Claritatea 10 by GRAFO

Ilustrație copertă față - Păvăloi Dragoș “Come and see”

colegiul național de artă “octav băncilă“ iași 2013 - 2014 redacție : Graphic Designer : coordonator :

Georgiana Beligan clasa a XI-a D Păvăloi Dragoș clasa a XII-a D Dobână Ioana clasa a XII-a D Păvăloi Dragoș clasa a XII-a D Prof. Aneta Boț

CLARITATEA revista literar artisticÄ&#x192;

CLARITATEA

cuprins

CLARITATEA LA CEAS ANIVERSAR VIZIUNI CONTEMPORANE

TREPTE DE CULTURA

TENSIUNI LIRICE

ELEVI DE IERI, ELEVI DE AZI

SUB SEMNUL PATRIOTISMULUI

EVOCARI

RETROSPECTIVA CLARITATEA 2004-2014

105

La răscruce de...timpuri

e îndreptăm cu paşi repezi spre finalul victorios al unei etape. O experienţă care, vrând-nevrând, a prins rădăcini în sufletele noastre, şi a ajutat la devenirea noastră. Abia acum, către sfârşit, conştientizăm, cu o uşoară nostalgie, că vorbele lui Marin Preda conţin un adevăr absolut: “timpul nu mai avea răbdare cu oamenii“. Deşi timpul chiar nu mai este răbdător, acum când suntem spre finalul liceului, goana noastră spre frumos nu a încetat, și nu va înceta nicicând. Ne propunem în numărul prezent să continuăm ideea lansată de colegii nostri, în eforturile depuse de-a lungul celor aproape 10 ani întru realizarea revistei Claritatea, iar frânturile desprinse din sufletele noastre s-au adunat între paginile de calitate, întocmai să reflecte preocupările elevilor si slujitorilor acestui prestigios colegiu. Obiectivele noastre sunt aceleaşi ca şi în numerele anterioare: să materializăm ideile, şi să transmitem esenţa de frumos, să promovăm adevăratele valori şi talente şi să aducem lumină în inimile obscure, căci, din nefericire, încă mai sunt, mai ales foarte aproape de noi, unele spirite logodite cu întunericul si răutatea, spirite “întunecate”, care nu au aflat bucuria si strălucirea frumosului artistic! Rămânem consecvenţi în ceea ce facem şi respingem vulgaritatea, artificialitatea, superficialitatea, urâtul şi grotescul. Ne încărcăm cu energii pozitive şi gânduri calde, mărinimoase, iar busola cu ajutorul căreia ne ghidăm, este mereu atrasă de frumos . Valorificăm din plin aceste gânduri şi suntem într-o continuă căutare a idealului. În paginile revistei noastre, artele se împletesc într-un joc înălţător cu accente de moralitate, nobleţe sufletească, dăruire

şi mai ales perseverenţă! Suntem și vom fi consecventi adevărului artistic, în slujba căruia ne-am reunit efortul și creativitatea. Noi încă mai credem în claritate, creativitate, simţ artistic şi estetic, sensibilitate, sinceritate! Suntem atenti la tot ce e frumos și curat, admirația noastră se îndreaptă spre valori certe, ignorăm diletantismul și aroganța cu ajutorul căruia unii se încumetă sa-și mascheze neputința sau frustrarea, ori invidia, criticând cu răutate micile noastre stângăcii. Noi ne asociem cu demnitatea și sinceritatea tuturor celor care ne sunt în preajmă. Au plecat de pe băncile școlii cei careau ințiat acest proiect, au venit alți colegi, care, cu sfială și mândrie, au continuat să zidească acest edificiu literar-artistic, iar în urmă cu 3 ani și jumătate am venit noi, cei care foarte curând vom “zbura”, lăsând celor care vor veni această “moștenire” de suflet și sensibilitate, pe care am vrea să o continue cu aceeași decență, cu aceeasi dăruire, așa cum am făcut și noi. Mi-ar plăcea să știu că acest proiect va fi continuat de colegii care sunt în urma noastră. Oricâte publicații vor mai fi editate, Claritatea nu poate fi asimilă, întrucât această publicație își are rădăcinile într-o idee originală a celor care au inițiat-o. Căci, până la urmă, rămâne ceea ce cultivăm în interior, rămâne cultura ca bază în devenirea noastră. Claritatea reprezintă expresia frumosului care pare că mai îmblânzeşte clipele în tumultuoasa trecere a timpului. Sperăm ca, prin ceea ce facem, să cufundăm cititorii într-o meditaţie asupra lucrurilor care contează cu adevărat, să depăşim banalităţile, şi să amintim că frumosul, indiferent de forma pe care o îmbracă, este etern. În ciuda timpului neiertător, ţine minte: sfârşitul nu-i aici!

Dobândă Ioana | clasa a XII-a D

Claritatea la c

Într-o lume în care informația, de orice natură este ea, poate fi accesată atât de ușor de pe internet, uităm să ne bucurăm de cuvântul scris. O carte sau o revistă sunt mult mai importante fiindcă acestea ne definesc pe noi ca oameni. Cu atât mai mult, apariția unei reviste a școlii este un prilej de întâlnire a tutror membrilor comunității academice, profesori și elevi deopotrivă. Proiectul revistei ”Claritatea” a demarat în 2005 și de atunci publicația a fost recunoscută cu cele trei premii întâi și titlul de Laureat la faza națională a Concursului Național de Reviste Școlare. Aici au publicat deopotrivă profesori de azi și de ieri, dar și elevi sau absolvenți ai Colegiului Național de Artă ”O. Băncilă”. În anul 2011 revista a fost parte a unui important proiect cultural-artistic Interferența artelor-mijloc de comunicare, socializare și creație, în colaborare cu Universitatea Tehnică ”Gh. Asachi” Iași, precum și cu Asociația Tineret pentru Iași și Direcția de Asistență Socială din cadrul Primăriei municipiului Iași, proiect care s-a desfașurat pe parcursul a doua luni, cuprinzând actiuni de voluntariat, precum și spectacole de muzică, teatru și dans, dar și vernisaje ale expozitiilor cu lucrari atât ale profesorilor, cât și ale elevilor școlii noastre. La ceas aniversar, dorim ca acest proiect să rămână viabil penru mult timp de acum încolo, trecând peste toate greutățile, pentru că întotdeauna cuvântul scris este cel ce ne aduce tot mai aproape de ”umanitate”.

Prof. Dana-Louise Barnea Director al Colegiului Național de Artă “Octav Băncilă”IAȘI

ceas aniversar Ca o veritabilă galerie de artă, boemă dar și clasică, clară și autentică, revista “Claritatea” a reușit să contopească toate domeniile artistice existente în acest liceu. Aici, ai ocazia să descoperi colegii din celelalte corpuri, cu care nu ai activități comune și interacțiune în alte condiții. Acesta este prilejul cu care se face schimb de impresii, se aplaudă spectacole, și se critică expoziții, în scris.

Spre deosebire de alte reviste de acest gen, “Claritatea” a încercat să iasă din monotonia unor simple foi de hârtie și s-a transpus într-un spectacol, în care fiecare dintre cei implicați a expus talentul în fața publicului însetat de tot ce e frumos. “Metamorphosis” a fost un spectacol de amploare care ne-a dat ocazia să participăm activ la viața elitistă a liceului de artă. Datorită acestui proiect, am învățat să organizez un spectacol și să mă bucur de tainele sale din culise. Teatru, dans, muzică și arte plastic toate sub umbrela unui spectacol inedit. Toate acestea nu ar fi putut lua naștere fără îndrumarea unei minți creatoare. Experiența și simțul artistic dezvoltat care ne-a coordonat, ne-au sedimentat în minte valorile artei autentice. Ne-am lăsat inspirați și apoi duși pe culmile succesului, fiind conștienți că am avut doar de câștigat de pe urma acestei experiențe. Poate nu am mulțumit destul, dar cred că serbarea celei de-a zecea ediții a revistei este cea mai mare realizare și apreciere a tuturor eforturilor.

Am avut șansa să mă alătur echipei de redacție a revistei Claritatea încă de când eram elevă, și am colaborat implicându-mă constant și după plecarea mea la București, ca student al Facultății de Jurnalism din cadrul Universității București. Faptul că am făcut parte din colectivul redacțional al revistei, m-a avantajat enorm, întrucât mi-a oferit șansa unor mari bucurii. Cele mai frumoase momente din viața de licean au fost acelea în care mi-am văzut articolele publicate in revistă. Aici am învățat să-mi exprim sentimentele în scris și să le împărtășesc cu alții. Îmi amintesc nerăbdarea cu care așteptam să răsfoim primul exemplar tipărit, să ne recitim articolele, și să ne mândrim cu realizările noastre mici, dar sigure. Claritatea, cu titlul ales deloc întâmplător, ne-a unit și ne-a dat ocazia să ne cunoaștem mai bine. Am simțit doar aici că fac parte cu adevărat dintr-un liceu cu profil vocational, mustind a talent autentic. Să lucrez alături de oameni talentați, conduși de entuziasmul creator, a fost pentru mine un izvor nesecat de inspirație. M-am bucurat și încă mă bucur de experiența trăită la Claritatea și sper ca multe generații după mine să se delecteze citind această revistă –manifest al fiorului artistic din fiecare!

CIORNÎI ECATERINA | Seria 2009 Art Director- Premium IT -BUCUREȘTI

Revista Claritatea: adevărată oază de libertate și lumină !

Într-o lume rece, aflată sub semnul superficialităţii sfidătoare, dar şi lipsite de decenţă și de reală implicare, revista Claritatea promovează frumosul în multiplele sale forme de manifestare, promovează arta şi, implicit, pe cei care contribuie la dezvoltarea culturii, la răspândirea valorilor autentice, făcând să dăinuie această flacără a cunoaşterii. Sunt sigură că revista Claritatea, este “sufletul” Colegiului de Artă “Octav Băncilă”, deoarece, în paginile ei, de la an la an, adună bucăți de viață și trăire adolescentină, oferind spre cunoaștere zbuciumul interior al micilor artişti, bucuria reuşitei lor, a profesorilor care îndrumă cu delicatețe și dăruire tineri în devenirea lor artistică. Întâlnirea mea cu revista, cu munca la redacție, mi-a oferit bucuria afirmării unor latențe ascunse în sufletul meu, prilejul unor emoții unice dar și garanția unei deschideri către universul artistic în care evoluez, oferindu-mi certe pârghii motivaţionale!

Aici, în redacția revistei, am învățat cum să lucrăm în echipă, cum să luăm decizii, să ne asumăm responsabilități deloc ușoare, dar am cunoscut și bucuria succesului, atunci cănd revista noastră a obținut de trei ori consecutiv Premiul I la Concursul județean de reviste școlare, precum și titlul de Laureat la Faza Națională a aceluiași concurs, tot de atâtea ori. Aceste premii nu au făcut decât să confirme valoarea artistică și calitatea de excepție a prezentării grafice, precum și ținuta elegantă, elevată a materialului scris încăput în paginile revistei noastre. Consider că revista Claritatea este o necesitate în Colegiul nostru, deoarece noi, elevii, chiar avem nevoie să ne exprimăm ideile, pasiunile, într-o publicație serioasa, elegantă, elevată, care să fie la îndemâna noastră! Aici, în paginile reviste, am publicat primele mele poezii si articole, alături de alti

Claritatea ... un moment de respiro Claritatea... un moment de respiro, o experienţă matură in viaţa mea de licean. Claritatea... şansa de a-mi magnifica dragostea pentru literatură şi artă. Claritatea... amalgam de talent. Drept redactor al revistei timp de câţiva ani, am fost martora unei iniţiative de promovare a artei şi a culturii. Claritatea a fost, este şi va fi un mod nobil de exprimare a liceanului-artist, un mod de încurajare şi preţuire a muncii sale. Cu siguranţă, acest drum pe care îl parcurge revista în fiecare an, trebuie să continue, de dragul micilor şi marilor talente care ne-au împărtăşit, ne împărtăşesc şi ne vor împărtăşi din zbuciumul artistic propriu. Fiecare pagină a revistei reprezintă CLAR munca, talentul şi dedicarea unuia dintre noi!

Mihaela Laura Dumitriu | seria 2010 Absolventă UAGE, Istoria şi Teoria Artei

colegi și chiar alături de unii dintre cei mai apreciați profesori ai acestei școli! Aici am aflat despre oameni ai școlii care au contribuit, prin efortul lor, la promovarea artei și a spiritului creator al discipolilor, lor. Am învățat lucruri minunate, între care onestitatea si decența, respectul pentru adevăratele valori ale acestui popor: Eminescu și Limba română! Nu cunosc o altă publicație în liceu, care să fie deschisă tuturor elevilor școlii, de la toate specialitațile care au ceva de spus… Claritatea a fost de la început o revistă serioasă,care și-a conturat în mod clar obiectivele, le-a păstrat cu consecvența, eleganța și decența unei publicații literar-artistice serioase și de calitate. Am celebrat în paginile elegante și de înalt rafinament artistic ale revistei, arta adevărată sinceră si necenzurată de orgolii și răutăți. Iată de ce, pentru mine, revista Claritatea reprezintă refugiul tumultuoasei adolescențe, din fața atâtor amenințări surde ce vin dinspre mediul social, uneori poluat de artificialitate, invidie, orgolii, frustrări, falsuri si inechități de tot felul! Aici, în paginile revistei, m-am simțit ocrotită de suflul artistic delicat, întreținut

de coordonatorul publicației. Sunt în ultimul an de liceu și pot afirma că poezia din mine a crescut asemenea unei flori, chiar în acest spaţiu cultural-artistic, cum îmi place mie să spun, deoarece aici, în acest loc minunat se dezvoltă și acum artişti despre care vom auzi peste ani. Spiritul nostru este liber,susţinem ceea ce gândim. Știu că suntem oameni, și nu putem zbura, dar am primit în dar puterea de a crea şi de a visa! În spațiul binefăcător al acestei oaze de libertate, ne-am îngăduit să rupem bariere, să spulberăm îndoieli, dar și să afirmăm idei îndrăznețe! Revista Claritatea face parte din drumul meu către conturarea și maturizarea personalității mele artistice și creatoare. Claritatea este, pentru mine, îndemnul de a fi capabilă să-mi pot alege conştient şi eficient o cale proprie în viaţă, realizând un echilibru optim între posibilităţile reale şi idealurile construite, așa încât să pot stimula prin creativitatea muncii mele, activitatea altora! La multi ani, Claritatea!

Dohot Bianca Alexandra | clasa a XII-a D

viața cere viață, rima cere suflet iar pagina își cheamă cititorul …

Au trecut anii precum pauzele din timpul liceului… A trecut timpul, și ca amprentă, a lăsat o brumă pufoasă și melancolică peste momentele de aur pe care le-am petrecut cu bune, cu rele, alături de colegii și profesorii dragi mie. Poate că la sfârsit de carieră, fiecare dascăl se întreabă cu cât a contribuit la construirea unei lumi mai frumoase… Poateși pune la îndoială măiestria cu care a șlefuit atât de atent și grijuliu fiecare rid vizibil, sau prea puțin detectabil “cu ochiul liber” al bobocilor de floare, ce stau săizbucnească, de la an la an, mai devreme parcă. Ne grăbim cu toții să creștem, dar prea puțini ne agățăm de cei ce stau neclintiți în preajma noastra, și ne oferă un braț puternic, și un umăr mereu la îndemână... Da! Ei sunt dăscălii noștri, ei sunt cei care niciodată nu se plictisesc să predea aceleași lecții, să corecteze aceleași greșeli, tot mai răbdători. Ei sunt cei care ne pun la dispoziție unelte pe care nici nu le bănuim cât sunt de de folositoare în lupta cu încercările vieții. Unul dintre aceste misterioase instrumente care m-a motivat să caut răspunsuri nu în lumea din jurul meu, ci din contra, în profunzimea sufletului meu, a fost revista Claritatea... Am îndepărtat orice perdea de incertitudine, și-am forat adânc în intimitatea simțurilor mele. Astfel în c l a r i t a t e a emoțiilor, m-am găsit pe Mine-însămi, cea mai neștiută și nebănuită. Ce poate fi mai frumos decât să-ți găsești rostul, să-ți vezi limitele ,și mai mult decât atât,să ai pe cineva care să te ia ferm și cu blândețe în același timp, de mână, și

să te treacă pragul fierbinte, dincolo de limitele tale? Cineva care să te învețe, să te îndrume, să te ajute să fii TU în esența ta: acel veșnic copil, iubitor și puternic, modest, dar convingător... și fără să-ți dai seama, dându-ți drumul în lumea haotică, te-a ridicat la rangul de Lucrător în Lumină… Să știi ce vrei să faci, să știi cât poți și să poți face mereu puțin mai mult ca ieri... asta am învățat ani la rând, lucrând în lumină, cu claritate… Nu știu cu câtă dibăcie descriu norișorul pe care plutesc acum, și nu știu cât de clare sunt rândurile care se revarsă din gândurile mele, dar un lucru e cert: când Universul te așează pe drumul tău și-ți mai dă și un ghid care să-ți dea încredere, când vrei să atingi norii, atunci știi bine că înseși stelele sunt de partea ta… Nimic nu e imposibil! Nu a fost greu să vreau și să fac eu însămi un spectacol întreg... să îmbin rima cu jocul actoricesc, să ofer dansului un alt aer prin costumele atât de diferite de cele contemporane... Să adaug câte puțin din toate artele prin implicarea copiilor încă nedescoperiți… Căci asta am încercat eu! Am vrut să schimb lumea! Pe lângă spectacol am mai publicat și unui volum de poezii, Primul zbor, pentru că miam dorit ca numele meu să stea pe raftul bibliotecii mele… Și am realizat toate astea plecând de la o poezie ce răsărea timidă în paginile revistei Claritatea... Nu știu cu cât am schimbat lumea atunci, dar încă încerc să o fac… Ultima mea creație, îmi seamănă întru totul: are răsuflarea mea, și i se citesc în ochișori aceleași scântei... Prin vinisoarele

firave îi curge același sânge, care, în timpul liceului, era considerat prea fierbinte, prea răzvrătit, și pornit pe fapte... ...și uite-așa, viața cere viață, rima cere suflet, iar pagina își cheamă cititorul… Cu ocazia implinirii a 10 ani de Claritate, multumesc cu intreg sufletul celei care a stat un deceniu culegând, selectând,gânduri si îndrumând copiii “rebeli” și cu prea multă voință, așa cum am fost eu, cea care sunt acum ,și-am fost mereu: o sânteie, o fărâmă din ceea ce numim noi azi CREAȚIA

Elena Țărna TOMA absolventă | seria 2010 Studentă Facultatea de Drept –IASI

Claritatea- Enciclopedia de sentimente

Zborul în sine nu cunoaște picur de glorie. Conștiința propriilor aripi e mai presus de orice. Ca să o să pot înțelege, de patru ori și-au părăsit, arborii, frunzele. Rămâne o lege nescrisă: să nu apreciezi un lucru, decât în absența lui.

Am primit, în acea epocă, prima invitație spre autocunoaștere; primul îndemn de a mă exprima prin culoare și prin scris. E meritul artelor contactul meu cu revista Colegiului de Artă Octav Băncilă din Iași. Din pură curiozitate mi s-a întâmplat să găsesc

pe parcursul lecturii un nou concept scăldat în nostalgia romantismului de odinioară… Acum, ajunsă la al zecelea număr, persistă în rândul tinerilor artiști ca o reinterpretare a spiritului românesc.

Revista Claritatea devine o micro-rețea literară, în care se împărtășesc gânduri, idei, trăiri. Devenind un îndreptar pentru suflet, o perpetuă lecție de anatomie a frumosului. Am descoperit o elevă care nu acorda atenția necesară orei

de literatură răsfoind pe ascuns revista, îmi mărturisi odată doamna profesor Aneta Boț. În ciuda profesorului stupefiat, mulțumirea mea fu evidență. E semn că a devenit un manifest, un tânăr manifest printre tinerii liceeni.

Cu nostalgie, nu pot decât să urez acestui manifest, tinerețe fără bătrânețe, și viață fără de moarte!

Ionuț Volosin | seria 2009 Absolvent UAGE Iași Piacenza - Italia

georgiana beligan - Half postive

ASTERION

liviu acasandrei - asterion

Din perspectiva psihologică, nefiind nici animal nici om sau zeu, ambiguitatea acestui personaj a crescut, fiind plasat dincolo de limitele convenţionale ale moralei. Minotaurul, efigie a splendorii civilizaţiei Greciei Antice, unde totul purta marca “mega” (ex. megalopolis) a revenit în creaţiile artiştilor contemporani, ca o reacţie la fenomenul topirii valorilor tradiţionale ce definesc o colectivitate, (grup etnic, naţiune) în marele creuzet global. Am reprezentat Minotaurul ca evadând din labirint, o trimitere la circulaţia miturilor, dar şi a motivelor universale (elemente de port popular). Marile aglomerări urbane în care trăim, adevărate labirinturi contemporane, s-au dezvoltat în jurul unui centru politico-economic sau religios. Aici jertfim timpul şi energia noastră pe altarul banului perceput ca zeu absolut. Migraţiile urbane din weekend şi vacanţe sunt răspunsuri la nevoia de întoarcere în matricea originară. Inflaţia de super-eroi

contemporani, din seria Batman, Superman, Spiderman şi noile mituri născute de industria jocurilor video, axate pe inversarea rolurilor, pe supremaţia răului, ar putea să ne ducă la concluzia, că traversăm o perioadă asemănătoare celei din Grecia Antică, marcată de măreţie şi strălucire, dar şi ameninţată de declin. În societatea contemporană, măcinată de intrigi politice şi corupţie generalizată, rolul artistului ca transmiţător de mesaje este mult diminuat sau deformat de canalele massmedia aservite unor grupuri de indivizi sau de interese. Se pare că, simbolistica Minotaurului capătă accente şi valenţe noi în contextul mondial, puternic globalizat, în care forţa nu este doar de ordin fizic, ci mai cu seamă de ordin financiar. Importanţa raţiunii (firul Ariadnei) poate schimba evoluția societăţii spre acest proces de dezagregare. Artistul şi creaţia sa pot fi elementele de echilibru în această ecuaţie, dar la fel de important este şi rolul potentatului financiar,

asemenea unui Medici din perioada Renaşterii. Rezumând, proiectul “Asterion” păstrează canonul tradiţional clasic de reprezentare a figurii Minotaurului, dar într-un vestmânt neconvenţional, iar mesajul transmis invocă relaţia om - animal, în care cel ce se cere îmblânzit nu este bestia, ci ființa umană.

Liviu Acasandrei | seria 2010 masterand Universitatea de Arte Cluj

ÎN CALEA

RE(ŢE)LELOR De câţi oameni e nevoie ca să schimbi lumea? De toţi! Oare să fie aşa? Cred că te poţi mulţumi, la o adică... şi cu o jumătate dintre ei. Jumătate, dar fidelă! Ca cea a faraonului, numai că... mai bine îmbrăcaţi. Sclavi. Scribi. Vorbesc despre Facebook, o galeră la care singuri ne-am condamnat. Şi tragem în fiecare zi sub acea punte a vaporului global, transpiraţi şi cu mintea golită de gânduri. Like. Comment. Share. „Hai ,dă click, deschide… Mai repede, mai repede!” se aude de undeva din background. Să fie zeul de pe server,singura creatură mitologică în stare să se hrănească cu degetele noastre...? Nu ţinem la nimic de azi înainte. Suntem dominaţi de plasa internetului. Ah… obosiţii de noi! Generaţia se naşte, creşte şi moare aşa, zombată. De unde unii să mai gândească la viitor, la ţară, la cunoştinţe, la prieteni adevăraţi şi familie unită? !

17 jari cristina - zbor

Îmi plac gadgeturile. Şi le urăsc! Mi-au luat plăcerea de a citi cu nesaţ o carte, pentru că mai greu înţeleg cuvintele peste care nu poţi trece cu mouse-ul şi da click. Mi-au luat plăcerea de a viziona un film, pentru că timpul de concentrare şi interes îmi ajunge doar pentru un filmuleţ de pe youtube. .. Si ce e mai grav... mi-au luat chiar gândurile pe care le înlocuiesc cu încă o privire spre ecranul din faţa mea. Vidul dintre planete stă şi între noi deja. Oare astăzi poate fi străbătut DOAR prin acele 365 de butoane ale tastaturii? câte una pentru răsăritul automat al fiecărei zile? Login în loc de bună dimineaţa. Pause în loc de un suspin meditativ. Save în loc de restul amintirilor reale, deja depăşite. Replay pentru o reflectare. Lol.

Trăim într-un „nimic” electronic. Ni s-a promis că va fi plin de idei. De fapt avem o grădină zoologică cu poze cu pisicuţe şi bebeluşi. S-au inventat maşini care să propage geniul, şi ele au sfârşit prin a însămânţa câmpuri nesfârşite de buruieni. De prostii şi banalităţi pe care ,să le eviţi, este imposibil, care, ca nişte lipitori cerebrale extrag tot ce am citit cu sens altădată, şi-n locul lor așează o nouă literatură, fără nume, fără personaje şi autor.

Online. Press anykey. Press tare şi hotărât, până când tasta ţi se va rupe. Dacă ai reuşit să faci vreo gaură în maşinărie, du-te în faţa oglinzii, ridică tastatura asta găurită la ochi şi aruncă o privire înainte. Da, Da… Acela, de fapt ,eşti tu! Offline.

NICOLETA FAINA | clasa a XII-a b

Sacul cu Aurel Era în mijlocul satului o curte noroioasă în care se juca Aurel. Jocul său preferat era să separe nisipul de litere. Dar în fiecare seară, la apus, jocul său se oprea. Nu mai avea lumina soarelui de care avea atâta nevoie. Odată cu venirea serii, adormea, iar dimineaţă găsea totul vraişte. Vecinii treceau mereu şi se uitau peste gard, curioşi de jocul lui Aurel. Seara, toţi îi lăudau grămăjoarele de litere, separate şi frumos aşezate, dar în fiecare dimineaţă, văzând harababura din curtea sa, fie îl scuipau, fie îl batjocoreau, râzând de incapacitatea băiatului de a-şi salva munca. Într-o bună zi,Aurel se gândi să-i vorbească soarelui, aşa că plecă în căutarea acestuia. Merse săptămâni de-a rândul în jurul curţii sale ,şi observă că acolo mereu soarele strălucea, fie noapte, fie zi. Nimeni nu voia însă să-i dea voie să se joace în afara acesteia, căci nimănui nu-i pasa de literele sale, şi de ce ar putea construi băiatul cu ele. Aurel reveni mâhnit în curtea sa ,şi deşi lipsise atâta vreme din curte, observă că literele erau întocmai cum le lăsase. Stătu

mult timp şi se gândi cum de literele sale erau încă întregi… Merse apoi afară să le dea de veste şi celorlalţi că însfârşit ,literele sale puteau rămâne nemişcate chiar şi dacă în curtea sa soarele continuă să apună zilnic. Dar atâta timp cât Aurel era mângâiat de lumina soarelui şi nu adormea, literele sale dăinuiau oricât, însă în lipsa luminii ,totul se năruia. Auzind cei de afară că băiatul găsi soluţia ca literele sale să reziste, în timp ce băiatul dormea, noapte fiind în curtea sa, au intrat şi l-au închis între oglinzi. A două zi, trezindu-se între oglinzi, băiatul fu fascinat de propria-i reflexie, uitând cu totul de jocul său cu litere. Văzând acestea, cei din afară au început să-i fure, încet-încet toate literele din curte. Aşa a rămas Aurel fără orice ocupaţie, fără dorinţa de a aduce soarele şi în curtea sa ,sau de a afla de ce literele sale nu rezistau peste noapte. Dacă Aurel e îngropat în sacul său fără găuri, cine va mai aduce oare literele înapoi, apoi soarele, ca mai apoi, în joacă, să construiască ceva?

Aurel al II-lea

SECHESAN TEODOR GHEORGHE “aurel“

Vi-l amintiţi pe Aurel, băiat prost? De ani de zile zăcea în zăduf ,anost Uitase ce făcea ,ori cine-a fost Treceau zilele, în colivia lui de sticlă fără miros, auz şi rost În mintea lui neagră Culoarea chipului de sfânt în zi de post Avea cuibar un somn avar Ce aduna zilnic,barbar amorţeală de rănit parcă trântit în zid După ani întregi de minerit În grotele lui Baiazid Dorinţele-i erau acum acid. Aşa era somnul minţii sărmanului copil smintit Până-n ziua-n care Vocea strigă dinspre zenit: Aurel, uită-te-n sus, doar la tine am venit Să-ţi amintesc acum cum e praful aurit Împrăştiat seara la apus, invers la răsărit Vecinii toţi Şi cât de strălucit De la cel voinic până la ultimul pitic vei ieşi din cuşca ta dezlănţuit Ca-ntr-un triptic cu caracter istoric Lasă ce-ai slăvit şi ce-ai simţit Suflându-le zâmbetele Din drumul meu m-am poticnit Cu suflu demonic Şi spre al tău m-am opintit! Aurel, din copilul prost şi cam sărit, Atât de tare-a tresărit Din somnul său îmbătrânit Uimit că s-a ivit Să privească iar spre -apus ori răsărit Sătul de chipul-I înnegrit, urât, livid, Schimbat, mutilat de ani Devenit bărbat, îşi aminti acum scopul lui uitat De ani grei de stat în acel sat… Aurel, om puternic acum prefăcut, făcut, Spulberă spaţiul spurcat, negru şi stătut Cum sparge liniştea ţipăt de nou-născut şi săgeata corpuri slabe fără scut. Şi aşa a-nceput... Povestea lui Aurel al doilea-ochi de şoim Dinţi de fier şi braţ destoinic Împărţea pumni în sat cu sunet metalic Stoic, dezmorţit, trecea acum prin alambic

Acum prin mii de strategii Îi punea pe căprării Le cânta ca la copii cu jucării Poveşti cu antagonii Şi prin analogii Pedepsea ca regii Pe creatori- făcători, şi-i dădea la ciori. Interesant ,cum Aurel putu să-nveţe Într-o clipă să schimbe feţe Să rupă lumea-n două fără vreme de poveţe Controlând din lemn şi aţe Ca pe paiaţe Pe oamenii cu suflete din gresii şi faianţe. Aurel al doilea, rege înnăscut Îşi duce silnic, zilnic, satul la păscut În umbra-i neagră vede c-a crescut Cum a făcut, cum n-a făcut Acum din mortul mort nepriceput, tăcut A ajuns rege temut, acum vrea mai mult... nu mai e mut ca în trecut.

Aurel - Final Scurs din grindă După ore de stat ascuns Răpus, în văzduh Ascensiunea s-a stins Aurel e băiat mic Învins, prelins pe un teren încins S-au răsculat vecinii Au rupt gardurile grădinii Însetaţi de fructele-nalțimii Au zburat înspre Aurel Cu viteza luminii

Sânge pisat şi pilitură de fier Cerul cerne ca cerneala pe foi Scalpate păşuni cu oameni greoi Sclavii sar pe picioare de greier Sar vitejeşte ca lupii pe cerb Aiurite corpuri mănate de nerv Cu ghioage ghiocate grele ţintate Aurel lovit pe la spate acerb Oasele-i plesnesc, neputinţele-l fierb Minotaur mort în labirint lichid Mai are un suflu încă, timid Rege prea tânăr, sceptru acid Stâlcit în bătaie se scurge livid Din soare în raze pe ritmuri de lied Aruncat în tindă pe grindă, sărmanul candid... Litere-n delir Trăgând corpul în nadir Şi tratându-l cu sictir Partizani râzând hain Pregătescu-i stâlp şi fir Căci uitat-a Aurel misiunea pentru care-a săvârşit minunea Literele-ntregesc uniunea Pregătindu-i procesiunea Minte scurtă, forţă mare Cât a stat el în picioare Sus în ceruri la răcoare Ce a vrut el cu ardoare A uitat, acum îl doare Dar apusul, ioc răbdare Şi-acum vremea-i de culcare.

SECHESAN TEODOR GHEORGHE | clasa a XII-a D

prof. dr. radu carnariu - S+op

[

Mozaic de gânduri franjurate de agresiunea timpului într-un “veac al singurătății“

[

„Cu siguranță una dintre cele mai vizibile lecții predate de secolul al XX-lea a fost existenţa, nu atât de mult a unui număr de diferite realităţi, dar mai ales de existența unui mare număr de diferite lentile cu care este văzută aceeaşi realitate.” (Michael Arlen)

Într-o grabă constantă, alergăm inconștienți, unul după altul, într-o încercare obsedată de a devia de la realitate ,și a îmbrățișa frumosul. Uneori ,indiferent de gratitudinea unui mic gest, îl ascundem în întuneric fără ezitare, imaginându-ne o lume cât mai pașnică și primitoare.

jurul meu a rămas doar o etichetă…mă-ntreb adesea dacă mai pot conta pe mine însămi! Rămâne o alternativă, una singură:întoarcerea catre mine-insămi! Altfel, remușcarea, dezamăgirea și amărăciunea se vor statornici definitiv și –mi vor mutila sufletul! Prefer ca sufletul meu să rămână înafara zonei de “influență” nocivă !

Secolul XXI nu este deloc mai dornic de emoții și regrete. Deși facem parte din aceeași lume, prin prisma dorințelor noastre, nu reușim să trăim în aceeași realitate. Inconștiența ne alungă simțurile, ne sugrumă cu diferite motive banale de a ne pierde umanitatea și conștiința. Rămân înafara noastră teoriile lumii despre puterea interioară, despre afecțiune, dragoste, ură, regret, suferințe și sentiment. Îmblânzirea lumii devine un scop fără sens… Privesc cu oarecare detașare mirată cum asemenea unor lupi flămânzi, oamenii se asmut unii împotriva altora pentru a câstiga o glorie de-o clipă, banală și fără niciun viitor… Căutăm fiecare pe măsura propriului ideal, un mic refugiu din calea avalanșei noroioase de cuvinte-injurii, de gesturi-schime, privirisăgeti înveninate si alte obscenități, care vin dimprejur ,atentând fără reținere la inocența gandului meu pur.

Orice lucru bun în viață e imoral si lipsit de rațiune?

Zăresc dincolo de intuiție, o simplă alinare într-un film sau o vorbă. Răutatea, egoismul si oportunismul celor în care cândva am crezut,ma fac să orbesc luptândumă mereu cu o simplă vibrație a inimii. Agresivitatea omului e mai otrăvitoare decât a fiarelor pădurii. Lumea în care trăim nu este deloc așa cum mi-am imaginat-o citind .In hățisul de oameni, mă simt adesea incolțită de spinii veninoși și plini de dușmănie ai celor ce se cred atotputernici… Increderea în cei din

Nu o să-mi petrec timpul întrebând și suspinând. Nu o să-mi pierd zilele gândindu-mă doar la clipa trăită ieri. Singură, într-o cameră plină de fum, încerc să înteleg unde se află ultima fărâmă de rațiune. Orice emoție nu poate fi explicată, orice stare nu poate fi interpretată, iar uneori, indiferent de mintea celui ce încearcă din răsputeri să înțeleagă, se află nebunia. O mică doză de compasiune și înțelegere e necesara. Suferința de a ma îngrijora mereu pentru viața celuilalt.o voi abandona. Pierdută și nesigură, alerg încercând să protejez o bătaie a inimii,impotriva unui glonț imoral. M-am descoperit răsturnată peste sticle și pahare, pe podeaua plină de speranțe vise, resemnări amânate, și injurii. Am strigat ani întregi același nume, și am scris aceeași scrisoare, încercând să recuperez tot ceea ce timpul mi-a luat hoțește Zăceam pe podeaua plânsă de lacrimile trecutului, lăsând ultimul gând să alunece ușor, să se nască acele două cuvinte, pe care,oricât de greu mi-ar fi fost, aș fi avut puterea să le spun, să le țip, să le urlu, doar ca să te aduc înapoi.

Bănuiesc că oricine mă privește, își

regăsește copilăria doar în zâmbetul meu. Aștept în tăcere un mic gest ce m-ar uimi, oricât de des l-aș simți. Privesc mereu pădurea și apele, încercând să-mi imaginez un scenariu, în care să pot îmbrățișa bunătatea și frumosul. Nu sunt bolnavă, nici obosită, și nicicând nu întârzii în a salva imoralitatea, lipsa de rațiune, și nebunia din ecoul rostirii acelui strigat … „Am puterea să visez!”.

DIANA CATANĂ | clasa a XII-a b

Starea de incongruenţă

Cu siguranţă, rândurile care urmează nu vor descrie nimic nemaipomenit ori fenomenal şi, din păcate, nici nu vor respira de vreun optimism solar şi confortabil, în linie cu trendurile gândirii pozitive de azi. Vor fi doar nişte reflecţii în urma unor experienţe absolut subiective (firesc, nu-i aşa?) care sunt marcate de o anume blazare ori poate o oboseală anume. Nu am iluzia că aş fi în faţa vreunui psihoterapeut căruia să-i fac confesiuni, în aşteptarea unui diagnostic. Dau glas unor stări. E nemulţumire, da, e şi o oarecare tristeţe amorţită. O stare care tinde mereu spre acel

“comfortably numb”. Poate e aşa pentru că trăiesc în România, ori poate e pentru că m-am născut şi îmi duc zilele în Moldova cea atât de oropsită şi blamată de “nemoldovenii” acestei ţări. E vorba despre sentimentul acela pe care-l are cineva care nu-şi prea găseşte locul, nici starea, care are impresia stranie că ar fi trebuit să se nască altcândva, în altă lume, în care oamenii încă nu şi-au golit sufletele de vibraţia aceea care-i face vii şi adevăraţi.

O lume în care oamenii nu şi-au umplut minţile doar cu informaţii sterile, cu “must have”-uri, cu stereotipuri despre cum “trebuie” să arăţi sau să te porţi că să fii “acceptat” în “societate”. Nu e nimic nou în idea că vieţuirea între oameni e o continuă purtare de măşti acceptate social, o atentă modulare de tonuri şi de nuanţe ale privirii, o neobosită camuflare a ceea ce “eşti”, pentru că, altfel, rişti să devii aproape un paria şi eşti perceput ca un ciudat. Ei bine, despre genul acesta de incongruenţe existenţiale vorbesc. Despre dificultatea de a relaţiona “satisfăcător” şi, eventual, armonios cu cei din jur, fără să-i superi, fără să-i perii, fără să-i sperii, fără să-i deranjezi din tihnita lor stare de a fi, dar fiind, însă, în general imun la micile sau mai marile lor răutăţi cotidiene. Imun şi naiv faţă de carcoteala omniprezentă, faţă de comentariile uneori deloc subtile şi voit acide ale unora. Genul de intervenţii “binevoitoare” care-ţi sugerează că ar trebui să nu te mai îmbraci numai în negru, lucru care te face să deduci că veşmintele tale “cernite” îi traumatizează pe unii. Doar pentru faptul că ei asociază negrul exclusive cu doliul. Tot o incongruenţă teribilă e şi fenomenul de a te simţi o creatură paradoxală în faţa unora dintre elevii tăi, pentru simplul motiv că aceştia au cu totul alte priorităţi existenţiale decât, să zicem, învăţatul limbii engleze, măcar în timpul orelor de curs aferente disciplinei respective. Desigur, e greu de crezut că mai există absolvenţi de liceu de artă din zilele noastre care ajung la bacalaureat fără să ştie să spună sau să scrie o propoziţie corectă în limba lui Shakespeare. Dar asta se întâmplă. Nu generalizez. Nu. I-aş jigni pe copiii care chiar au motivaţia de a învaţă engleză, ori poate altă limba străină, copii care mai ştiu şi limba română în litera ei, cei care nu scriu “A-şi fii” sau pot argumenta coerent o idée. Elevi care citesc - şi nu doar lectură obligatorie.

24 păvăloi dragoș - kastanizare

Vorbesc, de fapt, despre o degradare a unor roluri, precum cel al profesorului, care nu mai este perceput ca aparţinând unei caste de nobleţe spirituală. Vorbesc despre generalizarea snobismului şi a prostului gust, a prostiei agresive, care devin moduri de a fi, aşa încât unui copil de clasa a XII-a i se pare absolut firesc să-ţi spună, la finalul orei de curs, fără nicio introducere, că ar cam trebui să-i admiri ultima pereche de căşti de iphone, tocmai pentru că-s achiziţionate din Berlin, contra nu ştiu cărei sume oarecum fabuloase, exprimate în euro. Mă refer la diluarea sau răsturnarea valorilor şi a canoanelor de “altădată”, lucruri care se manifestă în atitudinea elevului la oră şi în afară ei, la faptul că, de exemplu, unora le sună telefonul pe manele în ora de curs sau te sună ei, când au interes să o facă, că să-I “învoieşti” ori ca să te roage să nu-i laşi corigenţi, pentru că tu, profesorul, “ai viitorul lor în mâinile tale”. Te întrebi atunci cum au ajuns să afle numărul tău de telefon, că doar nu l-ai scris pe tablă, în prima ora de curs. Te întrebi dacă nu ar trebui redefinită confidenţialitatea şi dacă realitatea ei îi face pe respectivii să aibă vreo sfială totuşi. Mai am o relaţie incomodă şi cu formele fără fond, care sunt adoptate, fără a fi adaptate, în context românesc haotic, gen bacalaureat la limba străină, în care nivelul de competenţă lingvistică este exprimat după standard internaţional şi care nivel de competenţă se şi vrea a fi echivalent cu acesta. Adică, zice “absolventul” de liceu: “domnule, da, am luat bacalaureatul la limba engleză, da, l-am luat cu A1, că acum nu se mai dau note. Nu contează că nu ştiu o boabă englezeşte, că n-am avut timp să dau pe la ore, cu şcoala de şoferi şi cu excursia în străinătate de Valentine’s Day şi cu toate celelalte. Cât înseamnă A1 în note? A, între 1 şi 3, dar ce mai contează? Am luat bacul, deci tata o să-mi ia ce mi-a promis.”

Prof. Monica Nigel

E un sentiment interesant de explorat când vezi că unele dintre elevele tale de liceu, clase terminale, fetele acelea frumuşele şi cu aer nevinovat obţinut prin rimelare profesională a privirii de catifea, apar mai mult pe facebook decât în viaţă reală, adică la ore. Acolo, în mediul virtual, constaţi, eventual, că şi-au mai pus nişte extensii de gene ori de unghii, că şi-au schimbat “look-ul”, ori că de aia n-au venit la ore, vreo două săptămâni la rând, pentru importantul motiv că au avut vreo petrecere cu ştaif (şi cu papion, desigur, pentru băieţi) pentru care au trebuit să caute îndelung o ţinută elegant-sexi potrivită. Totul are o explicaţie. Mai puţin absentele care se motivează prietenos şi misterios, taman când viată de liceean începe să fie pusă sub semnul potenţialei exmatriculări. De ce zic “incongruenţe”? Pentru că realităţile – ale şcolii şi ale societăţii- sunt altele decât cele din previziunile cele mai “realiste” în spiritul cărora Şcoala Normală şi pedagogia din facultate te-au pregătit. Asta se întâmplă, literalmente, dar şi figurat, în alt secol. Aşa că, dacă nu eşti deschis la minte suficient de mult cât să te adaptezi cu succes şi să faci faţă, probabil că nuţi rămâne decât să ieşi din sistem. Altfel, rămâi în interiorul lui, te acreşti şi te blazezi de nu te mai recunoşti nici tu în oglindă şi mergi mai departe. Până la pensie. Dacă o mai apuci. Alteori, sistemul te elimină singur, dacă te dovedeşti ineficient şi inadecvat normelor lui, exigenţelor lui de mecanism orb şi tâmp. Niciunui sistem nu-i este convenabilă vreo revoluţie, nici măcar una la nivel de individ. Aşadar, cel mai înţelept lucru este să stai cuminte “în banca ta” şi să te conformezi, nu? NU! Şi n-o să închei în nota plumburie cu care am început. Pledez pentru autenticitatea de bună credinţă, pentru bun simt şi pe o minte deschisă şi creativă, scuturată de negurile prejudecăţilor, cred în “exploatarea” fericită a acelor energii curate care vin dinspre copiii frumoşi care încă mai umplu şcolile noastre. Mai avem suflete frumoase şi nepervertite de tăvălugul supraindividual care tinde să niveleze tot. Încă mai e speranţă. Iar pentru ca să speri, e destul să fii un naiv frumos, care refuză să îmbătrânească

Un gând ţese alene prin colţurile odăii...alene se topeşte. Altele zboară-n stoluri... peste acoperişuri, în cadenţa clipelor, se profilează, se pierd în goană, dispar în zare... închipuiri, epave coborând abisuri, cioburi plutind pe lacune nesfârşite spre ostroave neînţelese... adâncuri pe care gândul nu le-a văzut, iar ochiul nu le-a pătruns cîntul necunoscut. În iureşul nestatornic al viiturilor, glasul ceasornicului, cutremurul cetăţii, vuietul de care şi scrâşnetul porţilor şubrezite, căci unele stoluri cer lupta grea în căutarea statorniciei... în monotonia şuvoaielor, fiinţa-mi ascultă versurile din urmă, ale unei melodii milenare, măcinate de lira obosită a timpurilor... îmi înalţ gândul pe-a sutelor de ani cărare către ruinele ninse de vreme ale vechimii, înainte ca începuturile să se afunde sub povara alba a veacurilor, înainte ca jugul despotic al uitării să-şi spună cuvântul tulburător. Potop de vremuri se abate... prin cimitire îmi cerne talazuri de slove grăitoare... din file îngălbenite-n sacrificiu pe-al timpului altar străvechi, ecouri mă pătrund zugrăvind o potecă demult uitată... Un gând de om, un glas scrijelit cândva de Iov... sunet dulce al depărtărilor pierdut în amarul melodiei...crestele înălţimilor ascultă glasul purtat tainic în freamătul vântului, iar masivul de granit tace, pe când vântul necurmat plânge, şoptind. Un glas tainic cutreieră gândul, invinge întăriturile, şi le lasă pustiite... trupurile oştirilor zac, şi nimeni nu plânge scuturile căzute... Glasul gândului său ce întrezărise înţelepciunea înainte de a rosti, dăinuie, iar apa vremii nu i-a găsit cusur când grăia tututror căutărilor: Cu făclia omul pune capăt întunericului, cercetează până în ţinuturile cele mai adânci pietrele ascunse în negură şi umbra morţii... sapă un puţ departe de locurile locuite... picioarele nu-i mai sunt de folos ,ci stă atârnat de funii şi se clatină departe de locurile omeneşti. Pasărea de pradă nu-i cunoaşte calea, iar ochiul vulturului n-a zărit-o. Omul îşi pune mâna pe stânca de cremene şi răstoarnă munţii din rădăcină, sapă şanţuri în stânci şi ochiul lui priveşte tot ce este de preţ în ele, opreşte scurgerea apelor şi scoate la lumină ce este ascuns... Dar înţelepciunea ,oare,unde se găseşte? Unde este locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului... Adâncul şi moartea zic: Noi am auzit vorbindu-se despre ea. Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa...Când a rânduit greutatea vântului, când a hotărât măsura apelor, când a dat legi ploii şi a trasat drumul fulgerului, atunci a văzut înţelepciunea, şi a arătat-o, i-a pus temelia, şi a pus-o la încercare. Gândul unui om... gândul ce a zărit apusul anilor şi răsăritul veacurilor, şi a găsit înţelepciunea în teama faţă de Cel ce din vânturi îşi face solii, şi din flăcări de foc slujitorii ... De atunci şi-au scuturat mileniile anii, leviatanul nu se mai joacă în apele mării, iar undeva, în vreme, vârful înţelepciunii omului, un împărat, un om, a grăit înţelepciunea zicând râsului: Eşti o nebunie ! si veseliei: Ce te inşeli degeaba? Şi, învârtind condeiul în mii de pilde, a zugrăvit singura cale a înţelepciunii, teama faţă de Cel înaintea căruia Tremură umbrele sub ape. Astăzi ,când şuvoaiele plâng, iar viiturile sunt doar lacrimi ale uitării, mi se pare, uneori, că apa trece... ploaia vine, udă pământul, râurile curg... spuma mărilor, necurmat zămisleşte-n cadenţa clipelor ce se unduie printre valurile ce se joacă singure, iar înţelepciunea rămane o taină a Celui ce preface stânca în iaz, şi cremenea în izvor de ape. Mi se părea că apa trece, mi se părea... dar poate ca eu treceam... cine stie?! Un gând ţese alene prin memorii...

Gabriel Creangă | clasa a XI-a D

păvăloi dragoș - lecție despre cub

28 păvăloi dragoș - fine, it’s pink.

Gânduri... De multe ori mi se întâmplă să cad pe gânduri, lucru care nu mi se întâmplă când eram în liceu sau facultate. Atunci eram preocupată de notele pe care le obţineam, cum să învăţ mai mult că să trec examenele, cum să-mi împart bursa că să văd ultimul film la cinema şi să cumpăr şi alte lucruri care nu erau atât de importante sau necesare, dar însemnau totul pentru mine. Acum nu mai trece nimic prin faţa ochilor mei fără să dau un sens sau fără să analizez prin tot felul de teorii. Orice gest al oamenilor, orice vorba sau reacţie mă fac să mă întreb - oare aş face şi eu aşa? Gândesc şi eu la fel? O fi semn de maturizare finală? Nu ştiu. Ştiu doar că omul îşi schimbă modul de gândire în funcţie de ce vede, de locul în care e, de oamenii cu care socializează, dar şi în funcţie de iniţiativa de autoeducare continuă până la sfârșitul vieţii.

Ce mă face să spun lucrurile astea e că mi s-au schimbat multe convingeri de pe vremea când eram o adolescenţă. Lumea nu e aşa roză precum mi-o imaginăm eu. Oamenii nu sunt educaţi peste tot. Moralitatea şi bunul simt nu sunt coordonate principale în nici o societate de pe planetă asta. Şi de loialitate şi cuvânt nici nu are rost să mai menţionez. Faptul că am fost o norocoasă şi am reuşit să plec din ţară m-a făcut să văd că iarba nu e mai verde în altă ţară, dar... cineva tot se străduie să o ude din când în când pentru ca ea să fie încă acolo, verde. Şi deşi mulţi se plâng aici că nu mai e cum a fost odată, eu, din perspectiva unui român care a văzut cum e când sistemul scârţâie sau, mai rău, nu se simte deloc, apreciez nivelul de trai, de protecţie, de oportunităţi şi, în fond, nivelul de libertate să lupţi pentru visul tău. Şi pentru că aceste lucruri sunt prezente, mulţi americani nu le văd. S-au obişnuit cu ele, şi nu le folosesc. Uneori mă gândesc, aş fi făcut şi eu la fel dacă România ar fi fost la acelaşi nivel cu SUA şi nu aş fi fost nevoită să plec? Aş mai fi fost luptătoare şi ambiţioasă? Aş mai fi apreciat şi cele mai mici şi aparent nesemnificative lucruri? M-aş mai fi considerat norocoasă chiar dacă de multe ori nimic nu merge conform planului? Întâlnesc tot felul de oameni, majoritatea tineri în liceu sau facultate, care se plâng mereu că nu au bani destui să facă ce şi-ar dori. Şi le spun mereu că sunt nişte norocoşi pentru că au părinţii lângă ei, au ce mânca în fiecare zi, nimeni nu-i persecută sau îi împuşcă pe stradă cum se întâmplă în unele ţări arabe sau prin alte colţuri ale lumii, au un loc pe care îl numesc ‘acasă’, au unde munci să facă un ban, au posibilitatea să meargă la şcoală - deşi o facultate e extrem de scumpă, dacă e să urmezi o facultate cu renume, şi cel mai important, sunt cei mai norocoşi pentru că nu sunt orfani. Au avut o familie care le-a oferit totul cu dragoste. Trăim într-o societate universală care e influenţată non-stop de puterea banilor. Şi întotdeauna a fost aşa. Deşi auzim pe mulţi

zicând ‘parcă nu era aşa de rău înainte’, eu zic că oamenii nu s-au schimbat deloc. Dintotdeauna au fost lacomi, imorali, necinstiţi, prefăcuţi şi materialiști. Ni se pare că e mai rău decât înainte, pentru că, de obicei, ceea ce trăim pe pielea noastră ni se pare mult mai grav decât atunci când auzim despre ceva ce s-a întâmplat altuia sau care s-a întâmplat în trecut. Dar oamenii au fost şi vor rămâne la fel, indiferent câte secole sau milenii vor trece, pentru că aşa am fost făcuţi. Ceea ce este de aşteptat de la noi e să ne depăşim viciile şi slăbiciunile. Şi multora nu le reuşeşte. Important e că există oameni care sunt mult mai presus de aceste vicii şi slăbiciuni ,şi întotdeauna se ambiţionează să fie şi mai buni. Aceia sunt modelele şi reperele la care mulţi oameni ar trebui să se uite şi să se ghideze când nu ştiu ce au de făcut. Cred că asta e problema - nu ştim să deosebim modelele bune de cele greşite şi de aici lăcomia, imoralitatea, diletantismul, artificialitatea, necinstea şi superficialitatea. Iar acestea sunt peste tot. Sunt multe asemănări între tinerii din România şi cei din SUA şi, sunt sigură, din toată lumea. Ceea ce vor toţi, e succesul, cu tot ce presupune el. Însă majoritatea uită că până la succes, e multă muncă şi multă pregătire, şi ,mai ales,multe lacrimi, pe care nimeni nu ţi le şterge. Trebuie să fii foarte puternic pentru a putea să le îndepărtezi. Şi succesul nu înseamnă să fii întotdeauna sus. Cred că cea mai bună definiţie a succesului e ‘puterea de a te ridică atunci când eşti jos’. Nimeni nu poate face asta mai bine decât ţine. Pentru că tu eşti cel mai mare critic al tău şi doar tu îţi cunoşti puterea. Deci, iarba poate fi verde oriunde! Fii tu acela care o udă! Nu lăsa pe nimeni să se trudească pentru ea, altfel o pierzi!

Cătălina Gendron | seria 2001 New York

Jocul de a sta întins și a privi norii

Consider că bucuria exprimării în sfera jocului, a visului şi a magiei fuzionează cu emoţia simţită în momentul descoperirii şi a contemplării naturii. Atunci când mă raportez la realitate dintr-o perspectivă a înțelegerii și a manifestării și doresc să transpun o infimă parte din acest univers, găsesc orice configurație luată din natură sau din realitate, construită după același tipar, un numitor comun al tuturor celor existente. Acest prototip poate fi perceput vizual ca fiind o structură formată din mai multe elemente de acelaşi fel, fără întreruperi, fără suduri, mişcându-se încontinuu. Aceste elemente se schimbă, căpătând forma oricărei experienţe a lumii, care rămâne, totuşi, mereu,

aceeaşi. Exemple de asemenea structuri sunt norii, fulgii de zăpadă, cristalele, lanţurile montane, fulgerele, elemente ale lumii biologice precum conopida sau broccoli. Când vorbesc despre nori, se declanșează în mine o rememorare a unor momente din copilăria mea, în care trăirea prezentului era principala formă de manifestare şi de percepţie a propriilor mele acţiuni. Cu alte cuvinte, fiecare activitate reprezenta o modalitate de canalizare totală a atenţiei într-o singură direcţie. O astfel de amintire este jocul de a sta întins şi a privi norii. Privind înapoi prin prisma capacităţii mele prezente de a observa şi analiza, jocul de atunci se transformă într-un proces mai amplu de

percepţie, prin care simpla contemplare a cerului poate deveni prilej de a căuta explicaţii suplimentare, la nivelul formei, asupra naturii şi a vieţii. Norul este simbol pentru cer, este detaliul care poartă ansamblul în sine, având o formă variabilă şi efemeră. Prin reprezentarea norilor încerc să evoc o viziune a realităţii ce are puterea interioară de a atrage spectatorul în propria sa realitate. Natura constituie o realitate exterioară, care are substanţă şi la care noi, oamenii, ne raportăm diferit. Astfel, intervine senzaţia de efemer, deoarece tot ce se află în jurul nostru este compus din percepţii subiective trecătoare care răsar şi apun clipă după clipă. Formele din realitatea materială atunci când sunt

Dionisie Cîrstea - the lost angel

„Încă îmi amintesc bucuria pe care o aveam în copilărie manifestată atunci când desenam, pictam şi cream o lume a mea. Eram liber.” Mark Ryden contemplate primesc ca atribute din partea noastră, a privitorilor, diverse trăiri ori complexe de trăiri în funcţie de gradele de implicare. Norul este partea “vizibilă” a cerului, partea supusă cel mai adesea intuirii senzoriale. Permanentele preschimbări şi caracterul dinamic al acestuia amplifică fundamentala lor nedeterminare. Reprezentările norilor relevă caracterul efemer al aspectelor vieţii, contrastul dintre esenţă şi aparenţă a întregului, observând că în planul înţelegerii există şi iluzia, că natura lucrurilor este duală şi că avem abilitatea de a interpreta figurile observate transformându-le în obiecte familiare. Natura, peisajul, realitatea unică a copilăriei nu au nevoie de logică, filozofie sau retorică pentru a putea fi trăite sau pentru a le da un curs firesc existenţial, şi pot declanşa o stare a sufletului, o stare a spiritului uman, un aspect din temperatura umană a omului

Oana Maria Ciobotaru | seria 2010 Master I-Pictură, Facultatea de Arte Vizuale și Design, Iași

THE THElast lastangel angel Proiectul fotografic aduce în atenția publicului soarta Fabricii de Țigarete din Iași, și reflectă un fenomen negativ care se întâmplă în România zi de zi. Nepăsarea, corupția lașitatea, au condus la distrugerea monumentelor arhitecturale. Elementul principal din acest proiect este întruchiparea speranței sub forma unui înger. Acesta se zbate în ecourile de singurătate ale zidurilor risipite și înlanțuite de cei care fac farădelegi. Seria de fotografii este dominată de speranță: încă mai există speranța că poate voi atrage atenția celor cărora le pasă, și astfel își vor întinde aripile asupra scheletelor zidurilor triste, care zac acum sub cerul liber, supuse fără nicio vină unui proces de degradare, în fața timpului necruțător.

Dionisie Cîrstea | seria 2009 Artist plastic, Paris

păvăloi dragoș - damir

MUZICA VIITORULUI IMPLICAŢII MEDIA

Este cunoscut faptul că muzica reprezintă un limbaj universal de comunicare, direcţionează modul în care gândim sau simţim şi are un impact profund asupra vieţii umane – afirmaţie susţinută de numeroase studii de specialitate din domeniul psihologiei, a ştiinţelor comportamentale, ce concluzionează că muzica are un potenţial deosebit de influenţare a vieţii umane chiar şi în cazurile în care atenţia este distrasă – fapt ce îi conferă superioritate în raport cu celelalte arte (pictură, sculptură, text literar). Prevalenţa şi importanţa muzicii în reclamele comerciale este susţinută şi de rezultatele studiului realizat de cercetătorul danez Nicolai Jorgensegaard Graakjaer ce constată prezenţa acesteia în peste 92.5% din exemplele studiate. Procentajul favorabil fondului sonor este explicat cu ajutorul unor observaţii deosebit de pertinente: reclamele comerciale sunt vizionate şi auzite de marea majoritate a populaţiei; prezenţa televizorului/a produsului de advertising, în viaţa de zi cu zi implică expunerea inevitabilă a telespectatorului, chiar dacă atenţia acestuia este captată de altceva.

Spotul publicitar/reclama se defineşte ca un fenomen sincretic (vizual, auditiv, conceptual) în care percepţia sonoră reprezintă o componentă esenţială pentru transmiterea/receptarea mesajului. Astfel, clasificarea categoriilor muzicale prezente în spoturile publicitare ca aspect al relaţiei dintre muzică şi produsul creativ trebuie să ţină cont de anumiţi factori specifici. În primul rând este vizat aspectul structurii unui spot publicitar, acesta poate fi construit din punct de vedere sonor din mai multe componente: melodii/fragmente melodice ce pot circula sau domina desfăşurarea spotului publicitar; melodie/piesă muzicală originală sau nu; groove – fragment muzical cu identitate ritmică şi melodică – ce poate aparea pe parcursul reclamei în anumite momente cheie şi poate să fie însoţit de anumite sunete sau sincronizat cu anumite imagini cheie; jingle – scurt motiv melodic sincronizat cu logo-ul brandului/produsului; emblemă sonoră – sunet/element de bruitism scurt, asociat cu logo-ul brandului/produsului. Toate aceste formate au funcţia de a atrage atenţia datorită proprietăţilor mnemonice (puterea de a fi recognoscibile). De asemenea, important este aspectul originalităţii ce generează două categorii distincte: muzică originală special concepută pentru un produs/campanie publicitară; muzică pre-existentă-lucrări din literatura cultă (în general, se folosesc fragmente foarte cunoscute, melodii/piese din genurile de largă răspândire). Prezenţa hitului (melodie/piesă muzicală de largă raspândire componentă

a aşa-numitei popular music de muzicologia americană) în industria publicităţii a fost îndelung documentată, muzica acestuia se configurează ca un puternic motor de disolvare a graniţelor etnice, geografice sau de vârstă. Pe de altă parte, conform teoriei culturale, modelează gusturile şi preferinţele maselor în asemenea manieră, încât oferă nevoi false, noi modalităţi de gândire. Utilizarea genurilor de largă răspândire în spoturile publicitare serveşte şi intereselor artiştilor, fie că un hit continuă să se vândă, fie că muzica nouă se face astfel cunoscută, un aspect negativ fiind uzarea sau asocierea sa cu o apariţie anterioară, în cadrul unui alt produs creativ. Trebuie specificat că relaţiile de coincidenţă şi de coerenţă implică utilizarea citatului sau a colajului de citate, astfel că muzica va apărea fragmentată, dar păstrând calităţile înregistrărilor de pe suportul audio. Marea majoritate a produselor creative din această categorie utilizează aşa-numita voiceover (muzica prezentată ca produs de un narator, neimplicând aportul elementului vizual). Relaţia de conexiune necesită existenţa unei muzici cu structură clară şi legături evidente cu produsul, dublate de o polisemie mediatică. Domeniul muzicii de larg consum, cu implicaţii media, reprezintă o nouă etapă a evoluţiei muzicii contemporane bazată pe elementul uman – lumea învăluită de mister a sunetelor influenţând astfel, cu sau fără voia noastră, viaţa cotidiană, comportamentul, starea mentală şi cea sufletească.

Prof . Ramona Brucăr

Dionisie cîrstea - atestat

ROMÂNUL DOMESTIC

Românul domestic se trage din strămoșul său, lupul. Deși sângele românului domestic se aseamănă cu cel al lupului de odinioară, românul nostru nu are mai nimic în comun cu acesta, ba chiar, ca un animal domestic ce e, îl neagă, îl alungă din curtea sa, și chiar îl atacă ori de câte ori îl prinde în preajma sa, uitând pe al cui teritoriu se află de fapt cotețul său. Ca orice lup, și strămoșii românului domestic stăpâneau un teritoriu vast, pe care și-l apărau cu dârzenie, fiind temuți și respectați. Lupul, spre deosebire de românul domestic, nu se mulțumea cu o curte mică, ci își dorea întreaga pădure. Pădurea îi oferea tot ce avea nevoie, fiind întinsă și plină de resurse. Rămâne un mister motivul pentru care lupul a început să se românizeze, pentru că între lupul de atunci, și românul domestic de astăzi, sunt prea multe verigi lipsă, pe care un simplu animal domestic nu are cum să le știe. Cine ar vrea să-și transforme românul domestic într-un lup, când așa cum e el acum e perfect? Fără să știe cine e, românul domestic se mulțumește

cu amintirea primului contact cu stăpânul, care l-a salvat de pe stradă, unde mai mereu era înfometat și trebuia să fure din tomberoane ca să poată trăi. Stăpânul l-a scăpat de acest chin. L-a luat, l-a spălat, i-a pus o zgardă frumoasă, dar și un lanț ce îi permite să se miște cel puțin jumătate de metru, și i-a mai oferit, desigur, un coteț, în jurul căruia să se învârtă, și pe care să-l apere; un coteț care să-i ofere căldură și acoperiș. Dacă ne gândim la lupul de odinioară ,ne întrebăm cu uimire oare de ce îi trebuie câinelui un acoperiș sau un coteț, atâta timp cât lupul îndură ierni grele, ori zile de ploaie și frig, neavând nevoie niciodată de acoperiș ori de stăpân!? Nici nu putem vorbi de un stăpân, căci numai încercarea de a pătrunde în pădurea sa îi era fatală celui ce se dorea stăpân. Dar vremurile trec, iar odată cu ele și stăpânul găsește arme noi, cu care nu doar poate omorî lupul, ci îl poate ține îndeajuns de mult captiv încât să-și uite rasa și să se “obișnuiască” la curte... Cum am fi putut noi ține pe post

liviu acasandrei - Consumerismul față-n față cu modernitatea

de poșetă ori de guler un lup viu? Cum am fi putut noi să-l legăm, dacă acesta nu ar fi fost prostit și bătut de-a lungul timpului de fiecare dată întrun mod din ce în ce mai surprinzător? Cum ar fi putut lupul să fie așa docil și neputincios în fața stăpânului, dacă n-ar fi fost transformat într-un român domestic? Românul domestic însă e accesoriul perfect, pe care orice stăpân care se respect, și-l însușește. Cine să latre când stăpânul doarme, și cineva atentează la siguranța acestuia? Desigur, românul domestic! Dacă lupul reprezenta un adevărat pericol înainte, acum el stă ascuns în fundul pădurii, asteptându-și moartea încet, dar sigur. Dar, oare ,n-ar putea lua lupul exemplul românului domestic, și oare n-ar putea el să se cumințească? Doar stăpânul e bun cu românul său! Îi oferă o curte și îl hrănește cu toate firimiturile de la masa copioasă la care cinează el-stăpânul, împreună cu minunata sa familie. Cum să nu-ți iubești stăpânul, când este atât de generos, și îți oferă toate resturile sale?! Printre alte “defecte” ale lupului ,se numără și urletul său. La auzul acestuia ,stăpânul se cutremură, fiindu-i frică să mai meargă prin pădure. Problema a fost însă rezolvată, întrucât acum în loc de urlete, românii domestici sunt lăsați să latre cât vor. Iar dacă lătratul devine prea zgomotos, stăpânul e bun, își lasă românul să latre, închizând doar mai bine geamul să nu-l mai audă. Iată cum dintr-o brută fără minte, lupul- stăpânul a reușit să modeleze o ființă măreață, folositoare, docilă și mai ales prietenoasă, numită român domestic. Cine mai poate spune că românul de curte nu e cel mai bun prieten al stăpânului? Cum ar putea el să nu fie prietenul stăpânului, dacă fără acesta ar muri în lanț? Românul domestic nu mai știe să vâneze, iar în încercarea sa de a părea teritorial și impunător dă greș la primele gesturi de furie ale stăpânului. Românul domestic, de asemenea, oricât de bătut și de înfometat de stăpân ar fi, tot lui îi va fi loial, lingându-i mâna care îl “crește”, ori de câte ori acesta îi zâmbește, ori îi aruncă un os. Iată, deci, ce animal minunat e românul de curte, nu-i așa? !

Secheșan Teodor Gheorghe

clasa a XII-a D

Dreptul de a alege ... O altă energie

Trăim într-o perioadă dominată de criza energetică mondială: resurse din ce în ce mai limitate, servicii din ce în ce mai scumpe. Trebuie să ne resemnăm și să muncim mai mult ca să plătim facturile din ce în ce mai consistente. Reclamele ce predomină în mass media ne îndeamnă însă la un consum din ce în ce mai mare. Efectele acțiunilor noastre asupra mediului, ca rezultat al expansiunii permanente a societății de consum, par să fi depășit pragul reversibilității. Se pare că deja ne învârtim într-un cerc vicios. Cum putem să trăim mai bine provocând mai puțin rău planetei? Cu toate că aproape zilnic în mass-media se prezintă noi soluții posibile de a obține energie mai „curată”, totuși aplicarea lor se face deocamdată doar sporadic, în unele situații „fericite” conjuncturale. Motivul real se ascunde în puterea financiară a producătorilor și distribuitorilor de energie convențională, la nivel mondial. Astfel unele soluții „alternative” sunt propuse tocmai de divizii de cercetare finanțate de aceste grupuri, prin importatori/distribuitori unici pe scară națională, rezultând, de fapt, o politică de monopol, care elimină, financiar și, uneori, chiar fizic, orice concurență nedorită. Și totuși: „Peste multe generații de acum încolo, dispozitivele noastre vor funcționa cu energie ce poate fi obținută în orice punct din Univers. Este o chestiune de timp până când omul va ajunge să-și branșeze dispozitivele la aceasta sursă de energie inepuizabilă și reală a naturii.” – spunea Tesla. Existenta acestui câmp de energie inepuizabil a fost demonstrată, de la Tesla încoace, de nenumărate experimente științifice moderne. Energia punctului zero este manifestată la nivel grosier, prin ceea ce numim materie; este starea cea mai densă pe care aceasta energie o poate lua... Energia punctului zero este un alt termen pentru a defini energia vidului. Existența energiei vidului a fost dovedită în nenumărate rânduri prin efectul Casimir. Acest fenomen a fost prevăzut pentru prima dată de către Hendrick Casimir în 1948. El a prezis faptul că doua plăci conductoare, situate într-un mediu vidat la o foarte mică distanță una de alta, sunt împinse una spre cealaltă de către o forță misterioasă. Aceasta forță apare din cauza fluctuațiilor punctului zero, fluctuații care se manifestă ca urmare a particulelor virtuale ce apar și dispar în și din manifestare. Datorită acestei fluctuații a punctului zero, particulele virtuale cu un spectru larg de lungimi de undă acționează asupra plăcilor amintite mai sus. Aceste unde în mod normal au tendința să se manifeste uniform asupra plăcilor, dar din cauză că plăcile sunt foarte apropiate, undele cu lungime de undă mai mare nu se pot manifesta între plăci și prin urmare va exista o presiune mai mare în exteriorul plăcilor decât între ele, acestea din urmă având tendința să se apropie. Conform fizicii newtoniene, la temperatura de zero absolut orice mișcare la nivel molecular și atomic ar trebui să înceteze și orice manifestare energetică ar trebui să nu mai existe. Contrar așteptărilor sale, dr. Harold Puthoff a descoperit că spațiul cosmic (considerat vid, la o temperatură foarte aproape de 0 K) este foarte activ energetic, de unde provine și denumirea de ZPE sau zero point energy. Existenta punctului zero era cunoscută de comunitatea științifică de multă vreme, dar majoritatea oamenilor de știință au ignorat relevanța acestuia. Ei au eliminat din calculele lor existența acestui punct

zero, deoarece era incomod să îl ia în calcul considerând efectul acestuia ca fiind insignifiant... Totuși, John Wheeler și Richard Feynman de la Universitatea Princeton au estimat energia punctului zero pentru prima dată. Ei au calculat că o „cană” din energia punctului zero ar fi suficientă pentru a aduce în stare de fierbere toate oceanele lumii! Echivalența în materie, dacă am folosi faimoasa ecuație a lui Einstein, E = mc², ar fi 1094 g/cm³. Prin urmare, un centimetru cub de energie a punctului zero conține echivalentul în materie a mai mult decât întreaga masă estimată a Universului! Deci ceea ce noi cunoaștem a fi materie nu este altceva decât o formă difuză de manifestare a energiei, 99,99999% din ceea ce noi numim materie nefiind altceva decât... spațiu! Nassim Haramein, un contemporan ce și-a petrecut întreaga viață cercetând domeniile fizicii, începând cu teoriile cuantice până la ecuațiile relativiste și cosmologie, a dezvoltat o manieră fascinantă de combinații ale dovezilor existente pe Pământ (textele și monumentele civilizațiilor antice, biologie, chimie) și rolul primordial al Conștiinței, dirijată spre o înțelegere a naturii fundamentale a Universului și a Creației, ce include găuri negre, forte gravitaționale, dimensiuni și chiar structura spațiului în sine – toate reprezentând părțile componente ale Teoriei unificate a câmpului (o versiune proprie) acum terminată. Unul dintre inventatorii contemporani ,care a reușit să pună la punct un dispozitiv capabil să acceseze energia vidului ,este Thomas Bearden, fizician, fost locotenent-colonel în armata SUA. Denumirea acestui dispozitiv este Motionless Electromagnetic Generator (MEG). Dispozitivul respectiv produce de 100 de ori mai multă energie decât consumă, nefiind în contradicție cu legea conservării energiei din termodinamică ,deoarece energia produsă în plus este extrasă din punctul zero sau eter. Un alt cercetător, Jean Louis Naudin, care a verificat teoria ce stă la baza funcționării acestui dispozitiv, construindu-l, confirmă că MEG este supraunitar ca randament. Bearden a aprofundat conceptele lui James Clerk Maxwell, părintele electrodinamicii clasice, descoperind că acestea au fost greșit înțelese, interpretate și simplificate de către Lorentz și Heaviside, pentru o mai ușoară înțelegere. Bearden a observat ca anumite ecuații din teoria lui Maxwell care făceau referire într-o formă sau alta la energia vidului, au fost trecute cu vederea ,și prin urmare, s-a omis și posibilitatea accesării și folosirii acestei energii. Bearden era bine documentat în legătură cu aceste ecuații ,având în vedere că însuși Max Plank, părintele fizicii cuantice, a confirmat validitatea ecuațiilor lui Maxwell, sugerând ca acestea ar trebui luate mai în serios. Tom Bearden a mai făcut, de asemenea, o importantă descoperire cu privire la noul tip de energie electromagnetică. Conform spuselor sale, cele 4 ecuații ale lui Maxwell, folosite azi în domeniul electric de către ingineri, sunt versiuni simplificate ale ecuațiilor lui Maxwell, fiind lăsate în ecuații doar partea vectorială a acestora, partea scalară ce conținea numerele complexe fiind scoasă de către Oliver Heaviside... motiv din care știința actuală cunoaște doar clasicele unde electromagnetice transversale, în care câmpul magnetic și cel electric oscilează transversal pe direcția de propagare a undei. Bearden spune că eliminând partea scalară din ecuațiile lui Maxwell pierdem din vedere faptul că undele se pot propaga și longitudinal, cu viteze superluminice. Încercările lui Bearden nu sunt singulare. Bruce Eldridge De Palma (19351997), fratele mai mare al cunoscutului regizor Brian De Palma, este o figură binecunoscută în comunitatea energiei libere. Inginer electrician, absolvent al Harvard în 1958, a predat fizica la MIT, vreme de 15 ani. A dezvoltat conceptul N-Machine, în 1977, împreună cu alte dispozitive, dintre care, cel puțin unul, manifesta caracteristici antigravitaționale. Motorul este, de fapt, un generator monopolar bazat pe discul Faraday, care poate produce de cinci ori mai multă energie decât consumă. Majoritatea acestor realizări sunt aproape necunoscute pe scară largă, deoarece au fost constant obstrucționate de susținătorii marilor concerne din domeniul energeticii ,sau au fost deturnate de cei care folosesc teoriile mai sus menționate în dezvoltarea unor aplicații în domeniul militar. Mai presus de recunoașterea acestor invenții și principii de către „știința legitimă”, cum se exprimă Tom Bearden și de generalizarea utilizării unor

astfel de dispozitive, ce par a funcționa în baza energiilor subtile ce se manifestă la nivel cuantic, rămâne însă responsabilitatea noastră, fiindcă pericolul exploatării haotice și excesive a acestor energii, deocamdată de neînțeles pentru noi, este real și nu poate fi neglijat. Pe de altă parte, aplicarea lor cu succes pe scară largă ,presupune și o schimbare de paradigmă la nivelul conștiinței de masă, planetare: renunțarea la o societate bazată pe frică (divizare și manipulare), și dezvoltarea unei societăți care are la bază recunoașterea puterii personale, ca parte integrantă a unei conștiințe unificatoare: iubirea necondiționată

Prof. Marta Keller

claudiu botezatu - grafică

jari cristina - grafică

jari cristina - dolly

Un mic ghid de conduită în sala de spectacol Avem în România un număr apreciabil de săli de spectacol de calitate. Avem, de asemenea, un număr de artişti de mare calitate, cu care ne putem mândri. Există, din ce am putut observa, suficientă cerere pentru manifestare artistică. Până aici totul se arată îmbucurător şi promiţător. Ce facem însă cu comportamentul publicului? Există o sumă de reguli subînţelese care se impun oricărei persoane aflate într-o sală de spectacol, în faţa unui act cultural. Din lipsa unei educaţii corespunzătoare în această direcţie, unii posesori de bilete deranjează restul asistenţei. Fără a considera acest aspect condamnabil, încercăm să redresăm situaţia. Prin amabilitatea dumneavoastră vom încerca să clarificăm anumite aspecte ce ţin de conduita spectatorului. Începem, firesc, cu începutul: intrarea în sală, se face cu cel puţin 10 minute înainte de ora programată pentru începerea reprezentaţiei. Punctualitatea este foarte importantă pentru un spectator serios. În caz de întârziere, se va intra în sală cu grijă, fără zgomot şi cu mişcare cât mai puţină. Persoana care întârzie va rămâne aproape de uşa pe care a intrat, în picioare, şi va rămâne astfel până la pauză. Excepţie face cazul în care, în imediata apropiere a uşii prin care s-a făcut accesul în sală, se află un scaun liber. Este inacceptabil gestul – de atâtea ori observat – prin care deţinătorii unor bilete cu loc intră în sală după începerea reprezentaţiei şi se deplasează până la scaunele lor, ocupate între timp, de spectatorii care nu au achiziţionat bilete cu loc. Întârziaţii îşi revendică locurile pe scaune ridicând celelalte persoane şi deranjând astfel o bună parte din spectatorii „nevinovaţi” aflaţi în spate, care încearcă se urmărească desfăşurarea scenică. Publicul trebuie să înţeleagă că, dacă întârzierea nu anulează dreptul de a intra la spectacol, cu siguranţă (în mod just) anulează locurile scrise pe bilet. Telefonul. Veşnicul telefon mobil uitat deschis, nelipsit la spectacole! Cei care uită să-şi închidă telefonul sau să-şi modifice

setările de sunet pentru activarea modului „silenţios” probabil nu realizează cât poate deranja neatenţia lor. Dacă ne aflăm la teatru, telefonul care sună din sală îi poate deranja inclusiv pe actori. Aceştia din urmă au de jucat un rol, ceea ce presupune desprinderea de lumea concretă şi creearea de personaje în timp real. Actorii devin una cu personajul interpretat. În momentul în care un element exterior scenei îşi face simţită prezenţa, actorul este tulburat, surprins, şi se poate deconcentra. Este un lucru absolut periculos! Chiar dacă actorii au antrenamentul de a trece peste aceste situaţii şi continuă piesa, calitatea prestaţiei suferă de cele mai multe ori. În cazul reprezentaţiilor muzicale, nu tot timpul soneria va fi percepută de cei de pe scenă. Cu toate acestea, fie că vorbim de spectacole de teatru, operă sau balet, fie că vorbim de concerte de filarmonică, un telefon care sună va deranja asistenţa întotdeauna. Publicul, atent la reprezentaţie, va fi trezit brusc din lumea pe care artiştii o creează pentru el, vizual sau/şi sonor. Pentru a se bucura întru totul de experienţa unui spectacol sau concert, spectatorului nu îi poate fi deviată atenţia de la scenă în niciun moment. Aşadar, orice om care intră într-o sală de spectacol are obligaţia de a se asigura de două ori că telefonul personal nu va deranja pe nimeni în timpul spectacolului! Aplauzele. Acest capitol este, poate, cel mai delicat. Asta pentru că momentele în care se permit aplauze sunt interpretabile în anumite situaţii. Iată ce trebuie să ştim atunci când audiem un concert de filarmonică: structura consacrată pentru simfonie şi ansambluri camerale (precum cvartet de coarde sau cvintet) este de patru părţi, pentru concertul instrumental şi sonată partitura este formată din trei părţi, uverturile şi poemele simfonice au o singură parte iar suitele au un număr variabil de componente. Nu sunt permise aplauzele între părţile unei lucrări muzicale! Partitura este gândită, în întregul ei, din

părţi componente tot aşa cum poezia este gândită în strofe. Aplauzele venite injust fragmentează audiţia, în detrimentul muzicii. Am reţinut deci care sunt structurile celor mai importante tipuri de partituri din muzica clasică. Totuşi, începând cu secolul al XIX-lea compozitorii fac deseori excepţii de la aceste structuri sau leagă între ele părţi din lucrări, eliminând deci pauzele. Pentru publicul neavizat surprinderea finalului unei lucrări muzicale este greu realizabilă de multe ori. A se urmări situaţia binecunoscutei simfonii nr.6 „Patetica” de P.I.Ceaikovski, a cărei parte a treia se încheie monumental şi aduce după sine ropote de aplauze, deşi există şi o parte a

patra. Publicul simte finalul în partea a treia şi aplaudă aproape de fiecare dată, deşi gestul nu este corect. Dacă nu ne-am informat cu privire la lucrările pe care urmează să le audiem în concert, cel mai sigur este să fim reţinuţi în privinţa aplauzelor. În momentul în care dirijorul îşi închide simbolic partitura sau se întoarce cu faţa la auditoriu devine clar că lucrarea s-a încheiat. Este mai bine ca aplauzele să înceapă cu o uşoară întârziere decât să inceapă prea devreme. La operă aplauzele sunt permise în timpul spectacolului, în anumite situaţii. De exemplu, după o arie – care reprezintă un moment prelungit de prestaţie

Dionisie cîrstea - carsteaitaly street individuală a unui solist – aplauzele sunt permise pentru a răsplăti buna realizare vocală şi scenică a solistului. Atenţie însă: muzica nu se încheie mereu odată cu ultima notă a solistului. De multe ori am surprins aplauzele intervenind peste orchestra care nu îşi încheiase rolul muzical. Este lipsit de logică să aplauzi peste muzică, în ideea în care ai venit la spectacol să asculţi muzică. De asemenea, după strigătul disperat cu care partitura vocală se încheie în „La

Traviata” de G.Verdi am trăit personal dezamăgirea de a nu putea asculta finalul efectiv al operei din cauza aplauzelor venite mult prea devreme. Similar a fost şi cazul finalului actului întâi din „La Bohème” de G.Puccini, unde muzica devine imposibil de ascultat odată ce tenorul şi soprana și-au terminat duetul, deşi orchestra schiţează în continuare un final intim, în nuanţe subtile. La fel se întâmplă şi în situaţia spectacolelor de balet sau teatru. Se poate aplauda la final de scenă, atunci când contextul o permite, sau la finalul unui monolog. Este greşit să aplaudăm după o replică spumoasă la teatru, în condiţiile în care un partener de scenă are de articulat imediat un răspuns. Să întrerupi actorii cu aplauze nu poate fi un lucru plăcut! Un alt moment delicat pentru publicul românesc este reprezentat de pauza dintre tablouri la operă sau teatru, când cortina rămâne căzută preţ de câteva minute şi acţiunea scenică este întreruptă pentru aranjarea decorurilor. Luminile rămân stinse în sală, deci publicul nu iese. Începe imediat o rumoare caracteristică, când sute de oameni vorbesc între ei în şoaptă, cu voci scăzute. Nu este nimic greşit în asta, însă cei care se angajează în astfel de dialoguri trebuie să fie mereu cu atenţia direcţionată către scenă şi împrejurimile ei. Când spectacolul poate fi reluat, publicul trebuie să observe acest lucru şi să oprească de la sine orice zgomot. Recent, cu ocazia spectacolului „La Traviata” susţinut la Iaşi (decembrie 2013), în care rolul principal a fost susţinut de celebra soprană Elena Moşuc, am fost martorul

unui moment ruşinos. Publicul aştepta în sală schimbările de decor premergătoare ultimului act. Dirijorul Ivo Lipanovic a revenit în fosă după aproximativ trei minute de absenţă, gata să înceapă. Rumoarea din sală persista. Maestrul a lăsat mâinile jos, s-a întors cu faţa la public şi a rămas astfel preţ de un minut, aşteptând reacţia spectatorilor. Văzând că gestul său nu are succes, a ridicat mâna către public, sugerând clar dorinţa de a aduce linişte în sală. Însă cât timp putea pierde dirijorul cu astfel de gesturi? Văzând că publicul nu reacţionează, s-a întors către orchestră şi muzica a început. Preludiul orchestral care pregătea actul patru se desfăşura în nuanţe mici, cu sonoritate scăzută, intimă. Primele secunde din această muzică nu au putut fi percepute de asistenţă din cauza zgomotului din sală. Abia apoi, încet-încet, publicul s-a liniştit. Dacă ţinem cont de toate regulile scrise mai sus, ce se impun în mod firesc, putem ridica nivelul calitativ al publicului din care facem parte, ne putem bucura mai mult de prestaţiile artiştilor noştri şi putem sublinia meritele României în zona culturii şi a spectacolului de valoare. Publicul trebuie să formeze o veritabilă echipă alături de colectivul artistic de pe scenă pentru a se obţine o reprezentaţie reuşită din toate punctele de vedere. Să nu uităm că, într-o lume a culturii şi a eticului, respectul pentru cei din jur dictează o anumită manieră de a fi şi un mod rafinat de a acţiona. O astfel de lume trebuie să găsim în teatrele noastre, aşa cum o găsim oriunde în teatrele Europei!

Tudor Păduraru | seria 2012 - Muzică Universitatea de Arte George Enescu IAȘI

claudiu botezatu - fragmente

prof. dr. radu carnariu - RomAmerican Dream

Vlad Babcineţchi - blaga și brâncuși

Literatura şi artele plastice :

Blaga şi Brâncuşi Corelaţia diverselor genuri ale Artei, a înrudirii de modalităţi artistice, de teme şi motive este un fenomen caracterizat prin sincretismul artelor. Această problemă a esteticii este pusă încă din antichitate.Horaţiu, în cunoscuta-i Artă poetică, formulează celebrul dicton Ut pictura poesis, în sensul că poezia, literatura în general, are multe puncte comune cu artele plastice. Încercând să intervină asupra absolutizării dictonului horaţian, Goethe, în Poezie şi adevăr,arată că numai temeliile acestor arte sunt comune, pe când culmile lor sunt îndepărtate una de cealaltă. Literatura uneşte toate artele într-o manifestare unică,având ca obiect viaţa fiinţei umane. Poezia şi metafora poetică se exprimă prin cuvânt, care este totodată şi sunet, şi tablou, şi reprezentare artistică integrală.Procesul de interferenţă a artelor l-a determinat pe Bernard Show să afirme că Eminescu este pictural ca Delacroix, şi muzical ca Berlioz. Unul dintre punctele importante ,şi cu o istorie mai îndelungată de contact al literaturii cu alte genuri ale artei, este teatrul. Acest gen cu adevărat sintetic, tinde spre o contopire mai

armonioasă între elementele constitutive: textul dramatic, dansul, regia, arta actorului, scenografia, muzica, pantomima, decorurile. Arta muzicală vădeşte şi ea puncte comune cu literatura. Astfel, poeziile lui Goethe, Heine, Puşkin, Lermontov, Eminescu, Alecsandri, au servit ca bază pentru operele unor compozitori, ca Beethoven, Schubert, Ceaikovski, Enescu. Scrieri literare precum Romeo şi Julieta, Otello, Furtuna, Faust, Egmont, şi –au sporit celebritatea prin faptul că şi-au contopit forţa expresivă cu cea a artei sunetelor ,prin măiestria unor compozitori ca Rossini, Verdi, Gounod etc. De pe urma relaţiilor cu literatura , au beneficiat şi artele plastice (numeroasele ilustraţii(începând de la manuscrise, până la romane ale unor graficieni ca Durer, Dore, Daumier). Un exemplu concludent în aceasta privinţă îl constituie ciclul de lucrări plastice ale pictorului Vrubel, inspirate din poemul Demonul, de M.Lermontov. Din domeniul sculpturii vom menţiona grupul statuar al lui Auguste Rodin. Portile Infernului, inspirat din poemul lui Dante Aligheri, Divina Comedie. Sculptorul romantismului, cel mai important sculptor al Frantei şi al epocii moderne,

Rodin, este cel care a anunţat agresarea ontică, specifică modernismului. Daca francezul a exprimat ceea ce este efemer, Brâncuşi, românul stabilit la Paris în atelierul rodinian, a modelat Veşnicia. Reacţia brâncuşiană la abaterile de la marea sculptură, de la monumentalitatea lui Rodin, a fost întoarcerea sculptorului român la formele arhetipale, la forma-mamă, ce reprezintă Eternitatea, şi din care au derivat formele vieţii rotundul-Masa tăcerii, ovoidul –Începutul lumii ,romboidul –Coloana Infinitului. Eternitatea este punctul forte, unde se intersectează opera lui Brâncuşi cu cea a lui Blaga. După Blaga, eternitatea s-a născut la sat, locul sacru, căci satul este înadins aşezat în jurul bisericii, adică mai aproape de Dumnezeu, el este situat în centrul lumii, şi se prelungeşte în mit. Blaga actualizează satul prin ochii copilului, copilaria petrecută la sat e considerată singura mare copilărie, singura poartă deschisă spre metafizica satului, fiind vârsta sensibilităţii metaforice. Tema copilăriei, de multe ori, o copilărie chinuită, este tratată şi în sculptura lui Brâncuşi. Chipurile copiilor brâncuşieni au forme simple, organizate în trăsături clare, ce n-au apucat să poarte grijile anilor maturi, dar trăiesc uneori drame-Supliciul, alteori o gravitate şi seriozitate premature. Dacă la Blaga copilăria este învăluită de exuberanţă, de taină, la Brâncuşi surâsul nu luminează niciodată trăsăturile copiilor. Spirit metafizic, dar şi un intuitiv care percepe în semnele ei concrete, corola de minuni a lumii, Blaga face din opera sa o biografie a fiinţei umane. Exuberantă, vitalist-nitzscheeană la început, umbrită de tristeţe metafizică ori de sfâşieri care ţintesc totuşi către regăsirea seninătăţii dintâi, poezia sa include teme eterne, transformate în mituri poetice originale: viaţa, moartea, trecerea timpului, cunoaşterea, iubirea, natura, Poemele luminii, În marea trecere, Paşii profetului ş.a. În teatru, esenţială este tot dimensiunea mitică, axată pe câteva tradiţii istorice şi epice, subtil prelucrate expresionist (Zamolxe, Meşterul Manole, Cruciada copiilor). Brâncuşi a căutat o esenţă simbolică a formei (Muza adormită, Pasărea din văzduh), pe care a reînnoit-o cu o inspiraţie magică (Sărutul).

Subiectele lucrărilor sale sunt regăsite în miturile fundamentale, primordiale, ale spiritualităţii poporului român (Cuminţenia Pământului, Noul născut , Începutul lumii), ansamblul legendelor româneşti fiind reprezentat în Complexul de la Târgu-Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului) capodoperă a sculpturii monumentale. Rugăciunea brâncuşiană nu ne sugerează spaima în faţa morţii, ea este mai degrabă o tristeţe ascetică, o imagine pură a morţii. La Blaga, poezia cu acelaşi titlu Rugăciune, noaptea e prea lungă pentru o singură viaţă... Un argument important în ceea ce priveşte strânsa legătură dintre arte, măcar în momentul de inspiraţie, este faptul că Blaga i-ar fi dat o formă rotundă, ceea ce ne duce cu gândul la Masa Tăcerii a lui Brâncuşi. Tudor Vianu observa una din trăsăturile esenţiale ale poeticii lui Blaga, şi anume că poezia lui se dezvoltă mai mult in durată decât în spaţiu. Pentru Blaga, ca şi pentru Brâncuşi, lumea e o taină, un mister, iar viaţa este o mare trecere. La Brâncuşi, Muza adormită pluteşte într-un miracol, într-o lume separată, care e numai a ei, departe de materia care a creat-o. Sculptura e Somn şi Vis, aşa cum poezia lui Blaga pendulează între oniric şi lumea interioară a poetului. Muza adormită reprezentând capul unei femei adormite, cu trăsături delicate, luminate de linişte, ne arată, parcă, un efort al formei, care vrea să se smulgă din materia dură. Blaga, poet al sufletului, n-a fost niciodată, după expresia lui Tudor Vianu, un artist al formei, şi aici am sesiza marea deosebire dintre Blaga şi Brâncuşi, dintre poezie şi sculptură, în general. Opera lui Blaga, poemele , teatrul, Trilogia culturii, dar şi sculpturile lui Brâncuşi, Sărutul-o împotrivire faţă de moarte, Poarta Sărutului –conţinând o formă desăvârşită a cercului (soarele, deci eternul), Cuminţenia Pământului-o enigmă a devenirii fiinţei umane, cum afirma Constantin Noica, Prometeu poate Luceafărul eminescian, văzut într-o clipă de zbor, între veşnicie şi efemera întrupare umană-stau toate, după părerea noastră, sub semnul Eternităţii

Vlad Babcineţchi absolvent | seria 2002

PROPUNERI METODICE

46 exemple portofolii istoria artei

Studiul Istoriei artelor plastice şi arhitecturii este un factor fundamental în cadrul procesului instructiv – educativ, care urmăreşte formarea, la nivel mediu, a tinerelor talente şi pregătirea lor pentru a urma studiile superioare la orice profil de atelier. Astfel, indiferent de secţia de specialitate şi nivelul de studiu, la toate clasele (V – XII), sunt prevăzute în programele de învăţământ aceste studii teoretice, imperios necesare pentru viitorii artişti şi oameni de cultură. Astfel, din punct de vedere metodic, de-a lungul etapelor de studiu, elevii sunt îndrumaţi să treacă de la stadiul incipient de cunoaştere a evoluţiei stilurilor şi curentelor artistice la cel de aprofundare a fenomenului artistic sub aspectul caracteristicilor şi semnificaţiilor, determinate la rândul lor de un context istoric şi cultural. De asemenea, sunt îndrumaţi să-şi formeze deprinderea de analizare a operelor de artă reprezentative, prin comentarii plastice întocmite pe baza unor structuri adaptate la nivelul lor comprehensiv. În complexitatea acestor deziderate, un impediment major, pentru disciplina Istoria artei, vine din cauza lipsei unui manual de specialitate la clasele V – VIII şi XI – XII. Această realitate, mult discutată dar şi neglijată de mult timp (mai ales la nivel superior), impune la nivelul catedrei, luarea unor măsuri specifice (mai drastice), dar, care uneori, din nefericire, duc la o reducere a atractivului…. De asemenea, manualul existent pentru clasele a-IX –a si a– X-a, care trebuie să fie atotcuprinzător – dat fiind faptul că se adresează primei trepte de liceu - , devine greoi, prin multitudinea de date, termeni de specialitate, denumiri străine… şi de aici, din nou un impediment, apare lipsa de interes. În acelaşi sens, un alt factor important, dar care se pare că are o contribuţie benefică, este cel al susţinerii practice, prin imagine, a conţinuturilor teoretice studiate în cadrul lecţiilor de istorie a artelor şi arhitecturii. De altfel, aşa cum prevede chiar manualul, în excelenta parte a evaluării de la sfârşitul capitolelor, elevii sunt solicitaţi ca, pe lângă asimilarea noţiunilor teoretice fundamentale, să compună si imagini cu caracteristici şi semnificaţii stilistice specifice stilurilor studiate. Astfel, este stimulată capacitatea elevilor de a reproduce opera de artă, de a imita specificul stilistic, şi chiar de a crea în spiritul şi maniera unor mari valori şi,

Portofoliul de Istoria artei, între practică şi teorie nu în ultimul rând, iniţiativa expoziţională şi competitivă. Într-o astfel de situaţie deosebită, mai ales prin ineditul ei combinatoriu, profesorului îndrumător îi revine o misiune complexă de creativitate didactică; de cercetare a modalităţilor specifice de realizare, de cunoaştere a evoluţiei tendinţelor şi orientărilor artistice contemporane, şi implicit, de a fi, la rândul său, un creator profesionist, ori avizat, în domeniul artelor vizuale (în cadrul studiilor superioare de Istoria şi Teoria artei, se fac îndrumări de specialitate în acest sens). De aici, o multitudine de idei, de iniţiative şi experimente cu scopul de a atrage elevii într-o agreabilă muncă de cunoaştere şi creativitate. Astfel, a apărut iniţiativa unui portofoliu de Istoria artei şi arhitecturii la nivelul fiecărui elev, la care se lucrează periodic de-a lungul întregului ciclu gimnazial sau liceal. Alcătuit la formatul A4, pe maxim o foaie (două pagini) în folie prinsă în dosar, pentru fiecare temă. Structura temei este simplă; se compune din două părţi fundamentale, una teoretică -axată pe trei capitole clasice (context istoric şi cultural; caracteristici şi semnificaţii, cu exemple pe domenii; încheierea, cu rolul, importanţa şi urmări), iar cea de a doua parte cuprinde imagini la dimensiunea cardului bancar - idee preluată de la genul ATC (Artis Trading Card) care aparţine orientărilor contemporane - , în număr cuprins între trei şi şase imagini. Imaginile pot cuprinde: realizări în tehnici diferite ele elevilor ce pot fi reproduceri ori creaţii în maniera stilului studiat; copii printate cu reproduceri reduse la scară; fotografii la dimensiunile cerute; schiţe şi detalii de arhitectură sau ornamente, accesorii etc. De asemenea, elevii au voie să colaboreze între ei, să facă schimb de imagini, să organizeze grupuri pentru confecţionarea de machete, proiecte CD procesate pe computer, expoziţii tematice de grup, participarea la concursuri de specialitate la nivel naţional sau internaţional. O altă utilitate a Portofoliului de Istoria artei se dovedeşte în cadrul recapitulărilor semestriale sau pentru teză. Elevii care pregătesc pentru îndrumare, control şi evaluare aceste materiale, se pregătesc, implicit, şi pentru o

georgiana beligan - moise

evaluare de recapitulare de sinteză. La fel, elevii din clasele XI – XII, care au deja întocmite complet aceste teme din portofoliu, mai au de adăugat comentarii plastice referitoare la stil, curent sau personalitatea artistică, iar imaginile pe care le adaugă, în marea lor majoritate, trebuie să vină din domeniul creaţiei personale, ca o autentică dovadă a cunoaşterii particularităţilor stilistice din diferite epoci şi perioade. De asemenea, mai trebuie remarcat faptul că dimensiunea redusă a imaginilor, nu a fost un impediment pentru stimularea creativităţii ci, din contră, fiind mai uşor accesibil, mai la îndemână indiferent de ambianţă, elevii au realizat, în foarte multe cazuri, imagini bine structurate, compuse ,şi de rafinament plastic, sau scheme şi detalii de arhitectură. În acest sens putem exemplifica organizarea expoziţiei tematice ATCul, în cadrul orelor de recapitulare la Istoria artei, în mai multe ediţii în cadrul Festivalului internaţional Arta şi tradiţia în Europa, la Iaşi în Galeria Colegiului Naţional Octav Băncilă, Galeria de Artă Ion Neogoe de la CCD, La Galeria Gheorghe Petraşcu a Muzeului din Tecuci, la Galeriile de Artă ale Bibliotecii Radu Rosetti din Oneşti, şi la ultimele ediţii ale Taberei Naţionale de Artă George Apostu – Valea Budului, jud. Bacău, unde a fost premiată în cadrul Salonului naţional al taberei.

prof. dr. Teodor Haşegan

păvăloi dragoș - pictură murală piața unirii iași

jari cristina - reproducere

ARTă, CRITICĂ ȘI CREATOR

Studiu asupra rolului culturii vizuale în societatea contemporană

Unul din subiectele abordate în cele mai multe dintre conversațiile referitoare la artă privește un decalaj între funcțiile estetice: între sintaxă, care a înregistrat progrese fără precedent, și semantică, disciplină ce nu beneficiază în mod corespunzător de progresul perfecționării mijloacelor de expresie, devenite prea adesea un scop în sine. Păstrând proporțiile, printre comentariile criticilor de artă se evidențiază tema rupturii dintre public și artă, explicația fiind limitarea posibilităților marelui public de a recepta cu eficiență mesajele unei arte devenite prea ezoterică. Deși arta ne procură îmbogățire spirituală, prin promovarea unor modalități de limbaj diferite de codul de receptare bazat pe valori tradiționale cu care era familiarizat, publicul devine confuz, zdruncinat, devastat. Raportându-ne la noua istorie a artei, ce uneori pare tributară semioticii, studiile vizuale sunt considerate a fi mult mai mobile. Trebuie menționat faptul că studiile vizuale au luat naștere ca disciplină de studiu la Universitatea din Rochester, în cadrul unui program girat în urmă cu câțiva ani de Michael Ann Holly, și că ele au fost gândite încă de la început astfel încât să includă sub umbrela lor, analiza unor domenii artistice diverse, cum ar fi: film, fotografie, artă video, computer art etc, alături de mijloacele de exprimare considerate „tradiționale“ (pictura, sculptura, desenul, arhitectura). Această nouă perspectivă metodologică în istoria artei aduce un câștig major la nivel interpretativ, părând mai puțin interesată de datele tehnice ale istoriei artei precum datarea, cronologia, atribuirea. Modificarea abordării produc o dinamizare a discursului interpretativ, subiectiv, prin proferarea nu a unei singure istorii a artei, ci a mai multor, secundare, paralele, coexistente. Este ceea ce au reușit să demonstreze cei doi profesori invitați la New Europe College, prin discursul foarte bine integrat în context

al lui Keith Moxey si prin seducatoarea interpretare pe care Michael Ann Holly a propus-o unor opere de Jan van Eyck. În primă instanță, este necesară o diferențiere între Studiile Vizuale ca denumire a unei ramuri de studiu a Culturii vizuale. Titulatura domeniului de studiu și cultura vizuală ca obiect sau target de studiu se dezvoltă pentru a evita confuzia ce apare și cu termenul istorie. Atunci, unde se pierde distincția? Pentru că cele două domenii sunt des confundate, aceasta nu trebuie sa fie o motivație. Și lămurind această confuzie, suntem orientați către o altă nelămurire: aceea că, cultura vizuală trebuie să se regăsească în ambele conținuturi ale obiectelor de studiu. Distanțăm astfel ideea unei culturi vizuale critice (critical‘visual culture’) de referirile neutre către Studiile vizuale. Cuvântul studii implică o neutralitate certă, o lipsă a practicii auto-reflexive și critice, și de asemenea amintește de o mai multă, mai avansată educație, decât de o educație mai înaltă. Analizând studiile vizuale ca segment alternativ al esteticii, acestea sunt caracterizate de coduri vizuale culturale, considerate din perspectivă disciplinară noi posibilități de analiză a istoriei artei, din perspectivă practică, identificându-se cu documentația realizată de artist pentru finalizarea unei lucrări, sau analiza, comentariul unui critic de artă. Privind retrospectiv în istoria artei, această ruptură între public și artă își face apariția încă din Renaștere, artiștii umaniști începând să folosească simboluri care, pentru majoritate, nu mai erau atât de clare, explicite precum în arta Evului Mediu creștin. Intensitatea acestei relații antagonice crește la debutul societății paleotehnice, artistul devenind acum un declașat anacronic, un contemplativ, sustrăgându-se de la procesele de rentabilitate, iar neadeziunea sa la societatea industrială, capătă un statut protestatar.

1. Cornel Ailincăi, Introducere în gramatica limbajului vizual, ed. Polirom, 2010

Arta riscă să se piardă în vorbărie. Din ce în ce mai rar este oferită o creație nouă ce e acceptată ca artă autentică, în schimb apare un flux curent de cărți, articole, teorii, discursuri, prelegeri, îndrumări ce pretind a defini arta, ce este și ce nu este, cine ce anume a făcut, când, de ce, din cauza cui și pentru care motiv. Se conturează astfel o imagine ce admite că arta e nesigură în contemporaneitate. Deși această afirmație poate fi superficială, este considerată nesatisfăcătoare, experiențele și ideile noastre tind a crea o atmosferă culturală care pare a fi generală, dar nu și profundă, sau profundă, dar nu și generală. Ochiul uman devine astfel doar un instrument cu rol în identificare și măsurare, iar cauza unei sărăcii de idei și interpretări poate fi exprimată în imagini și în incapacitatea publicului de a descoperi sensul celor văzute. Așadar simplul contact cu capodoperele nu este suficient. Acumularea volumelor de reproduceri obținute odată cu vizitarea muzeelor nu aduce după sine și accesul la artă, la înțelegerea și interpretarea sa corectă. Artistul folosește categoriile de formă și culoare pentru a fixa în particular un lucru cu semnificație universală. Rodul strădaniei sale se concretizează într-un obiect sau o acțiune unică în felul ei, artistul nedorind și nefiind capabil să egaleze unicul. Așa cum universul pe care îl identificăm atunci când privim o lucrare a unui mare maestru (Rembrandt, El Greco sau Goya) n-a fost înfățișată de nimeni altul , pentru a pătrunde în acea lume, sentimentul și caracterul specific al luminilor și umbrelor ei, chipurile și gesturile personajelor, atitudinea față de viață transmisă de opera de artă trebuie receptate nemijlocit prin simțurile și simțirile noastre. Cuvintele sunt necesare și justificate după ce mintea noastră distilează din această unicitate a experienței, generalități care să poată fi sesizate de simțurile noastre, conceptualizate și etichetate. Se întâmplă des să vedem, să identificăm, să rezonăm cu anumite calități ale unei opere de artă, dar să nu le putem exprima în cuvinte. Acest fapt este justificat nu din cauza limbajului, ci a faptului că ce am

perceput ca și calități nu au fost catalogate, categorisite, încadrate în categorii adecvate. Întrucât limbajul nu oferă o cale directă de contact senzorial cu realitatea, el servește doar pentru a denumi cele văzute, auzite sau concepute de public. Limbajul se referă la experiențele perceptuale, analiza perceptuală devenind la rândul său foarte subtilă, ascuțind privirea în scopul pătrunderii unei opere de artă pâna la limita impenetrabilului final. Văzul nu înseamnă o înregistrare mecanică a unor elemente, ci receptarea unor imagini structurale semnificative. Fiind o teorie valabilă pentru simplul act de percepere a unui obiect, această idee se verifică și mai mult în cazul abordării artistice a realității. Evident, nici artistul, nici instrumentul său vizual nu este un aparat de înregistrare mecanică. O reprezentare artistică a unui obiect nu poate fi considerată o transpunere plicticoasă, detaliu cu detaliu, a aspectului său întâmplător, existând o analogie științifică cu faptul că imaginile din realitate pot rămâne valabile chiar și atunci când se îndepărtează de asemănarea realistă. Putem considera civilizația ca fiind integralitatea a tot ce a produs omenirea de-a lungul existenței sale. Îi este atribuită astfel, cea mai largă cuprindere, este sfera care include tot ceea ce este conexat omului, de existența, gândirea, realizările, făptuirile și înfăptuirile sale, de spiritualitatea, comportamentul, și acțiunile sale. Indiferent de aria de acoperire a civilizației fie ea antică, medievală, renascentistă, modernă, europeană sau chineză, civilizație a lemnului sau a imaginii, datele nu se schimbă consistent, fiind considerate doar un număr de forme de manifestare. Creând o analogie, religia este considerată nucleul oricărei spiritualități, iar arta este esența oricărei culturi. Cele mai importante și valoroase produse ale unei culturi, ce realizează și dau specificul uman în superioritatea sa, sunt operele de artă. Experiența și măiestria sunt factori tranzitorii situați în zonele fluctuante dintre preexistențe și creație, cărora li se adaugă, aproape cu aceeași pondere, cu aceeași amplitudine funcțională viziunea. Fiind produsă

2. Journal of Visual Culture, December 2013 3. Cătălin Gheorghe, Condiția critică, Institutul european, 2010 4. ibidem 5. Cornel Ailincăi, Introducere în gramatica limbajului vizual, ed. Polirom, 2010 6. Rudolf Arnheim, Arta și percepția vizuală- o psihologie a văzului creator, ed. Polirom, 2011 7. Ioan Iovan, Semantica artelor vizuale, Vol. I, ed. Anthropos,

de înțelegere și de convingere, de pătrundere Conexate cu teoria artistică și facultatea și de explicare, de încredințare, se prezintă critică a artei, studiile vizuale sunt subiecstabil, devenind vedere și întreținând vederile, tive, iar o regulă obiectivă a gustului care se așează pe percepție și reprezentare, își are să determine prin concepte ce este frumos conținutul dat de intuiție și spirit, de afectivitate nu se poate da. Gustul trebuie sa fie o și intelect, de mentalitate și modele. Viziunea facultate personală, prototipul gustului, determină atitudinea, provoacă reacții și modelul suprem, fiind o simplă idee pe care răspunsuri, cristalizează o anume concepție și fiecare trebuie să o producă în sine însuși . Un punct de vedere tradițional acordă o anume gândire. Aceasta se traduce efectiv prin comportament, prin conduită și ținută, activității de creare a operei de artă sensul unui acțiune și purtare, toate trecând în expresia, proces care pleacă de la o experiență vizuală conținutul și comunicarea artistică a operei. și se finalizează îndeplinindu-se într-o formă Astfel se poate distinge o viziune a autorului, materială prin intermediul unor mijloace specio viziune din operă, dezvoltată în operă și o fice de limbaj. Acceptând sensul acestei succeviziune a receptorului, ele putând coincide sau siuni, se poate considera, într-o primă analiză, nu, dar cu siguranță există importante zone că orice fapt plastic îndeplinit este în primul de suprapunere, interferențe, fiind dominate rând rodul unei experiențe vizuale dobândite de viziunea operei, orizontul, modul cel mai prin participarea noastră, ca ființe afective general de a fi, ansamblul, direcția acesteia. și raționale, la descoperirea lumii vizibile. Creația este desfășurare în timp de momente Se spune că artistul vede și sursuccesive diferite, este un șir de operații, prinde o mulțime de lucruri deosebite acolo intervenții asupra materialului, devenind acțiuni unde ceilalți muritori nu deslușesc nimic. consecutive, continuându-se una pe cealaltă. Acest privilegiu îi aprține pentru că sensi Studiile vizuale se dezvoltă astfel în trei bilitatea sa specială, alături de o anumită unice la direcții diferite, urmărind pe de-o parte latura experiență, îi rezervă raportări mass-media contemporană transnațională, universul vizual, astfel încât bogăția de alternativ spre o interogare filozofică a vederii reprezentări din fișierul memoriei, asociată și spiritualității, iar cea de-a treia perspectivă la o percepție inedită, determină o gamă de vizează o critică socială a practicilor curente relații mult mai originale și mai complexe. de creare a imaginii. Ceea ce unește direcțiile Critica de artă poate fi definită ca o de dezvoltare ale studiilor vizuale este lipsa confruntare între teoria estetică și materide interes pentru culturile vechi, formal- alul de lucru folosit în practica artei contemism, operele de artă ilustrativ-canonice. porane prezentată în studiile vizuale. Însă Astfel, aceste laturi componente cine dorește acces la opera de artă trebuie, ale definirii studiilor vizuale, sunt raportate înainte de toate, să ia contact cu aceasta ca și relaționează cu istoria artei, evidențiind întreg. Înainte de identificarea elementelor eclectismul culturii vizuale ce depășește individuale, compoziția totală comunică ceva practicile stabilite ale istoriei artei. ce nu trebuie ignorat, depășit; o temă, o cheie O altă teorie asupra studilor culturii de care se leagă totul. Explicitând categoriile vizuale îi aparține lui James D. Herbert, vizuale, extrăgând principiile ce le stau la care identifică alte trei direcții definitorii bază și arătând cum funcționează relațiile ale acestui domeniu. Prima dintre ele, structurale, această prezentare a unor mecea a democratizării (comunităților care canisme formale nu țintește să înlocuiască produc artefacte vizuale), cea de-a doua a intuiția spontană, ci să o ascută, să o susțină globalizării (studiului artefactelor vizuale) și să facă elementele ei comunicabile. Astfel, și cea de-a treia direcție a dematerializării studiile vizuale se pot manifesta atât sub forma obiectului vizual (prin focalizarea asupra pro- criticii de artă, cât și sub forma artei critice, cesului vederii și a utilizării tehnologiilor de experiențele inter-disciplinare ale acestora înregistrare și redare a imaginilor lumii fizice). conturând o serie de practici și evaluări critice. 8. Cătălin Gheorghe, Condiția critică, Institutul european, 2010 9. ibidem 10. Cătălin Gheorghe, Condiția critică, Institutul european, 2010 11. Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981

SARAH-DARIA MUSCALU | seria 2013 Stud. an I FACULTATEA DE ARTE PLASTICE - PICTURĂ - ISTORIA ȘI TEORIA ARTEI - ANUL I

Interviul-între text și pretext

Interviul este un proces planificat de întrebări și răspunsuri, care are ca scop adunarea informațiilor și înțelegerea altor persoane. Interviul constă în chestionarea directă a unei persoane pentru a obține aprecieri, opinii, informații. Tehnica interviului presupune existența unei strategii a intervievatorului, care trebuie să conțină o documentare prealabilă, un mod de abordare, câteva întrebări documentate, dar și înțelegerea domeniului pentru generarea de întrebări adiacente. Ca specie publicistică, interviul, la origini o modalitate organizată de a obține informații într-o discuție față în față, a evoluat atât ca formă, cât și ca structură, astăzi fiind acceptate interviuri telefonice sau via email și mesagerie instantanee, cu un număr variabil de întrebări și cu o structură laxă. În procesul de invățare, deprinderea tehnicii de interviu stimulează elevul să pună întrebări, îi stârnește curiozitatea și îi dă curaj să se exprime. Creativitate: formularea de întrebări presupune o minimă documentare, deoarece prin întrebare copilul se referă la o parte dintr-un întreg. Dorința și abilitatea de a pune întrebări în sine este un exercițiu de creativitate. Ex: emiteți un enunț complet (cine, unde, cum, când, de ce) și cereți copiilor să vă adreseze trei întrebări referitoare la enunț. Dezvoltarea limbajului si încurajarea exprimării. Un copil care cunoaște tehnica de interviu va întelege mai ușor ce i se cere, de ce i se cere, va învata mai repede să se raporteze corect la ceilalți, se va descurca mai ușor la evaluări (va putea înțelege structura întrebărilor și ordinea în care îi sunt adresate etc). Organizare interioară: copilul care învață să pună întrebări pentru a obține o serie de răspunsuri își va structura mental ideile mai bine. Social: copilul învață să asculte cu atentie, deoarece în ceea ce spune interlocutorul se poate ascunde cea mai importantă informație care trebuie dezvoltată printr-o nouă întrebare. Prof. Mihaela Crupenschi

Interviu cu Masashi Kishimoto Masashi Kishimoto, născut în 1974 în Okayama, Japonia este unul dintre cei mai cunoscuţi şi de success artişti manga (benzi desenate japoneze) ai tuturor timpurilor. Kishimoto este recunoscut în special pentru capodopera sa: Naruto, manga care se află în clasamentul celor mai bine vândute şi apreciate manga shōnen (adresate în special băieţilor). Aceasta are un total de 68 de volume şi peste 135,5 milioane copii vândute la momentul actual, dar este departe de a se fi terminat.

1.Când daţi curs poveştii, va gândiţi şi la ce şi-ar dori publicul dvs. să se întâmple în continuare? R: Părerile publicului sunt împărţite. Când au devenit fanii benzii mele desenate au semnat un contract inexistent care presupune că vor trebui să accepte şi să trăiască emoţiile personajelor indiferent de ce se petrece în cadrul acţiunii. Până la urmă eu am creat întregul concept de care ei s-au îndrăgostit deci deciziile îmi aparţin în totalitate. În plus, îmi

place să-mi surprind publicul, astfel ajutându-i să evadeze puţin din realitate într-o lume captivantă. 2.Preferaţi să folosiţi preponderant mijloace tradiţionale sau moderne pentru a realiza partea vizuală a benzii dvs.? R: Folosesc în mare proporţie mijloacele tradiţionale. Consider că odată cu utilizarea excesivă a tehnologiei în manga, se pierde un anumit farmec al acesteia. În definitiv, artistul care m-a inspirat cel mai mult, Akira Toriyama, nu folosea decât foi, un creion, o peniţă şi tuş şi cu toate acestea, a revoluţionat şi propulsat această industrie – manga. 3.Consideraţi că se poate să ai o viaţă fericită şi împlinită alegând să urmezi doar calea profesională? R: Aşa cum încerc să evidenţiez şi prin manga mea, cred că relaţiile interumane sunt esenţiale nu doar pentru a trăi fericit, dar şi doar pentru a trăi. În puţinul timp rămas după muncă, ar trebui să ne ocupăm de cei dragi. Totuşi, acest lucru este oarecum discutabil mai ales pentru cineva care îşi iubeşte cu adevărat cariera, căci şi eu pun, nu de puţine ori, cariera în faţa familiei şi a prietenilor. Ideal este să încercăm să echilibrăm balanţa în acest caz şi dacă într-o perioadă o punem pe una mai sus decât cealaltă, să ne asigurăm că va veni şi perioada compensatorie.

miruna condrea - grafică I

4.Care credeţi că este cheia succesului pentru tinerii din ziua de azi? R: Consider că exact ca şi până acum, cheia succesului constă în determinarea, perseverenţa de a nu renunţa niciodată la visele tale şi de a lupta mereu pentru a fi mai bun, pentru a găsi sau crea oportunităţi de a te remarca. Tinerii trebuie să înţeleagă că viaţa merge înainte, indiferent de etapele grele sau frumoase ale acesteia şi trebuie să-şi amintească un lucru extrem de important pe care cei mai mulţi l-au uitat în aceste timpuri: să zâmbească.

Luisa-Evelina Ştifii | Clasa a IX-a H

miruna condrea - grafică Ii

Interviu cu Maxim Vengerov Andrei Pretorian: Domnule Vengerov, sunteti considerat unul dintre cei mai buni violonisti ai secolului acesta, iar viziunea dumneavoastra revolutionara este apreciata pretutindeni. Ce parere aveti despre felul in care sunteti privit? Maxim Vengerov: Nu pot sa neg faptul ca sunt un muzician valoros fiindca prin asta as da dovada de falsa modestie nefondata, insa consider ca generatia care vine din urma are foarte multi reprezentanti de seama cu un viitor foarte promitator. Cat despre viziunea mea asupra muzicii, ei bine, atat timp cat prin ceea ce intonam exprimam sentimente pure si adevarate, putem crea noi si nebanuite dimensiuni ale capodoperelor actuale.

A.P.: Credeti ca exista o sansa sa mai apara lucrari simfonice de calitatea celor deja universal recunoscute? M.V.: Desigur. Vedeti dumneavoastra, muzica este rezultatul unor sentimente, unor opinii referitoare la o epoca. De exemplu, preclasicismul exprima grandoarea artei din acea perioada, dar muzica secolului XX exprima haosul si zgomotul oraselor din toata lumea aflate in plina expansiune industriala.

A.P.: Referitor la arta din zilele noastre, ce influenta credeti ca are muzica asupra dezvoltarii intelectuale a tinerilor? M.V.: Depinde foarte mult de genul muzicii. Muzica clasica va avea intotdeauna un impact pozitiv. Lucrari consacrate ca Sonatele si Partitele lui Johann Sebastian Bach sau Recviemul lui Wolfgang Amadeus Mozart duc nu numai la dezvoltare intelectuala, dar si la o deosebita evolutie emotionala. De partea cealalta, muzica de consum duce, in cel mai bun caz la stagnare, la perpetuarea mediocritatii generale. De fapt, asta e si cea mai mare problema a epocii noastre: mediocritatea si promovarea ei continua si sistematica. Dar asta e un subiect care merita o dezbatere mai amanuntita. A.P.: Va multumesc foarte mult ca v-am avut alaturi, domnule Vengerov. Sper sa ne mai intalnim si cu alte ocazii. Pana atunci, va urez succes in continuare in activitatea dumneavoastra solistica si didactica. M.V.: Si eu va multumesc si va astept cu mare drag la urmatoarele mele concerte.

liviu acasandrei - Consumerismul față-n față cu modernitatea

Pretorian Andrei | Clasa a IX-a A

Interviu cu Ion Creangă -Printr-un exercițiu de imaginație, mă voi întoarce în timp pentru a-i cere marelui nostru Ion Creangă ,onoarea unui interviu. Eliza Grumăzescu: Dragul nostru domn Ion Creangă, dumneavoastră ați scris multe povești pentru copii, intrând astfel în lumea lor. Credeți că lumea basmelor, a copilăriei, este altfel astăzi, în secolul XXI? Ion Creangă: Copiii sunt „pasiunea” mea. Mereu îmi va plăcea să scriu despre copii, să observ evoluția lor, jocurile lor, să redevin prin ei Nică cel neastâmpărat. Lumea basmelor mereu va fi plină de jocuri, de povești, doar că vor fi adaptate fiecărei perioade. Un copil mereu va fi pur, sincer, și indiferent de perioadă el tot copil rămâne. E. G.: Ați făcut referire la copilul Nică, credeți că acesta este un personaj reprezentativ pentru toate generațiile de copii? I. C. : Nică este un copil ca toți ceilalti, având o copilărie frumoasă pe care toți ar trebui să o avem. Nică a copilărit în felul lui, niciun copil nu este identic cu altul. Nică a rămas doar amintirea unor vremuri trecute. E. G.: Dacă am putea da timpul înapoi, v-ați dori să retrăiți clipele copilăriei?

I. C.: Cred că orice om pe parcursul vieții are momente când se gândește cu nostalgie la vremea jocurilor, a poveștilor, dar viața își urmează cursul, iar noi trebuie să ne bucurăm de fiecare etapă a dezvoltării noastre. E. G.: Credeți că familia a avut un rol important în dezvoltarea dumneavoastră ca om al bisericii, dascăl, iar mai apoi ca scriitor? I. C.: Părinții au un rol important în dezvoltarea copilului, iar eu cu ajutorul lor am pornit pe acest drum, cu gândul de a mă apropia de cele bisericești, dar viața mi-a rezervat altceva, trecând prin aceste etape, ca mai târziu să îmi găsesc vocația, să fac cu adevărat ceea ce îmi place. E. G.: În concluzie, operele dumneavoastră sunt adresate unui public restrâns de cititori, numai copiilor? I. C.: Aceste povestiri, amintiri așternute pe hârtie, sunt adresate tuturor. De la copiii ce abia descoperă lumea basmelor, până la adulții ce vor să-și reamintească clipele copilăriei.

E. G.: Vă mulțumesc pentru că mi-ați împărtășit gândurile, și mi-aș dori ca fiecare copil să trăiască măcar o parte din clipele frumoase ale copilăriei dumneavoastră. Grumăzescu Eliza | Clasa a IX-a A

liviu acasandrei - Deformation of human body

Practici artistice de critică instituţională

Abordarea muzeului de artă și a galeriei de artă ca aparate disciplinare infuzate de ideologia estetică a modernității a condus în arta contemporană la reacții artistice derivate din arta conceptuală, direcție artistică apărută la sfârșitul anilor 1960 care critică primatul vizualității și accentuează caracterul lingvistic și semiotic al operei de artă, susținând deseori faptul că ideea este mai importantă decât materializarea lucrării. Ca multe alte practici radicale din anii 1960, critica instituţională a apărut atunci când artiştii au realizat că toate operele de artă, indiferent de valoare, pot fi exploatate pentru un profit economic şi simbolic, cel mai adesea datorită autonomiei lor, o autonomie care determină existenţa lor nu doar ca obiecte sau idei, dar ca şi bunuri materiale şi imateriale. Recunoscând caracterul parţial şi ideologic al autonomiei artistice, critica instituţională nu s-a dezvoltat ca un atac împotriva acestei autonomii, ci mai degrabă ca o formă de apărare a artei şi a instituţiilor de artă împotriva acestei exploatări, fie prin reflectarea asupra mecanismului discursiv şi sistematic al reificării şi instrumentalizării, aşa cum regăsim în activitatea artistică a lui Marcel Broodthaers şi Hans Haacke, sau prin dezvoltarea practicilor temporare ale lui Michael Asher şi Daniel Buren. Începînd cu anii 1960, instituţiile de artă şi puterea pe care o au acestea în a hotărî ce este artă şi în a produce cunoaştere au fost reflectate critic de către artişti şi istorici de artă. Proiectele şi scrierile care pun în discuţie muzeul şi galeria se integrează în ceea ce numim critică instituţională. Scopul acestor reflecţii asupra instituţiilor şi motivul pentru care artiştii adoptă o poziţie vis-à-vis de instituţii este ca, treptat, să se producă o schimbare, acestea să devină mai flexibile, mai animate, mai adaptate realului. Sintagma de “critică instituțională” denotă un tip specific de practici artistice auto-reflexive, derivate din arta conceptuală, preocupate de analiza cadrelor instituționale (și astfel, culturale și sociale) în care arta este produsă și înțeleasă. Conform acestei definiţii, arta trece de la a fi o simplă producţie sau colecţie de obiecte artistice şi devine o practică investigativă influenţată la nivel de producţie, circulaţie şi recepţie, de factorii sociali, economici şi politici. Critica instituţională în artă este cel mai adesea asociată cu activitatea artistică a unor artişti ca: Daniel Buren, Michael Asher, Fred Wilson, Marcel Broodthaers şi Andrea Fraser, care au remarcat suprapunerea ideologiei estetice moderniste şi a ideologiei de tip capitalist în structurile de expunere specifice muzeelor de artă şi galeriilor.

Beligan Georgiana - Comuniune

Beligan Georgiana - Speranţă

Mihaela Laura Dumitriu | seria 2010 Absolventă UAGE, Istoria şi Teoria Artei

Beligan Georgiana - sacru şi profan

„Notele”unui actor Am fost şi eu elevă ,şi am simţit primii fiori de emoţie în Sala de Festivităţi a şcolii; am fost mai apoi studentă ,şi am susţinut examene-spectacol; am jucat pe scena unui teatru profesionist, dar nici una din aceste experienţe nu mi-a provocat sentimentele teribile pe care le-am simţit văzându-mi elevii aclamaţi de public! Sincretismul în spectacolul de teatru contemporan ne apare ca o necesitate. Oamenii de teatru de astăzi simt nevoia de a-şi împlini ideile creatoare în forme scenice care să îmbine, într-un scop comun, arte dintre cele mai diferite, fie că e vorba de muzică, dans, ecleraj, artă plastică sau, mai recent, de proiecţii video. Iar lista rămâne deschisă. Pentru asta e nevoie de actori pregătiţi să facă faţă cerinţelor din ce în ce mai mari. Nu este un lucru neobişnuit ca într-un spectacol, actorului să i se ceară să cânte bine, să danseze cu graţie ,sau chiar să execute cu măiestrie elemente care par mai degrabă a ţine de arta circului. De aceea este important ca pregătirea să înceapă de la primul contact cu arta scenică. Pentru mulţi dintre viitorii actori care ne vor încânta cu performanţele lor în anii următori, primul contact are loc pe băncile sau, mai bine spus, în sălile liceelor de profil. Profesorului de arta actorului i se cere, de aceea, să fie un creator, nu doar un punător în practică, a programei şcolare. Acesta trebuie să găsească modalităţi prin care să-i determine pe elevi să se apropie şi de alte forme de manifestare artistică. Trebuie să-i facă pe elevi să înţeleagă că textul dramatic este doar punctul de plecare în crearea viitorului spectacol, şi că scopul final nu este nicidecum spunerea pe de rost a acestuia. Nu ne prezentăm pe scenă doar pentru a arăta că suntem în stare să ţinem minte pagini întregi din ceea ce au scris alţii. Cuvântul este doar una dintre „notele“ cu care „cântă“ un actor. Iar cu o singură notă, nu poţi construi game, acorduri, nu poţi crea muzică. Iată că şi această comparaţie ne duce, vrând-nevrând, la una din artele cele mai prezente pe scenele dramatice. Încă de la primele manifestări actoriceşti, muzica a acompaniat slujitorul Thaliei. Iar acesta a început să aducă în faţa spectatorului, în timp,

tot ce apărea deosebit în celelalte arte, făcând din teatru cea mai sincretică dintre arte. Urmărind înnoirea mijloacelor de expresie, numeroşi practicieni şi teoreticieni ai teatrului s-au aplecat asupra modalităţilor prin care se pot prelua elemente care aparţin unor alte arte şi aducerea acestora pe scenă. Doar simpla enumerare a câtorva din cei mai importanţi dintre aceştia ar putea umple pagini întregi, iar o încercare de a evidenţia contribuţiile lor, s-ar solda cu numeroase volume. Într-o civilizaţie a vizualului, în care se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, imaginea scenică dovedește o importanţă sporită. Nu de puţine ori se întâlnesc spectacole în care apelul la alte arte salvează un text nu foarte ofertant. Există, desigur, şi reversul: apelul la foarte multă informaţie (fie că este vizuală, acustică, sau de altă natură) care nu este orientată către un scop artistic concret, adusă pe scenă doar pentru a şoca sau a plăcea ochiului, urechii sau altor simţuri, a condus la spectacole dacă nu proaste, atunci de neînţeles, care nu reuşesc să sensibilizeze. E, de aceea, foarte important ca cei care studiază arta actorului să ştie, încă de la început, că totul trebuie făcut cu măsură, îndrumarea profesorului fiind deosebit de însemnată în această perioadă în care se pot forma deprinderi greşite. Pentru mine, Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă“ reprezintă locul unde am luat pentru prima dată contact cu arta. Pentru început am „zăbovit“ aici ca elevă la secţia de coregrafie, începând cu clasa a IV-a. Am învăţat primii paşi de dans, am fost certată sau lăudată, am avut primele emoţii în urma aplauzelor primite la primul spectacol la care luam parte, am învăţat că, pentru o cât de mică reuşită, trebuie să transpiri mult, dar şi că nu întotdeauna sudoarea îţi aduce succesul. Sunt zece ani de când, ca profesoară a aceluiaşi liceu, încerc să insuflu elevilor dragostea pentru artă, să-i fac să înţeleagă că sacrificiul şi munca pot aduce mari satisfacţii. De când am intrat pentru prima dată, copil fiind, pe porţile Colegiului „Octav Băncilă“, au trecut multe generaţii de elevi şi s-au schimbat şi o parte dintre profesori. Dar a ramas o stare speciala... aceea de creator!

Prof. ALICE IOANA SFAITER

Educația ecologică și dezvoltarea creativității

Proiectul educativ „Întâmplări din clasa verde”, desfășurat de clasa a VI-a D de la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă” pe parcursul anului școlar 20122013, a obținut premiul al III-lea la Concursul Școlar Interdisciplinar de proiecte de mediu ”EcoJunior” desfășurat la Liceul Teoretic ”Dimitrie Cantemir” din Iași, cu prilejul Zilei Mediului. Fenomene ca încălzirea globală, poluarea mediului înconjurător şi diminuarea stratului de ozon, dispariţia unor specii de animale şi păsări, diminuarea resurselor naturale de petrol şi cărbune sunt în centrul atenţiei tinerilor, aceştia fiind preocupaţi de găsirea de soluţii alternative. Prin acest proiect ne-am propus să îmbinăm pasiunea pentru nou şi plus de cunoaştere a elevilor cu demersurile ştiinţifice în domeniu. Studiul asupra mediului înconjurător necesită corelarea noţiunilor de biologie, geologie, fizică şi chimie și abordarea problematicii protecției mediului din perspectivă interdisciplinară. Numai utilizând cunoştinţele din aceste domenii se pot găsi soluţii la problemele poluării aerului, apei şi

solului. Implicarea tinerilor într-un proiect atractiv, nou, promovează conceptul de dezvoltare durabilă şi îi obligă pe tineri să gândească în perspectivă, făcându-i atenţi la consecinţele propriilor fapte pe viitor. Elevii colegiului nostru sunt interesaţi de orice iniţiativă care vine să completeze pasiunea lor pentru artă. Proiectul educativ ”Întâmplări din clasa verde” le-a oferit șansa de a-și dezvolta creativitatea prin activități precum: confecționarea de jucării și postere din materiale reciclabile, parada costumelor eco, realizarea unor afișe și eco-calendare din deșeuri, colaje cu fotografii ce surprind aspecte negative ale acțiunii omului asupra mediului, expoziție de fotografii și desene cu animale și plante amenințate cu dispariția etc. Toate activitățile desfășurate în cadrul proiectului au avut ca impact formarea unui comportament responsabil vizând grija şi responsabilitatea față de calitatea mediului natural cu implicaţii deosebite asupra sănătăţii și totodată valorizarea activă a potențialului creativ al elevilor.

Prof. Rotaru Elena

papergirl 2013 - distribuție

Arta de a dărui artă

Papergirl este un proiect de artă iniţiat în Berlin de Aisha Ronniger în anul 2006. În stilul băieţilor care distribuie ziare în SUA, lucrările de artă sunt rulate şi distribuite de pe bicicletă pe stradă, în mod aleator, trecătorilor. Între timp, proiectul a fost adoptat şi de alte oraşe din lume: Albany-NY, San Francisco, Cape Town, Portland, Charlotte, Manchester, Sao Paulo, Northampton, București, Constanța, Iași și multe alte oraşe. În plină eră de revoluționare a conceptului de artă urbană, transmisă pretutindeni cu ajutorul rețelelor de socializare și nu numai, proiectul Papergirl Iași revine cu forțe noi și o campanie nouă de promovare a artei ajunsă la ediția cu numărul 5. Campania din 2014 e denumită generic „Give art a chance!”, dorința noastră fiind aceea de a pune activitățile culturale, nu conflictele actuale, din nou pe primul loc al atenției voastre. Sub acest generic Papergirl Iași dorește să reunească artiștii ieșeni și nu numai, în cele 3 etape de desfășurare a evenimentului: colectarea în care se vor desfășura și o serie de ateliere de creație unde lumea este invitată să se exprime într-un mod cât mai liber și plin de voie bună, dar și de a participa la câteva serii fotografice specifice proiectului ce se desfășoară în Iași. Expoziția și distritributia ce reunesc toate lucrările primite dar și create în timpul atelierelor de creație, lucrări de artă grafica (desene, colaje, picturi, manipulări digitale etc.) de la oricine și de oriunde, urmând ca acestea să fie expuse timp

de câteva zile într-un spațiu neconvențional. Într-un final, aceste lucrări sunt rulate și distribuite de pe bicicletă, pe stradă, aleatoriu, oamenilor. Singura regulă legată de lucrări: musai să fie în format fizic și pe un suport maleabil (hârtie, carton subțire, material textil etc) pentru a putea fi rulate și distribuite la finalul evenimentului. Dimensiuni, tehnică și alte detalii rămân la latitudinea voastră. “Fata cu ziare” a fost și este în continuare unul dintre cele mai bune lucruri de care am avut parte, deoarece proiectul a ajutat atât la dezvoltarea personală cât și la dezvoltarea artistică. Doresc să fac acest proiect cât mai vizibil, să devină un proiect la fel de drag publicului pe cât îmi este mie, deoarece acest proiect se maturizează de la an la an și odată cu acest proiect se maturizează și echipa Papergirl, o mână de oameni entuziaști și plini de idei ce au făcut ca acest proiect să devină din ce în ce mai promițător. Așadar, dragă artistule, Papergirl Iași te vrea pe tine și lucrările tale, deoarece vrem să arătăm lumii întregi că în orașul Iași încă mai există potențial cultural-artistic. Așteptăm cu mare drag lucrările voastre la suporterul principal,dar și centrul de colectare a lucrărilor, Cafeneaua Acaju, adresa de destinație fiind Strada Sf. Sava, nr. 15, Iași, cod 700073, până la data de 16 Iunie 2014.

Andreea Ciobanu | clasa a XII-a B

Pledoarie pentru limba italiană

Ultima venită în Catedra Limbilor moderne din şcoala noastră a fost Limba italiană. Acest lucru se întâmpla în anul 1991, graţie doamnei director de atunci, profesor Viorica Teodora Uncheşel, care a înţeles că limba artei universale trebuia să se studieze la un liceu unde arta era la ea acasă. Cu muzicalitatea, tandreţea şi armonia din glasul ei, limba italiană a cucerit repede inimile multor copii. Au înţeles că Limba italiană este limba vrăjită a sunetelor, limba armonioasă a fomelor, limba minunată a culorilor. Au realizat că nu pot picta fără Leonardo da Vinci sau Raffaello Sanzio, că nu pot sculpta fără Michelangelo, că nu pot cânta fără Verdi sau Paganini, că nu pot juca teatru fără Commedia dell’ Arte sau Goldoni.S-au convins ei înşişi că dacă nu ar fi fost Italia şi artiştii ei desăvârşiţi, patrimoniul artistic al lumii ar fi fost cu siguranţă mai sărac, iar oamenii mai puţin artişti. De atunci de la primele „acorduri” în limba italiană, împreună cu nişte copii şi, până când ,generaţii de adolescenţi au spus „Arrivederci!” în fiecare an, la terminarea liceului, am vrut să-i fac să înţeleagă că, după limba maternă, Limba italiană este cea mai frumoasă limbă din lume. Prin crearea unei atmosfere cât mai favorabile şi prin tact pedagogic am reuşit să-i atrag pe elevi spre studiul Limbii italiene, iar pe unii dintre aceştia, să- i conduc spre performanţă. „Arta suprema a profesorului este de a trezi bucuria exprimarii creatoare si bucuria cunoasterii” spunea Albert Einstein Nu a fost deloc uşor, însă nu am renunţat niciodată, pentru că nu există satisfacţie şi bucurie mai mare pentru un profesor, decât aceea de a vedea că a reuşit să sădeasca în sufletul de copil curiozitatea de a descoperi tainele cunoaşterii, dorinţa de a răspunde oricărei întrebări, curajul de a fi mereu în competiţie cu el însusi, dar şi cu ceilalţi. Am vrut ca în cartea de vizită a unor elevi cu adevărat merituoşi să scrie „olimpic”, am dorit din tot sufletul ca aceştia să trăiască momentele unice ale confruntării minţilor ascuţite într-o competitie, si cred ca am reusit sa-i fac să simtă bucuria victoriei şi să fie mândri de ei. În familia minunată a limbii italiene am trăit împreună multe realizări şi împliniri, am avut momente de satisfacţii reale şi de bucurii adevărate. Anul 1998 a fost anul când elevii de la şcoala noastră au participat pentru prima dată la Olimpiada de Limbă italiană. Le-am dat credit, i-am incurajat si i-am motivat, am crezut cu adevarat in valoarea lor si nu m-am înșelat. De atunci şi până acum, olimpicii au adus şcolii 94 de premii la faza judeţeană şi 21 de premii la faza naţională. Chiar dacă faza naţională a Olimpiadei s-a desfăşurat la Ploieşti sau la Brăila, la Râmnicu Sărat sau la Bacău, la Cluj – Napoca sau la Oradea, la Constanţa sau la laşi, drumul olimpicilor a fost încununat de fiecare dată de succese. Palmaresul lor la nivel national cuprinde 1 premiu I, 7 premii II, 6 premii III, şi 8 menţiuni. Prin meritul acestor elevi minunaţi, Colegiul „Octav Băncilă”, a căpătat un renume în plus, atât în propriul oraş cât şi la nivel de ţară. Din anul 2008 si pana in prezent 8 elevi premianţi la faza naţională a Olimpiadei de Limbă italiană au primit Diplomă de Excelenţă „pentru palmaresul realizat în domeniul educaţiei şi poziţia de excelenţă deţinută în galeria de olimpici ai şcolii

româneşti”, acordată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Cancelaria Primului Ministru In anul 2004 Eleva Munteanu Mădălina, de trei ori premiată cu premiile II şi III şi o menţiune la faza naţională a Olimpiadei de Limbă italiană a fost selecţionată, să efectueze un stagiu de formare la Padova, în Italia. Si profesorul acestor elevi minunati care au acceptat provocarea si depasirea de sine pe drumul cunoasterii, a adunat de-a lungul anilor 8 Diplome de Excelenţă „pentru competenta științifică, vocația de dascăl și noblețea dăruirii de sine manifestate în pregătirea elevilor capabili de performanță” Și alte concursuri au fost prilej de satisfacții si bucurii. Concursul Național “O mască râde, alta plânge », editiile a 6 a și a 7 a ,organizate de I.S.J. Iași și de Clubul’’ Prietenii Bibliotecii in cadrul Zilelor Mondiale ale Poeziei și Teatrului, elevii îndrumați de mine au adus școlii un premiu I si un premiu II la secțiunea Ecouri poetice, un premiu I la secțiunea Creație literară, și un premiu II la secțiunea Teatru. Un alt concurs, un alt moment de bucurie pentru Limba Italiana și pentru scoala noastra. La Concursul interjudetean « Parliamo l’ Italiano giocando », elevii si-au demostrat din nou valoarea si vocatia si au castigat 17 premii la sectiunile Interpretare vocala, Imagine comentata, Interpretare dramatica, RecitareJoc de rol. Sunt mândră de toţi aceşti elevi care şi-au demonstrat valoarea în astfel de competiţii, după cum sunt la fel de mândră şi de faptul că, în fiecare an elevi care au studiat Limba italiană s-au înscris la Facultatea de Litere pentru a fi la rândul lor profesori de Limba italiană. Tot împreună eu elevii mei am desfăşurat activităţi culturale şi educative în şcoală şi în afara şcolii şi am derulat proiecte de parteneriat educaţional cu mai multe institutii. În anul 2003 am iniţiat proiectul „Bella Italia”, care se deruleaza si astazi si care a presupus o serie de manifestări cultural - artistice pe diverse tematici şi cu diverse ocazii în care au fost cooptaţi elevii care studiază Limba italiană de la secţiile de coregrafie, muzică ,arte plastice si teatru.În cadrul acestui proiect am organizat şi coordonat spectacole de teatru, muzică şi dans care, indiferent ca s-au numit „În stil italian”, „Insieme”, „Danza e musica per voi”, „Danza per te”, „I bambini insieme”, „Festeggiamo !” „Viva l’Italia!” au fructificat imensul potenţial al elevilor artişti, i-au ajutat să-şi cunoască şi să-şi definească personalitatea artistică. Începând cu anul 2004 am desfăşurat diverse activităţi în cadrul mai multor proiecte europene: „Spring Day in Europe”, „Comenius”, „Salvaţi copiii”, „Youth for Europe”. „Leonardo”. De-a lungul anilor am colaborat cu diverse instituţii şi foruri cum ar fi Lectoratul Italian, Universitatea „Al. I. Cuza” laşi, Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, Fundaţia Faori, Instituto degli Innocenti, Florenţa, Italia, Radio Iaşi, Pro TV Iaşi, TVR Iaşi, Opera Naţională Română Iaşi, în vederea realizării unor activităţi in care talentul si daruirea elevilor au fost aplaudate la scena deschisa. Sper ca şi de acum inainte eu şi elevii mei să facem “una bella figura !”pentru ca ,asa cum spunea Roger Martin Du Gard ,« poti face intodeauna mai mult decat ai crezut »

Prof. Carmen Huma

Mi sono sempre chiesta, cosa vuol dire essere davvero felici. Credo che, tutte le persone di questo mondo, si siano poste almeno una volta nella vita questa domanda. Ma la felicità, dove la trovi? Come la raggiungi? Ma sopratutto, la felicità, esiste? Io, sinceramente, credo di no. Molte persone credono che la felicità sia qualcosa da trovare. Una specie di caccia al tesoro, durante tutto il percorso della nostra vita, una tappa da raggiungere, un obiettivo. Ma purtroppo non è così. La felicità non è come la sorpresa che trovi nell’uovo di Pasqua, non è come i regali che trovi sotto l’albero di Natale. Se la felicità fosse così, beh, forse crederei anch’io in essa. Ho visto persone illudersi di essere felici, per dei semplici oggetti. Per roba materiale, senza anima. Dai, tutti da piccoli ci siamo sentiti felici, al settimo cielo, per un giocattolo tanto desiderato. Ricordo la prima volta che mi fu regalata una bambola Barbie. Toccavo il cielo con un dito. Mi sentivo la bambina più felice del mondo. Quella bambola era il mio tesoro... Indovinate un po’ cos’è successo dopo qualche settimana: la mia “felicità” sparì in fondo al cesto dei giocattoli. Come tutti gli altri del resto... Quindi, a questo punto, io mi chiedo: ma la felicità non è forse una cosa passeggera? Una specie di entusiasmo prolungato, ma non infinito? Se bastassero la bambola o il robot ricevuti da piccoli, non saremmo tutti felici e contenti per sempre? Suppongo di sì, ma purtroppo non è così. Quante cose ci rendono felici sono per qualche tempo? Dov’è adesso la vostra felicità? Ve lo dico io dov’è: è sparita. E sapete perché? Perché non è mai esistita... Era solo un’illusione. Secondo il mio punto di vista, la felicità non sarà mai vera se sarà legata a qualcosa di materiale. Ad esempio, Schopenhauer sostiene: “C’è un unico errore innato, ed è quello di credere che noi esistiamo per essere felici.” Io credo che, in fondo ognuno di noi sia felice a modo suo, solo che non lo sa. La felicità è quando ti svegli la mattina e il tuo cane ti fa talmente tante feste da farti venir voglia di mangiarlo. La felicità sono i tuoi nonni, che dopo cinquant’anni di matrimonio si sopportano ancora. La felicità è il sorriso di uno sconosciuto nell’autobus. La felicità sono i tuoi genitori che, nonostante tutto, ti ameranno per sempre, qualsiasi cosa tu faccia. La felicità è la tua migliore amica, che ti sopporta sempre e che ami dannatamente tanto. La felicità sono i buongiorno detti dopo una notte in giro a spassarsela. La felicità è la tua cantante preferita, che ti fa venire la pelle d’oca ogni volta che canta la canzone della tua vita. La felicità sono i sorrisi, sono le parole che ti tengono in piedi quando cammini sui fili, la felicità è quando dai le risposte arrabbiate e la gente sceglie di restare lo stesso, la felicità sono i grazie gratuiti, è l’amore quello vero che si fa con il tempo,

Ignat Ines Elen

la felicità è avere qualcuno che sceglie di rimanere con te e che ti sceglie tutti i giorni nonostante potrebbe scegliere tutti gli altri, la felicità sono le carezze, sono le attenzioni, sono le eccezioni, sono i minuti che la gente mette da parte per te, anche quando non ne ha per sé, la felicità è sentirsi dire la cosa giusta nel momento giusto. È una cosa grande la felicità. La felicità è stare in silenzio a guardarsi e poi sorridersi anche con gli occhi che piangono, perché non serve parlare quando si sceglie di essere felici insieme. È una grande promessa la felicità. La felicità travalica qualsiasi ambito, si estende a qualunque cosa, perché essere felici vuol dire vedere tutto con gli occhi che sorridono e quando gli occhi sorridono vedono tutto più bello. È difficile essere felici. La felicità vera però è quella quando sei triste e hai gli occhi con l’abisso dentro, ma hai qualcuno che sceglie di essere triste con te. È facile scegliersi quando si è felici, ma quando si è tristi? Quando si è tristi e si sceglie di esserci per qualcuno vuol dire amare forte, perché quando stai male mettere a disposizione una parte di te, una delle migliori, implica uno sforzo grandissimo e sapere che qualcuno è disposto a compiere questo sforzo per te dovrebbe renderti felice. E poi essere tristi insieme vuol dire poter far nascere una felicità ancora più grande perché insieme le cose vengono meglio. E poi quando sei in grado di essere triste, di resistere, di crollare o di camminare sul fondo, sei in grado di fare tutto. Credo che l’essenza della felicità sia grande e forte quanto la sua presenza. La felicità ti riempie quando è tua. Ma quando sei abituato a non alzarti mai, la felicità degli altri ti schiaccia senza tregua. Perché la felicità non è contagiosa. La felicità è fatta da piccole cose. Cose che non sempre riusciamo a vedere... La felicità è dentro di noi, cresce con noi, vive di noi. Essa è la torcia e noi la fiamma... Basta solo sapere come darle fuoco per non bruciarsi. La felicità siamo noi, quindi è inutile cercarla in chissà quali posti o modi. Basta solamente aprire un po’ di più il cuore e chiudere gli occhi. Forse vale la pena essere felici, anche se la felicità dura poco. E se in fondo tristezza e felicità non sono agli antipodi, ma coesistono, si completano, dipendono una dall’altra, e l’una non è necessariamente l’essenza dell’altra, sono indipendenti. La felicità legata agli oggetti materiali è opinabile, limitata e forse non è neanche felicità. La felicità che trascende la materialità inutile, caduca e forse superficiale, è una felicità forte. La felicità dei gesti, quella grande, la felicità che fa brillare, finisce sì, ma forse per quella ne vale la pena. Io suppongo che l’uomo viva in una condizione eterna di infelicità, ma che in certi momenti ci sia concesso un breve attimo di tranquillità. Questo credo: che la felicità sia come quando corri e non ce la fai più, ma ti devi fermare a respirare. Credo che la felicità sia quel respiro profondo e necessario.

La vita è fatta di tormenti e di paure, e non lo possiamo sopportare interrottamente. Sarebbe come correre all’infinito. Possiamo forse correre per sempre? No. E allo stesso modo non possiamo vivere per sempre nell’infelicità a cui secondo Schopenhauer siamo destinati. Abbiamo bisogno di alcuni momenti in cui fermarci, perché le gambe tremano e non possiamo permetterci di cadere. E allora ci fermiamo a goderci il nostro momento di felicità, che però è destinato a finire perché non possiamo nemmeno permetterci di fermarci. Ma correre è faticoso e richiede molto sforzo, e dopo ore in cui corri, fermarti per solo un minuto ti può apparire come la più grande delle soddisfazioni. Secondo me la felicità ha quest’accezione così particolare e grande, perché siamo talmente abituati a star male

che quando siamo felici, abbiamo una visione ampliata e fittizia della reale grandezza della nostra felicità. È per questo che una carezza o un sorriso, che sono gesti così piccoli e scontati, forse ci appaiono come qualcosa di prezioso. Perché sono rari. Perché la gente non sorride mai, né tanto meno regala sorrisi agli altri. Veramente la grandezza delle cose sta negli occhi di chi guarda. La felicità non sta nelle cose, sta nel vedere le cose in un certo modo. La felicità è solo tristezza nascosta, ma ci piace vederla come qualcosa di spettacolare perché è talmente estranea alla nostra vita ordinaria. E per concludere, la domanda che tutti ci facciamo prima o poi, come dice il caro signor Jovanotti: “ma la felicità, che sapore ha?”.

Ignat Ines Elen | Clasa a XI-a F

Dionisie CĂŽrstea - nud

Portretul timpului “Chiar şi un ceas care s-a oprit arată ora exactă de două ori pe zi” Marie von Ebner Eschenbach

Timpul... Cea mai nesociabilă Persoană pe care o cunosc. În fiecare zi Îi vin pe birou dosare cu oameni, de peste tot, din lume. Dar le tratează superficial, și trece repede peste problemele lor; sau ...le amână, făcându-le promisiuni: “Timpul rezolvă tot!” De aici reiese şi că nu se ţine de cuvânt. Uneori este atât de leneş, încât nu respectă o ordine firească , și le pune pe toate în acelaşi timp, creând astfel coincidenţe... Nici nu mai ştiu ce să mă fac cu el. Pentru a părea mai

ocupat, el face programări , și amână lucrurile care ar trebui să se întâmple mai devreme. Face totul pe dos! Umblă de colo-colo, de la un birou la altul, cu dosarele în mână. Asta îl face să se simtă important. În realitate, treaba lui e să ştampileze nişte foi, pentru a prelungi vieţile oamenilor... Dar este atât de zăpăcit, încât ori le ştampilează prea târziu, ori le pierde... De aceea, uneori, norocul, în drumul lui, mai ia nişte dosare căzute pe undeva, și i le pune înapoi pe birou. Ce ne-am face

dacă nu ar exista Noroc? Oamenii ar muri (probabil), mult mai repede. Toţi ştiu asta, dar nimeni nu-l concediază... spun că este un un angajat cu “vechime”, Şi de aceea Nu-l pot schimba. În felul acesta Suntem nevoiţi Să ne punem vieţile În mâinile Timpului. Cea mai neinspirată hotărâre A fiecărui om. Dar, ne-am obişnuit: Trăim ziua de astăzi, lăsându-ne surprinşi de cea de mâine, iar Timpul aleargă bombănind și caută nişte dosare, pe care le-a pierdut...

Pintilie Andra Elena | clasa a VIII a C

Înapoi la realitate “Nu sunt ce par a fi- Nu sunt. Nimic din ceaş fi vrut să fiu. Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând / Sau poate prea târziu...” Ion Minulescu

Mă aşez la birou. Iau stiloul în mână,inspir adânc, Expir. Nimic.... Nu se întâmplă nimic! Cred că imaginaţia mea Şi-a luat o vacanţă; Nu răspunde la telefon. Îmi pun în gând să mă

supăr pe ea, Şi să nu o mai bag în seamă, Când se întoarce. Astfel, atunci când ne vom vedea din nou, Îi voi arăta cat de bine îmi merge... Fără ea. Dar nu înteleg.

Continui să merg “Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii umane. Omul este singura fiinţă care ştie că e singur” - Octavio Paz

Nu se vede nici urmă de paşi pe alee, Din cerul acoperit de nori Se mai aude În canon, Croncănitul unor ciori. Copacii sunt goi, iar totul În jur e galben şi e vestejit. Mă uit in zare lung Şi mi se pare, Că intreg pământul.... E nelocuit. Acest tablou mohorât şi rece Mi se pare cunoscut, Ca o carte ştiută pe dinafară, Dar pe care N-am citit-o încă... Aici,în acest loc uitat De timp, Tăcerea vorbeşte... Cu mine. O conversaţie ce se transformă Surprinzător de repede... Într-un monolog.

Aici, am reuşit , În cele din urmă, Să am o coabitare liniştită, Cu propria-mi persoană. A fost greu la început. Când voiam să-mi fac ordine În gânduri, O lăsam de fiecare dată, Să mă ajute. Eu îmi puneam dorinţele În nişte cutii mari numite “fapte”, Ea le scotea şi le închidea Într-o cameră numită “uitare”. Eu luam nişte borcane În care să-mi pun visele, Ea venea şi lipea pe ele Etichete pe care scria “inutil”. Am obosit să mă cert. De obicei, Sunt o persoană foarte calmă, Dar mi-am dat seama Că nimic nu mă enervează mai mult,

Decât propria mea existenţă. Ştiu că îmi va trece Şi o voi lua de la capăt Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; Dar pentru moment, Las pe uşă un bileţel Pe care încep să îmi scriu frustrările, Iar în încheiere, Spun că mă voi întoarce; Aşa cum fac de fiecare dată. Şi plec... Pe alee se văd doar Urma paşilor mei. Vântul îmi suflă cu putere Prin haine, Totul în jur e galben, Şi e vestejit. Mă uit în zare lung Şi mi se pare, Că întreg pământul... E nelocuit. Dar eu, Continui să merg.

Pintilie Andra Elena | clasa a VIII a C Nu ne-am certat niciodată Până acum. M-am gândit puţin mai bine, Şi... Doar o voi certa puţin Fiindcă a plecat fără sămi spună, Apoi vom reveni la cum

eram înainte. ...Aştept... Din clipă în clipă, Ea se va întoarce. Mă plimb prin casă , Pregătindu-mi discursul de revedere. Atenţia mea este distrasă De sunetul unor picături

de ploaie. Mă trezesc brusc Că alerg disperat prin oraş. Nu mi-aţi văzut ,din întâmplare, imaginaţia? Seamănă cu mine...

Pintilie Andra Elena clasa a VIII a C

Incerto momento

Mă plimb printre gândurile zilei de ieri, M-am pierdut. Mă căutam pe mine însumi,dar nu m-am găsit Acolo unde obişnuiam să mă ascund. Mă panichez... N-am mai fost ceea ce sunt. Îmi transform gândurile-n cuvinte,

Amintirile le prefac în scrum. Mă strig pe nume dar... Nu sunt acolo să-mi răspund. Abia mă aud gândind într-o linişte deplină, Sciu. Cartea se numeşte simplu: “Gânduri”; Dar prima pagină e goală.

Şi-a doua,şi-a treia... Mintea mea e goală. De aceea,oricât de frumoase ar fi Lucrurile despre care aş putea scrie, Nu voi scrie nimic, Fiindcă niciun cuvânt nu întrece-n valoare Un moment

de tăcere, la ceas potrivit. Dar încerc... Arunc o literă pe spirala timpului, Prinde aripi. Se înalţă atât de sus încât nu o mai văd. Îmi întind şi eu aripile, Dar la un momentdat cad. Mi s-a părut? Sau...a fost un vis!

Pintilie Andra Elena | clasa a VIII a C

vid

Suflet efemer cu dureri şi ace crescute-n artere cu sânge ce dă să verse din vene. cu trăiri şi nebuloase cu tranzacţii violente şi aspre, cu iubiri adânci curmate cu plăceri vechi adunate. Suflet efemer, străin de trup Invelit de dureri,zace pustiit...

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Eu și insomnia În pat: Ora 2 noaptea. Cineva sună la uşă. Mă prefac că nu aud Şi mă întorc pe partea cealaltă... Dar cât?! Îmi pregătesc discursul Despre cât de nepotrivit este Să baţi la uşa cuiva La această oră, Cu speranţa ,că după discuţie, Ne vom putea vedea, Liniştiţi, de ale noastre. Deschid uşa şi-mi apare-n cale, Insomnia. Ştia că eu nu pot dormi În nopţile cu lună plină, Aşa că a venit Să-mi ţină de urât. Am încercat s-o dau

afară, Dar renunţ (Într-un sfârşit) Să mai opun rezistenţă. O invit în casă, Şi ne aşezăm faţă în faţă: Ea pe canapea, Eu...pe covor. Nu ne-am văzut demult. Mă aşteptam... Să vorbească Ea mai întâi, Din moment ce A bătut atâta drum, Până aici. Adevărul este că Cel mai greu lucru din lume E să te întâlneşti întâmplător Cu cineva cu care Nu mai ai nicio legătură, Şi să pretindeţi Că încă sunteţi

prieteni, Că aveţi ceva de discutat. Sparg eu gheaţa Şi o întreb Dacă ar vrea ceva de băut. Ea dă din cap că “nu” Şi ne întoarcem De unde am plecat. E linişte... A trecut o oră deja. Încep să vorbesc singur, Să-mi exprim frustrările, Şi îi spun Despre cum am întârziat Astăzi la servici, Despre mâncarea fără gust De la prânz. Treptat... Începem să ne înţelegem bine. Facem glume,

O bat la şah; Toate până când Se supără şi pleacă. Altă seară, Altă oră, Acelaşi pat. Sperând că i-a trecut supărarea, Aştept... Să sune la uşă; Nimic. Mă ridic şi încep Să mă învârt prin cameră. După câteva minute bune De privit în gol, Realizez că totul a fost Un vis. Mă gândesc... Cât de mult Îmi lipseşte Insomnia, Dacă am ajuns să o visez...

Pintilie Andra Elena | clasa a VIII a C

Nuntă

Paşii tăi şi tu zgribulit Alergi gâfâind Cu plexul sfâşiat de mine,dezgolit. Eu vin,în cămaşă albă, Falsă Zeiţă a iubirii, Cu claviculele Ce vor să-mi sară Să te îmbraţişeze, Să te-nece-n Mare...

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Freamăt Îmi bântui camera mereu Şi-mi laşi în urmă, Miros de semizeu. Îmi răscoleşti obiectele Şi-mi bei din candele Toate păcatele.

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Beatitudine

Cu ocazia Zilei Copilului am primit, cu siguranţă, cel mai frumos cadou de până acum. O dată cu înaintarea în vârstă, cresc considerabil idealurile şi totodată şi dorinţa materializării lor. În perioada verii, pe 1 iunie, am fost anunţată că trebuie să merg la Bacau, sămi ridic premiile de la Concursul Naţional de Creaţie "Vasile Alecsandri". (Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Creaţie Vasile Alecsandri Bacău, sectiunea Poezie, ediţia a VI-a, şi Premiul Special oferit de Ziarul Plumb, şi posibilitatea unei colaborări la revista si ziarul “Plumb”. La inceput eram ușor buimacă, pentru că nu m-aş fi gândit o clipă că voi impresiona, dat fiind faptul că în sinea mea sunt o persoană destul de modestă, şi usor pesimistă şi nu mă gândesc niciodată că voi reuşi. Văd întâi partea întunecată a lucrurilor şi mai apoi pe cea favorabilă, şi probabil că aşa este mai bine, din punctul meu de vedere. Decât să te baţi cu pumnul în piept şi să susţii un anumit lucru, care mai apoi să te dezamăgească, mai bine laşi lucrurile să decurgă firesc, şi dacă meriţi cu adevarat, iţi culegi roadele. Lucru care s-a şi întâmplat de cele mai multe ori, în cazul meu ,şi bucuria a fost cu atât mai mare. La îndemnul și sub îndrumarea doamnei profesoare şi dirigintă Aneta Boţ, am decis să trimit un set de patru creații, cât prevede regulamentul, cu care să particip la sectiunea Poezie. Mi-a luat ceva timp să conştientizez acest lucru, care mai târziu avea să-mi aducă multe satisfacţii şi laude din partea unor persoane avizate, care aveau să mă copleşească şi să mă ambiţioneze să continui să-mi aştern bătăile inimii printre rânduri, pentru că alţii s-ar putea bucura de ele, ori s-ar putea regăsi, eventual. Traiectorii lirice în care eul poetic construieşte cu talent un univers infuzat cu iubiri şi reverii de bună calitate. Animozitatea juvenilă este surprinsă cu talent şi naturaleţe nonşalantă.-cu aceste cuvinte am fost caracterizata, de fapt, poeziile mele, de catre Nicolae Mihai, in Antologia Concursului unde au fost publicate creațiile premiate. Trăirile pe care le înşir pe foi, le asemăn unor lacrimi pe care ochii, nu mai au putere să le mai risipească, şi atunci le învălmăşesc în poezii, ca pe o explozie de nemulţumiri, ca pe un soi de durere nerostită, greu de înţeles. A fost o experienţă pe care mi-ar plăcea să o retrăiesc curând, pentru că cei de acolo mă aşteaptă cu drag. Mi-au demonstrat acest lucru, şi felul lor de a fi m-a facut să mă gândesc serios la faptul că oamenii mai ştiu să se diferenţieze de restul, mai ştiu să creadă în ceea ce nu se mai poartă din punctul de vedere al majorităţii, şi anume cultura şi bunul simt, care sunt lucruri fundamentale în dezvoltarea şi existenţa noastră. Nu am mai întâlnit niciodată oameni atât de calzi, cu priviri atât de pline de înţelepciune şi bunătate, dar sunt fericită, pentru că acum ştiu unde îi pot găsi. Nu este nevoie nici să îi caut, dar nici să mă caute. Undeva la mijlocul drumului dintre mine şi ei, se află arta, modul de exprimare al gândurilor, sensibilitatea, şi automat, ne vom regăsi cu drag, oricând !

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Passe glorieux

La vulnérabilité

Călare cu tine pe vulturi vara mâncam din aer, fluturi şi sorbeam poeme, înstrăinaţi de dileme, fără temeri, oricărei greutăţi priveam copilăreşte dând din umeri.

Să-mi descătuşezi inima de Şerpii ce-mi inundă suflul Năvălindu-se în mine. Ochii, derutat să mi-i săruţi După care, vrăbiile să le descălecam Cu aripi din prea mult zel, Spre arhanghel să zburăm.

Je suis Malade Bolnavă îmi mâzgâlesc deasupra venelor cuţite şi pumnale Bolnavă străbat şi luna şi soarele. Căutănd a cincisprezecea parte fărâmă a mea, în tine. Bolnavă ploaia îmi zgârie geamul şi vrea la mine-n palmă. Bolnavă eu, cu sufletul şi mintea De prea mult zel... Unde mi-s puşca şi cuţitul? Unde mi-e vrabia din colivie? Unde mi-or fi cugetul, puterea Unde mi-s aripile,fericirea? Unde îmi eşti,tu, În ce colţ de lume să te mai caut? Pe ale căror maluri de oceane te-ai pierdut Pe ale cui corăbii te-odihneşti... Si oare,mai urăşti ceea ce iubeşti?

Dor Vreau Să-mi redai mireasma veche de fericire, contrar relaţiei burgheze Vreau să trecem într-o eră nouă,să păşim pe roze, Să mă urmărească altă umbră Şi să mă vegheze alte lumini.... Vreau asupra mea alţi ochi şi alte guri. Vreau să mă îmbăt din tine şi să intru-n comă, Vreau să nu mai încetez vreodată a zâmbi Absoarbe-mi tot răul şi nu mă mai răni, Căci ochii de atâtea ploi s-au stins!

Ai venit aşa,cât să te asiguri că n-am rămas fără lacrimi. Resemnată de parcă m-aș arunca în propriul meu sicriu Mă arunc mereu în braţele chinului În braţele uscate ale suferinţei Mai înalte decât cerul. Mă sugrumă lipsa dragostei Într-o veche rană ce-ai stins Încercând dorul să-mi străpungi Rapid,tăios,cu frică, Dar cu buze dulci. Mi-e vânătă inima de atâta mers prin lanuri de ghimpi; Dar pentru dragostea ta aş omorî tot ce mi-e mai sfânt! Şi nu mai stau,în noaptea asta fug Doar cu părul prins în cuvinte ... Am să-mi prind sufletu-n dinţi Şi-am să alerg prin toate colţurile iadului Ca să te prind!

Vişiniu Furtuna de zăcăminte Ce-mi provoacă insomnie, Împătimită diverselor Specii ale Florilor de tei, Închid durerea în Tulpină Fără să îmi trebuiască Chei.

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Mamei

De ce ești așa tăcută, mamă? Ce ascunde privirea ta misterioasă? Dar fața brăzdată de vreme, ce secrete veghează? Sub zăvorul amintirilor tale noi suntem din nou mici, alergând neosteniți pe uliță, transpirați și plini de praf. Avem încă privirile inocente, așa cum ți-ar fi plăcut să le avem mereu, iar grijile, ai fi vrut să nu ne ajungă niciodată din urmă. Ai crezut că le-ai luat pe toate asupra ta, mamă. Ai crezut că ne poți proteja mereu de lumea nemiloasă, de dezamăgiri și suferință. Acum ne veghezi din umbră și trăiești alături de noi durerea și fericirea, împarți cu noi reușitele, și iubești cu noi. Cum am putut să cred că ai avea liniște, chiar dacă am crescut și am plecat de sub aripa ta? Tăcerea ta este grăitoare, mamă. Tăcând ne spui că-ți este dor, oftezi, te bucuri și plângi în tăcere. Ți-ai ascuns frica și neliniștea pentru noi. În tăcerea ta îți auzi respirația adâncă, mamă, și rămâi doar tu cu gândurile tale. Rămâi doar tu cu noi. Cine ar putea să rupă o tăcere sfântă ca a ta? Cine ar îndrăzni să-ți spulbere dramul de fericire pe care îl mai ai, în tăcere? Zâmbetul rar pe care ți-l mai răpește cineva, ni l-ai arătat doar nouă în starea sa pură. Doar în preajma noastră, când ne vezi și nu te mai apasă grijile, mai ”uiți” să fii tăcută. Lângă odraslele tale ești ca o carte deschisă în care se citește ușor fericirea revederii și dorul potolit. Ești mândră, chiar dacă nu îți dăm mereu suficiente motive. Ești tânără din nou, preiei din clocotul nostru și vibrezi. Vibrezi de fericire, mamă! Mi-e dor de vocea ta caldă, de mângâierile tale, ascunse privirilor pizmașe ale lumii. Am crezut cândva că nu ne iubești, așa cum își iubeau alte mame copiii cu care mă jucam la grădiniță. Ei primeau sărutări și laude zilnic, în văzul tuturor, pe când tu ne sărutai în somn și ne lăudai în gând, ca să nu ne însușim trufia, sentiment atât de străin pentru tine. Am aflat prea târziu să prețuiesc iubirea sinceră dar discretă pe care ne-o porți. A fost și greu, într-un secol în care totul se pune pe tavă și se servește în public. Am gustat din miezul înțelepciunii tale, dar nu am învățat încă să o diger. S-ar putea să-mi ia o viață… Ești ca toate celelalte icoane, mamă! Trasă la față de osteneala dorului, mereu sobră și parcă atemporală… În liniștea ta, vorbești cu îngerii și îi rogi să ne vegheze. În liniște contempli și te ferești de ochii curioși ai celorlalți. Păstrezi amintirile pe film de aparat vechi, și îl ferești de orice fir de lumină, care l-ar deteriora… Cum aș putea să-ți mulțumesc pentru acest sacrilegiu, când e tot mai scump timpul petrecut lângă tine, și tot mai scurte revederile? Cum aș putea să-ți răsplătesc anii furați din viață? Cum aș putea să-ți redescopăr fericirea de pe chip?! Liniște… apăsătoare liniște… Ești așa de tăcută, mamă!

Ecaterina Ciornîi | seria 2009 Art Director Premium IT Bucuresti

Catifea Cameră de catifea Cu urme de lacrimi vărsate pe pereţi, Cu semne de bun rămas în lenjeria de mătase, Hainele-mi zac pe şifonier,aruncate. Crăpăturile adânci din inima mea Tu le-ai lipit cu zâmbete dulci şi albastre. Petale rufăite,pe-a treptelor maluri Mă abat de la regulă. Imi trag stolurile Şi mă acopăr cu lumina ta. E atât de cald şi fluturii Îmi ies din trup.

Dohot Bianca | Clasa a Xii-a d

Contopire A apărut în faţă ochilor mei. Era de-un alb pietrificat şi nesăbuit de înaltă. Privirea-i de gheaţă m-a chemat liniştit către ea, către calmul ei. M-am îndepărtat. Ne-am apropiat. Rochie lângă rochie având ochii aţintiţi în privirea-i ce-mi fixă retina. Fiind mult prea înaltă, am lăsat capul pe spate ca să îi pot cuprinde măreţia ,şi a început să mă ridice ca într-un dans spre chipul său. De cum am zărit-o, nu mi-am luat privirea din privitul ei. Ştiam că ochii nu trebuie plecaţi nici măcar cu un gest al clipitului, căci cine ştie ceavea să se-ntâmple pe urmă… Totul ca un dans perpetuu, în puls - îngheţat. Când ea mă înălţa eu o coboram, când ea mă cobora, eu o înălţam. Trecuserăm de tavan dar tot în încăpere eram… ca într-o senzaţie implozivă în care eşti răsfirat prin toate ungherele camerei, şi din fiecare colţ poţi privi simultan. Dansam amândouă înălţându-ne una pe cealalta, până când apropierea a fost atât de mare, încât irișii noștri s-au contopit, iar când acest lucru s-a întâmplat, m-a lăsat privind oamenii de pe stradă, de sus, de la fereastră. Erau toţi mult mai înalţi, decât îi văzusem până atunc. Şi am rămas om lângă om în echilibrul pulsului, într-un râs divin… ludicul a învins să mai trăiască… dar cum ? vedeţi voi !

CRISTINA PĂDURARIU | seria 2001

Omul și muzica omagiu pios d-nei prof emilia ciobanu Când omul întâmplă muzica mai stă un strop, că nu ajunge să mestece mist icnind de marea și zarea ce își dau mâna după ce a fugit văzând cu coada ochiului mâncănd lacrimi necunoscute-n purtat hrănind cu pământul în oameni prin frica adâncului cu ușurința fulgului. lumina cu rost în gând negăsit, mestecăm mist hrăniți de timp oprit.

CRISTINA PĂDURARIU | seria 2001

Cristina Padurariu - fotografie

Tânguire

Cuvinte reci la mine în grădină strângi. Te văd, și-mi plâng, și-apoi încet te stingi. Eu singur cad bătut de-a mea gandire, Mi-aș fi dorit să fii aici să te mai scald într-o privire! Agonie în palidu-mi corp străin! Tu ai plecat și m-ai lăsat să mă închin, Ambiguu propriului destin! MORFEU, coboară aripa spre mine! Nu mai am zile, Anteros, este nedrept, Să nu-ți mai strângi iar fiii tăi la piept! Hefaistos , toarnă miere din vulcanul tău de foc, Topește-mi inima cu totul și pune-mi jar în loc! Tu, Hermes, vinde-mi lacrimile și du-mă mai departe adună-mi pe-aproape doar o carte, Și prăbușește-mă-n deșert, Căci iar cu zeii mei mă cert.

CRIU CEZAR GABRIEL | Clasa a Xii-a d

Noapte Tu mi-ești liniște, Cu pietre albe scăldate-n miere și răsărit de fiere, cu buze dulci – frunze de nuc, șoptești dorului-amânare.

Beligan Georgiana | Clasa a xi-a d

prof. dr. radu carnariu - icoana facatoare de minciuni

Mi-e…dor

…a înrodit un ghem de dor, de dorisor, de dor de zbierăte, de ţipete, de plânsete, de urlete, de prunc lovit cu piatra în dor de a stârni hazard, amuzament şi râs pe pielea unuia fără de dor de mugete de vaci flămânde, de văduve după război, de copilaşi ce se amuză goi, fără de foame sau de sete prin noroi, a unuia de surâzând în soare a vedea pe cineva de lacrimi fericite în batista ta, de vorbe de iubire curgând din gura ta. Toate acestea dor, şi doare încă şi acum, nu piatra ce-aţi aruncat în mine, ci starea de hazard ce aţi creat, şi câte râsete jegoase au deteriorat un suflet cu dor de sân de maică, şi vorba părintească. Trăim într-o lume mica-mare, trecând fără a observa cum a crescut iarba, că au înflorit pomii, sau că vecinii s-au mutat... Nu ştim să zâmbim, să legăm prietenii reale (viata noastră în legătură cu umanitatea se face în cele mai dese cazuri printr-un calculator sau un telefon, urmând întrebarea: Cine a mai primit o scrisoare în ultimele două luni?), aflându-se într-o perpetuă şi inutilă prezenţă, absenţă faţă de noi şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Nu ne mai cunoaştem originile şi valenţele, nu ne mai respectăm principiile şi valorile. Am ajuns să fim controlaţi de sistem , de false modele, de propagande stupide la lucruri inutile de care ne putem foarte frumos lipsi. Ne ascundem, vrem să fugim, să ne descătuşăm, să ne pierdem, ba chiar să ne părăsim în noi pe noi înşine, ca oameni. Tot ceea ce au clădit ai noştri părinţi în cei “şapte ani“, se dărâmă cu ajutorul nostru, al lor şi al altora, prin asocieri greşite, nonvalori ce apar ca exemple. Toate aceste lucruri ne fac să… Să nu mai ştim ce căutăm, pentru ce căutăm… Ba chiar… dacă pretindem ceva de la noi, dacă… avem ceva de căutat înlăuntrul nostru, pe care, mai apoi să îl oferim şi să ni-l oferim fără a-l şlefui şi modela pentru a arată pompos şi atrăgător şi pe placul celui căruia îl va primi, fără a ne mai gândi dacă vom fi judecaţ. Dorim aprecieri, laude, cuvinte frumoase şi toate astea fără a oferi nimic… Strădania noastră acum se îndreaptă nici către familie, nici către fericire, nici către intelect, ci către material. Toate acestea, pentru că vrem să evadăm din mediocritate… iar când ne depăşim situaţia, devenim snobi. Dar ce ne dorim, de fapt? Lucruri insignifiante, lanţuri cu cruci grosolane, făcute în fugă, în goana de a câstiga, de a se înavuţi din lucruri măroaie şi de prost gust, geacă cu ştrasuri şi tricou cu decolteu prin care se observă foarte bine şireturile tenisilor. Pozăm frumos, aşternem şi ne prezentăm într-o manieră în care goliciunea trupului frumos filmat şi parfumat se reflectă acum în interior şi exterior, dintr-un nivel spiritual egoist şi anost.

GACIU MARIA MĂDĂLINA | Clasa a Xii-a b

monica …

De ce gândesc viitorul atât de înceţosat, înnourat şi plin de scrum? De ce îmi chinui spiritul aici, prin marea de oameni, oameni ce îmi rânjesc şi mă cataloghează greşit ? Nu vor să mă cunoască. Poate le plac mai mult aşa. Cu ce le-am greşit, cât de imorală am putut fi faţa de ei... sau le este frică să nu descopere monstrul din mine, sau poate nu am de oferit nimic, poate sunt un om josnic şi nu sunt demnă de ei. De ce aud tot mai des ‘’Trăieşte acum?!’’ De ce ar trebui să facem totul într-o secundă, de ce să ne compromitem pentru tot restul vieţii? Cine vrea asta, cine ne cere asta? Nu mai e loc de cumpătare sau voi nu realizaţi că sfârşitul nostru nu este aici, că nu vom sfârşi şi nu vom dispărea în momentul în care lopata de pământ se va aşterne peste noi nu, nu acolo se termina piesa. Chiar crezi că ăsta e sfârşitul, că am fost creaţi pentru a ne chinui 80 de ani aici? Că suntem nişte păpuşi cu raţiune şi că îndeplinim misiunile altora, iar când ne-am îndeplinit datoria, mâinile de sus, ale ’’copilului’’ ce nu se joacă, trimit o maşină o avalanşă, un incendiu peste noi ? Nu e doar atât. Dacă ar fi doar așa, am fi primit de mult toate palmele pe care le-am dat, dar şi toate zâmbetele. Atunci cum se explică, că nu ne putem folosi de noi, de creierul nostru, de materia noastră sută la sută, pentru că trebuie, trebuie să mai existe ceva să ne întregească, că nu în locul acesta se echilibrează balanţa. Nu, echilibrul se va restabili după lopeţile de pământ ce ne vor acoperi şi le vom vedea venind spre noi, le vom simţi şi le vom mirosi şi ne vom bucura nespus şi poate vom vrea să ne întoarcem, pentru a-i lumina pe ceilalţi, pentru a le povesti, dar cu siguranţă, nu ne vor crede. Abia atunci vom inspira adânc şi vom înţelege menirea, că nu suntem doar ambalaje nefolositoare, că am fost scoşi din scenă pentru că nu am interpretat cum trebuia, că a căzut cortina sugrumândune viaţa, tocmai pentru că nu am procedat corect, că nu am citit şi nu ne-am cântat bine partitura şi poate am greşit, dar numai aparent. Ştiu că legile nescrise mă călăuzesc înafara instinctului animalic, că mâinile copilui

de sus, sunt mâinile tatălui şi ştiu că nici un copil nu poate greși cât poate un părinte ierta, că nu judecata părintelui e cea aspră, ci judecata lumii e cea ce ne zdrobeşte, că lumea nu îţi poate vedea decât chipul, papucii murdari şi hainele prăfuite . Sunt însufleţită de străzi, de banci, de scări şi de suflete, că poate ele mă însufleţesc pe mine, că mă întorc ca o picătură de ploaie pe bănci, pe străzi, spre suflete. Nu aş mai putea suporta ca nici unul din sufletele vostre să dispară şi ca imediat să îmi dau seama că doar trupurile dispar şi nu sufletele Nu am crucea mai grea decât aş putea căra şi toate aceste stări pe care le-am trăit sau pe care le-am simţit sunt poate, fâşii de lemn sau poate aşchii din crucea mea, căci nu ştiu cât am dus din ea sau cât mai am de dus. Nu mă tem nici de moarte şi nici de oameni sau de haite de câini, mă tem de mine şi de ce poate ieşi din mine. Mă tem ca nu cumva, singură, într-un singur moment, să sterg tot din sufletul meu şi de aceea port mereu, în portofel, chipurile voastre şi de aceea mă intorc la scări şi străzi. O parte din mine este confuză şi imi dau seama că nu pozele voastre mă ajută să nu uit, ci sufletul, că nu vă ştiu numele, nici feţele şi nici vârsta, dar vă cunosc faptele şi vorbele, că sunt oarbă şi nu vă ştiu înfăţişarea, dar nu vă uit atingerea, că vă cunosc şi imi cunoasteţi salintatea lacrimilor şi parfumul pielii. Dar voi nu ştiţi că am uitat toate faptele voastre rele şi că le-am trimis departe de noi, că pot oricând să iert şi pot să plâng oricât sufletele pustii ? Vom continua să existăm, dacă nu în ceruri sau iad, în sufletele pe care le-am cunoscut . Nu, nu mă înţelegi!Noi nu cunoaştem oameni, cunoaştem suflete, vedem oameni,şi a vedea, fără să priveşti şi fără să observi, nu e nimic. Este doar o îngrămădire de particule şi atomi, fără substanţă şi fără vreo importanţă, fără vreun scop. Doar sufletul este acela ce trebuie observat, călăuzit şi ascultat. Doar tăcerea este cel mai mare urlet, iar plânsul este fericirea, căci lacrima e adevăratul zâmbet. Pios omagiu prietenei mele, Monica.

GACIU MARIA MĂDĂLINA | Clasa a Xii-a b

Macii

Amintiri

Și viața e un câmp cu maci! Chiar dacă n-are miros fin, Iar florile sunt oameni falși, Privesc spre el și-apoi suspin...

Nu te-ai schimbat deloc... Același chip cu-n zâmbet blând Dar ochii nu ți-i văd...

Suspin doar în speranța că... Precum și macii, vom fi liberi Înconjurati de oameni dragi, Nu doar de fals și-amci nesiguri.

Privește-mă să pot vedea Ce gânduri ai si ce-ți dorești. Dar știi ce văd? Văd o femeie din trecut, Pe care înca o iubești.

Culoarea macilor îmi dă Răspunsul la ”Ce e iubirea?” E-un sentiment profund și unic, Dar când își pierde din culoare, Atunci dispare fericirea.

Și nu mă doare, căci o știu. Te-a învățat ușor, în timp, Nu-ți poate spune ”Te iubesc!” Îți zice: ”Despre tine scriu!”

Cătălina Niță | seria 2012 studentă UAGE

jari cristina - studiu

prof. dr. radu carnariu - holy-adv

Îndemn scris la miezul săriţi, căci timpul zboară în spaţiul lui delimitat cu gheare de fiară! savurăm (după posibilităţi), atâtea chestii fine şi-adânci, altfel nimic decât normalităţi... suntem stângaci, suntem nătângi. săriţi, căci timpul ne presează!

dionisie cîrstea - the lost angel

lăsaţi capriciul orelor de-amiază, săriţi, cât muşchii vă mai ţin! avem de degustat atâtea visuri dulci şi-apoi de-ngurgitat amarul timpului trecut dar petrecut... Săriţi acum, când vă zic că se poate Ridicaţi-vă mult şi agil, la nevoie daţi coate

„Faceţi loc, sărim!” – strigaţi când credeţi necesar şi săriţi, oameni, trăiţi mai sus şi mai sus pe trepte ridicate cu aviditate de barbar mai mult mereu, şi mai vânjos! o sa vedeţi atunci, suntem mai mult decât piele şi os. Lăsaţi monotonia şi frica în seama proştilor care nu ştiu!

nopţii pe muzică de jazz „sunt viu”, strigaţi, „sunt viu!” trimiteţi la provenienţe orele conştiincioase cu năduf, măcar din când în când... lăsaţi muzica să vină din voi, să intre în voi dansul să fie mers, să fie gest frecvent, vioi lăsaţi vizualul să văncânte cu adevărat... priviţi, trăiţi, simţiţi Nu fiţi statici, sedentari,

nu fiţi tâmpiţi! nu fiţi văcari! şi-apoi, când oboseala e definitivă şi vârtejul se îndreaptă spre sfârşit cu demnitate, fluturaţi-vă steagul altadată neclintit! e ca un somn blând: plutiţi în derivă...

atunci abia puteţi să v-aşezaţi într-o tăcere simplă, neostentativă şi să cântaţi uşor, în piano, ca pentru sine, în duo, poate trio staticul adio...

Tudor Păduraru | seria 2012 - Muziă Universitatea de Arte George Enescu IAȘI

Beligan Georgiana - Dinamic

Beligan Georgiana - roČ&#x2122;u

LUNCANU ADRIAN - BEIRUT

Scrisoare deschisă către elevii de azi ai liceului 84

…Laptop, un pahar de vin rosu, și geamul usor întredeschis, cât să aud mierla din livada din apropiere… Cu toate că sunt într un orășel tihnit și liniștit, în sufletul meu se zvârcolește un dor nespus ce mă duce într-o clipită la livada din satul natal, unde am crescut, unde am învățat primele noțiuni simple, dar temeinice, noțiuni pe care, la rândul meu, trebuie să le împărtășesc vouă, tinerilor elevi ai Colegiului de Artă Octav Băncilă, unde eu însumi am primit învațătura necesară atingerii idealului meu profesional. Acolo, în școala pe care am iubit-o si o iubesc si azi întrucât port cu mine si în mine ceea ce am primit cu dăruire si generozitate din partea profesorilor pe care nu-i uit cât voi trăi, acolo unde voi, elevii de azi creșteți întru frumos, e parte din inima mea. În cei 8 ani de școală petrecuți acolo ,am învățat ce e iubirea și respectul față de familie, față de profesori, față de natură. Acolo, dragii mei, am conștientizat cât de mult înseamnă Eminescu și limba română pentru mine! În primul rând, mă consider un norocos, și mă bucur de fiecare zi. Am plecat de jos, iar traiectoria mea putea fi una insignifiantă, dacă nu aș fi întâlnit oamenii pe care Dumnezeu i-a pus în calea mea anume ca să-mi insufle

dragostea de frumos, iar acum aș fi fost un banal șofer de tir care dădea câte un claxon unei moldovence de-a noastra, oacheșă… Probabil, ieșirea din acea nebuloasă a sistemului comunist, i-a împins pe părinții mei să mă susțină în ceea ce mi-a plăcut din prima zi - Oboiul. Vă spuneam de respectul față de familie ! Anica, sora mea cea mare, era studentă în anul II la Drept, la Universitatea Al. I.Cuza - Iași, când eu eram mic, în clasa a IV a. Imi povestea în fiecare lună când venea acasă, despre vraja muzicii clasice. Pe atunci nu existau 2593 de canale tv și, ca orice student venit din provincie, absorbea tot ce însemna viață culturală a unui centru universitar, implicit concertele Filarmonicii Moldova. Am ajuns să cânt la oboi, datorita inspirației surorii mele, pe care i-a conferit-o celebrul film Anonimul Venețian Mama -infirmieră, tata -muncitor la Laminorul Roman, deci niște oameni simpli și muncitori, m-au educat frumos, cu grijă, dar m-au învațat de mic și cu munca fizică. Acum, când sunt foarte departe de ei, îmi este tare dor, și abia aștept să-i revăd! Îmi aduc foarte bine aminte cum, într-una din zile, sora mea Anica m-a luat de mână, și m-a dus la Liceul de Artă Octav Băncilă.

Mentorul meu

Prietenia

Acestui om îi port cel mai mare respect. Se numeste Mihaița Vasile, și mi- a fost profesor dintr-a V-a până într-aXII-a. Abia acum îmi dau seama de puterea cuvântului obiectiv. Domnul profesor îmi dădea obiective. Și încă multe… Și mă țineau în priză, și tare îmi plăcea! Recitaluri, concursuri, olimpiade, concerte, cele mai multe cu Filarmonica. Eram într-o permanentă activitate, și imi placea foarte mult! Imi amintesc cu emotie de surpriza făcută de domnul profesor de ziua mea, când am aniversat 17 ani! Foarte multe amintiri imi vin in minte acum, multe frumoase, altele năstrușnice, copilărești… dar sunt bucăți din viața mea, pe care le păstrez cu sfințenie in suflet, ca pe o comoară. Mă antrena atât de bine domnul profesor, încât nimic nu mi se parea greu...

În liceu făceam și tâmpenii, la care anturajul era binevenit. Dar am avut parte de adevarati prieteni, cu care dădeam si head shot-uri la nemuritorul Counter Strike, dar ne și bucuram de o frază pe care o filam elegant în piano în Simfonia Concertantă, de Mozart. Ionuț Mardare, prietenul meu cel mai bun incă din perioada liceului, acum este fagotist și un muzician de mare ținută, în prezent, prim fagotist la Opera Natională Bucuresti și Orchestra Naționala Radio. Alături de el am trăit o bună perioadă din viața mea.

Beirut

București Și iată că liceul se termină, și începe un alt capitol: Universitatea Naționala de Muzică București. Concurentă, greutăți, noi provocări… Am studiat cu prof. Augustin Betea si Dorin Gliga. Ultimul mi-a fost si un bun prieten. Primii bănuți câștigați din “meseria” pe care mi-o alesesem, au apărut! Se întampla la Filarmonicile din Giurgiu, Vâlcea, Craiova și Pitești, si nu in ultimul rând la Iași, unde eram invitat in calitate de colaborator. Asta îmi demonstra că perioada de studiu din timpul liceului era rasplatită... uneori mai mult, alteori mai puțin. Dar tot timpul mă bucuram de muzică alături de oameni frumoși, iar asta contează! Facultatea se termină! Îmi trebuia o nouă provocare. Și a venit.

Saltul de la zbuciumul Bucureștiului s-a întâmplat acum 7 ani… Orientul Mijlociu, Liban, cultura nouă, oameni diferiți. Filarmonica din Beirut m-a primit cu brațele deschise, după un concurs destul de stresant și iata, îmi aduc aminte de concerte cu soliști pe care-i vedeam doar la televizor. Da, am avut privilegiul sa acompaniez în orchestra, pe Jose Careras, Placido Domingo, sau Aram Khachaturian. Dorința de a-mi îmbogăți cunoștințele există și va continua să existe,pentru că niciodată nu putem spune că suntem suficient de buni. În încheiere, dragi elevi si viitori colegi, vă spun un singur cuvânt: PASIUNE ! Fiecare dintre noi are o pasiune pe care e obligat să o urmeze, indiferent de costuri, riscuri si timp, care este un factor foarte important!Momentul când vibrez un sunet, și sensibilizez oameni, acel moment pentru mine, înseamnă totul! Și merită!

Haidem la studiu, să umplem sălile! LUNCANU ADRIAN | seria 2001 BEIRUT

Ioana –promisiunea certă a unei celebrități pianistice “ Dacă nu aș ști că ai doar 11 ani, când te ascult îmi dai impresia că un adult este la pian. Știi foarte bine să transmiți exact ceea ce trebuie să simt ascultând aceste lucrări. Ești foarte matură în interpretare, gândești tot timpul când cânți, și știi în fiecare moment ce trebuie să transmiți. Nu știu cine te pregătește, dar o face foarte bine, și acesta este drumul tau! Ascultă-ți profesorul ,și vei ajunge foarte departe!”. - Prof. universitar Anton Voigt-Austria membru in juriul „Jeunesses International Music Competition” Bucuresti mai 2013

Tânăra pianistă Ioana Daniela Chiriac, elevă în clasa a VI-a a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” – Iaşi, aflată sub îndrumarea doamnei Lect.Univ.Dr. Ioana Stănescu, se afirmă, de timpuriu, ca o pianistă înzestrată cu o remarcabilă inteligenţă muzicală ,şi o emoţionantă sensibilitate, ce isi afla sursa in marea sa pasiune pentru muzică şi pian. Deşi a început studiul pianului la vârsta de 7 ani, Ioana Daniela Chiriac reușea deja la nouă ani să impresioneze personalităţi de prestigiu ale lumii pianistice naţionale și internaţionale, prezente în juriile de concurs, precum şi în sălile de concerte, printr-o evoluţie pianistică remarcabilă, atât în sensul acumulării, în scurt timp, a unui repertoriu complex, dar şi prin interpretarile sale pline de emoţie, în care tânăra pianistă dădea viață unor partituri de mare maturitate. La doar 12 ani, Ioana este un exemplu pentru generaţia sa de copii, prin devotamentul său pentru muzică şi pian. În acest sens, se înscriu succesele sale obţinute ca laureata la numeroase concursuri naționale si internaționale, fiind pretutindeni castigătoare a trofeelor, premiilor I si a premiilor speciale ale juriului. Ioana este ceea ce se poate numi un talent de mare perspectivă, un spirit de o mare frumuseţe şi deja, la numai 12 ani, o personalitate artistică de o valoare creatoare autentică... Nu sunt cuvinte mari, ci imaginea realităţii ce îşi aşteaptă doar proiecţia în viitor. Este o investiţie de convingere şi încredere ce nutresc, ca profesor ce îi îndrumă paşii în lumea muzicii, să aibă şansa să-şi afle desăvârşirea în destinul ei. În viaţa de zi cu zi, este un copil capabil de o muncă titanică în asimilarea unui repertoriu extrem de vast şi complex, precum şi în însuşirea abilităţilor tehnice ale pianului... Cântând pe scenă, Ioana devine realmente cuceritoare... ajungi să te bucuri şi mai mult de ea... vezi cum curge din sufletul ei muzica... Pasiunea şi emoţia transmise cu delicatete si rafinament surprinzator,cuceresc cu adevărat publicul. Ascultând-o ,chiar şi pentru prima dată, ajungi să vibrezi la unison cu emoţia ce o resimte ea atingând clapele pianului... şi, cu luciditatea şi capacitatea intuitivă a profesionistului, din adâncul sufletului, nu mai gândeşti şi doreşti doar ca destinul ei să aibă înscrisă şansa providenţială de a fi descoperită de personalităţi ce îi pot şi înlesni paşii pe drumul anevoios al afirmării în lumea muzicală.

Lect.univ.dr. Ioana Stănescu

Confesiunea micii balerine Unul din cele mai prestigioase și puternice concursuri internaționale de dans clasic și contemporan este competiția numită Youth America Grand Prix (YAGP), cu o arie de cuprindere neegalată de nici un alt concurs de acest gen. Aceasta pentru că YAGP reunește anual mii de tineri elevi-balerini cu vârste între 9 și 19 ani, din școli de profil de pe întreagă planetă, în concursuri zonale ce se succed, timp de o jumătate de an, pe toate continentele. Din acest motiv, încă de la primele concursuri la care am participat, în clasa a șaptea, mi-am dorit să pot participa într-o zi la această competiție, alături de cei mai buni tineri balerini din Europa. Sigur că, pentru aceasta, era nevoie de un anumit nivel de pregătire, pe care m-am străduit să-l ating, îndrumată zi de zi, cu dăruire și pasiune, de doamna profesoară de dans clasic Rodica Falisteanu. Astfel, la începutul lunii decembrie 2013 m-am aflat la Bruxelles, unde s-a desfășurat concursul european YAGP. Împreună cu doamna profesoară am pregătit cu atenție două variații clasice, Kitri din actul III al baletului Don Quijote și Swanhilda din actul I al baletului Coppelia. De la început m-au impresionat atmosfera entuziastă care domină toate arenele competiției, precum și numărul mare de participanți din întreaga Europă. Aveam să concurez alături de tineri pe care îi urmărisem pe Internet, în evoluțiile lor de la edițiile anterioare ale concursului, mulți dintre ei clasați

în topurile competiției. Acest lucru mi-a sporit emoțiile, dar m-a și ambiționat. În cele trei zile ale competiției am participat la ore de master-class conduse de profesori reputați de la Academia de dans din Zurich și de la Școala de balet din Stuttgart, ore desfășurate în sălile Școlii internaționale de balet din Bruxelles, precum și la repetițiile individuale ale participanților, pe scenele de concurs. Ziua a două a concursului a fost cea mai plină pentru mine, pentru că am prezentat cele două variații clasice, pe scena Teatrului Wolubillis din Bruxelles. Juriul care a notat evoluțiile la categoria seniori a fost format din personalități internaționale ale baletului, directori artistici și profesori de la celebre companii de balet sau școli renumite cum sunt American Ballet Theater din New York, Opera din Paris, Royal Ballet Company din Londra, respectiv Academia de dans clasic din Monte Carlo, Conservatorul Național din Lisabona, Academia de dans din Zurich sau Academia de balet din Munchen. Festivitatea de premiere, desfășurată în sala Centrului Cultural și al Congreselor din Bruxelles, a fost marcată, bineînțeles, de emoțiile și speranțele tuturor participanților. Cu toții au intrat pe marea scenă a sălii de spectacole, fiind prezentați publicului în ordinea alfabetică a școlilor participante, după care am fost invitați să luăm loc în sală. Premierea s-a derulat în ordinea categoriilor de vârstă, fiind invitați pe rând ,pe scenă ,concurenții clasați în topurile 12 ale competiției,

clasamente și distincții devenite tradiționale pentru concursurile YAGP. Când s-a ajuns la categoria seniori-dans clasic, prezentatoarea a declarat, în numele juriului, că, datorită nivelului foarte ridicat al concursului și valorii deosebite dovedite de mulți participanți, vor fi distinși primii 24, nu doar primii 12 clasați care vor figura în topul oficial. Așa că emoțiile mele au atins punctul culminant în momentul în care am fost chemată pe scenă, și mai ales atunci când am aflat că figurez în topul 12 al categoriei mele. S-a mai spus, din partea organizatorilor, la acea memorabilă festivitate de premiere, că plasarea unui concurent într-un astfel de top reprezintă o mare onoare, și constituie un adevărat certificat al nivelului internațional atins de acel tânăr elev-balerin. Cu atât mai mult m-a bucurat această clasare a mea, cu cât știu că am fost primul elev al secției Coregrafie din școală noastră care a participat la un concurs de un asemenea nivel. Am primit, tot cu acea ocazie, fișele tehnice conținând punctajele acordate de membrii juriului celor două evoluții ale mele in concurs, pentru ambele criterii, tehnic și artistic. Multe punctaje acordate pe diferite elemente au fost însoțite de comentarii laudative. Am fost

prof. dr. radu carnariu - discobolus jesus

deopotrivă bucuroasă și emoționată să constat că punctajele mele s-au plasat, în marea lor majoritate, între 92 și 96 puncte (din 100 posibile), dar în același timp au fost însoțite de aprecieri favorabile, ca și de observații critice care, sigur, îmi vor fi de folos. Evoluția și rezultatul meu de la acest concurs au fost primite cu bucurie de colegi, prieteni, de profesorii mei. Tuturor le port recunoștință pentru încurajările primite și pentru prietenia pe care mi-au arătat-o. Dar mai ales aduc mulțumirile mele doamnei profesor Rodica Fălișteanu ,pentru toată pregătirea și susținerea, pentru tot ce m-a învățat de la primele lecții din clasa a Va și până astăzi, în al VI lea an de studiu. Unul din obiectivele mele pentru viitorul apropiat este participarea la ediția 20142015 a competiției YAGP, unde visez să am o clasare cel puțin la fel de bună. Și, poate, alături de mine, la viitorul concurs european al YAGP vor fi prezenți și alți colegi ai mei, pasionați de dans și animați de spiritul de competiție. Poate că împreună ne vom apropia mai mult de podium și vom răsplăti astfel eforturile și susținerea de care ne bucurăm din partea părinților și a profesorilor noștri.

OLARU VIVIANA clasa a X-a E

liviu acasandrei - Deformation of human body

“Versuri în dulcele grai românesc, pe insula Afroditei” Într-o ţară, în care oamenii sunt preocupaţi să-şi asigure traiul de zi cu zi, căci conducătorii lor par a fi trădat spiritul neamului, observăm o migraţie masivă a românilor spre alte ţări, unde încearcă săşi formeze un trai mai bun. Ajunşi astfel pe alte meleaguri, încetul cu încetul, românii apelează la credinţă şi tradiţie pentru a-şi mai îndulci dorul de casă.

persoane) şi a decurs, ca “o lecţie deschisă, o lecţie de la suflet la suflet, despre LIMBA ROMÂNĂ.”

Poeta Georgeta Resteman a rostit cuvântul de deschidere cu aceeaşi emoţie cu care a dat citire unui mesaj de suflet spre cinstirea limbii române, adresat celor prezenţi şi tuturor românilor din Cipru, denumit “LIMBA ROMÂNĂ – COMOARĂ Aşa s-a întâmplat şi în Cipru, unde NEPREŢUITĂ A NEAMULUI ROMÂNESC”. românii şi-au unit forţele şi au creat “Dacă astăzi MARELE EMINESCU ar fi Alianţa Românilor din Cipru. Printr-un printre noi, cu siguranţă, i-am săruta şi proiect susţinut de Ministerul Afacerilor mâna şi cuvântul… […] Limba română Externe, au fost înfiinţate şcoli cu predare este legătura noastră cu rădăcinile, este în Limba română, în mai multe oraşe de cântecul frunzei, suspinul ierbii, leagănul pe insulă, au început să iniţieze tot felul de florilor, curcubeul sufletului românesc, este acţiuni comunitare cu sprijinul Ambasadei acel TOT care cuprinde o ţară frumoasă, României la Nicosia şi al Ziarul românesc un neam străvechi…”, afirma Georgeta din Cipru, “RO-MANIA”. Resteman, accentuând cu precădere în materialul pregătit, importanţa păstrării Se pare că departe de casă, spiritul neamului şi promovării limbii noastre şi a valorilor românesc este mai bine cultivat şi mai culturale româneşti, oriunde am trai pe respectat decât acasă, unde românii devin acest pământ. parcă din ce în ce “mai corigenţi” la lecţia de patriotism. În cadrul manifestării a fost prezentat, mai apoi, un material primit de la doamna Anul trecut, pe data de 31 august 2013, prof. Aneta Boţ din Iaşi, coordonator al românii din Cipru au celebrat ZIUA LIMBII Revistei “CLARITATEA” – publicaţie care ROMÂNE în oraşul Pafos din sudul insulei, promovează creaţiile literare şi artistice ale la Gimnaziul Nikolaidio, unde funcţionează elevilor Colegiului de Artă din localitate, prin şi Şcoala Românească din localitate. citirea unor frânturi din texte şi poezii ale tinerilor ieşeni. Proiectul Versuri în dulcele grai românesc pe insula Afroditei iniţiat de Programul artistic prezentat de copoeta Georgeta Resteman, a fost organizat piii Şcolii Româneşti din Pafos a fost prede Şcoala Românească din Cipru prin cedat de intervenţia Georgetei Resteman, implicarea şi dăruirea domnişoarei profesor care a încurajat copiii-recitatori, dând citire Irina Isac (Pafos), Ziarul românesc din versurilor proprii dedicate evenimentului Cipru “RO-MANIA”, cu susţinerea Primăriei sărbătorit: “[...] De vei auzi, Doamne, vreoPafos, prin dl. Viceprimar Makis Roussis, dat’ / Un român uitând limba română / Fie Ambasadei României la Nicosia, şi Alianţei el de-a pururi blestemat / Şi odihnă n-aibă Românilor din Cipru. în ţărână! // Doamne, cât ai fost de-ndurător / Când ai vrut ca să mă nasc în vară / M-ai Manifestarea s-a desfăşurat într-un sfinţit în românesc izvor / De cuvânt şi dracadru sărbătoresc (fiind prezente circa 70 de goste de ţară.”

Glasurile micuţilor români au însufleţit versuri din lirica poeţilor Mihai Eminescu, George Coşbuc, Gheorghe Sion, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Tudor Arghezi, Horia Bădescu, după ce toţi cei prezenţi au intonat Imnul limbii române. O supriză minunată pentru participanţi a venit din partea unei fetiţe frumoase care purta în păr un bucheţel de flori roşii, galbene şi-albastre, Gabriela Baciu, cu poezia compusă de ea şi intitulată “Poezie pentru ţară”: “Mi-e drag să scriu şi eu, / În loc de portativ, / Aş vrea să pun un curcubeu. / Pe el să nu pun note / Ci doar sclipiri de stea / Să ştie întreaga lume / Ce mândră sunt de ţara mea.” În prezent, elevii români din Cipru participă la Concursul de creaţie pentru tinerii români dinafara graniţelor, „Mihai Eminescu”, ediţia I, desfăşurat în perioada 15 ianuarie – 15 iunie 2014, organizat de Departamentul Românilor de Pretutindeni. Prin această iniţiativă, DPRRP îşi propune să promoveze patrimoniul cultural eminescian, să stimuleze interesul pentru studiul în limba română şi să consolideze legăturile dintre tinerii români de pretutindeni.

Iată deci, că se poate reînvia spiritul românesc, chiar şi departe de casă! Prof. Irina Isac | seria 2001 Georgeta Resteman-poet ,redactor cultural al Ziarului în limba română “RO-MANIA” -Cipru

Grigore Vieru - simbol al iubirii de neam și limbă “Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atît de potrivnice nouă.”

Nu am avut norocul să-l întâlnesc pe Grigore Vieru, decât să-l văd de la distanță, cu ocazia unui spectacol râvnit de toți românii, prin 1988, spectacol susținut de cântăreți de muzică populară, precum și de sotii Aldea Teodorovici, manifestare sub semnul Limbii Române. Eram o norocoasă întrucât îmi procurasem volumul Rădăcina de foc, al lui Grigore Vieru. Citisem multe poezii semnate Grigore Vieru, însă îmi propusesem să cunosc în real acest brav român de peste Prut. Nu am avut șansa unui stagiu la Chișinău, la o școală unde începuse a se preda în limba română, deși aș fi avut ce să-i învăț pe copiii de dincolo de Prut! Acum, cînd mă uit în urmă, aş fi înclinată să spun că aşa trebuia să se întîmple, şi nu altfel. M-am apropiat de poezia lui Grigore Vieru citind poemul În limba ta, înainte de a-l fi cunoscut pe omul Grigore Vieru. Peste mai mulţi ani, aveam să trăiesc bucuria de a reciti poemul, în numărul 1-2 din 2008 al revistei Limba Română, din Chişinău. Era tipărită, cu titlul Autograf, fotocopia manuscrisului, intitulat acum În aceeaşi limbă, cu semnătura poetului. Era acesta un autograf purtînd, ca atâtea din gesturile lui, semnul marii deschideri a fiinţei lui Grigore Vieru spre celălalt-omul profund adăpostit în adâncimea gândului său tainic. Am citit discursurile lui Grigore Vieru înțesate de simțire nobilă, sinceritate și ceva care venea direct la sufletul celor care îi parcurgeau ideile într-o curgere lină, uneori cu izbucniri înlăcrimate de ecoul unui dor ascuns. Uimirea mea era legată de puterea si inspirația lui Grigore Vieru de a stabili, între real şi imaginar, o relaţie foarte strânsă, concretizată în triada Nichita Stănescu – Mihai Eminescu – Limba română –, ce asigură unitatea şi identitatea românilor de pe cele două maluri ale Prutului: „Fac parte din cea mai dramatică generaţie de români basarabeni. O generaţie care a absolvit şcoala medie fără să-l cunoască pe Eminescu, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Eminescu în anii ’50 era ferit de ochii noştri. Un prieten de-al meu şi coleg de suferinţă obţinuse în studenţie o ediţie veche cu opera politică a lui Eminescu, şi îi era frică să o citească la cămin, pentru că putea fi denunţat de

turnători. Se aşeza în ultima bancă, cea mai veche şi mai putredă, punea cartea în bancă şi citea prin crăpătura băncii – banca avea o mare crăpătură, intra mâna prin ea; astfel l-am citit noi pe Eminescu – prin crăpătura băncii. Eminescu a fost pentru mine şi pentru generaţia mea, primul manual de limba română, primul meu manual de istorie a românilor. Eu am trecut Prutul foarte târziu. Dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Prin Eminescu, noi, românii din Basarabia, am visat şi visăm, noi prin Eminescu am luptat şi luptăm, şi am obţinut mari izbânzi pentru scrisul latin şi limba română. Prin Eminescu unii dintre noi ne ispăşim păcatele. Eminescu pentru noi este starea care ne păstrează”. Am recunoscut în această rostire a lui Grigore Vieru ceea ce mi s-a părut că exprimă chipul său, ochii mai ales, adânci, strălucind a bucurie, întunecându-se din timp în timp... Şi am mai recunoscut în cuvântul atât de încărcat de sens al poetului, termenii săi de referinţă în asumarea bătăliei pentru apărarea identităţii şi unităţii românilor: Limba română şi Mihai Eminescu. Limba română ne-a dat fundamentul identităţii naţionale, care, implicit, este şi europeană. Eminescu ne-a dezvoltat conştiinţa acestei identităţi şi a integrat identitatea românească în orizontul culturii umanităţii. Poemul lui Grigore Vieru În limba ta rezonează peste timp cu concepţia lui Eminescu despre raportul dintre fiinţa umană şi limba în care se formează: „Limba românească [...] este organul prin care neamul moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”. Cu această înţelegere şi cu asumarea imperativelor din poemul lui Mateevici, Limba noastră: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste. // [...] // Înviaţi-vă, dar, graiul / Ruginit de multă vreme, / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme”, poetul Grigore Vieru a intrat în bătălia culturală şi social-politică pentru revenirea la scrierea cu alfabet latin, pentru respingerea tezei politice, în contradicţie cu adevărul istoric şi lingvistic, a existenţei unei limbi moldoveneşti distinctă de limba română, pentru afirmarea constituţională a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova. Recunoaşterea adevărului istoric privind unitatea limbii şi a poporului român echivalează în concepţia lui Grigore Vieru cu recuperarea libertăţii fiinţei: „Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atît de potrivnice nouă”. A rămas consecvent, pe aceeaşi poziţie Grigore Vieru, până în ultima clipă a vieții sale, îndurerat de multe, dar încrezător şi ferm în apărarea visului, în vremi recente, întraltfel grele. Nu a abandonat bătălia pentru apărarea identităţii româneşti, nici visul reunirii românilor. Stă mărturie creaţia lui poetică: „Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Limba Română, / Ca să vezi pe Eminescu – / Eminescu este chiar Limba Română. // Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Prutul / Ca să ajungi mai repede în Ţară – / Ţara este chiar Prutul” În toamna anului 2008 se tipăreşte la Iaşi, la Princeps Edit, volumul Taina care mă apără, ediţie realizată de poetul însuşi. Volumul se deschide printr-un cuvînt al poetului, intitulat Cartea vieţii mele, şi se încheie cu Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”, iar pe coperta a patra are în reproducere facsimilată poezia Legămînt, expresie a legăturii intime cu poezia eminesciană. Toate aceste elemente, care străjuiesc conţinutul volumului, concentrează într-un chip aparte esenţa poeziei lui Grigore Vieru, şi adîncimea raportului său cu limba română şi cu poezia românească, prin Eminescu. „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”, cu o necesară modificare, impusă de realităţile de astăzi: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi pe ambele maluri ale Prutului”. Nu am avut norocul unei strângeri de mână, sau al unui autograf pe volumul Rădăcina de foc, dar am avut șansa unui moment special, de a asculta pe viu glasul Poetului, de a-i vedea lacrima discretă furișându-i-se din ochiul blajin, rostind cu puritatea unui înger, numele lui Eminescu!

Prof. Aneta Boț

Însemnări de scriitor În Ţara Bugeacului

Graţie amabilităţii doamnei Areta Moşu, coordonatoare a Despărţământului ASTRA, M. Kogălniceanu din Iaşi, în vara anului 2011 am avut deosebita plăcere să particip la cea de a XVII -a ediţie a Deniilor Eminesciene, însoţind membrii despărţământului pe drumuri basarabene. Am revăzut cu emoţie locurile de altădată de dincolo de Prut, cu văi largi şi dealuri domoale, plantate cu vii şi livezi, cu lanuri pârguite de grâu, unduind sub soarele cald de vară, cu sate vechi şi oraşe noi, sălăşluite de o parte şi de alta a drumului îngust de asfalt ce ne purta în lume. Spre seară am adăstat în satele Tănătari şi Ursoaia, fiind întâmpinaţi cu amabilitate şi bucurie de autorităţile locale şi de cetăţenii acestor aşezări străvechi de pe valea Botnei, Ansamblul „Lozneanca” din Lozna Botoşanilor susţinând un frumos spectacol folcloric intitulat sugestiv „Se-ntâlneşte dor cu dor”, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a spectatorilor din cele două sate. Am fost găzduiţi la diferite familii din sat, prilej pentru noi de a cunoaşte proverbiala ospitalitate a basarabenilor, primindu-ne cu braţele deschise şi mesele încărcate cu bucate, zăbovind ceasuri întregi la voroavă şi cinstindu-ne cu vin negru de butuc. Dimineaţă, despărţindu-ne cu greu de gazdele noastre, dar cu făgăduinţa de a ne revedea negreşit, cât de curând, am străbătut cele două sate de-a lungul pârâului până la Drumul Tighinei, poposind după o bucată de cale, la mănăstirea de maici „Marta şi Maria”, situată în marginea unei păduri umbroase, cu tei bătrâni şi stejari falnici, rămânând profund impresionaţi de construcţia nouă a bisericii, înaltă, trainică şi frumoasă, cu arce largi, bolţi pictate şi pilaştri robuşti, placată cu marmură şi frontispiciul înfrumuseţat cu un mozaic de inspiraţie biblică. În partea dreaptă se profila o livadă bine chivernisită şi un parc întins cu alei şi havuzuri, cu troiţe din lemn şi bănci pentru odihna pelerinilor. De cealaltă parte a drumului, cu terenul împădurit, coborând în pantă până la firul subţire de apă ce îşi caută nehotărât la vale, drumul spre malul Nistrului, se află bisericuţa veche, arhondaricul şi chiliile măicuţelor, sectorul gospodăresc cu animale şi păsări de curte, şi exotice, stupina, şi alte amenajări pentru cerbi şi căprioare, păuni, fazani şi bibilici. O potecă îngustă, străjuită de copacii pădurii, te însoţeşte până într-o poiană însorită, cu iarba verde de otavă, cu o bisericuţă de lemn, bine proporţionată, cu turn înalt şi acoperiş de şindrilă, tocmită din iarbă de meşteri bucovineni, trimişi spre ascultare de Preacuviosul Arhimandrit Velnic Melchisedec, stareţul Sfintei Mănăstiri de la Putna, care a donat şi înzestrat această bijuterie de artă bisericească, de aici, din vechea moşie a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, prilej înălţător de cugetare, că Măria-sa nu a murit încă, împlininduşi vrerea prin oamenii aleşi ai domniei sale. Însufleţiţi de frumuseţea acestor locuri binecuvântate şi încântaţi de vrednicia oamenilor ce vieţuiesc aici, am făcut cale întoarsă şi ne-am oprit în Căuşeni, târgul de altădată al voievozilor Muşatini, al lui Roman Vodă, Alexandru cel Bun, cu uricul de la 1408, şi al urmaşilor, urmaşilor săi, Ilie, Ştefan, Bogdan şi Ştefan cel Mare, plecându-ne fruntea cu smerenie dinaintea bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, izvodită (construită) într-o groapă, la câţiva stânjeni sub nivelul de călcare, durată din zid şi acoperită cu olane, având deasupra Sfântului Altar o turlă mică, cu o cruce de fier în vârf. De la poarta de acces în curtea sălaşului de cult, împrejmuită cu un gard scund de piatră, după obiceiul locului, am coborât câteva trepte largi de piatră şi roase de vreme până dinaintea uşii de intrare, cu ancadrament din piatră cioplită încrustat cu scrieri şi simboluri creştine, săpate în piatră, apoi am coborât alte rânduri de trepte, până în mijlocul pronaosului, rămânând de-a dreptul stupefiaţi de mărimea interioară a bisericii, care nu se deosebeşte cu nimic de înfăţişarea vreunei alte construcţii de acest fel, din perioada medievală, cu un

perete despărţitor boltit între naos şi pronaos, sprijinit pe două coloane din piatră. Edificiul se afla de câţiva ani în restaurare, dar se puteau distinge pe pereţi şi bolţi urme de pictură veche, în frescă. Lumina în interior era puţină, cernută prin câteva ochiuri mici de fereastră. Absidele laterale lipsesc, păstrându-se doar absida Sfântului Altar, cu trei ferestre înguste prin care, la răsăritul soarelui, fascicolele de lumină pătrund şi se unesc pe mijlocul Sfintei Mese, unde este aşezată de obicei Sfânta Evanghelie. Doamna Maria, ghida locului şi gazda noastră pentru o vreme ne-a relatat faptul că biserica veche, durată prin osârdia şi cu cheltuiala voievodului Alexandru cel Bun a fost pângărită şi risipită în vreme de hoardele păgâne, iar la anul de la Hristos 1538, după ce Bugeacul a fost răpit de Imperiul otoman, sultanul Soliman Magnificul, reparând cetatea lui Ştefan cel Mare de la Tighina, a îngăduit creştinilor din târgul Căuşeni să-şi refacă biserica, dar cu condiţia ca aceasta să nu fie mai înaltă decât statura unui călăreţ cu lancea pe umăr, de aceea sfântul locaş se află zidită mai bine de jumătate sub pământ. Nu departe de acest loc, drag sufletului nostru, însetat de istorie, de adevăr şi dreptate, se află satul Zaim, leagănul copilăriei marelui poet patriot, iubitor de neam şi de ţară, Alesei Mateevici. Aici am reîntâlnit pe binecunoscutul poet Ioan Găină, în calitate de custode şi ghid al Muzeului Memorial „Alesei Mateevici”, care ne-a încântat cu spusele domniei sale despre viaţa şi opera poetului, despre anii de copilărie petrecuţi în casa părintească din Zaim. Contemplând parcul frumos din jurul muzeului am descoperit statuia poetului, în mărime naturală, turnată în bronz, cu toate simbolurile sale, opera renumitului sculptor român, Mihai Ecobici din Bucureşti. Următorul popas l-am făcut în oraşul Ştefan Vodă, ce poartă numele slăvitului nostru voievod, o aşezare mare, generoasă, cu străzi drepte, bine conturate, cu parcuri întinse şi edificii frumoase, cu o piaţă largă unde tronează, pe un soclu înalt statuia în bronz a voievodului Ştefan cel Mare, realizată de talentatul sculptor ieşean şi cadru universitar Dan Covătaru. Aleea scriitorilor din parcul central al oraşului a fost inaugurată de dezvelirea bustului în bronz al poetului Mihai Eminescu, opera sculptorului Mircea Ştefănescu, realizată prin contribuţia Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi. La festivitatea de dezvelire a bustului poetului fără de pereche a participat un număr mare de orăşeni, autorităţile locale, un sobor sporit de preoţi în frunte cu ÎPS, oameni de cultură şi artă, printre care şi marele poet Ion Hadârcă de la Chişinău. Seara, pe scena Casei de Cultură a oraşului, în prezenţa unui numeros public a urmat un reuşit spectacol, intitulat „Se-ntâlneşte dor cu dor”, susţinut de artiştii amatori ai Ansamblului „Lozneanca” şi formaţiile de dansuri şi muzică populară a elevilor din şcolile din raion. Momentul cultural şi de bună frăţietate s-a prelungit până târziu în noapte într-un cadru natural deosebit, în Tabăra şcolară situată în mijlocul pădurii din apropierea oraşului Ştefan Vodă. Periplul itinerarului nostru, până la Odesa, nu a fost lipsit de peripeţii, dar spre seară am poposit în marele oraş cosmopolit de la malul mării, admirând în lumina diafană a asfinţitului construcţiile grandioase, statuile emblematice, bulevardele şi străzile bogat iluminate, parcurile înţesate de lume, cu bărbaţi eleganţi şi femei frumoase, cu copii zglobii şi bătrâni prietenoşi şi sfătoşi. Edificiul Teatrului de Operă şi Balet din Odesa este de o factură cu totul aparte, realizare a arhitectului austriac care a realizat proiectele Teatrului Naţional din Iaşi şi clădirea Operei de Stat din Viena, îţi atrage de departe atenţia prin grandoarea stilului şi armonia formelor, prin culoare, ancadramente şi colonade. A doua zi, la Consulatul României de la Odesa a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Eminescu la Odesa”, cu lucrări semnate de artişti plastici din România şi a fost dezvelit un bust de bronz al poetului Mihai Eminescu, realizat de sculptorul

Marcel Mănăstireanu, prin contribuţia Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi. Au urmat un spectacol muzical artistic şi lansări editoriale de carte. După amiază, la Cimitirul Eroilor celui de al Doilea Război Mondial, din marginea oraşului, a avut loc o slujbă religioasă de pomenire dezvelirea unei plăci comemorative. Ziua de 1 iunie 2011 a fost consacrată vizitării Cetăţii Albe de la Limanul Nistrului, veche construcţie genoveză, devenită port însemnat la Marea Neagră, aflată la început sub stăpânirea voievozilor Basarabi, a „marelui voievod şi domn”, Mircea cel Bătrân, apoi a celor Muşatini, în frunte cu Roman I, care se intitulează: Marele singur stăpânitor al Ţării Moldovei, din munte până la mare, urmat de Alexandru cel Bun şi de toţi ceilalţi domni, până la Ştefan cel Mare. În îndelungata sa domnie, Alexandru cel Bun drege, întăreşte şi înzestrează cetăţile Moldovei, printre care şi cetăţile de la Dunăre şi de la marea cea mare, intensifică comerţul prin porturile Chilia şi Cetatea Albă, contribuind la organizarea şi dezvoltarea ţării. Sub domnia lui Alexandru cel Bun, la văleatul 1402, moaştele Sf. Ioan ce Nou, martirizat de păgâni la Cetatea Albă, au fost duse cu mare alai la Suceava. În 1440, din porunca voievodului Ştefan II, pârcălabul Teodorca a împrejmuit citadela cu ziduri de apărare, Cetatea Albă devenind reşedinţă domnească, iar în 1454, la un an de la căderea Constantinopolului, cetatea a fost înarmată cu tunuri din porunca lui Alexandru II. În timpul domniei lui Ştefan ce Mare, Cetatea Albă ajunge la mare înflorire, fiind cârmuită de pârcălabi destoinici, aleşi dintre boierii de frunte ai Moldovei. După atacul turcesc din 1475, domnul a poruncit întărirea zidurilor şi urzirea de noi edificii, menite să facă faţă folosirii de către vrăjmaşi, în asediul cetăţilor, a armelor de foc, a aşa ziselor puşci şi bombarde de mare calibru. În 1476 a fost terminată poarta principală, iar trei ani mai târziu a fost durat un nou zid de apărare, fortificaţia fiind păzită de o garnizoană militară puternică din ostaşi vrednici şi bine aleşi. Istoria moldovenească a Cetăţii Albe ia sfârşit la 5 august 1484, când sultanul Baiazid al II-lea, însoţit de o oaste de 300 000 de turci şi 70 000 de tătari, cucereşte preanobilele cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, „Poarta creştinătăţii”, lipsind Moldova de ieşire la mare şi vitregind comerţul european, aducător de mari venituri la visteria ţării. De atunci cetăţile au rămas, vreme de aproape trei secole, în stăpânirea sultanului, Marea Neagră devenind un adevărat „lac turcesc”. În 1770 şi 1789, Cetatea Albă a fost ocupată de armatele ruseşti, iar din 1807 oraşul intră din nou sub stăpânire rusească. Ceasuri întregi am iscodit cu uimire masivitatea şi extinderea complexului defensiv de la Cetatea Albă, forma şi multitudinea turnurilor de apărare, scrutând de pe înălţimea zidurilor întinderea nesfârşită de ape de la Gurile Nistrului şi mai departe, de la Marea Neagră. Cu regretul că timpul avut la dispoziţie pentru vizitarea cetăţii a fost prea scurt, neam îmbarcat în autocar şi am continuat călătoria noastră într-o lume mirifică, cea a stepei Bugeacului, cu câmpurile sale nemărginite, brăzdate de liziere lungi şi drepte de copaci, trasate din perioada anilor *30, şi care delimitau lanurile întinse de grâu auriu, galbene de floarea-soarelui, roşii aprinse de mac, ori albastre de in, străjuite pe alocuri de verdele ierburilor numai bune de coasă, ori de luciul azuriu al bălţilor de pe vale. Drumul nostru de la Cetatea Albă la Ismail (Smil), l-am parcurs în mare parte pe Valul împăratului Traian, un val de pământ, însoţit de un şanţ de apărare dinspre nord, construit cu aproape două mii de ani în urmă de la Tatarbunar, prin coada vestitelor lacuri de la Sasâc, Chitai, Catlabuga, Ialpug şi Cahul, lungi de aproape 40 km şi orientate de la nord la sud, la anumite distanţe, paralele unele de altele, ajungând până aproape de malul Dunării ori ţărmul mării, înfrăţindu-se cu aceste ape doar prin aşa numitele portiţe sau canale. Valul de pământ de la Tatarbunar, Bolgrad, Vulcăneşti şi care îşi urmează cursul peste Prut, până în Munţii Carpaţi avea rolul de a apăra fruntarele de nord ale Imperiului

Roman de invazia hoardelor barbare, fapt pentru care bădica Traian a poruncit întărirea vadului de trecere a Dunării de la Obluciţa prin ridicarea la Cartal, pe malul de răsărit al iezerului Cahul, a unei cetăţi trainice de piatră ale cărei urme mai dăinuie şi astăzi în apropierea satului botezat cu mai multe nume, după stăpânirile sub care s-a aflat de-a lungul vremurilor: Vultur dintru început, locuit de valahi, Cartal din 1538, după numele turcesc al acestei păsări emblematice reprezentată pe stindardele legiunilor romane, Orlovca, după numele rusesc, ori Orlivka, după grafia ucraineană. Drumurile romane pietruit din zonă, cel care vine de la malul Dunării printre lacurile Cartal şi Covurlui şi se uneşte aproape de Satul Nou (Novoselscoe) cu cel din satul Cartal, ipoteza formulată de istorici, după cum mărturiseşte scriitorul şi publicistul Vadim Bacinschi de la Odesa, cunoscător al acestor locuri, precum că în dreptul vadului Obluciţa împăratul Traian ar fi construit un pod de piatră ca cel de la Drobete Turnu Severin, sunt tot atâtea dovezi ale vechimii şi însemnătăţii şi acestor aşezări de la Dunăre. Aici l-a înfruntat Ştefan cel Mare pe sultanul Mahomed al II-lea, El-Fatâh, Cuceritorul, în vara anului 1476, înaintea Bătăliei de la Valea Albă şi tot aici, la Roşcani şi-a aflat sfârşitul, o sută de ani mai târziu, în vara lui 1574, Ion Vodă cel Viteaz, în lupta sa cu oastea sultanului Selim II. Nu departe de aceste locuri, lângă localitatea Edec-Burnu (Utconosovca) în dialectul turcotătar însemnând „cioc de raţă”, aşezare situată pe malul lacului Catlabuga, sat populat compact de conaţionalii noştri, după cum afirmă patriotul român Vadim Bacinschi, a avut loc bătălia lui Ştefan cel Mare cu turcii de la 16 brumar (noiembrie) văleatul 1485, când oastea Măriei sale i-a topit pe păgâni, dar din binecuvântate pricini voievodul nu a izbutit să redobândească şi cetatea Chilia. La câţiva km mai jos de Edec-Burnu, pe malul stâng al Braţului Chilia se află vechea aşezarea dunăreană Ismail (Smil), cu parcuri şi case frumoase, cu biserici mari şi turle înalte scânteind în soarele de amiază, cu port la Dunăre şi convoaie de barje brăzdând apele bătrânului fluviu. Aici, la universitate ne-au întâmpinat cadrele didactice şi studenţii, autorităţile locale ale oraşului, oameni de cultură şi artă, primari din satele din apropiere, reprezentanţi ai societăţilor culturale româneşti din regiune. Au avut loc expuneri, dezbateri, lansări de carte, toate desfăşurându-se într-o atmosferă caldă, prietenească, gazdele întrecându-se pe sine în binecunoscuta ospitalitate moldovenească, oferindune tot felul de bunătăţi şi cinstindu-ne cu vinuri din podgoriile Bugeacului.

liviu acasandrei - Deformation of human body

liviu acasandrei - Consumerismul față-n față cu modernitatea

Cu acest prilej l-am cunoscut pe Tudor Iordăchescu, autorul unei interesante monografii a satului Hagi Curda (Camâşovca), „sat românesc din Basarabia istorică”, de pe malul lacului Chitai, ţăran neaoş, ba mai mult – un ţăran intelectual, absolvent al unui institut agricol de studii economice, care a rămas întotdeauna legat de ţarina baştine, după cum îl caracterizează jurnalistul Vadim Bacinschi în postfaţa cărţii Minte ageră, spirit intuitiv şi analitic, ţăranul hagicurdean Tudor al lui Prohor Iordăchescu a aşternut pe hârtie, cu scrisul său îndesat, o istorie a satului în care s-a născut şi a trăit o viaţă. „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit”, au răsunat ca un strigăt de lebădă cuvintele de început ale autorului monografiei, Tudor Iordăchescu, adresate tuturor românilor, care consideră că prin câteva întâlniri sporadice, de câteva ceasuri, unde se schimbă amabilităţi şi se serveşte un pahar de vin, se face ceva concret pentru comunitatea românească din Sudul Basarabiei. Ne-am îmbrăţişat cu frăţească dragoste şi cu inima frântă de durere pentru vechile lor pătimiri, ne-am făgăduit să ne revedem mai des, purtând tăinuită în suflet suferinţa unei neîmpliniri. De la Ismail, drumul ne-a purtat în sus, cale de aproape 40 km de-a lungul lacului Ialpug, până la Bolgrad, privind în urmă, peste întinsul apei, la Munţii Măcin din Dobrogea, care se profilau în zare, dincolo de Dunăre. Am trecut vama dintre Ucraina şi Republica Moldova în deal la Vulcăneşti, nu departe de Valul lui Traian, străbătând fără oprire calea până la Cahul (Şcheia), unde eram aşteptaţi la întâlnirea cu membrii Despărţământului ASTRA „Iulia Hajdeu” şi ai cercului ASTRA din cadrul Universităţii de Stat „B.P.Hajdeu” din Cahul. A urmat un spectacol, sub genericul „Se-ntâlneşte dor cu dor”, susţinut de formaţiile artistice de pe cele două maluri ale Prutului, din partea gazdelor apreciind prestaţia elevilor Colegiului Pedagogic din Cahul, director Gheorghe Tătaru, de loc din Cartal (sic). După o cină bogată şi îndelungată, oferită cu generozitate de gazde, astrenii au făcut fotografii în miez de noapte la statuia lui Ion Vodă cel Viteaz, patronul spiritual al oraşului Cahul. În zorii zilei am ajuns în dulcele târg al Eşilor, cu regretul că periplul nostru s-a încheiat atât de repede, nădăjduind din tot sufletul că „Deniile Eminesciene” se vor reedita cât de curând.

ion muscalu | scriitor

ilinca gĂŽnju - autoportret la 20 de ani

în memoriam EMILIA CIOBANU

100

Se spune că poţi afla dacă ţi-ai împlinit misiunea in viaţă. Dacă esti viu, inseamnă că nu ţi-ai implinit-o incă. Emilia-Sanda Ciobanu, căreia toată lumea ii spunea Coca, şi-a împlinit-o cu siguranţă. A crescut multe generaţii de flautişti minunaţi, care au învăţat de la ea o tehnică solidă şi felul în care să pună suflet în ceea ce fac. Dovada, ceea ce spun toţi, că a fost nu doar profesor pentru ei, ci şi prietenă şi a doua mamă. O fată plină de viaţă, optimistă şi veselă, prietenoasă, care îi lua sub aripa ei pe copii şi îi ducea extrem de departe. Emilia-Sanda Ciobanu a răpus, iniţial, cancerul. Dar o tromboză tratată drept reumatism la Iaşi (!...) a complicat lucrurile atât de mult, incât nici medicii italieni, care o salvaseră iniţial, nu au mai reuşit să facă nimic. In Italia, o fostă elevă la flaut, Manuela, a ajutat-o

enorm, dar ultimele luni au fost din ce în ce mai grele. Ajunsă inapoi pe patul de spital la Iaşi, tot elevele ei i-au înseninat ultimele clipe. “Gaiţele”, cum le numea pe cele două fetiţe ajunse acum în clasa a VI-a, Georgiana şi Andra, veneau cu flautul la ea, in rezerva de spital, şi făceau împreună adevărate ore de clasă. Emilia a lucrat până în ultimul moment, şi în acele clipe era aceeaşi dintotdeauna, pasionată, generoasă şi profesionistă. Şi asta mi-a amintit de micul interviu pe care cu greu mi l-a dat, la una din ediţiile Concursului Elenescu de la Piatra-Neamţ, în care mi-a povestit cum a sunat-o Andra şi i-a cântat la telefon, din dulap, pentru că numai acolo o lăsa in pace fratele ei mai mic ,şi putea să studieze. Emilia-Sanda Ciobanu ne-a părăsit pe data de 9 martie 2014 şi a luat cu ea toate povestile frumoase, vesele, triste sau tragice, dar a lăsat in urmă o istorie, a unei femei deosebite, o luptătoare cu un suflet nobil şi curat. Dumnezeu să o odihnească în pace!

DANIELA VLAD | realizator RADIO IAșI

Dragă Ilinca, Vreau să-ţi spun, doar ţie, câteva nenorocite de cuvinte: vreau să-ţi spun că de trei zile m-am supărat pe Dumnezeu: ştiu că nu-i frumos să spun aşa ceva, dar absurdul nu are repere logice, şi ce poate fi mai absurd decât faptul de a te vedea pe tine renunţând la mişcare şi lumină: ce poate oare fi mai absurd decât ca în loc de Isaia dănţuieşte, suntem obligaţi să îngânăm un neverosimil Doamne Miluieşte... Şi ce poate fi mai greu de acceptat ca în loc să ne bucurăm de tortul miresei, ni se dă, lângă o batistă şi o lumânare, o amărâtă de colivă înghesuită într-un pahar de plastic... Ilinca, noi o să plecăm de aici, din preajma ta, luând moartea ta cu noi, în sufletul, în picioarele şi privirile noastre, pe câtă vreme tu – eliberată şi de grija vieţii şi de spaima morţii – începi călătoria aceea prin ceruri care te va duce direct în Rai... pentru că de Iad ai avut parte pe lumea asta. Când te vei întâlni cu Dumnezeu, te rog să-I spui să mă ierte că m-am supărat pe Dumnezeu.

Constantin Popa | Actor Teatrul Național Vasile Alecsandri IAȘI

Odă Maestrului omagiu pios prof. vasile spatarelu Maestre, acolo unde aţi ajuns Toţi îngerii alături v-au dorit. Cu blânde aripi v-au deschis Lumină şi drum înflorit. ”Floare-albastră”, flori albastre Vom purta mereu cu noi. ”Luna roşie”- n fereastră, Îi iubeşte pe-amândoi. Pe el, copilul Alexandru, Pe ea, Ileana din poveste. El a crescut un flăcăiandru Iar ea cu dragoste-l priveşte. Chiar şi ”Dumbrava minunată” A copilăriei noastre, Basmul cel de altă dată, Îl avem acum ca zestre. ”A-nflorit o păpădie” Lângă apa curgătoare Şi va creşte într-o mie De lumini strălucitoare. Vom cânta şi azi, şi mâine, ”Flori de măr”, ”Ler, flori de măr”, Înşirate-n portative Îngerii le cântă-n cor. Sunteţi acolo sus, în cer Iar noi aici vă ducem dorul. Cântăm, ne amintim de-acel reper: De dumneavoastră, Artistul şi Compozitorul. ”Şi dacă…” nu am spus prea mult Şi multe altele-ar mai fi Cuvintele nu îmi ajung Să mulţumesc că sunt aici. Să-nchin o odă sau un imn Să nu le iau din orice carte. ”Ave Maria” voi cânta Pentru Maestrul de …departe.

Prof. Nicoleta-Camelia Amariţei

101

102

TITEL POPOVICI OMUL-PIAN Sunt multe lucruri pe care le datorez compozitorului Titel Popovici... Totul a început acum 2 ani când m-am hotărât să-i scriu un mesaj pe un site de socializare, mesaj în care îl rugam să-mi asculte câteva piese înregistrate. A doua zi am primit, cu surprindere, răspuns si inca și invitația de a veni la Școala Populară de Artă, pentru a ma asculta. Contrar asteptărilor mele, în ziua când l-am cunoscut, am vazut un om modest dar de la care aveam foarte multe de învățat, nu-mi venea să cred cum treceau orele și nu mă mai săturam să-i ascult muzica… eram surprinsă de diversitatea genurilor dar și de maniera de compoziție cu totul personală și inconfundabilă.

M-am întors acasă fericită că am avut onoarea să-l cunosc, dar și cu dorința de a învăța cât mai multe de la maestru. În ziua următoare am primit un apel telefonic de la dânsul prin care îmi spunea că am doar trei zile la dispoziție în care să învăț trei romanțe pentru preselecția festivalului Crizantema de Aur, din care, două vor fi compozițiile sale, că dorește să mă acompaniez singură la pian, și să ajung cât de repede pot la Școala Populară de Arte pentru a primi partiturile. Am fost plăcut surprinsă de încrederea pe care mi-o acorda în atât de scurt timp, și în același timp, onorată că pot fi acolo la sugestia acestui mare compozitor. Această preselecție am trecut-o cu brio, după o lună a avut loc concursul propriu-zis, iar timp de 4 zile comunicam foarte des prin telefon pentru a-i da toate informațiile legate de prezența mea acolo, uneori chiar și din culise, iar bucuria sa a fost mare atunci când a aflat de premiul II pe care l-am obținut. Ajunsă în Iași, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să ajung la dânsul, știam că

era abia operat și că prezența mea nu ar fi fost oportună dar foarte mult vroiam să vadă surpriza pe care am ținut-o ascunsă până în momentul revederii: Premiul special al Crizantemei de Aur, oferit domniei sale pentru întreaga activitate de-a lungul edițiilor acestui concurs. Acasă la familia Popovici ,am fost primită cu multă căldură, soția domnului Popovici, doamna Mimi, îmi pregătise plăcinte calde, iar dânsul era așezat la pian, cântând una din romanțele sale, cu care m-am prezentat eu la concurs. Aceasta este imaginea care îmi va rămâne mereu în minte, a omului care se uita pe sine din dorința și bucuria de a face fericit pe cei de lângă el, pentru ca îmi imaginez câtă durere și suferință avea după operația pe creier, dar totuși era la pian... Și îmi cânta! Plecarea sa dintre noi mi-a lasat o imensă durere în suflet, îmi dau seama că au fost atâtea clipe minunate într-un timp așa de scurt încât și acum îmi amuțește gândul printre lacrimi. Mă rog ca Domnul să-l aibă în paza Sa acolo sus,unde acum compune pentru îngeri...

Prof.Ina Cristea | seria 2007

103

Claritatea-privire retrospectivă

104

În urmă cu aproape 10 ani, la inițiativa mea, câțiva elevi de la secția Arte plastice, s-au constituit într-un grup redacțional, și, din nevoia de a se exprima pe ei-înșiși în latura lor cea mai intimă, inițiază revista Claritatea, care se anunța a fi un mic semn pulsatil în stare să sparga cenușiul și monotonia vieții Colegiului de Artă Octav Băncilă. Am plecat de la premiza că avem reale talente care trebuie valorificate și dincolo de sala de studiu, ori de atelierul cu șevaletele în față... Era o necesitate înființarea unei publicații în care să încapă revărsarea de sensibilitate și inocență a unor tineri dornici de libertatea exprimării, departe de rigorile programelor de studiu. Încă de la început am propus ca această revistă să stea sub semnul creației, tot ce va apărea aici, să fie rodul fanteziei creatoare a tuturor celor care simt nevoia să se exprime pe sine. Pentru aceea, ca profesor coordonator, niciodată nu am impus teme sau subiecte, convinsă fiind că doar așa oferim libertate absolută semnatarilor. Doar o singură regulă am impus, dincolo de calitatea materialelor și originalitatea abordărilor și exprimărilor, și anume, regula decenței, a bunului simț, precum și respectul pentru limba română! Iată obiectivele revistei, încă de atunci stabilite, precum și justificarea numelui publicației, enunțate chiar în articolul de fond al acelui prim număr!

În ciuda ambiguităților și a dificultăților de creație și exprimare în societatea modernă, există spații în care se dezvoltă viitori artiști. Colegiul de Artă Octav Băncilă este un astfel de spațiu. În acest cadru a apărut revista Claritatea. Ea nu este o replică la existenta revistă a școlii(era pe atunci Artes, care nu peste mult timp avea să fie îngropată din pricina orgoliilor nemăsurate ale unora certați cu decența și bunul simț n.r.), și nici măcar o alternativă, întrucât Claritatea își propune o altă viziune, o altă direcție, și anume întâlnirea tuturor artelor, mai cu seamă, întâlnirea dintre literatură și artele plastice. Revista are această denumire pentru că este un început, un început al devenirii, al drumului spre sinteză și creație, așa cum opera Claritatea, una dintre primele lucrări ale marelui pictor Octav Băncilă, marchează începutul vieții sale artistice. Mai mult decât atât, revista Claritatea, e un loc de întâlnire între maestru și discipolii săi, precum și locul în care se întâlnesc foști elevi ai liceului, cu cei actuali. Revista propune, în final, o călătorie printre coordonatele artei, arta capabilă de a se sustrage temporalității, o amplă experiență în planul cunoașterii, pentru că, în definitiv, sensul artei este cunoașterea. Privind din perspectiva prezentului, mă gândesc că acei adolescenți de 17-18 ani, gândeau matur și cu seriozitate, cu responsabili-

tate asumată, la acest act de cultură, care se voia chiar de atunci, o chestiune de durată, dacă nu chiar permanentă. Astăzi, sufletul acestui proiect, Anca Sandu, trăiește la Londra, unde și-a continuat studiile în domeniul aplicat al artei, din câte știu, este autoare de cărți pentru copii (în limbile engleză și franceză), pe care le și ilustrează. Am sperat să găsesc în librăriile din România vreun volum, dar nu am găsit. Am vorbit nu de puține ori cu ea și văzând evoluția revistei și-a exprimat bucuria că acest proiect a continuat si s-a dezvoltat frumos. Sper într-o viitoare colaborare cu ea, promisiunea de a trimite articole va fi cu siguranță respectată, întrucât o cunosc foarte bine. Au trecut ani de atunci, s-au perindat serii de elevi la fel de interesați, de implicați în efortul de a duce mai departe ceea ce au început colegii lor în 2004-2005. Spiritul artistic al celor care au lucrat efectiv la redacția revistei, s-a conjugat cu decența, eleganța și respectul față de limba română, pentru că au înțeles un mare adevăr, și anume că o revistă serioasă trebuie să devină și un model editorial, doar astfel se poate delimita de vulgaritatea publicațiilor de tot felul, în care limba română este batjocorită fără nicio jenă. Astfel, de la an la an, revista noastră s-a îmbogățit cu noi rubrici, cu secțiuni ample, reprezentative pentru școala noastră. Colaborările cu instituții de artă și cultură, precum Teatrul Național Vasile Alecsandri, ori Opera Naționala Iași, sau Filarmonica de Stat G.Enescu, sau Universitatea de Arte din Iasi, au nuanțat caracterul select al publicației. Din ce în ce mai mult, revista a pătruns în mediul școlar-artistic național, primind aprecieri superlative din partea unor reprezentanți ai învățământului artistic din Iași, Cluj, Târgu Mureș, Galați, București, Bacău, Constanța etc. Foarte important de menționat e faptul că revista noastră a ajuns în America, la New York, prin intermediul unei foste eleve, care și-a definitivat studiile acolo, unde de altfel și trăiește, și care a devenit o colaboratoare constantă a revistei, la Milano-Italia, unde a studiat Arta și lucrează una dintre eleve, Pătrăucean Corina, care alături de Anca Sandu, a inițiat proiectul Claritatea, la Londra,

105

106

de unde am primit aprecieri pertinente, la Paris și Lyon-Franța, Casablanca–Maroc, Pafos-Cipru, precum și în Canada. Prezetarea grafică a impresionat foarte mult, iar calitatea materialului scris, problematica abordată, și nu în ultimul rând, eleganța și rafinamentul publicației în ansamblu, au atras aprecieri care ne-au bucurat foarte mult. Țin să amintesc uimirea unui profesor din Lyon, (după ce îi trimisesem rezumatul în franceză al multor articole precum și obiectivele revistei), care mă întreba cum se face că avem copii atât de talentați, propunându-mi un sejour împreună cu vreo 10 copii, pentru a-i cunoaște, în orașul său, oferindu-ne găzduire gratis în casa lui. Am ezitat să-i dau un răspuns clar... poate că domnul Marcel Rozet nu știe că o plecare cu avionul în Franța nu poate fi decât un vis frumos pentru mulți dintre copiii noștri... Premiile I și titlul de laureat cucerite de trei ori consecutiv la Concursul Național de Reviste Școlare, atestă recunoașterea oficială a valorii, calității articolelor și a celorlalte materiale scrise, creații literare, precum și a prezentării vizuale a acestei publicații. Revista s-a vrut și se vrea reprezentativă pentru Colegiul nostru, fiind deschisă tuturor

elevilor, dar și profesorilor actuali sau foști, care doresc să împărtășească gânduri, idei, ori să publice lucrări de artă. Așa se face că în paginile revistei au semnat articole prof. Gh.Maftei, prof. Teodora Uncheșel-foști directori ai liceului, și alți dascăli care șiau lasat o parte din suflet aici, în acest loc înnobilator. Am socotit că elevii noștri trebuie să cunoască înaintașii învățământului artistic ieșean, care și-au încheiat activitatea la catedră, lăsând moștenire de suflet, generații întregi de oameni pe care i-au format, și care azi ne sunt colegi de cancelarie, ori artiști recunoscuți în țară, sau în lume. De asemenea, am inițiat o secțiune Remember, în care am evocat foști profesori sau chiar elevi care, din nefericire, au trecut în lumea umbrelor, socotind că e de datoria noastră să îi facem cunoscuți elevilor de astăzi, să cunoască dâra de lumină pe care au lăsat-o aceștia în spațiul în care ei, cei de azi, pătrund secretele artei. Revista noastră se vrea deci, nu doar un mijloc de promovare a celor prezenți în școală la acest moment, ci și un liant între generații . Fiecare număr al revistei a fost lansat în cadru festiv, unele numere, chiar în cadrul unor proiecte ample, așa cum a fost numărul 8, în noiembrie 2011, lansat în cadrul proiectului Interferența artelor-mijloc de comunicare, socializare și creație, proiect în parteneriat cu Universitatea Tehnica Gh Asachi, Asociația Tineret pentru Iași, și Direcția de Asistență Socială din cadrul Primăriei municipiului Iași, finanțat si susținut de Agenția Naționala pentru Sport și Tineret. Atunci am desfășurat o serie întreagă de activități, între care și prezentarea unui spectacol amplu unde au evoluat elevi de la toate secțiile, muzică, teatru, coregrafie, precum și un vernisaj cu lucrări ale elevilor de la secția Arte plastice. Revista lansată în cadrul acelui proiect a fost tipărită în 350 de exemplare, și difuzată apoi în toate liceele de artă din țară, de unde am primit scrisori de mulțumire și aprecieri superlative. Am încercat, și cu siguranță, am și reușit, să fim coerenți și consecvenți cu principiile și obiectivele pe care ni le-am propus și asumat, am lucrat în echipă, cu responsabilitate maximă, și nu a fost simplu deloc, mai ales când uneori, am fost nevoiți să

facem față atacurilor, venite dinspre cei deprinși doar să critice, iar nu să facă ceva bun, dar am găsit puterea de a merge mai departe, convinși de noblețea gestului nostru, depășind cu demnitate micile obstacole. Aș vrea să menționez numele celor care s-au implicat în mod deosebit în acest proiect, tocmai pentru a le mulțumi din suflet! Anca Sandu, Corina Pătrăucean, Ioana Moraru, Alexandra Iosub, Andrei Modoranu, Alexandra Mărgineanu, Maria Sandu, Ecaterina Ciornîi, Elena Toma, Sarah Daria Muscalu, Flavia Rusu, Andrei Dumitriu, Mihaela Laura Dumitriu, Oana Maria Ciobotaru, Dragoș Păvăloi, Ioana Dobândă, Bianca Dohot, sunt elevii de ieri dar și cei de azi care s-au implicat la zidirea întru frumos a Clarității. Tuturor le mulțumesc! De asemenea, aș vrea să mulțumesc colegilor-profesori, colaboratori constanți, și susținători ai acestui proiect,în special d-nelor director Dana Barnea și Nicoleta Amariței, pentru colaborare, dar și pentru susținere financiară. De asemenea, mulțumesc profesorilorcolegi, Carmen Humă, Monica Nigel, Teodor Hașegan, Ramona Brucăr, Georgiana Cozma, Mihaela Crupenschi, Crenguța Panțiru, Radu Carnariu, Simona Amitroaie, Carmen Zaharia Danicov, Petronela Dârțu, Luminița Duțică, Rodica Fălișteanu, Dumitru Cristescu, pentru colaborarea și promptitudinea cu care au răspuns solicitărilor noastre de-a lungul timpului. Țin să mulțumesc, de asemenea,domnului Ion Muscaluscriitor, remarcabil autor de romane istorice, pentru colaborarea domniei sale cu articole interesante și pertinente, precum și pentru sprijinul financiar oferit în editarea numerelor de început . Vă mulțumesc tuturor pentru sprijin și vă asigur de respectul meu personal, și al tuturor elevilor care au facut parte din redacția revistei, pe parcursul celor 10 ani !

Noi, redacția actuală a revistei, ținem să le mulțumim tuturor celor care au făcut parte din redacția revistei de-a lungul celor 10 ani, dovedind consecvență și seriozitate în munca depusă la perpetuarea acestui proiect nobil, așa încât să putem lucra la nivelul exigențelor la care ei-înșiși au lucrat. Știm că în fiecare pagină, în fiecare rând sau imagine, se află frânturi de sensibilitate, de trăiri sincere-bucăți de suflet-cum ne place să spunem, și de aceea vă mulțumim! Împreună am reușit, reușim și vom reuși să oferim în dar tuturor celor care iubesc arta adevărată, un popas de frumusețe, în această lume dominată de violență, vulgaritate și diletantism. Nu avem vanitatea să ne imaginăm că revista Claritatea e un manifest cultural planetar, dar suntem siguri că reprezintă opțiunea rafinată și manifestă, elegantă și decentă, a unei generații care trăiește ancorată în prezent, selectând valorile pozitive, atentă la valorile autentice și perene ale unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, și totodată cu privirea ațintită spre zările luminoase ale artei adevărate, capabile să învingă timpul.

Prof. Aneta Boț | coordonator al revistei Claritatea

107

colectiv de redacție : colaboratori :

Profesori colaboratori :

coordonator :

Păvăloi Dragoș clasa a XII-a D - redactor șef Georgiana Beligan clasa a XI-a D - redactor Dobândă Ioana clasa a XII-a D - redactor Dumitriu Mihaela Laura | Iași Ion Muscalu -scriitor | Iași Dionisie Cîrstea | Paris Liviu Acasandrei | Cluj Ecaterina Ciornîi | București Ines Elen Ignat | Iași Cătălina Gendron | New York Sarah Daria Muscalu | Iași Dana Louise Barnea Nicoleta Amariței Carmen Humă Monica Nigel Marta Keller Ramona Brucăr Mihaela Crupenschi Rodica Fălișteanu Prof. Aneta Boț

Ilustrație coperă spate - Prof. dr. Radu Carnariu “Weaktory”

CLARITATEA revista literar artistică

colegiul național de artă “octav băncilă“ iași 2013 - 2014