SARPELE CU RUJ PE BOT SI CU MUSTATI by Burdujan Gheorghe

GHEORGHE BURDUJAN

Când mă analizez mă detest, când mă compar mă prefer! (după Blaise Pascal)

ISBN: 978-606-94254-7-3 SARP ELE CU RUJ P E BOT

9 786069

425473 >

2018

GHEORGHE BURDUJAN

ȘARPELE CU RUJ PE BOT ȘI CU MUSTĂȚI (Ușor tratat despre femei, șerpi și alte alea…)

Drăgotești – Dolj – România – 2018

Pictură copertă: CĂTĂLIN ALEXANDRU CHIFAN DTP și concepție copertă: DANIELA TIGER

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BURDUJAN, GHEORGHE Șarpele cu ruj pe bot și cu mustăți - Ușor tratat despre femei, șerpi și alte alea… / Gheorghe Burdujan. Drăgoteşti : Vital Prevent Edit, 2018 ISBN 978-606-94254-7-3

821.135.1 © Copyright 2018. Copierea, fotografierea, multiplicarea, reproducerea sau xerografierea, prin orice mijloace și procedee electronice, foto-chimice, magnetice, mecanice, optice sau de orice natură ar fi ele, sunt interzise fără aprobarea scrisă a autorului.

Editura VITAL PREVENT EDIT Drăgoteşti – Dolj – România, 2017 Telefon: +40 769 606 773 e-mail: vitalpreventedit@yahoo.com http://vitalpreventedit.simplesite.com/ Director de editură: DANIELA TIGER ISBN: 978-606-94254-7-3

GHEORGHE BURDUJAN

ȘARPELE CU RUJ PE BOT ȘI CU MUSTĂȚI (Ușor tratat despre femei, șerpi și alte alea…)

Drăgotești – Dolj – România – 2018

ARGUMENT

Am fost acuzat deseori, mai ales pe rețelele de socializare, că aș fi ușor misogin. Unele persoane au spus chiar că aș fi nu ușor, ci chiar un misogin sadea, special, cu multă greutate în ceea ce spune, vede și crede despre femei… Ca să fiu cinstit nu prea mi-a picat bine la suflet acest epitet. Așa că am decis să orânduiesc aici câteva dintre textele mele, supunându-le astfel judecății dumneavoastră, cu riscul asumat de a mi se spune încă o dată, chiar mai apăsat, că sunt misogin, atribut care ar veni, desigur, din partea acelor clarvăzători și clarvăzătoare în străfundurile ființei mele. Pe de altă parte am fost mânat de la spate, ca să zic așa, de cei care au avut neșansa să mă întâlnească online și nu numai, să scriu, să scriu o carte că „e păcat de mine”. Altfel, vă jur, nu m-aș fi încumetat niciodată la acest demers. Astăzi toată lumea scrie. Bine, prost (de cele mai multe ori), nu contează, numai să fie „autori de carte”. Neapărat carte, volum sau plachetă și ce-o mai fi, caligrafiate cu numele lor, scris cu litere mari, care să strige la privitorul curios: „iată-mă-s aici, sunt scriitor/oare”… Am cunoscut o profă de fizică, poetă nevoie mare, care într-un singur an a publicat nici mai mult nici mai puțin de 12 volume de versuri. Versuri, NU poezie! Poezia este cu totul altceva, ceva greu de înfăptuit și nu orice condeier de conjunctură este capabil s-o producă… Consider și continui să cred că lumea se înșeală în ceea mă privește, pentru că eu nu urăsc deloc femeia, ci, dimpotrivă, o iubesc. N-o să spun aici de ce iubesc eu femeia. Nu, nu spun.

O iubesc pur și simplu și gata… Mereu am iubit-o. Încă de dinainte ca organismul meu să se trezească într-un anume fel specific, ca sex distinct. Însă femeia mi-a făcut multe figuri, ca să zic așa… Astea au generat în mine un anume tip de reacție vizavi nu de Ea ca Femeie, ci de ea ca entitate spirituală, de ea ca ființă chitită pe acumularea mercantilă, pe diversitatea cuplărilor, pe selecția ei excesiv ghidată către tot ce-i material, pentru slăbiciunea ei la frumusețea trupului, la cantitate și mai puțin la calitate, pe ea cea îngreunată de prejudecăți, de apetitul pentru dragostea istorică, închistată într-un mental medieval și așa mai departe… Am adăugat, la unele texte, reacțiile avute de „prietenii și prietenele mele” de pe rețelele de socializare (netlog și facebook), așa că mulți (puțini) se vor regăsi sub un text sau altul, așa cum au semnat ei: cu nume și prenume reale sau cu diverse pseudonime… Autorul

GHEORGHE BURDUJAN

I.1. CUM PRIVESC EU FEMEIA (I)

De jos în sus (în real) şi de la blog la poză-n virtual. În Real: Dacă eşti în căutare de femeie și nu ai mai avut orgasm de multă vreme, nu prea eşti selectiv. Am un amic care nu are maşină şi, din acest motiv, le doreşte pe toate. Atunci când nu ai o femeie „a ta”, toate ţi se par a fi „mişto şi bune”… Caut o femeie? Atunci de jos în sus. Caut un spirit? Atunci de sus în jos. Caut şi una şi alta? Atunci trebuie să mai aştept p-acilea că se bagă pui la magazin… Ce înseamnă de jos în sus? Toată lumea ştie (mai puţin unele femei). Mai întâi încălţările trebuie să aibă bot, astfel încât să nu-i văz io deştele răşchirate pe-afară ca la găini. Ce, găina are nevoie de pantofi? N-are! (E drept că nici gâsca sau cur-ca n-au nevoie…). Mai apoi glezna. Tre’ să șie fină, di cheli di căprioară. Peste gleznă putem treși mei răpidi cî amu n-o fi vina ei dacă o şi mei groasă oleacă. Da şi ti faşi cî urmează piciorul, adică cracii. Noi, porcii de bărbaţi, obişnuim să le zicem pe nume: bulane, saxofoane, amortizoare etc. Ele tre’ să şie nişi pre-pre, nişi foarte-foarte, da’ oleacă de rotunjoari tre’ să şie. 9

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Când spui „bombeu” te gândeşti automat la fund (sî-nţăleji cî tre’ sî şie bombat). Bombat ca două mingi de bowling. Abdomenul (nu-i zic „burtă” ca să nu supăr pe oarecine) tre’ să șie un pic-piculeț evidențiat. În viziunea mea e mai feminină aşa. Sânii? Ah, sânii… Întotdeauna am avut probleme cu ei. Au fost şi mari, au fost şi mici şi intermediari. Unii vor numai mari, alţii vor numai mici. Eu zic că sânii pot să fie oricum (prea lăsaţi să nu fie!), numai să ştii ce să faci cu ei (atât ca femeie cât şi ca bărbat). Gâtul, grumazul (sau gâtlejul), eh, treacă de la mine. În orice caz O.R.L-ul trebuie să fie foarte sâmţâtoriu şi sensibil până la nu sî mei poati. Am ajuns la două lucruri esenţiale pentru capacitatea unei femei de a se-duce un bărbat: buzele şi podoaba capilară. Buzele răsfrânte, senzuale. Podoaba trebuie să existe! Ce s-o mai lungesc. O femeie trebuie să fie în aşa fel încât atunci când sting lumina (dar eu n-o sting niciodată…), să nu am senzaţia că strâng în braţe un bărbat, ci o femeie adevărată… Credeţi că am omis ceva? Ochii vor spune unele. Ei bine, nu. Pe mine nu mă interesează ochii unei femei, deşi în estetica feţei luată ca tot, ochii contează foarte mult. Îmi plac femeile cu ochelari şi cele care fumează. Statistica spune (o statistică a mea, foarte secretă), că femeile cu ochelari (şi fumătoare) sunt perverse şi asta, pe mine, mă înnebuneşte de plăcere… Vreau spirit? Nu mă mai interesează nimic din cele enumerate 10

GHEORGHE BURDUJAN

mai sus şi femeia respectivă îmi poate deveni cea mai bună prietenă. Și una și alta? Cum spuneam: trebuie să mai aştept… Sunt convins că şi femeile au standardele lor în evaluarea unui bărbat. Ceea ce este normal. Dar, cine mama dreak pune în ecuaţie entităţi nou apărute, odată cu evoluţia noastră către o viaţă civilizată, cum sunt: banii, maşina, vila şi iahtul? Bărbatul sau femeia? COMENTARII: fluieras: „Tre’ să șie fină, di cheli di căprioară”. Moamă ce mi-a venit sa spun unaaaa… Burdujan Gheorghe - Noo, să nu spui, că s-ar putea să am orgasm instantaneu. danahau: Deci, încălțări cu bot! nu m-aș fi gândit la asta... Burdujan Gheorghe - Păi nu te-ai! N-auzi că, curcile au voie şi fără?! 2007lulu13: Acum mi-am dat seama: de pe la 19 ani nu mai port ochelari. Asta o însemna că mi s-a înjumătăţit... perversitatea? 11

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe – Nu, bre Luluţă, la tine rămâne constantă! the_stres: „Pe mine nu mă interesează ochii unei femei” Da' privirea, privirea ce îți spune ție? Burdujan Gheorghe - Care privire? Toate femeile se uită la mine, aşa, dintr-o parte... Dacă nu mă interesează ochii, normal că nici privirea! De unde vine privirea? Cu ce se face ea? Nu cu ochii? the_stres - Dacă așa zici tu eu mă supun... Da trebuie să stau și în poziție de drepți? Burdujan Gheorghe - Acu', într-o anumită poziţie trebuie să stai. Alege tu dacă să fie de drepţi sau de strâmbi. alexandrumio: Cred că și-n biblie e o descriere similară a femeii ideale. Burdujan Gheorghe - Crezi sau eşti sigur? Şi unde anume-n Biblie? alexandrumio: 1. Întoarce-te, Sulamita! Întoarce-te… 2. Cât de frumoase sunt, domniţă, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter iscusit lucrat. 3. Sânul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp. 12

GHEORGHE BURDUJAN

4. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele. 5. Gâtul tău e stâlp de fildeş; ochii tăi sunt parcă iezerele din Heşbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău este ca turnul din Liban, ce priveşte spre Damasc. 6. Capul tău este măreţ cum e Carmelul, iar părul ți-e de purpură; cu ale lui mândre şuviţe ţii un rege în robie. 7. Cât de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşia ta, iubito! 8. Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi par struguri atârnaţi în vie. 9. În finic eu m-aş sui şi de-ale lui crengi m-aş apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. 10. Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre-al tău iubit, ale lui buze-nflăcărate potolind. (Cântarea cântărilor, 7, 1-10). Seamănă? Burdujan Gheorghe - Seamănă şi nu prea. Cum să-i fie nasul ca un turn? Cum să poarte sandale, cu deştele răşchirate pe-afară ca la găină? Cum să-i fie sânii ca doi pui de căprioară? Să-i atârne? să aibă picioare şi urechi şi corniţe? Thulai duamni! Gâtul ca stâlpul? Mai seamănă? gentiane2008: Eu aș zice ca trebuie să începi a modela... dacă vrei rezultate. Burdujan Gheorghe - Nu mai modelez nica-nik. M-am săturat să tot modelez fără niciun rezultat.

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

tanti_ina: Tu știi ce ai merita? Sau mai bine zis ce ți-aș face eu, în caz ca ne-am întâlni! M-aș îmbrăca contrar tuturor dorințelor tale, aș face totul pe invers. Poate numai atunci ai reuși să mă „citești” cu adevărat… Burdujan Gheorghe - Dacă ai face totul pe dos, probabil că nu m-aş uita la tine. Cu ce mi-ai atrage atenţia? tanti_ina: Cu sufletul meu, cu inteligența mea, cu șarmul meu, cu parfumul meu... oare pentru tine contează doar hainele? Burdujan Gheorghe - Despre ce vorbim noi pacilea? Despre trupul femeii sau despre sufletul ei, despre spiritul ei, despre frumuseţea ei interioară? Titlul textului e clar: CUM PRIVESC... deci, cum belesc eu ochii la o femeie şi cum mi-ar plăcea mie să fie. Idealul meu de frumuseţe feminină este Beyonce, este Shakira, dar crezi că voi ajunge eu vreodată la una dintre ele sau că voi găsi eu în viaţă o astfel de femeie? Este un ideal, adică ceva imposibil de atins. În altă ordine de idei, textul este uşor glumeţ. Nu sunt eu omul pe care-l să-l intereseze coaja în dauna conţinutului. Îmi pare rău că nu ai remarcat asta… COBRA_REGALĂ_DE_DUBLIN: Dragule, ochilari ham, fumez, buzele-s ok. Părul ieste... restul ieste... taie jitzica sh' porcu', că fașim nunta,

GHEORGHE BURDUJAN

bre, pup ochișorii lu' matali… Burdujan Gheorghe - Te-aștept cu drag șî dor di inimî…

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.2. CUM PRIVESC EU FEMEIA (II) (Pe Internet)

Tot normal! „Privitul” unei femei pe Internet este cumva sinonim cu aflarea spiritului unei femei în Real. Spre deosebire de Real, în Virtual nu ai prea multe variante de a privi/căuta o femeie altfel decât la tărtăcuţă. Adică spiritual (excludem acele tipe care fac un fel de video-chat expunându-şi atitudini imortalizate în fotografii cât mai avantajoase pentru ele şi total dezavantajoase pentru privitori). Şi-atunci purced... Unde atac? Unde sunt femeile mai „descoperite” pe net? În textee!. Acolo se află cheia şi lacătul ei. În mesajul blog, în notițe, în comentarii se ascunde comoara pe care o cauţi. Să nu credeţi că e simplu. Nu, o comoară, dacă se respectă, stă întotdeauna la adâncimi mari, ascunsă bine de ochii profanilor, îngropată de însăşi posesoarea ei care îţi vântură, în schimb, pe sub rama ochelarilor, strasuri excesiv şi vulgar strălucitoare... Deci, în detalii, în cele mai nesemnificative (aparent) gesturi virtuale. A, nu are text, nu are blog? Punct şi de la capăt. Trecem mai departe că-i blagoslovit Internetul, slavă Domnului, de mii de profile (sau profiluri). Nu mă 16

GHEORGHE BURDUJAN

interesează o femeie pe Internet dacă acea persoană nu are text, adică nimic de spus. Şi „spunerea” asta pe net are hibele ei. Am întâlnit femei super-deştepte, dar prin spusele altora... Adică ghilimelele (care de cele mai multe ori lipsesc) şi citatul vorbesc despre super, extra, formidabila lor inteligenţă şi despre cât sunt ele de sensibile şi de romanticoase. Deci, mai reducem la numărătoare, pentru că din citate şi ghilimele îţi poţi face ăl mai al dracului text. Inflaţie pe internet: Paler, Schopenhauer, Haidegger, Borges, Cohelio… Aflarea unei femei pe internet are şi riscuri (inerente, aş zice): te poţi îndrăgosti! Întrebarea care se pune în mod evident (şi care mia şi fost pusă - întrebarea, nu altceva) este: de cine te îndrăgosteşti? De cuvintele acelei femei (care uneori pot să nu fie ale ei), de chipul ei (aflat într-o fotografie, cum spuneam, avantajoasă pentru ea), de biografia ei (expusă extrem de sumar în majoritatea cazurilor) sau de propria ta fiinţă pe care fără să-ţi dai seama o proiectezi și o redescoperi, cu uimire, reîncarnată în acea persoană de care te simţi atras, îndrăgostit etc. etc. COMENTARII: doar_o_șoaptă: Cu alte cuvinte caută-mă la blog ca să-ţi spun cine sunt. Cam de acolo începi să cunoşti omul din spatele profilului. Mai neplăcut este când constaţi că ceea ce etalează cu mândrie pe blog nu este creaţie proprie. 17

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

machandi_7: Cum privești femeile? După părerea mea: mult prea bine! Burdujan Gheorghe: Pentru că port ochelari! Tochiro: Dar acest cuvânt măreţ „OM” nu este suma tuturor celor enumerate de tine (plus încă altele pe care nu le-ai pomenit)? Mi se pare evident că e o sumă, însă voiam să subliniez faptul că tu ești acela care depășește bariera prejudecăților sociale, pe care nu reușești s-o depășești, în condițiile în care cunoști omul în realitate, decât poate după mult timp. Când îl vezi pentru prima oară primează fizicul, ce e, ce nu e, ce îmbracă, e sau nu la modă, iți place sau nu că are cercei, ciorapi de mătase, pantofi cu toc și alte d-astea... Burdujan Gheorghe - Din păcate asta e trista realitate. Când ne întâlnim cu OMUL în Real începem să-l studiem, să-l evaluăm aşa cum zici tu. În Virtual aceste „amănunte” ne sunt ascunse. Poate din acest motiv e mai uşor să te îndrăgosteşti de un OM în Virtual decât în Real. Tochiro: Agățându-mă de ultima ta frază, aș vrea să menționez că foarte importantă este și chimia dintre cei doi (că tot e la modă expresia). Am auzit că te poți îndrăgosti virtual de cineva, iar când vine clipa „face to face”, să constați că vraja dispare. Puteți crede că se poate întâmpla și invers? 18

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - În virtual te poți îndrăgosti de om, de ceea ce e dincolo de trup, de esența sa, de suflet, pe când în real nu te poți îndrăgosti dacă nu te atrage și fizic, pentru că trupul, în cele din urmă te atrage, materia și nu sufletul, care oricât ar fi de minunat dacă nu mai e și acea chimie nu merge. Îl poți aprecia ca pe un om bun, prieten, însă nu ca pe un iubit. vulpea_hoatza: În mare parte, privești femeia bine. Ca și tine, urmăream numai profilele care aveau texte sau blog, dacă n-aveau, la revedere. Între timp am cunoscut câteva persoane care deși nu au blog au mai multă minte și mai multe lucruri de spus decât ăia care umplu blogul cu poze și alte anomalii. Așa că pot exista și excepții de la regulă. Burdujan Gheorghe - Întotdeauna există excepţii de la regulă. incomoda: Sunt persoane (atenție! includ și bărbații) care știu să rânduiască atât de bine cuvintele încât „te fac în foi de viță”. Dar asta nu garantează calitatea acelei persoane sau bogăția sufletească. Și există persoane care își exprimă mai greu gândurile, trăirile, sentimentele, dar dacă ajungi să le stai aproape, poți rămâne uimit de sensibilitatea și înțelepciunea de care dau dovadă. Ce am spus mai sus, am spus din propria experiență. Am avut șansa să cunosc persoane din ambele categorii; le-am cunoscut chiar în lumea asta nebună, 19

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

nebună - lumea virtuală. Și am făcut și pasul prin care am trecut granița virtualului și am intrat în contact cu realitatea. Concluzia mea: de la fiecare om poți culege câte ceva. Depinde numai de ceea ce cauți. Burdujan Gheorghe - Şi eu am afirmat asta în mai multe rânduri. Nici eu nu exclud bărbaţii din analiză. Sunt oameni foarte urâţi, dar care după cinci minute de dialog cu ei devin nespus de frumoşi şi oameni frumoşi care devin insuportabili după ce deschid gura pentru a spune ceva...

GHEORGHE BURDUJAN

I.3. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (I)

Nu mă mai interesează femeia văduvă! Ca să fie clar de la-nceput. Femeia văduvă, ca şi femeia virgină, consideră (şi îşi prezintă) văduvia ca pe ceva extrem de preţios, ca pe un dar divin de la Dumnezeu, despre care nu poţi să discuţi decât la superlativ. De la începutul relaţiei, ea îţi va vorbi (dacă se poate la nesfârşit) despre cel dispărut (să-i fie ţărâna uşoară!). Începe prin a-i pune în evidenţă şi ai lauda calităţile (foste, evident). Apoi te măsoară, te cântăreşte privindu-te dintr-o parte (cam cum se uită curca-n lemne) şi, extrem de serioasă, exclamă: „eehh! Vezi, el nu era aşa. El avea aia şi aia, el nu avea cum ai tu, ci avea cum avea el etc. etc.” Dar, tu ai mai avut vreo relaţie cu un bărbat, de când ţi-a murit soţul îndrăznesc şi eu să-ntreb. „Eeuu, vai de mine, dar eu sunt femeie văduvă. Ce-ţi imaginezi? Că sunt din alea, care azi cu unu’, mâine cu altu’, se poatee?!” Din start, deci, nu mai suntem doi, ci trei... Între mine şi ea întotdeauna va sta soţul ei (fost fizic, dar atât de prezent în afectul şi constituţia ei psihică). Dacă facem dragoste va trebui s-o satisfac pe ea, dar şi pe El, din capul ei şi din inima ei. Cu alte cuvinte suntem trei la acest „festin”. 21

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Apoi, relaţia cu o femeie văduvă prezintă, pentru mine, riscuri majore din punctul de vedere al unor sechele care m-ar putea marca pentru toată viaţa. Am spus, şi repet, că eu pot să comunic atât cu spiritul meu de dincolo de moarte, cât şi cu spiritul celor dispăruţi. Mai cu seamă cu spiritul celor care au avut o moarte violentă (accident sau crimă). Aduc aici, întru ilustrarea celor afirmate, doar două exemple (ele au fost mai multe): primul (de pe la 20 de ani) şi ultimul de curând. 1. Pe la 20 de ani, după o săptămână de şedere pe la diverse hoteluri din Sinaia și Bușteni, mi-am căutat şi găsit o gazdă cu chirie în Bușteni. Făceam plimbări zilnice, mai penserat. Atunci mă intersectam cu Ea, cea mai frumoasă femeie (nu era numai părerea mea) din Bușteni. Ne întâlneam o dată la două zile, dacă nu cumva chiar zilnic. Nu vă mai spun cât de mult, de rău şi de tare m-am îndrăgostit. Era însă inabordabilă! Avea acea măreţie pe care numai conştiinţa propriei sale frumuseţi i-o dă unei femei frumoase. Mai târziu aveam să mă conving că femeile foarte frumoase sunt la fel de singure precum sunt femeile foarte urâte şi că îşi doresc cu ardoare să găsească un partener. Mă resemnam, deci, s-o iubesc în taină şi de la distanţă. Dar întâmplările, coincidențele, deciziile și acțiunile fac parte din viața noastră și toate la un loc te alcătuiesc pe tine ca tot unitar trăitor printre oameni. Locuiam la un domn singur. Avea un apartament cu trei camere, dintre care una mi-o închiriase mie. Destul de sărăcăcioasă ca mobilier, dar asta mă interesa mai puțin. Scopul șederii mele în Bușteni și pe la Sinaia era altul: trebuia să scriu ceva… Într-o seară mă 22

GHEORGHE BURDUJAN

invită să mergem la verişoara lui să jucăm o canastă. Am acceptat. Am mers. La intrarea în apartamentul verişoarei lui am simțit că mă lasă picioarele. De ce? Pentru că verişoara lui era tocmai Ea, femeia visurilor şi (mai ales) nopţilor mele. Am scuturat din cap ca după o palmă zdravănă pe care ți-o dă viața ta şi am intrat cu emoţie schițând un gest din cap în semn de salut, pentru că voce nu mai aveam… Înăuntru se mai afla o persoană, un bărbat (extrem de „bine”, frumos şi cu gust îmbrăcat. Cheile de la maşină erau pe masă, în fața sa, ostentativ). „L-am mirosit” imediat: era un pretendent. Mi-am luat orice gând de la ea, femeia visurilor mele, şi miam anulat orice speranţă de reuşită într-o eventuală tentativă de a încerca s-o cuceresc, având un asemenea concurent în față. Până au apărut sticlele şi s-au dezlegat limbile. Aici, la dezlegatul limbilor am simţit eu pentru prima dată că mai am o şansă. Când am considerat că a sosit momentul prielnic am trecut la atac, dar nu împotriva lui, ci a ei. Pe mine ea mă interesa şi nu el. Stăteam la masă faţă în faţă. Proba mea supremă şi ultimă atunci când vreau să cuceresc o femeie (aviz amatoarelor) este „proba mustăţii”. Cu „proba mustăţii” (nu vă gândiţi s-o folosiţi că este marcă înregistrată!) împuşti doi iepuri dintr-un foc: a) afli dacă femeia are simţul umorului şi b) afli dacă femeia te place sau măcar o interesezi cât de cât. Am început: „Ştii ce-mi place mie cel mai mult şi mai mult la tine?” Ce? - mă întrebă ea cu însufleţire (aşteptând probabil să-i spun că ochii, că gura, că trupul şi ce mai are femeia în dotare). „Mustaţa”, zic!... Şoc şi panică generală. 23

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

„Dar eu nu am mustaţă”. (Hai să fim serioşi. Orice femeie ştie că are mustaţă - un pufuleţ acolo şi tot există - la unele mai puţin vizibil, la altele, mai ales la brunete, mai vizibil. Ea era brunetă!). „Ba ai.” M-am ridicat, m-am întins peste masă şi mi-am apropiat obrazul de obrazul ei desenându-i cu degetul arătător imaginarele-i mustăți: „Uite, aici şi aici”... S-a cutremurat înfiorată când i-am atins conturul buzelor. Mică paranteză: fiecare bărbat care se respectă - și eu sunt unul dintre aceștia - trebuie să știe, obligatoriu, trei lucruri despre o femeie: a) care-i sunt punctele erogene, chiar dacă nu ai atins-o încă; b) când are femeia orgasm; c) când pe o femeie o interesează persoana ta. În clipa în care i-am simțit înfiorarea am ştiut că șansele mele de a o cuceri sunt tot mai prezente și în continuă creștere…

GHEORGHE BURDUJAN

I.4. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (II)

Două au fost elementele care m-au ajutat să-mi dau seama că aproape am cucerit-o şi că (evident) persoana mea o interesa? 1) când i-am arătat mustățile, mângâindu-le în sens contrar creșterii lor, a tresărit înroşindu-se la față, a lăsat ţigara în scrumieră şi m-a privit adânc, ca și cum ai privi în bezna unui tunel încercând să-i deslușești nebănuitelei taine; 2. după ce i-am ghicit în cafea (cunoșteam foarte bine acest truc, făcând de fapt un fel de psihanaliză freudiană), individul concurent (că n-am cum să-i spun altfel) a prins glas pentru prima dată: „O să i se îndeplinească ei ceea ce i-ai ghicit în cafea când o să-ți crească ție părul, așa valuri-valuri” și își duse mână la păr simulând valurile mării, ca să înțeleg eu mai bine ceea ce spune. Era clar un atentat la scăfârlia mea pe jumătate cheală. Apoi şi-a înşfăcat cheile maşinii de pe masă, „alendelonul” din cuier şi a zbughit-o pe scări afară, fără să mai salute. Nu puteam să nu jubilez în sinea mea. Asemenea dublă victorie (asupra ei şi, mai ales, asupra lui) nu obţii în fiecare zi. Se făcuse târziu. Verişorul ei (şi gazda mea) spune să mergem. Eu schiţez intenţia de a mă ridica de pe scaun, dar n-apuc, pentru că imediat intervine ea: „da’ mai staaţi, 25

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

nu e chiar atât de târziu, şi-apoi domnu' Romeo (așa mi se spunea, pe ea o chema Neli) mi-a promis că îmi mai ghiceşte o dată în cafea”. Aici nu minţea. Într-adevăr, i-am promis. „Dacă Romeo vrea să mai rămână bine, dacă nu, nu” rosti, în timp ce se îmbrăca, iarnă fiind, verișorul. Eu nu zic nimic, ea mă priveşte rugător. Trebuia să fac ceva. Am simţit că decizia era acum la mine şi că de mine depindea dacă „acum sau niciodată”. Bine, zic, eu mai rămân, îi ghicesc în cafea doamnei Neli apoi vin şi eu. Să nu închideţi uşa de la intrare. Plecă. Am rămas singuri. Oştile stăteau faţă în faţă: eu deoparte, ea de cealaltă parte a mesei. I-am mai ghicit în cafea, apoi a urmat un schimb civilizat de autobiografii verbale. A mea nu era cine ştie ce. A ei, în schimb, era complicată, diversă şi complexă. Nu intru în amănunte. Spun doar esenţialul: cu un an în urmă soţul ei, poliţist celebru al oraşului Bușteni, murise într-un teribil accident de circulaţie, nevinovat fiind (nu el era şoferul - insist pe cuvântul nevinovat). Mi-a descris accidentul. Se afla în mașina unui prieten pe scaunul din dreapta. Prietenul său a intrat în depășirea unei remorci cu bușteni, dar nu a luat distanța suficientă față de remorcă, astfel încât un buștean a intrat prin parbrizul mașinii omorându-l pe soțul doamnei Neli. Era într-adevăr îngrozitor. Nu am dat prea mare importanţă celor povestite, dar cuvintele ei s-au aşezat temeinic la baza subconştientului meu. Eu aveam altă „misiune” în acea seară. Mă aflam în casa şi lângă femeia pe care o iubeam la nebunie... După câteva păhărele și alte cafeluțe, într-un 26

GHEORGHE BURDUJAN

târziu, Neli ridică un deget în aer ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva. „A, am fost operată luna trecută de apendicită. Vrei să vezi?” Și fără să mai aștepte răspunsul meu, dacă vreau sau nu, se ridică de pe scaun și-mi arătă, sumețindu-și rochia roșie până în dreptul operației. Nu mințea. Era într-adevăr operată (o tăietură mică ce putea lesne să treacă neobservată).

Timpul a rămas suspendat între noi. Secundarele tuturor ceasornicelor din lume s-au blocat. Privirea mea devenise rigidă, aproape fizic, fixată pe mica tăietură. Stăteam așa ca și cum aș fi fost injectat cu un venin paralizant. Nicio mișcare, nicio respirare. Nici un sunet. Doar uscăciunea din gură mi se întindea până la stomac. Simțeam o nevoie acută să beau ceva, orice. Am întins mâna mecanic după un pahar pe care l-am luat bâjbâind pentru că ochii mei nu se puteau dezlipi de pe trupul femeii, acum în partea lui esențială dezgolit aproape complet. Mai rămăsese ceva, nu știu ce, acoperindu-i discret părul pubian. Abia după câteva înghițituri de lichid, încet-încet organismul meu își recăpăta funcțiile. Mai cu seamă deveni alert în zona inghinală. Ochii mi-au început să cerceteze cu încântare formele femeii visurilor și nopților mele de taină: abdomenul, coapsele frumos rotunjite, genunchii, pielea aurie, până jos și de la capăt, iar și iar până rămâneau pironiți pe mica tăietură. Neli nu făcea nimic. Stătea arătându-mi. M-am ridicat, m-am apropiat de ea, am luat-o în brațe și în pasul unui dans haotic, dar lent, am ajuns la pat… 27

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Nu aşteptaţi să vă descriu cum au decurs lucrurile mai departe. Ce „război” s-a întâmplat prin așternuturi… O rugăminte a ei, din acea primă noapte, nu-mi iese din cap, n-am înţeles-o şi n-o înţeleg nici astăzi: „Ai grijă, Romeo, să nu-mi înghiţi cercelul!” Nu l-am înghiţit. L-am scos şi lam pus alături, pe parchet. (Avea numai unul, pe urechea stângă). Neli poseda un apartament cu două camere. A doua zi m-a întrebat: „Ce anume îți trebuie ție ca să fii fericit, ca să poţi scrie în linişte aici la mine”? (Nu râdeţi. Aşa se exprima ea, simplu. Şi-apoi o femeie de femeie nu prea are nevoie de ştiinţa articulării frazelor). Eu, pe vremea aia, greiere sprințar, încep să-nşir fără să-mi treacă prin cap ceea ce avea ea de gând să facă: „Păi, uite, în primul rând o maşină de scris. Pe urmă un radiocasetofon, o garnitură de mobilă (numai canapele şi perne), televizor şi bineînţeles posibilitatea de a fi singur şi liniştit atunci când lucrez”. În aceeaşi săptămână dorinţele mele erau realizate. Neli eliberase dormitorul pe care l-a mobilat apoi cu tot ceea ce-i spusesem. Plus precizarea „aia e camera ta” (dormitorul) şi „asta e camera mea” (sufrageria). M-am mutat la ea. Bagajul meu era puţin: o maşină veche de scris -„Consul” -, ceva haine şi DEX-ul. Există o vorbă „Când ceva ți se pare a fi prea frumos, să te îndoiești că poate fi și adevărat” Mare adevăr se ascunde în această zicere (a nu știu cui). Aveam să descopăr, nu peste multă vreme, că iubirea vieţii mele era alcoolică. Bea în fiecare seară câte un litru de vin. Singură! Apoi dorea sex! Nimic nu mă respinge mai rău şi nimic nu 28

GHEORGHE BURDUJAN

mă inhibă mai temeinic decât o femeie beată. Avea şi probleme cu mansarda. Într-o noapte, pe la orele trei, când mi se întâmplă mie toate lucrurile rele, în stare de ebrietate fiind, m-a ameninţat că se sinucide. Am râs. Mi-a arătat un pumn de pilule şi s-a dus în baie spunând că le ia. Aşa a făcut. S-a dus în baie. Am auzit că a „tras” apa şi mi-am spus că n-o va face, că cine zice c-o face, n-o face şi că le-a aruncat în WC. Bine, bine, dar de ce nu mai ieşea? După vreo douăzeci de minute intru în panică. Dacă le-a luat totuşi? Mă duc la ea în baie. Nu pot să deschid uşa. Ea stătea pe jos cu spatele rezemat de uşă. M-am chinuit mult până să reuşesc s-o deschid împingând-o totodată şi pe ea, ca pe sanie, cu fundul pe ciment. Mima inconştienţa. Am luat-o în braţe, am dus-o în pat. Nu mai comunica deloc. Am chemat salvarea. La întrebarea autoritară a medicului salvării dacă le-a luat sau nu le-a luat (trebuia dusă la urgenţă) iubirea vieţii mele capătă glas şi spune, abia auzit, că nu a luat nimic. Ok! Semnez eu pentru ea şi salvarea plecă aşa cum a venit. N-am mai dormit. A doua zi reuşesc s-o conving să se interneze la psihiatrie. S-a internat. Mă aştepta prima şi ultima noapte în care dormeam singur în acel apartament, noapte care m-a determinat să fug, a doua zi, cât mă ţineau picioarele. COMENTARII: Libi_demo: Nu ține de statutul marital al femeii, ci de bunul simț să nu-i aducă în patul ei într-o relație actuală pe foștii 29

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

ei iubiți (dispăruți, morți, plecați sau abandonați) și punct. Când ieși dintr-o relație acordă-ți timp pentru un „doliu afectiv”, nu iniția o altă relație atâta timp cât în memoria ta mai e prezent fostul (fosta)… Acordă-i viitoarei tale relații creditul inițial de care are nevoie pentru un demaraj ok. Burdujan Gheorghe - Este vorba de altceva: despre felul în care se proiectează ea în societate, despre felul cum se prezintă ea pe sine în faţa lumii, despre ceea ce crede ea vizavi de această sintagmă „femeie văduvă” (sinonimă, în capul ei, cu femeia virgină). În rest e vorba doar despre ceea ce am trăit. Când zic „eu” e clar că sunt subiectiv şi nu vreau să „contaminez” pe nimeni cu modul meu de a relaţiona cu o femeie văduvă (sunt aspecte care transcend o simplă relaţie bărbat-femeie). KaetheK: Tu pui comportamentul ei pe seama faptului ca era văduvă? Burdujan Gheorghe - Şi da şi nu. Moartea soţului, văduvia, şocurile prin care a trecut o puteau determina, într-o oarecare măsură, să aibă un astfel de comportament. Aşa era ea, dar nu toate femeile văduve sunt aşa. P.S.: Revin asupra unei idei pe care n-am reuşit s-o pun prea bine în evidenţă. Femei văduve şi femei virgine există. Este o realitate. N-am nimic cu ele. Să fie sănătoase şi fericite! Vreau să spun că eu nu mă pot împăca nici cu unele, nici cu celelalte (având în vedere experienţele prin 30

GHEORGHE BURDUJAN

care am trecut). Ciudăţenii de comportament (poate şi mai ale dracului) găseşti şi la femeile, hai să le zic aşa, normale. Dar acestea, „normale”, nu m-au marcat psihic aşa cum au făcut-o cele văduve şi cele virgine. Nu generalizez şi nu postulez nimic. Sunt bărbaţi care trec cu mare uşurinţă peste ceea ce eu nu pot trece. În consecinţă ştiu că este vorba doar de sensibilitatea mea exagerată. KaetheK: Fiecare om este ca o carte bună. Dacă ți-a plăcut, poate îi vei uita acțiunea, și chiar personajele, dar senzația de bine va rămâne cu tine ori de câte ori vei rosti „titlul”. Așa și oamenii, dacă au contat vreodată pentru tine, ei iți vor rămâne aproape. Mai există oameni de care viața ne desparte. În momentul acela universul nostru se destramă, ne e greu să ne imaginăm proiectați în viitor fără confortul celor care ne-au înconjurat cu grijă, și nu pentru că nu am fi „rezistenți la schimbare”, ci pentru că este firesc să alegi binele în dauna răului. Și sunt oameni la care renunțăm de bună voie, fără să le oferim vreodată o explicație. Poate fi socotit un impuls hazardat în economia de oameni care se întâmplă să ne fie aproape. Și mai mult, o datorie care rămâne mereu de achitat către noi înșine. Burdujan Gheorghe - Titlul înseamnă şi conţinut (cu acţiuni, personaje, amintiri), altfel nu ai simţi acea senzaţie de bine aducându-ţi aminte de carte... A alege binele de rău este o acţiune nu tocmai uşoară şi la îndemâna oricui. Ce este bine pentru mine poate să fie rău pentru altcineva şi viceversa. Zici că „sunt oameni la care 31

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

renunțăm de bună voie, fără să le oferim vreodată o explicație.” Afirmaţia asta eu n-am s-o pot înţelege niciodată şi nici accepta. Pentru că unt un „om pățit”. Mi s-a întâmplat să fiu părăsit fără nici o explicaţie. Consider că nu este corect faţă de tine în primul şi faţă de celălalt în egală măsură. Eu nu aş putea proceda aşa. Chiar şi numai pentru faptul că explicându-i celui pe care-l părăseşti de ce faci ceea ce faci, îl ajuţi să se cunoască mai bine, eventual să-şi corecteze minusurile, astfel încât într-o nouă relaţie el/ea să aibă o mai mare reuşită. A fi cinstit cu celălalt este, cum bine spui, „o datorie mereu de achitat către noi înşine”.

GHEORGHE BURDUJAN

I.5. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (III)

Nu mă interesează ce s-a scris (spus) despre existenţa sau inexistenţa fantomelor sau a spiritelor celor dispăruți dintre noi. Pe mine mă interesează ceea ce gândesc eu despre ele (bazându-mă pe ceea ce am simţit şi trăit eu, nemijlocit). În prima şi ultima noapte în apartamentul iubitei vieții mele de până atunci, m-am lăfăit (în sfârşit fericit) în patul ei (dublu) din sufragerie. M-am „dezgolit” de cele lumeşti la „pielea goală”, am luat poziţia dintr-un desen al lui Leonardo da Vinci (adică mi-am desfăcut brațele și picioarele ca pe crucea Sfântului Andrei - cine e şofer, cunoaşte), am dat drumul la televizor şi mă pregăteam să savurez momentele de singurătate (primele din abia începutul nostru „concubinaj”). Timpul fericirii mele fu scurt căci adormii deîndată. Pe la trei noaptea, când mi se întâmplă mie cele mai rele lucruri, apare El: un şarpe imens de fum cu chip de om. Un anaconda uriaş cu chipiu şi haine de poliţist. Curgea încet, cam 5 centimetri în zece minute, curgea, nu se strecura. Un fum gros, teribil de material (om cu trup de şarpe) pe geamul îngust de la baie. Ajunge la uşă, trece prin ea, apoi prin uşa care despărţea baia de sufragerie şi urcă încet-încet în pat făcându-şi 33

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

culcuş lângă mine. Era mai lung decât orice şarpe mi-aş fi imaginat eu că există vreodată, astfel că în timp ce capul său se afla deja pe pernă lângă mine, trupul nu înceta să curgă pe gemuleţul de la baie şi să se adune în spirale şerpeşti lângă pat de unde prin alunecare începea deja să mă învăluie, să inunde tot patul, să mi se aşeze pe piept cu o greutate incredibilă, să mă sufoce. Când într-un târziu se adună în întregime, se încolăci aşezându-mi-se peste abdomen şi piept, în poziţia specifică şarpelui. Eram paralizat. Nu puteam să fac nici o mişcare. Nici să respir nu mai puteam. Ridică înspre mine capu-i şerpesc, cu chipiu de poliţist. Doi ochi roşii mă fixau în noapte. Mi se adresă: „Ce cauţi tu aici în casa mea, în patul meu, lângă femeia mea? Crezi tu că meriţi să fii în locul meu? Crezi tu că eu am vrut să mor nevinovat, în floarea tinereţii mele, ca să ţi-o las ţie pe femeia mea, care a fost a mea, care este a mea şi care va fi a mea? O iubeşti tu aşa cum o iubesc eu? Profiți de absența mea pentru a te bucura de ceva ce nu îți aparține? Profitorule!” Ultimele cuvinte le-a rostit cu şuierat atât de puternic încât geamurile au zăngănit în cercevele, iar întreaga clădire s-a cutremurat din temelii. M-am trezit. Cum? Nu vă mai spun. Vă puteți lesne imagina. Cert este că mă aflam răsturnat pe jos, lângă pat, că aşternutul era răvăşit, că eram transpirat, că inima îmi bătea să-mi sară din piept şi că nu mai puteam respira. Miam adunat forţele, am sărit ca dintr-un arc şi am aprins toate luminile din casă. Eram îngrozit de spaimă. Am început să verific uşile şi ferestrele. Toate erau bine închise. Mai rămăsese baia. Cu mâna tremurândă am 34

GHEORGHE BURDUJAN

deschis uşa de la baie uşor. Da. De ceea ce îmi era teamă nu am scăpat: gemuleţul de la baie era deschis. Singura fisură din acel apartament: gemuleţul de la baie. Din uşă, nu ştiu cum, am sărit direct în cada de baie şi am închis cu brutalitate gemuleţul de deasupra. Se făcuse deja ora 4,30. Eram fleaşcă. M-am îmbrăcat tremurând. Parcă eram bolnav de friguri. M-am repezit în dormitor, am înhăţat DEX-ul (pentru care eram în stare să fac moarte de om) am deschis uşa de la intrare şi am zbughit-o, mai mult rostogolindu-mă, pe scări în jos. Abia când am ajuns în gară am început, cât de cât să respir normal, să-mi caut şi să-mi regăsesc inima la locul ei... AL DOILEA EXEMPLU. Au trecut mulți ani de atunci. Am mai cunoscut în acest interval de timp femei văduve. Dar soţii lor muriseră în linişte, împăcaţi cu soarta, cu boala, cu viaţa, în fine cu moartea. Ştiau că vor muri şi, deci, spiritele lor erau liniştite, la locul lor. Aproape că uitasem ce mi se întâmplase în relaţia mea cu Neli, cea mai frumoasă femeie din Bușteni, femeia visurilor mele. Până de curând… Ca să scap de existenţa unei tensiuni sexuale şi nervoase acumulate din diverse motive şi cauze îmbârligate, mă duc la o femeie (legătura cu ea mi-o făcuse un amic, deci n-o cunoşteam deloc). Manualul TAO te învaţă, în afara evantaiului întreg al artei de a iubi, cum să faci să-ţi păstrezi sămânţa, fără să te risipeşti. Cum să ai orgasm repetat fără să ejaculezi. Astfel poţi să fii viril o noapte întreagă şi, dacă e cazul - unde nu dă Mnezău şî Sân Chetru -, poţi susţine mai multe femei odată. 35

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Așadar, mă interesez ce ar dori să consume. „Bere”. Bine, cumpăr două bax-uri cu bere şi alte accesorii utile în astfel de situaţii. Ne întâlnim, ne acomodăm, ne dezbrăcăm şi ne-o „luăm”. Sar peste etape ca să nu lungesc pelteaua. În realitate eu nu rezolv aşa o relaţie sexuală: „ţac-pac”. Durează, construiesc artistic, fac să vibreze etc. etc. Aplic TAO (apelez la metoda TAO în 2 cazuri. 1. femeia nu îmi place deloc - şi-atunci nu merită să te „risipeşti”; 2. femeia îmi place foarte mult şi-atunci vreau să mă „bucur” de ea toată noaptea). Femeia nu-mi prea plăcea, deci o aduc pe ea la orgasm iar eu „mă abţin”. Greșeală capitală! Femeia te simte când ejaculezi și când nu. De ce greşeală capitală? Pentru că asta i-a dezlegat ei limba(riţa) şi apetitul termenilor de comparaţie. Şi-ncepe: „Ştii, fostul meu soț Am belit-o-mi-zic-în-gând - niciodată nu-mi făcea aşa, el termina pe bune”. Da' tu eşti văduvă? întreb eu timid, simţind deja că mă ia cu călduri şi că avangarda mea vijelioasă până atunci dă ordinul de retragere. „Eu da, sunt văduvă, nu ţi-a spus „X”? Nu-mi spusese nimic despre acest lucru, pentru toată lumea un detaliu, dar pentru mine capital atunci când am de-a face cu o femeie. „Stai să vezi: fostul meu soţ, Dumnezeu să-l ierte, că tare bun a fost, s-a dus într-o iarnă la pescuit la copcă, pe un lac îngheţat de pe lângă Turnu Severin.” Aha, zic, bănuind deja ce-o să urmeze. Dă-i înainte, zii mai departe dacă tot ai început. „Şi, la un moment dat, nu ştiu cum se face că se rupe gheaţa, cade săracul în apă şi nu mai poate ieşi. În chinurile lui, cum se zbătea să iasă, în loc să se apropie de 36

GHEORGHE BURDUJAN

gaura pe unde se rupsese gheaţa el se îndepărta. Aşa a murit, săracu'. Nevinovat. Şi era aşa de tânăr şi de frumos şi de înalt, şi avea un păr brunet şi creţ, nu era chel ca tine, o mândreţe de bărbat.” N-am mai zis nimic. M-am întors cu faţa în sus. Mi-am pus mâinile sub cap şi-am stat aşa cu ochii beliţi în tavan aşteptând să se facă ziuă ca să pot pleca în mod civilizat. Dacă plecam atunci ar fi fost nepoliticos. Asta a fost a doua greșeală capitală. Trebuia să plec atunci, pe loc! După vreo oră de privit în gol, mă prinde somnul şi cam pe la trei noaptea (ah! cât de dragă mi-e ora asta…) sar din pat ca ars: o bubuitură puternică face să zdrăngăne geamurile. Aprind lumina. Ea stătea în capul oaselor şi se holba la mine. Eu mă holbam la ea. Fiecare aştepta un răspuns de la celălalt. Ea îşi revine prima. „A, uite a explodat o sticlă de bere. Nu-i nimic!” Mă uit la masa pe care se aflau sticlele. Masa era lângă fereastra uşor întredeschisă fiind prea cald în încăpere. Peste tot numai cioburi. Pe faţa de masă încă se prelingea berea care fusese în sticlă. Vreau să ajut. Dă-mi un prosop să şterg masa, că e păcat, se strică, se umflă lemnul. Doar am schiţat intenţia de a mă apropia de masă că a doua sticlă explodează împroşcându-mă cu bere şi cu cioburi mărunte. Noroc că-mi pusesem ochelarii. Mi-am şters cu prosopul trupul de bere (eram gol şi la propriu şi la figurat). Nu mai eram în stare de nimic. Pentru a doua oară în viaţă mă simțeam ca o cârpă tremurândă. M-am îmbrăcat la repezeală şi, pretextând că am uitat maşina descuiată, am zbughit-o, ca altădată, la Bușteni, pe trepte în jos afară. Nu mai știu dacă mi-am luat 37

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

rămas bun sau nu. Cred că nu… Mi-am aprins o ţigară. Îmi tremura bărbia. Țigara-mi căzu în zăpada mocirloasă. Am urcat în mașină și am pornit motorul. Aerul rece de afară mi-a fost de mare folos. Apoi zgomotul motorului, senzaţia de forţă pe care ţi-o dă un astfel de zgomot, m-au ajutat să-mi revin suficient ca să pot conduce în condiţii de siguranţă. Iniţial aş fi vrut să trag nişte concluzii. Să fac ceva teorie despre aceste „comunicări” cu spiritele celor dispăruţi, dar mă abţin. Ceva, totuşi, trebuie să spun: și acest bărbat (fost soț al doamnei în cauză) murise, ca și primul (soț al doamnei din Bușteni) tânăr, nevinovat, violent și plin de iubire pentru soția sa. Spiritele celor doi nu vor fi liniştite vreodată. Vor fi bărbaţi, sunt sigur, care să nu le simtă prezenţa şi care să se bucure din plin de toate darurile celor două văduve. Dar nu eu! Eu mi-am trăit experiența cu femeia văduvă și nu doresc s-o mai repet vreodată!

GHEORGHE BURDUJAN

I.6. DOAMNĂ SAU CURVĂ?

Am vizionat, la sugestia unei prietene, un film care merită văzut: „Coser”. Este cunoscut faptul că fiecare dintre noi tinde să se identifice cu unul dintre personajele unui film, ale unei cărți etc. Acţiunea de identificare este una firească şi se întâmplă cu marea masă a spectatorilor. Eu m-am băgat în pielea doctorului înşelat. Şi nu pentru că mi-ar fi plăcut de rolul său ori de actor, ci pentru că chiar am trăit, cu câţiva ani buni în urmă, situaţia prin care a trecut personajul nostru din film. Ideea ce surprinde, în primul rând, la acest film, din punctul meu de vedere, este schimbul de sincerităţi care are loc între toate cele patru personaje principale. O sinceritate totală, aproape dură, dusă până la ultima capacitate de a o accepta. O sinceritate ca un cuţit care se răsuceşte într-o rană deschisă. Cel mai interesant şi important moment al filmului, în opinia mea, a fost clipa semnării actelor de divorţ dintre medicul înşelat şi nevastă-sa interpretată (destul de şters) de Julia Roberts. Pe scurt (că poate că aţi văzut filmul), ea dorea divorţul, pentru a se dărui total amantului şi voia ca el, soţul, medicul înşelat, să semneze actele. Acum, atenţie la reacţia lui faţă de soția sa: „Îţi semnez actele dacă mergi cu mine să călărim canapeaua cea nouă din cabinetul meu. 39

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Fii curva mea!” I-a adresat aceste cuvinte, după ce a determinat-o pe ea să-i mărturisească exact cum a fost cu celălalt bărbat. Ce face ea? Acceptă! Urmarea? El semnează actele, dar ea nu le mai depune. Ba, mai mult, se împacă şi rămân împreună… MORALA: Am trăit de două ori în viaţă acest exemplu: 1. Cu fosta mea soţie. Mi-a cerut o sută de lei cu împrumut (pentru că eram în divorţ). I-am spus: „îţi dau dacă facem sex”. Mi-a răspuns: da! A fost cea mai frumoasă şi mai reuşită partidă de sex dintre noi. Am tratat-o ca pe o curvă plătită! Ceva sălbatic şi nebunesc de parcă ar fi fost ultima zi de sex împreună… 2. Cu Vero (o fostă prietenă, ne cunoșteam de câteva luni…), care tocmai mă înşelase. După ce am determinato să-mi spună exact adevărul, cu detalii de poziții și sex, despre aventura ei, am vrut să plec. Nu m-a lăsat. I-am spus că rămân dacă acceptă să fie curva mea imediat, apoi s-o tratez ca pe o curvă timp de o lună. A spus da. Am rămas împreună opt ani!... Întrebare: De ce sunt și vor femeile aşa? Care este adevăratul moment în care ele se simt bine? Atunci când sunt tratate şi respectate ca nişte doamne sau atunci când sunt tratate ca nişte curve? În primul caz ele te părăsesc. Din momentul în care te porţi cu ele de parcă ar fi nişte curve, încep să manifeste un alt fel de dragoste pentru tine, încep să te iubească cu o mai mare şi mai multă intensitate decât în cazul în care ar fi fost tratate ca nişte doamne. Ştiţi ce spunea Napoleon despre femei? Să vă re-amintesc: 40

GHEORGHE BURDUJAN

„Toate femeile sunt curve, numai mama nu e curvă, dar şi mama e femeie!” Deci, doamnă sau curvă? Sunt absolut convins că nicio femeie nu va recunoaşte că ar dori să fie tratată ca o curvă. Dar vă pot spune următorul lucru.: când un bărbat are de-a face, la pat, căci despre pat e vorba aici, cu o doamnă el are anumite reţineri, este mai puţin expansiv şi nu dă drumul fanteziilor sexuale pe care fiecare mascul şi fiecare femeie le are. Când ai de a face cu o curvă, toate aceste bariere dispar şi animalul din noi se manifestă plenar. Femeia, care este un barometru sensibil la astfel de comportament, simte imediat schimbarea și-l preferă, zic eu, pe adevăratul bărbat, dându-i cu flit gentlemanului. COMENTARII: Petrică Banciog: Eu cred ca bărbatul este cel care indică direcția ce o are de urmat o femeie când sunt în pat. Daca bărbatul e un papă lapte, acea femeie e o doamnă desăvârșită, dar ce te faci când ea, femeia, vrea să fie doamnă doar pe stradă? Caută pe un altul care nu-i un papă lapte. P.S. Când zic papă lapte, mă refer strict la lipsa de imaginație, înțelegere și nevoie. Burdujan Gheorghe - Am văzut și femei cu inițiativă, care arată direcția corectă. Tu îi zici „papălapte”, eu îi spun „adept al sexului istoric”. Normal că ea 41

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

își va căuta și găsi unul destupat la minte (nu numai la șliț)… D.N.: Străbate o doză de misoginism. Discuția reia o temă controversată, veche de când lumea, iar pentru acoperirea neputințelor se caută vinovați. Majoritatea aude pe cel ce strigă mai tare, ceilalți, puțini la număr vor înțelege și vor tăcea…

GHEORGHE BURDUJAN

I.7. FEMINITATEA FEMEII

Chestiunea cea mai importantă în ecuaţia vieţii unei femei este feminitatea sa. Când femeia îşi pierde feminitatea, totul este pierdut. Bărbatul trebuie să te simtă feminină şi delicată în gesturi (chiar dacă trupul, de la o anumită vârstă nu te mai ajută)... Am văzut câteva femei care se pregăteau pentru un concurs de culturism. Alea sunt femei puternice, dar lipsite total de feminitate. Pe de altă parte, astăzi, femeia nu (mai) e un bibelou pe care să-l pui pe-o etajeră şi să staaii de dimineaţă până seara să te uiţi la el să vezi cum îi şi câtu-i di frumos şî di delicat, ptiu-ptiu să nu şie di deochi, să stuchesc în(tre) sân(i)! E mult de discutat şi pe diverse paliere despre feminitatea femeii. Eu vreau să pun aici, tuturor femeilor, următoarea întrebare: o femeie incultă poate fi feminină? O femeie lipsită de educaţie şi de oarecare rafinament intelectual, poate să fie? COMENTARII: L.M.: E o întrebare parșivă... gheișele erau școlite special pentru „feminitate”... depinde de cel care are de făcut evaluarea feminității și de criteriile definirii ei. 43

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - Adică cum evaluarea feminităţii? Crezi că e posibil aşa ceva, ca la un concurs de foto? Criterii şi definiţii? Eu cred că nu e posibil, pentru că feminitatea nu se evaluează nici cantitativ, nici calitativ, ci se simte, iar simţirea (sau simţibilitatea) este profund subiectivă. L.M.: Ce părere ai atunci de faptul că o țărăncuță „suavă ca o garofiță” începe să se scobească în năsuc, să râgâie la masă sau să trântească niște înjurături colorate? Burdujan Gheorghe - Țărăncuţa trebuie să fie curată şi nealterată de vicii, ceea ce ţine (şi) de bunul său simţ. Asta înseamnă că nu trebuie să se manifeste aşa cum ai spus tu. Feminitatea în forma ei pură, animalică, nu te poate atinge decât în animalitatea din tine, nu poate provoca decât masculul din om. Pe când cea rafinată poate să atragă un bărbat în toată complexitatea fiinţei lui. M.L.: Din punctul meu de vedere, feminitatea este un cumul de însușiri, printre care, la loc de cinste este educația! Poate încânta ochiul, strict estetic, poate avea o construcție proporționată, dar feminitatea vine și din rafinament, eleganță.... Burdujan Gheorghe - Rafinamentul şi eleganţa sunt adjective ale feminităţii, ai dreptate. Pe de altă parte se mai poate spune că depinde şi cine o „priveşte”. Un bărbat cu un anumit nivel intelectual va aprecia întotdeauna feminitatea rasată, rafinată. Nu cred ca-l va 44

GHEORGHE BURDUJAN

„satisface” prea mult timp feminitatea în forma ei pură, „nelucrată”, dacă pot spune aşa... Feminitatea nu înseamnă 90-60-90. Dacă vorbim despre o relaţie prezentă şi activă în viaţa noastră, atunci rafinamentul femeii este esenţial. O femeie vulgară, beţivă şi incultă, oricât de feminină este nu poate ascunde această abrutizare a spiritului. Petrică Banciog: Indiferent de gradul de cultură, toate femeile emană feminitate. Problema cu perceperea feminității nu este la ele, ci la cei care trebuie să le observe feminitatea, adică la bărbați. Cu feminitatea se nasc, o au în sânge. Pe de altă parte, imaginează-ți sunetele viorii. Nu vor fi duioase fără dibăcia arcușului. Burdujan Gheorghe - Numai că, de la o vreme, femeile „uită” să mai fie feminine. Devin bucătărese și spălătorese (cele măritate) se îngrașă peste măsură, vorbesc urât și vulgar că deh! doar stă cu tine „de-o viață... Petrică Banciog: Ce spui tu este perfect adevărat, dar pe ele le-ai întrebat cum văd bărbăția bărbaților de lângă ele? Nu întâmplător am spus: „...imaginează-ți sunetele viorii. Nu vor fi duioase fără dibăcia arcușului.”. Mă dau exemplu. Atunci când am observat ceva în neregulă la femeia de lângă mine, am avut grijă s-o atenționez și să-i cer să fie altfel, adică așa cum cred eu că trebuie să fie pentru a fi admirată și de alți bărbați, nu doar de mine. Pe mine mă incită și excită gândul că pe nevastă-mea ar plăcea-o și 45

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

alții, nu doar eu. Asta mă face să caut eu modalități să fiu la un standard ridicat încât să mă aleagă tot pe mine și nu pe altul. La fel ar trebui să facă și femeile. Să caute mereu modalități ca bărbații de lângă ele, tot pe ele să le aleagă iar dacă rătăcesc, tot la ele să se întoarcă. Acum mai e o problema legată de percepție. Poate unui bărbat i se pare că o femeie este feminină doar dacă are crăpături în călcâie și acele crăpături sunt pline de pământul adunat pe tălpi în timp ce femeia sapă grădina. Îl poți contrazice că ceea ce-i place lui n-ar fi feminin?! Burdujan Gheorghe - Pe ele nu le-am întrebat. Aș citi cu mare interes un text scris de ele despre noi, bărbații. Constat că nu ești gelos. Acum depinde și de femeia de lângă tine. Cred că este o femeie deosebită, soția ta. Eu am avut o nevastă care-mi făcea tot felul de figuri. Nu că mă înșela. Erau neînțelegeri pe teme de compatibilitate ale pasiunilor și a împărțirii timpului liber. Sunt foarte de acord cu aceste cuvinte pe care le-ai scris: „Să caute mereu modalități ca bărbații de lângă ele, tot pe ele să le aleagă iar dacă rătăcesc, tot la ele să se întoarcă”. Ăla care vede feminitate în crăpături, face o confuzie de planuri. Aia se poate numi admirație pentru femeia respectivă sau pasiunea lui pentru anumite particularități anatomice ale femeilor. Sunt atâtea cazuri pe care nu le mai amintesc. Desigur că la bărbaţi e problema. Că toate femeile emană feminitate nu prea cred. Cel puţin eu am simţit repulsie în faţa unor femei. Există şi femei din astea care 46

GHEORGHE BURDUJAN

ilustrează degradarea umană. Ce feminitate să mai găsești la ele? E.M.: Eu apreciez feminitatea naturală, care nu întotdeauna poate fi asociată cu fragilitatea. Eleganţa gesturilor şi a limbajului, aspectul îngrijit, echilibrul interior, zâmbetul cald, uneori timiditatea, alteori apetitul contradicţiei şi al jocului cu ideile, cumpătarea, înţelepciunea, condescendenţa, chiar şi culorile predominante, parfumul propriei fiinţe, personalitatea sunt doar câteva caracteristici ale feminităţii. Am cunoscut femei foarte modeste din punct de vedere intelectual, dar cu un bun simţ şi expresivitate sufletească de-a dreptul cuceritoare, precum şi femei pline de rafinament şi eleganţă, foarte inteligente, dar îngrozitor de obositoare şi arogante. Exigenţele fiecăruia dintre noi vis-a-vis de partener (ă) sunt în strictă concordanţă cu exigenţele faţă de propria persoană. C.M.: Eu răspund cu fermitate, Da! Totul depinde de cum te valorizezi. Din anumite considerente este posibil să nu fi avut șansă la studii, asta nu te împiedică însă să te instruiești autodidact, să-ți creezi o bază de informații și cultură care să scoată la iveală feminitatea din tine. Orice femeie este frumoasă prin „datul lui Dumnezeu” și dacă își dorește să-l sporească are tot felul de oportunități, rămâne să vrea. 47

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

E.M.: Detest orice tip de prejudecată… Îţi răspund la întrebare. Delicateţea în gesturi şi limbaj nu este tipic feminină sau cel puţin nu ar trebui să fie. Delicateţea, rafinamentul intelectual, ţin de cultura fiecăruia, de educaţie. Orice femeie este feminină în mod nativ, aşa cum orice bărbat este masculin în mod nativ; comportamentul, atitudinea, limbajul verbal şi nonverbal, ţin doar de educaţie. Iar un om educat, rămâne educat la orice vârstă. „Femeia nu (mai) e un bibelou pe care să-l pui pe-o etajeră şi să staaii de dimineaţă până seara să te uiţi la el să vezi cum îi şi câtu-i di frumos şâ di delicat” Ai avut vreodată asemenea bibelouri? Că eu nu prea am văzut aşa ceva, mai ales în România, unde femeia munceşte zilnic peste 16 ore (la slujbă şi acasă). Sunt puţini cei care şi-ar permite asemenea „bibelouri” şi cu atât mai puţine femei care ar accepta asemenea rol. Burdujan Gheorghe - Da. Am avut, din păcate, numai astfel de bibelouri, numai că eu nu am căzut în „blegia” admirației fără limite. Îmi place să admir în taină, să nu fac din preferințele mele în materie de femei goarne de alarmat lumea. Nu e vorba de „a-ți permite” astfel de bibelouri. Pentru că nu le cumperi ca pe un pește de sticlă chinezească pe care-l pui pe televizor. Femeile sunt entități independente dotate cu radarul conștiinței propriei valori. Se înțelege că vorbesc despre femeile cu un nivel de educație la un anume standard.

GHEORGHE BURDUJAN

E.M.: Nu e deloc de mirare într-o atare situaţie, de ce ai o oarecare înclinaţie misogină! Când cei doi sunt de acelaşi nivel educaţional îi duce mintea şi bunul simţ să se sprijine unul pe celălalt astfel încât relaţia lor să nu aibă de suferit, că doar instituţia căsătoriei nu este un jug pe care trebuie să-l ducă cel care e mai slab! Iar „bibelourile” da, sunt costisitoare sub multiple aspecte!

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.8. PRIVITUL ÎN OGLINDA FEMEII

Femeile, dragile, se privesc cu multă plăcere în toate oglinzile care le ies în cale, inclusiv în toate obiectivele aparatelor de fotografiat. Afişează diverse poziţii teatrale, îşi studiază diferite gesturi, îşi expun, cu satisfacţie (sau nu), diferite părţi ale trupului atletic sau cu vergeturi… Asta pentru că femeile sunt narcisice de la natură şi se iubesc maladiv pe ele însele… Dar dacă și-ar expune fiinţa lăuntrică în oglinda imaginară a conştiinţei proprii fiecăreia, ele, în majoritatea lor (ca şi bărbaţii de altfel) sunt acelea care evită să se privească; în loc să zăbovească cu multă plăcere în faţa acestei oglinzi. De ce să ne ascundem adevărata faţă? Dar care este adevărata faţă? Cea din oglinda reală sau cea din oglinda imaginară a propriei noastre conştiinţe? Şi cât timp le va trebui acelora de lângă noi să observe realitatea noastră, fie falsă, fie netrucată şi, prin urmare, să ne părăsească sau, dimpotrivă, să ne preţuiască mai mult?... Toată viaţa ta ai crezut că eşti cineva, de fiecare dată altcineva, şi te-ai străduit din răsputeri să devii acel cineva. Cineva nou, fascinant care, odată atins, va căpăta, numai în mintea ta, proporţii uriaşe, gigantice, disproporţionate 50

GHEORGHE BURDUJAN

vizavi de puterile şi aplicaţiile tale, pentru că, din exterior, aproapele nostru poate nici nu sesizează acest/acel „nou cineva”. Sărim astfel, aproape inutil, dintr-o mască în alta căutându-ne identitatea (hrana noastră întru echilibru psihic), precum un fluture care zboară din floare în floare… Luaţi-vă inima în dinţi, dragelor, şi priviţi-vă adevărata fiinţă lăuntrică mai des. Poate aşa veţi reuşi să reveniţi la ceea ce sunteţi cu adevărat şi veţi reuşi să aruncaţi de pe voi toate zorzoanele şi fardurile unui chip nou construit sub auspiciile falsităţii. COMENTARII: LU LIGHT: Paradoxal, mereu am avut senzația că oamenii din jurul meu nu mă văd pe mine cea din interior, ci doar exteriorul deși eu mi-am dorit exact invers, că sincer, nu m-a pasionat uitatul în oglindă. Burdujan Gheorghe - Este firesc, pentru că oamenii, de cele mai multe ori, se opresc la suprafaţa lucrurilor. Numai cei care-şi doresc cu adevărat să te vadă aşa cum eşti au şi dorinţa şi puterea de a pătrunde dincolo de aparenţă.

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.9. SHAKIRA DE BACĂU

Mă întorceam, a doua zi de Paști, de la Piatra Neamț (locul în care m-am născut și copilărit) către orașul patimilor mele, Ploiești. Ca să intri în Bacău, venind dinspre Piatra Neamț, ai două posibilități: ori o ții drept și traversezi orașul, ori faci dreapta, pe „variantă”, un fel de șosea de centură, ocolind mare parte din aglomerația specifică centrului. Am ales varianta pe „variantă” ca să zic așa… Mai aveam vreo cinci kilometri până la ieșirea din oraș. Opresc pe dreapta la umbra strepezită a unui pom uriaș. Ridic capota motorului, pentru răcorire, îmi iau termosul, țigările, bricheta, telefonul, un prosop și mă așez pe marginea șanțului, ceva mai sus, lângă un boschet… Mă sună cineva sau sun eu pe cineva, nu-mi amintesc. Cert este că vorbeam la telefon când pe partea cealaltă a drumului, venind de nu știu unde, trecea ea. Când ajunge în dreptul meu începe să se frece pe burtă, ușor, în ample mișcări circulare. Imediat am prins mesajul și, între două mașini, o întreb scuturându-mi palma în acel gest știut de toată lumea: — Ce faci? Tot între două mașini îmi răspunde, împungând lateral aerul cu degetul. — Mă fut. Te interesează? Mă interesa, cum să nu mă intereseze. Las telefonul și-i fac semn să traverseze, să vină mai aproape. Face precum i-am spus, vine. Fata nu 52

GHEORGHE BURDUJAN

arăta rău, ba aș zice că dimpotrivă. Stătea bine pe amortizoare. De sub pantalonii mulați se vedeau clar coapsele-i rotunjite. Sânii, de mărime medie, slobozi, ademeneau privirea cu sfârcurile înțepând bluzița albă de vară. Poate puțin cam bronzată, dar asta nu mă deranja. Eu nu sunt rasist… — Și care e prețul? Întreb. — 50 oral, 80 normal. Am și balonașe. — Ce ai? — Balonașe. Ca să-mi demonstreze că are, scoase din poșetă un șirag de pernuțe mici de culoare verde. Erau prezervative. — Aha, zic. Și unde crezi că putem s-o facem? — Uite acolo, după boschetul ăla. — Cum după boschet, bre? Tu nu vezi ce pricăjit e? Ne vede toată lumea. — Ei ne vede, nu ne vede. Și făcu un pas către mine cu intenția vădită de a se apropia mai mult. Numai că, spre norocul sau ne-norocul meu, se înțepă într-un spin măreț crescut nu știu cum taman în calea ei, pe marginea drumului, ceea ce-i înfrânse elanul… Eram, cam cum s-ar zice, la adăpost, apărat de spini… Impetuozitatea ei verbală și gestuală începuse să cam inhibe bărbatul din mine care (încă) mai este. Am continuat totuși, așa, în virtutea inerției. — Auzi, da tu știi să dai din buric? Ca Shakira? — Cum să dau din buric? Cine-i asta, Shakira? Faci mișto de mine? 53

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

— Adică nu știi cine-i Shakira? O cântăreață celebră. Dă din buric. Shakira e viața mea… — Tu spune dacă vrei sau nu vrei, că pe mine mă costă cât timp stau aici de vorbă cu tine. — Mă, de vrut aș vrea, dar, pentru că nu avem unde, nu mai vreau. Tu nu vezi ce aglomerată e șoseaua? Șoferii deja ne claxonează ca nebunii. Ce vrei, să facem spectacol în buza șanțului? — Bine, dacă nu vrei, nu vrei. Și plecă. După vreo zece minute am plecat și eu, dar n-am făcut un kilometrudoi că un val puternic de căldură îmi cuprinse întreaga ființă. Organul mi se revoltă cerându-și dreptul la folosință... Eram cuprins de-o excitație inexplicabilă. Am oprit din nou. De data asta hotărât, având în minte foarte clar ceea ce aveam de făcut. Am coborât și cu mână streașină la ochi am cercetat înapoi, în zare. N-am mai văzut-o. Altcineva o luase… Destul de greu, recunosc, am reușit să mă calmez. M-am urcat la volan, am pornit, am plecat. Nu e prima dată când organismul meu reacționează total aiurea. Și întotdeauna după ce trec pe lângă oportunitate. Încă mi-e neclar. Îmi pare și nu-mi pare rău că n-am încercat să rezolv ceva cu Shakira de Bacău. Multe alte ocazii se ivesc la drum. Toată lumea știe, dar Shakira de Bacău a fost singura care mi s-a-nfipt adânc în creiere…

GHEORGHE BURDUJAN

I.10. O DOAMNĂ A VRUT SĂ MĂ CUNOASCĂ

Doamna respectivă îi dădea zor mare cu „hai să ne întâlnim, hai să ne cunoaştem, hai să ne vedem că altfel nu se mai poate”. În faţa impetuozităţii ei îmi vine în cap „s-o supun” unei probe. O întreb: Cât de mult vrei tu să ne cunoaştem? „Muult, muult de tot. Abia aştept. Ard de nerăbdare. Cred că eşti aşa şi pe dincolo, exact cum mi-am dorit şi-am aşteptat eu un bărbat ca să fie”. Bine. Şi eu vreau să te cunosc. Atunci, dacă vrem amândoi în egală măsură acelaşi lucru, firesc ar fi ca amândoi să facem câte un pas unul către celălalt. „Ce vrei să spui?” Iată ce vreau să spun: tu vii de la Iaşi, eu vin de la Ploieşti, normal ar fi să ne întâlnim undeva pe la mijloc, să zicem Bacău – Focşani. Dacă lucrurile nu vor decurge aşa cum ne-am imaginat noi, atunci nimeni nu se va supăra şi nu va trăi sentimentul inutilităţii acţiuni sale. Deşi eu zic, totuşi, să mai aşteptăm, să nu ne grăbim. „Adică cum să ne întâlnim la mijloc? Da’ ce, tu crezi că eu am bani de cheltuit pe drumuri, pe trenuri? Mai ales că nici nu ştiu cum arăţi?” Dar nici eu nu ştiu cum arăţi. Şi eu fac aceleaşi eforturi şi mă supun aceloraşi riscuri ca şi tine. „Dar ce, tu vrei să cheltuiesc cot la cot cu tine? Eu am un copil de crescut, am greutăţi, am de plătit întreţinerea, facturile etc...” Şi tot aşa discuţia a continuat şi a degenerat cum bine vă închipuiţi. 55

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Şi-atunci care era motivaţia ei? Care era resortul care o făcuse să afirme sus şi tare că mă iubeşte, că eu sunt bărbatul vieţii ei, că pe mine m-a aşteptat o viaţă întreagă şi că probabil, în mintea ei, cu mine făcuse un copil? Ar fi fost suficient să fie de acord, măcar teoretic, cu ideea propunerii mele că m-aş fi dus eu la ea şi aş fi suportat toate riscurile de unul singur. Ştiu că în viziunea multor femei bărbatul este un fel de „măgar prost”, dar nici chiar așa... COMENTARII: C. D.: „Bărbatul vieții așteptat” e ăla care pentru mine trece mări și vreo trei continente dacă permite harta. Și pe de altă parte, e totuși ceva meschin care merită precizat: în mireasma romanticismului e vulgară negocierea cheltuielilor și a riscurilor. Și, da, unele femei încă își doresc să nu se ajungă la asta. De aceea devine, pe nepusă masă, un soi de test meschin. Burdujan Gheorghe - Ce vorbești, bre? Adică bărbatul nu are dreptul la o femeie care să vină de peste mări și țări pentru el? Petrică Banciog: Mda…, că bărbatul e considerat măgarul care trebuie să care poveri, nu mă deranjează. Mă deranjează în schimb că e considerat și bou, și că la orice i se propune, 56

GHEORGHE BURDUJAN

trebuie să-și păstreze privirea blândă și caldă, așa cum o au toți boii. Burdujan Gheorghe - Iată, cine știe cunoaște... CiBi Allan: Bine că nu a zis că ar vrea să vă cunoașteți la o cafea la Burj! Să treci să mă iei de acasă... Oricum ești un bărbat minunat și orice femeie va fi fericită să te aibă! Burdujan Gheorghe - Nu știu dacă sunt sau nu minunat. Poate sunt pentru că mă tot minunez. Mi-am mai amintit de o întâmplare: am bătut drumul de la Ploiești la Piatra Neamț, cu scopul de a ne cunoaște. Cum am ajuns acolo, i-am dat telefon. Știi ce mi-a răspuns? „Dacă mă inviți la masă, ne vom cunoaște. Dacă nu, nu!” Asta mi-a intrat bine la cap și m-am învățat minte. D.P.: Bărbatul trebuie să învețe să fie bărbat! Dacă doamna a zis că vrea să te cunoască, atunci deja a făcut un mare pas înspre tine: s-a deschis. Tu, ca bărbat, trebuie să te duci până acolo. Nu există egalitate între femei și bărbați, pentru că suntem diferiți. Există compatibilitate și complementaritate, dar nu egalitate. Prea mult ne-am îndepărtat de la normal. În mod tradițional, bărbatul se duce după femeie pentru a o cuceri, pentru a-și îndeplini rolul său de bărbat. Ea nu a știut să iți explice de ce simte ca tu să te duci după ea. Daca Făt-frumos nu s-ar fi dus după Ileana să îi dea luna de pe cer... și i-ar fi spus să se întâlnească la mijlocul drumului, ce basm ar mai fi ieșit? 57

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

În toate legendele, basmele și poveștile suntem învățați care sunt rolurile tradiționale. Burdujan Gheorghe - N-aș vrea să-ți spun că vorbești ca-n basme, pentru că unele observații sunt valabile. De bună seamă că ai auzit de matriarhat. Atunci femeia era supremă. Devenirea familiei de la grup (turmă) la „celulă” s-a făcut în timp, după părerea mea, ca urmare a unui egoism mercantil: „nu vreau să împart cu ceilalți ceea ce este al meu”. De obicei așa se întâmplă, cum spui tu. Femeia trebuie să-și arate disponibilitatea, pentru că apoi bărbatul face totul. Se duce peste mări și țări după ea... La fel aș fi procedat și eu. Numai că femeia de care vorbesc nu și-a arătat nici o deschidere, ci doar interesul personalmercantil, la care eu nu sunt dispus să rezonez. Dacă Făt Frumos s-ar fi întâlnit la jumătatea drumului cu Ileana, cred că ar fi ieșit un basm mult mai interesant decât cel clasic. Spui că legendele și basmele ne învață, dar uiți că acestea sunt scrise și povestite tot de un om, care la rândul său este subiectiv și supus necesităților personale, tipice. De Metra: Poate că doamna nu are un caracter curat, poate că urmărea ceva, dar, pentru o primă întâlnire, cred că este frumos ca un gentleman să meargă pe teritoriul ei... în sensul că femeia se va simți protejată, în siguranță, respectată. 58

GHEORGHE BURDUJAN

A.O: Of,Of… orice am face tot la bani ajungem! Dacă ajung la concluzia că e chimie, potrivire etc. între mine și un bărbat, urc în mașină și merg în localitatea unde locuiește. Putem să bem un ceai, foarte bine împreună. Cred cu tărie că ambii parteneri trebuie să facă eforturi. Cu respect, dar e puțin primitivă concepția că doar bărbatul să se deplaseze, să cheltuiască. Atât de greu se găsește jumătatea, unii chiar o căutăm toată viața, pentru că nu ieșim din zona aceasta deloc benefică: celălalt să facă efortul. Și dacă ne întâlnim, ce se întâmplă? Nu ne alegem cu iubit, iubită... dar ne mai îmbogățim cu un prieten bun. Nu se știe! Și mai ales cu o lecție, cu o experiență! Apă Și Foc: În Ardeal, se practică și azi acel „plătim nemțește”... și mi se pare corect mai ales când se întâlnesc doi cvasinecunoscuți. Și femeia trebuie să își asume, ca și bărbatul. Și de ce unora li se pare incorectă o întâlnire la mijloc de drum? Mai ales că stânjeneala inerentă la prima întâlnire, trece mai ușor într-un loc neutru. Nu suntem în secolul 19, nu avem nevoie de însoțitori, nu așteptăm ca celălalt să facă primul pas și plata integrală... T.V.: Sincer, ți-ar plăcea o femeie să te cheme insistent? O necunoscută? Nu e un semn? 59

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - Cred că mi-ar satisface orgoliul. Nu știu exact dacă e neapărat rău. Toți suntem niște străini unii față de alții. Orice cunoaștere pleacă de la ne-cunoaștere. G.C.: Hai să fim serioși: când chiar există ceva între doi oameni, chiar nu mai contează cine spre cine merge. Acestea devin amănunte complet nesemnificative. Burdujan Gheorghe - Corect. Iată însă că o întrebare mai deosebită și cam ciudată (e drept) a putut scoate la lumină anumite părți caracteriale pe care, altfel, nu aș fi avut, poate, șansa să le descopăr... Elena Și Atât: Mai căutați. Nu suntem toate chiar atât de oportuniste și mercantile în același timp. Eu ieri m-am întors din capitală, pe socoteala mea, pentru că am fost motivată să îl revăd și nu m-am lamentat nici pentru oboseala de 17 ore pe tren, cu bebe de un an după mine. A.I.: Cum a continuat și cum a degenerat discuția eu nu îmi pot închipui asta numai tu știi. Probabil nu ai fost atât de motivat ca să găsești o soluție, poate ar fi trebui să-i trimiți un bilet de tren să vina ea. Burdujan Gheorghe - Sau poate că ar fi trebuit să-mi trimită ea un bilet de tren să mă duc eu. Nu crezi?

GHEORGHE BURDUJAN

A.D.: Da, mi se pare chiar fair-play să fac jumătate de drum dacă-mi găsesc persoana potrivită. Tot timpul am fost adeptă a fifty-fifty, inclusiv la cheltuielile de la restaurant sau vacanță! O femeie independentă și neinteresată material (cum mă declar) nu s-ar simți jignită de această propunere! Este strict părerea mea! N-ai pierdut nimic!

P.L.: Nu contează locul dacă vrei să te vezi prima dată, contează omul, discuția directă. Locul e după nivel la fel și discuția! Comunicarea e importantă, nivelul și atracția! Nu jocul! Dacă e joc, atunci... vorbim vorbe oriunde, oricum timpul trece! M.A.: Unde mai este emoția întâlnirii dacă au loc asemenea discuții?

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.11. EŞTI UN BĂIAT BUN, SĂ NU TE RISIPEŞTI

Atunci când beau (rareori), beau ca un porc de drac sau ca un drac de porc, tot un drac e. M-a părăsit Tălpăşiţa care şi-a luat tălpăşiţa. De asta beau. De cât ori mă părăsește, beau. De regulă, când sunt beat îmi dreg vocea: vreau să cânt... Nu aud nici un sunet... Simt că-mi explodează creierii în capete. Nu mai pot să dorm... Mă droghez, iau diazepam cu „alcohol” (etilic + metilic)... Fără efect. Ce-mi trebuie mie când beau? O legănare... un susur la ureche ca un izvor beteag... De ce m-am născut? Ce caut eu aici? Pe o planetă de pâine pe care bântuie spiritul celor ce nu mai sunt, dar vor veni? Pe cine trebuie eu să slujesc zilnic şi de ce? Mi-e dor. De mine însumi mi-e dor. Am explodat în prea multe femei. „Eşti un băiat bun, să nu te risipeşti” aşa îmi spuneau ele după ce m-au „risipit”. Sunt „vinovatul fără vină” sau sunt vina vinovatului care există... De multe ori, în somn, simt cum mă ridic ca o fantomă deasupra mea şi mă privesc cum dorm... E o uşurare... Sunt o lumină blândă, o ceaţă ca un fum transparent… Un bătrân (ah!, de câte ori nu l-am visat eu pe acesta), cu barbă lungă, albă şi cu un toiag în mână, stând pe un tron întotdeauna, mă mângâie pe creştet... Apoi revin în propria-mi Fiinţă şi mă trezesc. Mă aşez pe marginea patului, îmi iau obrazul în palme şi stau aşa multă vreme între cele două lumi: este meditaţia fiinţei mele. Filosofia ei... 62

GHEORGHE BURDUJAN

Întotdeauna am avut de ales între aceste două stări: starea de viaţă și starea de inexistenţă, sinonimă cu moartea... Oare de ce exist dacă nu am vrut să fiu?... COMENTARII: Petrică Banciog: „Eşti un băiat bun, să nu te risipeşti” aşa îmi spuneau ele după ce m-au „risipit”. Cred ca fiecare dintre ele, altceva a vrut să spună: „Pentru că te iubesc prea mult, aleg să te ucid!”. Încăpățânat cum mi-am dat seama că ai fi, le-ai făcut în ciudă și încă „trăiești”. Cum? Nu contează, important e să trăiești. A.O.: Eu cred că tu ai o mare și importantă menire. Să scrii. Să scrii mult. Și exact ce simți! Exact ce gândești! Pentru că se regăsesc mulți! Se trezesc mulți! Sunt mulți oameni singuri și sensibili! Dar nu pot, nu știu sau nu au curajul să se exprime. Cu tot respectul, fără menajamente, gânduri ascunse sau, știu eu, un mod de altceva, ești un om minunat. Când tu scrii, mă regăsesc inclusiv pe mine, care ziceam mereu că stăpânesc sau țin în frâu multe! Tu scriind m-ai determinat să cred că sunt debutantă! Mă bucur să te aflu… Mixa: Cu siguranță, nimeni nu se află aici din voia lui! Cu toate acestea, trebuie să mergem înainte, până când inexistența noastră va deveni un status irevocabil. Viața nu ne aduce întotdeauna ceea ce ne dorim sau ceea ce 63

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

considerăm noi că merităm. Deși se spune că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și stă în puterea noastră să ne clădim fericirea, știm foarte bine că nu este mereu așa. Deși punem la dispoziție toate resorturile ființei noastre, ceva nu funcționează, ne face să patinăm sau să ajungem în derivă. Parte dintre cei ce se află în rândul nefericiților se resemnează, alții continuă lupta cu înverșunare! Se spune că în viață trebuie să te bucuri de ceea ce ai și să nu alergi după ceea ce nu ai. Cu siguranță, doar persoanele resemnate pot să fie de acord cu așa ceva. Dar, aici intervine diversitatea lumii vii, cu frumusețea ei implicită! Burdujan Gheorghe - Un amic mi-a pus, cu ceva vreme în urmă, două întrebări la care, bineînțeles, nu am știut să răspund: 1. Pentru ce trăiești? 2. În ce crezi? La rândul meu ți le pun ție. Cu precizarea că ți se cere sinceritate maximă și un timp de reacție imediat. Mixa : 1.Trăiesc pentru a avea grijă de sufletele care au nevoie de acest lucru (de multă vreme am încetat să mai trăiesc pentru mine și, culmea, nu mă deranjează acest lucru!) 2. Cred în forța Divină care mă sprijină și mă ajută în fiecare secundă a vieții mele! Burdujan Gheorghe - Am spus-o de mai multe ori, în diverse forme de expresie, că „eu nu sunt făcut pentru mine, eu sunt făcut pentru alții”. Cât adevăr și câtă ipocrizie se ascunde în aceste afirmații nici chiar noi, care o spunem, nu știm prea bine, devreme ce instinctul de conservare ne guvernează existența... 64

GHEORGHE BURDUJAN

Întrebările, dezarmante prin simplitatea lor, dar extrem de complicate prin consistența răspunsurilor înglobează în ele întreaga motivație a trecerii noastre pe pământ. La prima nu am știut ce să răspund (nici acum, după atâția ani, nu știu), la a doua am răspuns: „Cred în mine”!... Trist este că trăind pentru alții (fiind convins/ă în forul tău interior că acele ființe au nevoie de tine), vei constata, la un moment dat, că poți fi înlocuit/ă cu o ușurință incredibilă. Astfel, întreg eșafodajul existențial al Ființei tale profunde se duce dracului de râpă! Mixa: În ceea ce mă privește, lucrurile stau extrem de simplu pentru că viața m-a învățat să nu-mi clădesc așteptări legate de cei din jur. Prefer să fiu surprinsă pozitiv decât să-mi creez false așteptări. În acest fel, rata nefericirii tinde mult către zero. În ceea ce privește faptul că, la un moment dat sunt înlocuită, din varii motive, nu este o tragedie deoarece eu am convingerea că poposim în viața celorlalți atâta vreme cât este nevoie de noi acolo. Unii numesc asta reîncarnare, eu cred ca Divinitatea lucrează prin oameni, pur și simplu. Și în viața mea au fost persoane care prin prezența lor m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi, asta neînsemnând că a lor contribuție s-a desfășurat doar în sens pozitiv. Cu siguranță vor mai fi astfel de persoane iar eu sunt deschisă interacțiunii cu acestea, deoarece doar așa te poți desăvârși. Din principiu nu pot/nu vreau sa fac rău nimănui dar nici bine, cu forța, nu prestez. Este o dovadă de înțelepciune să te bucuri de ceea ce ai și să nu alergi după ce nu ai. Pentru foarte mulți, a fi fericit înseamnă să fii sănătos, să ai un acoperiș deasupra capului și un trai fără griji. Alții vor mai mult deatât, sunt într-o continuă provocare cu viața de la care 65

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

așteaptă să obțină ceea ce alții nici măcar nu-și imaginează. Nu sunt de condamnat nici unii, nici alții, pentru că fiecare are scara lui de valori, fiecare are structura lui psihologică. Da, cred că fericirea se clădește iar acest lucru este posibil doar prin autocunoaștere. Nu poți să știi ce te face fericit sau dimpotrivă, dacă tu, ca individ, habar nu ai cine ești și trăiești doar în virtutea unor ziceri, eventual transmise din tată în fiu, pe care le preiei fără să le aplici filtre. Acest proces de autocunoaștere se realizează în timp și, după părerea mea, ar trebui să fie la îndemână oricui. De aceea și fericirea se clădește treptat, pe măsură ce afli lucruri despre tine care te ajută să bifezi sau să debifezi de pe listă obiective menite sa-ti aducă fericirea. Ca să revenim la mine, nu simt deloc că mă risipesc deoarece fericirea mea este deplină atunci când ceilalți sunt fericiți! Burdujan Gheorghe - Pragmatismul tău este lăudabil. Eu, dimpotrivă, mi-am construit deseori așteptări legate de cei din jurul meu (și de la mai mare distanță). Sunt un idealist și, știu, ăsta este un defect notabil! Pentru că, mai totdeauna, așteptările mele au eșuat în lamentabil ca niște baloane de săpun frumos colorate. A poposi în viața cuiva nu este re-încarnare și nici alegerea aceluia care are nevoie de noi. Noi decidem ce și cum și către cine ne îndreptăm ființa sensibilă... Despre metempsihoză eu am părerea mea și nu mio schimb cu ușurință. Așa cum nu cred în existența Raiului și/sau Iad-ului nu cred nici în re-încarnare. Mai degrabă cred în blesteme și în farmece (Sunt pățit! Și depun garanție că acestea există...) Evident că experiențele noastre existențiale ne-au ajutat să devenim (atât cele cu impact pozitiv, cât și cele cu impact negativ). Omul este (și el) o sumă a contrariilor... 66

GHEORGHE BURDUJAN

iar „om desăvârșit” nu există, pentru că omul este o devenire continuă... Faci afirmația că „fericirea se clădește iar acest lucru este posibil doar prin autocunoaștere”. Autocunoașterea este extrem de bună la casa omului, dar asta nu-ți va aduce fericirea. Câteodată auto-cunoașterea te poate arunca într-o depresie iremediabilă. Mă refer la acei oameni care pot despuia și înțelege procesul autocunoașterii. S-ar putea ca ceea ce afli în urma acestui proces, care nu e deloc simplu, să descoperi o făptură străină ție. Motto-ul pe care mi l-am ales eu (tocmai în urma unei astfel de auto-cercetare) este: „când mă analizez mă detest, când mă compar mă prefer”. Și nu mă împac defel cu faptul că eu pe mine însumi mă detest... Mixa: Pragmatismul meu este unul dobândit, nu am fost așa dintotdeauna. Apoi, după ce te frigi cu ciorbă, preferi, de departe, terapia cu iaurt! Rămân la ideea că fericirea este mai ușor de atins atunci când procesul de autocunoaștere este asumat. Dacă reușești sa-ti cunoști limitele vei avea mai multe șanse să nu te implici în situații cu final nefavorabil, chiar dacă începutul pare de bun augur. E important să știi ce nu-ți place, care sunt limitele în care poți să faci concesii, ce anume consideri a fi intolerabil, care îți sunt nevoile materiale și spirituale. Nimeni nu este perfect, ca urmare este foarte posibil să ne găsim și în situația de a ne detesta atunci când ne analizăm sau de a ne prefera, atunci când ne comparăm cu alte persoane. Cu sau fără toate acestea, rămânem entități diferite doar spiritual. Prin prisma aceasta, este normal ca fericirea să suporte definiții nesfârșite. Burdujan Gheorghe - Consider de la sine înțeles că individul, de regulă, își cunoaște limitele. Până și animalele și le cunosc (niciodată o pisică nu s-ar avânta în 67

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

valurile mării cum face un câine, niciodată o căprioară nu ar ataca un leu etc.) Mixa: Din păcate oamenii tind să treacă de umbra lor pentru că, spre deosebire de animale, posedă imaginație! Dacă te comporți diferit în situații similare este normal să creezi percepții diferite. Iar acest fapt spune lucruri importante despre tine.

GHEORGHE BURDUJAN

I.12. ULTIMA ZI - DEFINITIVA DESPĂRŢIRE

Poate greşesc punând pe seama încetării înflăcărării sale decizia de a pleca la 11 dimineaţa şi nu spre seară, cam pe la șase-șapte, aşa cum convenisem. Plecând, ea se sfârşea în mine asemenea unui curcubeu părelnic în lumina palidă a lunii-mov. Pleca lăsând în urmă dâra puternică a sexualităţii sale şerpeşti... un şarpe mare, alb, mişcându-se agale printre frunzele toamnei... Pleca-plecând. Rămâneam locului fără puterea de a face un gest, ceva... Privirile ni se loveau ca niște gloanțe slobozite simetric… „Centura”, atât am mai putut să spun, în momentul în care s-a urcat la volan trimiţându-mi o bezea... La rândul meu am băgat cheia în contact și am rămas aşa, ca o statuie de ceară dintr-o celebră galerie... Ultima îmbrăţişare ca o despărţire în dublu sens, imaginar... Ea pe braţul stâng, la deal... Eu pe braţul drept, la vale... Trăiam-gustam dulceaţa unei visări-plutinde-n oboseala dimineţii-caldă de octombrie... Până telefonul ma trezit cu brutalitate: „Sunt cu X şi cu Y la mama la un grătar”. În vreme ce eu credeam că este acasă, acasă la ea, 69

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

trăind asemenea mie, în propria intimitate a căminului, după un duş, pregătindu-se de odihnă. A fost începutul definitivei despărţiri... Draga mea, Vreau să-ţi las, ca amintire, următoarele cuvinte: Eu sunt un bărbat urât, tu m-ai făcut frumos, eu sunt un bărbat în vârstă, tu m-ai întinerit, eu sunt un om trist, tu m-ai înveselit, eu sunt un om sărac, tu mi-ai dat toate bogăţiile lumii, eu sunt un om singur, tu mi-ai umplut inima şi casa sufletului cu mov-ul lumii universale... Pentru toate acestea îţi mulţumesc! COMENTARII: allandalla: Cum se scrie sufletul uneori în câteva cuvinte! Cum se adună și se risipește - noian de emoții în câteva silabe și doruri răsucite, ne-înțele-gând ne-înțelesul ce iscă depărtarea… Depărtarea ca o prăbuşire-n abis. A început să-mi fie teamă de în-depărtări... 54ANNA: Deci, am citit una din cele mai frumoase scrisori de adio scrise cândva, de cineva... Merită acea persoană atâta frumusețe din partea ta? 70

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - Mă pui într-o situaţie foarte dificilă cerându-mi acest răspuns. Ca să mă scot, aş spune şi da şi nu. namaste_7: Ai rămas frumos, tânăr, vesel, bogat și ne-singur? Burdujan Gheorghe - Nu, nu am rămas astfel. Dimpotrivă, datorită celor ce au urmat acestei frumoase poveşti de dragoste, m-am prăbuşit în mod accelerat şi, din păcate, mi se pare că iremediabil. T.V.: Ce mi-a plăcut cum te-a „făcut” să te simți... ce plină e iubirea... Oti Lia: Frumos... Trăiri care se răsfrâng în jurul personajelor. În ochii lui, în sensibilitatea și încărcătura momentului, tot spațiul înconjurător pare că participă la despărțire... Ea pare a trece mai ușor, trimite o bezea, apoi se întâlnește cu prietenii... Burdujan Gheorghe - Oamenii reacționează în mod diferit. Este un truism. Din acest motiv nu am putut s-o judec atunci. Apoi, gândind la rece, realizând că unul dintre prietenii de la grătar era fostul său (poate și actualul) iubit, am judecat-o. Oti Lia: Poți judeca, toți o facem. Dar cine ne încredințează că am judecat corect? Uneori ne mirăm și noi de alegerile 71

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

noastre de după. Prima reacție, în mod logic, ar fi aceea de a putea supraviețui despărțirii, sufletește vorbind. De a căuta să faci ceva, orice, ca să nu te mai gândești la ceea ce îți face rău. De a fi în mijlocul mulțimii... Desigur, un bărbat se uită cu un alt bărbat și, o femeie, cu o alta. Burdujan Gheorghe - În judecățile noastre nu putem fi decât subiectivi. Raportăm evenimentele, întâmplările la noi înșine. Prin urmare singura garanție pentru judecățile noastre suntem noi înșine. Și nu putem ști dacă judecata noastră este una corectă. Oti Lia: Nu știu de ce m-au apucat comentariile... În esență, dincolo de subiect, de cele întâmplate (despre care nu știam că sunt reale), chiar mi-au plăcut foarte mult cele scrise. Burdujan Gheorghe - Mulțumesc. Tot ceea ce scriu (mă rog, relatez) mi s-a întâmplat mie cu vârf și îndesat, cu sânge și nisip. Oti Lia: Eu cred că, atunci când poți scrie atât de frumos, trebuie să continui să o faci. Când simți că tot ce a fost te apasă, ca un oftat pe care nu îl poți ofta, continuă să scrii cuvinte, în felul tău de a vorbi. Cei care citesc vor lua din toate aceste trăiri ceea ce vor putea. Un lucru e cert: în fiecare, citind, se deschide ceva... Mie, așa cum am recunoscut, îmi place cum vorbești. Așa că... poți să-mi spui orice... Petrică Banciog: „... eu credeam că este acasă, acasă la ea, trăind 72

GHEORGHE BURDUJAN

asemenea mie...” Faptul că era cu X și Y, la mama ei, e un motiv să crezi că nu „trăia” la fel ca tine? Burdujan Gheorghe - Da. O cunosc. Fremăta să plece. Și s-a dus direct la grătar. Cine era X? Fostul și probabil că actualul ei prieten (și mai mult decât atât). Fără mai multe amănunte... Petrică Banciog: Mda... Îmi pare rău că am încercat să-i caut scuze. Spun doar atât: femeie fiind și să treci de la o stare la o altă stare, într-un timp atât de scurt... e un mare semn de întrebare pe care mi-l pun vis a vis de trăirea femeii. Burdujan Gheorghe - Păi da. Și eu am avut acest (mare) semn de întrebare. Faptul că din acea clipă am început încet-încet să ne despărțim definitiv, subliniază asta...

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.13. SIRENA DE INTERNET

De regulă e femeie, că deh!, e de genul feminin. Dar există şi bărbaţi care seamănă cu o sirenă având caracteristicile comportamentale ale acesteia. CE ESTE SIRENA ŞI CE VREA EA? Explicaţia pe care o găsim în DEX este următoarea: „Femeie care ademenea navigatorii în locuri periculoase, unde aceștia își găseau moartea. 2) fig. Femeie care ademenește prin grațiile și farmecul său”. Deci, două lucruri sunt de remarcat la o sirenă: are graţii şi are farmec! Carevasăzică nu oricine poate să fie sirenă, ci numai femeile frumoase care practică jocul periculos al sirenei pentru a-i atrage pe navigatorii internauți în scopuri nu tocmai ortodoxe. Pentru ea nu contează dacă omul vizat e însurat şi are familie şi că prezenţa sa în viaţa familiei omului respectiv îi poate destructura aceluia echilibrul şi îi poate distruge familia. Ea, conştientă de graţiile sale, vrea să distrugă, pentru că aşa îi stă în fire. Ea îşi urmăreşte interesu-i egoist, confortul propriei sale persoane, fie că vorbim de cel material, fie că vorbim de cel spiritual. Ea vrea în permanenţă să-şi verifice capacităţile de seducţie, pentru că ăsta este rostul ei pe pământ şi pe internet. În acest scop uzează de tot arsenalul mijloacelor de comunicare: poze, cadouri, promisiuni, bloguri cu dedicaţie, cuvinte aluzive, 74

GHEORGHE BURDUJAN

declaraţii mai mult sau mai puţin mascate, vrăjeli aparent nevinovate etc... Ea nu realizează faptul că dacă eşti frumoasă nu ai niciun merit şi nu se cade să faci din asta un caz, o laudă de sine. Este meritul naturii, al lui Dumnezeu că te-a înzestrat cu frumuseţe. Divinitatea are un plan cu fiecare dintre noi, ştie ce face. Ţi-a dat frumuseţe fizică, dar ţi-a luat altceva. Există o lege a compensaţiei în orice ne înconjoară. De cele mai multe ori (dar nu întotdeauna) femeia frumoasă fizic nu are scrupule… Nu e meritul tău că eşti frumos/frumoasă, dar e meritul tău dacă ai ştiut să-ţi şlefuieşti spiritul şi să-ţi faci interioritatea fiinţei un loc al tuturor frumuseţilor, al principiilor curate şi al moralităţii în care te simţi tu bine şi oricine ar avea privilegiul să-ţi pătrundă în casa sufletului. COMENTARII: AZU_40: Același lucru e valabil și pentru bărbați. Sunt destui cuceritori, care se laudă cu fapte, pe care poate nici nu leau făcut. Burdujan Gheorghe - Eu nu acuz frumuseţea fizică ci, manipularea prin frumuseţe. Şi naivitatea de a crede că frumuseţea fizică este meritul tău şi nu un dar de la natură. allandalla: Eu aleg finalul, așa, pentru suflet... Mai ales că mi-e 75

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

cam întuneric și frig și parcă am nevoie de ceva esențe tari, precum aceste cuvinte... Restul poveștii despre sirena care stă la pândă mi-e străină și departe... cherry122: Tu vezi lucrurile din exterior... o doare la cioc pe privighetoare de viața oamenilor!... ea cântă ca să atragă... n-are niciun scop în a ferici pe cineva... florile au culoare și parfum tot ca să iasă în evidență... de ce vrei tu să răstorni toate legile nescrise ale vieții cu niște reguli și standarde făcute de noi?! Burdujan Gheorghe - De acord cu tot ceea ce spui tu, numai că ele nu conştientizează asta, nu manipulează mercantil, la modul conştient. Dacă o fac, conform părerii tale, atunci şi sirena de net intră în regnul firesc al naturii şi o considerăm a fi un rău necesar, acceptând-o ca atare. Nu mai vorbim de morală şi/sau de moralitate. Shy_Howk: Eu nu găsesc nicio vină celor care se folosesc de farmecele lor. De asta sunt florile colorate, de asta ciripesc păsărelele, de asta există parfum... le găsești alt scop în lumea asta? Burdujan Gheorghe - Floarea nu se foloseşte de culoarea ei, nici privighetoarea de glasul ei pentru a le face rău oamenilor, ci pentru a le bucura şi a le înfrumuseţa existenţa. Vorbeam de o lege a compensaţiei... 76

GHEORGHE BURDUJAN

I.14. CU FEMEIA ÎN BISERICĂ

Pictam, împreună cu maestrul Bubanovici, biserica din satul Bărăşti, comuna Boroaia/Suceava. Frescă, în stil bizantin. La pictarea unei biserici, sătenii trebuiau să aducă de-ale gurii pictorilor, prin rotaţie și să presteze muncă în folosul comunității religioase. În concret, pregăteau fresca răscolind într-o groapă var și câlți tocat mărunt. De obicei treaba asta o făceau femeile satului. Lângă groapa cu var, în care se amesteca de zor, se afla un butoi mare plin cu apă. Mă odihneam, stând întins la soare pe o pătură, lângă zidul bisericii, urmărind cum roboteau femeile ca niște furnici. La un moment dat se întâmplă ceva de neînțeles pentru mine: una dintre femei se detașează de grup, se duce în spatele butoiului (înalt cam cât un om) și începe să-și aranjeze ciorapul de mătase, de la gleznă până sus la mijlocul coapsei, întâi pe un picior, apoi pe celălalt. Bun, zic, i s-au lăsat femeii ciorapii, se întâmplă. Bun, bun, dar de ce în timp ce-și mulează ciorapii e cu ochii la mine și ține morțiș ca eu să-i văd picioarele. Și ce fel de ciorapi lăbărțați avea ea dacă repetă această figură de trei-patru ori într-o oră (cât era timpul lor de lucru)? Nu înțelegeam, dar începu să-mi placă jocul. M-am sprijinit pe coate s-o văd mai bine. I-am zâmbit. Mi-a răspuns zâmbind și ea. Acum era clar. Schimbul de informații se produse… 77

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Deocamdată lucrurile au rămas așa, la schimbul de informații vizuale. Până în ziua în care i-a venit rândul să aducă de mâncare pictorilor. În ziua aceea eram singur, maestrul Bubanovici fiind plecat la Iași după culori. În biserică era plăcut, era răcoare. Pe masa plină cu materialele necesare picturii, femeia așeză o pânză proaspătă de in pe care scoase, dintr-un coș de iută, bucatele aduse. Mi-a urat poftă bună și s-a așezat în fața mea, de cealaltă parte a mesei. Era toată un zâmbet cald și parșiv totodată. Privirea ei, într-un fel anume (femeile știu…), mă făcea să înghit cu noduri și pe nerăsuflate. Știam că sub masă se află picioarele pe care mi le arătase cu câteva zile în urmă și care mă făcuseră să am vise erotice și nopți agitate… Am mâncat repede. Femeia se ridică și veni în lateral să strângă vasele. Am întins o mână și am apucat masa în dreptul ei. A tresărit, m-a privit scurt și a înțeles. Și-a sprijinit pubisul de mâna mea, apăsând. La rândul meu înțelesesem. Era, deci, de acord. N-am mai zăbovit. M-am executat rapid și cu înfrigurare am luat-o în brațe începând s-o bâjbâi pe sub fustă, să caut, să găsesc. Ne sărutam gâfâind. Cu o mână îmi căuta sexul, de multă vreme erect. O găseam vinovată de această „nelegiuire”. Merita pedepsită… Am tras-o cu brutalitate spre mine. Scurt i-am ridicat fusta dorind să scap cât mai repede de ea și de ce mai avea ea pe dedesubt. Palma ei paravan între gurile noastre s-a făcut. „Nuuu, nuu! Vai de mine şi de mine, aici, în Casa Domnului? Tu nu-ţ' dai seama ce păcat mare ar fi ? Hai mai bine să ne plimbăm la aer şi rezolvăm 78

GHEORGHE BURDUJAN

noi cumva!” Nu, nu-mi dădeam seama. Deja îmi tremura tot corpul. Eram un diapazon a cărui vibrație se sfârșea încet, încet. Când m-am liniștit cât de cât, am încercat s-o conving altfel. În fața icoanei Maicii Domnului la care tocmai lucram. I-am explicat: uite aici, zidul ăsta este făcut de oameni din cărămida asta pe care stă fresca. Fresca am pus-o noi cu mâinile noastre. Chipul Maicii Domnului, uite, îl pictez eu chiar acum. Am luat pensula şi am mai tras o tuşă ca să fiu mai convingător, dar ea nu și nu, că e păcat, mare păcat să facem așa ceva în biserică... S-a dus dracului toată vraja. Dorința și pohtele hulpave mi s-au stins. Am acceptat să mergem la plimbare nădăjduind că, poate, voi găsi un prilej de a o convinge să mă „termine”. Era musai, eram încărcat peste măsură… Pe malul unui pârâu, pe unde păşteau vacile satului. Într-un loc mai ferit, unde iarba crescuse mai mult, i-am pus piedică şi ne-am prăbuşit amândoi încleştaţi, strivindu-ne buzele reciproc cu dinţii. Ne rostogoleam bezmetici, ba în stânga, ba în dreapta, gâfâind ca după o cursă de maraton. Până am simţit-o udă toată. Bun, e udă, s-a excitat îmi zic, da' de ce e udă în spate, pe spinare? Şi de ce şi eu simt o umezeală răcoroasă tot pe şira spinării? Întrebându-mă, încet, încet mi se limpezeşte mintea. Ceva nu era în regulă. O opresc, se trezeşte şi ea, şi ne privim cu atenţie. Mâinile mele, tot mângâindu-i spatele deveniseră lipicioase. Ne-am ridicat în picioare ca două resorturi obosite. Eu n-am zis nimic, înţelesesem! Ea a glăsuit: „ţi-am spus eu că e păcat, mare păcat”. Ne-am dus să ne spălăm în albia pârâului de 79

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

pomana pe care o făcuseră cu noi vacile însetate. Tocmai trecuseră pe-acolo la adăpat. N-am mai văzut-o. Nu i-a mai venit rândul să aducă hrana la biserică pentru pictori. Fresca era terminată. Șederea mea în sat lua sfârșit. Cred că a avut dreptate. Ar fi fost păcat, mare păcat…

GHEORGHE BURDUJAN

I.15. FEMEIA CU TELEMEAUA PE MASĂ

Nu mai știu în ce împrejurare colonelul X îmi făcuse cunoștință cu ea. Era pe vremea împușcatului când o mâncare mai consistentă se procura foarte greu. A găsi ceva demn de atenția unui stomac mai fin era o adevărată aventură în acele vremuri… Doamna despre care e vorba-n propoziție își anunțase cu surle și trâmbițe o vizită măreață (și creață) la subsemnatul. M-am pregătit, cum am știut eu mai bine, so aștept. Că ce era să fac? Să dau cu piciorul, parcă era prea de tot, spre păcat așa… Un duș, o cafeluță (poate că era nechezol, nu mai știu…), un lichior de cafea, niște bombonele acolo și mai știu eu ce, ca să avem motiv de „taclale”. Vine duduia. Fardată, machiată și dată cu de toate, cu ce știu femeile să se dea, ca să înșele vigilența estetică a bărbatului. O pup, o primesc, o așez ușor pe fotoliu, mai bâjbâind câte ceva, ce era de bâjbâit pe acolo. Stă ce stă, servește, apoi se ridică și desface o plasă, pe care abia atunci am observat-o. Scoate din ea o bucată de brânzătelemea. O pune de-a dreptul pe masă. Apoi își ia locul pe fotoliu și privește insistent către mine. Tace. Tac și eu. Se uită la mine, mă uit la ea și iar se uită la mine și iarăși mă uit la ea. Neînțelegând prea bine despre ce e vorba îndrăznesc și întreb: ce e cu brânza asta 81

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

pe masă, printre paharele cu lichior și ceștile de cafea? „Cum, te faci că nu înțelegi? Tu știi cât am umblat eu ca să fac rost de ea? Și m-a costat ceva bani”, articulă scufița cu glas cristalin. Aha, zic. Auzi, tu ai poșetă? Da, zice ea. Nu vrei s-o deschizi tu un pic să-ți pun ceva acolo? Cum să nu, se învioră ea și deschise larg gura poșetei din vinilin albastru-vulgar. Atunci am luat telemeaua de pe masă și iam tuflit-o-n geanta ei încăpătoare. Acum ia-n deschide mătăluță ușa și du-te de unde-ai venit. Dar du-teee, să nu te mai văd… Să mă mai acuze cineva că am devenit misogin, no…

GHEORGHE BURDUJAN

I.16. BĂRBAT SAU GENTELMAN

Lidia era o femeie superdeşteaptă. Atât de mult încât, în capetele mele, s-a instalat respectul! Dramaturg (o raritate!), dar avea solide cunoştinţe din toată literatura universală şi mai în toate domeniile. Muncea ca translator (engleză-română) la o instituţie de prestigiu. Ne întâlneam, la ea acasă (locuia singură într-un apartament), noi cenacliştii, pentru a continua nesfârşitele discuţii începute la cenaclu, până în zorii zilei. O iubeam, o respectam. A apărut, iată, în interiorul meu, conflictul. Nu ştiam ce să fac: s-o iubesc sau s-o respect? Fizic, Lidia nu era pe gustul meu. În afară de chip şi de podoaba capilară, nu-mi mai plăcea altceva. Era prea slabă. Nu avea sâni. Erau ca două mere cu sfârcuri. Datorită aspectului său dezvoltase un profund complex de inferioritate. Vedea că toţi bărbaţii din jurul ei tânjesc după alte femei. Mai împlinite, mai „coapte”. Nu era nici feminină. Era prea „bărbătoasă”. Cred că-i iubeam chipul şi creierul! Doar atât! Într-o noapte am rămas singuri, noi doi. Ne-am culcat în acelaşi pat. De câte ori o atingeam mă făceam arici şi mă retrăgeam mai spre perete, să n-o deranjez. Respectul meu era mai mare decât dorinţa sexuală. Dimineaţa m-a întrebat: „Tu eşti bărbat sau gentelman?” 83

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Am rămas stupefiat, cu gura căscată. Ce răspuns să dau la o asemenea întrebare? Era dornică de dragoste, de sex, aproape nimfomană. Un complex de inferioritate generează o exagerare a funcţiei. Aşa că unde şi cum prindea un bărbat, Lidia îl „rezolva”. Fără discernământ. Avea o preferinţă pentru şoferii profesionişti. „Ăştia sunt bărbaţi adevăraţi!” Era alcoolică! Din acest motiv şi-a distrus viaţa cu desăvârşire. Dipsomană chiar. Dacă nu aveai ce să-i oferi de băut, îţi cerea spirtul medicinal. Dacă nici spirt nu aveai, atunci un pahar cu apă. Trebuia neapărat să bea ceva. Când am cunoscut-o eu avea un apartament al ei, încă unul lăsat moştenire de la părinţi şi o maşină. La ultima noastră întâlnire purta haine ponosite, ciorapi rupți în genunchi și afișa o atitudine care-ţi impunea mila. Nu mai avea nimic. Nici măcar slujbă. Cerşea de la prieteni atâţia cât i-au mai rămas! A băut tot, împreună cu alţii (şi s-au găsit destui bărbaţi) care nu s-au sfiit să profite de pe urma generozităţii ei. Revenind la ideea din titlu: cum să fii în relaţia cu o femeie? Un gentelman sau un bărbat (în accepțiunea lor, a femeilor). La cine se află mingea? La bărbat sau la femeie? Lidia ar fi vrut, probabil, să fiu și una și alta, ceea ce pe fond, în ce mă privește, este aproape imposibil. Cum să fac dragoste cu o femeie pe care o respect? Cum? De la distanţă? Respectul, pentru mine, impune o anumită distanță, chiar fizică, față de cea pe care o doresc… 84

GHEORGHE BURDUJAN

Pe de altă parte, o femeie cu personalitate puternică te poate inhiba și îndepărta prin simpla ei prezenţă. Lidia era o astfel de femeie…

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.17. CUM SĂ NU DEVII MISOGIN?

Toată lumea mă judecă (și judecă în general) după aparențe, iar aparențele, se știe, înșală mai totdeauna… Mi s-a pus eticheta de misogin, mi s-a spus că am „o problemă cu femeile”, că sunt un om complicat și dificil, vicios, sensibil până la extrem, că nu am grijă de mine, că sunt iresponsabil cu viața mea, că sunt risipitor, fără chibzuință, că mă lupt cu morile de vânt, că nu-mi cunosc adevărata valoare, că sunt credul, prea credul, sincer, prea sincer (și cu cine nu trebuie), dar câte nu mi s-au (mai) spus, atât în real cât și (mai ales) în virtual. În viața reală lucrurile stau oarecum simplu: acesta sunt, vii, mă vezi, întrebi, răspund, analizezi și iei decizia corespunzătoare care să fie în consonanță cu expectanțele tale. Suntem sau nu suntem unul pentru celălalt? Dacă nu, la revedere sau adio… În virtual chestiunea cunoașterii reciproce și a simpatiei pentru cineva devine nițel mai complicată. X persoană „pune ochii” pe tine, Y persoană la fel, Z persoană de asemenea. Pot fi N persoane cărora, la un moment dat, să le cazi cu drag. De ce? Nu știu. Și pentru că vreau să aflu care este resortul simțibilității lor vizavi de neînsemnată mea ființă, relaționez virtual cu ele. Totul este ok până ajungi ca încet-încet să dai cortina la o parte 86

GHEORGHE BURDUJAN

și să încerci să te prezinți în nuditatea ta reală (nu vorbim aici de video-chat!) Sirenele mele dragi, cărora le-am picat cu tronc virtual, încep să dispară una câte una, înainte de a fi încercat măcar să ne cunoaștem față către față. Și atunci cum să nu „am eu ceva cu femeile”? (că doar n-o să am ceva cu bărbații…). Cum să nu devin misogin? Cum să nu mă abandonez viciului (care la mine se traduce doar prin țigări și cafea – urăsc visceral alcoolul), cum să nu-mi accentuez gradul de sensibilitate, cum să nu-mi neglijez propria ființă (dacă nu am pentru cine s-o cultiv), cum să nu continui să mă lupt cu morile de vânt? În felul acesta, cel puțin, am sentimentul că sunt consecvent cu mine însumi și că nu am trișat viața asta făcând compromisuri meschine și trăind în mercantilism, pentru un confort material la fel de relativ ca viața însăși. La ce bun să agonisesc dacă nu iau nimic cu mine „dincolo”, la ce bun să-mi construiesc case dacă ele vor rămâne aici, pe pământ, să genereze adversități pentru intrarea în posesia lor a diverșilor coioți (feminini sau masculini). De ce au dispărut și dispar aceste femei din viața mea? De ce tot ele pretind de la mine dragoste și înțelegere dacă ele însele nu sunt capabile de o minimă înțelegere a ceea ce sunt? Filosofia vieții, din punctul meu de vedere, este foarte complexă și complicată. Din al lor (al femeilor) e simplă și se rezumă la patru noțiuni: casă, mașină, sex și bani. Dacă e cineva care gândește altfel să mă caute. Dacă nu, nu!

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

COMENTARII: Petrică Banciog: De unde până unde ai scos-o pe asta, cum că ai fi misogin?! Ți-au zis-o ele? Și dacă au spus-o, a fost din răutate pentru că nu le-ai oferit exclusivitate. Probabil ai întâlnit femei care te-au vrut în lesă ca pe un cățeluș de companie și tu ai vrut să fii un dulău liber. Asta le-a iritat și și-au luat tălpășița. Acum..., ce să zic, toate au un preț. Supunerea are prețul ei, libertatea la fel. Burdujan Gheorghe – Da, prietene, ele mi-au zis-o. Ai dreptate cu „toate au un preț”. Adopt libertatea indiferent de costuri. Decât un leu în cușcă, mai bine unul liber. D.C.C.: Este un subiect delicat pentru că și femeile, nu numai bărbații, au devenit independente economic și eu cred că au încă frica în suflet, de la generațiile de femei de dinaintea lor, frica de a-și pierde această libertate. Instinctul de apărare apare ori ca exces, dorind ca bărbatul să aibă o economie de excepție, după atâtea generații de bărbați care au avut aceste privilegii economice, ori ca o castrare a bărbatului, ca un fel de răzbunare pentru generațiile de femei care au îndurat prea mult din cauza lipsei de independență economică. Bărbații și femeile, cei care sunt independenți și economic, nu numai intelectual 88

GHEORGHE BURDUJAN

și spiritual, parcă nu mai au nevoie de jocul de-a Misoginul ori de-a castratul ori de alte jocuri nevrotice. Burdujan Gheorghe - „Misoginul” și „castratul” sunt „jocuri nevrotice”? De ce și-ar dori femeile o astfel de răzbunare? D.C.C.: Am spus că nu numai femeile, ci și bărbații joacă astfel de „jocuri”. De ce? La fel cum credem că intrăm în Paradis cu trupul, care în Paradis se va desfăta în toate felurile, și abia apoi ne dăm seama că trupul este îngropat în pământ și nu-l putem lua în Paradis. Este la fel de greu să-ți iei sufletul cu tine când intri într-o relație și un trup fără suflet cere reanimare artificială, exces de materialitate pe toate planurile. Burdujan Gheorghe - Cam complicat, dar cu eforturi cred că înțeleg ce vrei să spui, deși nu pot să nu remarc absența logicii în cele afirmate de tine mai sus… M.M.: Ai grijă de tine! Destinul există! Poate nu crezi în destin, dar el există! Nu economisi, trăiește! Cine te iubește nu va vedea în tine o bancă! Cine te iubește îți va fuma țigările și îți va bea cafeaua. Cine te iubește te va ajuta fără să îți spună să devii calm, răbdător, etc. Cine te iubește nu se va întinde în puf, va căuta să te facă fericit pe un colțișor de canapea... Ai grijă de tine, „misoginule” până o să vină ziua când vei fi surprins de întâmplare…

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

I.18. SUTIEN ȘI FUȘTALĂU Femeia niciodată nu se îmbracă întâmplător, aiurea, cam cum face bărbatul (nu toţi). Zăboveşte mult în faţa oglinzii, se întoarce pe-o parte şi pe alta, uneori se priveşte în duble oglinzi să vadă cum arată şi pe la spate. Astfel îşi ia câte o bluziţă (sau orice altceva) cât mai decoltată şi, ca din întâmplare, uită să-şi pună un sutien. No, bun așe! Dar dacă te pune mama dreak să te holbezi între plămânii ei, să-i evaluezi mărimea şi frumuseţea sfârcurilor obraznice care-ţi zâmbesc în razele orbitoare ale verii toride, odată se-ncruntă la tine femeia şi mai-mai să te facă măgar, neruşinat sau porc. Din acelaşi raţionament (numai de ea ştiut) îşi pune câte o fustiţă lungă cam de două-trei palme. De asemenea, dacă o priveşti pofticios (atunci când ţi-e poftă) te porcăieşte în gând, uneori în faţă (când nu se bucură în secret...). Iar dacă se aşează pe un scaun, ceva acolo, ai s-o vezi trăgând în draci de fustiţa aia, doar-doar s-o mai lungi oleacă, atât cât să-i mai acopere un pic din saxofoane. Referitor la această atitudine bizară vizavi de vestimentaţia abordată îi/vă dau un sfat: mai înainte de a pleca de acasă, că tot stai trei ceasuri în faţa oglinzii, puneţi, bre, un sutien să-ţi acopere şi umerii nu doar sânii şi iaţi un fuştalău până la glezne care să te acopere cu totul să nu mai trezeşti curiozitatea masculilor întâlniţi în cale, să nu mai tragi de fustiță ca să-ţi acopere genunchii. Astfel vei 90

GHEORGHE BURDUJAN

fi la adăpost de orice privire obraznică şi nu vei naşte gânduri necurate (dar bune!) în cel ce te vede... Altfel mă faceți să cred că e un (alt) joc al vostru de care mie mi s-a cam acrit. COMENTARII: decalogicul: Așa e după cum spui. Numai că femeia când se îmbracă așa, se gândește că numai o parte din bărbați au dreptul de a o privi, restul, nu. De aici pleacă și generalizarea ei în a caracteriza și în a se autocaracteriza. zinoaptezori: N-am stofă pentru așa ceva, n-aș vrea să provoc coșmaruri cu hainele mele de Eva sinceră și neacoperită de frunze din „n” materiale. Burdujan Gheorghe – Adică tu ești goală-puşcă (sau pistol)? N-ai textile, niciun accesoriu acolo, nica-nik? zinoaptezori - Poate pene, fulgi, paiete... Io mă refeream caș provoca coșmar celor care ar avea nefericirea să mă vadă la dermă și epiderma goală. fffeeling_rebecca: Faptul că alege un anumit mod de a se îmbrăca, atrăgând privirile, provocând... și totodată se simte ofensata de privirile „pofticioase”... demonstrează că își recunoaște natura duală.

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

T.V.: Eu cred că jignești o femeie dacă nu o privești, când se îmbracă așa cum spui tu. Admiră, pentru că frumusețea fizică se expune privitorilor, cealaltă se dăruiește. Burdujan Gheorghe - Eu le privesc atunci când am ce, dar mă deranjează atitudinea lor atunci când se îmbracă aşa, când trag singure de fustele scurte după ce, cu bună ştiinţă, le-au îmbrăcat. Pisica_pe_tocuri: La femeie gătitul nu face parte din ritualul de împerechere, ca la alte specii. La femeie gătitul e parte a unui ritual mai degrabă narcisic - noi nu ne gătim pentru voi, sau pentru privirile voastre flămânde, ci pentru noi înșine. Mai trebuie să spun că lungimea fustei ține de gusturi. Părerea mea e că îmbrăcămintea trebuie să lase loc imaginației. Dacă lași totul la vedere, s-a dus farmecul. Concluzia ar fi că e bine să ne ferim de extreme. Întotdeauna m-am întrebat care e diferența dintre o femeie frumoasă și o femeie provocatoare și înclin să cred că diferența stă în ceea ce simte el când o privește - la femeia frumoasă te rușinezi tu de gândurile ce-ți trec prin minte, iar pe cealaltă tocmai ai descris-o tu. Burdujan Gheorghe – Când am citit „gătit” te-am şi proiectat în bucătărie lângă un cremşnit ca lumea. Apoi am înţeles despre ce gătit vorbeşti tu p-acilea. Mi-ai amintit de o întâmplare pe care am trăit-o demult, prin clasa a VIII-a. Iubeam la nebunie o colegă. Ne jucam. Fugea, iar eu o urmăream. La un moment dat s-a 92

GHEORGHE BURDUJAN

împiedicat şi a căzut, astfel încât fustiţa i s-a dat peste cap oferind privirii mele îndrăgostite posteriorul la care visam, dar pe care nu-l văzusem niciodată. Ştii ce am făcut atunci? Nu m-am holbat, nu am sărit s-o ajut să se ridice. M-am întors cu spatele ca nu cumva să creadă ea că am văzut-o dezgolită. Mi-a fost ruşine. De multe ori, de atunci, mi-am spus că, poate, trebuia s-o privesc obraznic, s-o studiez chiar ca să-i aflu toate dedesubturile. Zici că „nu face parte din ritualul de împerechere”. Nu eu, ci Freud te contrazice. Iar Freud are dreptate. L-am verificat de 'nşpe mii de ori în viaţă, încă de la 17 ani când l-am descoperit. În tren, pe stradă, la spectacole, oriunde am avut ocazia şi ea mi s-a prezentat ca atare. „Când picioarele unei femei spun da, atunci sigur că femeia vrea”. Nu ştiu pe unde am mai citit-o şi pe asta. Dar nu e vorba numai de picioare, ci şi de coafură, de ruj, de fard etc. Poţi lăsa totul la vedere ca să stârneşti cele mai ale naibii imaginaţii dacă ştii cum s-o faci. De pildă: o femeie goală, dar cu o cravată la gât, cu o pereche de pantofi cu tocul cui, cu ceas la mână şi eventual un lănţişor în jurul taliei poate fi mult mai tentantă decât orice altă vestimentaţie sofisticată cu adresă. O femeie goală pur şi simplu te poate lăsa rece şi indiferent (așa cum te lasă un nud pictat pe o pânză). Nu te lasă indiferent una cu fustiţă şi cizmuliţe, îmbrăcată sumar. Nici o femeie în ţinută de seară, elegantă, dar cu oarece „scăpări” studiate. daniri70: 93

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Tocmai am aflat şi eu că „bărbatul este expresia perversităţii femeii”... sau ceva de genu… Burdujan Gheorghe - Adică cum vine vorba asta? Mi-ar fi plăcut să fie aşa. Era un subiect, numai că aşa cum ai spus-o nu are nicio deschidere viabilă. daniri70: Este spusă de un bărbat. Poate când ţi-o trece supărarea pe fuste prea scurte şi bluze transparente, îţi găseşti timp să ţi-o şi ne-o desluşeşti. Eu doar am aflat-o; momentan refuz s-o şi gândesc. Burdujan Gheorghe - N-ai înţeles că eu n-am nicio supărare pe fuste şi pe bluziţe, ci pe atitudinea aceleia care le poartă!? 54ANNA: Carevasăzică, e vorba de un du-te-ncolovino-ncoace nuanțat, funcție de purtătoarea de fuștalău. Adică, fuștalăul nu e pentru orice nas. Există câte un fuştalău crăpat până sus, de numai - numa... Cine are ochi de privit vede şi dincolo. Adică, până la coadă nu priveşti dacă nu te interesează, nu? Trebuie să știi să privești în așa fel încât să pară că nu te interesează. Burdujan Gheorghe - Mda. Iaca, încă o vorbă înţeleaptă, spusă de un mare psihanalist: „omul lacom nu e lacom, omul foarte lacom nu e lacom deloc”! 54ANNA: Un fel de na-ți-o frântă că ți-am dres-o… doar_o_soapta: 94

GHEORGHE BURDUJAN

E indicat să lași doar să se ghicească ce acoperi cu hainele, să inciți la descoperire... Burdujan Gheorghe - Ba nu. Indicat este să primeşti cu plăcere orice privire ţi se adresează şi dacă teai îmbrăcat aşa, oferă-te privirii tuturor, nu te comporta ca o ţărăncuţă prefăcută - ruşinată. Cu alte cuvinte trebuie să ştii să vii în întâmpinare... Când decolteul mi-i adânc niciodată nu încep să trag de el încercând să acopăr ceea ce de fapt am vrut să las la vedere. Nici nu tragi de fustă în speranţa că se va mai lungi. Subconştientul vorbeşte de la sine... E.M.: În ceea ce priveşte ţinuta provocatoare despre care vorbeşti, nici eu nu le înţeleg. Pe cele tinere, chiar cu fustiţa mai scurtă şi bluziţa mai decoltată, le admir şi eu dacă au o eleganţă naturală, neostentativă. Cu cele mai coapte sunt mai exigentă, trebuie neapărat să aibă simţul măsurii, să nu devină penibile. Dar pentru că te preocupă acest subiect, ia spune-mi tu mie, pe care dintre ele o admiri? Pe cea cu fusta până la glezne şi cu bluza încheiată până sub bărbie, sau pe cea cu fustulica de două palme şi cu bluza mai decoltată? Burdujan Gheorghe - Ideea textului este următoarea: Dacă te îmbraci scurt, rămâi așa și fii naturală, nu începe tu să tragi de poalele fustei doar-doar s-o mai lungi o țâră ca să nu mai holbeze ochii la tine porcul de bărbat. Dacă TU nu vrei să se mai uite pofticios la tine, îmbracă-te adecvat, cu fuștalăul până la pământ. 95

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Să-ți răspund la întrebare. Evident că-mi place (aici nu poate fi vorba de admirație) mai mult cea cu „fustulica de două palme și cu bluza mai decoltată”. E.M.: E bine că amendezi public ipocrizia, ignoranţa, falsa pudoare şi multe altele, dar am găsit în textele tale şi generalizări cu care nu sunt de acord, indiferent de subiect, după cum bine ai remarcat. Spre ex. de ce să devii misogin, când ştii prea bine că toţi suntem atât de diferiţi? Petrică Banciog: Ce mai tura vura!? Te îmbraci mai golaș, înseamnă că vrei să scoți în evidență ce „marfă” ești și vrei să ai întâietate în a fi aleasă de mascul. Vrei să nu arăți ce „marfă” ești, umbli mai îmbrobodită. Decență poate fi și într-un caz și în celălalt, problema este că vrei sau nu să atragi atenția. Am mai spus-o și repet: când văd prima dată o femeie, nu mă interesează ce-i în capul ei, ci dacă aș fi compatibil sexual cu ea. După aceea urmează restul. App: voi când mergeți la piață, cum alegeți „marfa”? T.V.: De la a privi admirativ o femeie și până la a i te adresa cu cuvinte pline de „sex” sau la a-i face gesturi mai deosebite este o distanță pe care unii bărbați nu o pot păstra. O femeie frumoasă care se îmbracă sexy și-i place să fie admirată se cunoaște; și voi bărbații sunteți cei mai buni cunoscători...

GHEORGHE BURDUJAN

M.G.: Bine punctat! Dacă alegi o ținută, neapărat trebuie să o asortezi și cu o atitudine pe măsura ținutei. Place la mine, textul. A.R.: Ce frumos sună ,,gândurile necurate”! Abordarea poate fi diferită, foarte adevărat! Sexualitatea poate fi scoasă în evidență și cu o fustă lungă dar cu o minte brici și cu un limbaj nonverbal - jocul luminii din ochii ei albaștri care pătrund până în cele mai adânci unghere ale masculinității lui! C.R.: Femeia e privită în funcție de cum se îmbracă! Ca o invitație la decență sau la vulgaritate... Burdujan Gheorghe - Femeia nu trebuie să uite să fie femeie, în primul rând. Dacă nu-ți pierzi feminitatea, nu prea contează ce ținută ai. Îngrijită să fie... V.S.: Am observat și eu „atitudinea” asta complet absurdă. Vasăzică își scoate la vedere jumătate de ditamai pieptul… dar se încruntă precum Ivan cel Groaznic dacă ai obrăznicia să te holbezi în decolteu. La fel și cu pulpele scoase la tarabă. Naiba să le mai înțeleagă. N.G.: 97

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Sunteți niște ființe… slabe, slabe... de înger (căci... burduhanuri aveți, slavă Domnului! ), plus instinctele… Noi ne îmbrăcăm așa, să vă vedem cât de „slabi” sunteți! Cu alte cuvinte, să vă terorizăm, să vă testăm, și, totodată, să ne amuzăm de slăbiciunile voastre, să ne bucurăm! Să ne... răzbunăm! Burdujan Gheorghe - Am înțeles. Fiecare-și apără o cauză pierdută... N.G.: Văd că ne vezi „vinovate” de... slăbiciunile voastre… Burdujan Gheorghe - Ți se pare. Faptul că femeile apelează la trucuri pentru a cuceri un bărbat demonstrează slăbiciunea lor... E.L.S.: Da' de ce bre, să vă „holbați” ca birjarii la o făptură, indiferent cum ar fi îmbrăcată? Voi de eleganță în comportament n-ați auzit?! Un bărbat elegant nu se „zgâiește” la o femeie, nici chiar atunci când este cu adevărat vulgară. Se poate ignora... Burdujan Gheorghe - Parcă vorbeam despre felul în care se îmbracă FEMEILE, nu despre comportamentul bărbaților. Dacă ai o fustă scurtă, las-o așa scurtă, nu mai trage de ea să se lungească.

GHEORGHE BURDUJAN

I.19. IUBEŞTE-MĂ AŞA CUM MERIT

Doiniţa era mică de statură, era, ceea ce numim cu un termen comun, „minionă”. Aşa că trebuia să se urce pe un borcan ca să ajungă cu mâna întinsă şi ţâţele lipite de geam, pe vârfuri, într-un echilibru instabil, la cheia aflată, pentru toată lumea, pe uşorul de deasupra ferestrei. Descuia uşa şi intra cu sfială în „templul nostru” mansarda casei vechi de o sută de ani, construită pe un schelet din lemn - în Piatra Neamţ. Eu o poreclisem „Sarea Pământului”. Avea un păr ciudat - nici „lins”, nici zburlit, în orice caz lung şi puţin cam prea sârmos şi creţ pe jumătate. O iubeam mult de tot! Dacă mă-ntrebaţi de ce, n-am să vă pot răspunde. O iubeam pur şi simplu. Era o fată unicat. Din cauza asta dragostea mea pentru ea se amesteca cu un respect profund şi tainic care îmi secătuia sufletul, pentru că nu puteam fi eu cel adevărat, nu-mi puteam manifesta pe faţă, deschis, dorinţa şi atracţia sincere faţă de ea. Dormea deseori la mine. Venea de la Bicaz Chei şi uneori voit, pierdea ultimul autobuz Piatra Neamţ - Bicaz Chei. Nu făceam nimic notabil. Ne hârjoneam. Ne sărutam, ne bâjbâiam, bestecăiam unul pe lângă celălalt, ne pipăiam, ne excitam. Dimineaţa, cu ochii umflaţi de nesomn, mă uitam la ea cum se piaptănă. Mă privea dintr-o parte ( nu ştiu de ce toate femeile se uită la tine dintr-o 99

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

parte, aşa cam ca cur-ca-n lemne?!). „Uite îţi las sarea pământului” zicea şi-mi punea alături, lângă bot, pe pernă - două-trei şuviţe din părul său ciudat. Pleca. Eram tineri. Ea venise în „Grupul celor patru de la Piatra Neamţ” ca o necesitate. Ne ţinea tonusul ridicat, dar numai eu o iubeam şi o respectam ca un tâmpit. Îi scrisesem, într-o singură zi, douăzeci de scrisori de dragoste! Ştia c-o iubesc. Își permitea, astfel, să se joace cu mine, cu sentimentele mele, cu iubirea mea. Se făcea că vrea, ca apoi să mă pună la respect. Iar eu o respectam. „Primește-mă ca pe-o epistolă” mă întâmpină întruna din vizitele sale inopinate… În ziua aceea Doiniţa era cu totul alta. Îmi oferea mai multe căi de atac, mai multe posibilităţi de a mă apropia de ea. Venise la mine. Băusem ceva, puţin lichior de ciocolată. Voia să plece. M-am aşezat în uşă. Peste mine nu se trece cu una cu două. Trebuie să dai vamă: un sărut, i-am zis. Ştiam cum se sărută. Toţi prietenii erau invidioşi pe mine pentru chestia asta. „Cum dracu faci tu, că toate gagicile astea spun că săruţi mişto?” Nu făceam nimic deosebit sau special. Sărutam pur şi simplu. Şi-mi plăcea să sărut, să fac dragoste cu pasiune, cu toată fiinţa mea. Am prins-o în braţe şi am sărutat-o prelung. „Mmmm!” îşi linse ea botul şi-şi aruncă poşeta pe pat. Am repetat figura, de data asta ea avea braţele libere, deci putea să le folosească mai cu sens pe amândouă... Uşor, uşor am ajuns la pat. Se înnopta. A luat decizia să rămână acolo peste noapte. A fost una dintre nopţile mele de coşmar. A început nebunia de sub pătură. Jocul acela veşnic, diabolic între 100

GHEORGHE BURDUJAN

noi doi. Da-nu, da-nu, da-nu la infinit. Simţeam că explodez. Pulsul mi se ridicase până la insuportabil. Trebuia să existe o finalizare. În acelaşi timp şi ea trăia cam aceleaşi stări. De șapte ori am încercat s-o pătrund. Tot de atâtea ori, cu blândeţe, m-a respins... Iar eu, care o respectam - aveam să-mi dau seama ulterior că în asemenea momente respectul nu are ce căuta -, mă supuneam docil. La următoarea încercare m-a acceptat. Eram pregătit şi gata să înfrunt toate armatele lumii, să urc Everestul, când m-au trăsnit în moalele capului cuvintele ei: „IUBEŞTE-MĂ AŞA CUM MERIT!” Ups! În secunda următoare mi se făcuse locul neted! Am „coborât” de pe caii cei mari şi albi, alături, lângă ea şi-am început, cu faţa în sus şi ochii beliţi în tavan, pe întuneric, filosofarea lu’ peşte prăjit. Oare cum merită ea? Dacă greşesc şi va fi nemulţumită şi nesatisfăcută? Dacă în realitate nu vrea şi doar se joacă, din nou, cu mine? Ce să fac? Cum dracu merită muierea asta să fie iubită? Şi uite aşa, până dimineaţă, am fost cel mai tare şi mai mare filosof. Degeaba a încercat ea să mă readucă la viaţă, să-mi resuscite „organu”. Murise, fără glorie pe câmpul de bătaie. De atunci nu am mai văzut-o. Fiecare şi-a urmat destinul. Sensibilitatea asta a mea, exagerată şi respectul prea mare aveau să-mi producă cele mai multe eşecuri şi neplăceri în relaţia mea cu o femeie. De ce nu pot să fiu şi eu un porc, un nesimţit, să nu-mi pese de ea, să nu mă deranjeze detaliul anatomic sau felul în care se îngrijeşte, de ce nu pot şi eu s-o iau aşa, otova, să nu mă mai 101

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

intereseze dacă i-a plăcut sau nu, dacă a avut orgasm sau nu, dacă şi-a dorit un pre şi un post-ludiu etc. De ce?... „Altruismul comunitar nu are ce căuta într-o relaţie sexuală” îmi spunea un amic. Ei uite că la mine, chestia asta, de cap de turmă, nu ţine, nu se mulează pe felul meu de a fi şi simţi.

102

GHEORGHE BURDUJAN

I.20. FAUSTA

„Aş mânca borş, dacă aşi spune că nu mi-a plăcut!” Ciripi Fausta, trăgându-şi pantalonii, după recent încheiata partidă de sex. Eu cred că minţea, că „mânca borş”. Nu sunt sigur că i-a plăcut aşa cum ar fi trebuit să-i placă unei femei, deşi gemuse şi scosese tot arsenalul de sunete care se emit în astfel de situaţii. Ştiu asta pentru că eu nu am fost la înălţimea expectanţelor mele, pentru că nu am fost în plenitudinea funcţionalităţii „agregatului” bărbătesc... Şi fusese totuşi (după nenumărate acte ratate) cea mai reuşită şi deplină partidă de sex care avusese loc între noi. Francois Villon m-a ajutat s-o cuceresc pe Fausta cea mai frumoasă elevă seralistă din Liceul „C.D.Gherea” din Ploieşti. Eram, de altfel, colegi de clasă, pentru că şi eu am urmat cursurile serale ale liceului de mai sus. La o oră de literatură universală, când am auzit-o pe profa noastră spunând că „Francois Villon este iubirea vieţii mele”, mi-a sărit muştaru’: uite încă una care face afirmaţii gratuite, care vorbește ca să se afle-n treabă! „Cum adică, Francois Villon este iubirea vieţii dv.? Dacă vaţi trezi, într-o seară, cu acest nefericit de Francois Villon în dormitor, ce aţi face? L-aţi iubi? Aţi fi în stare să-l primiţi în pat?” Tăcerea profei cuceri şi molipsi întreaga asistenţă. Fausta se întorsese cu spatele la ea şi cu faţa la mine. Îi străluceau ochii. O vedeam şi simţeam cum îmi 103

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

sorbea vorbele de pe buze încă înainte de a fi rostite. O supusesem pe profesoară unui interogatoriu prelungit şi consistent. Nici ea, nici Fausta nu s-a aşteptat ca cineva din clasă, un elev la urma urmei, s-o atace atât de vehement şi frontal pe însăşi profa de literatură universală! Fausta a fost singura femeie pe care am cucerit-o cu inteligenţa, fără să mai recurg la alte mijloace, fără să uzez de alte trucuri... Nu mi-a trebuit mult timp, după episodul de mai sus, s-o aduc în garsoniera mea care se afla în imediata vecinătate a liceului. Discutam multă literatură. Devenise, oficial, prietena mea. „Băăă, e gagica cenaclistului, nu vă băgaţi, lăsaţi-o în pace!” se putea auzi pe culoarele liceului. Era vânată, pentru că era frumoasă, deşteaptă şi se îmbrăca modern şi inspirat. De altfel nu-mi făceam prea multe griji că mi-ar sufla-o careva. Aveam un singur adversar redutabil în şcoală: profu’ de franceză (pentru care ea avea o - altă - slăbiciune). Numai că acela era însurat şi-şi iubea soţia. Norocul meu! Relația noastră ar fi putut să fie una reușită din toate punctele de vedere dacă ea nu ar fi adus în pat, odată cu trupul său vrăjelnic, şi C.V.-ul său. Am aflat că are un soţ care o iubeşte şi care munceşte pentru ea, că e casnică şi are un copil de trei luni... Am căzut pe gânduri (precum gânditorul din Hamangia). La trupul gol, cu o mână sub falcă, stăteam şi meditam la situaţie, pe marginea patului: „Şi zici că eşti măritată?” Da, dar nu contează, că el nu ştie şi n-are cum să afle... „Şi ai şi un copil, o fetiţă de doar trei luni?” Da, şi 104

GHEORGHE BURDUJAN

e atât de dulce şi de scumpă. „Şi cine are grijă de ea, acum când tu eşti aici cu mine?” Ei cine, soţul, că doar e şi a lui!... Hmmm! Ceea ce pentru ea era foarte simplu, pentru mine devenea dintr-o dată extrem de complicat. Eu tocmai trecusem printr-un divorţ. Mi s-a răsturnat în cap căruţa cu amintiri și-au apărut dubitațiile: cum ar fi fost ca eu să fiu în locul soţului ei, să mă duc la muncă, să fiu obosit, nebărbierit (din lipsă de timp), flămând adesea şi în acest timp femeia mea pe care o iubesc şi care tocmai mi-a dăruit un copil minunat, să şi-o pună cu unul, cu altul? Oare ar mai fi avut vreo importanţă dacă ştiam sau nu? Se cunoaşte faptul că atunci când apar întrebările scade în proporţie directă potenţa (am verificat de nenumărate ori). Fausta nu putea să fie o excepţie, oricâte farmece ar fi avut ea. Degeaba a venit însufleţită într-o zi spunând „lasă că ştiu eu cum să te fac să poţi”. (Ca să fiu sincer nici până astăzi nu am înţeles de ce dorea ea neapărat ca eu să pot - doar avea atâtea alte oportunităţi, plus un soţ acasă)... Aduse un litru de vin roşu pe care-l răsturnă într-o oală „ca să bem cu cana, pentru că numai aşa are efect”, un pui picorom „pe care să-l mâncăm cu mâna, pentru că numai aşa are efect”. Degeaba! În mintea mea se dădea o luptă crâncenă între imaginea bărbatului înşelat - pe care avusesem nenorocul să-l şi văd într-o zi stând în staţia de autobuz cu o faţă resemnată, neras, obosit aşteptând tramvaiul spre munca cea de toate zilele - şi imaginea Faustei ca o amazoană sau o iapă de rasă cum încearcă, încălecându-mă, să mă aducă şi apoi re-aducă la viaţă şi la starea de amant perfect. N-a ieşit! 105

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

N-a ieşit nici atunci când auzind soneria şi deschizând uşa, Fausta cu o şepcuţă albă de Gavroche îmi sări de gât şi mă muşcă uşor de-o ureche: „hai s-o facem repede că soţu’ ştie că sunt după ţigări!” Cum adică? „Da, la mine acasă e bairam şi au rămas fără ţigări. M-au trimis pe mine să le cumpăr şi eu am luat autobuzu’ şi am venit la tine...”. Am împins-o politicos la perete. Stai puţin să înţeleg. Care va să zică toţi ăia te aşteaptă cu ţigările şi tu vrei să ne futem acum, pe fugă, ca iepurii? Şi asta ca să ajungi tu la timp acasă? Nu te supăra, dar eu dragoste în felul ăsta nu pot face şi nici nu te înţeleg prea bine... S-a bosumflat şi a plecat... Am făcut tot posibilul ca relaţia noastră să se stingă. Fausta mi-a pus serioase probleme de conştiinţă. Ce te faci tu ca bărbat singur atunci când o femeie frumoasă ţi se oferă aşa pe tavă? Nu poţi să faci altceva decât să te bucuri de ea! Dar dacă femeia aia vine, în relaţia cu tine, cu toată familia ei pe care o pune între voi ca pe-o victorie a existenţei sale? Atunci ce te mai faci? Păi... Păi ce? Mai poţi să fii amantul pe care și-l dorește? În astfel de situații m-am retras şi consider că aşa este moral şi normal. Dacă femeia este văduvită de atributul moralităţii, e de datoria mea să readuc în ecuaţie această formulă a convieţuirii civilizate. Numai animalele se acuplează care pe unde pot, care cu cine se nimereşte. Eu n-am putut şi nu voi putea vreodată să despart trupul femeii de încărcătura sa spirituală, de afectul său şi de responsabilitatea pe care, eventual, o are faţă de alte fiinţe aparţinând universului său existenţial. 106

GHEORGHE BURDUJAN

I.21. AMOR DE P(R)OST

Într-un Post al Paștelui mi-a venit şi mie, ca omului tot, să fac amor. Nu se putea amâna, nu suporta o transgresare metafizică până dincolo de sărbătorile sfinte. Aşa că, nefiind dus la biserică, am trecut la fapte. Noaptea era lungă şi senină. În faţa mea se aşeza întinderea nesfârşită a cearceafurilor albe pe care stătea ea, tolănităarţăgos-provocatoare (că deh!, cine-a zis că femeia-i ochiu’ dreacu’ a ştiut ce spune!). Nu prea voiam, dar nici nu se putea s-o las să creadă că nu sunt în stare. Aşa că m-am decis: o fac, dar o fac aşa cum ştiu io, artistic, după metoda Tao. Adică fără emisie de spermă. Femeia niciodată nu e mulțumită dacă nu te simte ejaculând. „Romeo, ştii?, azi noapte nu te-am prea simţit. Nu trebuie să-ţi faci griji. Io nu mai rămân gravidă. Ce rost ar avea? Trebuia să-ţi dai drumu”, îmi zise ea a doua zi la cafeaua de dimineaţă, care nu se bea fără consumul unei jumătăţi de pachet de ţigări... Să-i spun de ce nu „mi-am dat drumu” ar fi fost inutil, oricum nu ar fi înţeles, oricum capul ei blond, colorat cu irişi albaştri nu ar fi procesat corect informaţia. Aşa că mam mărginit să mai trag tacticos o ţigară privind adâncfilozofic cealaltă femeie alcătuită din fum: „Draga mea, oare ai uitat că suntem în Marele Post al Paștelui?” Să vă mai descriu privirea ei uimit-ucigătoare?... 107

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Aseară, distinsa doamnă platinată, mi-a făcut, din nou, o vizită neanunţată. Şi dă-i cu bere, dă-i cu vin, cu ţigări şi o cafea, hopa sus, bărbatul din mine (care este!) cu pretenţii de împerechere. Ea, şi ea, că doar ne ştim. Hai uşor, hai cu spor, pe pat, sub pat, pe şifonier, în frigider, de la animalul cu două spinări la poziţia echer în care eu aveam de gând ca, de data asta, să termin, să nu mai aibă duduia a-mi reproşa pe urmă la cafea şi juma’ de pachetţigări... Şi dă-i şi dă-i, căci dama avea două mingi de bowling de toată stima şi onoarea, şi dă-i, precum ziceam până gata-gata să-mi dau suflu, când, simţind ea (toate femeile simt asta!) că-mi vine, odată se arcuieşte, precum broasca de pe lac, şi face un salt înainte (dreac’ ştie cum de se şi lovi cu capu-i frumos de perete), lăsându-mă în gol, bestecăind aerul, împroşcând pernele cu ceea ce nu se rosteşte, dar se ştie de când lumea şi pământul... M-am prăbuşit ostoit peste propria mea producţie atât de îndelung muncită şi, după ce m-am limpezit la capeteamândouă, o privesc la rându-mi cu uimire... Vipera rânjea în colţul buzelor. Ce-a fost asta, o întreb? „Dragul meu, oare ai uitat că suntem în Marele Post al Crăciunului?!” zise șarpele şi-şi plimbă goliciunea prin faţa mea, către apa fierbinte a duşului...

108

GHEORGHE BURDUJAN

II.1. ȘERPIȘORII Şarpele nu e odios că muşcă, ci e odios că se ascunde ca să muşte! (Nicoale Iorga)

Șarpele, pentru fiecare dintre noi, are diverse înfăţişări. El se metaforizează în mintea şi-n subconştientul nostru în felurite chipuri şi închipuiri. Contrar tuturor aşteptărilor, şarpele, atunci când te vede pentru prima oară, nu-ţi sare la gât să te muşte, dacă se poate mortal, ci, mai întâi, îţi zâmbeşte. Da, dar tu nu-i poţi vedea zâmbetul prietenos pentru că el se întâmplă în miimi de secundă... Şi pentru că tu nu eşti în stare să-i răspunzi, eventual, tot printr-un zâmbet, ca semn al prieteniei tale, abia atunci şarpele, înfuriat la culme şi rănit în amorul propriu, trece la atac... Mai există o categorie de şerpi, care nu-ţi zâmbesc ţie, ca acţiune exterioară fiinţei sale, ci zâmbesc în sine (ca să nu zic în barbă), ca satisfacţie a întâlnirii prăzii de mult aşteptată... După cum ziceam, pentru fiecare dintre noi şarpele are o înfăţişare anume. Pentru mine şarpele de care vorbesc are chip de femeie... După cum lesne v-aţi putut 111

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

da seama, viaţa mea este indestructibil legată de existenţa lor. Am întâlnit şerpi lucioşi cu ochi hipnotici, cu buze reci de gheaţă dură, cu limbi spurcate de prin gură, cu vorba dusă pe-arătură, veşnici în „căutătură”… Pentru că şarpele, să nu vă miraţi, are cele mai diversificate interese. De la perpetuarea speciei până la asigurarea unui confort material care să-l ferească pe el de neajunsuri... Primul şarpe pe care l-am întâlnit era gras, mare şi urât, un anaconda de Olanda. A vrut să mă căsătoresc cu el. Ţinea morţiş la asta. Dorea să mă mut în Olanda, să gospodărim împreună grădina cu trandafiri şi cele câteva camere ale vilei sale. Refuzul meu repetat (pentru că nu găseam nici un motiv să fac gestul acesta), l-a determinat să-mi arunce un ultim zâmbet şuierat prin despicătura limbii: „parcă ai fi un mafiot”! Am uitat să vă spun că eu viețuiam pe internet cu siviul complet, la o cât mai bună vedere... Cu poze și toate celelalte… Al doilea a fost de culoare roz şi avea mulţi, foarte mulţi clopoţei, nu la coadă, cum aţi fi voi tentaţi să credeţi, ci la cap… Se uita galeş şi roz la mine, de drag ce-i eram. Şi eu mă uitam la el cruciş şi tâmp, că mă cam hipnotizase, cum stătea el câteodată în coadă şi se lingea pe botul deja umed de pofte... Pusesem la cale o întâlnire şi ca să mă convingă să plec la drum îmi dădu telefon. Discutam. Am întrebat-o ce face. Baie, mi-a răspuns. Aha, zic, mă suni de pe fix, stai în cadă şi vorbeşti cu mine, deci, se cheamă că eşti goală?!... Parcă aud apa clipocind... (chiar se auzea). „Daaaa, şi e aşa de bine, şi când o să vii şi o să mă pătruunzi...” Ce să fac? Să te pătrund? Unde? Când şi cum? 112

GHEORGHE BURDUJAN

„Ei, la dracu, în ureche!” Veni răspunsul ei şuierat şi se ascunse şi ăsta o dată cu apa în ţeava de canalizare... Şarpele cu numărul 3 a fost unul foarte periculos. Roşu de data asta, cu mai multe cozi şi două capete... Locul lui preferat era o bucătărie din Spania. Mă privea dintr-o parte aşa cum se uită câteodată femeile cam ca cur-ca-n lemne. Aş putea zice că nu avea limbi, ci panglici. Era deci, panglicar. Îmi făcuse capul fuior. A fost primul şarpe cu care am început să discut pe mess şi cu care am încercat să comunicăm prin web-camera, dar cum net-ul meu este unul de doi bani, încercarea a eşuat. Avea mii de relaţii, era inteligentă, scria. Toată lumea scrie, dar ea reuşise să şi publice câteva cărţi de poezie, destul de bună. Într-o zi mam trezit că-mi bate inima mai altcum atunci când ne întâlneam pe calea net-ului. Trebuia să ne vedem, era musai, când ar fi venit ea în ţară. Dar n-a fost să fie, pentru că şarpele nu trebuie învăţat ce şi cum să facă. El ştie prea bine. Spuneam că are două capete, deci mă încolţise din părţi: pe o parte ea, cea roşie în bucătăria spaniolă, pe de altă parte clona ei, de pe alt profil, care îmi întindea tot felul de mere colorate în fel şi chip, doar-doar oi cădea şin plasa celui de-al doilea cap. Hopa, că m-am prins! Într-o noapte, când nu aveam ce face, cer ajutorul măriei sale Google. Ce mi-a fost dat să descopăr a fost suficient-cuasupra-de-măsură ca să o iau la sănătoasa, oricât mi se spune mie că aş semăna cu o mangustă… Şarpele 4 a fost o cobră de Transilvania. Cu un singur corn. Avea în permanenţă o poziţie verticală. Te privea fix în ochi şi după fiecare muşcătură făcea, fix, doi 113

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

paşi înapoi. Nu obosea niciodată... Mă fentase atât de rău încât era cât pe ce să mă apuce de jugulară. N-a reuşit să mă omoare (precum vedeţi). A reuşit, în schimb, să-mi lase vraişte casa sufletului... Al cincilea şarpe a ieşit dintre mere, în timpul culesului de mere. Era toamnă carevasăzică. Într-o bună zi însorită mă trezesc că din ecranul telefonului meu se degajă, precum duhul din Lampa lui Aladin, un mesaj: „Sunt EU, şarpele tău, ia-mă la tine la sân”... Cu şarpele ăsta am făcut multe nebunii virtuale, unele pe care nu le mai făcusem până atunci, decât în real. Într-o zi era să sparg monitorul din cauza lui. În altă zi i-am cântat la pian deşi, ştiu bine, nu putea să mă audă... Avea două mari defecte: primo, locuia la etajul 9 iar mie mi-e frică să urc mai sus de șase etaje; secundo: mă căuta prea des la buletin să vadă care-i vârsta mea reală... Sunt sigur că m-ar fi căutat şi la buzunare, dacă ar fi avut cum... În fine, cu ultimul şarpe, al şaselea, sunt în tratative. Îi plac stâncile şi vorbele îmbârligate. Când stă cu faţa la tine, priveşte îndărăt, când stă cu spatele la tine te priveşte în pupila ochiului lăuntric... Nu prea ştii de unde să-l apuci, pentru că-i alunecos ca şarpele. „Relația” noastră se află, încă, în coadă de șarpe… Când un şarpe reușește să mă atragă pe messenger, este dovada că el înseamnă ceva pentru mine şi că, cel puţin la nivelul declarativ, avem probleme importante să ne spunem. Dar, şarpele tot şarpe. El nu are nimic de articulat, în afară de şuierături şerpeşti, şi despicări de limbi specifice... 114

GHEORGHE BURDUJAN

II.2. ȘARPELE DE ITALIA (I) Este un şarpe cu totul special. Are picioare! Nu se târăşte ca toţi şerpii, ci păşeşte ca oamenii. Păşeşte uşor şi fin, şerpeşte (că deh! e tot şarpe!). Îţi pătrunde în suflet într-un stil calabrez sau andaluz, pentru că se trage din neamuri şerpeşti specifice acelor zone pitorești… Nu ştiu să-i definesc sexul. Pare că-i şarpe ambigen. Aşa că-i voi spune, generic, şarpe. Are mai multe capete. În fiecare capăt are câte un creier. Gândeşte cu toate deodată. Din cauza asta niciodată n-am putut să-i înţeleg intenţiile, să-i desluşesc mesajele, să-i învăţ limbajul, să-i ghicesc gândurile... Când se află în faţa unei uşi, mai întâi încearcă terenul cu piciorul din faţă. Apoi face un pas niţel mai hotărât după care, aparent politicos, bate la uşă. Asta nu înseamnă că aşteaptă să-i răspunzi sau să-l inviţi la tine la sân, nu. El este autoritar şi imediat îşi ia locul înainte de a scoate tu vreun sunet, ceva acolo de bun venit. Te trezeşti cu el în Fiinţa ta, fără „a prinde măcar de veste”... Uneori ţine conferinţe de şarpe pentru cei ce sunt dispuşi să-l asculte. Alteori e mut ca şarpele. Doar şuieratul limbilor despicate i se aude. În rest nica-nik! Când l-am cunoscut eu stătea tolănit la soare pe nisipul arid din Sicilia... Privea soarele printre genele mijite. Părea absent, dar el, de fapt, căuta. Căuta ceva în 115

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

soare, în lumina soarelui. Cre’că pete. Pete căuta. M-am interpus între el şi soare. I-am tăiat raza privirilor şi căldura solară cu trupul meu. N-a tresărit, nu s-a mirat. Dimpotrivă, a băgat o mână în buzunaru-i de şarpe şi a scos o tabacheră din piele de şarpe, că doar era şarpe. Şi-a aprins tacticos o ţigară. A inspirat fumul profund apoi l-a slobozit în rotocoale către mine: „Care va să zică aşa, tu eşti Cel ce-mi taie lumina, Cel ce-şi alungeşte umbra deşirată peste trupu-mi tolănit!?” (Aici făcu o pauză, trase încă un fum şi privi cu interes vârful aprins al ţigării sale şerpeşti). Am vrut să-i răspund, dar nici n-am apucat să deschid eu gura că haţ! la beregata-mi expusă (punctul meu nevralgic. De unde dreak ştiu şerpii ăştia de unde să te-apuce?). Mă încolăcise cu trupul şi cu botul îmi sugea sângele din beregată. Era când blând când agresiv, când mă lăsa, când mă lua. După ce-şi văzu pântecul plin mă slobozi din strânsoare şi grăi din nou (ştergându-şi botul cu o batistă şerpească): „Ăsta-i preţul pentru ziua de azi. Pentru ziua de mâine încă nu ştiu cu ce vei plăti, pentru că vei plăti! Ai îndrăznit să-mi tulburi liniştea, deci la sânul tău voi sta”. Aşa şuieră el şi se întinse din nou la soare, ignorându-mă total.

116

GHEORGHE BURDUJAN

II.3. ŞARPELE DE ITALIA (II) M-a ispitit azi gândul – când e vorba de şarpe întotdeauna vei fi ispitit – , să mai scriu oleacă despre şarpele ăsta de Italia. Am trecut azi pe la el să văd eu cu ochii mei dacă mai bea cafea dimineața, dacă mai fumează ţigări şerpeşti. Am fost surprins, chiar uimit (aş putea zice), când din pragul casei sale de şarpe mă întâmpină o fiinţă cu chip de femeie. Şarpele meu se umanizase, devenise om, adică femeie. Imediat am simţit nevoia să-mi aprind o ţigară. Mâinile-mi trrrremurânde de emoţie bâjbâiau fără niciun rost prin buzunarele goale (uitasem ţigările acasă)… „Ia de aici, nu te mai cotrobăi degeaba. Ştiu că n-ai niciun ban, nica-nik nu ai, bogătanule”, şuieră şarpele umanizatfemeie întinzându-mi tabachera lui verde din piele de şarpe cu ţigări răsucite şerpeşte. De unde ştia el că yo nam nica-nik, rămâne o enigmă pentru mine? Dar să revin la ispitirea gândului. Ei bine, şarpele ăsta, după ce căpătă el chipul de om, adică de femeie, începuse să provoace valuri-valuri pe internet, și nu numai pe internet, ci chiar și în realitate. Adică îi lăsase pe bărbaţi în limbă, iar pe femei le făcuse (mai ales pe cele măritate), nespus de geloase, invidioase, păcătoase şi pline de o cantitate de ură inimaginabilă. Chiar şi Şarpele cu ruj pe

117

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

bot şi cu mustăţi devenise cumplit de gelos pe Şarpele de Italia. Acest şarpe, care acum mă trata cu un fel de băutură verde ca pelinul (zicând că-i cafea!) şi mă privirea de dincolo de ochelarii mai mari decât căpăţâna lui, făcuse şi prozeliţi. Adică, vezi ’mneata, domnule dragă, căpătase apucăturile unei femei adevărate. Avea şi talente multiple. Din acest motiv am considerat că un şarpe umanizat, cu chip de femeie, este cu mult mai periculos decât orice şarpe din galeria mea de şerpi şi şerpişori care-mi mişună prin creiere… Mă uit la el şi nu mai ştiu ce să zic. L-aş săruta pe bot, dar teamă mi-e că în gură încă mai păstrează limbile bifurcate ale şarpelui real. Aşa că-mi trag două palme gândului ispititor şi fug mai repede acasă la mine, uitând să-i mai mulţumesc pentru cafeaua verde şi cumplit de amară pe care mi-o servise. Când m-am uitat înapoi peste umăr am văzut în pragul casei lui o femeie-şarpe sau un şarpe-femeie cum îmi face semne dintr-o batistă şerpească. Thulai Duamni, că bine e să fuji!… COMENTARII: gentiane2008: Zău ca mie îmi place șarpele ăsta! Chiar merită să devii îmblânzitor de șerpi, cu atât mai mult cu cât pentru a reuși, îmblânzitorul trebuie cumva sa fie îmblânzit el însuși. 118

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - Mă duci la Micul Prinţ? Îţi mulţumesc pentru asta. Cre'că este cartea cea mai dragă sufletului meu. În rest, cu şarpele să nu te pui. Nici nu ştii cum de haţ!, la beregată... Sunt păţit. gentiane2008: Uneori merită! Indiferent de riscurile asumate. Și-apoi, „nu știi că numai în lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi”? Burdujan Gheorghe - Ba, bre, aşa e cum zice Blaga, numai că aici-şa e vorba de şarpe şi Blaga nu era specialist în şarpe, pen'că yo sunt specialistu' număru' 1, adică specilalistu' lu' peşte prăjit. gentiane2008: Io îți doresc să fii numai pe jar! Burdujan Gheorghe - Da? Şi yo îţi doresc, dar fiind cavaler îţi ofer locul. Aşa că ia-o înainte. gentiane2008: Fie! Ca-ntotdeauna... femeile aduc progresul. Burdujan Gheorghe - Şi regresul tot ele! Parol! allandalla: Pffff, în ce junglă trăiești Tu-Cel-cu-Chip-de-Omîntr-o-Lume-șerpească! Burdujan Gheorghe - Ce să fac? Ăsta-i blestemul meu! Allandalla: Nu cumva îl cauți? Nu cumva, de-atâta ruj și-atâta fum, nu mai vezi pe cine-ar trebui să vezi? 119

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

constelatialeu: Cu șerpoaicele astea ale tale, parcă-i un labirint din care nu mai ieși… Burdujan Gheorghe - Cine vorbeşte? O altă şărpoaică! constelatialeu: Eu sunt leoaică, eu nu „sâsâi”. Burdujan Gheorghe - Ţi se pare. Tu sâsâi şi în somn. Aud eu de aici. constelatialeu: Nu-mi place sâsâitul... asta înseamnă că asculți la altă ușă... Burdujan Gheorghe - Eu nu ascult la uşi. Sâsâitul tău se aude aşa, în atmosferă... constelatialeu: Eu nu sâsâi, urlu ca să se audă mai bine și să pricepi ceva. Burdujan Gheorghe - Poţi să urli cât vrei. Yo n-aud nica-nik. Tot un sâsâit se aude. constelatialeu: Cum spui tu. O să încerc și sâsâitul să văd cum este. Burdujan Gheorghe - Cum să fie. Ca de şarpe, nu ţi-e clar? constelatialeu: Nu-mi este clar, atât timp cât nu sâsâi. Dar tu nu vrei să pricepi, că e chelea dreakului pe tine. Burdujan Gheorghe - Da ce, ai vrea să fie chelea ta? 120

GHEORGHE BURDUJAN

constelatialeu: A mea este oricum. Burdujan Gheorghe - Adică cum? Chelea ta este pe mine? constelatialeu: N-ai simțit că te zgârie și te jenează ceva? Burdujan Gheorghe - Da ce, bre, a ta are ghimpi?

121

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

II.4. ŞARPELE DE ITALIA (III) Eu cu şarpele ăsta de Italia am o mare problemă. Mereu se insinuează în sufletul meu ca o ispită continuă şi contiguă. Aşa că ispitit fiind eu din nou şi iarăşi de multiplele lui înfăţişări şerpeşti, m-am lăsat se-dus de pârdalnica de plăcere de a-i mai da nişte târcoale din alea, ştii m’neata dom’le, cam ca nişte curţi sau ogrăzi (cum se spune prin mândra Moldovă). No, inima-mi zicea: hai la drum, hai şi hai. Am plecat că deh! Însă, cum am pus piciorul în maşină, am pornit motorul, am dat drumul la muzică, apoi ţigara şi cafeaua, lucrurile luară o turnură cu totul deosebită şi neaşteptată. Trupul meu încordat până atunci se relaxă. Lacrima se arcuia sub bărbie ca un clopot de-argint. Ultima dată şarpele meu îmi făcuse semne cu batista-i şerpească din pragul casei sale şerpeşti. Atunci era verde, era o făptură ambiguă, ceva între şarpe şi femeie, un şarpe-femeie sau o femeie-şarpe, n-aş putea să spun. Acum urma să aibă loc procesiunea cunoaşterii adevărate, dat-ul cu botul-în bot, dar când e vorba de şarpe niciodată să nu fii prea sigur pe deciziile tale, pe dorinţele tale, pe planurile tale, pentru că şarpele, că de aia e şarpe, ţi le încolăceşte în aşa fel încât ele în loc să fie aşa cum le-ai gândit şi plănuit tu se întorc de-a-ndoaselea şi capătă sensul contrar. Aşadar trebuia ca eu să vin la vale, pentru 122

GHEORGHE BURDUJAN

că şarpele de Italia avea o nouă vizuină situată printre creste montane cu acareturi de nori dantelaţi şi ghirlande de stele (Şarpe care ştie ce-i respectul de sine), iar el sau ea (şarpe sau femeie) trebuia să urce oleacă, cu piciorul din faţă, cel drept, până la buza prăpastiei care ne despărţea. No, apăi cum vă spuneam, m-am trezit că eu urcam din greu şi el/ea care coborâse niţel, şedea tolănit la soare, după obiceiu-i şerpesc. Adică exact viceversa! Asta nu ar fi fost o problemă, pentru că uneori este înălţător să urci munţii, să treci văile, să te lupţi cu urşii şi cu toate lighioanele pădurii, cu tornadele montane (pentru că sunt şi din astea), ca să te bucuri într-un final de onoranta întâlnire cu şarpele de Italia. Am ajuns. No, până-aici mi-or fo’! Ce făcea şarpele meu?! Zâmbea! Se prefăcea că nu mă vede. Dădea câte o limbă la ţigara-i şerpească pe care tocmai o scosese din tabacherai verde din piele de şarpe, că doar era şarpe, şi zâmbea. Stătea pe un tron grozav, aurit de jur împrejur cu o coroană regală pe căpăţâna-i şerpească. Era impresionant. Se vedea de la distanţă că văzuse şi cunoscuse multe la viaţa lui. Era, carevasăzică un şarpe taare înţelept. Din acest motiv avea şi supuşi şi sclavi şi cadâne în preajmă. Imediat m-am înclinat în semn de respect şi cu vocea tremurândă de emoţie am grăit: — Permiteţi, stimate şarpe regesc de Italia, să fiu sluga buzelor voastre regeşti, să vă simt botul umed, să vă sorb, să vă înghit, să vă iau tot aerul din preajmă, şi-apoi în jet de flăcări mistuitoare de dor să mi-l torn în suflet?! Şarpele tuşi uşor şi, deşi dorea să pară indiferent la vorbele 123

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

mele, i se înroşiră puţin obrajii şerpeşti, iar ochii începură dansul spiralelor hipnotice. Urma să răspundă. Ştiind din experienţele mele anterioare că are obiceiul şerpesc, milenar, de a-mi sări la beregată, de data asta nu i-a mers, nu i-am mai dat prilejul să facă nicio mişcare către grumazul meu ca să-şi ducă la îndeplinire planu-i şerpesc, ci haţ!, eu am fost acela mai iute de braţe prinzându-l şi strângându-l cu putere la piept... a urmat o luptă scurtă a buzelor oarbe care văd mai bine decât orice ochi de şarpe sau de vulture, no. L-am ostoit. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un şarpe ostoit. Eu am văzut! Mi-a pus o labă şerpească în piept. A lăsat botul în jos, ruşinat parcă, şi-a scuturat coada roşie, s-a dat un pas înapoi, s-a re-aşezat pe tronu-i regesc şi a poruncit tuturor slujitorilor săi să plece. Rămaşi singuri, putu şi el, în sfârşit să scoată un ssunet, să vorbească. Cu vorba la mine dar cu ochii la copacii de pe aleea care-i străjuia împărăţia, zise: — Tu, omule şi rob al lui Dumnezeu, ai îndrăznit să mă săruţi, păcălindu-mi vigilenţa şi fiind mai iute decât miine, sss... Pentru asta eu, şarpe regesc de Italia te voi pedepsi pentru a doua oară. Îmi vei vedea sufletul! Asta va fi pedeapsa mea pentru ziua de azi. Zicând acestea, brusc îşi întoarse privirea spre mine şi mă ţintui locului cu spiralele ochilor săi hipnotici. Mă apucase o ameţeală dulce, asemenea somnului de după... Şarpele se ţinu de cuvânt şi începu detaşarea de trup. Un spectacol extraordinar avu loc atunci. Gheme de lumină multicolore explodau în mii de aşchii luminoase ca 124

GHEORGHE BURDUJAN

stelele în albastrul profund al cerului de noapte. Era fabulos! Se ridicase pe coadă şi într-un slow-dans şerpesc îşi lepăda pielea ca într-o ireală poveste. Ieşea la iveală, încetul cu încetul sufletul său. De o frumuseţe orbitoare, alb şi pur că-ţi era frică să mai respiri în preajma sa de teamă să nu-i maculezi aerul înconjurător. Îmi veniră în cap tot felul de asemănări, de amintiri şi comparaţii cum ar fi „Naşterea Afroditei din spuma mării”, dar nimic, niciuna dintre amintirile mele nu egala frumuseţea sufletului şerpesc din faţa mea. După ce detaşarea de trup încetă, sufletul acela minunat se aşeză cu sfială feciorelnică pe tronul regal. Era de acolo. Era făcut pentru el şi abia atunci am înţeles eu de ce şarpele de Italia şedea pe un tron împărătesc. Nu pentru el ca şarpe, cu trup de şarpe, ci pentru el ca suflet, suflet adevărat, neştiut, necunoscut de nimeni până atunci. — Mi-ai văzut sufletul, zise şi vorbele lui avu efectul a două palme date zdravăn peste ochii mei încă uimiţi, încă hipnotizaţi. Mi-ai văzut sufletul şi asta va fi pedeapsa mea pentru tine. Poate că acum nu înţelegi, nu îţi dai seama, dar va veni clipa când va trebui să pleci, să fii la distanţă enormă faţă de mine şi abia atunci sufletul meu te va domina şi te va supune. Am îngenuncheat tăcut. Mi-am lăsat capul în jos emoţionat. — Iertare mărite suflete, curat şi pur, fragil ca o păpădie... am vrut să mai bâigui eu multe dar m-am trezit luat pe sus de gardienii şarpelui-suflet şi aruncat în praful străzii de afară. Abia mă mai puteam ţine pe picioare. 125

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Vlăguit, stors de orice putere, m-am târât ca un şarpe umil până la maşină. Am plecat. A trecut ceva vreme de atunci. Sunt fericitul muritor care a avut ocazia rarisimă să vadă sufletul şarpelui de Italia. Nimeni nu-l cunoaşte! Duc această taină cu mine, cu fericirea acelui descoperitor de comori faraonice. Nu am văzut, de când trăiesc eu pe pământ, un suflet mai frumos. Credeţi-mă! Depun aici chezăşie viaţa mea, care nu-i de colo...

126

GHEORGHE BURDUJAN

II.5 ŞARPELE CU RUJ PE BOT ŞI CU MUSTĂŢI

Şarpele cu ruj pe bot şi cu mustăţi a fost un alt şarpe din viaţa mea. A ieşit din apă, din Dunăre. Într-o zi mi-am ridicat capetele peste marginea net-ului să privesc, cu aripa făcută streaşină la ochi, orizonturile îndepărtate ale universului feminin. Atunci l-am zărit. Stătea la marginea apei (în care privea precum Narcis). La umbră (e un fel de a spune - pentru că era o ceaţă totală). Sub o salcie crescândă oblic... Cred că mi-a simţit privirea, pentru că s-a întors fulgerător cu faţa la mine punându-şi în mişcare ochii ca două spirale. „Cine eşti tu? Nu vrei să mă iei la sânul tău?” bifurcă el vorbirea printre limbi. Era pentru prima dată când nu aveam răspuns. Aş fi vrut şi n-aş fi vrut. Simţeam că dacă-l iau la sân, de la el îmi poate veni şi sfârşitul, dar, în acelaşi timp, simţeam că dacă-l las voi suferi o pierdere şi-şi va găsi culcuş la sânul altuia. Mă vrăjeau mustăţile lui şi rujul din abundenţă de pe botu-i umed. Am încercat săl definesc Era o viperă mândră şi excesiv de orgolioasă. Mam lăsat înduplecat, am luat-o la sân. Imediat ce a dat de căldura sânului meu, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi scoată oglinda. S-a rujat din nou, şi-a aşezat şi netezit mustăţile - se gândea adesea că ar fi bine să şi le radă - şi 127

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

şi-a dat un rând de piele jos... Avea obiceiul ăsta de mai multă vreme. Lucra adesea la înfăţişare, în diferite ipostaze, crezându-se frumuseţea pământului. Pe mine mă interesa altceva: ceea ce are în cap acest şarpe atât de ciudat. Aşa că, la o cafea şi o ţigară, am conversat. Cu o labă sub bot, cu ţigara-ntre limbi, cu nişte ochelari mai mari decât toată căpăţâna, cu ochii hipnotici ţintă la mine, şarpele mă vrăji imediat. Era un amestec de maturitate, perversiune şi inocenţă. Un pericol public! Îmi spunea, şerpeşte, că-i sunt drag. Iar eu îi răspundeam, omeneşte, cu „te iubesc” spus la greu ca un puseu... Am început un dans şerpesc mimând iubirea în diverse faze. Ea, şarpe, avea un scop. Eu, prost, chiar o iubeam! Până într-o zi, când, simţind şi auzind şarpele-viperă un glas ancestral, haţ!, m-a muşcat injectându-şi veninul în beregata mea... Am căzut pe spate fulgerat. Când mi-am revenit din comă, vipera îşi luase demult tălpăşiţa. Văzuse ea un sân mai atrăgător, mai bogat, mai neînceput. Nici astăzi nu mi-e clar ce a văzut şarpele ăsta la mine şi ce a vrut de la viaţa mea... COMENTARII: S.M.P.: O fi cald și bine la sânul tău... dacă s-a aruncat șerpoaica iegzact și direct acolo! Burdujan Gheorghe - Ceva ce nu s-a mai pomenit. Nu vrei să faci o probă? S.M.P.: Te cred pe cuvânt! 128

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - Adică ţi-e frică? S.M.P.: Nu. Da' dacă-mi place și nu mai plec?! Dacă vezi un șarpe așa de frumos și îi mai și dai voie să ți se cuibărească la sân, trebuie să-ți asumi și riscurile aferente. Altminteri, cauți o șerpoaică cu cel mai roșu ruj pe bot și cu cele mai minunate mustăți... dar neveninoasă. Numai că nu e același lucru... gentiane2008: Oare ce-o fi înghițit șarpele ăsta, cu ruj și clopoței? Burdujan Gheorghe - Şarpele ăsta cu ruj pe bot şi cu mustăţi m-a înghiţit pe mine! gentiane2008: Cu ce-ar semăna desenul? Cu ce ar putea fi confundat, din prea multă grabă ori lipsă de atenție? Burdujan Gheorghe - Cu un pepene încornorat royalwolf77: Frumos spus. Am întâlnit și eu o viperă prin împrejurimi. Povestea ta se potrivește perfect realității mele. Diferența este că pe tine te-a mușcat și a plecat. Pe mine m-a mușcat, a plecat, a revenit și m-a mai mușcat o dată.... și să mai ai încredere în vipere. Acum folosesc „antiviperin”... știi ce bun este? Dar până nu-i tai capul nu vei scăpa... Burdujan Gheorghe - Îţi doresc succes. Întinde-i capcane, prinde-o şi harşt! capul jos cu paloşul. Şi ăia de casă sunt periculoşi că ţi se pot înfăşura, în timpul

129

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

somnului, în jurul gâtului şi te sufocă. Şarpele tot şarpe! Umblă după sufletul omului... royalwolf77: În sfârșit, am găsit un bărbat cu coloana vertebrală, care știe și vede adevărul. Așa am să fac. La timpul potrivit... harșt!!! numai că, din păcate vor exista și victime colaterale, dar, deh! așa-i în război... Burdujan Gheorghe - Victime colaterale întotdeauna sunt şi vor fi şi asta nu din cauza noastră, ci din cauza lor, pentru că au ele, viperele, grijă să bage în relaţia lor tot neamul şerpesc!

130

GHEORGHE BURDUJAN

III.1. ÎNTÂLNIREA

Eu sunt slujitorul (sau sclavul) cifrei trei. Trei încercări, trei greşeli iertate, trei drumuri, trei semne etc. Eram la Piatra Neamţ, în casa părintească. Îmi lingeam rănile după divorţ. Trăisem, vasăzică, experienţa unei căsătorii, experienţa unui tată tânăr, novice (cu un singur copil - băiat). Erau zile întregi în care nu făceam nimic altceva, decât să mă „vindec”… Atunci exploram împrejurimile oraşului. Drumul predilect (pe care-l parcurgeam) se desena prin parc, pe muntele Cârlomanu’, până sus de tot, pe un fel de platformă din piatră, deloc prietenoasă, de unde aveam posibilitatea să privesc, panoramic, întregul oraş, mai cu seama barajul şi lacul de acumulare al râului Bistriţa. Drumul de „Peste Vale” abia se putea zări, mai mult îl intuiam. Vedeam însă foarte clar dealul, precum coama unui leu care se adăpa în apa lacului de la baraj. Mă aşezam pe o piatră şi priveam. Priveam şi gândeam la ale mele. Aproape zilnic. Era joi când în centrul orașului, tocmai când traversam „Cărarea Leneşului” (dintre Teatrul Tineretului şi Hotel Ceahlăul), am zărit-o pentru prima dată. Ceva ca un șoc, ca un blocaj mental mă cuprinse, ceva asemănător cu reacția pe care o ai când în calea ta apare, dintr-o dată, un șarpe. Brusc îmi îngheţase sângele-n vene. M-am aşezat 133

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

instinctiv pe o bancă. O priveam uluit cum trece majestuos, fără să privească pe nimeni şi nimic în jur. Cred că dacă exista ceva pe lumea asta care să aibă un efect hipnotic, instantaneu asupra fiinţei mele, atunci ea era acel ceva. O priveam tâmp, dobitoc, hipnotizat. A trecut cu mers uşor, galeş (într-o pereche de pantaloni mulaţi pe coapse şi mult evazaţi la manşete) oprindu-se în faţa librăriei centrale. Privea, înclinându-şi capul împodobit dumnezeieşte de un păr ondulat şi lung, în vitrina cu cărţi. Astfel, am putut să „culeg” primele informaţii despre ea: 1. era inaccesibilă datorită frumuseţii sale ieşită din comun; 2. O interesau cărţile, ceea ce constituia premisa unei femei culte; 3. Era foarte tânără, cred că cel mult studentă (ulterior aveam să aflu că abia terminase prima treaptă de liceu - clasa a X-a). Trecea de pe un picior pe celălalt, în funcţie de cartea pe care o privea. Apoi alunecă, uşor, mai departe pe bulevardul Chimiei, până când dispăru din raza privirilor mele. Şocat încă, m-am ridicat cu greu de pe bancă intenţionând să-mi continui plimbarea către locul meu preferat de pe munte, fără măcar să-mi pot imagina că avea să urmeze a doua întâlnire cu EA…

134

GHEORGHE BURDUJAN

III.2. CORONIŢA Motto: Femeile foarte frumoase sunt la fel de singure precum sunt femeile foarte urâte. Pe vremea aceea nu cunoşteam acest adevăr pe care aveam să-l întâlnesc de nenumărate ori în viață. Pe vremea aceea eram temător şi fragil în faţa frumuseţii feminine. O respectam, o priveam cu umilinţă, mă dădeam deoparte, mă lipeam de ziduri din teama de a nu deranja femeia frumoasă care trecea… Nu mă consideram demn de frumuseţea lor. Eram bântuit de complexe… Aveam deja un început de calviţie şi purtam ochelari. Îmi era teamă să privesc o femeie în ochi (de atunci dezinteresul meu pentru forma şi culoarea ochilor unei femei)… Îmi continuam plimbarea (dominat de imaginea EI) pe traseul cunoscut: centru-parc-vârful muntelui-piatra pe care mă aşezam să privesc oraşul, lacul şi dealul ca o coamă de leu adăpându-se veşnic… Am stat cam o jumătate de oră apoi m-am întors cutreierat de o neliniște pe care nu mi-o puteam explica. Între centru şi parc trebuia să treci pe lângă Spitalul de Psihiatrie (pe stânga când te duci, pe dreapta la întoarcere). De fiecare dată îmi încetineam paşii în dreptul acestui spital (de obicei oamenii îl evitau, trecând pe 135

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

trotuarul celălalt). Mă fascina spectacolul care ţi se oferea privirii printre gratiile gardului dincolo de care aşa zişii „nebuni” îşi consumau destinul. În acea zi am procedat la fel. Lângă gard, un „nebun” meşterea cu migală o coroniţă din păpădii. M-am oprit să-l privesc cu atenţie. Mi-a rânjit. I-am zâmbit şi am vrut să plec mai departe. În aceeaşi secundă, cu coada ochiului drept, am zărit-O. Venea, în urma mea, dinspre parc către centrul oraşului. Nu trebuia s-o privesc în faţă ca să ştiu că este ea. Mi-am dat seama imediat, am simţit că este în preajma mea, după felul în care începuse să-mi reacţioneze organismul: nod în gât, respiraţie accelerată, transpirație rece, amețeală… Cu eforturi uriaşe, m-am urnit din loc, sprijinindu-mă, din când în când, de grilajul gardului. Am găsit o nişă în zidul clădirii unde se afla un telefon public. Am profitat, cu necesitate, punând mâna pe telefon. M-am prefăcut că bag o fisă, am dus telefonul la ureche, m-am sprijinit cu umărul stâng de zid, astfel încât să mă pot întoarce s-o privesc în voie. Ea se oprise. Stătea de vorbă cu „nebunul”. Îi zâmbea. Vorbea cu el zâmbind. Atât de frumos era zâmbetul ei de parcă însuşi soarele în miniatură poposise pe chipul său. La un moment dat „nebunul” îi întinde printre gratii coroniţa din păpădii. Cu multă gingăşie ea o luă şi şi-o aşeză, ca o regină la întronare, cu ambele mâini, pe creştet. Apoi, aşa „încoronată”, porni spre mine. Am început să tremur. Abia mai puteam ţine telefonul la ureche. Îmi aluneca din mână. Transpiraţie rece îmi umezise palmele. Cu un ultim efort am privit-o. Fix! Ea trecea şi nu se mai termina trecând, de parcă ar fi păşit pe 136

GHEORGHE BURDUJAN

o bandă rulantă, de parcă stătea pe loc mergând. Nicio clipă, nicio o fracţiune de secundă, nu şi-a îndreptat privirea către mine. A trecut de parcă eram una cu zidul, de parcă eram însuşi telefonul public care nu merită o mai mare atenţie decât ar merita un banal telefon public, într-o nişă de zid. Ca o prinţesă. Aşa a trecut, la nici o jumătate de metru, lăsând în urmă o puternică dâră de sexualitate divină... Eram terminat! Am stat cu telefonul acela în mână cred că vreo zece minute. Era a doua oară când o vedeam în acea zi, apărând de nicăieri. Era un semn care mi se dădea? Aveam deja câteva superstiţii bine înfipte în creier: cifra 13, şi cifra 3 erau primordiale. Mi-am zis: nu se poate, ăsta e un semn. Dacă îmi mai apare o dată în cale (deci a treia oară) va trebui să fiu erou, „să ies la bătaie”, să-mi încerc norocul, să-mi forţez destinul. Ceea ce avea să se şi întâmple…

137

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

III.3. CEASUL

Traversam, în acea vreme, „perioada mea de artă plastică”. Eram, carevasăzică, pictorul lui peşte prăjit şi expuneam trei lucrări de pictură în salonul Galeriilor de Artă din Piatra Neamţ (situate la parterul „blocului turn”), într-o expoziţie colectivă. Două tablouri de dimensiuni reduse („Autoportret” – influenţă Tonitza, şi „Jucătorul de şah” – influenţă Kandinsky), precum şi o lucrare de mari dimensiuni, un triptic (intitulată „Triptic nemţean” - stil personal, ca să zic așa). Am intrat la Galerii să-mi mai admir „opera”, să văd dacă sunt (şi câţi sunt) vizitatori, să citesc ce s-a mai scris în Cartea de Oaspeţi a expoziţiei. După ce am făcut un tur al salonului de artă, cam 15 minute, am ieşit cu gândul să mă îndrept spre casă. În faţa mea, la nici 10 metri, în aceeaşi direcţie de mers, îşi legăna coapsele EA. Am înlemnit cu gura căscată şi cu pasul în aer: ce mă fac? Intrasem în panică! Era a treia oară când îmi ieşea în cale în aceeași zi. Făcusem legământul cu mine însumi că dacă se va întâmpla acest lucru voi „trece la atac”, o voi aborda. Bine-bine, una e să zici asta în gând şi alta e să treci la fapte. Mergeam în spatele ei şi rumegam la gânduri în timp ce mă apropiam câte un pic. Cum să fac? Cum mama dracului să abordez o fată așa, pe stradă? Nu eram, nu sunt genul care fluieră după femei, nu abordez cu „hei, 138

GHEORGHE BURDUJAN

singurică, singurică” etc. În astfel de situaţii, soluţia, inspiraţia de moment era salvatoare pentru mine. Trebuia să găsesc ceva la ea, pe ea, de care să mă leg. Trebuia să fiu original, s-o fac, s-o oblig să mă privească, să-mi acorde atenţia ei zeiască, mie, muritorul şi viermele de rând care eram. În timp ce mă apropiam tot mai mult îi simţeam şi îi vedeam aura puternic luminoasă. Mă pătrundeam de acea dâră inconfundabilă de sexualitate ameţitoare pe care ea o lăsa în urma ei. Îşi mişca picioarele ca un foarfece uriaş pe inima mea făcând-o bucăţele. Braţele-i goale, marmoreene se legănau alene pe lângă trup. Mai aveam câţiva paşi şi ajungeam în dreptul ei. Atunci am văzut ceea ce avea să mă salveze: la încheietura mâinii stângi purta un ceas. Abia apăruseră în România acele ceasuri-cuarţ, numai că ea avea un ceas deosebit: masiv, în întregime negru, cu o brăţară metalică neagră şi un display negru. Era o raritate! Nu mai văzusem un asemenea ceas. Chiar mi-am pus întrebarea sincer: oare cum face ea să vadă cât e ora prin acel display negru? Asta era! Asta va fi vorba mea de „abordare” (am avut eu în acel moment revelaţia). Cu aceste cuvinte, cu această întrebare o voi „acosta”. Am tras aer în piept, am mai făcut trei paşi uriaşi, atât cât să ajung în dreptul ei pe stânga şi nici una, nici două, nici tu bună ziua, nici hei, nici salut, nici ce faci, ci pur şi simplu direct, fără introducere: „Şiiii, când vrei să vezi cât e ora cum faci”? S-a uitat la mine, mai întâi ca la un păduche, apoi a ridicat o sprânceană (că, adicăă, cum îmi permit eu s-o deranjez cu asemenea întrebări stupide), după care schiţând un uşor 139

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

zâmbet în colţul gurii, îşi ridică braţul, aşa ca şi când ai vrea să vezi cât e ora şi zise scurt: „Uite aşa!” Gata. Asta a fost tot. Asta-i tot? Cum adică să fie doar atât? (Îmi treceau gândurile şi întrebările cu viteza luminii prin căpăţâni.) Doar mi-a răspuns. Are glas. Mi-a arătat deschidere, atenţie, trebuie musai să continui cumva, cu ceva. Am întrebat tâmp: Şi dacă se strică ce faci? „Mi-l repară tata”. Şi dacă tata nu ştie? „Atunci probabil c-o să-l arunc.” Cu această ultimă replică din partea ei chiar că mi se blocase mintea. Ce mai puteam să întreb? Nimic! Aşa că am hotărât să devin serios şi să-i spun adevărul, de ce mi-am permis s-o deranjez. I-am spus povestea celor trei întâlniri, şi „aplecarea” mea pentru cifra trei care m-a determinat so abordez atât de stupid. A spus ceva de numerologie. Hopa, stai că e bine, mi-am zis. Hai s-o atrag pe un tărâm familiar mie: acela al psihologiei şi al phihanalizei. „Nu vrei să-ţi vorbesc despre tine?”, am întrebat. Pentru prima dată i-am atras atenţia cu adevărat şi m-a privit altfel, cu mai mult şi nedisimulat interes. Ba, chiar am zărit un uşor licăr în privirea ei. „Ba da, cum să nu. Chiar sunt curioasă ce ai putea să-mi spui” (veni răspunsul). Am început să mă simt în elementul meu şi până am ajuns în dreptul blocului în care locuia i-am vorbit într-una, făcând diverse conexiuni şi divagaţii cât mai interesante, cu incursiuni în filosofie şi literatură, că trebuia să mă dau şi eu mare într-un fel. În final am întrebat-o ce părere are despre tot ce i-am spus? „Nu ştiu. Cred că mă cunoşti de undeva; sau îl cunoşti pe tata. Nu ştiu ce să spun.” 140

GHEORGHE BURDUJAN

La despărţire mi-am exprimat dorinţa de o a o revedea. Mi-a dat numărul ei de telefon. Aşa avea să înceapă cel mai frumos lucru ce mi s-a întâmplat mie în viața asta de nimic.

141

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

III.4. SĂRUTUL

Cu numărul ei de telefon în posesie mă simţeam un om bogat, un favorizat de soartă. Îl strângeam cu putere mototolindu-l în buzunar. De parcă aş fi putut să-l scap, să-l pierd. Până acasă am zburat de fericire. Ajuns în mansarda mea, celebră pe atunci, am scos hârtia, am pus-o pe masă, am netezito frumos şi am privit-o fix vreo 5 minute nevenindu-mi să-mi cred ochilor: adică aveam în faţa mea numărul EI de telefon?! Nu cumva am halucinaţii? Nu cumva e o farsă pe care viaţa mio face din nou ca atâtea alte dăţi? Îmi puneam întrebări şi priveam hârtia ridată. Atât de insistent încât privirea mea trecu dincolo de ea, dincolo de birou, dincolo de tot ce mă înconjura până se adânci în măruntaiele pământului, acolo unde totul este fierbinte. Am conştientizat imediat: aveam febră. O febră de „percepţie” dacă pot s-o numesc aşa, adică aveam frisoane, de emoţie, fără temperatură. M-am întins în pat şi cu mâinile sub cap am început să privesc cerul de dincolo de tavan, închipuindu-mi-l foarte verde-albăstrui, ca ochii EI... Ce să fac? Cum să fac? Am numărul ei de telefon, o comoară! Este ca şi cum aşa avea-o pe ea aici, lângă mine, respirând acelaşi aer, cu capul rezemat de perna primitoare... Ce voi face mâine când o voi suna? Ce-i voi spune? Unde s-o invit? Unde să mergem? S-o duc sus pe vârful muntelui să privim oraşul? Da, cred că e cel mai bine. Sus pe munte. M-am hotărât. 142

GHEORGHE BURDUJAN

Astfel, cu aceste întrebări şi multe altele încă neclare, am adormit. Am avut un somn alb, fără vise, fără agitaţii. A doua zi, pe la ora 10 am ieşit şi m-am dus întins la primul telefon public pe care-l ştiam. Am sunat-o. Vocea ei era caldă şi plină de senzualitate. O modula în aşa fel încât mă excita până la erecţie. Era diferită. La telefon avea altă voce. I-am dat întâlnire. A venit păşind ca o gazelă veselă în pantaloni scurţi de blugi şi un tricou roşu sprijinit doar într-o bretea pe un singur umăr, lăsându-i celălalt umăr dezgolit. Fără sutien! Acesta a fost primul lucru pe care l-am remarcat, pentru că avea nişte sâni dumnezeieşti, cu sfârcurile evidente sub tricoul strâns-mulat. Mergeam şi discutam banalităţi, în timp ce fiinţele noastre se pândeau reciproc ştiind exact ceea ce dorea una de la cealaltă. O conduceam, şi ea se lăsa condusă, pe drumul către vârful muntelui. Cunoştea drumul. De multe ori şi ea vizita acel loc şi privea oraşul de sus. Am fost surprins să aflu asta. În preajma ei simţeam că încep să mă îndrăgostesc, dar o voce lăuntrică îmi şoptea cu insistenţă: „să nu faci prostia asta, că te va distruge. Tu nu trebuie să te îndrăgostești de ea!” Vocea lăuntrică avea dreptate. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu... Am ajuns. Ea, obosită, se aşeză pe terenul stâncos. Acolo, în locul acela viran, de unde priveam oraşul, nu exista nici un petec de iarbă. Stătea oarecum incomod, cu genunchii adunaţi la piept şi cu braţele înfăşurate în jurul lor. Îşi sprijini cu tandreţe bărbia de ei şi privea în tăcere oraşul. Eu o priveam pe ea. Era un vis! Ceea ce trăiam era ireal: eu în vârful muntelui cu cea mai frumoasă făptură pe care a generat-o pământul şi pe care eu o văzusem vreodată. Mă mişcam în jurul ei. Cum stătea aşa 143

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

nemişcată părea un tablou, o sculptură a marilor artişti. Gândul mă duse instantaneu la „Cuminţenia pământului” de Brâncuşi... „Stai jos” veni vocea ei pe neaşteptate, trezindu-mă din visare. „Nu te mai foi atât în jurul meu”. Nu stau. „Stai jos”! Nu stau, pentru că dacă stau jos s-ar putea să doresc să te sărut şi nu ştiu dacă şi tu doreşti lucrul acesta. „Stai, domnule, jos, o dată!” Îmi porunci ea pe un ton care nu mai permitea niciun fel de refuz. M-am executat cu supuşenie aşezându-mă lângă ea. Ne-am privit de aproape, ochi în ochi, ca doi vânători şi ca două prăzi în acelaşi timp. Cu atâta insistenţă de parcă am fi vrut să ne scoatem ochii cu privirea. Ne-am năpustit realmente unul asupra celuilalt într-un sărut rece şi fierbinte totodată, hămesiţi şi înfometaţi de prea multă aşteptare. Buzele ei răsfrânte, senzuale mă copleşeau. Era un sărut cu toată fiinţa. Întreaga mea existenţă se concentra într-un singur punct: buzele fragede, frământate, muşcate uşor, ale Adyei. Mâinile mele au început să caute bezmetice. Mi se oferea o băutură mortală: formele ei de zeiță. Mă lăsa să caut, să găsesc, în timp ce ne devoram reciproc. Până la un punct: ajunsesem prea adânc sub pantalonii ei scurţi: îi frământam, sălbatic, fesele. Cu blândeţe, mă opri. Am înţeles şi m-am retras uşor. Locul acela, oarecum deșertic, stâncos, a devenit, pentru mine (şi astăzi îl consider aşa), cel mai frumos loc de pe pământ!

144

GHEORGHE BURDUJAN

III.5. „AI GRIJĂ, DOMNULE!”

Îmi era jenă s-o duc la mine acasă, aşa, din prima, în „celebra” mansardă, sărăcăcios mobilată. Am mers, deci, acasă la fratele meu, când acesta era la serviciu. O rochiţă frumoasă, înflorată cu flori de câmp îi acoperea trupul minunat şi bun ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor. Era aburindă. În clipa aceea Adya era aburindă. Emoţia ne copleşea pe amândoi. Nu ştiu dacă am vorbit prea multe, cred că nu am vorbit deloc. Făceam cunoştinţă. Trupurile noastre făceau cunoştinţă şi pentru asta nu era nevoie de cuvinte, ci de mâini, de buze, de atingeri... Mai întâi sânii, ca două cupe imense, de o consistenţă ciudată: şi tari şi moi în acelaşi timp. În orice caz pufoşi ca nişte piersici uriaşe. Sfârcurile curioase gata să privească tot ce se întâmplă în jurul lor, roz-violacee, nu prea mari, dar erectili în milisecundă. Stătea întinsă pe pat, dezgolită până la brâu cu sânii uşor înclinaţi în lateral datorită mărimii şi consistenţei lor carnale. Mi-am petrecut genunchii de-o parte şi de alta a trupului său încordat. Mi-am dat cămaşa jos. Ne priveam. Goi până la brâu, am avut un moment de pauză gâfâită. Respiram sacadat cu icnete surde - până să ajungem acolo ne luptasem... Mâinile ei au început să se mişte uşor ca doi şerpi care se înalţă atunci când li se cântă. Mi s-au aşezat pe genunchi într-o continuă mişcare lentă cucerind 145

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

milimetru cu milimetru. Mâinile mele i-au ieşit în întâmpinare şi au început să le ghideze către centrul tuturor plăcerilor lumii. Eram erect de multă vreme. Strânsoarea jeanşi-lor în zona sexului devenise dureroasă. Ştia, ştia asta pentru că a vrut să mă ajute, să mă elibereze trăgând diabolic-parşiv-încet de fermoarul mare şi lat al pantalonilor. Zvâcni. Dintr-o dată eliberat, sexul îmi zvâcni cu putere în spaţiul liber dintre noi. Avu un balans nervos dat de mişcarea eliberatoare după care se linişti sub mângâierea mâinilor ei mici. Era foarte înţelegătoare faţă de nervozitatea lui, așa că îl luase în palme cu gingăşia cu care o mamă îşi ia şi-şi mângâie copilul... M-am aplecat şi am început să vorbesc cu sânii ei. Pe rând. Mai întâi cu sfârcul apoi cu sânul de-a-ntregul, mai întâi delicat apoi brutal, mai întâi cu dreptul apoi cu cel din stânga mea... Am avansat cu genunchii până sub braţele ei. Încă nu mi-o luase în gură, nu, asta se va întâmpla mult mai încolo. Nimeni nu-l învaţă pe om arta plăcerii, ea vine de la sine, din alfabetul lăuntric al fiinţei noastre tainice, nu trebuia să ştiu că doream nebuneşte să-i ating sânii cu sexul erect. Ştia, şi de data asta ştia pentru că îşi lua fiecare sân în căuşul palmelor şi-l oferea ca o ofrandă pe altarul dragostei, sexului meu orb care căuta, care găsea. Picături abundente de spermă umezea locul pe care ea îmi purta sexul în gesturi rotunde, alunecoase. Am coborât cu gura între sâni, apoi mai jos şi mai departe peste abdomenul ei piersicos în timp ce cu mâinile îi dezgoleam trupul întreg. Îmi venea în întâmpinare ridicând uşor un şold, apoi pe celălalt până se eliberă total de haine. I-am cules trupul cu 146

GHEORGHE BURDUJAN

braţele amândouă ca pe un dar fragil de mare preţ. Braţele ni s-au împletit: două perechi de aripi ale unor păsări uriaşe ce se zbat agonic. Doream să trecem unul prin celălalt şi nici nu mi-am dat seama cum am ajuns în poziţia s-o pătrund cu setea unui călător rătăcit în deşert... „Ai grijă, domnule!” veniră atunci primele ei cuvinte din ziua aceea. Am privit-o înspăimântat. Nu ştiam ce e, ce se întâmplase. Am înţeles imediat. Noi nu aveam nevoie de cuvinte, decât de puţine, de foarte puţine. Adya era fecioară! Am vrut să renunţ, dar ea m-a învăţat ce să fac, cum să fac să ne bucurăm de acea clipă uimitoare. Cu mâna. Da. Cu mâna o luă şi o introduse atât cât să n-o rănească. Am prins lecţia imediat şi am preluat eu sarcina. Prima noastră dragoste ţinând-o cu mâna. A fost minunat, a fost teribil când în final cu un jet perlat de flori i-am acoperit trupul întreg, ca o ploaie caldă de vară... Adya ştia cum se iubeşte bărbatul şi rodul fiinţei lui carnale căci după zvâcnetul meu final a început să-şi maseze trupul cu roua dragostei până ce aceasta dispăru definitiv intrându-i în piele. Povara îndumnezeirii prin iubire duceam cu noi pe drumul de întoarcere! Nu am rostit niciun cuvânt. Nu puteam spulbera acea vrajă, n-o puteam tulbura cu vulgara vorbire a vieţii diurne... Și „povestea noastră” abia începea…

147

GHEORGHE BURDUJAN

IV.1. CUVÂNTUL - DULCE ŞI AMAR

Fiinţa umană selectează în timp frumosul de urât şi reţine, de regulă, doar ceea ce este frumos, pentru că pentru a trăi omul are nevoie de frumuseţe întru hrana spirituală. Este o măsură de autoprotecţie. Acela/acea care se hrăneşte numai cu urâţenie și care secretă venin în cuvintele sale este sortit/ă vieţii subpământene. Nu trebuie să uităm nicio clipă că „la început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul” (scrie, pe undeva, în Biblie). Cuvântul ne reprezintă, el ne duce în lume, virtual şi real, el ne construieşte imaginea în orice fel de relaţie, oficială sau particulară. Vieţile noastre ar trebui să trăiască un timp al rostirii permanente, pentru că tăcerea ne este rezervată tuturor şi ne aşteaptă cu sete la capătul vieţii. Chiar dacă ne sunt „dulci şi amari” cuvintele, trebuie să le îmbrăţişăm cu drag pe toate. Pentru că toate fac parte din viaţa noastră. Iar viaţa nu este doar o fericire permanentă. COMENTARII: AZU_40: Știu că sună ca o tâmpenie... dar când am citit titlul... mi-a venit în minte pe moment, acea cafeluță dulce 151

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

și ușor amăruie, pe care o savurăm în fiecare dimineață. Poate, dacă nu avea această combinație, nu era atât de bună... Dar, tu te referi la cu totul altceva, la viață... Și viața e tot o combinație. Dacă n-ar fi și rău câteodată, n-am mai ști să ne bucurăm apoi de fericire... gentiane2008: Cuvintele trăiesc, prind rădăcini adânci, se înmulțesc... te pot îmbrăca atunci când ți-e frig, îți pot dezgoli sufletul, cât să i se vadă aripile; cuvintele te pot ține prizonier ori te pot elibera... dar există o vreme când cuvântul trebuie să știe să tacă... Pare că ai scris pentru mine acest text... mereu mi-am spus că important e doar ceea ce alegi să iei cu tine... din orice lucru întâmplat, de oriunde ai pleca... Nu ai de multe ori dreptul să decizi, dar ai dreptul să alegi ce iei cu tine. Și ajung la Nichita, același Nichita: „Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuși. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt.” Burdujan Gheorghe - Dragul de Nichita! Tu ce alegi să iei cu tine? gentiane2008: Eu greșesc uneori luând mai mult decât pot duce... dar în general iau cu mine ceea ce mă îmbogățește spiritual... ceea ce mă face să iubesc mai curând decât să urăsc. Burdujan Gheorghe - Nimeni nu ar putea să ia cu sine ceea ce urăşte, pentru că ar muri injectat de urâţenia răului. Şi da. Aşa e fiinţa umană: tentată să ia cu 152

GHEORGHE BURDUJAN

sine mai mult decât poate duce, mai mult decât strictul necesar. doar_o_șoaptă: Fericirea înveţi să o apreciezi atunci când eşti prima dată nefericit, când suferi. Frumuseţea o poţi percepe doar prin contrast cu urâtul. Toate fac parte din viaţa noastră. Dar în interiorul fiinţei noastre noi hotărâm ce anume cultivăm. Burdujan Gheorghe - Cultivi răul, nu te aştepta să răsară binele! LU_light: Cel ce se hrănește numai cu urâțenie, devine în cele din urmă urât, îmbătrânit de propriul suflet. Dacă te hrăneşti cu urâţenie, emani în jurul tău urâţenie. lavi_66: Dulcele este întotdeauna acolo unde este și amarul... Asta e dualitatea existenței...Cum am putea simți gustul dulcelui dacă nu am gusta amarul?!... Da, „viaţa nu este doar o fericire permanentă”, însă liniștea și lumina sunt în noi... trebuie doar să vrem să le găsim sau să le vedem...Viața are o valoare inestimabilă! Închizându-ne în noi, fără a dori să mai vedem propria lumină, distrugem tot în jurul nostru... pe noi înșine, sufletul... Burdujan Gheorghe - Ai dreptate. Dualitatea este necesară întru păstrarea echilibrului fiinţei. Binele este mult mai preţuit şi mai bine definit, după ce te-ai întâlnit cu răul.

153

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

psyche39: Nici nu cred c-ar fi posibil doar dulcele. Dar nici numai amar nu ar fi posibil. Eu cred că dacă ne-am propune, poate că ar fi posibil: și numai dulce și numai amar. Uneia îi poți supraviețui, alteia, nu. De ce alegem totuși să le combinăm? Până la urmă, lecția fiecăruia în viața asta este să învețe să fie bun. P.G.: Ce greu e să fii tu însuți! Ce dezamăgitor să ai așteptări. Burdujan Gheorghe - Nu e dezamăgitor să ai așteptări. Dezamăgitor este când așteptările nu sunt în consonanță cu expectanțele tale spirituale. A fi tu însuți este într-adevăr greu, dar tocmai asta construiește scara valorilor relațională. Cine reușește A FI (care înseamnă mult mai mult decât a exista...) își va crea cu siguranță adversități, dar va primi și binecuvântarea aprecierilor unor oameni deosebiți care știu să privească și, mai ales, să aleagă... P.G.: Și atunci, e mai bine să nu ai așteptări, pentru că e de rău când „așteptările tale nu sunt în consonanță cu expectațiile spiritului”. Mă gândesc acum că, cine știe cât de mult a ars și pe ce rug spiritul. Vorba lui Eminescu „pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?”. Trecând la celălalt subiect, fericit cel care trăiește în „A fi”! 154

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - Fiecare spirit arde pe rugul său, că e nobil, educat sau mai puțin nobil și mai puțin educat... P.G.: E foarte adevărat că fiecare arde pe rugul său, indiferent de „subțirimea” spiritului. Mi se pare că, în cazul dumneavoastră, „șerpii” v-au făcut să fiți un rug atât de aprins… Cuvântul!... Cum ne modelează, cum ne doare, cum ne învie, cum ne îmbolnăvește, cum ne face să vibrăm! Să ascultăm cuvintele din jurul nostru. Suntem bolnavi, obosiți de atâtea cuvinte bolnave, mincinoase. E nevoie de multe „burdujisme” ca să respirăm cuvinte tămăduitoare. Spun asta din cauza „greutății” literelor ce alcătuiesc numele: bur-du-jan. Se rostogolesc încet, ca o rocă pe o pantă nu prea abruptă.

155

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

156

GHEORGHE BURDUJAN

IV.2. VALOAREA ȘI DUHOAREA

Oare valoarea unui om îi justifică lui toate acţiunile? Îi putem suporta unui om valoros orice? Fie el şi genial? Am avut un schimb de opinii, pe această temă, a valorii, cu amicul meu. Îmi cerea să accept ca unul dintre prietenii lui să doarmă la mine, în pat cu mine. M-a cuprins revolta imediat. Cum adică în pat cu mine? Un bărbat străin în pat cu mine? Care mai şi miroase a transpiraţie, a tutun ieftin şi a ţuică de proastă calitate?! Dragul meu amic s-a supărat foarte şi a plusat argumentând: „Bă, dar ăsta e o mare valoare. Este unul dintre poeţii de clasă ai generaţiei noastre!” Şi ce are una cu alta? I-am răspuns. Ce are valoarea cu duhoarea pe care o emană? Adică, vrei să spui, mi-a replicat el, că dacă ar veni acum Eminescu la tine şi i-ar mirosi picioarele, tu nu l-ai primi să doarmă în pat cu tine? Exact! I-am răspuns. Nu l-aş primi să doarmă în pat cu mine. Nu trebuie să amestecăm planurile. Eminescu este Eminescu şi-l admir ca pe cel mai mare poet pe care l-a dat naţiunea română. Este unul dintre geniile literaturii universale. Dar atât! În plan uman, real şi imediat, ca bărbat căruia i-ar mirosi picioarele, eu nu l-aş accepta lângă mine. Și-apoi ce garanții am eu că prietenul tău va fi un alt Eminescu?... Eu cred că valoarea în sine, reală sau închipuită, nu e suficientă dacă nu e însoţită şi de respectul faţă de 157

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

propria ta persoană, pentru a-ţi fi acceptată apropierea de cineva. Dacă vrei să fii valoros şi doar atât, neglijându-ţi corpul şi renunţând la igiena intimă, personală, obişnuieşte-te cu gândul că societatea în care trăiești te va respinge de multe ori și în felurite moduri... COMENTARII: zi_de_toamnă: Aceeași părere o am eu despre Păunescu - îl iubesc ca poet, dar ca om îmi displace. Burdujan Gheorghe - No, şi atunci cum îi judecăm pe oameni? După valoare sau după omenescul din ei? abstract_painting: Mda! Mi-am amintit de Pusher. „Îmi era frig, tare frig, ploua și totul mirosea a umezeală. La marginea gării o bătrânică mi-a dat cartonul ei plin de urină și lacrimi. Mi-a fost ultimul somn... cel mai minunat somn!” Deci, dacă ai fi știut că ultima zi din viața lui este patul tău, de ce tu nu ai ales să dormi pe jos? Burdujan Gheorghe - Iată o întrebare care deschide o altă idee. Deci, dacă aş fi ştiut sau dacă ar fi venit Eminescu. Dacă acestea ar fi devenit realități, cu siguranţă că eu m-aş fi comportat altfel. La nivel mental însă, creierul omului procesează şi procedează autoprotector: el îţi protejează fiinţa întru confortul ei imediat. Şi cum „imediat-ul” era mirosul real, concret, de lângă mine, nu se mai punea 158

GHEORGHE BURDUJAN

problema marelui Eminescu, în faţa căruia/şi pentru care eu aş fi dormit și afară în ploaie, pe ger, oferindu-i patul meu și tot confortul. gentiane2008: Îi pot recunoaște unui om genialitatea dar nu-i pot scuza comportamentul. Poate de asta, de multe ori, separ geniul pentru a mă înclina în fața valorii și las omul să fie om în lumea lui plină de defecte. Fiecare cu penitența lui... L.T.C.: Să primești în casa ta pe cineva care are nevoie de ajutorul tău, e dovadă că ești om! Îi poți oferi o baie caldă, o farfurie cu mâncare și un pat curat! Nu e musai să doarmă în același pat cu tine! În orice casă e loc pentru un prieten aflat în nevoie! Burdujan Gheorghe - Și dacă nu ai decât un pat, în care dormi tu, iar acel om miroase a băutură proastă, a țigări și a transpirație, îl accepți în patul tău? Omul nu avea nevoie de ajutorul meu. Venea de la cârciumă. Eu știu să acord un ajutor! Și mai știu să îmi dau seama cine are nevoie reală de ajutor. De ce nu l-a luat prietenul meu la el acasă aducându-l, în schimb, la mine, e o altă poveste... L.T.C.: Nu se știe niciodată dacă într-o zi nu vei fi tu acel om care are nevoie de ajutorul cuiva! Burdujan Gheorghe - Una-i una, alta-i alta... C.I.: Ce are aia cu prefectura?! Valoarea intelectuală nu e dată de curățenia trupească. De, boemii sunt boemi! Am 159

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

trăit mult în mediul artistic, mai ales cel plastic și literar, îi iubesc pe toți dar nu m-aș culca cu ei… Burdujan Gheorghe - Despre asta-i vorba: a te culca în același pat cu ei. Beți, duhnind a tutun ieftin și a transpirație... Mă înclin în fața geniilor. Geniul e un fel de Dumnezeu, dar un om, despre care amicul tău spune că e o valoare, venind din crâșmă și nespălat de săptămâni nu mă poate scoate din patul și din casa mea pe motiv că e valoros, după spusele altuia… Genialitatea, valoarea sunt ca vinul: trebuie să fie vechi ca să fie bun. Astea se probează în timp... Nu ai nicio garanție că acel om, zis valoros, nu e doar un banal bețiv cu apucături artistice...

160

GHEORGHE BURDUJAN

IV.3. SINCERITATE? PÂNĂ UNDE?

E bine sau nu să fii sincer? Când pun această întrebare mă refer la sinceritatea absolută, totală, nu la acel soi de sinceritate leşioasă, surogat de sinceritate, sinceritatea pe jumătate. Nu mă refer nici la sinceritatea prin omisiune, ci la acea sinceritate spusă pe gură, cu voce tare şi cu asumarea tuturor riscurilor care decurg de aici. Pentru că sinceritatea absolută implică şi riscuri ce pot duce uneori la adevărate drame. Într-o căsnicie, de pildă, intervine, la un moment dat, o cotitură de esenţă: unul dintre protagonişti se îndrăgosteşte de altcineva, îşi înşală partenerul/partenera. Cum e mai bine în astfel de situaţie? Să fie sincer până la durere şi să-i spună tovarăşului/tovarăşei de viaţă adevărul sau e mai bine să-l ascundă? Odată adevărul spus poate duce la două variante: 1. ruperea căsătoriei şi 2. cimentarea ei. Câţi dintre noi pot accepta adevărul celuilalt împăcându-se cu ideea, iertându-l/o? Până unde poţi merge cu sinceritatea faţă de aproapele tău? Iată un dialog extrem de plauzibil „- Mă mai iubeşti? - Nu, dar continui să te respect. - Iubeşti pe altcineva? - Da. M-am îndrăgostit de altcineva! - M-ai înşelat, te-ai culcat cu el/ea? - Da, am făcut-o! - Şi cum e la pat? Mai bun/ă decât mine?” etc. De aici răspunsurile diferă de la caz la caz. Putem accepta acest rol (fie al celui 161

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

înşelat, fie al celui care înşală)? Putem fi sinceri până la capăt? Sau începem să ne codim atunci când întrebările ne încolţesc. Sau, din exces de sinceritate, începem să dăm amănunte de genul: „o are aşa şi aşa, am făcut poziţia aia, mi-a luat-o în gură, mi-a dat limbi”, etc. etc. Toată bucătăria. Până unde poate merge sinceritatea în iubire şi cât de mult din sinceritatea celuilalt suntem noi pregătiţi să suportăm? Personal, mi-a fost dat să trăiesc zilele acestea o mare deziluzie: m-am despărţit de cel mai bun prieten. Am fost prieteni vreo 35 de ani. Îl ştiu de pe vremea când făcea liceul. Un băiat foarte cult şi talentat. Un mare poet al generaţiei mele. S-a supărat pe mine pentru că l-am întrebat „Bă, eşti online?”, el adresându-mi-se cu „Domnule”. Supărarea lui m-a supărat pe mine. Într-atât de mult încât mi-am amintit momentul lui de sinceritate totală (făceam, uneori astfel de „şedinţe de sinceritate”). În ce a constat aceasta? Mulţi dintre voi ştiu, intuiesc sau au citit despre ceea ce a însemnat Securitatea în vechiul regim. Nu era o joacă. Securitatea îţi putea curma destinul, chiar viaţa. Te putea ridica de pe stradă pentru totdeauna fără ca cineva să ştie ceva. Te putea ucide la propriu, ceea ce s-a şi întâmplat cu mulţi oameni de valoare ai acestei ţări. Ei bine, prietenul meu cel mai bun a fost turnător la Securitate. Nevoia, necazurile l-or fi îndemnat la acest gest reprobabil. Numai că el ne-a turnat (și) pe noi, cei mai buni prieteni, prieteni din copilărie. Am mâncat o pâine împreună, am dezbătut întreaga istorie a literaturii şi artelor universale, am devenit împreună, am fost patru 162

GHEORGHE BURDUJAN

„prieteni la toartă”, nedespărțiți carevasăzică. Eu nu am avut de pătimit, dar unul dintre noi a făcut puşcărie, la propriu, din cauza unei poezii! Şi el, ca şi mine, l-a iertat pe amicul nostru. Cum am aflat? După Revoluţia din 1989, ne-a chemat la el acasă şi, pur şi simplu, ne-a spus: „Bă, eu vam turnat la securitate. Faceţi ce vreţi. Îmi mai sunteţi sau nu îmi mai sunteţi prieteni?” Primul şoc l-am luat în plin. Apoi l-am iertat amândoi, pentru că a fost sincer. Acum, judecând la rece, stau şi mă întreb cum de am putut să-l iert? Cum de am putut să mai continui o prietenie cu un om fără coloană vertebrală, cu un om care ne-a sacrificat pe noi, cei mai buni prieteni, pentru bunăstarea lui materială? Sinceritatea lui a fost benefică sau nu? Am fost eu pregătit să primesc un asemenea act de sinceritate? Iată, viaţa, îmi demonstrează că nu. Cred că aş fi preferat să nu aflu niciodată. Sufletul îmi este greu. Tristeţea şi sila mă cuprind la gândul că aş fi putut să fiu un puşcăriaş din cauza unui om de cârpă, fiţos nevoie mare care, iată, acum se supără pe mine pentru că i-am spus „Bă”! în loc să-i spun „Domnule”! Şi uite aşa, lucrurile mărunte scot din fiinţa noastră cele mai grozave trăiri. COMENTARII: Emmy_blue: E de preferat sinceritatea, oricât de mult ar răni ea, decât ascunderea adevărului. 163

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Sinceritatea este singura pe care poți clădi iar, altfel minciuna va eroda orice ai încerca. Burdujan Gheorghe - Există situaţii în care sinceritatea noastră este percepută de către celălalt/cealaltă ca fiind minciună. Ce te faci atunci? Ce ai face tu? Emmy_blue: Există și astfel de momente când nimic nu pare adevărat, totul ține de răbdare și de capacitatea de a-l înțelege pe celălalt. gentiane2008: Nu e suficient să fii sincer, adică să-ți mărturisești greșelile! Dacă vrei să schimbi ceva trebuie să înțelegi că ai greșit; și dacă nu mai poți repara nimic măcar să înveți din lecția sincerității și să încerci să te corectezi! Un ticălos sincer rămâne tot un ticălos! Eu îmi aleg cuvintele atunci când sinceritatea mea știu că va afecta, dar prefer adevărul. Ca orice om am spus și jumătăți de adevăr...

164

GHEORGHE BURDUJAN

IV.4. POATE CHIPUL SĂ REZOLVE TOTUL?

Mă întreabă un amic: „Tu eşti bărbat adevărat”? Zic: daaa! El: dar ştii ce înseamnă un bărbat adevărat? Eu: depinde ce înţelegi tu prin asta. Zice: uite, un bărbat adevărat este acela care la orice oră din zi şi din noapte poate să „rezolve” o femeie. Zic: serios??? Zice: da, adică merge pe stradă, pune mâna pe prima femeie care-i iese în cale, o trage într-un loc ferit şi o rezolvă. Zic: bă, tu nu te referi acilea-şa-ia la bărbatul adevărat, tu te referi p-acilea la un taure sau la un harmăsariu. Am văzut eu cu ochii mei asta, când am locuit temporar chiar lângă o staţiune de montă. Existau acolo patru tauri fioroşi. Erau legaţi cu lanţuri de belciugele din nas. Extrem de periculoşi. Venea săteanul cu vaca la montă. Era scos un taur din grajd şi ăsta nici una, nici două, hop în spatele vacii. Crezi tu că o mai analiza taurul pe vacă? Dacă e frumoasă, dacă e stilată, rujată, epilată şi aranjată? Dacă a citit vreo carte, dacă e cultă, spiritualizată, dacă are simţul umorului la ea? Nu! Nu-l interesa pe el decât o singură chestie: gaura. Zice: atunci să nu mai spui că eşti un bărbat adevărat! Dialogul nu este lipsit de noimă. Pentru mine foarte important la o femeie nu este chipul său, ci trupul. Dacă trupul ei nu trezeşte bărbatul din mine, poate să fie frumuseţea pământului. Mă gândesc acum la Angelina 165

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Jolie şi la Meg Ryan. Au un chip îngeresc, dar un trup de parcă ar fi scăpat acum dintr-un lagăr nazist. Pe mine mă lasă rece ambele, ca femei. Angelina nici ca actriţă nu-mi place, în schimb pe Meg o ador atunci când joacă într-un film. Din acest motiv eu nu-i înţeleg pe musulmani. Cum se pot ei căsători cu o femeie căreia nu-i vezi decât chipul, decât ochii, fără să-i ştii/cunoşti trupul? Ştiu că sunt, că par a fi un ciudat, dar, cel puţin n-o ascund, ci spun în gura mare: o femeie, ca femeie, trebuie să aibă trup, iar o iubită, posibil soţie, pe lângă trup ar fi bine să aibă şi spirit. Chipul femeii nu mă interesează, poate să fie oricum!

166

GHEORGHE BURDUJAN

IV.5. NUFĂRUL LUI BLAGA

Lucian Blaga spune, foarte frumos, că „numai în lacuri cu nămol la fund cresc nuferi!” Ceea ce ar însemna că în apele limpezi, cristaline, stătătoare (deşi nu prea exista aşa ceva) cresc doar bălării. Este evident, metafora lui Blaga bate mult mai departe. Şi anume ea vizează frumuseţea şi caracterul fiinţei umane. Dar cum s-ar putea traduce şi aplica aceasta la o fiinţă umană? Privind un om în structura lui unitară, ce ai putea spune, din întregul său, că este „nufărul” şi ce anume „nămolul”? Sigur, cea mai lesnicioasă interpretare ar fi aceea că un om urât fizic ascunde un suflet frumos. Dar, este, sută la sută, valabilă această teoremă? În cazul ăsta ar rezulta că „nămolul” este chipul, înfăţişarea fizică a omului, iar nufărul ar fi interiorul său. Deci, oarecum invers. Nufărul este depistabil cu vederea, el nu este o perlă pe care o găseşti răscolind adâncurile. Deci, la contactul vizual vezi „nămolul” şi este greşit să tragi concluzia că, sigur, în adâncuri vei găsi un nufăr. Pentru că am văzut oameni atât de acriţi de viaţă şi atât de complexaţi de propria lor urâţenie încât până şi sufletul şi l-au schimonosit. Sunt urâţi nu numai la trup, ci şi la suflet. Părerea mea este că, mai degrabă, în ceea ce priveşte omul, ar trebui să privim lucrurile în sens invers: 167

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

un trup frumos, un chip frumos ascunde mai totdeauna un caracter îndoielnic, tainiţe ascunse sub lacăte ca într-o cutie a Pandorei. Dacă ceva anume, dacă cineva anume, provoacă deschiderea acelei cutii vor ieşi la iveală adevăraţi monştri caracteriali, comportamentali. La ce-i mai foloseşte acelui om frumuseţea fizică dacă el însuşi şio anulează prin ceea ce este cu adevărat în structura lui intimă? În cazul acesta „nufărul” nu mai are „nămolul” necesar pentru a se dezvolta într-o frumuseţe armonioasă. Există, desigur, excepţii! Nu generalizez. Din acest motiv, „nuferii” sunt flori atât de rar întâlnite. Ca şi singuratica şi sălbatica, în frumuseţea ei, Floare de Colţ!

168

GHEORGHE BURDUJAN

IV.6. NERVII ŞI BEŢIA

Nu există scuză mai lipsită de responsabilitate, atunci când îi faci rău cuiva, decât să-i spui: „Ştii, am fost beat/ă şi nu am ştiut ce fac” sau „am fost nervos/oasă şi nu mi-am dat seama ce spun. Am spus-o la nervi”. Cuvinte şi fapte grele se întâmplă la beţie şi la nervi. Atât de grele încât ele pot distruge, pot arunca în aer echilibrul şi armonia unei familii, planul de viitor al unei perechi îndrăgostite. „Beţivul” sau „nervosul” îşi închipuie că dacă va invoca iertarea faţă de aceste două carenţe comportamentale va trebui, automat să fie iertat pentru derapajele sale verbale şi gestuale. Şi într-un caz şi în celălalt pot interveni simulări ale iertării din partea celui lezat, dar niciodată o iertare absolută, totală. Pentru că el va ierta pentru a salva aparențele, pentru a detensiona conflictul, dar, cu siguranţă, nu va uita. Va înţelege, poate, dar nu va uita. Şi cum oare ar putea uita dacă „beţivul”, să zicem, răneşte fizic (sunt bărbaţi-animale care-şi bat soţiile, iubitele, amantele, copiii - invocând apoi scuza: „am fost beat şi nu am ştiut ce fac”) şi cel rănit rămâne cu o cicatrice vizibilă pe faţă, pe corp pentru tot restul vieţii. Beţia trece. Semnul violenţei sale va rămâne. La fel stau lucrurile și în cazul celui nervos, care aruncă partenerului de suflet cuvinte grele, jignitoare, descalificatoare, 169

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

înjositoare, menite a-l minimaliza, a-i scădea valoarea şi preţuirea până la desfiinţarea lor. Scuza lui ulterioară va fi: „ştii, am fost nervos şi nu m-am putut controla”, iar partenerul de viață trebuie să-l/s-o ierte. Oare trebuie? Cât de productivă este iertarea în astfel de situaţii? Cuvântul poate răni mult mai greu decât lama unui cuţit. Nu doar sensibilii pot simţi asta. Dacă o rană fizică se poate vindeca, la o adică, rana din suflet niciodată. Rămâne vie, sângerândă, generatoare de suferinţă perpetuă... Viața lângă un astfel de individ sau individă devine, dacă le ierți aceste păcate, un compromis perpetuu! COMENTARII: AZU_40 : Mare dreptate ai. Știi, omul beat care face rău și se scuză apoi... de ce nu-și face sieși rău, atunci când e băut? De ce nu se dă el cu capul de pereți și dă pe altul? Sau cel nervos, care spune lucruri cumplite, nu mai e rațional în acel moment? Atunci să facă un consult de specialitate... Burdujan Gheorghe - Îmi şi imaginez un beţiv cum se bate de unul singur cărându-şi la palme şi pumni, că deh!, cu picioarele e mai greu… Doar_o_privire: Am avut un profesor de matematică în liceu, o capacitate, l-a distrus băutura. Când era treaz era pâinea lui Dumnezeu, spiritual, deştept foc, orele nu erau doar 170

GHEORGHE BURDUJAN

matematică, îmi amintesc, întotdeauna, cu mult drag şi mult respect de dumnealui. Ştiam că e alcoolic dar nu miam imaginat şi monstrul în care se transforma. Soţia, profesoară de biologie, alt liceu. Ne-am întâlnit acum mai mulţi ani în urmă în casa unei cunoştinţe şi din vorbă în vorba i-am mărturisit respectul meu pentru domnul profesor, decedat destul de tânăr, la vreo 4 ani de la terminarea liceului. Mi-a dărâmat un mit... băutura îl transforma... şi nu mi-a venit să cred că discutăm despre aceeaşi persoană. Ea povestea de parcă vorbea de viaţa altuia, cu o resemnare cum rar mi-a fost dat să văd, în vreme ce pe mine se înfiora carnea şi ochii îmi jucau în lacrimi... nici nu ştiu pentru care dintre ei. Şi totuşi ea-l iubise enorm, se simţea asta în glasul ei, dincolo de durerea cu care povestea: „aşa era uneori dar în rest era... el”. Cât trebuie să iubeşti ca să accepţi? O întrebare foarte grea. Cred că nu e vorba numai de iubire. Există şi alte motive. Trecuseră ani şi privirea ei exprima dragoste, blândeţe, o legătură specială... şi acum peste ani tind s-o înţeleg... alcoolismul e o boală. Și poate se simţea vinovată că nu l-a putut ajuta. Nu există tipare pentru ceea ce simţim. Burdujan Gheorghe - Şi eu cunosc un profesor excepţional, dar un beţiv notoriu. Soţia, nu o dată, îl culegea de prin şanţuri. În rest este profesor emerit, reprezentativ pentru intelectualitatea română. Viaţă de familie nu mai au de multă vreme şi totuşi locuiesc împreună. Ea nu a avut şi nu are de gând să divorţeze. O fi vorba de iubire? 171

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Sunt situaţii în viaţă când trebuie să ierţi, să faci compromisuri, dar nu poţi uita rănile produse de cuvinte şi/sau de gesturile violente generate de beţie. Nu e o fericire şi nu aş vrea să fiu în situaţia acelora care iartă şi continuă o relaţie denaturată. Pentru că oamenii sunt slabi. Şi pentru că în relaţia respectivă au apărut obligaţii. De exemplu copii, moşteniri, bunuri materiale dobândite în comun etc. etc. gentiane2008: Cine a lovit o va mai face. Bunica mea, avea o vorbă: „înainte să te măriți, îmbată-l, dacă în starea aia nu devine agresiv, poți să-l iei de bărbat, că altele mai poți ierta”. aeraolf_artsabla: Interesant cum se pasează responsabilitatea înspre starea de tensiune și/sau înspre alcoolemia din sânge, când de fapt astea două ne accentuează personalitatea și/sau scot la iveală ceea ce altfel cenzurăm pentru că ne pasă de tot felul de reguli de conduită, bun simț, imagine etc. Burdujan Gheorghe - Starea de nervi este tot un fel de beţie necontrolată. Şi ştii cum se spune: „În vin e adevărul”. Adevăratul caracter al omului la beţie şi la nervi se cunoaşte. Şi, mai nou, la o partidă de şah...

172

GHEORGHE BURDUJAN

IV.7. ÎNCREDEREA

Nici iubirea declarată, nici respectul afişat, nici gesturile de bunăvoinţă (mai mult sau mai puţin teatrale), nici jurămintele, aş zice că nimic nu e mai de preţ într-o relaţie decât încrederea. Încrederea reciprocă! În momentul în care viermele îndoielii a pătruns între cei doi, iar unul sau celălalt începe să pună sub semnul întrebării sinceritatea celuilalt, se duce naibii toată şandramaua construită cu atâta migală, cu atâta risipă de suflet, cu atâta dăruire sinceră neumbrită de microbul minciunii. Dacă încredere nu e, nimic nu e! (parafrază după Apostolul Pavel). Din punctul meu de vedere, încrederea este mai presus decât iubirea. Stă la baza şi este temelia oricărei construcţii relaţionale. Fie prietenie, iubire sau căsnicie. Nimic nu se poate construi sub aspectul legăturilor și comunicării interumane, fără încredere. Iubirea adevărată se aşează durabil pe încredere. Altfel nu e decât o simplă aventură! COMENTARII: ganduri_hoinare: Despre ce vorbim? Despre poezia încrederii sau despre sentimentul ăsta? Încrederea pe care o am pentru un om nu provine din neant, nu vine din imaginația mea, 173

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

are legătură cu comportamentul celuilalt și ea este fluctuantă în timp… Burdujan Gheorghe - Ce e aia „poezia încrederii”? Capitalul de încredere nu are legătură cu celălalt, ci are legătură cu mine, cu principiile mele. Ţine de comportamentul meu. Eu decid să acord tuturor un capital de încredere de la prima vedere. Apoi, faptul că acesta scade sau creşte depinde, abia atunci, de comportamentul celuilalt. ganduri_hoinare: A face poezie despre ceva, înseamnă a înfrumuseța în mod intenționat, a vorbi cu încântare, a dramatiza... Șimi pare că despre încredere, despre adevăr, despre cinste, despre sinceritate se poate discuta mult și bine în modul acesta-poetic… gentiane2008: Încrederea e temelia! și nu mă refer numai la relația bărbat-femeie. Aș spune că de multe ori credităm cu încredere oamenii până în ziua în care faptele lor contrazic vorbele. Cert e că odată pierdută încrederea sunt puține șanse să mai salvăm ceva. Eu plec la drum cu încredere. Pur și simplu vreau să cred în oameni și în cuvintele lor. Și o fac până în momentul în care faptele lor sunt în neconcordanță cu cuvintele. Atunci totul se dărâmă. M-am gândit mult dacă, după ce am simțit cum taie în propria-mi piele neîncrederea, mai pot continua. Nu mi-am dat răspunsul clar, căci încă mă mai surprind verificându-mi din când în 174

GHEORGHE BURDUJAN

când „armura”și inspectând teritoriile să mă asigur că totul e ok. Deși pe de altă parte deschid singură toate porțile. Știu însă că merită să te lupți cu tine, pentru oamenii care te-au făcut fericit(ă), pentru oamenii care au adus o minune în viața ta, chiar daca minunile țin... câte zile (ani) or ține... Iar încrederea este prima dovadă de iubire sănătoasă. daniri70: Știi cum le explic copiilor mei cum am eu încredere în ei? Spunându-le să-şi imagineze un cerc în jurul lor, în care se simt liberi. Acela este cercul încrederii. Dacă ajung să strângă acel cerc, puţin câte puţin sau dintr-odată - prin minciună şi celelalte de resort - practic ajung proprii lor prizonieri, iar încrederea este strangulată, anihilată, pierdută. A avea încredere şi a fi de încredere îţi conferă libertatea de a fi tu însuţi în relaţionarea respectivă, de orice tip este ea, respirând libertatea asta pe deplin. Burdujan Gheorghe - Nu faci bine. A-i băga întrun cerc (ca idee) înseamnă a le limita capacitatea de a gândi liber, în orice direcţie vor voi şi sub orice formă ar putea căpăta în capul lor încrederea, înseamnă a-i condiţiona (printr-o formă geometrică bine definită) de ideea că încrederea este cuantificabilă. Or, din punctul meu de vedere, încrederea în celălalt este un act voluntar şi necondiţionat. „Am avut încredere în tine, acum nu mai am”, poţi spune. Nu pot afirma că „mai am un pic de încredere sau că încrederea mea s-a umflat peste măsură”. 175

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Tu nu le oferi alternativă copiilor. Dacă încrederea lor are tendinţa de a se expanda? Tu le vorbeşti doar de strângerea cercului, nu şi de expandarea lui. Încrederea nu înseamnă numai libertatea de a fi tu însuţi, deşi acest lucru este extrem de important într-o relaţie. Înseamnă cam totul, relaţia însăşi. daniri70: Eram sigură că începi nu numai să priveşti întocmai ceea ce am spus, dar că şi critici. Pe scurt, la noi a funcţionat - cu tot cu expandarea aia, cu tot cu invocarea celei mai perfecte forme geometrice, care este cercul. În altă ordine de idei, dacă-ţi spun, de pildă, că pentru mine acum, la etapa asta de vârstă, timpul este rotund – așa în formă de cerc - ce-ar presupune, ha!? Încrederea, fie în tine, fie în celălalt, chiar te face să fii tu însuţi; alături de bunătate, frumuseţe şi altele, pe care eu le consider native, îţi conferă exact libertatea aia de care aminteam - de a fi fericit, de a fi împlinit, de a iubi, ş.a.m.d. Evident că pornind de la premizele astea, relaţionarea aia capătă sens. (Tu te-ai calat doar pe partea asta şi mai puţin spre deloc pe încrederea de sine; au aceeaşi esenţă.) Burdujan Gheorghe - Nu mă îndoiesc că a funcţionat şi că poate funcţiona orice formă de aparent joc ce poate ascunde una dintre esenţele existenţiale. Orice convenţie poate ajuta în educaţie... cherry122: Ofer încredere necondiționat, oricui... da', Doamne ferește să mi-o înșeli, că te-ai cufurit în cristelniță! De asta îmi și număr prietenii pe degete… Mă străduiesc la randu' 176

GHEORGHE BURDUJAN

meu să mă ridic la nivelul încrederii ce mi se oferă. Oricât de copilăroasă și copilă sunt, apelez la toată luciditatea mea în relațiile cu oamenii. 54ANNA: Iubirea fără încredere e cea mai grea tortură posibilă. aeraolf_artsabla: Carența asta de încredere în celălalt nu e cauzată neapărat de celălalt. Tot eu, cel (cea) cuprinsă de îndoială sunt responsabilă de ea. Burdujan Gheorghe - E discutabil. În ce măsură sunt eu responsabil dacă celălalt îmi înşeală încrederea? Când încrederea a existat în cantităţi egale şi reciproce se presupune că cei doi şi-au evaluat capacităţile de a cultiva încrederea reciprocă. Atunci când apare fisura, responsabilitatea aparţine aceluia care a făcut primul pas întru distrugerea echilibrului. aeraolf_artsabla: Da, e o discuție așa de lungă precum „care a fost primul, oul sau găina?” Poate eu am ceva sechele din copilărie sau de mai târziu și trăiesc cu acea frică în subconștient că mă va înșela cândva, că mă va dezamăgi. Sau poate eu nu am suficientă încredere în mine și mi se pare că aș fi „înșelabilă”. Sau poate, pur și simplu nu mi-am acordat timp să te cunosc și te-am creditat cu mai mult decât erai chiar tu dispus să primești. Burdujan Gheorghe - Toţi trăim cu teama asta. Teama de a fi înşelat. Poate din acest motiv, uneori 177

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

exagerăm acţiunile noastre dedicate celuilalt întru a-i câştiga, supralicitând, un surplus de încredere. Doar_o_privire: Încrederea se oferă sau se câștigă?! Burdujan Gheorghe - Întrebarea e grea. Eu cred că se naşte. Simţi că poţi avea încredere în cineva. Nu poţi să spui: am încredere în X sau în Y, nici că îi acord încrederea mea lui Z fără a interacţiona într-un fel cu acela. Doar_o_privire: Și eu cred la fel. E ca o plantă de îngrijirea căreia nici vorbă să te poți ocupa de unul singur.

178

GHEORGHE BURDUJAN

IV.8. PRIMA UMILINȚĂ

Un gând mă bântuie acum, în miez de noapte, într-o zi de vineri. Şi anume momentul în care am fost umilit pentru prima dată în viaţă. Nu am avut o copilărie fericită. Dimpotrivă, sărăcia vine ca un ecou în amintirile mele despre acea perioadă. Şi asta, cred eu, se vedea şi la şcoală. Prin clasa a patra a fost o şedinţă cu părinţii. Din partea familiei mele nu venise nimeni, pentru că tata şi mama erau despărţiţi şi fiecare îşi căuta fericirea în patul altuia/alteia. Noi, copiii, locuiam împreună cu bunica, un înger despre care şi pentru care am cea mai frumoasă şi sfântă amintire. Se numea Floarea. Tovarăşa învăţătoare m-a trimis acasă s-o chem la şcoală. Era iarnă. Pentru că era grabă mare, un coleg din prima bancă mi-a spus să iau paltonul lui, al meu fiind în cuierul din spatele clasei. L-am luat. Pe drum mi-am băgat mâinile în buzunare. Am dat peste un pacheţel. Nici acum nu ştiu ce se afla în el. Era probabil ceva de mâncare. Bunica, săraca, parcă o văd, a început să se agite. S-a îmbrăcat repede într-o rochie de finet, cu multe şi mici floricele de câmp, de culoare albastru închis. Atât ţin minte: acea rochiţă cu flori. Nu ştiu ce şi-a luat pe deasupra. La întoarcerea în şcoală, când am intrat în clasa mea, în care se aflau toţi copiii-colegi, băiatul care-mi 179

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

dăduse paltonul m-a întrebat în gura mare: „Ei, a fost bun?” Ce să fie bun? Am întrebat eu mirat. „Cum ce? Pacheţelul cu mâncare”. I l-am scos din buzunarul paltonului şi i l-am aruncat pe bancă. Apoi am izbucnit în plâns şi am fugit afară. Simţeam pentru prima dată în viaţă gustul amar al umilinţei. E ora patru dimineaţa. Ies afară. Cerul înstelat. Frig! Mi-am luat un halat gros pe mine. Orăşelul acesta e o aşezare de munte, undeva pe lângă staţiunea Cheia. Aici nopţile sunt reci. Încerc să-mi dau seama de ce mi-a venit în minte tocmai această întâmplare acum, când alte gânduri, poate de fericire, poate pur şi simplu mirări, îmi cutreieră mintea. Îmi fac o cafea şi mă i-luminez pe dată. Văd un cuţit. Cuţitul de bucătărie aşezat frumos pe aragaz. Ce căuta el acolo? Nu avea niciun sens. Nu eu l-am pus. Privesc în jur. Văd şi un pepene. Cineva, deci, altcineva, a gândit că eu (mare mâncător de pepeni!) nu voi rezista şi voi mânca acel pepene. Brusc gustul amar al primei umilinţe din viaţă mi-a venit în gură. Mi-am luat ibricul cu cafea şi am ieşit pe prispă. Gustul amar al umilinței era încă persistent, numai că avea o altă consistență, una nouă dată de gândul că cineva se gândește, în legătură cu mine, numai la mâncare. O minte care nu e străfulgerată de vreo altă preocupare intelectuală. O minte care ar fi trăit, probabil, fericirea supremă dacă ar fi avut prilejul să mă întrebe dimineaţa: „Ei, a fost bun?” Acest prilej nu-l va avea vreodată, pentru că atunci, în mica mea copilărie am hotărât că nu voi mai permite nimănui să mă umilească, că 180

GHEORGHE BURDUJAN

nu voi mai lăsa pe nimeni să aibă un ascendent asupra mea, fie el material, moral sau spiritual. În acea clipă am făcut un salt uriaş în procesul devenirii conştiinţei mele! COMENTARII: Allandalla: Mirări sunt multe în viață, fericirea ne e însă drămuită... Dacă reușim să completăm mirările cu surâsuri vom putea număra și altfel. Sunt lecții în viață din care învățăm continuu. Umilința e și ea o lecție care ne învăță să punem în balanță oameni, gesturi, fapte... Burdujan Gheorghe - Cine anume ne drămuieşte fericirea? Eu ştiu aşa, de la mine putere: fericirea şi iubirea nu au nici unităţi de măsură, nici definiţii. Unii încearcă să le definească, să le drămuiască. Ăia sunt „analiştii” care nu se află în niciuna dintre cele două stări pomenite mai sus. Mirarea este necesară, pentru că datorită mirărilor ne educăm spiritul şi devenim fiinţe gânditoare. Îmi amintesc de „Colţ Alb” (o carte superbă!). Câinele se mira-minuna de frumuseţea flăcării unui foc de tabără. Până a întins laba să se joace cu ea. Abia atunci a învăţat el că flacăra nu trebuie atinsă, ci doar, eventual, privită. tendre_poison2011: ...ciudat cum există răutatea și parșivitatea într-un copil și câtă lipsă de înțelepciune, bunătate și înțelegere, la un om matur. 181

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - „Copiii sunt cruzi în naivitatea lor” (nu ştiu cine spunea asta)!, iar oamenii maturi sunt adeseori copii! Diferenţa ar trebui să fie marcată la omul matur. Adultul nu are voie să-şi abandoneze conştiinţa (dacă a apucat să şi-o dobândească). La omul adult comportamentul parşiv este infinit mai rău, condamnabil, pentru că se presupune că tot ceea ce face el, face cu bună ştiinţă. Iar cu trecutul nostru nu ai ce să faci. Vrei nu vrei îl accepţi, nu-l poţi arunca. Trecutul nostru se ţine de noi ca scaiul, îl ducem cu noi peste tot, îl purtăm pe chip, în suflet, în tot ceea ce suntem... Și eşti obligat/ă să ţi-l faci aliat. Pentru că dacă ţi-l faci duşman te aruncă din propria ta fiinţă afară.

182

GHEORGHE BURDUJAN

IV.9. CERŞETORII

Pe lângă casa în care locuiesc s-a pripăşit o pisică. Stăpâna casei o adoră. Eu o prigonesc! Când mă vede, fuge de mănâncă pământul. E foarte inteligentă. Atât de inteligentă încât chiar şi atunci când aude motorul maşinii mele sau îmi aude vocea o ia la sănătoasa. De ce n-o sufăr? Pentru că cerşeşte! Toată ziua îi aud gura, miorlăitul „dămi şi mieee cevaa”. Câinele nu face aşa. El aşteaptă răbdător. Dacă-i dai, se bucură, dacă nu, nu. Dar nu încetează o clipă să-şi facă datoria, să-şi apere domeniul şi pe stăpânul său. Iată de ce nu sufăr pisicile (pentru că cerşesc!), dar ador câinii (pentru că au demnitate!). Toată viaţa mea am fost asaltat de cerşetori. Nu am înţeles şi nu înţeleg de ce, dar îmi explic: ţinuta mea fizică, aspectul, atitudinea mea atunci când sunt „pe jos”, ar putea indica faptul că sunt un om avut, un om cu bani, un „bogătan”, cum mă numea odată „o fată colorată”. Nu este vina nimănui că se întâmplă astfel. Numai că este împotriva realităţii. Rareori sunt în măsură, nu să dăruiesc (care are altă conotaţie), ci să dau. Sunt momente în care mie îmi lipseşte strictul necesar. În acele zile îi înţeleg pe cerşetori şi mă urăsc pe mine însumi, mă dispreţuiesc, mi se face silă de mine. Dar, asta-i viaţa! Mi-am dorit spirit şi acum viaţa mă răsplăteşte cu spirit. Iar eu sunt fericit că se 183

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

întâmplă aşa, că divinitatea îmi dăruieşte (nu îmi dă!) ceea ce mi-am dorit: spirit. Nu-i înţeleg pe cei care „dau” câte ceva cerşetorilor într-un fel anume condiţionat de ei, „generoşii”. Nu o dată am asistat la următorul dialog: „- Dă-mi un ban. - Pentru ce vrei un ban? - Ca să-mi iau o pâine. - Lasă că-ţi iau eu o pâine, că tu vrei un ban ca să-l bei... etc.” Dacă sunt generos şi vreau să-i dau un ban cerşetorului (pentru că el cere „un ban”, nu cere „o pâine”), de ce să nu-i dau un ban? De ce să-mi mai pese mie de ceea ce face el cu banul meu sau al altora? Dacă el îşi găseşte fericirea lui într-un pahar cu ţuică, apoi într-un somn profund pe marginea şanţului sau pe o bancă, de ce să-i răpesc eu această fericire cu o amărâtă de pâine, pe care el nici măcar nu o doreşte? De ce ne este greu să înţelegem că fiecare om are fericirea lui şi filtrul propriu întru decelarea sentimentului de fericire? Când vorbim despre iubire lucrurile devin mai delicate, deşi, în esenţă, sunt cam aceleaşi. Dau sau dăruiesc iubirea mea? Îi pun condiţii „cerşetorului de iubire”? Aştept recunoştinţa lui firească sau „îi scot ochii”: iată ce şi cât „ți-am dat”? Iubire există peste tot în natură. Chiar şi între un copac şi-o floare, între apă şi piatră, dar noi ne-am obişnuit să vorbim numai despre iubirea dintre oameni, în speţă dintre el şi ea. Prin firea lucrurilor şi a fiinţelor (mai ales), fiecare dintre noi este un „cerşetor de iubire”. Depinde cum cerșim. Ca o pisică sau ca un câine. Apoi depinde cum procedăm: dăruim sau dăm?...

184

GHEORGHE BURDUJAN

COMENTARII: LU_light: Iubirea se dăruiește nu se cerșește, în aceeași măsură se primește... P.S. Nici mie nu-mi plac pisicile, tot pentru miorlăitul lor insistent. Burdujan Gheorghe – Toţi cerşim iubirea (poate că nu-ţi place termenul, dar ăsta e adevărul). O cerşim, în acelaşi timp suntem gata s-o şi dăruim aceluia/aceleia care o merită şi care ne simte aproape sieşi. psyche39: Nici mie nu-mi plac pisicile... și tot din același motiv... insistență enervantă. Acum, nu știu daca sunt câine sau pisică... Probabil că toți cerșim la un moment dat, până reușim să ne ridicăm deasupra orgoliului, deasupra nevoilor personale, a condiționărilor. Când dai iubirea cuiva anume devii fără să vrei pretențios... la un moment dat aștepți răsplata efortului… Burdujan Gheorghe - Iubirea nu este „un efort”. Este ceva ce „curge” de la sine, din tine către celălalt! Iubirea „dată” în mod egoist, nu mai e iubire. E investiţie în ceva ce speri că ţi se va întoarce. E mercantilism care ar trebui să fie inexistent! Iubirea, din păcate este presărată cu lucruri materiale, ceea ce-i strică frumuseţea dacă acele lucruri materiale, mercantile devin condiţionări. Un dar, un cadou, o floare, o atenţie ar trebui să fie un fel de cireaşă pe tort a iubirii, dar acel dar trebuie să treacă neobservat, 185

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

în plan secund, şi nu să devină stindardul iubirii şi punctul de laudă al celui/celei care dăruieşte. Mi s-a reproşat deseori: „câte nu am făcut eu pentru tine”. Am replicat: da e adevărat, ai făcut, dar dacă acel „ai făcut” a fost încărcat de energii negative, de scoatere de ochi, nu mai are nicio valoare, nici măcar simbolică. Poate să fie un munte de aur, în faţa mea este egal cu zero absolut, dacă dincolo de valoarea materială eu nu am simţit dragostea şi bucuria de a dărui a celui/celei care a fost în măsură să dăruiască. De aia spun că nu înseamnă efort, pentru că, poate, iubirea este singura „activitate” omenească în care aşa zisul efort se transformă în energie vitală, dătătoare de forţă în exces, astfel încât ceea ce numeşti tu efort devine plăcerea de a te dărui. gânduri_hoinare: Suntem și una și alta, nu trebuie să ne placă să fim într-un fel sau altul. Ador pisicile, dar îmi plac și câinii. Burdujan Gheorghe - Nu e vorba să-ţi placă a fi una sau alta, ci e vorba să fii aşa cum eşti: una sau alta. Nu noi alegem cum să fim, ci noi suntem aşa cum ne-a lăsat natura noastră proprie şi individuală. gânduri_hoinare: Da, dar nu există doar una sau alta, suntem și-și... depinde de cât de tare ne dă în clocot sufletul. Cred că suntem frumoși când iubim, fie pisici, fie câini... Burdujan Gheorghe - Suntem frumoşi când iubim, de acord. Numai că pisica şi câinele sunt aici 186

GHEORGHE BURDUJAN

metafore adiacente atributului de cerşetor. Omul-cerşetor ca o pisică sau omul-cerşetor ca un câine? gânduri_hoinare: Am înțeles metafora... Hai sa încercăm și varianta: om cerșetor ca un om. Burdujan Gheorghe - A cerşi ca un om, hmm! Eram odată la un restaurant. Printre mese se plimba un domn înalt, destul de în vârstă, dar cu spatele drept, mândru, cu demnitate. Nu-şi construise această înfăţişare, aşa era el. Mi se păru a fi cunoscut, un fost profesor. Abia într-un târziu am observat că cerşea. Ţinea mâna într-un anume fel, nici întinsă, nici retrasă, cu ruşine parcă, încât mi s-a făcut tare milă de el. Nu cerşea cerând, ci doar acel gest timid îl făcea: îţi arăta mâna întinsă pe jumătate. I-am dăruit (nu i-am dat) cât am putut de mult, şi l-am mângâiat cu înţelegere pe umăr. Sunt, deci şi oameni care cer cu demnitate, chiar dacă nevoia te scoate afară din casă… allandalla: A dărui - pur și simplu - este un act de nobleţe, de altruism, este o reflexie a propriului spirit în oglinda ochilor celorlalţi. Este o apropiere de fericire. Nu are cum să existe fericire în egoism, nu are cum să i se poată spune fericire nici unei „stări” a celui ce nu are înlăuntrul său disponibilitatea de a dărui - pur şi simplu. Şi darurile acestea nu au un preţ, nu pot fi nicicum măsurate, cântărite. Doar cel ce le primeşte ştie valoarea lor... cum să evaluezi un zâmbet, o privire, un pumn de castane, o nucă, un bucheţel de păpădii, o culoare, un vers, un cântec, o 187

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

plimbare, un alint... şi câte şi mai câte... sunt darurile ce se pot sau nu se pot descrie în câteva cuvinte... Burdujan Gheorghe - Aşa e. Şi exemplele tale timide s-au oprit la lucruri mărunte, dar cu semnificaţie majoră, adevărate simboluri… Am văzut, la poalele castelului Peleş, în iarbă, floricele mici violet-mov. Fata colorată s-a bucurat ca un copil. Aproape că-i puteai sorbi bucuria din gropiţele obrajilor ei purpurii. Dar, darul poate fi şi unul consistent valoric. După opinia mea el trebuie primit şi preţuit asemenea bucheţelului de păpădii, cu aceeaşi valoare simbolică, în aparenţă, pentru că rezonanţa lui în fiinţa reală a celui/celei care l-a primit, fii sigură că este mult mai mare şi preţuit la justa lui valoare. Iar recunoştinţa fi-va pe măsură. Omul dăruieşte ceva de preţ, folositor în planul activităţii diurne, tocmai pentru că îl iubeşte şi-l preţuieşte pe celălalt, pentru că se îngrijorează de el, şi din drag de el/ea doreşte să-i înlesnească munca. Allandalla: Cele măsurabile astfel sunt mai simplu de analizat: de ele te bucuri, te foloseşti, te simţi mândru purtându-le... cele spuse de mine dau însă greutate noţiunii de „a dărui” tocmai prin non-greutatea lor materială. gentiane2008: Cerşitul nu are nimic sublim, nici ridicol. Cerşitul are în sine, în structura sa simbolică, necesitatea, nevoia (uneori imperioasă), dorinţa de împlinire. Dar trebuie să știi să ceri atunci când vrei ceva... pentru că deși intuim nevoile celuilalt, avem nevoie de certitudini din când în 188

GHEORGHE BURDUJAN

când... de un semnal ca suntem pe drumul bun. Cerșetorul nu prea are nici umilință, nici demnitate. Eu le vreau pe amândouă când cer. Și totuși... om fiind nu pot sta precum câinele așteptând să mi se dea iubire de oriunde ar fi ea și nici nu mă pot furișa precum pisica să fur... N-aș putea să primesc iubire doar pentru că celălalt vrea să dăruiască... trebuie să vreau acest dar, să mi-l doresc. Nu pot dărui iubire decât atunci când există cineva dispus să primească și care să se bucure primind. Pentru iubire e nevoie de doi care să simtă la fel. Am auzit de iubire necondiționată... și totuși ea e condiționată de starea de fericire. Burdujan Gheorghe - Din propria mea experienţă spun că un câine nu aşteaptă „de oriunde” decât în cazul câinilor maidanezi, iar o pisică nu fură, decât în cazul pisicilor străine şi sălbatice. Altă idee subliniată de tine este aceea că ne îndrăgostim de cine nu ne iubeşte şi dăruim iubirea bestecăind (vorba lui Marin Preda) pe lângă persoana iubită, deoarece ea iubeşte altă persoană… Deci, nu poţi primi, pentru că nu te interesează. Şi viceversa e valabilă. Da, e nevoie de doi, dar de doi aflaţi într-un raport de reciprocitate, că altfel degeaba suntem noi doi paraleli ca şinele ferate. În fine, iubirea necondiţionată există! O să te uimesc, dar ea există. Am citit, auzit şi văzut persoane care iubesc doar într-un singur sens, doar o persoană anume, toată viaţa fără ca persoana vizată să fi ştiut vreodată asta. LU_light: Nu numai că nu-mi place termenul, dar nu-s de 189

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

acord că iubirea se cerșește. N-am cerșit niciodată iubire. Dacă e să te iubească cineva te iubește pur și simplu, nu cerând-o tu. Uite, mi-ai dat de gândit, poate de aia sunt singură: nu știu să cerșesc iubire… Burdujan Gheorghe - A cerşi nu înseamnă neapărat a cere pe gură: „dă-mi şi mie nişte iubire”. Toţi oamenii cerşesc iubirea, dar nu o să-i auzi spunând asta. O cerem cu sufletul, în sufletul nostru. Ne-o dorim în fiinţa noastră. Este un fel de a cerşi-aşteptând, aşa cum face un câine devotat şi educat. Dacă o vom primi vom fi fericiţi, dacă nu, nu. Noi trebuie să fim pregătiţi s-o primim, pregătiţi să facem primul pas, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat. namaste_7: Fie ca suntem bărbați, fie că suntem femei, sunt sigură că într-o viață întreagă există momente în care suntem și pisici și câini - cerșetori de iubire... Sunt etape în viața noastră în care cerșim - avem nevoie de atenția partenerului, de mângâierile și tandrețea pe care poate să ni le ofere, și pur și simplu le cerem, prin cuvinte, prin gesturi, nu mai stăm să așteptăm, căci atunci, în momentul acela avem nevoie de ele… Și cu siguranță că avem momente când știm să așteptăm, să dăruim, să fim generoși... Și eu am aceeași părere: dacă omul este fericit că primește un ban și nu o pâine, cine sunt eu să-i refuz această fericire? Odată ce dăruiesc un ban sau un bun, consider că nu mai este al meu, în consecință, de ce m-ar mai interesa în continuare de rolul sau rostul acestuia?... 190

GHEORGHE BURDUJAN

IV.10. JOCUL CU VIAŢA

După ce se pronunţase divorţul de fosta mea soţie, am trăit momente de întuneric profund. O noapte continuă se lăsase pe creierul meu. Nu mai puteam gândi, nu mai puteam vedea ceva notabil în jur, nu mai existau oameni, colegi sau prieteni. Nu mai aveam pasiuni. Nu mai pictam, nu mai scriam, nu mai cântam. Eram distrus. Duceam o viaţă de legumă. Locuiam într-un apartament la etajul patru din oraşul Codlea/Braşov. Stăteam, părăsit de toţi şi de toate atuurile vieţii, prăbuşit într-un fotoliu lângă fereastră. În faţa mea o măsuţă pe care se afla o carte dăruită de un prieten cu dedicaţie pe care tot amânam s-o citesc, nici acum nu ştiu din ce motive. Priveam absent pe fereastră. Era înnorat. Trebuia să iau o decizie, una importantă şi nu eram în stare. Un capitol al vieţii mele se încheiase. Jocul de-a căsătoria luase sfârșit! Lăsa în urmă un alt joc: jocul de-a copilul. Făcusem un copil. Din joacă, din curiozitate. Eu nu puteam să cred că din mine, din sexul meu, din nişte picături de spermă poate lua naştere o fiinţă asemenea mie, care să se dezvolte şi să capete alura uni om adevărat. Am vrut să văd. Şi am văzut, am reuşit. Dar ce folos? A fost un joc. Copilul meu nici nu există pentru mine. Nici nu a existat. Nu comunicăm, nu ne mai ştim unul pe altul de peste 10 ani, deşi ne aflăm la câțiva kilometri unul de 191

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

celălalt. Jocul de-a copilul s-a încheiat demult. Atunci, acolo, în faţa ferestrei din Codlea trebuia să iau o decizie, să deschid un alt capitol al vieţii mele, un alt joc. Spiritul nostru întotdeauna comunică cu divinitatea. Chiar dacă nu credem asta, chiar dacă nu ne dăm seama. Avem, undeva, în lumea imaterială ceea ce de obicei numim „îngerul nostru păzitor” - o formă existentă de energie care este similară energiei emanate de fiinţa noastră. Această formă de energie ne ajută să ne păstrăm sufletul şi mintea într-un echilibru relativ şi ne ajută, de multe ori, să vedem acolo unde nu putem vedea, să simţim ceea ce de obicei nu se poate simţi. Şi această energie, atunci, acolo, la Codlea, după divorţ, şi-a făcut simţită prezenţa, iluminându-mi creierul şi sufletul. Dintr-o dată norii s-au despicat parcă, pentru că nu se împrăştiaseră (fiind înnorat tot cerul) şi prin „despicătura” ivită au pătruns câteva raze de soare, o perioadă scurtă de timp. Suficient însă ca să-mi mângâie obrazul şi să poposească apoi pe măsuţa din faţa mea. Pe cartea care se afla acolo părăsită în uitare de multă vreme. Şi pentru prima dată am văzut titlul acelei cărţi (deşi îl ştiam de când o primisem). Soarele se oprise insistent pe carte. Am avut un şoc ca atunci când ţi se dau două palme pentru a te trezi dintr-un leşin profund. Ca un metal topit literele titlului cărţii mi se dăltuiau pe creier: VIAŢA CA O PRADĂ. O priveam năuc şi simţeam cum făptura mea se trezeşte la viaţă. Ce era viaţa mea, în acel moment, dacă nu o pradă? O pradă a întunericului, o pradă în ghearele energiilor negative caremi obnubilaseră toate căile de comunicare cu lumea. 192

GHEORGHE BURDUJAN

Aproape mecanic am întins mâna, am luat-o şi am început să citesc. Citeam-citeam-citeam şi la pagina 37 o revărsare puternică de lacrimi îmi inundase ochii. Am început să plâng în hohote. Cum nu mai plânsesem vreodată. Toată amărăciunea cuprinsă în sufletul meu, timp de cinci ani, se revărsa atunci, prin şuvoaie lungi de lacrimi... Am lăsat cartea. Am privit cerul. Razele soarelui dispăruseră demult. În clipa următoare am ştiut exact ce decizie trebuia să iau. A doua zi mi-am făcut bagajul - două valize de dimensiuni mici - şi am plecat. Nu mă interesa ceea ce lăsam în urmă - apartamentul şi agoniseala celor cinci ani de căsnicie chinuită. Un nou capitol al vieţii mele avea să înceapă. Un alt joc, într-un alt decor. Plecam la Piatra Neamţ unde mă aştepta, înlăcrimată, mama. Aveam 28 de ani! De ce scriu despre asta acum, tocmai acum când toată lumea se bucură de sărbători, de ne-singurătate? Pentru că astăzi am văzut un film. Pentru că sufletul meu e trist şi inima mea de asemeni. Filmul de astăzi se întâlneşte cumva cu mesajul cărţii care mi-a schimbat viaţa. Filmul de astăzi a produs mutaţii serioase în conştiinţa mea, în fiinţa mea gânditoare. Iar eu am puterea să mă întreb: „Pot sau nu?” „Sunt capabil sau nu?”. Pentru că am înţeles că toată viaţa noastră este alcătuită din jocuri, din mai multe jocuri care însumate dau jocul cel mare: JOCUL CU VIAŢA! Pentru că şi astăzi am lăcrimat ca altădată. Care e resortul lacrimii? Adevărul existenţial! Stau şi râd cu voi, internauții, mă joc, mă prostesc, dar inima mea e tristă. Iubesc, dar sunt un tiran cu cea pe care 193

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

o iubesc, în loc să-i arăt zi de zi iubirea mea plenară. Pentru că orgoliul ne întunecă minţile şi ne face să suferim inutil, punându-ne vieţile în paralel în loc să le unească... Pentru că o altă femeie degeaba are grijă de mine. Pentru că am prieteni, oameni importanţi care conduc această ţară, dar sunt singur. Nu simt nimic! Sunt în centrul atenţiei tuturor, dar nu-mi pasă. Mă cunoaşte lumea? Şi ce dacă! Ce este viaţa altceva decât un joc? Iar dacă jocul nuţi produce bucurii în suflet de ce să-l mai continui? Ca să câştigi acest joc îţi trebuie o cutiuţă frumoasă şi o fată frumoasă. Restul nu contează... COMENTARII: Viviane Ley: Am crezut că numai femeile au asemenea sensibilitate. Divorțul, acest cuvânt, mi se pare cumplit. Cred că numai persoanele puternice au curajul să divorțeze. Le-am admirat! Ceilalți trăiesc în compromis și minciună. Nici așa nu e bine. Am plâns. Vă doresc să găsiți o persoană care să vă semene. Burdujan Gheorghe - La un moment dat, în viață, trebuie să ai tăria de a te desprinde de ceea ce-ți face rău. Cu orice risc... P.G.: Aș începe prin a parafraza titlul lui M. Preda și aș zice „Viața ca un joc”. Mi se pare cel mai greu joc posibil. Ca orice joc, are niște reguli, scrise sau nescrise. Nici eu nu 194

GHEORGHE BURDUJAN

le-am respectat. De fapt, cred că am intrat în joc fără să cunosc regulile, deși, la momentul acela, cu inocența copilului care joacă un joc captivant, credeam că le știu. Sigur că s-a trișat. Ca urmare, spre deosebire de dumneavoastră, fiul meu e alături de mine. Deși am cărți care m-au marcat și filme care m-au emoționat profund, niciunele nu m-au determinat să acționez, ci să meditez, să disec și, în timp, cred, au filigranat ființa. Burdujan Gheorghe - Acest joc se face cu sau fără voia noastră. Noi alegem doar pe ce „post” să jucăm, ce rol... Cartea lui Marin Preda nu m-a determinat să acționez, ci m-a ajutat să iau decizia pe care, în forul meu interior, deja o luasem. Fără îndoială, marile cărți dăltuiesc în ființa noastră. P.G.: Știi, mai cred că în „jocurile” astea depinde cât de ludic ești. Chiar dacă pierzi, te umpli de sentimente, trăiri pe care le așezi în străfundul tău, ca pe o comoară. Burdujan Gheorghe - Exact! Ăsta e și sensul tuturor experiențelor pe care le avem în viață. Dacă știi să le primești și apoi să te trăiești într-un mod cât mai aproape de rigoarea artistică a vieții, să faci din ele creații intime, personale pe care să le așezi în cutia filigranată a sufletului, atunci nu ai trăit degeaba, iar anii aducerilor aminte îți vor fi senini și plini de bucurii luminoase... D.C.C.: Un text care pătrunde în suflet. Poate toți ne jucăm cu viața, în timp ce legile universului zâmbesc. Accept 195

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

ideea jocului cu viața cu condiția ca „intrarea și ieșirea” să fie splendide, la fel ca magia răsăritului și apusului soarelui… Burdujan Gheorghe - Cine face ca ele să fie splendide? Eu cred că splendoarea stă în fiecare din noi. Trebuie doar să ai capacitatea și știința de a o activa...

196

GHEORGHE BURDUJAN

IV.11. AŢI SĂRUTAT PICIOARELE IUBITULUI/IUBITEI?

Este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai dificile „probe” prin care poate să treacă o relaţie de iubire. Nu îmi amintesc să fi făcut asta, adică să-i sărut picioarele iubitei, decât o singură dată în viaţa mea. Mie mi s-au sărutat picioarele, nu o dată, ci de mai multe ori. Mi s-au sărutat mâinile de nenumărate ori de către femei. Îmi amintesc că prima mea reacţie, spontană, a fost să-mi retrag mâna înspăimântat de sărutul firav al fetei care mă iubea. Atunci ea m-a privit cu uimire şi tot cu uimire m-a învăţat şi mi-a luminat mintea că şi mâinile unui bărbat pot fi sărutate cu drag, dacă acel bărbat este iubitul celei ce i le sărută. Cu greu, foarte greu am acceptat argumentul şi mi-am lăsat mâinile pradă buzelor ei senzuale. Cu picioarele însă e o altă poveste. Picioarele sunt o componentă anatomică specială care are o cu totul altă semnificaţie, mult mai profundă şi mai plină de sensuri decât o pot avea mâinile. Mi-au fost sărutate fix de trei ori în toată viaţa. Primul sărut a fost al fostei mele soţii: un sărut umilitor, de implorare, o rugăminte coborâtă până la stadiul de umilinţă, de autoflagelare. Ştiu că am stat nepăsător, că am acceptat să mi le sărute, pentru că o consideram şi pentru că chiar era vinovată... A doua oară a 197

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

fot un sărut scurt, tandru-mângâietor, din partea unei foste iubite. Ultima oară s-a întâmplat recent. Problema nu este a lor, a femeilor, ci problema este a mea, la mine este problema. Adică eu nu pot să fac asta. O singură dată am făcut-o, sărutând picioarele ultimei mele iubite. Atât de greu mi-a fost, atât de greu mi-a venit s-o fac încât am simţit cum se revoltă întreaga mea făptură. I le-am sărutat, dar spre surprinderea mea, „iubita” nici nu observase. Adică nu a sesizat uriaşul efort pe care-l făcusem. Ceea ce pentru mine era un eveniment, pentru ea era un lucru firesc. Consider că a săruta picioarele cuiva este una dintre cele mai importante dovezi de iubire pe care poţi să o dai, atunci când iubeşti pe cineva. COMENTARII: 52ANNA: A săruta picioarele cuiva, foarte iubit/iubită... Cel mai profund gest de capitulare al orgoliului în fața acelei persoane, cea mai prețioasă ofrandă adusă cuiva. Nu consider că este o umilință, atât timp cât o merită... culori_in_vitrină: Când iubești cu adevărat ești spontan... fiecare părticică din persoana iubită vrei s-o ai, să-ți aparțină, s-o atingi! Burdujan Gheorghe - Sărutul picioarelor are şi o semnificaţie biblică şi una psihanalitică. Sărutul 198

GHEORGHE BURDUJAN

picioarelor este cumva o coborâre de pe piedestal, este capitularea persoanei tale în faţa celui/celei iubit/e. Ema_68: Unii îl numesc fetish, alții nebunie... însă cei care acceptă să sărute picioarele, consideră că acestea fac parte din trupul persoanei iubite; nu se poate face oricum, oriunde, cu oricine... pentru orice e un început și niciodată să nu spui niciodată... A.O.: Picioarele, mâinile, pieptul, buzele etc. sunt componente ale iubitei tale. Nu ar trebui să fie un efort atât de mare, când iubești aceea persoană. Eu cred că este normalitate. Probabil în cazul de față, zici tu ca doamna nu a sesizat că i-ai sărutat picioarele pentru că a considerat că ar fi firesc să o faci. Doamna a crezut în sincera ta iubire... se mai întâmplă!!! C.M.: Picioarele la femei sunt misterioase și oferă senzații nebănuite la sărutat... și-apoi să șchiopătezi după un sărut în talpă e... e sublim!!! Burdujan Gheorghe - Da, Nichita reușea, eu nu pot, bre, nu pot!

199

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

IV.12. ALTFEL DE IUBIRE

A murit Vasile, „nebunul satului”. Astăzi am auzit de câteva ori această veste. Fiecare aşezare omenească are nebunul/nebuna ei. Acesta este un orăşel, în care locuiesc cam 13.000 de oameni. Deci, un fel de sat mai mare. DN 1A îl traversează. Orășelul se desfăşoară de-a stânga şi de-a dreapta șoselei, cam pe șase kilometri lungime. De la fereastra biroului meu îl vedeam mereu pe Vasile, fie vară, fie iarnă, fie ploaie sau cer senin, mergând în susul şi-n josul drumului naţional, în fiecare zi, începând de la ora șapte dimineaţa şi până seara târziu. Parcurgea cei șase kilometri, dus şi întors, de câteva ori pe zi. Nu era violent, nu se manifesta în niciun fel. Toată lumea îl cunoştea datorită acestei ciudăţenii şi a, se spune, minunatei sale poveşti de iubire. POVESTEA LUI A fost un bărbat pe cât de viguros pe atât de frumos. Avea şi o soţie minunată, o blondă superbă cunoscută în localitate pentru frumuseţea ei la care jinduiau mai toţi bărbaţii. Iubirea lor a fost una din basme, o iubire de vis. Au făcut 4 copii, în 4 ani cât au stat împreună, toţi copiii erau şi sunt nişte minuni de fetiţe - cea mai mare de 16 ani, cea mai mică, 12 ani. Era o familie înstărită însă el avea un viciu: jocurile de noroc. De la aceste jocuri i s-a tras şi 200

GHEORGHE BURDUJAN

drama vieţii sale: a pierdut toată averea şi, odată cu ea, pe frumoasa lui soţie împreună cu cei 4 copii. S-au înţeles, într-o discuţie civilizată, să divorţeze spre binele copiilor care trebuiau să aibă un viitor, fiind şi fete. Iubirea dintre ei nu se stinsese nici măcar o clipă. Au fost ambii de acord. Ea i-a promis că indiferent cu cine se va mărita îi va cere noului soţ ca fetele sale să poarte numele tatălui lor natural, adică pe acela de Vasile. Şi că-l va lăsa pe Vasile să-şi vadă copiii oricând va dori. Femeia s-a ţinut de cuvânt. S-a recăsătorit şi s-a mutat în vila impresionantă a actualului soţ, aflată chiar la şosea. VASILE Ducând în suflet durerea acestei despărţiri necesare şi nerenunţând la viciul său, Vasile a înnebunit. Forma lui de nebunie era, precum am spus, plimbarea zilnică, de dimineaţa până seara pe trotuarele din lungul șoselei naționale. De ce tocmai pe aici? Pentru că pe artera principală a orașului se afla vila în care locuia fosta soţie şi copiii săi. Soţia fostă i-a înţeles drama şi în fiecare zi, pe la prânz, îşi trimitea fetele înadins la joacă în grădină. Ştia că la acea oră Vasile va trece prin faţa curţii lor. Şi aşa era. Vasile se oprea şi reuşea să le atragă în faţa grilajului înalt printru-n vicleşug copilăresc. Le dăruia flori. Fetele, toate patru, aveau nume de floare: Violeta, Margareta, Florina şi Dumitriţa (care era şi cea mai frumoasă). O singură întrebare avea el. O lua pe fiecare în parte şi în timp ce-i dăruia floarea prin grilajul porţii o întreba: „Tu cum te 201

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

numeşti”? Violeta. „Şi mai cum”? Vasile, răspundea cea întrebată. Atunci lui Vasile i se umezeau ochii. După ce le dăruia tuturor câte o floare, îşi continua drumul cu un zâmbet straniu pe chip. De ce acest titlu? Pentru că eu aşa am văzut atitudinea fostei sale soţii faţă de Vasile. Ea încă îl mai iubea şi, prin tot ceea ce făcea dorea să-i aducă o mică bucurie în viaţa lui răvăşită. Un gest plin de nobleţe. În faţa căruia mă înclin! frumoase flori, nu am făcut-o. A murit Vasile. Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

COMENTARII: Pisica_pe_tocuri: Poate sunt eu puțin extremistă, dar doamna a procedat doar cinstit, atâta tot. Iubirea e capabilă de mult mai multe, cel puțin în lumea în care visez eu. Sunt dintre cei care vor să schimbe lumea, și de aceea încep de la mine. Dacă am face cu toții la fel, ne-am trezi într-o dimineață într-o lume mult mai frumoasă, cu minimum de efort. Oamenii care se iubesc nu se despart din cauza viciului unuia dintre ei. Merg la terapie de cuplu, se internează la ospiciu, fac orice dar rămân împreună. Copiii poartă întotdeauna numele tatălui lor, atâta timp cât acesta nu este decăzut din drepturi sau nu-și dă în mod specific acordul ca progeniturile lui să fie înfiate de soțul 202

GHEORGHE BURDUJAN

ex-consoartei. Așa că madam aia n-a făcut nimic special tatăl avea dreptul legal de a-și vizita copiii. Ce a făcut el, e ceea ce face un bărbat extrem de slab și de iresponsabil renunță la familia lui pentru un viciu. Dar... despre morți numai de bine, nu? Așa că eu te întreb, unde e iubirea în toată povestea asta? Burdujan Gheorghe - Unde este iubirea? Orice femeie, în locul ei, şi într-un oraş mic, unde toată lumea te cunoaşte, unde îţi trimiţi copiii la şcoală cu riscul ca aceştia să fie supuşi răutăţii celorlalţi copii, ar fi făcut tot posibilul ca Vasile să nu mai existe demult pentru fetiţele sale, nicidecum să le determine să-i fie aproape zi de zi. Aşa că ce a făcut ea este o dovadă de iubire, din punctul meu de vedere, evident. Un altfel de iubire! vuiet_de_valuri: Altfel de iubire? Este aceeași iubire... făcută prezentă în mod diferit. Te întreb, pentru Vasile ce fel de iubire era? Patima jocului se vede că era mai presus de orice pentru el... și atunci? Burdujan Gheorghe - Într-adevăr şi eu mă întrebam dacă Vasile a iubit-o cu adevărat. Sau sentimentul iubirii lui era mai slab decât forţa viciului. vuiet_de_valuri: Când ai patima jocului, celelalte sentimente sunt inexistente, lucru demonstrat și de Vasile. Este aproape imposibil să te vindeci. Mulți o numesc „boală incurabilă”, 203

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

pentru că întotdeauna va exista speranța refacerii pagubei... decalogicul: În povestea asta, Vasile a iubit toata viața, mai mult decât pe întreaga lui familie, un viciu, jocurile de noroc. Să-i fie țărâna ușoară. Burdujan Gheorghe - E interesantă întrebarea care se poate naşte din comentariul tău: a iubit cu adevărat Vasile? Poate fi un viciu mai puternic decât iubirea? Oare iubirea nu este şi ea un viciu? Este viciul o boală incurabilă? Pentru oamenii slabi, da, poate fi, pentru cei puternici, nu. decalogicul: Iubirea poate fi privită ca un viciu doar dacă degradează omul. Și multora li s-a întâmplat asta. Iubirea înnebuneşte, iubirea poate să şi ucidă. LU_light: Probabil că atunci când ai 4 copii primează binele lor în fața iubirii tale și alegi să le fie bine, dar eu știu că iubind un om nu l-aș putea abandona, mai degrabă aș lupta să-l scot din starea lui. gentiane2008: Copilul meu are și va avea mereu un singur tată. Orice aș face, oriunde mă vor purta valurile și drumurile, orice va fi el/tatăl sau voi fi eu vreodată. 204

GHEORGHE BURDUJAN

Am auzit teorii care susțin chiar că ne alegem părinții. Nu contează cum ne naștem și pentru ce, dar părinții aparțin copiilor. Ei sunt! Buni ori răi! Nu contează numele, ci cum iți asumi să îl porți. Burdujan Gheorghe - Sunt de acord că nu contează numele, ci modul în care ştii să-i dai valoare şi conţinut. Cultivarea respectului este o datorie pentru fiecare părinte. Atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. AZU_40: Doamne... cutremurătoare poveste! Multe dintre noi am fi făcut asta, cu condiția ca cel de-al doilea soț să fi avut înțelegere pentru această poveste. De el nu pomenești nimic, dar în mod cert era un om de înțeles. Foarte trist! Burdujan Gheorghe - Aşa e. Altfel ea nu s-ar fi căsătorit cu el. A păstrat numele copiilor şi nu a îngrădit-o cu nimic în ceea ce dorea ea să facă, înţelegându-i drama vieţii şi iubirea pentru un om irecuperabil. L.G.: Ea nu a făcut nimic pentru Vasile. Dacă-l iubea cu adevărat era cu el și-l ajuta să se vindece de boala jocurilor de noroc. La el s-a văzut iubirea, dar la ea nu, aia nu-i iubire că lasă copiii în curte să-i vadă el. O femeie când iubește cu adevărat trece prin zid pentru omul pe care îl iubește. Petrică Banciog: Nu emiteți judecăți despre oameni pe care nu-i știți 205

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

decât din povestiri. E un prilej ca fiecare să poată reflecta asupra propriei lui vieți si, de ce nu, chiar nevăzută, să lase o lacrimă pentru Vasile, nebunul ce-a înnebunit de-atâta iubire. I.S.E.G.: Nu trebuia să-l lase. Am și eu un caz în oraș, dar ea a fost alături de el, chiar dacă au pierdut tot, în urma jocurilor lui de noroc și au și un copil. Acum vor lua viața de la zero împreună, asta înseamnă devotament și sacrificiu. E.M.: Când în ecuaţie se află unul sau mai mulţi copii, e foarte greu să mai poţi fi idealist. Iar dacă într-adevăr, Vasile şi-ar fi iubit familia, el ar fi trebuit să-şi schimbe comportamentul, să fie raţional, să nu-şi pericliteze familia, iubirea, viaţa... Burdujan Gheorghe - Oare iubirea de familie e mai puternică decât viciul? E.M.: Cred că iubirea e mai puternică decât orice. Burdujan Gheorghe - Știu. „Iubirea mută munții din loc”. Toate astea, cred eu, sunt valabile în cazul oamenilor sănătoși și echilibrați mental. În cazul acelora robiți de viciu nu prea au valoare. E.M.: Știu că nu e uşor să renunţi la un viciu sau la un tabiet. Dar contează foarte mult să ştii ce e mai important 206

GHEORGHE BURDUJAN

pentru tine şi pentru cei apropiaţi, dar mai ales, ce e mai bine pentru toţi. V.D.: O poveste care-ți merge la inimă. Nu trebuie judecat nici el, pentru că omul are defecte de care nu se poate lăsa, are și calități. Nu trebuie judecată nici femeia, care trebuia să asigure hrana și tot ce trebuie celor 4 fete. Faptul că trimitea fetele afară la ora când trecea el prin fața porții arată că încă îl iubea, pentru că iubirea lor s-a concretizat în apariția copiilor și prin care ei au rămas legați unul de altul.

207

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

IV.13. EU NU ŞTIU SĂ DAU DIN COADĂ

Eu nu ştiu să dăruiesc flori. De două ori am făcut-o. Prima dată am dus flori unei doctoriţe. Le-am băgat în geanta-diplomat; ca să încapă le-am tăiat cozile. A doua oară i-am dus flori mamei prietenei mele. „Le ţineai ca pe o spadă”, mi-a spus aceasta privindu-mă de la balcon. Mia fost suficient ca să mă lecuiesc de acest gest atât de apreciat de femei. Nu fac parte dintre bărbaţii care fac temenele în faţa femeilor, care pupă mâini şi ling picioare pentru a le intra în graţii. Categoria lingăilor îmi produce silă. A face complimente inadecvate realităţii, doar pentru că o femeie e femeie, mi se pare a fi un gest gratuit. Îmi exprim sensibilitatea şi adoraţia în felul meu, frust şi greu de acceptat de femei. Ar fi foarte simplu să dăruiesc flori. Care ar fi scopul, finalitatea acestui gest? Voi fi eu mai domn decât X sau Y? Probabil că aşa se va spune. Voi crește eu în ochii cuiva? Cu cât? Voi trezi cuiva admiraţia? Mă va iubi careva mai mult? Eu nu ştiu să fac frumos în faţa doamnelor, să dau din coadă, să mă gudur aşa cum fac mai toţi bărbaţii… Apoi, știți vorba aia: „Pe femei să nu le atingi nici măcar cu o floare”!

208

GHEORGHE BURDUJAN

COMENTARII: RedaDecatAtat: Oricine are nevoie de gesturi frumoase, indiferent cat de „dur” vrea să pară acela care le face. Și indiferent dacă recunoaște sau nu. Am spus „oricine”, nu tu, da? Burdujan Gheorghe: - Bine ai observat: eu vreau să par, dar nu sunt! extraveronik77: Mai am eu un specimen așa ca tine... florile sunt pentru a sta în vază, în grădină și nu în mâinile ucigașe ale unui bărbat... maxi_sara: Nu înțeleg de ce-ți faci autocritica asta! Așa cum există bărbați care exprimă ce simt în văzul tuturor, exista și opusul! Tot la fel sunt și femeile! Unele apreciază exuberanța, altele nu! Unele se simt flatate când au parte de cât mai multe gesturi de acest gen, altele preferă un simplu telefon, sau o strângere de mână! E loc pentru toată lumea. Burdujan Gheorghe: - Îmi fac autocritica pentru a mă cunoaşte mai bine viitoarea nevastă, să ştie ce o aşteaptă sau mai degrabă ce nu o aşteaptă. decalogicul: Știi ceva? Exact la fel gândesc și eu. Dar exact, exact. Mi se pare penibilă imaginea care surprinde un bărbat cu 209

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

flori în mână, așa pe stradă. Dacă vrei să oferi flori, faci comandă la o florărie și le duce direct la destinatară. Sau daca ești cu ea la un restaurant, să le aducă acolo. Dar regret, și nu am să mi-o iert niciodată, pentru că odată, într-o zi specială, când trebuia să ofer flori, cele mai frumoase flori, nu am făcut-o. Burdujan Gheorghe - Şi eu am un asemenea regret. Şi era atât de simplu să-i ofer o floare. Poate că mi s-a părut prea simplu, nu am făcut-o. gentiane2008: Prietena mea (cea mai cea) îmi spunea că dacă bărbatul ei i-ar aduce flori într-o zi, ar începe să se jelească, fiind ea convinsă în acel moment că ceva extrem de grav s-a întâmplat. Cu toate acestea nu l-ar schimba niciodată pe altul (și tare mi-e dragă pentru convingerea ei). Altceva face diferența, trag eu concluzia, femeie fiind... Mie îmi plac florile, recunosc, mă bucură nespus, dar n-aș vrea în fiecare zi.

210

GHEORGHE BURDUJAN

IV.14. CICATRICEA

Timpul şi energia date nouă întru gestiune de către voinţa astrelor ne sunt limitate şi extrem de preţioase, iar trăirea în ambiguitate atunci când intervine liantul primordial al iubirii - numesc aici încrederea - nu face decât să prelungească agonia vieţii personale a celui care trăieşte astfel... Iată de ce nu-mi permit să mă joc cu timpul nimănui, nu-mi permit să implic pe nimeni, cu nimic emoţional, în sfera existenţei mele atâta vreme cât nu sunt sigur pe ceea ce simt. Mai știu că nimeni nu e responsabil pentru absenţele mele, pentru neîmplinirile mele, pentru eşecurile mele. Dacă aş fi fericit aş implica pe toată lumea în sfera-mi existenţială. Mai ales pe femeia tristă pe care am văzut-o într-o zi însorită. Deşi zâmbea, i se putea lesne ghici imensa ei tristeţe. Tristeţe care-i venea din urâţenia chipului de care, cred eu, era conştientă. Fusese lovită cu ceva (Dumnezeu ştie cum, în ce context) care i-a tăiat figura oblic, lăsândui o rană adâncă pe chip. Cicatricea era monstruoasă. Am privit-o îndelung şi am simţit că mi se face rău. Pentru că m-am întrebat dacă aş putea s-o iubesc. Am avut atunci, în loc de răspuns, o străfulgerare dureroasă amintindu-mi afirmaţia mea de altădată cum că „chipul nu contează”. Când am făcut acea afirmaţie mă jucam. Acum am devenit dintr-o dată excesiv de serios şi spun: da, chipul contează, 211

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

contează foarte mult, deşi nu decisiv, în trezirea sentimentului de iubire. Trupul, mai ales al unei femei, trebuie să fie armonic întrutotul: de la chip până la tălpi. Atenție: am zis armonic, nu frumos, în accepţiunea generală care i se dă acestui cuvânt. Apoi vine spiritul şi desăvârşeşte această operă minunată a naturii care este femeia. În ce mă privește, am încercat să păşesc pe prima treaptă a scării de valori unanim acceptată ca fiind determinanta intensităţii trăirilor interioare. Nu ştiu dacă am reușit. Dar ştiu că, privind chipul acelei femei, mi-am da seama că am dat cu capul de un prag la care nici m-am gândit, ca să-l văd pe cel de jos care nici nu exista... COMENTARII: ardnaxelauel: Ce te faci, când ajungi să conversezi cu o persoană (pe un site, de exemplu) al cărui chip nu-l știi, dar te îndrăgostești de stilul conversațional? Încet, încet, îți dorești să îi știi și chipul, preocupare pe care nu ai avut-o la început și descoperi că e altceva decât era în imaginația ta. Brusc nu îți mai place nici conversația. Se schimbă ceva, când ajungi să îi cunoști și fizicul nu doar sufletul. Burdujan Gheorghe - Grea întrebare, dar foarte realistă. Ştiu că se întâmplă ceva, pentru că şi mie mi s-a întâmplat. Viaţa asta este a dracului de parşivă cu noi, cu sufletele noastre şi este foarte greu să vorbeşti fără să pari ipocrit. Eu am susţinut şi continui să susţin sus şi tare că 212

GHEORGHE BURDUJAN

important este spiritul într-o relaţie. Dar, să fim corecţi cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să punem lucrurile pe făgaşul lor normal, fără ipocrizie. Dacă viaţa ta este în ordine (adică ai un soţ care te iubeşte, o familie reuşită) şi nu cauţi altceva în afara familiei tale, de genul aventurii, atunci o conversaţie plăcută te poate satisface spiritual şi îţi poate umple eventuala lipsă a unei comunicări cu partenerul de viaţă. Dar dacă eşti singur/ă şi cauţi pe cineva atunci fizicul contează foarte mult. Fiecare om îşi doreşte lângă sine un trup şi un chip armonios. Numai că noi, acei/acele care căutăm nu prea ştim să ne privim pe noi înşine în oglindă şi să ne întrebăm: oare sunt eu armonios/armonioasă? Oare eu îi pot oferi celui/celei cu care discut (şi care îmi place) ceea ce el/ea îşi doreşte şi caută la rândul său? Dacă da, atunci eşti îndreptăţit/ă să vrei ca şi el/ea să-ţi placă fizic. gentiane2008: Ai folosit un derivat al unui cuvânt care mie îmi place enorm: „armonie”. Asta e esența. Poate un om va putea vedea armonie chiar și în cicatricea cumplită a acelei femei... Cine știe cu ce cicatrice a lui se va armoniza. Nimeni nu vede numai cu ochii. Dar ca să poți spune că placi e obligatoriu să fi văzut mai întâi întregul. T.V.: Povestesc ceva: în oraș la noi, este un domn care are o soție bolnavă de ani buni, i s-a amputat un picior. Într-o zi mi-a povestit cum soția s-a îmbolnăvit la 2 ani de la 213

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

căsătorie, după ce a dat naștere unui băiețel. I-am zis că-l admir pentru ceea ce a făcut că a rămas alături de ea. Mi-a spus câteva cuvinte care m-au lăsat mască: „nu aveți de ce să mă admirați, pentru că eu sunt cel privilegiat. Am lângă mine cea mai minunată femeie din lume. Ea mă suportă pe mine, nu eu pe ea”. Mă întreb oare câți bărbați mai fac așa ceva? Burdujan Gheorghe - Îmi exprim şi eu admiraţia faţă de asemenea oameni. Problema este oarecum diferită de ideea pusă de mine în text. Oamenii aceia au pornit în viaţă împreună, au făcut un copil şi după 2 ani s-a întâmplat nenorocirea. Eu te întreb pe tine dacă ai avea în faţa ta un bărbat fără un picior cum ai da tu frâu liber sentimentelor? Dacă s-ar întâmpla după căsătorie, chestiunea e diferită. Una este la o primă întâlnire când cei doi nu se cunosc şi alta după căsătorie când se presupune că cei doi s-au cunoscut suficient pentru a se căsători. T.V.: Știu atâtea cazuri când pentru mai puțin decât lipsa unui picior, bărbatul a întors spatele femeii. De ce am povestit? Răspunsul lui m-a făcut să tac. „Cea mai minunată femeie”. El încă o vedea așa, după 2 ani de conviețuire. La întrebarea ta, nu am un răspuns... Burdujan Gheorghe - Vezi? E greu să dăm răspunsuri când e vorba de noi înşine. Şi mie mi-e greu să răspund. Admirăm la alţii, dar parcă nu ne-am dori să fim implicaţi noi.

214

GHEORGHE BURDUJAN

allandalla: Întrebarea e ca piatra... contează felul cum o folosești! Burdujan Gheorghe - Întrebarea? Adică o poţi alinta ca pe un şir de mătănii? allandalla: Daaa... sigur ca da! Când simți răspunsul, acel răspuns ce-ți face bine sufletului, o dezmierzi înainte, cu emoție, cu sfială, cu pioșenie chiar... înainte de a o rosti... Nu ți s-a întâmplat? Să te bucuri așa? Burdujan Gheorghe - Mi s-a întâmplat să mă bucur, cum să nu, dar nu în felul acesta: a despica întrebarea, a o mângâia ca pe mătănii... Faptul că eu am crezut că vorbeşti despre femeie sau despre piatră şi nu despre întrebare, ar trebui să spună cuiva ceva asta... Ema_68: Merită iubită chiar și o persoană în scaun cu rotile... greu, dacă nu se trece peste aspectul fizic, dar merită... Burdujan Gheorghe - Sigur că da! Fiecare om are dreptul la iubire. Cutremurarea mea se referă la o afirmaţie făcută de mine anterior cum că chipul nu ar conta. Frumuseţea spiritului adeseori compensează absenţa frumuseţii trupeşti. Iar adevărata frumuseţe stă în spirit care este etern şi mai puţin în formele trupeşti care sunt trecătoare… elvira1972: Textul asta mi-a amintit de „Mătăniile” Florencei Barclay. Ochii celui care te iubește te văd mai frumos/frumoasă decât te vezi tu. 215

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - Se spune de multă vreme că frumuseţea stă în ochii privitorului, vorbă cu care eu nu prea sunt de acord. Dacă vorbim de privirea subiectivă a îndrăgostitului, da, pot fi de acord. Dar dacă vorbim despre frumosul obiectiv, estetic, nu mai merge vorba. elvira1972: Eh, povestea asta cu estetica eu o văd cam așa: dacă eu spun că cele mai bune fructe sunt merele, iar tu spui căs perele, cine are dreptate? Burdujan Gheorghe - Tu nu vorbeşti aici despre estetică, ci despre gusturi! elvira1972: Adică estetica e o știință exactă!? Burdujan Gheorghe - Întrucâtva. Estetica ar spune că „fructele sunt bune”, ceea ce ar include şi merele şi perele. Obiectivitatea care aparţine esteticii este superioară subiectivităţii care aparţine fiecărui individ luat ca entitate separată. LU_light: Bine spus armonic, nu neapărat frumos, pentru că în cele din urmă ansamblul te atrage, iar atracția nu ține neapărat de frumos, în accepțiunea generală, deși greu să definim acel frumos, pentru că ce-i frumos pentru tine poate fi insignifiant pentru altul. Burdujan Gheorghe - Fiecare chip, fiecare trup are caracteristica lui proprie. Armonicul vorbeşte de proporţiile apropiate de normalitatea statistică. Pe când frumosul sare în ochi, iese din tipare, ţi se impune privirii 216

GHEORGHE BURDUJAN

impresionându-te din prima. Am putea spune că frumosul este imediat remarcat, pe când armonicul este remarcat ulterior cunoaşterii. Din acest motiv relaţia cu un om frumos durează mai puţin decât relaţia cu un om armonic, cred eu... Ducesa67: Rafinamentul, stilul, atractivitatea, provin din felul în care ne exhibăm personalitatea, provin din amprenta pe care filozofia noastră de viață și-o pune asupra felului în care ne afișăm celor din jur. Și, cred că este peste măsură de dureros pentru acele persoane mutilate fizic. Suferința aproape se dublează de reacția celor din jur. Burdujan Gheorghe - Așa e. Simţurile sale sunt ascuţite până la durere. Orice aluzie, orice glumă nevinovată, orice privire îndreptată asupra sa, toate acestea şi multe alte gesturi nevinovate ale celor din jur sunt recepţionate de persoana cicatrizată ca fiind adresate sieşi cu o intensitate amplificată de câteva ori faţă de intenţionalitatea iniţială a gestului. Doar_o_privire: O tristețe de înțeles. Femeia aceea trăiește o dramă ale cărei limite doar ea le cunoaște. Din păcate sunt puțini cei cu astfel de cicatrici, poveri, care mai găsesc puterea, motivul de a zâmbi, dar există. Și sunt de admirat. Zâmbetul unui astfel de om are culoarea ruginie a toamnei... dar în ochi poartă culoarea speranței, încrederii, nevoii de a fi înțeleasă, acceptată... 217

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - O cicatrice pe obrazul unei femei (mai acceptabilă ar fi ea, parcă, pe chipul unui bărbat...) o poate face pe aceea să urască sau dimpotrivă să iubească peste măsură. Pe mine mă afectează cicatricea altuia pentru că nu ştiu cum să mă poziţionez faţă de el ca persoană. Există riscul ca acordându-le atenţie condescendentă, gestul tău să fie interpretat ca o apropiere mai mult decât cea evidentă şi acea persoană să-și facă o părere deformată despre mine. Un sentiment de prietenie dezinteresată poate fi luat drept un sentiment de simpatie, pentru că oamenii aceştia au simţurile ascuţite la maximum şi interpretează totul din jurul lor ca pe ceva personal, care îi vizează în mod direct. doar_o_șoaptă: Unii au cicatrici pe chip, alții însă le poartă în suflet... Burdujan Gheorghe - Toţi avem cicatrici în suflet. Nimeni nu scapă de asta. Dar dacă pe cele din suflet le putem ascunde în taina fiinţei noastre, arborând aerul unei persoane fericite, astea de pe chip nu pot fi ascunse. Ele dăltuiesc în imaginea noastră reuşind într-o oarecare măsură să ne determine destinul şi gama de relaţii. Realitatea este dură și dureroasă pentru aceștia, mai ales. Nu există om care să nu se privească în oglindă, şi nu e uşor pentru nimeni să-şi vadă chipul schilodit!

218

GHEORGHE BURDUJAN

IV.15. CONŞTIINŢA VALORII DE SINE

De multă vreme mă căznesc să scriu aceste cuvinte. De ce să le scriu? Din două motive: 1. mi-a reproşat cineva de curând că nu (mai) merg la o lansare de carte şi că nu (mai) vizitez o expoziţie de pictură; 2. suntem invadaţi de tot felul de aşa zişi artişti/artiste, poeţi/poete, pictori/pictoriţe, prozatori şi prozatoare etc. care-şi expun „propriile” producţii pe unde apucă, pe reţelele de socializare, pe site-uri proprii (la modă e internetul, deh). Aceştia se umflă singuri cu pompa de la bicicletă… Ca să fiu mai clar, mai explicit, o să mă refer la un exemplu. În cadrul ciclului de emisiuni TV, interactive, „Oglinzile nopţii” am rezervat un spaţiu de o emisiune/lună pe care l-am intitulat „Poemele nopţii”. Miam propus să invit persoane necunoscute publicului. Persoane cu preocupări artistice (indiferent de natura lor). Printre ele o profesoară de fizică. „Foaie verde talpa gâştii, frumoasă pasăre-i porcu” Ăsta era registrul scrierilor domniei sale. Am făcut o mare prostie. Pentru că odată ajunsă „celebră” prin emisiunea mea, profesoara chiar a început să se creadă o poetă adevărată şi, într-un singur an, a „scos” 12 volume de versuri. Apoi mi-a devenit o duşmancă feroce pentru că mi-am permis să-i fac, la un moment dat, o analiză pe text, de data aceasta 219

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

necruţătoare, în presa scrisă. Cum mi-ar fi stat mie să mă duc la „lansarea cărţilor” ei? Poate mai sunt printre voi persoane care nu ştiu ce este astăzi o lansare de carte. No, să vă spun. Nu contează ce şi cum scrii. Dacă poţi umple o pagină cu diverse cuvinte alese chiar cu furca şi aşezate unele sub altele în chip de poezie, e bine. Umpli astfel cam 30-40 de pagini, astfel încât să semene cu o carte, de fapt ea fiind o plachetă. Nu scrisul e problema, ci banul. Ai bani? Eşti poet. Nu ai bani? Degeaba ai matale talent. Deci, pui mâna pe bănuţi, te duci frumos la o editură-tipografie, plăteşti şi „scoţi” cartea. Urmează „lansarea de carte”. Cauţi o sală pe undeva (susţii material căutarea şi închirierea ei, protocolul aşijderea), îţi inviţi prietenii (cam de aceeaşi factură intelectuală cu tineautor), faci poze la greu şi gata. Ţi-ai „lansat” cartea. Ce mai e de făcut? Să te promovezi singur/singură pe reţelele de socializare, că altfel nu ai cum (în librării nu poți, în biblioteci nu ai ce căuta), apoi să le ceri insistent „prietenilor” să te cumpere... Ieri şi astăzi mi-am pierdut timpul pe facebook cu doi „poeţi” şi o „poetă”. Ea publicase oarece versuri (nu poezie!, poezia e altceva…) într-un volum colectiv şi încă într-o plachetă de versuri scrise cam în aceeaşi gamă valorică cu a profesoarei mele. Exemple: „Tu te-ai gîndit numai la tine , Acum îţi cer să pleci de langă mine . Să pleci şi să mă laşi în pace , Oricum trecutul nu-ţi v-a da pace”. (M. P. – poet) 220

GHEORGHE BURDUJAN

Acest autointitulat „M. P. - poet” se află deja la al treilea volum de versuri. Scrie „într-e” cu cratimă, „poezi” cu un singur i şi dovedeşte din plin necunoaşterea limbii române, cam la fiecare propoziție. La fel se întâmplă întro sumedenie de altfel de cazuri. Ăştia și încă mulți alții sunt prezenţi pe internet, pe „guagăl”, se cred celebrităţi şi te insultă dacă nu le dai atenţia pe care ei cred că o merită. Să nu mai lungesc pelteaua. Dacă ai conştiinţa valorii de sine îţi cunoşti „lungul nasului” şi stai acolo unde ţi-e locul, nu te burici de unul/una singur/ă pe înălţimi rarefiate care nu-ţi aparţin şi care-ţi dau aere de piţipoancă literară. COMENTARII: daniri70: În copii am încredere; pe mine una continuă să mă surprindă adulţii... şi nu întotdeauna în cel mai plăcut mod - şi nu numai în direcţia judecăţilor de valoare, dar ţi-ai pus problema că şi în direcţia lor există şansa unei formări? eu, cu riscul de a fi extrem de nesuferită, o fac, pe sistemul copăcel-copăcel, atrăgând de obicei atenţia când ceva sughite… luând de exemple cazurile pomenite de tine, o fac şi când se comit derapaje flagrante dpdv gramatica limbii române şi, mai ales, când sunt preluate texte din altă parte şi nu se specifică asta. Burdujan Gheorghe - Adultul este „osificat”, încremenit în proiectul propriei sale făpturi. Am lucrat într-un Centru de reeducare. Aveam acolo un copil-elev, 221

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

model de bună purtare. Chiar ne lăudam că, iată, sunt şansele reeducării „elementelor” cu un comportament deviant. L-am promovat peste tot, l-am făcut şef peste toţi elevii etc. L-am motivat, îndrumat, ajutat să se reintegreze în societate. Când a împlinit 18 ani a fost eliberat (aşa e legea). Ştii care a fost primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns acasă, undeva prin Bârlad, după opt ani de şcoală? A furat vaca unui sătean şi a ajuns în puşcărie. Dezamăgirea noastră a fost totală. Nici măcar unu la sută nu are şansa re-educării. Sau o au toţi, sută la sută, dar miracolul nu se întâmplă. Concluzia mea: numai sub o supraveghere continuă, numai sub presiune (indiferent de natura ei) numai cu motivaţii puternice un adult nu se schimbă, dar mimează strălucit schimbarea. daniri70: Mişto spus! dar şi trist totodată. Oricum, nimeni nu se schimbă fundamental - vorbind în general despre adulţi - şi nu degeaba cred că cea mai mare încercare, provocare şi luptă a individului este aceea de a rămâne constant cu el însuşi - vorbind acum despre adulţii care devin în mod real şi au acea conştiinţă de sine, valoare, decenţă minimă şi esenţă după care se ghidează în viaţă. Ce aminteşti tu aici despre ce apare pe câte-o platformă de socializare ca facebook şi nu pe un site specific de literatură unde eşti cumva îndrumat, corectat, ajutat, ş.a.m.d., majoritatea sunt maculatură din start. O zic fără să clipesc şi nu ca mare cunoscătoare de literatură, ci ca un consumator paşnic, dar mare iubitor al gramaticii limbii române. 222

GHEORGHE BURDUJAN

Burdujan Gheorghe - M. P. despre care vorbesc eu aici are o pagină pe Rețeaua Literară (o căutare simplă pe Google şi-ţi apare peste tot), aşa că ideea că o platformă de profil te poate îndruma este falsă. daniri70: Pe reţeaua literară autorii au parte de niscaiva comentarii, unele pertinente, altele maliţioase, oricând se plătesc poliţe, ca peste tot, iar cei care sunt prea gomoşi pentru ca să mai realizeze stupizenia comportamentului lor, ajung la o adică în faţa unui raft de librărie plin cu creaţiile lor pe care se aşează praful. dordanaela: ,,Am făcut o mare prostie.” spui tu. Dar te referi la faptul că ai invitat-o. Dar... tu inviţi aşa?! Oricum, pe oricine? Nu ai citit înainte producţiile domniei sale? Persoana e de vină sau tu (şi alţii) care din motivele lor determină asemenea ,,acte de cultură”? Acu... ce vruşi să zici?! Că numai ea e de vină?! Faptul că nu te mai duci la expoziţii sau lansări de carte înseamnă că ai început să fii selectiv. Burdujan Gheorghe - Ar fi trebuit să cunoşti „mecanica” emisiunii mele şi, mai ales, „mecanica” sufletului şi a gândirii mele ca să poţi înţelege. Eu am fost şi sunt „un făcător de bine”. În rest mizez pe simţul măsurii şi pe conştiinţa valorii fiecăruia. Nu poţi şti dinainte ce reacţie pot avea oamenii după ce i-ai ajutat. Unii te pot înjura, alţii îţi pot mulţumi. În rest fiecare este responsabil de viaţa şi de acţiunile sale. 223

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Dyllber: Scriu pentru ce simt, pentru ce gândesc şi sper să nu dezonorez pe nimeni făcând acest lucru. Îmi măsor adâncimea mâhnirii şi a fericirii în scris, nu vreau să mă ridic deasupra nimănui iar imperfecţiunile scrisului meu nu sunt decât măreţia celorlalţi, celor cu adevărat talentaţi. Și eu o numesc tot atitudine... dar din prisma teoriei realității vreau să mai amintesc ceva: De cele mai multe ori emoțiile proprii ne mint, ne împiedică să fim noi înșine dar când este vorba despre alții știm să prescriem victimelor emoțiile pe care trebuie să le simtă. Uneori, răspunsurile pe care le vei primi vor schimba impactul pe care-l aveai asupra interlocutorului tău. Burdujan Gheorghe - Ceea ce mi se pare ciudat este că am reuşit să trezesc revolta în tine, în loc ca ea să se facă simţită în cine trebuie. Deci, „unde dai şi unde crapă”! Aşadar, fac două precizări de final: 1. Dacă tu ai fi „scos” o carte, aş fi primit-o cu bucurie şi poate că aş fi citit-o; 2. Despre profesoara de fizică am vorbit suficient, aproape exhaustiv, în lumina mesajului acestui text. Portretul „poetei” este universal. Acolo unde am simţit nevoia să subliniez am făcut-o. Am o privire atentă asupra a ceea ce spun, fie în textul inițial, fie în comentariu.

224

GHEORGHE BURDUJAN

Dyllber: Am mai citit o dată textul si m-am gândit sa dezvolt un pic buchetul de argumente. Nu te cheltui într-o activitate asemănătoare celei care te înverşunează, ci caută cu sfiiciunea şi puterea ta să ne îndrumi, asta cred că este important, nu să-i dovedeşti unuia sau altuia că nu poți veni cu flori, la tine însuți! Atunci ţi se vor risipi mâhnirile aduse de opintelile celor care nu văd esenţa deosebirilor, a celor care nu au ataşament pentru pământul lor natal şi nici pentru adevăratele valori ale acestuia. Burdujan Gheorghe - Până la urmă este doar o atitudine. Nu împotriva celor care trudesc cu bună credinţă pe măsura talentului fiecăruia, ci împotriva acelora care scot cărţi pe bandă rulantă sau fac expoziţii (doar pentru că au bani, nu şi talent), arogându-şi, din această postură de persoană-autor-de-carte, o superioritate nemeritată, deci găunoasă, faţă de aceia mult mai talentaţi, dar care au conştiinţa valorii de sine şi, poate că, nu au banii necesari pentru a se autopromova. Dedicaţiile sunt clare, dacă ai citit, cum spui, cu atenţie textul. Şi clare şi identificabile. În rest comentariul tău este hiperbolic şi metaforic. Gândesc că este de bun simţ să nu-l decriptez în întregime. Dyllber: Totul este văzut de la doi poli opuși, așadar nu este grav. Cu siguranță nu vom fi noi cei care vom provoca rostogolirea tăvălugului ce salvează cultura… Am avut norocul să nu ajung încă la fundul sacului iar când sunt 225

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

motivată intens, de sentimente, chiar reuşesc să dau anumite miresme scrisului. Dacă argumentele mi se destramă le cos la loc cu grijă şi în pofida celor care vor să ucidă condeierea... eu scriu. Ducesa67: Cred că toate gesturile se fac cu un pic de modestie și cu un gram de demnitate. Eu înțeleg că unii își doresc și o confirmare a talentului lor, dar cei cu adevărat talentați sunt și cei mai puțin sonori. Eu am considerat că cine scrie pe aceste site-uri, nu dă valoare creațiilor lor de artă literară, ci tratează scrierile ca pe un hobby. Burdujan Gheorghe - Dacă le-ar „trata” ca pe un hobby tot ar fi ceva, îmbrăcat în modestie şi în demnitate. Toţi avem pasiuni. Numai că aceştia îşi pierd simţul măsurii şi se folosesc de bruma lor de meşteşugari inapţi pentru „meseria” aleasă întru a manipula neştiinţa cititorilor şi conştiinţa oamenilor de bună credinţă. Pentru că „prieten” fiindu-le îţi vine greu să-i spui omului că sare calul şi, cu falsă onestitate, îi lauzi şi-i încurajezi în a persevera în eroare. Dacă îndrăzneşti să fii vertical, în consecvenţă cu propria ta conştiinţă spunându-le că „producția lor literară” este anostă, riști să fii neantizat de cei în cauză. Mi se întâmplă și mie să găsesc câte un text bine scris și să-mi doresc a-mi da cu părerea, de obicei laudativ. Dar încolțesc în mine, ca buruienile, florile răului și încep 226

GHEORGHE BURDUJAN

a mă tângui dacă să zic sau să tac, să zic că-i al nu știu cui sau să las „admiratorii” în extaz pe mai departe? Pentru că multe sunt copiate de la alții fără a indica sursa sau a pune ghilimelele de rigoare. Ducesa67: Am tăcut și eu când am descoperit copy paste sau plagiaturi ordinare... și de atunci nu mai caut. Mi-am spus că ce nu știi nu te doare... dar mă întreb oare nu e lașitate? Burdujan Gheorghe - Eu vorbeam despre prietenii la care ţii. Ai de ales: le spui şi rişti să-i pierzi sau te faci că nu vezi şi ţi-i păstrezi. Am să-ţi fac o mărturisire: a fost o vreme când eram necruţător. Nu-mi păsa despre cine este vorba. Apoi, au trecut anii şi am devenit mai înţelept. Nu mă pot împăca cu gândul şi cu obiceiul de a nu şti, de a nu cerceta, dar m-am obişnuit cu exerciţiul de a o face pe naivul. Deşi seamănă, nu cred că e vorba totuşi de laşitate. zinoaptezori: Mai zile trecute, am întrebat pe cineva ce profesie are. Mi-a zis clar: „Poet!”. Poet să fie, mai ales că mi-a lăsat și-o poezie, numai că eu cu așa ceva nu le am... Deși mă bătea gândul să mă apuc de poezie. Problema era în ce curent să mă „încadrez”. M-ar tenta (vorba vine) și niscaiva proză sau eseistică, dar iarăși am probleme în alegerea curentatului curent literar... Când să mă hotărăsc... apare unul ca tine și mă „inhibă”, blochează, dezinspiră (n-o fi corect termenul, mi se iartă)… 227

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - Nu e rău că scrii, nici să scrii. Şi eu scriu. Problema apare de la aşa zisa „lansare de carte”, de la conştiinţa valorii de sine. Câtă vreme îţi cunoşti valoarea este bine să faci ceea ce ţi se lipeşte de suflet. Eu am scris, am pictat, am cântat, dar niciodată nu m-am dat drept artist, deşi am avut expoziţii de pictură, deşi mi s-a spus că am talent literar (Zaharia Stancu, pe când aveam vreo 19 ani). Deși aș fi avut „motive”, totuși nu am „scos” nicio carte. Nu încerc să inhib pe nimeni. Conştiinţa îţi va spune să continui dacă ai valoare. Tot ea, propria conştiinţă, dacă o ai, te va împiedica să te umfli singură cu pompa de la bicicletă.

228

GHEORGHE BURDUJAN

IV.16. GÂNDUL CARE SE ROSTEŞTE

Stăteam lângă ea, de mai bine de o jumătate de oră, fără să mai rostesc ceva. Cam spusesem tot, făcusem tot felul de aluzii, mai mult sau mai puţin transparente. Discutasem despre toate curentele filozofice şi despre toate orientările în artă şi literatură. Pusesem ţara la cale. I-am înjurat sau lăudat pe toţi politicienii. Ne-am ambalat discutând despre aşa zişii „oameni de afaceri” şi, cam gata, nu mai aveam ce spune. Eu priveam pe fereastră. Eram în bucătărie, la ea acasă. Mă invitase la o cafea. Fumam amândoi. „Fumurile” ţigărilor noastre se împleteau în aer, aluziv. Mă jucam. Făceam rotocoale. Nu reuşeam să fac opt-uri. Gândeam, în secret, că ea ştie să facă, dar nu vrea să-mi arate... Mi-aş fi dorit să ştie. Mă privea fix de vreo trei minute. – Romeo, mai spune şi tu ceva... – Ce să mai spun? – Orice! – Cum orice, că le-an cam spus pe toate?!... – Ei, hai mai spune, că tu ştii să vorbeşti frumos. – Şi ce să spun? – Orice. – Orice? – Da, orice. – Orice, orice? 229

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

– Da. – Bine. Fa (fa, cu a, nu fă cu ă), te-aş fu-te, cu cratimă! – Măgarule, porcule, motan jigărit, ordinarule, belitule, nefututule, nenorocitule, porc de câine, pricopsitule şi fandositule, curvarule, băga-mi-aş pula-n gâtu’ tău de netrebnic, să mi-o lingi şi să mi-o sugi, vinoncoace, hai odată... Toate astea mi le spunea, aproape şoptit, gâfâindu-mi la ureche, în timp ce făcea două lucruri dintr-o dată: mă trăgea de cravată către sufragerie şi îşi descheia bluza-i transparentă prin care-i vedeam sânii înfloriţi... Am învățat astfel că e bine să fii foarte explicit în vorbire, ca să nu mai fie loc de interpretare şi de dat la întors… Cele mai doritoare de cuvinte obscene sunt femeile serafice. Ea era o serafică!

230

GHEORGHE BURDUJAN

IV.17. FACEBOOK – MON AMOUR

Tanti Aglaia a vrut să vadă ce fac eu în pauzele de relaxare. I-am arătat pagina mea de facebook și lista de prieteni. S-a uitat pe monitor şi a zis „Şi ăştia-s oameni?” Da, zic eu, oameni virtuali. „Şi sunt prieteni?” Da, prieteni. „Şi femei şi bărbaţi?” Da tanti, şi femei şi bărbaţi. Mai mult femei. „Cam câte femei ai în lista asta?” Nu știu. Vreo trei mii, cred. „Şi bărbaţi?” Restul. A stat, s-a mai uitat un timp la monitor şi zice „Şi la toate le place de dumneata?” Adică cum să le placă de mine? Cum tanti? Suntem prieteni virtuali, înţelegi dumneata? Aici, pe monitor! Nu ne vedem pe stradă. „Înţeleg, înţeleg… Aşa a zis şi băiatu’ vecinei, că e prietena lui virtuală şi s-a trezit mă-sa cu virtuala borţoasă la uşă!” „O femeie simplă”, poate veţi zice, cu o judecată rudimentară. Ei bine, mie acest personaj mi s-a părut a fi desprins din cărţile lui Marin Preda. O judecată mai sănătoasă decât a doamnei Aglaia eu nu prea am întâlnit. Un om echilibrat, cu picioarele pe pământ. Mi-o şi imaginez adesea belind ochii pe ecranul monitorului la tot felul de aiureli imagistice menite să ne reprezinte pe noi, oamenii: balauri, peisaje, veveriţe, flori, ochi (mulţi ochi – unii care plâng alţii supra-machiaţi) etc. etc., ştim cu toţii sub ce fel de măşti ne ascundem pe site-urile de socializare… Deci, „şi ăştia-s oameni?” este o întrebare 231

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

teribilă care biciuieşte bunul simţ al fiecăruia dintre noi. De nenumărate ori am pus în discuţie problema măştilor pe net, dar aşa cum a făcut-o tanti Aglaia, n-am reuşit s-o pun niciodată. Întrebarea ei ar fi veselă dacă nu ar fi și tristă. „Şi sunt prieteni”? întreabă, pe bună dreptate. Suntem noi „prieteni”? Ce anume defineşte acest gen de prietenie? Faptul că suntem în lista unuia sau a altuia pe facebook? Faptul că ne „salutăm”, că ne jucăm, că schimbăm o replică, două, că spunem un lucru deştept sau mai puţin deştept, toate astea şi încă multe altele (poze, filmuleţe etc.), ne îndreptăţesc pe noi să ne considerăm prieteni? În adevăratul sens al cuvântului? Sigur că sunt anumite persoane care „au legat” oarece prietenii virtuale, alţii s-au întâlnit şi în realitate şi chiar au devenit prieteni, dar este oare suficient? „La toate femeile astea le place de dumneata?” Insistă tanti Aglaia cu tirul ei necruţător de întrebări. „Suntem prieteni virtuali, înţelegi dumneata?” Tanti Aglaia nu a înţeles cum am vrut eu să înțeleagă, ci a înţeles exact cum trebuie să înţeleagă un om sănătos la cap: „Înţeleg, înţeleg… Aşa a zis şi băiatu’ vecinei, că e prietena lui virtuală şi s-a trezit mă-sa cu virtuala borţoasă la uşă!” Aşadar, aşa zisul „site de socializare” funcţionează! COMENTARII: A.N.: De fapt, unde bați? Oricum peste puterea de înțelegere a acelui personaj simbolic. Contează cum 232

GHEORGHE BURDUJAN

arătăm, în primul rând, pentru noi și contează și ce „scoatem din tastatură”. Si, mai depinde si de ceea ce ne dorim de la participarea noastră pe facebook. D.O.D.: Tanti Aglaia este pretextul pentru concluzie - „nu contează cum arătăm atâta timp cât „relaţia” dintre noi este una de „socializare” şi se opreşte la nivelul jocului, al scrierii şi citirii de mesaje, de texte, al ţinerii, întreţinerii şi obţinerii unei bune dispoziţii, atunci când ducem lipsă de toate acestea în viaţa reală. Contează ce/cum gândim. I.S.E.G.: Un prieten trebuie să aibă sufletul frumos, el se simte pretutindeni, aici, pe facebook e mai puțin important cum arătăm. E.L.S.: Relația virtuală, oricare ar fi ea, nu poate înlocui viața reală. Sigur este că o completează. Poate mai mult decât ar trebui... Fiecare avem viduri existențiale într-un fel sau altul. Avantajul virtualului este că putem foarte ușor alege cu cine vrem sau nu să fim prieteni. În viața reală uneori trebuie să suportăm persoane pe care de multe ori am fi bucuroși să ne descotorosim cu un clik… Personal cred că în virtual oamenii sunt mai sinceri decât real. Au mai mult curaj în a-și exprima propriile idei, păreri. Eu una, nu am 233

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

nici un fel de problemă în a fi eu însămi atât virtual cât și real. C.P.: Nu, nu suntem prieteni. Suntem niște cuvinte care reflectă, mai mult sau mai puțin personal și original, ceea ce poate, față în față nu am putea spune uneori. Și nu, nu ăștia suntem noi în viața de zi cu zi. Aici suntem prețioși, dornici de atenția celorlalți de aprobare față de ce postăm, sau dezaprobare, orice numai sa ne „vadă” cineva. Burdujan Gheorghe - De ce să nu putem spune atunci când suntem față în față tot ce avem pe suflet? Ce anume ne oprește să fim noi înșine? RitaRita Rita: Nu știu de ce ar fi mai buni prietenii reali decât cei virtuali. Pentru că dăm mana cu ei? Pentru că povestim convenționalisme? Pentru că râdem fals la glume slabe? Toate aceste lucruri le putem face și online... dacă dorim. Dacă vă uitați în jur veți vedea că sunt foarte puțini prieteni. Aici, ne cunoaștem în sens invers. Nu ne împrietenim pentru fizic sau haine. Cei mai mulți oameni își scot măștile și discută liber, chiar dacă sunt în pijama și papuci. Aici cunoaștem întâi mintea și sufletul, abia apoi, dacă dorim cunoaștem și fizicul. E.M.: Daaa, cu şerpălăii şi cu lupii să nu te pui! Dar oricât de vigilenţi ar fi, dacă-i urmăreşti în comentarii, atât în 234

GHEORGHE BURDUJAN

raport cu tine, cât şi cu ceilalţi, e imposibil să nu-şi dea arama pe faţă. Discuţiile adevărate se poartă în lumea ideilor şi a principiilor, e uşor să intuieşti dacă-ţi doreşti să priveşti în ochi un asemenea şerpălău, sau nu. Virtualul e o mare oportunitate de a scormoni în adâncurile unei fiinţe, dar nu suficient. Abia după o perioadă de convieţuit în comun, poţi să spui cu mâna pe inimă că ai găsit sau nu, ceea ce căutai. Între doi oameni contează totul, chiar şi cele mai neînsemnate amănunte. Sunt lucruri pe care le poţi accepta sau nu, iar nu întotdeauna ceea ce este important pentru tine, este la fel de important şi pentru celălalt. În privinţa acestor aspecte, doar realul poate face diferenţa. D.A.: Oamenii se simt și-ntr-un final se recunosc. Virtualul mi-a deschis o ușă spre oameni pe care altfel n-aveam cum a-i întâlni. Nu m-am preocupat să-i cunosc, mi-a fost îndeajuns să-i simt, iar recompensa sufletească a fost o stare de bucurie imensă și multă emoție când dândune mâinile în real, ne-am recunoscut așa cum ne conturasem cu sufletul, cu mintea, la zeci ori sute de kilometri distanță. Burdujan Gheorghe - Fără discuţie. Ai dreptate sută la sută. Până în momentul în care iei decizia de a cunoaşte realitatea cu oamenii ei. Atunci, fie că vrei, fie că nu, trebuie să faci o selecţie. Şi selecţia este foarte dificilă. D.A.: „Realitatea cu oamenii ei”, am putea scrie mult și multe, pe această temă. Descoperim, conturăm realitatea, 235

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

iubim, condamnăm prin comparare cu cele firești nouă, omul în ciuda exuberanței, care-i mai tulbură existența, e o ființă comodă, puternic ancorată în ceea ce consideră a fi realitatea lui. În relația sufletească e foarte greu a desluși realitatea, de aceea poate părea dificilă selecția, dar, eu, cred că dificultatea constă în durerea, dezamăgirea pe care le resimțim și pe care nu știm să le gestionăm. Știi cum se spune „rămân doar cei care trebuie să rămână”. Burdujan Gheorghe - Fiecare om este comod în realitatea lui, pentru că realitatea lui este generatoare de linişte şi echilibru, un fel de înveliş ca al viermilor de mătase. Din acest „cocon” va ieşi şi va zbura fluturele personalităţii fiecăruia. Două realităţi acordate (precum strunele unei viori) vor genera simfonia vieţii în doi. Acest „doi” poate coborî sau urca şi din virtual. M.G.: De acord cu ce ai scris, dar aș adăuga și acea categorie care nu-s „lupi în blană de oaie”, ci „oi cu păr de lup” (că doar n-ai vrut să spun că lupu' are blană...) Deci există acei prieteni virtuali care, fiind mai sensibili, mai finuți și fără îndrăzneala (sau altfel spus tupeul) de a-și spune punctul de vedere, în viața reală și uite-așa, dacă tot a apărut tehnologia, fac pe lupii care atacă oricând și pe oricine; sau fac pe câinii răi, deși în viața lor nu au zis hamham sau hrrrr. Trebuie menționat și faptul că în spatele perdelei, pot exista persoane bune, pe care din virtual, le-am perceput rele sau cel puțin enervante. Unii sunt atât de 236

GHEORGHE BURDUJAN

frumoși și buni dar se distrează în virtual, arătând opusul a ceea ce sunt. Dacă ești destul de inteligent și ai răbdare să-i depistezi că joacă teatru, atunci cunoscându-i după perdeaua virtuală, poți spune că ai URCAT din virtual în realitate.

237

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

IV.18. VECINA CU PISICI

Am avut o vecină. Intelectuală, frumoasă. La un moment dat, prin 1990, mi-a făcut o vizită. Avea nevoie de ajutor și nu știa cum să-l ceară. Avea bun simț. Am știut, am simțit că are nevoie de bani. Atunci, ca să n-o jignesc și ca să nu se simtă umilită i-am propus un troc. Zic, știu că ai nevoie de bani, iar eu sunt dispus să cumpăr niște cărți de la tine. Chipul i s-a luminat. A fost de acord imediat. Am mers la ea în casă să văd ce pot să aleg din puținele cărți pe care le avea. Șocul a fost major văzând mizeria în care trăia. Dormea pe un pat pliant (un fel de șezlong pe care, de obicei, îl așezi în grădină, vara). Îngrijea șapte pisici. Mânca din aceeași farfurie cu ele. Avea o singură farfurie. Fără lingură, fără furculiță. Totul în jur era nespălat, necurățat. Mirosea îngrozitor. Și era o femeie tânără (34 de ani). Am ales câteva cărți pe care i le-am plătit cu asupra de măsură și am plecat cât am putut de repede. La ieșire am zăbovit un pic (cam 15 minute) într-o librărie apropiată, apoi mi-am continuat drumul spre casă trecând pe lângă un bar în care de obicei intrau oamenii mai înstăriți. Ușa era deschisă, vară fiind. La o masă, vecina mea citea o revistă. În fața sa, pe masa joasă, se aflau o cafea mare, adevărată, și un pachet de țigări Kent (superlong). Mi s-a părut că nu văd bine. Deci, vecina mea, 238

GHEORGHE BURDUJAN

în loc să-și cumpere ceva de mâncare cu banii de pe cărțile pe care mi le-a vândut a preferat să bea o cafea și să fumeze afișând o ținută de mare doamnă. Îmi amintesc că atunci ceva în mine s-a revoltat și am gândit că ajutorul meu a fost unul inutil. N-am înțeles-o. Chiar am judecat-o. Câtă lipsă de responsabilitate, câtă nechibzuință, câtă risipă inutilă etc. Astăzi, în mod ciudat, o înțeleg mai bine ca oricând… Priorități ale spiritului sau priorități ale trupului?... asta a fost întrebarea care m-a acompaniat până am ajuns acasă… COMENTARII: H.H.: Nu cred că viciul este al spiritului. Spiritualitatea implică ordine și curățenie, chiar dacă traiul e modest. Burdujan Gheorghe - Definiția viciului este destul de fluidă... M.F.: Poate te va mira răspunsul meu, dar dacă eram singură ca ea, având un viciu - fumatul - procedam cred la fel. Nu sunt de acord cu mizeria din casă. Oricât de săracă aș fi! C.C.: Probabil era conștientă de degradarea la care ajunsese, și și-a dorit ca pentru câteva zeci de minute, să se simtă și ea, OM! 239

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Burdujan Gheorghe - Și asta e posibil. Poate că și uitase gustul unei cafele adevărate... A.O.: Oricât de multe probleme avem, demnitatea trebuie să nu o pierdem. Lumea nu trebuie să ne vadă îngenuncheați! Burdujan Gheorghe - Da, sunt de aceeași părere. Am mai spus-o și-o repet: îmi place această expresie: „Copacii mor în picioare”! R.M.M.: Sufletul ei era la pământ și bucuria acelei cafele însoțită de țigara „fină” i-a dat iluzia că e o doamnă! Apoi din nou viața reală... Burdujan Gheorghe - Cred că e cea mai plauzibilă explicație a gestului ei. Am spus: astăzi o înțeleg, atunci n-am fost în stare... L.G.: Nu știu cât de intelectuală era dacă nu se respecta pe sine. La vârsta aia trebuia să se cocoșeze de muncă. Casa spune totul despre cel care locuiește în ea. Să nu uităm că luxul cel mai mare este curățenia, atât a trupului, cât și a sufletului. L.V.: Indiferent câte necazuri ai, mai ales că era singură și tânără, nu trebuie să te lași învins. Trebuie să lupți cu 240

GHEORGHE BURDUJAN

toate forțele să rezolvi necazurile pe care viața ni le dă. Mai ales că în ziua de astăzi avem mai multe necazuri decât bucurii. A.N.: De ce să o judecăm? Doar ea avea răspunsul la viața pe care o ducea... și poate, acea cană cu cafea și acel pachet de Kent, râvnit de mulți la acea vreme, erau singura ei dorință ce o făcea fericită. Ce se ascundea în spatele traiului ei, rămâne o necunoscută... căci rămânem surprinși, uneori, ce ne poate aduce bucurie și mulțumire sufletească... C.P.: Faptul că avea pisici denotă un suflet bun și altruist, îmi pare însă rău că starea de rău a dumneaei a continuat să se accentueze... O.C.: Ce s-a întâmplat cu ea ? Pare totul desprins dintr-un roman fin, psihologic... Raportat la realitate, cazul acestei „frumoase intelectuale”, ține de o maladie mentală... Să fii tânăr, la 34 de ani și să fii terminat, sărac, în mizerie și lipsuri! Aici e „fractura” unde realitatea se rupe, lăsând loc poeziei și boemei... Eu ca să înțeleg, obișnuiesc să mă pun în „pielea” personajului. Deci să am din nou 34 de ani... Aș fi la fel de mare și „nebună” iubitoare de pisici, la fel de dezordonată, dar nu aș accepta să fiu săracă! Aș 241

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

lupta, cu forța asta a tinereții, să pot reuși să fac ceva, să am tot ce-mi doresc pentru că... am o grămadă de viață înainte! Dar asta este altă „literatură”... Burdujan Gheorghe - Se pare că și-a pierdut echilibrul psihic și emoțional. O mai văd rareori umblând pe străzi cu o sacoșă mare după ea și în haine ieftine... Fata a fost crunt lovită de proprii părinți care i-au furat un obiect de mare valoare pe care l-au vândut. De aici rătăcirea ei. Când te lovește un străin ești dispus să accepți și chiar să înțelegi, dar când te lovește propriul părinte care ți-a dat viață este dincolo de puterea de înțelegere a oricărei minți echilibrate. D.D.: Cafeaua și țigara le consider priorități ale trupului, eventual efortul de a părea altcineva. Vecina asta e demnă de compătimire. Să nu dai importanță bunurilor materiale e de admirat, dar să nu știi să-ți ordonezi prioritățile, să trăiești în mizerie afișând altceva, e de compătimit pentru că demonstrează ceva dezordine mentală. M.A.: „Observă fără să judeci”, nu mai ştiu cine a zis. E cam greu să stai deoparte, fără să comentezi. E în firea oamenilor să-şi dea cu părerea. P.G.: Eu cred aşa: tu dai. Ce face cu banii cel căruia i-ai dat, nu mai e problema ta, chiar dacă gestul tău nu 242

GHEORGHE BURDUJAN

coincide cu aşteptările tale. Aşa îi era ei bine. Întâmplarea a făcut să vezi ce făcea acea doamnă cu banii. Burdujan Gheorghe - Exact așa gândesc și eu. Poate că aia era fericirea ei atunci. Și poate că-și dorea foarte mult să-și amintească gustul unei cafele adevărate și a unei țigări bune. S.C.: Poate era un ultim lucru ce dorea să-l facă. Condamnaților la moarte li se îndeplinește ultima dorință. Viața e surprinzătoare. Fiecare dintre noi, indiferent de starea ce o afișăm, trecem prin astfel de momente grele. Fiecare rezistăm și reacționăm diferit. H.A.M.: Gestul dvs. a fost făcut din milă pentru cineva aflat în nevoie. Un om singur, repudiat de familie, pentru care gestul dvs. a însemnat mult. Singurătatea este greu de înțeles, comportamentul persoanelor singure este judecat deseori foarte aspru de către oameni. C.C.: Nu e singurul om de acest gen. Și eu am întâlnit... Așa este: câteodată îți pare rău că ajutorul tău a ajuns acolo unde nu trebuie... Dar el rămâne... şi doar asta contează! Burdujan Gheorghe - Din acest punct de vedere eu nu am remușcări. Consider că am făcut ceea ce trebuia să fac, ceea ce conștiința mi-a dictat atunci să fac. 243

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

G.M.: Da, s-a făcut ce era de făcut, adică un bine, dar ea nu e de condamnat. A făcut ceva de care AVEA nevoie. Atunci, în clipa aceea, a fost fericită. Altfel spus, i s-a dăruit un moment de bucurie, iar acela face mai mult decât o masă bună. A.R.: Probabil că avea nevoie de bani tocmai pentru sufletul ei, pentru a-și satisface o mică plăcere pe care și-o permitea din când în când. Am citit că erau genii pe care dezordinea îi inspira. Mulți confundă dezordinea cu mizeria. Eu mă simt mai confortabil într-o dezordine artistică, să zicem, decât într-un cămin în care să mă simt ca într-un muzeu. E nevoie de timp ca să realizăm care ne sunt prioritățile în viață și pe cei ce ne înconjoară să-i acceptăm așa cum sunt pentru că fiecare dintre noi avem propriile ciudățenii. D.A.: Eu nu aprob inconștiența. Câtă vreme suntem în viață sufletul și trupul sunt un tot. Și doar când există echilibru îți poți permite mici ori mari extravaganțe. V.S.: Și totuși... prioritățile spiritului nu se satisfac cu țigări și cafea la bar. Mai ales când din sărăcie poate că nu 244

GHEORGHE BURDUJAN

ai săpunul și pastă de dinți… Totuși bani pentru hrănit puzderie de pisici se găseau cumva...

245

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

IV.19. UCIGAȘI DE SUFLETE

D. I. Suchianu, deşi a fost un bun sociolog, eseist, jurist, istoric, critic literar și critic de film, a rămas în conştiinţa acelora care l-au mai apucat în viaţă ca un strălucit critic de film. Era, carevasăzică, la vremea lui, o celebritate. Ţuca, o femeie extrem de frumoasă, elegantă, înaltă, cu trup splendid, mobilată frumos interior — la spirit, la minte — , distinsă ca o ducesă rusă coborâtă direct din romanele lui Tolstoi (Lev), dorită de mulţi bărbaţi, era îndrăgostită de el. Ea tânără, foarte tânără (23 de ani!) el la apogeul vârstei, spre sfârşitul vieţii. Discutam cu ea diverse chestiuni, în genere de sorginte spirituală, când deodată, nici nu ştiu cum veni vorba, o aud că spune: „Uite, mie mi-ar plăcea să trăiesc lângă gloria acestui om!” Şi terminându-şi vorba întinse mâna spre „România Literară”, revistă în care D.I. Suchianu avea o rubrică permanentă de cronică de film. Îmi amintesc că, în forul ei interior, era chiar pregătită să meargă la Bucureşti să-l cunoască personal. Am rămas total interzis. Cum adică „lângă gloria acestui om”? am întrebat-o eu timid. - „Da, îmi place mult de el. Cred că chiar îl iubesc. Ştie să pună problemele, e deştept, vede lucrurile aşa cum altcineva nu le vede şi descoperă sensurile reale ale fiecărui film”. Stai, să înţeleg bine: ţi-ar 246

GHEORGHE BURDUJAN

plăcea să trăieşti cu el, sau lângă el? Ţi-ar plăcea să-ţi fie soţ, bărbat, iubit sau vrei doar să te înfrupţi din gloria sa? Întrebarea mea se pare că a trezit-o la realitate pe Ţucade-la-mama-ei, pentru că m-a privit mirată şi oarecum intrigată de faptul că-i descoperisem adevăratul resort al admiraţiei sale faţă de Suchianu. Am întâlnit în viaţă multe femei şi mulţi bărbaţi „vânători de trofee”! Femei care-şi doresc să stea lângă sau pe lângă gloria unui bărbat, interesate doar de gloria lui, nu şi de el ca persoană, şi mulţi bărbaţi care vânează cele mai frumoase femei doar aşa, pentru frumuseţea lor, fără să-i mai intereseze dacă acele femei au ceva în cap sau vreun rost demn de remarcat pe pământul acesta îndurător. Este suficient să arăţi bine pentru a te simţi şi a fi vânată. Iar vânători sunt cu nemiluita. Şi arsenalul din dotarea fiecărui bărbat este cât se poate de diversificat: de la trupul atletic la mărimea contului din bancă. Vânătorii de trofee nu fac nimic cu adevărată pasiune, din simţământ durut cu toată fiinţa. Nu! Ei au o singura dorinţă suverană: aceea de a mai adăuga încă un trofeu la colecţia deja existentă pe care o admiră în fiecare seară, înainte de culcare, cu infinită plăcere. Vânătorii de trofee sunt de fapt ucigaşi de suflete, pentru că pe ei nu îi interesează ceea ce simte viitorul trofeu, ci doar satisfacerea orgoliului personal şi-atât! Pe Țuca mea nu o interesa bărbatul D. I. Suchianu, ci doar trofeul pe care l-ar fi reprezentat celebritatea lui!

247

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

COMENTARII: gentiane2008: Eu spun (și poți să mă arzi pe rug că tot așa o să susțin) că nu poți iubi un om înainte de a-l fi cunoscut, de a-l fi privit în ochi, de a-l fi atins, înainte de o anume „complicitate”, ca să-l citez pe Camil Petrescu, pe care nu o poți obține doar datorită admirației. Iubea gloria lui și cu ea voia să trăiască, s-a exprimat corect. adnania: Cred că a trăi din şi în gloria altuia nu e pentru tine (generic) o reuşită, nici măcar o simbioză care să îţi ofere hrana propriei relansări. Simbioza întru viaţă nu este chiar atât de rea şi de condamnat, după părerea mea. Ea trăieşte lângă gloria lui, iar el lângă frumuseţea ei participativă. Nu e echitabil? Cine, ce ar avea ceva de spus... Burdujan Gheorghe - Depinde de persoană. Să te cunoască lumea doar ca frumoasa soţie/amantă a celebrului X, e ca şi cum ar admira maşina sau casa celebrului X. Diferenţa e că prima e însufleţită. adnania: Exact. Asta spuneam! Ea ar fi fost soţia, iubita, amanta lui Suchianu. Cine ar fi auzit, altfel, de o fătucă pe nume Ţuca? Burdujan Gheorghe - Da, la nivel de principiu (care e altul decât acela pus de mine în discuţie), ai dreptate. Dacă ai fost un nume şi ai renunţat la el (sau l-ai 248

GHEORGHE BURDUJAN

pierdut datorită unor conjuncturi nefavorabile) atunci putem vorbi de re-lansare sau de o re-devenire sub aripa unei celebrităţi deja existente. Te poţi hrăni din/cu gloria sa pentru a-ţi porni „motoarele”, apoi să zbori de unul singur. Sau a unei lansări pur și simplu, numai că Ţuca, despre care am scris, nu avea nicio veleitate creativă, ci doar una trupească plus o inteligenţă nativă. Doar_o_privire: Poate era fascinată de el și n-a știut a se exprima. Avea 23 de ani... aproape un copil. Însăși termenul a te îndrăgosti presupune fascinație, admirație. Și apoi toți vânăm și toți suntem vânați. Unii pentru inteligență, alții pentru frumusețe, pentru bunătate, chiar și pentru situația materială. Există din păcate și oameni care se joacă de-a iubirea... dar o fac și cu sufletul lor, de aceea îi compătimesc. Burdujan Gheorghe - Noi nu vânăm, noi căutăm împliniri acolo unde există absenţe şi absenţe acolo unde există prea-plinuri. Mergem pe logica unei teorii a compensaţiei. Cu vânătorii e altceva. Vânătoarea presupune un oarecare profesionalism. Când îi spui unui om că e vânător îi atribui o calitate, o profesie, ceva mai mult decât o pasiune. Pentru că vânătoarea implică şi o doză de sadism şi o doză de nonimplicare afectivă. Pe când noi, „căutătorii” suntem mai aproape de esenţa umanităţii în sensul ei cel omenesc. Vânătorul este diferit de căutător. 249

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

P.S. 1. O femeie la 23 de ani nu (mai) este un copil. Ţi-o spune un bărbat a cărui experienţă nu e chiar puțină…2. Da, poate e impropriu să-i spun vânătoare. Dar nu vânătoarea e răul ci scopul ei. Și atunci când ascunde unul diabolic o putem numi crimă cu premeditare. Îmi vin acum în minte vânătorile organizate de Ţiriac. Un om când a plecat la vânătoare, e clar că o face cu premeditare. E de condamnat acel vânător care ucide doar pentru a obţine un trofeu, şi nu o face pentru hrana pe care i-ar putea-o asigura vânatul. De pildă, să vânezi un cerb doar pentru coarnele sale şi să nu-ţi pese că i-ai curmat viaţa pentru aţi pune în panoplia de trofee încă unul. Asta condamn eu. RedaDecatAtat: Admirație și fascinație... și astea sunt tot sentimente. Că nu-s egale cu dragostea... și asta-i drept. Dar nu e obligatoriu să fie dragostea cel dintâi sentiment. Dacă pentru tine, pentru mine și pentru majoritatea este, asta nu înseamnă că cineva n-ar putea trăi în bună pace și înțelegere lângă un om, să-l prețuiască pentru ceea ce este el, pentru gloria lui. Admirația trăiește mai mult decât dragostea. Burdujan Gheorghe - Tu vorbeşti doar despre aceea care doreşte să trăiască lângă..., dar nu te referi nicio clipă la acela care este posesorul de fapt al gloriei. Oare el nu este om cu aceleaşi sentimente? Impactul pe care-l poate avea asupra lui dorinţa cuiva de a i se insinua în casa sufletului său poate fi destructurantă. RedaDecatAtat: Poate fi, dar nimic pe lumea asta nu e obligatoriu. 250

GHEORGHE BURDUJAN

Dacă este posesor de glorie (adică nu trăiește într-o mediocritate emoțională și intelectuală), poate sesiza o astfel de „insinuare”. Dacă o acceptă, trebuie să și-o asume. Dacă el se îndrăgostește, avantaj ea... va trăi exact în el, nu pe lângă el. El o iubește, ea îl admiră... nu-s aceleași sentimente, dar măcar există reciprocitate. Burdujan Gheorghe - Ce mai reciprocitate! Astea sunt valabile o lună-două-trei, după care apar divergenţele de necesitate. Ea vrea şi el nu poate, el vrea şi ea nu are chef, unul fumează celălalt nu, unul vrea cafea celălalt vin, ea, căprioară tânără, ar zburda pe câmpiile patriei, pe el nu-l lasă reumatismul şi mai departe scrie în carte... şi le ştii şi tu foarte bine... 54ANNA: Da, te poți îndrăgosti de intelectul unei persoane, dar asta încă nu înseamnă că o dorești fizic. Burdujan Gheorghe - „Mi-ar plăcea să trăiesc lângă gloria acestui om”. În primul rând „lângă” şi în al doilea „gloria acestui om”. Se numeşte asta dragoste? Mai degrabă admiraţie, fascinaţie... Dar toate astea pot să se întâmple, bine mersi, de la distanţă. De ce să te duci tu cu prezenţa ta fizică, impecabilă, să-i distrugi viaţa omului? Ca să fii alături de un om cu glorie? Atât? E cam acelaşi lucru pe care l-a făcut Monica Columbeanu. Nu crezi? 54ANNA: Nu o poți compara pe Țuca ta cu o parașută. Burdujan Gheorghe - În discuţie este un principiu. Nu mă refer la ele ca la nişte entităţi 251

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

comparabile în planul real. Amândouă au vrut să trăiască lângă gloria unor oameni. Asta e ideea. Istoria devenirii fiecăreia în parte este un alt plan al discuţiei. A.P.: Vampirismul socio-cultural e un fenomen scârbavnic, din nefericire emblematic pentru mai toate civilizaţiile care au populat planeta. Şi nu e neapărat sexual. Titlul nu bate cu fondul pentru că nu bărbaţii sunt neapărat exponenţii gloriei şi neapărat femeile sunt cele care vor să profite. Pe scurt, textul este profund misogin. E.M.: Pentru un caracter puternic este prea grea povara gloriei celui (celei) pe care-l (o) iubeşte, de aceea ori nu va convieţui cu el (ea), încercând să şi-l (o) facă doar prieten (ă), ori îi va fi alături cu un sentiment permanent de frustrare, dar şi de dulce încântare. La profitori (profitoare) nu vreau să mă gândesc. Când iubeşti, nu te interesează ce intenţii are iubitul (a), că doar d-aia „iubirea e oarbă”. Poate de aceea se spune că în viaţă, dacă nu ai şi un pic de noroc, strădaniile tale devin zadarnice. Cu cât gândeşti mai mult, analizezi şi cântăreşti lucrurile pe toate feţele, cu atât te îndepărtezi mai mult de ceea ce simţi, de ceea ce-ţi doreşti, poate de aceea spun psihologii că inteligenţa emoţională e mai importantă decât coeficientul de inteligenţă. Gândeşte cu inima! Ea ştie cel mai bine ce simţi, ce-ţi doreşti! 252

GHEORGHE BURDUJAN

IV.20. DE CE NU M-AM RE-CĂSĂTORIT

Multă lume m-a întrebat asta. Întotdeauna mi-a fost greu să-i fac pe oameni să înţeleagă felul meu de a fi, modul în care gândesc eu, viziunea mea asupra instituţiei căsătoriei care nu este o glumă, care nu este o joacă de-a oamenii ce se drăgălesc, care nu este/nu ar trebui să fie o luptă între cele două persoane protagoniste. CĂSĂTORIT SAU NU? Atunci când cunoşti pe cineva şi te îndrăgosteşti de acel/acea cineva, te îndrăgosteşti de acea fiinţă aşa cum este ea „în mediul ei natural”: rebelă, frumoasă, urâtă, liberă, sălbatică, romantică, distinsă, boemă, elegantă, înaltă, scundă, spirituală, din topor, sexy, săracă, bogată, credincioasă, atee, deşteaptă, proastă, de la ţară, de la oraş etc. etc. Pe lângă aceste atribute, fiecare fiinţă vine într-o relaţie cu întreg trecutul ei, mai frumos, mai urât, mai bogat sau mai sărac, cu toată experienţa sa existenţială până în momentul în care ai/te-a întâlnit-o/întâlnit. Căsătoria, unirea celor două destine este un eveniment capital în viaţa fiecăruia. Apar acorduri nou descoperite, dar şi dezacorduri, acceptări, dar şi respingeri, acumulări, dar şi renunţări. Într-un fel sau altul „ciocnirea” dintre doi îndrăgostiţi produce stricăciuni în întregul făpturii amândurora. Căsătoritul/a va încerca întotdeauna să-l schimbe pe celălalt. Fiecare vrea ca 253

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

celălalt să simtă ceea ce simte el, să-l schimbe în sensul dorit de el/ea, să-l acapareze pentru sine, să-l facă prizonier al sufletului său şi chiar, mai concret, prizonier al locuinţei sale. Unul atentează la libertatea de mişcare a celuilalt. Vrem ca soţul/soţia să fie numai al/a nostru/noastră (trup şi suflet). Astfel cei doi constată, la un moment dat, că nu mai sunt ceea ce au fost când s-au cunoscut, că sunt alţii, oameni nou apăruţi pe care nu-i ştiau, că nu se mai satisfac reciproc în cele mai tainice dorinţe şi aşteptări. Şi-atunci apar dramele, neînţelegerile, certurile, amanţii şi amantele, apare adulterul. Despărţirea, divorţul vine ca o eliberare, ca o salvare a sufletului, ca o recâştigare a zborului fiecăruia către ceea ce a fost odată, înaintea cunoaşterii şi căsătoriei. De ce să nu lăsăm fiinţa pe care o iubim aşa cum este ea în mediul ei natural în care am descoperit-o şi de care ne-am îndrăgostit? Dacă m-am îndrăgostit de o poetă, să zicem, de ce să-i răpesc poezia datorită căreia m-am îndrăgostit? De ce s-o fac să renunţe la pasiunea care o făcea atât de frumoasă, de rebelă, de boemă, de valoroasă? De ce s-o bag în bucătărie, la spălat de vase? De ce s-o fac domestică, dacă pe mine sălbăticia ei m-a cucerit? Dacă aş fi vrut asta mi-aş fi căutat şi m-aş fi îndrăgostit, poate, de o bucătăreasă sau de o spălătoreasă. Nimic rău în asta. Fiecare om are dreptul la iubire. Nu încercaţi să vă schimbaţi partenerii/partenerele, nu încercaţi să-i faceţi asemenea vouă pentru că va veni ziua în care veţi descoperi, cu uimire, că nu-l/n-o mai iubiţi. Nu stingeţi flacăra aceea sublimă care v-a trezit 254

GHEORGHE BURDUJAN

iubirea, care v-a făcut să vibraţi, să simţiţi într-un mod atât de frumos într-o lume anostă, lipsită de sentimente autentice, reale, adevărate, curate. Iubirea nu robeşte, ci înalţă, purifică, îndumnezeieşte. Nu-i puneţi iubirii căpăstru, nu-i tăiaţi aripile, n-o sechestraţi. Căsătoriţi-vă lăsându-vă liberi totodată… COMENTARII: L.T.C.: Foarte frumos, dar ce facem cu orgoliul fiecăruia dintre noi? Libertatea în iubire e necondiționată dar întrun cuplu căsătorit nu e respectată niciodată! Iubirea trebuie să fie liberă fără certificatul acela de căsătorie care strică tot! O.S.: Dacă aceste concluzii/precepte le-am fi știut chiar înainte de a ne căsători, nu ar mai fi divorțuri! Așa... renunțarea/acceptarea te duc la „până moartea ne va despărți”. C.I.: Nu cred în instituția asta. Mai devreme sau mai târziu, toți ajungem să facem concesii, să ne simțim îngrădiți, frustrați. Nici măcar concubinajul nu-i pe gustul meu, e aceeași „Mărie” dar fără acte. Cel mai bine e fiecare cu lăcașul lui, ne întâlnim, ne facem de cap, petrecem clipe 255

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

faine împreună și gata. Nu dai socoteală ce faci, unde mergi, cu cine, de ce etc. Până la urmă ajungem să ne mințim, el că a băut doar două beri, deși au fost cinci, ea că a dat 30 de lei pe o pereche de pantofi deși a dat 130... Să conviețuiești în doi și să te simți liber, niciodată... V.S.: Uite de aia e bun un acord prenupțial, pe puncte: am voie să fac aia și aia, iar partenerul la fel. Dacă apar mai târziu nemulțumirile scoți acordul la vedere semnat de ambele părți. Căsătoria e un contract între doi indivizi și ca în orice contract n-ai voie să schimbi regulile în timpul derulării lui…

256

GHEORGHE BURDUJAN

IV.21. AMINTIREA LUI PETRICĂ BANCIOG „Legat de cel mai bun prieten al meu din preadolescență și adolescență, Mihai Eminescu, am o amintire tristă. Spre sfârșitul primăverii lui 1981, când erau teii în floare, drumul ce-l făceam de la liceul „M. Kogălniceanu” spre „casă” (un infect dormitor din internatul liceului „Vasile Alecsandri”, Galați), trecea prin fața teatrului dramatic unde se afla și anticariatul orașului. Unicul anticariat, de altfel. Aproape zilnic intram să văd ce noutăți vechi au mai apărut pe la raft, iar într-una din zile, am găsit dosit după alte noutăți vechi, un volum de poezii, autor fiind M. Eminescu. Ce m-a atras spre acel volum de poezii?! Coperțile îmbrăcate într-o pânză de culoarea muștarului (murdare de la atâta umblat din mână-n mână) și de ceea ce se afla în interior. „Doina”, poezia-baladă a lui Eminescu, interzisă în acele vremuri și patru poze, tare dragi mie: poetul, mama poetului, Harieta - sora poetului, Divina Veronica - iubita poetului. M-am uitat la preț. Costa 10,50 lei. Aveam doar 10 lei, ultimii bani pentru vreo două săptămâni, până avea să vină mama să-mi plătească internatul, cartela de masă și dacă-i mai rămânea ceva, îmi lăsa și mie un bănuț, dacă 257

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

nu, cu lacrimi în ochi și cu bani cât să-i dea nașului la tren, că de bilet nu avea, făcea cale întoarsă spre casă. Știu sigur că drumul până la gară și de la gară până acasă, plângea de se scutura cămașa de pe ea. Așa era mama, se lăsa pe ea ca să ne dea nouă și suferea enorm când nu putea mai mult. În fine, dacă v-am reamintit de mamele voastre și-n colțul ochilor v-a apărut o lacrimă, lăsați-o să curgă sau ștergeți-o și să mergem cu povestea mai departe. Am luat volumul de poezii și m-am îndepărtat spre vânzătoare. I-am zis că nu am toți banii, dar că mi-o doresc și că o rog să mă împrumute cu 50 de bani până vine mama. Vânzătoarea era o femeie în jur de vreo 40 de ani. Mi-a zâmbit, mi-a zis că mă reținuse după înfățișare de câte ori intrasem în anticariat și că mi-o da cu câți bani am eu, nu cu cât costă. Restul anului trei de liceu și în tot anul patru, am purtat acel volum de poezii după mine ca pe un talisman. Era marea și singura mea avere. O avere prețioasă doar pentru că avea cele patru poze și Doina eminesciană. 1982. Terminat liceu, ratat intrare la facultate, angajat la stat în combinat, în toamnă plecat în armată. (Cu ratarea la facultate e o altă poveste. Eu voiam să devin intelectual, nu inginer. Cer scuze inginerilor, nu vreau să le aduc un afront, lămurim altă dată problema asta.) La plecarea în armată, bunul și dragul meu prieten, părintele meu spiritual, fostul actor gălățean Eugen Popescu Cosmin, m-a „împroprietărit” cu o altă carte la 258

GHEORGHE BURDUJAN

care am ținut foarte mult: „Moarte la Veneția” – autor, Thomas Mann. Mai aveam cu mine, în afară de cele două volume, un carnețel cu adresele foștilor colegi de clasă. Odată ajuns la unitatea de marină din Mangalia, valiza mi-a fost înlocuită cu un sac marinăresc. Pe scurt: făcut perioada de instrucție la uscat, plecat la navă înainte de sărbători, revenit la uscat după sărbători pentru cursul de radiotelegrafiști. Prin sacii personali, se mai umblă. Se furau țigările, în special. Încă din perioada instrucției, renunțasem la Carpați și-am început să fumez Naționale, numai de-al dracu, ca să nu mă fure. Nu băga nimeni în gură așa ceva, ci doar eu care eram un sărăntoc. Într-una din zilele lui ianuarie sau februarie 1983, căutând în sac, nu mi-am mai găsit mica mea avere, care între timp se îmbogățise și cu o scrisoare. Prima scrisoare de la cea care avea sa devină marea și adevărata mea iubire din acele vremuri. Iubire platonică. Știam și de ce-mi fusese furată mica avere. Îl și știam pe idiot, dar nu aveam cum să demonstrez. Oricum, toată perioada armatei l-am tratat ca pe un rahat, ceea ce și era de altfel. Era curios ce îmi scria acea fată. Vina a fost a mea. De câte ori prindeam un moment liber, scoteam scrisoarea și o citeam încât ajunsesem să o știu pe de rost. Făceam cam ceea ce fac tinerii de astăzi când își tot controlează telefonul sau mesageria, nerăbdători să vadă: „poate dă un semn!” 259

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

Nemaigăsindu-mi mica mea avere, am crezut că s-a sfârșit pământul! Am plâns! În ziua aceea a fost pentru prima dată când am plâns, în armată fiind. Plângeam și uram oamenii, eu, care nu știam ce înseamnă a urî și care nu credeam că voi urî vreodată. A fost prima și ultima dată când am urât. E cumplit să urăști! Azi nu mai urăsc. Pentru ca am niște prieteni minunați. Ei sunt: Mihai Eminescu, Ion Creangă… și foarte mulți alții. Ion Creangă mi-a fost și el tare drag și-mi este încă. Cum să nu-l iubești când constați că oricât de sărac ai fi, de fapt mai sărac ca el n-a fost nimeni?! „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci și nici măcar bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost.” P.S: Am înșirat aceste amintiri, gândindu-mă tot timpul la prietenii din acele vremuri și de care mă leagă multe amintiri. Vă mulțumesc și vă iubesc, dragii mei R.D., Acid Injectabil, A.P., S.D. și mult mai tânărul pe-atunci, C.R.D. COMENTARII: Alba Ca Zăpada Lu: Și volumul nu l-ai recuperat? 260

GHEORGHE BURDUJAN

Petrică Banciog - Din păcate, niciodată! S.V.A.: La mine ordinea-i alta, Creangă mi-a mers la suflet şi Eminescu la minte. Aparent n-ar fi mare diferenţă, dar este, căci pe Creangă îl citesc şi acum tot cu bucuria copilului din mine, iar pe Eminescu, tot în încercarea de a desluşi mesajul transmis. De urât n-am urât pe nimeni, dar nici nu pot spune că nu sunt, când e nevoie, sarcastic cu cei care depăşesc anumite măsuri. Petrică Banciog - Ironic și sarcastic sunt și eu, chiar merg până la extrem, dar niciodată nu am simțit atâta durere, urând, cum mi s-a întâmplat atunci. Și nu mi-a plăcut, nu mă recunoșteam, nu eram eu, parcă aș fi căpătat altă identitate și mă temeam că nu voi redeveni ce fusesem înainte. A.P.: Oameni frumoși ca domniile voastre tot să întâlnești în viață! Pun pariu ca doar cu sufletele voastre se umple raiul și nu mai e loc de nimeni și nimic altceva. Respect și admirație, boieri dumneavoastră! A.P.: Eu doar te salut bun prieten. Puțini sunt cei care nu uită, sau poate nu, dar nu au curajul să se exprime. Eu doar te salut... G.D.: Petrică, sunt onorat. Înseamnă că am însemnat 261

ȘARPELE CU RUJ PE BUZE ȘI CU MUSTĂȚI

cava pentru tine, în acele vremuri cu misiuni internaționale când mulți vedeau submarine în filme iar noi le vizitam în Crimeea, Sevastopol! Dar înainte de toate, faptul că mă evidențiază un fost camarad, înseamnă că am fost OM! Sărut mâna, veșnicul meu prieten! Cred că o să postez poza cu grupul unde ne regăsim împreună. Cu recunoștință, G.D.. Petrică Banciog - Eu îți mulțumesc că ești în unele din amintirile mele frumoase. S.D: Sunt fericit că încă mă consideri prietenul tău! În general mă feresc de șabloane și de filosofie ieftină, dar trebuie să spun că printre puținele lucruri cu adevărat valoroase unul cu siguranță este sentimentul prieteniei altruiste, dezinteresate și colorată cu nebunia tinereții. M.M.: Foarte frumos așternute amintirile și ai talent cu carul... Petrică Banciog - „Talent”?! - Nuu, nicidecum. Dacă a existat vreun sâmbure, l-am îngropat în combinat. Printre fiare și betoane, n-ai să vezi crescând măslini. A reda unele amintiri, nu e talent, ci doar regretul că au trecut acele vremuri parcă prea repede. S.C.: Foarte frumos. Nu-i târziu să te apuci să scrii pentru că transmiți forte mult și cred că asta contează cel mai 262

GHEORGHE BURDUJAN

mult. M-am înduioșat, chiar dacă eu n-am stat la cămin și nici armată n-am făcut. Fac parte, totuși din generațiile vechi și ca mulți din acea vreme l-am iubit pe Eminescu și eram clienta anticariatului. Petrică Banciog - Merci! Dacă te-aș fi zărit pe după un raft cu cărți vechi, în anticariat, în acele vremuri, îți dai seama ce povești frumoase ai fi redat tu, nu eu?!

263

CUPRINS ARGUMENT ...................................................................... 5 I. DESPRE FEMEI ........................................................... 7 I.1. CUM PRIVESC EU FEMEIA (I) .............................. 9 I.2. CUM PRIVESC EU FEMEIA (II) (pe internet) ...... 16 I.3. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (I) ............... 21 I.4. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (II) ............. 25 I.5. NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (III) ............ 33 I.6. DOAMNĂ SAU CURVĂ? ....................................... 39 I.7. FEMINITATEA FEMEII ......................................... 43 I.8. PRIVITUL ÎN OGLINDA FEMEII .......................... 50 I.9. SHAKIRA DE BACĂU ............................................ 52 I.10. O DOAMNĂ A VRUT SĂ MĂ CUNOASCĂ ...... 55 I.11. EŞTI UN BĂIAT BUN, SĂ NU TE RISIPEŞTI ........ 62 I.12. ULTIMA ZI - DEFINITIVA DESPĂRŢIRE ........ 69 I.13. SIRENA DE INTERNET ....................................... 74 I.14. CU FEMEIA ÎN BISERICĂ ................................... 77 I.15. FEMEIA CU TELEMEAUA PE MASĂ ................ 81 I.16. BĂRBAT SAU GENTELMAN ............................. 83 I.17. CUM SĂ NU DEVII MISOGIN? ........................... 86 I.18. SUTIEN ȘI FUȘTALĂU ........................................ 90 I.19. IUBEŞTE-MĂ AŞA CUM MERIT ........................... 99 I.20. FAUSTA ............................................................... 103 I.21. AMOR DE P(R)OST ............................................ 107 II. DESPRE ȘERPI ....................................................... 109 II.1. ȘERPIȘORII .......................................................... 111

II.2. ȘARPELE DE ITALIA (I) .................................... 115 II.3. ŞARPELE DE ITALIA (II) ................................... 117 II.4. ŞARPELE DE ITALIA (III) ................................. 122 II.5 ŞARPELE CU RUJ PE BOT ŞI CU MUSTĂŢI ... 127 III. ADYA ......................................................................... 131 III.1. ÎNTÂLNIREA ...................................................... 133 III.2. CORONIŢA ......................................................... 135 III.3. CEASUL .............................................................. 138 III.4. SĂRUTUL ........................................................... 142 III.5. „AI GRIJĂ, DOMNULE!” .................................. 145 IV. ALTE ALEA… .......................................................... 149 IV.1. CUVÂNTUL - DULCE ŞI AMAR ..................... 151 IV.2. VALOAREAȘI DUHOAREA ............................ 157 IV.3. SINCERITATE? PÂNĂ UNDE? ........................ 161 IV.4. POATE CHIPUL SĂ REZOLVE TOTUL? ....... 165 IV.5. NUFĂRUL LUI BLAGA .................................... 167 IV.6. NERVII ŞI BEŢIA .............................................. 169 IV.7. ÎNCREDEREA .................................................... 173 IV.8. PRIMA UMILINȚĂ ............................................ 179 IV.9. CERŞETORII ...................................................... 183 IV.10. JOCUL CU VIAŢA ........................................... 191 IV.11. AŢI SĂRUTAT PICIOARELE IUBITULUI/IUBITEI? .................................................. 197 IV.12. ALTFEL DE IUBIRE ........................................ 200 IV.13. EU NU ŞTIU SĂ DAU DIN COADĂ .............. 208 IV.14. CICATRICEA ................................................... 211 IV.15. CONŞTIINŢA VALORII DE SINE .................. 219 IV.16. GÂNDUL CARE SE ROSTEŞTE .................... 228

IV.17. FACEBOOK – MON AMOUR .........................231 IV.18. VECINA CU PISICI ..........................................238 IV.19. UCIGAȘI DE SUFLETE ...................................246 IV.20. DE CE NU M-AM RE-CĂSĂTORIT ................253 IV.21. AMINTIREA LUI PETRICĂ BANCIOG ............................................257

Ultimele apariţii în cadrul editurii

 POEZII – Mihai Eminescu, ediție limitată, de lux, ”liliput” (3,30/4,70 cm);  PRINTRE BOABE DE CAFEA/PRINTRE ABURI DE CAFEA – Antologie poetică și arte vizuale, antologist Daniela Tiger (LUXURY COLLECTION – 1,2);  PRESAGIO DEL MIRACOLO/PREVESTIREA MIRACOLULUI – Mario Rosi;  ATTESE/AȘTEPTĂRI – Valeria Di Felice;  ALGO DE MI – Blanca del Valle;  COPIII ȘI SEBEȘUL – versuri – Viorica Cazan;  BROTĂCEL ÎN URECHE CU UN CERCEL – Viorica Cazan;  SĂRUTUL SPINULUI – versuri – Jane Crișan;  CĂLĂTOR PRIN IUBIRE – proză –Rodica Eleonora Plop;  AMINTIRI – proză scurtă – Pavel Ghiera;  VIS DE IUBIRE – proză scurtă – Mariana Hera;  ȘCOALA DE LA MIRAVEDA – roman – Aurel Dobre.

Editor: Daniela Tiger Mail: vitalpreventedit@yahoo.com http://vitalpreventedit.simplesite.com/ Telefon: +40 769 606 773