Cu Alte Cuvinte

C

u Alte uvinte 1. EDITORIAL 5

Tu şi zarea

2. CULTURĂ 6-7

Destinul - Perspective din istorie

3. OPINII 8 9 10-11 12 13

Perspective din simplitate Obiectiv sau subiectiv?

Fereastra promisă Viaţa în roz Colorează-mi viaţa!

4. RECENZII / CRONICI 14-15 16-17 18-19 20-21 22-23 24-25 26-27 28-29 30-31

Celelalte poveşti dindărătul frunţii Conştiinţa destinului Debutul căutării unei identităţi Debutul unui eşec continuu Jocul confruntării perspectivelor „Sub nisip e o mare îngropată iar miresele o cunosc” Invitație la renaștere Drumurile lumii noi. Barocul în America Latină Tango în fum de ţigare

5. INTERVIU

32 Ce am în faţa mea, o biografie sau un destin?

33 Interviu cu Dragoș Zetu 34-36 Interviu cu Lucian Merişcă

6. ANCHETĂ

37-40 Ce este un intelectual...?

7. TRADUCERI

41-42 Frumusețea de departe

8. DEBUT

43-44 Vuietul trenului 44-46 Şoapte în vis

Cu Alte Cuvinte 6 10

14

10 14

Destinul - Perspective din istorie

Fereastra promisă

Celelalte poveşti de dragoste

Destinul se referă la un curs predeterminat al evenimentelor, putând fi considerat un viitor predeterminat, atât în general, cât şi individual. Este un concept bazat pe ideea că există o ordine deja creată a universului...

I-am promis sufletului o fereastră şi am aşteptat pe un pervaz o clipă de fericire care să spargă zidurile lumii. Am aşteptat ultimul dar al frunzelor până când m-au năpădit tristeţile lumii. Am păşit dincolo de fereastra ştiută şi de atunci te-am aştept ...

Coordonator al colecţiei ,,Ego. Proză’’ în cadrul Editurii Polirom, Lucian Dan Teodorovici cunoaşte succesul naţional, fiind editor al Suplimentului de cultură, dobândind ulterior notorietate pe plan internaţional prin publicarea în exterior a operelor care îl definesc şi îl găsesc ...

6

43 22

37

Întâlnire cu un necunoscut

Ce este un intelectual?...

Dacă nu ar exista acea mână de oameni discreţi, care privesc realitatea dintr-un con de umbră, atunci coordonatele pe care se prefigurează viitorul ar fi cu desăvâşire negative.

Numai datorită acestor entităţi, recognoscibile după menirea intrinsecă pe care o posedă, se mai poate respira şi un alt aer: al valorilor, al moralităţii, al bunului gust, al inteligenţei disimulată în cuvât. Gabriel Liiceanu este membru al acestui grup ...

Profesor de Socio – Umane, domnul Minel Marcu: „Noţiunea de intelectual este una modernă. În Antichitate, Socrate, Platon, Aristotel și-au pus implicit sau explicit întrebări privind rolul filosofului în societate. În puţine cuvinte acesta era de persoane competente, de persoane care pot dezvălui impostura, de persoane care ar putea să-i consilieze pe conducători, ba Platon a considerat că statul ...”

20

22

Debut literar

37 43 Suflete legate-n zale!

Lacrimi ce îmi ies în cale Mângâie povestea lor, Suflete într-un picior Mi-au şoptit întâmplător...

A fost dragoste ca-n basme, Un război cu fronturi vaste.

Un sărut plin de durere, Suflete ce vor să spele Logosul fiinţei mele. ...

4 | Cu Alte Cuvinte

EDITORIAL

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Tuşi şi zarea zarea Tu acă alegi să nu mergi în genunchi, poţi vedea departe: dunga zării, aburii nopţii, curcubeul...

Dacă deschizi fereastra dinspre lume, o poţi vedea fără să-ţi placă, o poţi bănui sub umbrele, în vârtej de frunze, muşcată de arşiţă sau alintată când deasupra ei se bolteşte „un cer de miresme”; o poţi iubi sub prima ninsoare, o poţi lăsa acolo şi te poţi întoarce către zarea din tine, poţi tăia burţi într-un peşte numit fiinţă şi poţi da de limanul dorit, unde, tu singur, stai cu capul in mâini. Şi te rogi. Te rogi lumii să se mai nască o dată, cu zarea ta în ea, cu viitor şi destin, cu desenul perfect şi în toate culorile: cu rozul aferent pentru prima iubire, cu gri din belşug pentru tristeţile necesare, cu galben-pai pentru visele coapte, cu „soare căprui” şi dorinţe turcoaz, dar mai ales cu roşul aprins.

Dacă nu trăieşti în tăcere şi nu visezi în şoaptă, vezi până departe, până dincolo de vânt.

Vezi creanga lumii scuturându-se în visele tale şi sufletul fărâme scuturat în cuvânt. Căci el crede în drumul tău printr-o lume prietenă care se încheagă şi te încheagă sub ochii tăi.

când te doare gândul până la marginea lui: că nu ai o stea albastră, că nu te însoţeşte un înger, că preajma nu ţi-e totdeauna nevinovată, că nu ai zare. Dar tu îţi tai în pânza lumii cărarea. Printre pietre şi şerpi, prin iarbă cu rouă, prin asfaltul fierbinte, printre oameni şi neguri. Îţi pui în gând o zare şi ea se face răsărit, întinzând o dâră de lumină până la tine.

Dacă mergi drept şi mândru, cu şoimul tinereţii tale pe umăr şi cu fruntea zgâriată de zimţii stelelor, cu mâna streaşină la ochi, vezi până în visele altora.

Vezi izbânzile viitoare, prăbuşirile în tine însuţi, somnul şi plânsul, îmbrăţişările din urmă strivitoare şi regăsirile năucind de lumină, mersul săltat lângă umărul ei, popasul în zori şi toate răscrucile.

Vezi şi te vezi. Înţelegi că tot ce-i în zare se cere trăit. Preţ de-o poveste, viaţa te vrea.

Eşti la un gând distanţă... tu, care citeşti şi ţii minte.

Coordonator:

Uneori vezi că nu vezi şi îţi scrii cărarea singur. Sunt nopţi

Cu Alte Cuvinte | 5

CULTURĂ

Perspective din istorie

Motto :

Destinul

„Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.”

Autor: Elena Creangă

estinul se referă la un curs predeterminat al evenimentelor, putând fi considerat un viitor predeterminat, atât în general, cât şi individual.

Este un concept bazat pe ideea că există o ordine deja creată a universului.

Diferite concepte ale destinului şi sorţii

Destinul poate fi văzut fie ca o înşiruire de evenimente inevitabile ce nu pot fi schimbate, fie ca, o varietate de alegeri ce deschid diferite drumuri în viaţă. Astfel, diferitele alegeri pe care oamenii le fac ar putea conduce tot la un destin predeterminat.

Termenul de destin a căpătat de-a lungul istoriei diferite conotaţii, 6 | Cu Alte Cuvinte

(Emil Cioran)

apărând prima oară în religie, pentru a determina un sens al tuturor lucrurilor dat de către divinitate (de exemplu, conceptul protestanţilor de predestinare) evoluând până la conceptul american de Manifest Destiny: „Până prin anii 1850 a fost, în general crezut în Statele Unite că o rasă superioară americană a fost destinată să modeleze destinul lumii.” Rasismul explicit a dezvoltat viziunea secolului al XVII-lea al puritanilor Noii Lumi asupra existenţei unui „popor ales”, al cărui destin a fost de a stabili un „Nou Ierusalim”.

Sentimentul de predestinare, în cel mai vechi sens uman, este creionat de imaginea fatalistă a morţii (momentul în care „sună ceasul”), de credinţa că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, sau de o simplă poveste de dragoste între iubiţii care sunt „destinaţi a fi împreună.”

Prezicerea destinului

Există credinţa că destinul cuiva poate fi stabilit prin „ghicire” sau prezis ca profeţie. În sistemele de credinta ale mul-

tor culturi, destinul cuiva poate fi „văzut” de către şamani, babalawoi, sfinţi sau văzători.

Trasul săgeţilor folosea la „citirea” destinului,

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 în Tracia cât şi în Mecca păgână. În religia tradiţională Yoruba, oracolul IFA este consultat prin intermediul unor nuci kola ale căror model, atunci când sunt aruncate pe o tavă de lemn, reprezintă cele 256 de combinaţii posibile ce sunt ulterior interpretate pentru client de către babalawo. În folclor, au existat metode variate pentru ca tinerele fete să-l „viseze” pe cel cu care se vor căsători.

Destinul şi soarta Deşi cuvintele sunt folosite alternativ, în multe cazuri, soarta şi destinul se pot distinge, în funcţie de cât de exacte sau vagi sunt definiţiile lor. În linii mari soarta este echivalentă cu destinul. La un nivel mai aprofundat, tradiţia defineşte soarta drept o instanţă care predetermină ordinea şi cursul evenimentelor, acestea neputând fi modificate. Cuvântul „soartă” este folosit cu privire la finalitatea unor evenimente trecute care au decurs „de la sine”, în timp ce „destin” este folosit atunci când se face referire la evenimente viitoare cu caracter inevitabil. Cu alte cuvinte, soarta se referă la evenimente din trecut ce s-au dovedit a fi adevărate şi inalterabile, în timp ce destinul se referă la viitor, la evenimente probabile sau aproape sigure. În mitologia clasică şi europeană, există trei zeiţe responsabile de cursul întâmplărilor, Moirae în mitologia greacă, Parcae în mitologia romană, şi Norns în mitologia nordică. Ele determină evenimentele de

ansamblu prin raportare la destinele umane individuale. Soarta nu implică nicio alegere, şi se termină în mod fatal, cu o moarte; este un rezultat determinat de o instanţă supremă, care acţionează asupra unei entităţi. Destinul însă, lasă persoana să participe voit la obţinerea unui rezultat direct legat de ea însăşi. destinul entitate participă la obţinerea unui rezultat care este direct legată de ea însăşi.

Folosite la timpul trecut, „destinul” şi „soarta” sunt uşor confundate, ambele implicând o sumă de situaţii care au dus la un rezultat realizat în prezent. „Destin” sau „soartă”, indiferent de cât de mult sau de puţin au fost diferenţiate, au rezistat de-a lungul istoriei şi continuă să aibă un impact mare asupra fiecăruia, chiar dacă ne place sau nu să recunoaştem.

Cu Alte Cuvinte | 7

OPINII

Perspective

din

simplitate Autor: Tudor Văduva

proape soarele apune, aproape luna răsare şi tu, ar-

tist din alt veac sau de mâine dimineaţă stai faţă în faţă cu tine şi te uiţi dinspre lumea ta spre lucruri. Ieri aveau contur precis, definit, caligrafic, toate liniile descriau arhitectural un ideal egal cu icoana unei stele. Spirit perfect, izvodit de forme perfecte, artistul a găsit cel dintâi desăvârşirea în opera care l-a ridicat deasupra timpului. Mâine în zori, zămislitorul de frumos va găsi totul în transformare, lucrurile nemişcate vor fi devenit aripi sau frunze, sau, pur şi simplu, urme ale lui ieri. Dar în felul lor, vor fi perfecte, iar creatorul de drum, de lumină sau de linii în vibraţie va şti că ele sunt frumuseţea privită altfel, din alt timp şi de la altă fereastră.

8 | Cu Alte Cuvinte

OPINII

?

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Obiectiv

sau

Subiectiv Autor: Elena Creangă

ă gândiţi uneori cum ar fi să fiţi complet lipsiţi de subiectivitate, deloc părtinitori, să nu vă lăsaţi nicicum influenţaţi de sentimente? Vă doriţi să fiţi total obiectivi? V-aţi gândit vreodată cum ar fi o zi din viaţa voastră dacă aţi fi un... dicţionar?

Pentru o zi aţi putea privi totul cu obiectivitate absolută.

Aţi putea analiza, evalua totul bucurându-vă de noua şi interesanta detaşare dobândită. Toate câte v-ar înconjura ar căpăta o definiţie, nimic nu ar mai fi „relativ”. Totul ar avea caracteristici fixe, prestabilite: formă, culoare, dimensiuni, folosinţă.

Ce semnificaţie ar căpăta atunci cuvinte ca „sentiment”, „acasă”, „frică”, „emoţie” sau

„fericire”? Ar fi oare pe aceeaşi treaptă iubirea cu ura, doar ca stări provocate din lipsă de obiectivitate? Dar sunetele? Ar mai avea ele acelaşi farmec? Ar mai putea muzica să însemne atunci altceva decât notele de pe portativ, citite ritmic, repetitiv? Ce sens ar mai avea culo-

rile? Roşu, verde, albastru, maro, portocaliu... toate ar avea aceeaşi definiţie, ajungând să se confunde una cu cealaltă.

Cum ar mai putea fi stabilită diferenţa dintre frumos şi urât? În fapt, care ar fi definiţia frumosului, care ar fi

definiţia urâtului? Cum am putea evalua ce este frumos şi ce este urât?

Cuvântul „copil” ar fi doar „reprezentarea unui băiat sau a unei fete în primii ani ai vieții (până la adolescență)”.

Unde ar mai fi subliniate fragilitatea, inocenţa, naivitatea şi curiozitatea tipică ce fac un copil atât de frumos? Cum ar putea fi evaluate dorinţa adulţilor de a-i oferi protecţia de care are nevoie atât de mult un copil?

Ar mai putea fi sesizate momentele de entuziasm şi frică din prima lui zi de şcoală? Ar putea fi oare conturată bucuria sinceră de pe chipul lui atunci când vede chipul mamei? Dar conexiunea ce există între copil şi părinţii lui, cu toate sentimentele şi implicaţiile pe care le presupune?...

V-aţi gândit uneori cum ar fi să fiţi complet lipsiţi de subiectivitate, deloc părtinitori, să nu vă lăsaţi nicicum influenţaţi de sentimente? Vă mai doriţi să fiţi total obiectivi?

Cu Alte Cuvinte | 9

OPINII

Fereastra

Autor: Diana Benchia

-am promis sufletului o fereastră şi am aşteptat pe un pervaz o clipă de fericire care să spargă zidurile lumii. Am aşteptat ultimul dar al frunzelor până când m-au năpădit tristeţile lumii. Am păşit dincolo de fereastra ştiută şi de atunci te-am aşteptat să ne construim propria fereastră din pra-

10 | Cu Alte Cuvinte

ful amintirilor. Te aştept de atunci şi nu mai găsesc capacul de la cutia cu nostalgii, ca să mă pot elibera de povara trecutului, a visului neîmplinit.

Ies din mine şi mă întorc iar, căutând frumuseţea la răscruce de drumuri, până când îndoielile sângerează. Încă nu ştiu dacă înăuntru sau

afară e frumuseţea.

La fereastra zăbrelită muşcatele au înflorit din nou. Privesc dincolo de ele, spre posibilitatea unui nou început şi mă abandonez reveriei. Ceasul privirii îmi aparţine pentru că eu am ales fereastra. Timpul trece pe lângă timp şi sufletul respiră prin visele lui. Aici, dincolo de cortina de sticlă, pot aştepta pe furiş, pot vedea lumea în răstimpurile în care îmi este îngăduit să-i privesc trecerea. E un rol jucat pe o scenă

şi în teatrul acesta este mereu ceva de iubit.

Am lăsat fereastra întredeschisă şi fluturii au năpădit în lumina dimineţii. Petale de culoare îmi înviorează sufletul şi visele se împletesc în secundele vieţii, pătrund în crăpăturile fiinţei ca o ploaie de primăvară.

Ca o pleoapă cu muşcată, fereastra lasă dimineaţa să intre desculţă-n odaie şi îngăduie degetelor nopţii să-i deseneze dantela ultimului

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 alint. Retrăiesc frumuseţea de a fi şi sentimentele îşi caută desenul în cadrul ferestrei. Dar ea nu le poate cuprinde, aşa că i le oferă lumii.

Prin această fereastră întredeschisă pătrund parfumul florilor şi cântecul păsărilor, frenezia minunii de a fi împlinit. Aud ecoul prieteniei care m-a ţinut strâns într-o lume cu fluturi şi retrăiesc clipele în care ploaia se transforma întotdeauna în curcubeu. Îndrăznesc să sper că prin crăpătura ferestrei fericirea va intra în odaia mea, unde mai plutesc încă nostalgiile.

Dau din mâini şi aştept să-mi crească aripi ca să mă pot prinde în zborul îngerilor, dar amintirile mă cheamă să-mi dea înapoi tot ce oamenii miau luat.

Doar visele zboară...limita lor e cerul.

Clipele asfinţitului picură liniştite pe fereastră şi eu încă mai sper la o frumuseţe desăvârşită, o iubire până la capăt şi la o poveste fericită. Încă mai sper că dincolo de fereastra aceasta cineva învaţă să fie mai bun, mai frumos, mai înţelept, că oamenii preţuiesc clipele de încântare şi sporesc frumuseţea vibrând de două ori. Aş vrea să mai sper că lumea nu e doar un teatru ieftin în care actorul îşi schimbă masca, întoarce pagina şi se supune scenariului. Aş vrea să mai sper că undeva, la capătul lumii sau mai aproape decât îmi pot imagina, un suflet simte la fel şi gândurile noastre întâlnite la mijlocul drumului îşi continuă zborul împreună, ţinându-se de mână.

Dar nici măcar

fluturii nu mă mai ajută pentru că ploaia i-a alungat din lumea mea.

Clipele se pierd printre gânduri şi uită să mai treacă. Ploaia rece pătrunde prin fereastra întredeschisă şi mă trezeşte la realitate. Privesc prin fereastră fără să văd nimic. Timpul definit prin ceasornic îşi măsoară trecerea. Mi-e teamă de zgomotul inutil al lumii şi de destrămarea pe care păianjenii au început să o ţeasă. Mi-e teamă că iar am visat prea mult, că mi-am dorit prea mult.

Nu am vrut decât un colţ de cer şi m-am ales cu un gând obosit de vise. Atunci închid fereastra dinspre lume şi muşcatele plâng la fereastra mea, a ta, a noastră.

Poate de la fereastra ta viaţa se vede mai frumos...şi mai departe...

Cu Alte Cuvinte | 11

OPINII

Viaţa e Motto : Autor: Carina Lungu

12 | Cu Alte Cuvinte

ROZ „Dacă iubeşti viaţa, şi viaţa te va iubi pe tine.”

(Arthur Rubinstein)

iaţa e roz … sau aşa cum nu ar spune zicala, „ori e albă, ori e neagră”.

Destinul este şi va rămâne o enigmă şi un mare semn de întrebare pentru noi toţi. Nu vom putea şti niciodată ce ne rezervă viitorul şi ne rămâne doar să ne bucurăm de prezent şi să lăsăm trecutul în urmă.

Viaţa e roz pentru cine vrea să o vadă în culorile copilăriei şi ştie să se bucure de fiecare clipă şi să o trăiască din plin. „La vie en rose”, vorba unui cântec, nu e doar o imagine hiperbolizată a norocului, ci şi reprezentarea cromatică a optimismului, a speranţei şi a dorinţei. Mulţi ar spune că nu există aşa ceva şi ar fi chiar ofuscaţi sau iritaţi la auzul unei astfel de afirmaţii, care, mai mult decât atât, mai duce şi la imaginea vizuală a unei culori repugnante, care nu poate exprima decât prea multă inocenţă şi naivitate.

Rozul este, de fapt, culoarea fericirii şi a încrederii în sine. Norocoşi sunt cei care pot spune cu sinceritate, din toată inima, că viaţa lor este roz.

Aceştia sunt cei ce iubesc cu adevărat, cei care ştiu să guste fiecare moment al vieţii, care se trezesc dimineaţa cu zâmbetul pe buze şi care se bucură de un cerc de preteni reali. Ei sunt cei care iubesc viaţa şi, într-un cuvânt, se simt împliniţi.

Nu putem să căutăm fericirea doar în lucrurile materiale, care au căpătat proporţii diferite pentru fiecare dintre noi, mai ales în aceste timpuri moderne. Bucuria nu e (numai) atunci când îţi iei un telefon nou sau o maşină nouă, ci (şi) atunci când cineva îţi spune că te iubeşte, când faci fericit pe cineva, când poţi să zâmbeşti fără un motiv anume şi când simţi că soarele răsare întotdeauna pe strada ta.

Să învăţăm să ne bucurăm de lucrurile mărunte dar adevărate din viaţa noastră şi atunci ne vom bucura de o viaţă roz!

Coloreaza-mi v

Viata ,

Motto :

Autor: Andrei Anghel

!

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

„Mulţi văd viaţa alb-negru, puţini o văd în culori, iar diferenţa dintre ei e ca de la buruieni la flori.” iaţa nu este bună sau rea.

Fiecăruia îi este dată libertatea de a o colora după bunul plac. Mulţi nu ştiu acest lucru şi aşteaptă ca viaţa să le fie dată gata preparată, gata colorată, neştiind că de fapt, ei sunt cei care dau substanţă existenţei. Aceştia intră treptat în întunericul singurătăţii şi devin monocromatici, pierzându-se în rutina cotidiană. Nu ai să vezi oameni lipsiţi de speranţă stând în grupuri cu prietenii, ci ai să îi vezi singuri. De ce? Pentru că un prieten este deja un scop în viaţă şi îţi dă speranţa şi voinţa să trăieşti. Un prieten este deja o culoare, iar în clipe grele, e chiar curcubeu.

Pe de altă parte, dacă eşti singur şi mai ales, nici nu ai încredere în forţele proprii, îţi poţi pierde orice speranţă pentru că ai impresia că nu ai pentru ce lupta. Deci îţi pierzi culorile şi, cu ele, tabloul.

Cu toate astea, există o soluţie. Pentru a ieşi din întuneric, ai nevoie de o scânteie să îţi lumineze calea: un scop, un vis, ceva pentru care să trăieşti. Acest remediu este menţionat pretutindeni. În Biblie se spune: „Iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, în magazine, la promoţii este menţionat: „1+1 gratis”. Astfel, pentru

(Veritasaga)

a evada din lumea monocromatică, îţi trebuie o persoană care să îţi coloreze calea şi a cărei cale i-o vei colora tu.

Să vă mai spun ceva despre paşi şi şezut. Oamenii aleg să treacă prin viaţă în diferite feluri. Unii iau atitudine şi pornesc în căutarea persoanei care să le coloreze viaţa, iar alţii aşteaptă ca ea să apară de nicăieri, stând în pat sau în fotoliu. Fiecare este liber să aleagă propria cale.

Aşadar, când am aceste două opţiuni, vreau să o aleg pe cea care dă cel mai bun rezultat şi mă gândesc. Oare dacă stau o viaţă aşezat în fotoliu, aşteptând să cadă o speranţa ca o pară „mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă” câte şanse voi avea să vină, având în vedere faptul că singura urmă lăsată este una adâncită în piesa de mobilier? Dar dacă pornesc în căutarea fericirii şi las în urmă paşii, nu ar fi mai uşor ca acea speranţă să se poată ghida după paşii mei şi să ne fie mai uşor să ne întâlnim?

Acest lucru ţine de alegerea fiecăruia. Culoarea e, prin urmare, la îndemâna oricui.

În final, s-ar putea spune că în această lume gri, este esenţial să nu îţi pierzi culoarea şi să fii tu pigmentul care dă existenţei un rost, pictând în planşa vieţii paşii coloraţi spre fericire.

Cu Alte Cuvinte | 13

RECENZIE • Carte

Celelalte poveşti dindărătul frunţii Celelalte poveşti de dragoste Lucian Dan Teodorovici Editura Polirom Colecția „Ego. Proză”, 2010

Recenzie realizată de: Alexandra Harabagiu

oordonator al colecţiei ,,Ego. Proză’’ în cadrul Editurii Polirom, Lucian Dan Teodorovici cunoaşte succesul naţional, fiind editor al Suplimentului de cultură, dobândind ulterior notorietate pe plan internaţional prin publicarea în exterior a operelor care îl definesc şi îl găsesc în postura de prozator. ,,O carte splendidă’’ (Adina Diniţoiu — ,,Observator cultural’’), ,,o mică bijuterie epică’’ (Codrin Liviu Cuţitaru — ,,Suplimentul de cultură’’) se dovedeşte a fi ultima sa carte, Celelalte poveşti de dragoste, în care descoperă ,,o nouă lume, pe care o trece în revistă amuzat şi cuprins de melancolie. E lumea «celorlalţi» şi a sufletelor lor păcătoase şi suferinde, a poveştilor lor ridicole şi sfâşietoare.’’

(Doris Mironescu) Cartea

14 | Cu Alte Cuvinte

este

o

colecţie de unsprezece secvenţe care funcţionează şi se compun după un numitor comun: ratarea în dragoste. Fiecare secvenţă se dezvoltă ca proză

de sine-stătătoare, însă titlurile le oferă caracterul unor capitole ale unui întreg, ale unui tot unitar construit cu o anumită logică după principiile unui roman.

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 În acest fel, două personaje centrale, soţ şi soţie, trec dintr-o secvenţă în alta a cărţii, împreună sau separat, istoria şi evoluţia lor fiind conturate atât prin intermediul povestirilor ce revin unor perioade trecute şi prezente ale vieţii naratorului, cât şi prin cel al povestirilor unor personaje secundare, în care naratorul se implică într-un fel sau altul.

Lectorul va fi cel care va asista la câteva beţii, la o călătorie Bucureşti – Iaşi cu maşina, la certuri conjugale, la o bătaie între adolescenţi, la un potenţial omor şi chiar la o sinucidere, toate acestea fiind redate în ordinea memoriei afective, autorul refuzând-o pe cea cronologică. ,,Textele apar ca nişte părţi ale unui puzzle complex, iar cartea trebuie citită, obligatoriu, ca un întreg (...)’’ apreciază Paul Cernat. Într-unul dintre interviurile acordate, Lucian Dan Teodorovici vrea să explice cum transferă personajului-—narator pasiunea proprie de a căuta ,,poveştile pe care le ascund oamenii îndărătul frunţii lor’’, pătrunzând adesea în eul lor imaginar, pentru a descoperi ,,spectacolul ascuns’’. Astfel, naratorul devine protagonistul unor secvenţe

sfâşietoare — trăieşte trauma pierderii definitive a unei iubiri — sau, pur şi simplu, al unor banale poveşti de dragoste — îşi riscă viaţa de familie pentru ,,o noapte la hotel’’—, dar şi participantul la poveştile celorlalţi. Sfâşietoare este prin semnificaţiile sale secvenţa atât de banal desemnată prin titlu („După gâşte”), în care naratorul este martor al unei tulburătoare scene pe tema adulterului şi a consecinţelor pe care le poate avea.

copleşitoare fiind cea care duce ratarea până la apogeul ei, urmat de o sinucidere indubitabilă. Ciudat este titlul care corespunde acestei povestiri, „Pe catalige”, care devine doar un pretext sau un element secundar pentru desfăşurarea scenei. Între toate aceste secvenţe de sine—stătătoare rămân mari spaţii neacoperite, cititorul fiind invitat să aşeze piesele lipsă şi să refacă, aşa cum doreşte şi închipuie, perspectiva de ansamblu.

Deşi se observă lipsa numelor în rândul personajelor, acestea se definesc şi îşi iau conturul tocmai după aceste întâmplări povestite, după stările prin care trec şi sunt transmise cu precizie cititorului, fiind o carte ,,scrisă cu multă răbdare, fiecare detaliu, sentiment părând indispensabil în arhitectura prozei.’’ (Marius Chivu — ,,Dilema veche’’)

De aceea, această imagine a iubirilor separate, dar care se vor a fi „împreună”, a dragostei care se iveşte pe neaşteptate şi se termină şi pe mai neaşteptate, a perechii primordiale care şi-a pierdut aripa din cauza unei comunicări risipite, ar putea fi, în definitiv, răspunsul la întrebarea: aveţi la ce să vă gândiţi atunci când mergeţi seara, la culcare? Ceva semnificativ, bineînţeles.

Prezentând consecinţele pe care le poate avea dragostea, mai exact, ratarea propagată în interiorul îndrăgostitului, romanul se deschide într-un mod ilar, cu două personaje care aşteaptă reîndrăgostirea la colţ de stradă. Povestea este urmată de alte secvenţe mai mult sau mai puţin amuzante, cea mai

Cu Alte Cuvinte | 15 Cu Alte Cuvinte | 15

RECENZIE • Carte

Conştiinţa destinului Minima moralia Andrei Pleşu

Editura Humanitas 2008

Recenzie realizată de: Ana Stătescu

artea lui Andrei Pleşu a apărut ca răspuns la provocarea destinului de a-i descoperi legile ce-l guvernează. Scrisă într-un stil eseistic, utilizând un limbaj specific filosofic, Minima moralia este însă, accesibilă publicului prin caracterul general pe care îl emană. Andrei Pleșu realizează o inițiere în etică, pornind de la condiția umană supusă timpului, ordinii și firii, coordonate ale destinului. În primul rând, trebuie să facem diferența dintre etică și morală, deoarece cartea se referă la „minima morală”, adică la „etica particulară” și nu la „o știință oarecum paradoxală”.

Pentru a ne raporta la morală, trebuie să avem competența necesară, dar să și găsim momentul oportun. Competența morală se referă la o conștientizare a ceea ce

16 | Cu Alte Cuvinte

e firesc, în timp ce momentul favorabil propus de Andrei Pleșu este criza, situația limită, prin urmare, determinat de destin.

Explorând legea morală, nu poți să nu te simți părtaș la culpa morală și să nu-ți dorești să înțelegi alegerile făcute, în vederea unei recuperări. De aceea „legea

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 morală nu e o lege de care asculți, ci una cu care comunici, care știe să te asculte”. Este necesar astfel, să percepem răul pentru a aprecia corect binele, într-un cuvânt, să fim liberi, deoarece „îndrăzneala virilă a gândirii și combustibilul tonic al speranței sunt însemnele cele mai caracteristice ale libertății umane”.

Studiul moralei ne conduce astfel, la noțiunea de virtute și opusul ei, viciul, extremele între care oscilează omul, bazându-se pe inteligența dublată de talentul moral. Ajungând la inteligență, Andrei Pleșu se simte nevoit să facă o precizare cu privire la înțelepciune, apoi la filosofie („iubirea de înțelepciune”), deci la nevoia de cultură. Concluzia sa este că aceasta, cultura, e „cel mai bun drum către altceva decât ea, medierea optimă, calea cea mai bună a propriei transcederi”. Întrucât morala este supusă destinului, cartea dedică un capitol întreg judecății morale și problemei destinului, pornind de la ideea că „traiectoria etică a fiecărui om luat în parte e expresia modului său de a se raporta la un concept al ordinii, trăit în extensiune universală”, deci expresie a perspecti-

vei omului. Ceea ce definește Andrei Pleșu din punct de vedere etic, destin, presupune „cuplarea (...) dintre realitatea legii și posibilitatea actului liber înăuntrul ei”. Destinul este cel care asigură „continuitatea dintre ceea ce ești și ceea ce ți se întâmplă”.

Un exemplu în acest sens, îl constituie viața lui Robinson Crusoe de pe insulă, perspectiva etică regăsinduse în toate ipostazele omului.

Singurătatea copleșitoare determină trezirea conștiinței etice, deci a competenței morale, căci „conștiința e gloria independenței de sine”. Se observă astfel, un instinct moral al omului care „tinde (...) către împrejurări care îți dezmint statutul și care, ca atare, te pot desființa”. Începe o căutare a ordinii, a moralei care se termină prin conștientizarea nevoii de a trăi etic. Urmează o teorie a evoluției morale a omului în concordanță cu evoluția lacrimilor personajului, „o creștere semnificativă de la un firesc biologic spre o motivație suprafirească”.

tea morală care-i lipsește încă autorului”. Andrei Pleșu simte nevoia săși definească destinul, să-și deosebească propria perspectivă de mediocritatea morală pe care a cunoscut-o în ipocrizie și lipsa spontaneității. „Ipocritul nu-și regretă relele: se jenează doar de existența lor și mai ales de ecoul lor posibil în conștiința altora”, motiv pentru care autorul ajunge la concluzia că „deliberarea în acțiune și spontaneitatea în reacție” reprezintă „strategia morală cea mai potrivită”.

Adunând toate aceste informații care ne apropie de înțelegerea moralității umane, nu mai rămâne decât problema de a face „din mărunta responsabilitate zilnică – marea ocazie”.

Minima moralia înseamnă minima morală, adică necesarul, de unde întrebarea: necesară pentru ce? Cartea te inspiră să meditezi la lume pornind de la propria morală.

Ultimul capitol prezintă motivul alegerii acestui subiect, morala, de către autor care afirmă că Minima moralia „e o suspinare, o chemare și o negare pentru sănătaCu Alte Cuvinte | 17 Cu Alte Cuvinte | 17

RECENZIE • Carte

Debutul căutării unei identităţi Grimus

Salman Rushdie Editura Polirom Colecţia „Biblioteca Polirom”, 2008

Recenzie realizată de: Cristian Haba

rin operele sale, autorul de origine indiană Salman Rushdie propune cititorilor săi incursiuni într-o varietate de lumi inedite inspirate din istorie, mitologie sau realitate, nu înainte de a fi trecute prin prisma imaginaţiei sale nemărginite şi de a-şi reinterpreta sursele de inspiraţie conferindu-le un nou sens, ascuns adânc în simbolismul exotic, recurent în majoritatea romanelor sale. Tematica sa, deşi în general variată, se întoarce mereu la subiectul favorit al scriitorului: paralelismul Orient-Occident, care le oferă personajelor sale posibilitatea de a reintegra şi a accede inegal la învăţăturile celor două culturi, modelându-şi identitatea conform unor alegeri personale şi nu a unui statut prestabilit.

Primul său roman, Grimus, iniţial prefigurat ca operă SF, pro-

18 | Cu Alte Cuvinte

iectează întocmai aceste caracteristici într-o calătorie vazută ca iniţiere, ca regăsire a unui personaj situat sub semnul incertitudinii şi al morţii.

Acesta se confruntă cu

fantasticul şi magia unei lumi, izovorâte din intenţia autorului de a combina sufismul, hinduismul, creştinismul şi religiile nordice.

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Acţiunea cărţii se desfăşoară în jurul lui Vultur-în-zbor, un indian din tribul Axona. Acesta are o naştere controversată, mama fiind moartă în acel moment, punându-l pe noul născut în ipostaza de Înger al Morţii, care, de altfel, va fi confirmată pe parcursul romanului. Totodată, el se naşte albinos şi hermafrodit definitivându-şi sexul, optând pentru cel masculin, abia la vârsta de 21 de ani. Această vârstă marchează şi începutul procesului de formare şi dezvoltare a personajului. Astfel, debutul iniţierii este marcat de trei elemente: alegerea numelui conform unei viziuni, iniţierea în dragoste, sora sa dezvăluindu-i tainele incestuoase ale iubirii prin preluarea rolul de călauză şi întalnirea cu negustorul Sipsi, care îi conferă viaţa veşnică, marcând o primă renaştere a protagonistului. Nemurirea îl fascinează pe Vultur-în-zbor la început însă, cu timpul, se plictiseşte şi pleacă în căutarea morţii.

După 7 secole, 7 luni, 77 zile şi 7 ore, personajul ajunge pe insula Calf, unde descoperă o comunitate a nemuritorilor, exilaţi prin consimţământ. Aici viaţa curge într-un prezent continuu, într-o societate a cărei lege de bază este buna înţelegere.

Orânduirea

socială, chestiunile politice şi administrative sunt simplificate până în punctul în care aproape că nu există. Unui cetăţean contemporan absenţa regulilor, principiilor şi convenţiilor, probabil că i s-ar părea utopică, aşa cum şi Vultur-în-Zbor constată la început. Cu toate acestea, el este absorbit numaidecât de poveştile personajelor şi de veşnicele conflicte dintre ele, intrigi ce-l propulsează către un final, al cărui protagonist este.

Calf este o lume aflată la limita dintre magie şi mit, dar totodată o entitate situată la graniţa unor universuri paralele, rezultate în urma irosirii gândurilor neexprimate.

Astfel, Rushdie se joacă cu diferitele perspective ale genezei, lumea lui luând viaţă în urma unei viziuni stiintifice a naşterii universului, peste care este suprapus mitul hinduist al dansului lui Shiva. Totodată insula este şi locul în care se găseşte Grimus, simbol al divinităţii absolute, creierul atotcuprinzător, dătătorul de viaţă şi sens, izvorul cunoaşterii şi implicit cel care are putere asupra morţii. „Grimus” este, de fapt, un joc de cuvinte, anagrama lui Simurg, Pasărea cea Mare, Pasărea Paradisului. Atotputernicul şi unicul. Autorul face referire la personajul poemului sufit,

Graiul păsărilor, de Farid Uddin Attar, în care 30 de păsări pleacă în căutarea simurgului (Adevărului), pe muntele Kaf. Ajunse în vârful muntelui, păsările descoperă sau conştientizează că ele însele, la un loc, au devenit Simurgul – unul, unicul, totul, Dumnezeu, Absolutul.

(Si= 30; Murg=pasăre) Are loc astfel uniunea mistică, găsirea răspunsului prin conştientizare, iubire şi dăruire.

Vu l t u r - î n - z b o r porneşte în căutare lui Grimus ghidat de Virgil (asemeni personajului lui Dante) sperând să-şi găsească finalul. În urma unei noi călătorii iniţiatice, care are rolul de a releva tainele lumii imaginate de autor, precum şi adevărata natură a protagonistului, acesta reuşeşte să întâlnească într-un final divinitatea, pentru a descoperi că este, de fapt, dublura acestuia.

Astfel, Vultur-în-zbor este simbolul păsărilor, care compun Simurgul, fiind şi el la rândul lui constrâns de natura terestră. Condiţia îmbrăţişării absolutului este, aşadar, desprinderea de teluric.

Pus faţă în faţă cu Grimus, deţinătorul cheii spre moarte, se vede confruntat cu propunerea de a-i găzdui eul, pentru a asigura perpetuarea vieţii: „eşti următoarea treaptă a ciclului, purtătorul steagului, Hercule suc-

cedându-l pe Atlas.” Încă o dată, Vultur-în-Zbor dă naştere morţii şi omoară, născând(u-se). Sfârşitul cărţii aduce, ca şi în legenda sufită, un răspuns prin comuniunea identităţilor, într-o conştiinţă unică, aceea a iubirii creatoare.

Romanul lui Rushdie este construit sub forma unui Bildungsroman, organizat ca un joc: moarte, naştere, început—sfârşit, sfârşit—început. Acesta nu tratează neapărat evoluţia unui personaj, ci mai degrabă o evoluţie mitică a sensului existenţial şi a divinităţii, ambele ajungând într-un stadiu în care se întrepătrund pentru a forma o lume nouă, reînvestită, mai bună.

Tocmai pentru că este cartea de debut a scriitorului de origine indiană şi pentru că asamblează insolit mitologiile, ea merită citită, rămânând la latitudinea fiecărui lector să decidă dacă romanul de faţă, într-adevăr promite un succes atât de mare precum este cel înregistrat de celelalte romane ale sale.

Cu Alte Cuvinte | 19

RECENZIE • Carte

Debutul unui eșec continuu Grimus

Salman Rushdie Editura Polirom Colecţia „Biblioteca Polirom”, 2008

Recenzie realizată de: Bogdan Ciumaşu

rimus este u n u l dintre acele romane despre care se spune că sunt prea bune pentru a fi descrise drept fantastice, deși înfățișează alte universuri, lumi paralele, creaturi fabuloase…

O carte care merită citită și recitită: inteligentă, amuzantă, cu un mesaj profund și, mai presus de orice, de o valoare literară indiscutabilă.”

(Los Angeles Times) Oare? E în natura noastră să punem la îndoială, să nu luăm de bun tot ce ni se spune – Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum spunea Descartes. Presat de conștiință și gândindu-mă, cu o oarecare ezitare totuși, că am fost nedrept în recenzia din numărul precedent, m-am hotărât să ofer autorului Seducătoarei încă o șansă.

20 | Cu Alte Cuvinte

Astfel, a ajuns în mâinile mele Grimus care este chiar romanul său de debut. Am fost curios să aflu dacă s-a schimbat ceva în stilul său de a scrie pentru că

la urma urmei sunt peste 30 de ani diferență între cele două cărți.

S-a schimbat ceva ? Nimic important. Sunt eu superficial ? Poate. În centrul acțiunii se află

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 Vultur-în-Zbor cunoscut și ca Joe-Sue sau ca Născut-din-Moarte, un amerindian axon ce devine nemuritor, dar care după ce cutreieră Pământul câteva sute de ani se decide că a sosit timpul să îmbătrânească și el ca tot omul și, evident, să moară.

Dorința lui de a muri îi produce o mulțime de probleme și îl poartă în la fel de multe locuri.

Dar să începem cu începutul. Încă din debut aflăm povestea cutremurător de tristă a indianului nostru care s-a născut „orfan, cu un nume ambiguu încă de la naștere, pentru că sexul meu a fost incert până ceva mai târziu, virgin și frate mai mic al unei sălbăticiuni..”. Și evident că domnul autor face ce face și ajunge iar la cuvântul magic SEX, prin prezentarea unei relații necuviincioase, evident, între Vultur și sora sa, care este de acord ca frățiorul său să își piardă virginitatea cu dânsa.

Astfel „într-o singură zi mi s-a oferit viața eternă […] și mi-am pierdut virginitatea cu sora mea”. În speranța de a găsi un leac pentru nemurire, Vultur-în-Zbor ajunge pe Insula Calf care este chiar Universul cărții. Insula reprezintă locul unde se adună toți nemuritorii ce nu se pot integra în

societatea firească. Aici se împrietenește cu Virgil Jones și Dolores O’Toole, doi bătrânei diformi cu o latură perversă. Mulți au fantezia de a face dragoste pe plajă sub clar de lună…la fel și cei doi. Dolores avea o cocoașă cât…mare de tot, dar acest lucru nu îl deranja pe partenerul ei care la îndemnul „Cocoașa mea! Apucă-mi cocoașa!” nu ezită să cuprindă „diformitatea interzisă, ca s-o mângâie, s-o scarpine și s-o strângă” provocând „plăcerea de a-și simți diformitatea transformându-se în sexualitate”. De asemenea, burta lui Virgil nu constituie pentru Dolores decât un antrenament: „E ca și cum ai face pâine, chicoti ea, prefăcânduse că-i frământă burta ca pe un aluat”. La final dezastru: „el ajunse o singură dată la final, iar ea deloc”. Dar nu degeaba se spune PERSISTĂ! „Mult timp Virgil rămase pur și simplu așa, călare pe ea” privind probabil „sânii ei la fel de mici ca două smochine uscate în balans”, iar ea savurând pe „ai lui erau cărnoși ca două lubenițe” în timp ce „penisul bărbatului atârna scurt și gras în căușul aspru al mâinii ei”. Regret dacă am creat repulsie. Însă să știți că și la munte e frumos și e mult mai puțină lume.

Revenim la Vultur-în-Zbor. Acesta pleacă împreună cu Virgil în căutarea lui Grimus, care era un fel de Zeus al insulei. Cei doi ajung în orașul K, oraș utopic, în care fiecare se punea în slujba celuilalt gratis.

Puteți ghici care era cea mai de vază „instituție” a orașului ? Corect… bordelul. Dar ce e gratis prea mult timp devine plictisitor. Așa că unora li se părea mai interesant să „sodomizeze măgarul” care vorba aia „își are limitele lui” chiar dacă e doar un măgar. Concluzia: „Oraș de ignoranți. Dacă vrei să încerci ceva nou, n-ai altceva de făcut decât să violezi măgari”. Grimus este găsit și omorât, Vultur luându-i într-o oarecare măsură locul.

bătrâni ? Cu siguranță că da, dar nu pentru mine.

Eu vă invit să citiți cartea pentru că dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.

Pe parcursul romanului se pot observa anumite aluzii livrești la opere precum Divina Comedie, Hamlet, Furtuna, Robinson Crusoe etc. Acuz limbajul, dar acuz și mai mult îndrăzneala de a-l pune pe Shakespeare alături de „sodomizarea măgarului”, chiar și sub formă de ironie.

Este ceva frumos în această carte ?

Există un mesaj dincolo de relațiile incestuoase, de zoofilia care zău că nu știu de ce a fost pusă sau de (im)potența a doi

Cu Alte Cuvinte | 21

RECENZIE • Carte

Jocul confruntării perspectivelor Întâlnire cu un necunoscut Gabriel Liiceanu Editura Humanitas 2010

Recenzie realizată de: Alina Nedelcu

22 | Cu Alte Cuvinte

acă n u ar exista acea mână de oameni discreţi, care privesc realitatea dintr-un con de umbră, atunci coordonatele pe care se prefigurează viitorul ar fi cu desăvâşire negative.

Numai datorită acestor entităţi, recognoscibile după menirea intrinsecă pe care o posedă, se mai poate respira şi un alt aer: al valorilor, al moralităţii, al bunului gust, al inteligenţei disimulată în cuvât. Gabriel Liiceanu este membru al acestui grup elitist, care promovează cultura, o prezenţă pe atât de discretă în televiziune, pe atât de „insistentă” pe rafturile librăriilor. Îndrăzneala acesta de a scrie nu poate decât să bucure lectorul, a cărui sete cognitivă este satisfăcută de cea mai recentă carte a sa, „Întâlnire cu un necunoscut”.

Volumul se înscrie în seria cărţilor cu caracter confesiv, maniera aceasta de eliberare de travestiuri într-un demers de căutare a

sinelui, fiind preferată şi în „Declaraţie de iubire”, „Uşa interzisă” şi „Scrisori către fiul meu”.

Consecinţa realizării sub formă de jurnal este

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 renunţarea la formalismul filosofiei. Autorul, în demersul său început cu un deceniu în urmă, la apariţia „Declaraţiei de iubire”, încearcă eliberarea ştiinţei despre suflet din turnul de fildeş pe care, predecesorii săi, au încercat tenace să-l construiască în jurul filosofiei. „Suflarea de viaţă” pe care i-o dă Liiceanu în planul contingentului este echilibrată, întrucât construcţia gândirii sale speculative nu pierde nimic din vibraţia ideii, iar accesibilitatea, din punct de vedere lexical, nu este sinonimă cu diluarea, ci cu deschiderea orizontului culturii unei mai mari receptări.

Prezenţa unui singur nucleu tematic nu se numără printre abordările predilecte ale lui Liiceanu, de aceea şi această carte vine ca o confirmare a preferinţei pentru pluri-tematism.

Genul vast al filosofiei permite deci, jocul printre marile întrebări şi dileme existenţiale: viaţa, moartea, dragostea, prietenia, raporturile cu divinitatea, la care nu se doreşte a se găsi răspunsul, ci de a le interpreta din perspectivă proprie.

Sunt speculate aproape toate tipurile de relaţie, pe care le stabileşte eul cu alteritatea: există pasaje şi trimiteri la atmosfera Păltinişului, care redau explicit relaţia

discipol (Noica) - ucenic (Liiceanu), prietenia este ilustrată pe fundalul călătoriilor pariziene acasă la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, sau prin prezenţa lui Andrei Pleşu. Ca o consecinţă a eului matur care trăieşte şi prin rememorare, apare raportarea la părinţi, prin exemplificarea condiţiei de copil „nu prea frumuşel dar (...) voinic, sănătos şi vioi”, cum notează cu simţ practic mama autorului.

Se validează o altă relaţie, aceea de părinte, prin glisarea de la ipostaza de tânăr la cea de adult, care se observă şi se traduce prin intermediul fiului. Sunt puşi tete-à-tete, într-o voită confruntare, Liiceanu – omul, cel cu framântările, angoasele, bucuriile şi dorinţele şi Liiceanu - scriitorul, care filtrează realitatea prin ochi experimentat. Transpare uneori, în spiritul cioranian, voluptatea negării („Greu de spus de ce sunt sunt atât de tâmpite aforismele pe lumea asta”), care este imediat reprimată de eul ce doreşte să cunoască dincolo de nihilism.

diminua efectul catharctic al lecturii, eul rămânând subjugat într-un univers, în care obsesia eului şi dorinţa cunoaşterii se convertesc în înţelegerea celuilalt.

Actul aruncării în lume a cărţii a fost săvârşit, ea nemaiaparţinând autorului, ci temporar, lectorului. Dacă dincolo de uşa interzisă e ferestra deschisă către lumea experienţelor definitive, pe care ţi le poţi asuma numai iubind până la capăt pe câţiva oameni, care îţi sunt edificiu afectiv şi cărora le scrii cu drag, ca un urs courtois, cum apare „Întâlnirea cu un necunoscut”? Poate că o altă perspectivă asupra vieţii, un unghi din care se văd, în cutia cu fleacuri, adunate toate amintirile, toate reziduurile „care continuă să plutească pe marele ocean al uitării” şi toate cărţile cu adevărat frumoase, care ne-au rezidit interior.

Întâlnirea cu necunoscutul sub convenţia jurnalului nu cunoaşte determinări temporale, decât în unele pasaje, unde absenţa acestora ar fi fost devastatoare.

Nimic nu poate însă a Cu Alte Cuvinte | 23 Cu Alte Cuvinte | 23

Recenzie • Carte

„Sub nisip e o mare îngropată, iar miresele o cunosc…”

Istoria romanţată a unui safari Daniela Zeca

Editura Polirom Colecţia „EGO. PROZĂ“,2009

Recenzie realizată de: Mădălina Cercel

ărăsind, cel puţin pentru moment, domeniul jurnalismului, Daniela Zeca incită printr-o apariţie care confirmă „mărturisirea unei nostalgii secrete”.

Roman exotic, Istoria romanţată a unui safari dezvăluie o lume nouă în care fascinantul tărâm al Africii de Nord devine fundalul cunoaşterii şi al iubirii. Descoperim extazul îndrăgostitului de licorile de smarald ale Tunisiei şi totodata o romanţă care se consumă aproape ca un vis, ca o trecere diafană peste dunele de aur ale deşertului.

Naraţiunea capătă forma unei poveşti de demult, scrisă cu şi din tăceri, de un destin, un „Deglet nour”(în arabă, degetul de lumină) care nu iartă experienţa. Neobişnuitul, ineditul nu constau în ideea unei iubiri înfiripate între o tânără europeană şi un musulman, ci toc-

24 | Cu Alte Cuvinte

mai în faptul că trecerea timpului îi adânceşte într-un mister din care se mai aud numai ecourile a două suflete care încearcă să se regăsească. Pe un fundal saturat

de nuanţe şi miresme, iubirea se camuflează într-un delir, tragedia şi minunea ei fiind imposibilitatea de a se sustrage unei lumi neîncepute.

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Conturaţi încă de la început ca două personalităţi puternice, contrastante, în căutare de trecut şi viitor, cei doi protagonişti trăiesc pasiunea îndrăgostitului, dar şi suferinţa şi deziluzia celui care îşi construieşte lumea din vise. Personajul feminin, Darrielle, devine preţ de un vis ea însăşi imaginea exoticului în spaţiul pe care-l descoperă, trăind o nostalgie perpetuă a oazelor cu palmieri. Mehria, exponentul îndrăgostitului din lumea musulmană, probează o pasiune copleşitoare, necesară, care-l împlineşte numai cu preţul durerii de a o pierde într-un final.

În ciuda faptului că firul narativ creşte în complexitate pe parcursul romanului, cartea devine un miraj asemeni Saharei, tărâmul iluziilor. Evenimentele par să se piardă ca într-o răscruce de vânturi, iar ceea ce persistă este sentimentul descoperirii unei realităţi necunoscute în care singurul adevăr rămane deşertul „cernut din făină de înger, comestibil şi otrăvit, de urât şi de adorat, întocmai ca o iubire”.

Personaje precum Sousse Anne, Zaouf, Abah Sabir sau Rhyme devin frânturi ale unui cântec trecut, asimilat, în care se răsfrânge o cultură nouă.

În paralel cu relaţia dintre Darrielle şi Mehria, regăsim într-un plan secund alte trei poveşti de dragoste, fiecare fiind o alternativă la iubirea celor doi, o oglindire între lumea descoperită şi cea lăsată în urmă, pe tărâmuri europene. Astfel, Darrielle trăieşte drama de a se reda realităţii sale, de a se lăsa copleşită întru totul de visul african sau de a fi mereu la limita dintre cele două culturi, dintre iubire şi amintire.

spre ceea ce a fost scris: “maktub”.

„O, Lună, Lună, spune-i iubitei mele Cum o aştept într-o oază, Spune-i că am s-o duc în deşert, Ca să rămână de tot a mea!”

Finalul romanului aduce o întoarcere la realitate, o risipire a unei poveşti dorite altfel, dar care poartă cu sine sufletul deşertului.

Transparenţa care redă sentimentele sfarşitului generează regretul unei romanţe cu iz de cafea, de miresme şi de cântec, unde iubirea nu mai este o alegere, ci o durere pentru toate vieţile, o împletire a sufletului oglindit în alţi ochi şi în infinitul deşertului.

Astfel, urmând promisiunea unei lumi care nu i-a aparţinut şi al unui suflet pierdut undeva în mirajul infinitului, Darrielle rescrie „istoria romanţată a unui safari”, „o relatare febrilă a unei regăsiri” dincolo de mare, unde totul riscă să devină o iluzie…

Pentru că în definitiv, tot ce mai rămâne este speranţa întoarcerii Cu Alte Cuvinte | 25 Cu Alte Cuvinte | 25

Recenzie • Carte

Invitaţie la renaştere Despre omul frumos Dan Puric

Editura Compania „Dan Puric” 2009

Recenzie realizată de: Nicoleta Tărâță

olumul „Despre omul frumos” vine ca o continuare din partea actorului, regizorului şi scriitorului Dan Puric a chemării spre descoperirea sinelui prin intermediul cărţii „Cine suntem”. De această dată, el propune, nu impune, modelul omului frumos aşa cum îl percepe prin sfera ortodoxismului, în spiritul căruia pledează printr-un conţinut ideatic inedit.

„Dan Puric n-a apărut întâmplător acum. Cu o vorba a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale.” (Dan Ciachir)

Pe parcursul cărţii sale, autorul îndeamnă cititorul la meditaţie, căci surprinde fără cusur totalitatea slăbiciunilor contemporanilor săi în perimetrul frământărilor sufleteşti colective şi individuale, generate de factori pre-

26 | Cu Alte Cuvinte

cum lipsa de încredere, provenită, la rândul ei, din netemeinicia argumentelor sau chiar inexistenţa lor, şi de faptul că descoperim, pe zi ce trece, o Românie ai cărei

conducători o transformă într-o ţară nelocuibilă, neiubită. Astfel, intelectualul răspunde aşteptărilor, nevoilor poporului român, luând mantia mento-

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 rului multor tineri de astăzi, şi nu numai.

Este „omul care ne trebuia”.(Gh.Ceauşu).

Ansamblu de reflecţii

La nivel structural, cartea reprezintă un colaj de predici, povestiri şi interviuri televizate. Fiind o minte strălucită, autorul apelează la memoria afectivă pentru a-şi susţine argumentele în cadrul pledoariilor sale, fapt interpretat greşit de unii critici, care afirmă că acesta face abuz de tehnica reproducerii, fiind incapabil de a expune convingeri proprii. Asemenea observaţii sunt de prisos, având în vedere faptul ca Dan Puric dă dovadă de o genialitate excepţională, prin asumarea adevărului elementar că „din nimic, nimic nu se naşte”, conform căruia, „el nu se lasă gândit de gândirea altora atunci când evocă în scris sau oral, ci o gândeşte, interpretând-o ca un mod necesar pentru timpul nostru de a o valoriza şi actualiza.”(Gh. Ceauşu). De asemenea, filtrează prin propria-i concepţie amalgamul de evenimente, stări ale existenţei sale, în calitate de apartenent al societăţii sau de intelectual, fiind capabil să desprindă ideile esenţiale adaptate hazardu-

lui cotidian, în scopul suprimării acestuia.

Credinţa, scut al frumuseţii omeneşi Ceea ce dă valoare morală discursului liric este credinţa de care dă dovadă actorul Dan Puric. Îl numesc exclusiv actor de această dată, deoarece el joacă pe scena ortodoxiei în rolul urmaşului lui Hristos, în acela al eroului salvator în lupta cu degradarea sufletească sau cu eliberarea urâţeniei, a omului „fără chip” devenit, prin consecinţă, neom.

De altflel, interpretarea este una firească, dat fiind faptul că, prin conduita sa ordinară, rolul devine chiar efortul de a fi el însuşi, căci evocarea fără cea mai mică reţinere a temei religioase în aproape fiecare din paginile sale, denotă atât dragostea pe care o are pentru Dumnezeu şi, implicit, pentru ţară, cât şi credinţa în viaţa cea de pe urmă.

spirit românesc creştin.

„Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor: - Minţiţi! A fi român este o frumuseţe a lumii!”

(Dan Puric)

Teoria existenţei unei alte vieţi cu mult superioară celei de pe Pământ şi pregătirea pentru aceasta este motivul pentru care autorul ne îndeamnă să ne sculptăm chipurile, să devenim mai frumoşi: este ceea ce numim scăpare către adevărul cunoaşterii, renaştere în Cu Alte Cuvinte | 27 Cu Alte Cuvinte | 27

CRONICĂ • Expoziţie de fotografie

Drumurile Lumii Noi. Barocul în America Latină Ferrante Ferranti

Centrul Cultural Francez din Iași 7-29 octombrie 2010

Recenzie realizată de: Diana Fârte

28 | Cu Alte Cuvinte

xpediția lui Ferrante Ferranti în America de Sud nu s-a lăsat doar cu o impresie. Nimeni nu se poate aventura în a cunoaște atât fără să aducă măcar o dovadă a faptului că unde a fost și ceea ce a văzut este real, frumos și, în același timp, disponibil pentru a fi parcurs sau admirat în continuare de alții. Poate mai mult decât o explorare culturală, cât s-a vrut a fi la început, călătoria lui Ferrante Ferranti a lăsat urme cu greutate pe hârtia fotografică și a acceptat să se dezvăluie și celor care, mai puțin norocoși, sau, totuși, mai puțin îndrăzneți, nu au fost decât probabil cu gândul acolo. America de Sud devine, în arta lui, un univers al cunoașterii atât fizice, cât și umane, căci privirea se îndreaptă imediat către elementul viu

(cel puțin un om apare aproape întotdeauna în cadru) și, fără să-i fie distrasă atenția, parcurge apoi atent întregul spațiu de dedesubt, de lângă sau de deasupra. Arhitect la origine, în intenția nevinovată

de a-și lărgi orizontul liniilor frânte și curbe, autorul cade sub vraja tiparelor locale, le descoperă structura și, încercând să le conserve, alunecă inevitabil cu obiectivul prin preajmă. În ceea ce a văzut el, oa-

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 menii se plimbă liniștiți pe stradă, trecând pe lângă tăria pereților de beton sau cărămidă, stau cu rândul când la umbră, când la soare, și privesc cu încredere când pământul natal de sub picioare, când drept în ochii celui care ar da orice să deshumeze secretul fericirii. Fotograful dă ori dovadă de naivitate, sperând în descifrarea privirilor, ori, dimpotrivă, de un profund consimțământ la integrarea în unitatea atât de complexă, care este lumea.

Pe de altă parte, artistul a intrat accidental nu numai în profunzime, în intimitatea națională sau spirituală a oamenilor, dar și în înălțime, în aburul mistic pogorât din cerul de deasupra.

Vârfurile ascuțite ale turnurilor de catedrală sunt amortizate mai mereu de o ceață densă, a trecutului de care încă nu s-au desprins, lumina peisajelor trece fără greș prin filtre de geamuri sau prin ferești multiple, care o împart în întuneric, umbrele se desprind din toate împrejurimile. Nu degeaba sunt în titlul expoziției lumi noi. Poate nu neapărat o lume fizică, argumentată de atâtea și atâtea dimensiuni, cât una a descoperirii, a senzațiilor care străbat din atmosferă și detalii.

Costume naționale sau tipic religioase, musulmani sau credincioși, fețe radioase sau întoarceri cu spatele, toate par născute dintr-un alt calapod, sau, cine știe, al aceleiași lumi întoarse pe altă parte.

Oamenii din fotografii stau, vin sau pleacă, toți sunt purtați atât pe drumurile pietruite, cât și pe drumul vieții, sau, pur și simplu, poposesc să-și tragă sufletul și să inspire liniștea patriarhală. Oricare din aceste variante aprobă titlul pe care Ferrante Ferranti îl dă tentativelor de regăsire în identitatea primordială, deși se ascunde permanent sub masca barocului arhitectural. „Ce mă interesează în primul rând este actorul uman.

Peisajul baroc nu are sens fără actor”, afirma el. Iar ruinele, sufocate de jungla în continuă extindere, clădirile altădată impunătoare, acum desacralizate, dar nu și dezrădăcinate, sau ritualurile indigene născute din amestecul păgânismului cu credința catolică se suprapun chipului straniu, ancestral, al trecătorilor pe cale.

tradițiilor slujite chiar și în ziua de astăzi. Procesiunile, decorul, îmbrăcămintea locală vor da mereu, în bogăția lor, indicii ale vremurilor demult abandonate și, totuși, fără îndoială, îndelung prețuite; și ca dovadă nu stau doar siluetele celor rătăcitori prin cadrul fotografic, cât și atâta adunare de linii, modele și contururi ale clădirilor latinoamericane. În privirea aceasta în alb-negru se îngemănează, neîntrerupt, timpul pierdut și timpul regăsirii. Sau poate că, deși nu se vede, o mică eternitate este totuși acolo.

De aceea, nimic din ceea ce a văzut Ferrente Ferrari nu ni se va părea vreodată trecut. Ceea ce aduce el în prim plan este tocmai actualitatea Cu Alte Cuvinte | 29 Cu Alte Cuvinte | 29

CRONICĂ • Teatru

Tango în

fum de ţigare

Motto :

de Salvador Amore „Virtutea este atunci când mergi pe marginea prăpastiei viciului fără a cădea în el!”

Regia: Bogdan Ulmu Mişcare scenică: Ligia Delia Grozan Coloana sonoră: Aurelian Bălăiţă Distribuţia: Nucu Ionescu, Erica Ioana Moldovan, Emanuel Florentin, Denisa Pîrţac Recenzie realizată de: Anca Iftemi

Marina Savca

30 | Cu Alte Cuvinte

ragoste î n paşi de tango, două idile complicate care interferează la un moment dat, patru vieţi sub semnul aceleiaşi zodii: iubirea; toate acestea sunt puncte de reper pentru înţelegerea piesei de teatru: „Tango în fum de ţigare”.

Acţiunea, care redă o imagine concretă asupra fidelităţii, jocului seducţiei şi prieteniei, aduce în centrul atenţiei patru personaje (Don Juan, Laura, Naomi şi Federico) ce conturează piesa într-o atmosferă pasională. O clipă sedusă de sen-

zualitatea rănită schimbă în mod tragic destinele protagoniştilor.

Dorinţa de a iubi şi de a fi iubit însoţeşte perma-

nent acţiunea acestei piese, pendulând între dragoste şi moarte, între devotament şi infidelitate.

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 Spectacolul este alcătuit din două planuri care, rând pe rând, domină scena şi cuceresc privirile spectatorilor. Atenţia celor care vizionează piesa este captată de prestaţia actorilor: replici, gesturi, mimică, emoţii trăite şi redate, dar şi de muzica şi mişcările de tango, care pun stăpânire pe toate simţurile, trimiţându-i într-o altă dimensiune afectivă.

Astfel, acţiunea începe cu intrarea în scenă a celor două personaje masculine, Federico şi Juan, două personalităţi total opuse, Federico simbolizând imaginea omului fidel într-o relaţie, ce optează pentru iubirea adevărată şi pentru împărtăşirea sentimentelor faţă de soţia sa, Naomi, pe când Juan este imaginea omului dominat de vicii, având o viaţă incertă. Cu toate acestea, el îşi recunoşte, într-o oarecare măsură, dragostea faţă de iubita sa, Laura.

Evenimentele se desfăşoară într-o atmosferă presărată cu ritmuri pasionale de tango, discuţia dintre personaje ajungând într-un punct extrem, când aceştia îşi exprimă opiniile cu privire la viaţa de cuplu, fidelitate, respectiv infidelitate.

Federico consideră căs-

nicia o datorie pe care bărbatul trebuie să şi-o asume şi să o îndeplinească pe parcursul întregii sale vieţi, dar soţia sa are totuşi prejudecăţi şi dorinţe total diferite faţă de soţul său. Punctul de maxim interes al acestei piese se concentrează asupra lui Juan şi Naomi. Aceasta, nefiindu-i satisfăcută prezenţa în viaţa de cuplu, este consolată de Juan care, într-un moment de slăbiciune a lui Naomi, face o greşeală incontestabilă faţă de prietenul său Federico.

Federico, plecat fiind la vânătoare, îşi face apariţia în cadrul desfăşurării evenimentelor în acelaşi moment în care soţia sa dă dovadă de infidelitate, spulberându-i astfel speranţa de a avea încredere deplină în persoana iubită. Acţiunea ia o întorsătură tragică: Federico, distrus fiind de imaginea faptei, nu poate accepta nici cea mai subtilă scuză din partea soţiei sale.

într-un acces de furie, o ucide pe Naomi.

Cu toate acestea, piesa este o îmbinare de umor, sarcasm dar mai ales tragic. Ea revelează o interpretare a principiilor umane, a fiinţei dominate de instinctul primar, o originală antiteză între viaţa cotidiană reală şi cea văzută prin prisma ochiului critic.

Piesa aduce o satiră a stilului de viaţă care, pe tot parcursul spectacolului, este perceput ca o invitaţie la reflectare, la meditaţie asupra ceea ce dorim să oferim şi ceea ce vrem să primim de la viaţă, dar şi de la persoanele de lângă noi. Altfel spus, ,,nimic nu este mai nobil, nimic nu este mai venerabil decât fidelitatea. Fidelitatea şi adevărul sunt cele mai sacre performanţe şi dotări ale minţii umane.”

(Cicero)

Juan, intrigat de faptul că adevăratul său statut, cel al unui Don Juan veritabil, a fost expus, şi supărat deoarece a dezamăgit-o pe Laura, recurge la sinucidere, văzută ca o cale de salvare din neantul propriului univers. Gelozia lui Federico este dusă la extrem, moment în care, Cu Alte Cuvinte | 31 Cu Alte Cuvinte | 31

INTERVIU

Ce am în faţa mea, o biografie sau un destin

?

Autor: David Pi Student la School Of Law

n ceea ce priveşte destinul, trebuie să analizăm dacă acesta există, în cazul în care Dumnezeu există sau nu, pentru că destinul înseamnă ceva diferit în fiecare caz. În primul caz, descoperim că ideea de destin este incompatibilă cu ideea de Dumnezeu şi în al doilea caz, descoperim că s-ar putea să existe un destin, dar nu reiese de aici că noi nu avem un rol activ în viaţa noastră.

Se pare că destinul este asimilat ideii că Dumnezeu a creat lumea şi a scris sau a formulat un program, în care fiecare persoană ori obiect are un traiect. Există variaţiuni pe această temă.

De exemplu, o variantă spune că Dumnezeu poate controla fiecare acţiune pe care o facem, inclusiv atunci când luăm decizia de a merge la o facultate sau când

32 | Cu Alte Cuvinte

alegem o cafea în loc de suc, la prânz. Într-o altă interpretare, Dumnezeu doar controlează destinaţia noastră finală şi nu-i pasă cum ajungem acolo. Bineînteles, sunt mai multe variaţiuni pe această temă.

În orice caz, ideea de destin nu este compatibilă cu ideea de Dumnezeu, pentru că în aproape toate teoriile Dumnezeu ne judecă pentru vina noastră, pentru ceea ce a determinat acţiunile noastre şi tot el hotărăşte unde ne găsim la sfârşitul vieţii. Dacă Dumnezeu controlează acţiunile noastre şi destinaţia noastră finală, cum să fim responsabili pentru aceste lucruri? Este cel puţin injust, dacă nu incoerent.

După aceea, să luăm în considerare ce înseamnă destinul în cazul în care nu există Dumnezeu. În general,

destin înseamnă că cineva sau ceva a creat un program pe care trebuie să-l urmăm. Dar în absenţa lui Dumnezeu, destin poate însemna faptul că din cauza tendinţelor noastre genetice şi a tuturor condiţiilor de mediu, niciodată nu avem o alegere liberă.

Precum bacteriile într-un laborator, plutim prin lume reacţionând la imbolduri în funcţie de firea noastră.

Nu este posibil să se dovedească această idee şi, chiar dacă ar fi adevărat, nu înseamnă că trebuie să renunţăm la tot, pentru că n-avem un rol în viaţa noastră.

Dimpotrivă, această idee ar trebui să ne ofere motivaţia să rezistăm efectelor imboldurilor şi firii noastre. Această bătălie însăşi poate să afirme independenţa noastră faţă de destin.

Hai să scriem bine biografiile noastre!

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

INTERVIU CU DRAGOȘ ZETU

Motto :

„Prefer să văd partea frumoasă a cărților pe care le citesc și să îi ajut și pe ceilalți să o vadă. Nu știu dacă lumea a căpătat vreun sens nou de când scriu eu, știu doar că asta îmi place să fac. Literatura e poate o unealtă de a înainta într-un mod frumos pe calea ta.”

(Dragoş Zetu)

Interviu realizat de: Andreea Teodorescu

1.

Copilăria cristalizează dorinţele, visele, imaginaţia noastră, toate fiind puse sub semnul întrebării, căci nu ştim cum şi în ce se vor concretiza. Aţi realizat acum, la maturitate, unul dintre lucrurile la care aţi visat?

Nu ştiu dacă în copilărie ştii exact ce vrei. Visele de atunci sunt de altă natură decât visele de maturitate.

Iată ce spunea Apostolul Pavel: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” (Corinteni 13:11).

Aşa că nu pot spune că s-a concretizat vreun vis de copilărie. Însă dintre visele de maturitate unul sigur s-a împlinit: am familia pe care mi-am dorit-o.

2.

La adolescenţă, începem să construim premisele unei existenţe sigure. A existat o clipă în care aţi putut spune: „Mâine, sigur va

fi aşa, pentru că literatura este calea.”?

Nu cred că ştim niciodată cum va fi mâine şi nici nu pot spune că literatura e calea. Literatura e poate o unealtă de a înainta într-un mod frumos pe calea ta.

3. Actul scrierii reprezintă deschiderea unei ferestre spre cunoaştere, inseamnă a da lumii un nou sens.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră a scrie?

Ce sens a căpătat lumea scriind despre cărţi?

Nu ştiu dacă lumea a căpătat vreun sens nou de când scriu eu, ştiu doar că asta îmi place să fac.

4.

V-ar fi plăcut să scrieţi şi literatură de alt gen decât critică literară?

Sigur că mi-ar fi plăcut. Cineva însă spunea că mai toţi criticii sunt nişte scriitori rataţi.

5. Scriind despre Nabokov, afirmaţi că ,,sarcina cititorului este una aproape imposibilă: de a rearanja materia primă a acestui nucleu de roman în încercarea de a-şi

imagina cum ar fi putut arăta produsul final.” În această ecuaţie care îl conţine şi pe critic (cel mai avizat dintre cititori), care ar fi sarcina lui?

Criticul are, printre altele, rolul de a oferi o cheie de interpretare a unui text care poate fi acceptată sau nu de către cititorul revistei. Într-un fel sau altul, criticul contribuie şi el la formarea unui gust literar al vremii.

6.

Am observat că raspundeţi dialogului/ provocării prin opinii multiple despre aceeaşi carte. Vă place să fiţi criticul bun, îngăduitor sau cel rău, acid?

Sau criticul bun este tocmai cel necruţător?

Obişnuiţi să puneţi verdicte cărţilor/scriitorilor?

Nu îmi propun niciodată să reacţionez într-un anume fel. Încerc să fiu imparţial şi obiectiv, pe cât este posibil.

Cred însă că prefer să văd partea frumoasă a cărţilor pe care le citesc şi să îi ajut şi pe ceilalţi să o vadă.

torilor Ilf şi Petrov, cu cine aţi călători, pentru ca mai apoi tărâmul descoperit să devină obiectul unui jurnal de călătorie?

Răspunsul e foarte simplu: cu persoanele cu care şi călătoresc de obicei, cu soţia şi cu fiica mea.

8.

Credeţi că scriitorul acestei Românii poate trăi din scris? Îi oferă contextul cultural vreo perspectivă?

Nu ştiu să existe vreun scriitor care să trăiască exclusiv din scris.

Pe de altă parte acest aspect nu îi opreşte pe scriitorii români contemporani să scrie cărţi valoroase. Exemplele ar fi nenumărate.

9.

Cât din viaţa dumneavoastră i-aţi zidi literaturii ca să vă justifice devenirea ca intelectual?

Mă simt privilegiat să pot să citesc şi să scriu despre cărţile pe care le citesc. Mi se pare un exerciţiu intelectual fără de care viaţa mea ar fi foarte săracă.

7.

Dacă aţi avea vreodată şansa scriiCu Alte Cuvinte | 33

INTERVIU INTERVIU CU LUCIAN MERIȘCĂ

Motto :

„ Al treilea război mondial nu a mai avut loc datorită nouă, scriitorilor de SF .”

Interviu realizat de: Roxana Măciucă studentă la jurnalism Roxana Măciucă: Cum scăpaţi de singurătate?

Lucian Merişcă: În primul rând, nu cred că trebuie să fugim de singurătate. Ca şi moartea, ea e o lecţie de încredere în noi înşine. Tot timpul trăim cu impresia că depindem de ceilalţi, dar nu e aşa. Singurătatea e lecţia supremă, momentul când eşti tu singur, faţă în faţă cu tine însuţi şi cu ceea ce ai făcut. Am avut dese ocazii să beneficiez de aceste momente.

R.M. : Deci, nu aţi încercat să vă construiţi niciodată o lume alternativă în care să vă refugiaţi?

L.M. : Nu, pentru că această singurătate trebuie fructificată.

Nu mulţi au acces la ea. E doar o prejudecată că singurătatea trebuie evitată.

R.M. : Chiar şi singurătatea îndelungată?

L.M. : Depinde de contextul care a generat-o.

Dar singurătatea trebuie privită ca o pauză, ca un respiro în existenţă. Poate, într-adevăr, luată în doze mai mici. Unii nu au timp să fie singuri, nu-şi permit sau nu vor să îndrăznească 34 | Cu Alte Cuvinte

(Lucian Merișcă)

să fie singuri, deşi ar trebui.

R.M. : Şi atunci, ce este lumea SF? Nu e o alternativă la realitate?

L.M. : Nu, lucrurile stau altfel.SF nu înseamnă ştiinţifico-fantastic, ci simulare ficţională, deci simulare prin ficţiune. Exact ceea ce am făcut noi, scriitorii de SF, în anii 80, când vorbeam despre un al treilea război mondial. SF înseamnă şi speculaţie filosofică pură. Vezi filmul „Matrix”care este o speculaţie filosofică pură, care se încadrează chiar în teoriile filosofice actuale.

R.M. : Spuneaţi într-un articol că „SF-ul e un cuplu mixt de raţiune şi misticism”, dacă ar fi să vă citez exact. Vă caracterizează această dualitate?

L.M. : Cam da, pentru că, pe de o parte, sunt medic, am o previziune ştiinţifică, pe de altă parte, m-am ocupat de paranormal, eu îl numesc metafizici practice.

Poţi să-i spui şi vrăjitorie, cum doreşti. Deci, cunosc viaţa şi din acest punct de vedere. Chiar voi publica o carte pe această temă, intitulată „Metafizici practice”.

Tot timpul încercăm să păcălim cenzura

R.M. : Formarea de scriitor v-aţi dobândit-o la Cenaclu Quasar. Acolo aţi devenit şi scriitor?

L.M. : Prima mea povestire SF am scris-o în clasa a treia. Ulterior, ea a fost remarcată şi în România Literară. De fapt, mama mea îmi scria poveştile pe vremea când nu ştiam să scriu.

Eu i le dictam şi ea le scria.

Dar ca scriitor m-am format la cenaclu, sub îndrumarea fratelui meu, regretatul scriitor, Dan Merişcă.

R.M. : Eraţi destul de tânăr,aveaţi 21 de ani când aţi înfiinţat, în 1976, împreună cu fratele dumneavoastră cenaclul Quasar.

A fost un soi de provocare a tinereţii acest cenaclu?

L.M. : Acum îmi dau şi eu seama cât eram de tânăr.

Ai făcut bine socotelile. Nu ştiu dacă să o numesc provocare, ci, mai curând, aş zice că a fost un avânt. Erau vremuri frumoase atunci, la Casa de Cultură a Studenţilor.

R.M. : Şi nu v-a fost destul de greu să menţineţi existenţa cenaclului în perioada comunistă?

L.M. : În acea perioadă, noi, SF-iştii, eram toleraţi. Tot timpul încercam să păcălim cenzura, activiştii de partid şi securitatea. Ei observau doar ştiinţa din spatele SFului, care pentru noi era un

fel de diversiune, de acoperire. Spre exemplu, tatăl meu a făcut închisoare politică. A scris un roman cu amintirile din acele închisori groaznice ale comunismului. Iar fratele meu a vrut să-l transforme într-un roman SF, să fie de pe altă planetă ca să poată apărea publicat.Era un subterfugiu cu mascare a realităţii. În 1987, chiar am publicat, în Franţa, o nuvelă numită „Deratizare”, o carte serioasă care descria atmosfera comunistă din ţară, controlată de maxima securitate. Deci nu,nu a fost greu să menţinem existenţa cenaclului. Doar că eram permanent urmăriţi.

R.M. : În ce sens urmăriţi?

L.M. : Uite, spre exemplu, ultima întâlnire internaţională S.F din perioada comunistă a fost la Timişoara, cu o lună înainte de revoluţie. Şi acolo au venit profesori de la Universitatea de partid din Bucureşti şi începuseră să ne explice nouă că „sunteţi voi SF-işti, dar să ştiţi că o să fie la noi ca în Polonia sau ca în Germania, (unde se schimbaseră lucrurile), când o să facă plopul pere şi răchită micşunele”.

Să nu ne facem iluzii că se schimbă ceva cu SF-ul nostru. Şi, uite, că, totuşi, s-a schimbat mult de atunci.

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 R.M. : Înseamnă că SFul era privit ca o joacă. Tot aşa e şi acum?

L.M. : Mulţi cred că SF este o literatură de divertisment, un evazionism facil. Dar voi atrage atenţia asupra unui lucru care începe să mi se cristalizeze în minte. Al treilea război mondial nu a mai avut loc datorită scriitorilor de science fiction. Pentru că până şi cei mai obtuzi politicieni din America au înţeles avertismentul din filmele SF, din prozele SF, au înţeles ce ar însemna folosirea bombelor nucleare. Aşa că o spun din ce în ce mai sigur că al treilea război mondial nu a mai avut loc şi datorită nouă.

alţi filosofi au fost SF-istii, adică noi. Noi i-am primit şi i-am lăsat să-şi expună ideile pentru că în altă parte nu erau acceptaţi.

R.M. : E o afirmaţie destul de mare.

L.M. : Înainte nu eram atât de sigur, dar acum nu mai e aşa. Încep să o spun din ce în ce mai sigur că al treilea război mondial nu a mai avut loc din această cauză.

Când tragi un avertisment, lumea reţine acel lucru.

R.M. : Şi totuşi atunci erau mai multe cluburi de SF. L.M. : Asta aşa e. La nivel general, lipsa aceasta de libertate, ne-a determinat să căutăm o libertate interioară şi să evadăm în SF într-un fel sau altul. În anii 80, fratele meu estimase că erau cam 80 de cenacluri în toată ţara.Iar la sfârşitul anilor 90, după revoluţie, România era cea de-a patra putere SF din lume. Înainte aveam câte o întâlnire internaţională pe lună. Acum situaţia e mult mai de criză, dacă aş putea să o numesc aşa.

Există în mai o întâlnire Quasar, o tabără organizată anual vara, pe o insuliţă de pe Dunăre, lângă Cernavodă. Mai sunt câteva întâlniri în Bucureşti, în Sibiu, în Timişoara, acolo, unde se scot şi reviste de SF. Dar, din păcate, cam atât.

Nu mai este acelaşi peisaj sărac în cultura de acum douăzeci de ani R.M. : De istoria cenaclului Quasar sunt legate nume ca Cristian Tudor Popescu, Mihai Răzvan Ungureanu.

Mai păstraţi legătura cu ei?

L.M. : Da, bineînţeles. Mihai Răzvan Ungureanu mi-a transmis că nu poate veni la întâlnirea noastră de 30 de ani, dar că el se simte în continuare quasarist. Dar au fost mulţi oameni care au trecut prin Quasar. Lumea poate nu ştie, dar cei care i-au primit pe Pleşu, pe Liiceanu şi pe

R.M. : Vă referiţi la acea întâlnire din 1986?

L.M. : Da, da, atunci a mai participat şi Liviu Antonesei, care se simte în continuare legat de noi.

R.M. : Înseamnă că Quasar-ul avea, în acea perioadă, o reţea extinsă de colaboratori.

L.M. : Cu siguranţă. Şi încă mai are. Avem reprezentaţi ai universităţii din Sorbona, iar preşedintele nostru de onoare este un futurolog vestit din Paris.

R.M.: De ce credeţi că s-a întâmplat acest lucru?

L.M. : În primul rând, pentru că oamenii au descoperit internetul şi televi/

ziunea şi au mult mai multe lucruri de făcut decât să citească cărţi. Nu mai este acelaşi peisaj sărac în cultura de acum douăzeci de ani. Iar, în al doilea rând, pentru că SF-ul s-a disipat în realitate până când n-a mai fost recunoscut. Nu e vorba că el nu mai există, ci nu-l vom mai recunoaşte ca science fiction. Internetul, telefonul, lucruri din viaţa de zi cu zi a individului. Unii s-au obişnuit chiar să-şi schimbe telefonul o dată la un an, sau doar la câteva luni. Mai degrabă, sigla SF a dispărut, nu mentalitatea. Că mentalitatea SF înseamnă a te obişnui din mers cu schimbările tehnologice din jurul tău şi a vedea consecinţele acestor schimbări.

R.M. : Internetul poate deveni un instrument distrugător dacă ajunge pe mâna cui nu trebuie?

L.M. : Internetul nu poate fi stins. Oamenii trebuie să înveţe să-l utilizeze în scopuri pozitive. Aşa cum au învăţat să mânuiască focul, aşa trebuie să se descurce şi cu Internetul.

În realitate, noi mergem ca nişte cămile oarbe prin deşert R.M. : În 2008, aţi fost primul român nominalizat la premiile Hugo. A fost această nominalizare un fel de recunoaştere a activităţii literare?

L.M. : Am fost surprins, pentru că americanii sunt foarte naţionalişti. Produsele lor specifice sunt SF-ul şi jazz.Când m-am uitat pe listele publicate, nu am văzut decât scriitori de afiliaţie anglo-saxonă. De asta m-am mirat când m-am

văzut pe acele liste. Le-a plăcut o proză de a mea, „Aventuri în exterior”care avea un umor ieşean, chiar negruzzist. Şi chiar mi-a povestit cineva cum un scriitor era să cadă de ras din balcon, după ce terminase de citit cartea mea.

Uite cum, umorul nostru din Iaşi poate să-i facă să râdă şi pe nişte americani care nu au nicio legătură cu realităţile noastre.

R.M. : Şi ultima carte publicată, din 2008, „Vincent & Karlenstein. Moarte bună, copii” e tot o carte umoristică. Aţi mai lucrat la alte proiecte de atunci?

L.M. : Un proiect la care lucrez acum se numeşte Feeriile şi contrafeeriile, un fel de poveşti pentru adulţi prin care am o oarecare legătură cu Anderson. Apoi, mai lucrez la o cărticică a băiatului meu de cinci ani, care are nişte idei foarte bune. De curând, mi-a sugerat, într-o zi, să inventăm un aparat care să ne anunţe când alimentele se strică în frigider. De altfel, sunt sigur ca mulţi copii au idei foarte bune, dar nu sunt luaţi în seamă de adulţi.

R.M. : Vorbeaţi într-un articol publicat în ianuarie, în revista Conexiuni, despre Apocalipsa personală. De câte ori poate muri un om într-o viaţă?

L.M. : Fiecare dintre noi poate avea o unică apocalipsă sau mai multe. Dacă fiecare necaz e ridicat la nivelul unei apocalipse, atunci se poate spune că există viaţă şi după apocalipsă. Dar apocalipsa, pentru mine, e o exacerbare, nu e nici măcar un sfârşit.

Cu Alte Cuvinte | 35

R.M. : Apocalipsa biblică are câteva simptome prin care ne putem da seama dacă e pe punctul de a se produce. În cazul apocalipsei personale, care ar fi primul simptom?

L.M. : Grea întrebare. E vorba despre momentele de criză pe care le trăim individual sau colectiv. Momentele acestea sunt sfâşietoare şi vindecătoare în acelaşi timp, aşa cum zicea şi Cioran, sub zodia căruia, îmi place să cred că sunt.

R.M. : Cioran spunea că suntem blestemaţi din momentul în care ne naştem pentru că devenim condiţionaţi. Aşa să fie?

L.M. : Da, aşa este. Cioran nu spune altceva decât ceea ce cu toţii vedem. Dar alţii se fac că nu văd aceste lucruri. De altfel, când eşti vulnerabil, când eşti bolnav sau deprimat, începi să vezi că peretele vieţii devine translucid şi atunci vezi mult mai clar lucrurile din jurul tău. Eşti şi mult mai atent la detalii. Dar, dacă aş sta şi m-aş gândi în fiecare zi dacă, în drumul meu, să merg prin dreapta sau prin stanga unei frunze, aş înnebuni. În realitate, noi mergem ca nişte cămile oarbe prin deşert, ne formăm aceste automatisme pentru a supravieţui.

R.M. : Ce înseamnă moartea?

L.M. : Cred c-am experimentat moartea pe propria-mi piele în atacurile de la 11 septembrie de la World Trade Center, când mă aflam într-una din clădiri între primul şi al doilea atentat. Pentru mine, acel moment a fost o criză de conştiinţă. Moartea poate fi un soi de poartă către o 36 | Cu Alte Cuvinte

altă lume. Teoria mea e că tot ce ne imaginăm există.

Mai groaznic e că şi tot ce nu ne imaginăm, există.

Orice mi-ai spune tu că există, eu te-aş crede. Chiar acum lucrez la un volum de poveşti legate de moarte pentru că am fost de câteva ori foarte aproape de ea.

De ce să ne tot întrebăm care e rostul vieţii, când de fapt ar trebui să ne intereseze care e rostul morţii?

R.M. : Şi care e rostul ei?

L.M. : Să nu te sperii, dar rolul morţii e să ofere spaţiu. Gândeşte-te cum ar fi să stai în aceeaşi casă cu bunicii, să creşti, să te căsătoreşti şi să stai tot acolo, laolaltă cu părinţii şi cu copiii tăi. Ar fi sufocant. Apoi, moartea te trezeşte. Moartea îţi spune. „Ai grijă. Mori. Ce ai făcut azi?”.Moartea te ajută să-ţi administrezi viaţa.

R.M. : Deci, ne ajută să ne mobilizăm, din dorinţa de a ne lăsa amprenta în lume.

L.M. : Exact. Din dorinţa de a ne lăsa urmele pe acest nisip al vieţii.

Oricât te-ai strădui să înţelegi lucrurile acestea, nu vei reuşi, trebuie să le simţi R.M. : Spuneaţi, că în afară de literatură, vă mai ocupaţi şi de metafizici practice. Ce înseamnă acest concept, mai exact?

L.M. : Imaginează-ţi că ai sta culcată, sub apă, încercând să vezi cu un ochi afară şi cu un ochi înăuntru.

Prin metafizică, în primul rând, nu înţeleg termenul filosofic, ci încercarea de a cunoaşte lumea dincolo de realitate. Dar şi de a o influenţa, însă cu mare

grijă. Gândeşte-te că fiecare individ are de urmat un fir roşu al existenţei.

El nu-şi alege destinaţia, ci drumul. Poţi să ajungi într-un loc prin mai multe căi, corect? Asta fac metafizicile practice. Ne ajută să ne alegem drumul. Şi când vorbesc de acest concept, mă refer la magie, la superstiţii, la ritualuri, la ghicitul în căţi, practici prin care stabilim legături cu posibilele lumi de dincolo.

R.M. : Pe vremuri, obişnuiaţi să vă întâlniţi tot la CCS, în cadrul unor şedinţe de Radiosinestezie. Aşa este?

L.M. : Da, aşa e. Aceste practici le-am preluat tot de la fratele meu. El se ocupa mai mult de acest domeniu. El ne-a format pe mulţi dintre noi atât ca scriitori, cât şi ca metafizicieni, dacă pot folosi acest termen.

R.M. : Aţi reusit sa trageţi vreodată cu ochiul la planurile destinului, să vă vedeţi frânturi din viitor?

L.M. : În primul rând, trebuie să spun că nu am dubii că aceste metafizici practice există, că lumea pe care o descriu există. În schimb, am dubii în privinţa faptului dacă e bine sau nu să le stăpânim.

Ai mai mult de pătimit decât de câştigat. Am şi acum oameni care mă roagă să le ghicesc viitorul. Nu le foloseşte la nimic să ştie acest lucru! Însă, legat de persoana mea, curios e faptul că nu prea pot face nimic. La ceilalţi, e mai uşor şi nu înţeleg de ce.

Dar cred că e mai bine aşa.

R.M. : Aceste lucruri nu ţin, de fapt, de intuiţie?

L.M. : Ba da, ţin într-o oarecare măsură, dar noi

ştim

ce-i

aia

intuiţie?

R.M. : Se intamplă să practicăm şi noi, cei neiniţiaţi, aceste metafizici practice, fară să fim conştienţi de ele?

L.M. : Da, bineînţeles. Bătutul în lemn e un exemplu. E un obicei păgân, practicat în multe culturi, nu doar la noi, la români. O facem ca să alungăm spiritele rele din jurul nostru. Comunicarea în domeniul metafizicii are loc prin afecte, nu prin raţiune. Oricât te-ai strădui să înţelegi lucrurile acestea, nu vei reuşi. Trebuie să le simţi. Era un film cunoscut, „Fantoma”, în care o fantomă încerca să îi explice unei alteia că dacă vrea să mişte din loc un lucru, trebuie să se înfurie, să simtă ceva, ca să se poată materializa. În aceste condiţii, realitatea şi raţiunea nu fac altceva decât să ne bruieze permanent legătura cu lumea de dincolo.

R.M. : Putem ajunge la celelalte lumi şi prin oameni?

L.M. : Nu întotdeauna ura sau iubirea sunt legate de o persoană. Dar, sigur că putem ajunge. Te referi la faptul că faţă de o persoană avem sentimente mai puternice, nu? Atunci, da, putem spune că se ajunge mai uşor. Oricum, totul se petrece datorită afectului şi în niciun caz voinţei.

R.M. : Şi la Dumnezeu cum putem ajunge?

Prin imaginaţie?

L.M. : Asta ne şi apropie de Dumnezeu, dar eu nu sunt credinciosul de nota zece.

Cred că trebuie să fii născut pentru a fi credincios, la fel ca şi cu talentul - ori îl ai, ori nu-l ai. E simplu.

ANCHETĂ

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Ce este un

intelectual

?

Destinul se referă la un curs predeterminat al evenimentelor. Poate fi considerat ca un viitor predeterminat, atât în general cât şi individual. Este un concept bazat pe ideea că există o ordine deja creată a universului.

Profesor de SoAnchetă realizată de: cio – Umane, domnul Eliza Cozma Minel Marcu:

şi Cezar Gherghel

Noţiunea de intelectual este una modernă. În Antichitate, Socrate, Platon, Aristotel și-au pus implicit sau explicit întrebări privind rolul filosofului în societate. În puţine cuvinte acesta era de persoane competente, de persoane care pot dezvălui impostura, de persoane care ar putea să-i consilieze pe conducători, ba Platon a considerat că statul ar putea fi cel mai bine condus de filosofi. În perioada Renașterii și în cea modernă, intelectualii, fie ei filosofi, oameni de știinţă, literaţi, teologi, și-au asumat rolul dificil de pionieri, de deschizători de drum.

Aș aminti doar de Copernic, Galilei, Francis Bacon și Descartes, J. Locke și Rousseau, Voltaire și Diderot, Kant și Hegel.

Dacă e să vorbim de statutul social al intelectualului, indiferent de

chipul în care a existat în diferite locuri și timpuri, el a fost mai degrabă precar.

Socrate a băut cucută, Platon a fost vândut ca sclav, Aristotel s-a autoexilat, iar unul din discipoli a fost decapitat pentru că îl plictisea prea mult pe Alexandru cel Mare cu sfaturile.

Galilei a fost silit să abjuge, Descartes s-a refugiat în Olanda, Spinoza a fost exclus din comunitatea lui, iar Giordano Bruno a fost ars pe rug. În timpurile mai noi, Voltaire a „vizitat” Bastilia, a fugit o perioadă în Anglia și și-a stabilit reședinţa la graniţa cu Elveţia, ca să-i fie mai ușor să fugă la nevoie. Pentru a-și publica opera, Kant a trebuit să facă o dedicaţie slugarnică ministrului instrucţiei din Prusia, procedeu curent. Hegel și-a ascuns opiniile într-un limbaj încifrat.

Deși se afirmă că secolele XIX și XX sunt epoci de mare progres, în ce privește avansul știinţelor, artelor, literaturii, filosofiei, gândirii po-

litice, formele mai subtile sau mai puţin subtile de subjugare a intelectualilor au continuat. Unii intelectuali au realizat ce li se întâmpla și s-au revoltat plătind un preţ greu: marginalizare, pierderea slujbelor bine plătite, exil, închisoare sau chiar pierderea vieţii.

În secolul trecut, pentru a alege doar câteva exemple, francezul J. Benda își intitula protestul contra intelectualilor care se vând în lucrarea La Trahison des Clercs.

Raymond Aron, în a doua parte a secolului XX, își intitula studiul împotriva autointoxicării intelectualilor Opium pour les intellectuels. În Rusia, Saharov și Soljeniţîn, de pe poziţii mult diferite, au combătut autosedarea intelectualilor, care de frică, de lene sau din complacere, s-au făcut complicii regimului totalitar.

Ce este un intelectual? Unii cred că acesta este un titlu consecvent Cu Alte Cuvinte | 37

obţinerii unei licenţe. Fals!

Pot fi intelectuali persoane fără studii, dar creatoare în domeniul artei, știinţei etc. Unii cred că a fi profesor, medic, actor, cântăreţ, politician este egal cu a fi intelectual. H. Wald susţinea că intelectualul este o persoană cârcotașă, antirutinieră, deschizătoare de drumuri, rebelă. Din acest punct de vedere, mulţimea celor care pot fi consideraţi intelectuali se restrânge foarte mult. Am putea să mai lărgim cercul incluzând pe cei care citesc (și înţeleg ce citesc) frecvent. Pe cei care pot dialoga, chiar contondent, dar au idei și pot să intre în confruntare cu alţii care au idei.

Ce lipsește azi societăţii românești este o masă critică de intelectuali, care să poată influenţa masa de elevi și studenţi, de spectatori, de cititori, de alegători. Într-un cuvânt, cercuri cât mai largi.

Datorită inflaţiei de diplome, o mulţime de posesori de asemenea documente fără acoperire se cred intelectuali. E suficient să-i auzi vorbind, să le urmărești comportamentul, să le cunoști priorităţile în viaţă, ca să descoperi imediat impostura.

Intelectualii sunt sarea pământului. Ei sunt un aliaj de cunoștinţe, creativitate și conștiinţă.

Orice componentă absentă castrează, sărăcește până la extincţie statutul de intelectual pretins. Mahalagizarea, manelizarea, mârlănirea sunt tot atâtea diagnostice ale îndepărtării societăţii românești actuale de intelectualitate.

Statutul rezervat profesorilor, artiștilor, medicilor, scriitorilor, îngrijitorilor de 38 | Cu Alte Cuvinte

muzee este simptomatic.

Ieșirea României din criza multiplă în care se află azi nu se poate face fără intelectuali. Dar adevăraţi intelectuali. Și pentru a-i avea, nici o cheltuială nu-i prea mare. Altfel…”

Elevă în clasa a XI-a D, Corina Ezaru:

,,Mărturisesc că de mult nu m-am mai întâlnit cu întrebări care să sune, pentru mine, atât de dilematic precum acestea.

Nu mi-e foarte clar care e statutul intelectualului în societate, în speţă societatea românească, şi nu sunt sigură în ce măsură se mai menţine la suprafaţă conceptul. Încerc să privesc lucrurile echidistant, fără a înclina spre o viziune iremediabil pesimistă ori una naiv şi nejustificat optimistă. Un lucru însă mi-e cert – în mijlocul civilizaţiei grăbite în care trăim, omul se îndepărtează din ce în ce mai mult de cunoaşterea adevărată, uitând să-şi ofere răgazul de a cântări înţelept lucrurile şi de a se reîntoarce asupra vechilor valori. Starea de confort e benefică într-un anumit sens, dar e complet dăunătoare când mintea şi spiritul se cantonează într-o comoditate sinonimă cu lenea, mai apoi blazarea şi, în final, plafonarea. Comoditatea gândirii degenerează în prost gust, demoralizare a simţului pentru adevăr (şi a bunului simţ în general), devalorizare a principiilor morale şi intelectuale, creând un mediu în care imaginea intelectualilor e compromisă semnificativ, asemenea unor proscrişi într-o societate în care gândurile nu le mai sunt ascultate. Intelectualul, în viziunea mea, este

un învăţat înnobilat de un caracter care-l desăvârşeşte. Iar imitaţiile acestui tip sunt ridicol de numeroase, prefixate în mod şi mai ridicol de numeros: pseudo, sferto, semi... intelectual... fiindcă societăţii îi plac etichetele, şi mai ales cele care sună frumos, înălţător.

O paradă de titluri frumoase c a re n u

spun nimic în d e f i n i t i v, care duc de nas şi, din păcate, brevetează imagini înşelătoare, mincinoase, comode. În schimb, adevăratul intelectual va fi recunoscut întotdeauna de cei ca el sau apropiaţi lui (fără miligrame de intelectualitate de data asta, ci vorbesc de adevăraţii intelectuali în devenire...) prin adevăruri-

le pe care le va grăi, adevăruri care răzbat dincolo de falsitatea majoritară şi care se vor distinge indiscutabil, atâta timp cât se

vor mai forma urechi potrivite să le asculte.”

ANCHETĂ Voluntar Peace Corps și profesor de Limba Engleză, Mr. David Pi:

,,Adesea, ne place să ne gândim la lume ca la o bătălie între noi și ei,

Cu Alte Cuvinte • martie 2011 dar se pare că nu există un motiv întemeiat să credem aceasta. În orice domeniu (rasă, religie, afiliere politică, orientare sexuală etc.) și într-un anumit sens, adevărul este că toată lu-

mea a r e același destin. În privinţa intelectualilor, este aceeași situaţie: nu există o bătălie; de fapt, luptăm împreună împotriva ignoranţei. Am auzit de multe ori spunându-se că intelectualii sunt o specie ameninţată și, cu fiecare an, proporţia

intelectualilor în societate este mai mică. De asemenea, am auzit că intelectualii se situează, din punct de vedere social, mai jos decât în trecut. Nu sunt de acord deloc.

lar decât un laureat Nobel în domeniul fizicii. Dar toată lumea este de acord că laureatul este mai important și chiar Lady Gaga respectă mai mult un laureat decât un Bieber.

În 1970, aproape 40% din populaţia lumii nu putea nici să citească.

Astăzi, aceste procente s-au redus la jumătate.

Anul trecut, proporţia celor care au absolvit o universitate a fost mai mare decât în orice dată istorică. Viteza cu care schimbăm informaţii astăzi nu este comparabilă cu cea din trecut.

Bineînţeles, abilitatea de a citi și a avea o diplomă nu garantează categoric că cineva este intelectual, dar este un semn că, într-o societate globală, preţuim tot mai mult educaţia și că scopul nostru este să știm mai mult și să creștem intelectualismul.

Cu alte cuvinte, intelectualul are totuși o poziţie de vârf în ierarhia socială și un rol indispensabil în societatea modernă.

Cât timp toată lumea are în vedere educaţia și cunoașterea, este o mare greșeală să se creadă că un grup monopolizează intelectualismul în defavoarea altor oameni. Dacă există o bătălie între intelectualism și ignoranţă, atunci câmpul de luptă îl reprezintă minţile noastre.

În fiecare zi descoperim ceva ce n-am știut și suntem ispitiţi să ne rezolvăm problemele cu stereotipuri și gândiri superficiale. Trebuie să luptăm cu această ispită, să învăţăm cu sinceritate și să ne dezvoltăm permanent gândirea. În această privinţă, destinul și scopul intelectualului sunt aceleași ca la începutul istoriei omenirii: o înţelegere de sine mai adâncă și o apreciere mai puternică din partea lumii.”

Poate pare că nu este adevărat. Dacă ne uităm la televizor, pe YouTube sau în revistele despre Lady Gaga, Justin Bieber și despre o mulţime de prostii, ajungem să credem că ne aflăm într-o situaţie disperată în ceea ce privește intelectualismul și cultura. Dar asta este doar divertisment.

Justin Bieber poate este mai amuzant și mai popu-

Elevă în clasa a XII – a A, Raluca Cărpușor:

,,În primul rând, având în vedere necunoașterea mea datorată atât vârstei, cât și lipsei mele de experienţă, nu pot să privesc destinul intelectualului decât din perspectiva unui umil observator.

De-a lungul timpului, năzuinţa omului de a cunoaște l-a determinat să cerceteze lumea înconjurătoare, căci a știut că punându-și întrebări, drumul spre progres i se va

Cu Alte Cuvinte | 39

este facil oricui. Pe lângă numeroasele avantaje pe care le aduce acest lucru, există pericolul ca în mintea oamenilor să se nască falsa impresie că sunt atotștiutori. De aceea, rolul intelectualului este, adesea, negat. Însă intelectualitatea nu presupune numai deţinerea unor cunoștinţe vaste, ci și capacitatea de a trasa cărări prin păduri, încă neumblate, pe care noi – călători mai mult sau mai puţin experimentaţi – să pășim spre adevăr. În concluzie, destinul intelectualului de astăzi depinde de deciziile pe care le va lua acesta: fie se va izola, retrăgându-se în lumea sa, departe de imoralitatea societăţii, fie va încerca să ne ia și pe noi după el, în lupta cu ignoranţa.”

deschide. Intelectualii tuturor timpurilor au fost dominaţi de această dorinţă. În trecut, ei constituiau nucleul societăţii și chiar dacă nu erau tot timpul înţeleși, ideile lor erau respectate și oamenii de rând aspirau să le calce pe urme. Astăzi, cercul intelectualilor s-a restrâns datorită faptului că sunt promovate în special nonvalorile. Nimeni nu își mai dorește să își valorifice darul gândirii într-o lume materialistă, care își scoate în evidenţă, din ce în ce mai mult, defectele.

40 | Cu Alte Cuvinte

Asemeni unui zid, incultura și ignoranţa se întind în faţa noastră, făcândune incapabili să privim dincolo, către ceea ce ar constitui adevărul. Astfel, intelectualul este văzut de majoritatea populaţiei ca fiind “o anormalitate”, “o ciudăţenie”, fiind, dacă nu detestat, ignorat, cu siguranţă. De aceea, acesta trebuie să lupte să iasă din acest con de umbră și să nu aștepte lumea să își îndrepte singură privirea spre el. A trecut vremea în care intelectualii se închideau în turnul lor de

fildeș. Nu avem nevoie ca ei să adopte o atitudine nepăsătoare, ci trebuie să ne strige în faţă ignoranţa cu agresivitate. Deși mulţi intelectuali ar putea considera că acest lucru este înjositor, pasivitatea nu va determina ca percepţia oamenilor să se schimbe. Doar astfel, vom conștientiza că progresul se realizează doar prin ei și că altfel drumul evolutiv al societăţii noastre ar cunoaște declinul.

Trăim vremuri în care accesul la informaţie

Cert e că avem nevoie de intelectuali. ,,Dar adevăraţi intelectuali. Și pentru a-i avea, nici o cheltuială nu-i prea mare.

Altfel…”. Dar în esenţă destinul și scopul intelectualului rămân aceleași ca la începutul lumii lumilor...”o înţelegere de sine mai adâncă și o apreciere mai puternică din partea lumii“. Totuși, “destinul intelectualului de astăzi depinde de deciziile pe care le va lua acesta”. Se va izola sau va lupta?

Până la urmă, încotro se îndreaptă destinul lui?...

TRADUCERI

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Frumusetea de , departe Traduceri: Diana Fârte

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang von Goethe

Ich denke dein, wenn mir der Sonne Schimmer vom Meere strahlt; Ich denke dein, wenn sich des Mondes Flimmer In Quellen malt.

Mă gândesc la tine, când strălucirea soarelui se reflectă din mare.

Mă gândesc la tine, când pâlpâirea lumii pictează-n izvoare.

Ich sehe dich, wenn auf dem fernen Wege Der Staub sich hebt; In tiefer Nacht, wenn auf dem schmalen Stege Der Wandrer bebt.

Te văd, când, pe drumurile depărtate colbul se ridică. În noaptea adâncă, atunci când, pe calea îngustă, un hoinar simte frică.

Nähe des Geliebten

Ich höre dich, wenn dort mit dumpfem Rauschen Die Welle steigt.

Im stillen Haine geh’ ich oft zu lauschen, Wenn alles schweigt.

Ich bin bei dir; du seist auch noch so ferne, Du bist mir nah!

Die Sonne sinkt, bald leuchten mir die Sterne.

O, wärst du da!

Lângă iubită

Te aud când, brusc, cu zgomote dezlănțuite, valul se înalță. În crângurile liniștite merg des să pândesc Când totul tace.

Sunt lângă tine; tu, deși atât de departe, Aproape-mi stai.

Soarele cade, în curând vor străluci stelele.

O, aici de erai!

Cu Alte Cuvinte | 41

TRADUCERI

Friedrich Hebbel - Ich und Du

Friedrich Hebbel – Eu și Tu

Wir träumten voneinander Und sind davon erwacht.

Wir leben, um uns zu lieben, Und sinken zurück in die Nacht.

Visăm unul despre altul Și de-aceea ne-am trezit.

Trăim doar să ne iubim Și înapoi ne scufundăm, în noapte.

Du tratst aus meinem Traume, Aus deinem trat ich hervor, Wir sterben, wenn sich Eines Im andern ganz verlor.

Tu răsari din visele mele, Eu dintr-ale tale am pășit.

Murim atunci când unul Se pierde în celalălt desăvârșit.

Auf einer Lilie zittern Zwei Tropfen, rein und rund, Zerfließen in Eins und rollen Hinab in des Kelches Grund.

Pe un crin se înfioară Două picuri clare, pline.

Se topesc într-unul și dispar Rostogolindu-se-n pământ, pocalul de argile.

Junge Leiden - Lieder

Junge Leiden - Cântări

Ich wandelte unter den Bäumen Mit meinem Gram allein; Da kam das alte Träumen, Und schlich mir ins Herz hinein.

Pe sub copaci rătăceam singur, Singur cu propria-mi mâhnire, Când apăru un vis arhaic Să-mi locuiască în simțire.

Wer hat euch dies Wörtlein gelehret, Ihr Vöglein in luftiger Höh?

Schweigt still! wenn mein Herz es höret, Dann tut es noch einmal so weh.

Cine v-a zis această vorbă?

Oare-a fost pasărea-n văzduh?

Tăceți! Când inima-mi o-aude Simt iar durerea de nespus.

»Es kam ein Jungfräulein gegangen, Die sang es immerfort, Da haben wir Vöglein gefangen Das hübsche, goldne Wort.«

“A fost o tânără domniță Care-l cânta necontenit Și-am prins apoi pasărea mică, Cuvântul dulce, aurit.”

Das sollt ihr mir nicht mehr erzählen, Ihr Vöglein wunderschlau; Ihr wollt meinen Kummer mir stehlen, Ich aber niemanden trau.

Mai mult nu trebuie să-mi spuneți, Este vicleană pasărea.

Vreti să-mi răpiți a mea mâhnire, Dar nu pot crede-n cineva.

42 | Cu Alte Cuvinte

DEBUT

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Poezii: Constantin Munteanu

Zece Suflete legate-n zale!

Lacrimi ce îmi ies în cale Mângâie povestea lor, Suflete într-un picior Mi-au şoptit întâmplător...

A fost dragoste ca-n basme, Un război cu fronturi vaste.

Un sărut plin de durere, Suflete ce vor să spele Logosul fiinţei mele.

Vuietul trenului După nopţi nedormite în care nu puteam Fugi de gânduri, să le păcălesc, Am şters speranţa în care mai credeam Şi lacrimi mari suspinau că te iubesc.

Vibrau în mine arse şoapte, Dorinţa ta să plec ardea.

Urma să plec cu primul tren departe, Ceva din mine, renunţând, şoptea.

Cu ochii trişti, priveai în gol mereu, Citeai o ultimă scrisoare, Iubire asfinţită de liceu...

Laşi între noi o singură-ntrebare.

Am ezitat şi-apoi am rupt-o-n minte.

O poză şi-un sărut la mine în valiză, Haina-mi de sentimente care se resimte Iubirea mea, cea mai riscantă miză.

Cheia - pe noptiera unde-au stat Întâiul trandafir şi prima poezie.

Ies ca un licean întârziat Din casa unde altul o să vie.

Afară frigul toamnei mă strânge iar la piept Şi trebuie s-ajung la primul tren ce vine.

Mă-ntorc, ferestrei tale să-i mai stau în drept, Erai perdeaua blondă ce se uita la mine.

Dar nu mai stau. Pornesc păşind pe amintiri, Un vuiet îmi răsună în suflet, mă grăbesc. În gară aud fel de fel de povestiri, Deja tristeţea-n ele-mi potrivesc.

Cu Alte Cuvinte | 43

DEBUT

N-am timp N-am timp s-ajung Acolo unde vreau, N-am timp să spun Idei care mureau.

Aş vrea să prind din zbor Un stol de amintiri; Din ele să cobor Cu liniştea-n simţiri.

Nu pot trăi destul Căci timpul e prea scurt.

Din primul ceas îndur Sfârşitul să-l ascult.

N-am timp să mai iubesc Tot ce-i lumină, soare, vis, N-am timp să săvârşesc Tot ceea ce-am promis.

Timpul meu fuge; Un solitar pe câmp Gândeşte, trece, merge.

N-am timp să mai am timp.

Poezii: Monica Tarţău

Fug Fluture de gânduri, Suflet răvăşit, martor al iubirii mele, Aruncă-te în univers, oferă-mă eternităţii.

La porţile iubirii, o ploaie de cuvinte.

Iartă-mi privirea, îneacă-mi amarul.

Metafora visului mă scufundă în abis...

Unde să fug de tine? Unde să mă ascund?

44 | Cu Alte Cuvinte

Cu Alte Cuvinte • martie 2011

Resemnare

Doar o privire şi sufletul a prins aripi, Numai un zâmbet şi inima a dansat.

Unde erai, înger de nicăieri, Când puteam crede în orice?

Iubesc perfect

Picuri de culoare, picuri de iubire...

Gândul meu tremură de-a ta simţire.

O ploaie îmi şopteşte cântece şi nostalgie: Iubire, nebunie, clipe unice, magie.

Ai aplaudat când am venit spre tine Dragoste în pralină de ciocolată...

Ai reuşit să păşeşti peste soare şi să mă refuzi.

Mi-ai zâmbit cu o privire aromată.

M-ai învăţat să cânt atunci când e magie...

Fluturi dansează valsul culorii Ploaie, soare, dezamăgire, uită de mine.

Strălucind, plutesc în univers, ating norii.

Ai abandonat ceva ce nu ai avut, Niciodată nu ai ştiut că zâmbetul sunt eu.

Nu vei putea vreodată să fii aici, Lasă-mă să cânt mai departe.

Ai adus luna de pe cer, stea fermecată...

Mi-ai oglindit iubirea, inima furată.

Ai plecat cu tot trecutul, plâng amintirile M-ai lăsat nimănui, mi-ai luat sclipirile.

Simt Simt armonia nopţilor de iunie Simt gingăşia petalelor de trandafir Simt îngeri ai marilor poeţi Simt gălăgie în grădina cu lună Simt sunete de glas şi sunete de vis Simt speranţe şi simt dezamăgiri Simt pulbere de stele în iris de copil Simt şoapte de litere în cuvinte de amor Simt tremurat de tineri îndrăgostiţi Simt dragostea nopţilor de iunie.

Cu Alte Cuvinte | 45

DEBUT

Doi 2 zile şi am învăţat să pictez 2 suflete poate pereche şi visez 2 inimi sub zbor de picături 2 clipe de fericire sub dărâmături.

2 păsări din lumi diferite 2 momente de speranţă părăsite 2 oameni prea mult depărtaţi în 2 locuri atât de apropiaţi.

2 secunde şi inima mea a tremurat 2 vise frumoase atât de greu de uitat 2 îngeri supăraţi pe întreaga viaţă 2, noi doi şi doar o singură speranţă.

Copac Am fost o creangă tânără Am făcut frunze şi am zâmbit Am ridicat capul şi m-am înălţat Am făcut flori şi am devenit petală Am fost roditor la vremea mea Am fost legătură pământ-soare Am învăţat să cresc pe ploaie Am îngheţat şi am reînflorit Am devenit copac în era mea Am lăsat crengi uscate şi frunze Am dăinuit cu ele în timp Am uitat de mine, am învăţat Sunt copac şi acum, sub ploaia mea.

46 | Cu Alte Cuvinte

REDACȚIA Coordonator Liliana Balan

Editori Elena Creangă Diana Benchia

Redactori

Coperta

Alexandra Harabagiu Alina Nedelcu

Anda Bordianu

Ana Stătescu

Grafică

Anca Iftemi

Elena Creangă

Andreea Teodorescu

Desene & Foto

Andrei Anghel Bogdan Ciumașu Carina Lungu Cezar Gherghel Constantin Munteanu Cristian Haba Diana Fârte Eliza Cozma Mădălina Cercel Marina Savca Monica Tarțău Nicoleta Tărâță Tudor Văduva

Cosmin Costandache Tudor Văduva

Dincolo de uşa interzisă există mereu o fereastră promisă, o întâlnire cu un necunoscut, o frumuseţe privită altfel, din alt timp şi din alt loc, care te-aşteaptă pe tine să-ţi tai în pânza lumii cărarea cu zarea ta în ea. Şi când desenul e gata, înţelegi că va fi mereu acelaşi, privit printr-o jumătate de oglindă, pentru că tu ai un destin.

Cu alte cuvinte… o nouă perspectivă.