von zwei Selbst-Auswertungen und zwei Hetero-Auswertungen. Bei der Präsentation dieser vier Kategorien von Einstellungen, werden klassischerweise vier Typen von vergleichenden dyadischen Konstrukten erstellt.

Solch eine Untersuchung ist aber in einem Gebiet, wo 3, 4, 5 oder sogar mehr Gemeinden zusammenleben, viel komplizierter, weil sie die Vielfalt der bestehenden Relationen untereinander in geometrischer Progression erhöht. In einer Studie von 3 zusammenlebenden Gemeinden, gibt es mathematisch 3 x 3= 9 Perspektiven und genauso vielen Kategorien von Bildern mit gegenseitigen Haltungen zwischen ihnen, alle verschieden. Im Fall von 4 zusammenlebenden Gemeinden, erhöht sich die Anzahl der relationalen Varianten auf 4 x4=16 Kategorien von Bildern / gegenseitigen Haltungen, etc.. Im von uns vorgestellten Modell in der Zone Dobrudscha, gibt es 9 Gemeinden: Rumänen, Russen, Lipovaner, Ukrainer, Türken, Tataren, Griechen, Armenier, Italiener und Roma, bei dem die relationale Variantenprogression 9 x 9=81 Kategorien von Bildern / gegenseitigen Haltungen beträgt. Plant man eine klassische Untersuchung, in der sich der Analyst jedem Typus von Beziehung / untersuchter Dyade inklusive der Planung, Ermittlung, Ausarbeitung und Präsentation der Ergebnisse 1 Jahr lang widmet, würde die Gesamtdauer dieser Forschung 81 Jahre betragen. Eine Möglichkeit der "Bewahrung" vor dieser Arbeit, bei minimalen Kosten und Einbeziehung aller relationalen Kombinationen, namens inter-Schätzungsmodell der zusammenlebenden ethnischen Gemeinschaften, wird in Kapitel III präsentiert, mit Hilfe zweier Instrumente: eine Variante des Fragebogen Bogardus mit 7 Fragen und einem 50-PPN Fragebogen, mit 50 Werten und ethnischen Merkmalen. Die Schwierigkeiten dieser Methode sind zunächst einmal die Zusammenstellung einer Gruppe von auswertenden Experten und darüber hinaus die Erstellung einer Datenbank.

Die wichtigsten Kriterien bei der Auswahl der Gutachter, lauten wie folgt: zumindest 2-3 oder mehr Gemeinden mit-bewohnen, die Personen haben ihren Wohnsitz im Bereich seit mindestens 15 Jahren, ihr Bildungsniveau erreicht zumindest mittel bis hoch, sie wissen um möglichst viele Aspekte ihrer Gemeinde und der mit-bewohnenden Gemeinden bescheid, etc.. Was die Datenbank betrifft, so wurde seit dem Übertrag auf den Computer, im Falle des PPN-50 Fragebogens, eine exakte Datenanalyse mittels der Methode gerade / ungerade (nach JP Guilford, 1954) realisiert. Für diese Berechnungen wurde ein ''t-Test'' eines Studenten verwendet, in welchem konform der Tabellenwerte | T | die Genauigkeit der Daten bemerkenswert ist, wenn der Unterschied zwischen den beiden Bereichen den Grenzwert von 1,96 nicht überschreitet. Die Berechnungen zeigten, dass in allen durchgeführten Zwischenauswertungen, alle Koeffizienten niedriger waren als dieser Bezugspunkt, mit zwei Ausnahmen: die Bewertungen der rumänischen Roma, wo der Koeffizient 1,96 betrug (die Grenze) und in den Bewertungen der rumänischen Roma bezüglich der Armenier, wo der Koeffizient bei 2,58 lag. Bei der quantitativen Datenverarbeitung wurde bei den Meinungsumfragen nicht die Frequenz an Antworten 103

verwendet, sondern die Formel des arithmetische Mittels und der Standardabweichung, die für jedes untersuchte Element / Größe /Wert berechnet wurde. Dies ergibt, dass Ersteres die zentrale Tendenz einer Haltung angibt, und Zweiteres den Grad der Streuung darstellt, und zusammen liefern sie eine grafische Darstellung des Normalitätsgrades und der Manifestation im sozialen Plan, bzgl. jeder untersuchten Variable. Da auch die Arbeitsgruppen sehr klein waren (30-50 Fälle), am Rande experimenteller Schlussfolgerungen, wurde zur Validierung der Werte des PPN-50 Fragebogens auch auf ein anderes Verfahren zurückgegriffen, bei dem der SignifikanzTest | T | auf Probenpaare angewandt wurde. Von 400 Signifikanz-Tests, angewandt auf 50 Variablen unterteilt in 350 Fälle, wurden in den 9 untersuchten ethnischen Gemeinschaften schliesslich signifikante Unterschiede mit der Schwelle S. <0,05 in 380 Tests bestätigt. Die meisten nicht-signifikanten Unterschiede traten in Verbindung mit der italienischen Gemeinde auf, dem am wenigsten bekannten Dobrudscha Bereich. Darüber hinaus wurde in allen Forschungsgruppen eine Unterscheidung erstellt und alle Kategorien nach Auto-, Hetero- und Retro-Auswertungen geordnet in vergleichende Tabellen extrahiert. Doch trotz all dieser Bemühungen der Datenverarbeitung, ist es nicht möglich, die Subjektivität aus den drei Auswertungskategorien zu beseitigen, da alle Selbst-Auswertungen konstant eine Tendenz zu Überschätzung zeigen und alle RetroAuswertungen unterschätzende Tendenz aufweisen. Eine ähnliche Situation wird suggestiv von K. Heitmann (1998) in Parallele Spiegel Arbeit vorgestellt, von einem deutschen Schriftsteller zu einem anderen, das Retro-Spiegelbild der Rumänen weicht etwas davon ab, aber mittels ihrer Ergänzungen, könnte es ein ethnisches Umgebungsprofil der Rumänen aus deutscher Sicht umreissen. Darüber hinaus gibt es anstelle der Trennung zwischen den beiden Perspektiven auch die Idee ihrer Komplementärität (E. St. Jones, 1978), ein Konzept, welchem auch wir uns angeschlossen haben, mit der zusätzlichen Umsetzung eines integrierten ethnischen Profils, dem Ergebnis des arithmetischen Mittels, gebildet aus den Profilen Auto und Retro-Auswertung, für jede der 50 Variablen / determinierten Werte. Der Zweck dieses Verfahrens war eine weitere Validierung der erhaltenen ethnischen Profile, durch ihre Bestätigung aus mehreren Perspektiven, aber auch, weil die Anzahl der Fälle auf experimentellem Mindestlevel lag. In den Kapiteln IVXI, bei der Ausarbeitung der Ergebnisse, erlaubte dieses Verfahren eine erklärende Analyse durch einen Vergleich des Selbst-Auswertungs Profils mit der Referenzgemeinde, der Reihe nach, aus der Perspektive der Kontrollgruppen, im Raum der Mitbewohner. In diesen Kapiteln, wo jede ethnische Gemeinschaft nachfolgend Referenz- und Kontrollgruppe war, wurden alle erhaltenen inter-Auswertungen im Verlauf der Nachforschungen narrativ geordnet. Das letzte Kapitel stellt für Experten im Anhang den Rahmen der statistischen Aufbereitung dar, einschließlich Grafiken der Verteilungskurven und das Verfahren zur Berechnung der Erheblichkeitsschwelle in ethnischen Gemeinschaften, verglichen mit 50 Variablen/ Werten des PPN Fragebogens.

104

RESUMÉ Cet ouvrage est une application méthodologique pour les études de rélations et de valeurs en interethnicité, sans être considéré un traité de méthodologie. Le premier chapître présente la problematique des rélations ethniques dans le cadre des rapports actuels entre la majorité- la minorité et les concepts de la psychologie ethnique, son objet étant la découverte et la description de quelques componentes ethniques spécifiques aux communantés recherchées. Elle reprend des procédés d’investigation du domaine de la psychologie sociale, surtout dans l’étude des phénomens relationnelles, mais, en même temps aussi, du domaine de la psychologie differentielle, pour l’étude des particularites ethniques constitutives. Sur ces thèmes sont à rappeler les premiers études réalisés dans le XIX- e siècle, par des auteurs européens tels que: H. Steinthal et R. Lazarus, Alferd de Fouille, W. Wund on des Roumains tels que: Jean Craciunesco, Popescu Pană, N. Vaschide, ainsi que des répresentants des deux courants conturés dans le XX- e siècle. Le premier courant de nature ethnoculturelle est orienté vers la recherche globale des produits spirituels de chaque peuple, mais le deuxième courant à sa base une conception personaliste, orientée vers la diagnose et la selection des traîts psychologiques les plus frequents d’une colectivité, inclusivement ethnique .On spécifie le fait que ces orientations sont complémentaires, avec toutes leurs differences. Dans le cadre de l’orientation ethnoculturelle, en application à la psychologie des Roumains, sont analysés des auteurs roumains tels que: Dimitrie Draghicescu, C. Rădulescu- Motru, Mihai Ralea, Anatole Chircev, mais aussi des étrangers tels que: Hermann Uon Keyserling, Ruth Benedict on Klaus Heitman.

La deuxiéme orientation a un traîtement plus ample, par l’utilisation des concepts de la personalité de base introduit par Ralp Linton et de la personalité modale, dénomination à une origine statistique dans l’idée de moyernne significative, atribué à l’auteur Cora Dubois (après P. Williams 1973), avec des études réalises par A. Inkeles et J.D. Levinson, P. Grieger et d’ autres. Un chàpitre spécial est consacré au passage de la diagnose psychosociale de la personalité à l’ abordement personaliste de l’ethnicité, par les recherches de Robert Bales, Pavel Muresan et Mielu Zlate. Les conclusions principals sont: entre les traîts individuels et de groupe il y’ a une rélation stable d’ influence réciproque, les mêmes listes de traîts de la psychologie de la personne peuvent être adaptés aussi pour l’étude des traîts de groupe sous la forme des profiles a caractére, ‘’modal’’, mais les techniques d’ evaluation de ces manifestations sont très diverses.

Un problème, signalé par plusieurs auteurs réside dans la dualité des observations, par lequel les mêmes evenements se presentent dans une telle façon à un observateur exterieur (normmée aussi la perspective ethique), mais aussi de la perspective intérieure de ses membres (nommée aussi la perspective émique) à des effets subjectifs extendus dans les procesus d’identification ethno-psychologique.

Ainsi, (en)fonction des groupements, térmoin et de reférence (s’ est imposée la recherche de nouveaux concepts respectivement des auto-images, celles du groupement de reférence par lui-même, des hétéro-images, en reférence aux opinions de ce groupements envers d’antres groupements et des retro-images, en reférence aux opinions d’ autres communautés sur celui de reférence. Mais, applicativement, indifferemment des objectifs de ces 105

recherches (de conflit, tensions sociales, voisinage, influences, transfert, intregration, autonomie, bilinguisme, etc), la reduction de la durée et des coûts d’ investigation sont deux problèmes majeurs. Ainsi, dans les recherces de genre Baromètre de rélations ethniques sont utilisées des échantillons d’environ 2000 cas, avec des dépenses totales de min 100.000 $. Aussi, le principe de la double perspective conduit à une multiplication surprenante du volume des rélations existents et, implicitement, de la durée de la recherche. Par exemple, dans les rélations des 2 communautés sont obténues, des catégories d’images/ atitudes, résultées de 2 auto – evaluations et 2 hétéro – evaluations. Dans la présentation de ces 4 catégories d’ atitudes, classiquement on construit 4 types de diades comparatives.

Mais, une telle investigation se complique dans une zone de 3,4,5, ou même avec plusieurs communautés cohabitantes, parce que la variété des rélations existantes entre elles croît dans une progression géometrique. Dans l’étude de 3 communautés de nations differentes(cohabitantes), mathématiquement il y a 3 x 3= 9 perspectives et, en tout, aussi, autant de catégories d’ images avec des attitudes réciproques entre elles, toutes differentes.

Dans le cas de 4 communautés cohabitantes la progression des variants rélationnelles croît à 4 x 1=16 catégories d’images/atitudes réciproques, etc. Dans le modéle présenté par nous sur la zone de Dobroudja il y a 9 communautés de: Roummains, Ukrainiens, Russes – Lipoveniens, Turcs, Tartars, Grecs, Arméniens, Italiens et Roms(Gitans, Bohémiens), dans le cadre desquelles la progression des variantes rélationnelles a été de 9 x9 =81 catégories d’images/ atitudes réciproques. Sur la voie d’une investigation classique, dans de tels cas, si un analyst consacrait le temps d’un an (seulement), pour chaque type de rélation/ diade recherchée, inclusivement les étapes de projection, investigation, rédaction et présentation résultées, alors, dans une manière correspondante, la durée totale de cette recherche arriverait a 81 années. Une procédure de ‘’sauvetage’’ de ce travail, avec des dépenses minimales et de valorisation de toutes les combinaisons rélationnelles dénomée modèle d’inter-estimation des communautés ethniqnes cohabitantes, est exposée dans le III-e chapître, par l’utilisation de deux instruments: une variante du Questionnaire Bogardus avec 7 questions et un Questionnaire PPN-50 de valeurs et traîts ethniques.

Les difficultés de cette methode sont, tout d’ abord, liees a la constitution du groupe d’experts d’ évaluateurs et, après tout ça, de la formation de la base de dates. Dans la sélection des evaluateurs, les critères pricipaux sont: que dans la zone recherchée cohabite, au moins, 2-3 communautés ou même de plus, que les persomes soient résidents (aient la résidence) dans la zone depuis, au moins, 15 armées, que leur niveau d’instruction soit au moins, moyen vers supérior, qu’ils connaîssent plusieurs aspects des manifestations de leur communauté et de celles cohabitantes, etc. En ce qui concerne la base de dates, après leur introductiondans l’ordinateur, dans le cas du Questionnaire PPN – 50 on a réalisé une analyse de fidelité des dates, par la methode pair/ impair (après Guilfrod J.P.1954). Dans ces calculations on a utilisé le test ,,t’’ d’un étudiant, dans leqnel conformément au tableau des valeurs | T | la fidelité des dates est remarquable, si la difference de ces deux moyennes ne dépasse par le répère limite de 1,96. Par la calculation a résulté que dans les inter- evalutions effectuees, tous les coéficients ont été plus petits que ce répère, à deuxexceptions: dans les evalutions des Roms envers les Roumains, où ce coéficient a été à la limite 1,96 et dans les evalutions des Roms envers les Armeniens, où ce coéficient a été de 2,58.

Dans l’analyse quantitative des dates, par rapport contraire à l’utilisation de la frequence des réponses, la formule utilisée dans les sondages d’opinion, on a utilise la 106

moyenne aritméthique et l’abattement standard, calculés sur chaque itème/dimension/ valeur etudiée. Cela parce que la première indique la tendance centrale d’une attitude, la deuxième présente le degrès de sa dispersion, et ensemble, offrent une image graphique du degrès de normalité et de manifestation sur le plan social, à (pour) chaque variable analysée. Aussi, parce que les groupements de recherché ont été très petits (de 30 à 50 cas), à la limite des conclusions experimentales, on a appelé, aussi, à une procédure de validation des valeurs du Questionnaire PPN-50, par l’effectuation du test | T | de signification appliqué sur des echantillons paires. Ainsi de 400 tests de signification, effectués sur les 50 variables reparties en 350 cas, de ces 9 communautés ethniques recherchées, finalement des differences significatives à un senil p.(s) <0,05 se sont cofirmés en 380 tests. Les plus grandes differences non- significatives ont paru pour la communauté italienne, la moins connue de l’espace doubrodjan. D’autre part, dans tous les groupements de recherché s’est oppérée la distinction et ont été extraites toutes les catégories d’ auto-, hétéro_et retro- evaluations, avec leur ordre des tableaux comparatifs.

Mais, malgré tout cet effort d’analyse des dates, il n’est pas possible d’éliminer la subjectivité de ces 3 catégories d’evalution, parce que constamment toutes les autoevaluations ont des tendances de sur estimation et toutes les retro – évaluations ont des tendances de sous-estimation. Une situation simmilaire est présenté suggestivement par K. Heitmann (1998), dans l’ouvrage Miroirs parallèles dans lequel d’un auteur allemande à un autre, la retro–image en mirroir des Roumains, est on peu differente (diversifiée) mais par leur addition an a peu conturer un profile ethnique moyen des Roumains d’une vision allemande.

D’autre, part au lieu (d’avoir) de la disjonction de ces deux perspectives, il y a aussi l’idée de leur complementarité (E.St.Jones,1978) conception a laquelle nous avons aussi adhéré, avec la réalisation supplémentaire d’un profile ethnique integré, resulté par la moyenne aritméthique des profiles auto et retro – evalués, sur chaque de ces 50 variables/valeurs determinées. Le but de cette procédure a été de validation supplementaire des profiles ethniques obtenus, par leur confirmation de plusieurs perspectives, mais aussi parce que le nombre des cas utilisés a été à un niveau de minimum experimental. Dans les chapîtres IV – XI, dans la partie de redaction des résultats, cette procèdure a permis une analyse explicative par le rapport du profile auto- evalué de la communauté de reference, tour à tour, aux perspectives des groupements,, témoin’’ de l’ espace de celles cohabitantes. Dans ces chapîtres dans lesquels chaque communauté ethnique a été successivement groupement de reference et (aussi) groupement térmoin, se sont ordonnées narativement toutes les inter – evalutions obtenues an cours des investigations.

Le dernièr chapître présente pour les spécialists dans les Annexes le cadre des analyses statistiques effectuées, inclusivement la forme graphique des courbes de distribution, ainsi la procedure de calcul des seuils de signification sur des communautés ethniques, par raport aux 50 variables/valeurs du Questionnaire PPN.

107

Filename: Garlan M. Metodologia cercetarii etnopsihologic 107 pag.doc Directory: E:\Documents and Settings\Admin\Desktop\Metodologia Template: E:\Documents and Settings\Admin\Application Data\Microsoft\Templates\Normal.dot Title: Mictat A Subject: Author: name Keywords: Comments: Creation Date: 28.06.2011 21:44:00 Change Number: 124 Last Saved On: 15.06.2016 07:01:00 Last Saved By: mik3del Total Editing Time: 1.264 Minutes Last Printed On: 15.06.2016 07:02:00 As of Last Complete Printing Number of Pages: 107 Number of Words: 51.485 (approx.)

Number of Characters: 298.616 (approx.)