caiete 2009

CAIETE INTERNAลขIONALE DE POEZIE INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY nr. 10/2009 Poems in Translation: East and West Essays on Poets and Poetry

LITERART - XXI

Editorial Board: Ştefan Stoenescu, Adam J. Sorkin (USA), Nicholas Catanoy (Germany), George Astaloş (France), Claudio Mutti (Italy), Mihai Ursachi, (România), Mirela Roznoveanu (USA), Letiţia Ilea (România) Editor: Gabriel Stănescu Production editor: MihDL *ULJRUH CAIETE INTERNAŞIONALE DE POEZIE INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY Revistă anuală sponsorizată de Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LiterArt XXI Difuzată în Statele Unite, Canada, Franţa, Brazilia, Germania, Italia, Elveţia, Anglia, Republica Moldova, Slovenia, Danemarca, Sudia, Austria, Spania, Belgia, Olanda, România ISSN: 1528-1957 P.O.Box 930698 Norcross, GA, 30093 USA Tel.& Fax.: (678)376-1117 e-mail: gabi_stanescu_origini@yahoo.com Adresa WEB: www.origini.ro Ilustraţia copertei, grafică şi prezentarea artistică de Mihai Grigore Printed in România

CUPRINS Gabriel Stănescu POEZIA DIN SPAŢIUL CONCENTRAŢIONAR Andrei Eugen Mureşan DETENŢIE ŞI MEMORIE Gabriel Ţepelea JE SUIS LE MATRICULE 890 NOX QUI A TUE LE PERE NOËL? ALLEZ MATON PRIERE PORTRAIT DANS UNE TINETTE Vasile Voiculescu PATTE NOIRE ARME INSOUPÇONNABLE LA CROIX POUR REMEDE CEUX QUI TE CHERCHENT SONNET 2 SONNET 87 LE MENDIANT TON NOM Nichifor Crainic J’ETAIS FAIT POUR NE RIEN AVOIR LORSQUE LES BOURGEONS SONT EN FLEURS PRIERE POUR LA PAIX Radu Gyr HIER SOIR JESUS EST ENTRE DANS MA CELLULE MALEDICTION AUTOMNE NOTES SUR UNE VITRE Zahu Pană PREFACE AVEC L’AIGUILLE SUR LE SAVON ECRITEAU SUR LE MUR LA FLEUR AUTRE INSCRIPTION Ion Murgeanu POEŢI CREŞTINI ŞI MARTIRI: VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, CONSTANT TONEGARU ANTOLOGIA ÎNVIERII VASILE VOICULESCU - PE CRUCE RADU GYR - ISUS ÎN CELULĂ NICHIFOR CRAINIC - CÂNTECUL POTIRULUI CONSTANT TONEGARU - STRADIVARIUS TRAIAN CHELARIU – UN DESTIN „FRACTURAT” ANTOLOGIE TRAIAN CHELARIU O, DOINA NOASTRĂ AŞA ÎNCEPE ANIVERSARE VALERIU GAFENCU: „SFÂNTUL INCHISORILOR” TRĂIESC FLĂMÂND FRATE DRAGĂ IMNUL ÎNVIERII COLIND DE CRĂCIUN Lucian Gruia “SÂNGELE TEMNIŢEI”

7 10 18 19 20 20 22 24 25 25 25 26 26 27 28 28 29 30 31 33 34 35 36 37 37 38 38 39

40 44 45 46 48 49 54 55 56 57 57 58 59 61

4 Andrei Eugen Mureşan CONSTANTIN NOICA CE CURIOASE...

Claudia Voiculescu MARGINALII LA PĂTIMIRILE UNUI POET Andrei Ciurunga AŞTEPTARE WAITING ATAC ATTACK DANIIL SIHASTRUL DANIEL THE RECLUSE DE CE UITĂM WHY DO WE FORGET FAUR IRONSMITH GLIGORE FĂRĂŢARĂ GREGORY LACKLAND Horia Ion Groza Mihai Buracu - CU CE AM GREŞIT? APOCALIPS PARABOLĂ APOSTOLICĂ INTRA MUROS Adrian Botez RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ Valeriu Cuşner MI-E TEAMĂ...

ARDEREA CREŞTEAM ÎN MINE RĂSTIGNIRE SPERANŢA SARCOFAGUL AURIU PODURILE PREA TÂRZIU EURISTICĂ NE VOM IUBI! UMBRA TÂRG NU MAI PLECA! RÂVNIRE NU POŢI PĂSTRAŢI-LE I AM AFRAID THE BURNING INNER GROWTH CRUCIFIXION THE HOPE THE GOLDEN SARCOPHAGUS THE BRIDGES TOO LATE HEURISTICS WE SHALL LOVE EACH OTHER! THE SHADOW FAIR DON’T LEAVE ANY MORE! DESIRE

Caiete internaţionale de poezie 65 65 68 78 79 79 80 81 83 85 85 86 86 86 88 90 91 92 92 93 94 101 103 104 105 107 108 110 110 111 113 114 114 116 116 117 118 119 121 122 123 125 126 128 129 129 131 132 132 134 134

International notebook of poetry YOU CANNOT KEEP THEM! Horia Ion Groza DIN ÎNCHISOAREA MARE A ŢĂRII DIZIDENŢĂ AŞTEPTARE TEMNIŢĂ Mihai Posada DEMOSTENE ANDRONESCU - REEDUCAREA DE LA AIUD ÎNDOIALĂ UNDE-S NEBUNII? AŞ VREA SĂ SFARĂM LUMEA ÎNTRE DEŞTE! TEMNIŢĂ RĂZBUNARE Dan Culcer TEXTE EXILATE DUPĂ RĂZBOI, LA ÎNCEPUT DE ERĂ E(O)ROGENEZĂ ECLIPSĂ DEASUPRA GUNOAIELOR Petre Pascu POETA ZORICA LAŢCU George Băjenaru MĂRTURII DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE Remus Radina TESTAMENTUL DIN MORGĂ - FRAGMENTE VINEREA PATIMILOR LA JILAVA Vezir Ukaj ÎMPOTRIVA ÎNCHISORILOR COMUNISTE NU ÎNTREBA (MOS PYET) TREZIRILE DIN IUNIE (Zgjimet në qershor) SILUETĂ STRECURATĂ (Siluetë e strukur) CELULA (Biruca) ÎN CASA ALBĂ (Në Shtëpinë e Bardhë) STATORNICIE (Qëndresë) AMINTIRE (Kujtim) Fehmi Kelmendi ADEM DEMACI (Adem Demaçi) DEŢINUŢII (Të burgosurit) ANALELE ISTORIEI (Analet historike) KOSOVA CRIMINALII (Kriminelët) ISTORIE AMARĂ (Histori e hidhur) DESTINUL MEU (Fati im) MOARTEA (Vdekja) DESCOPERIREA (Zbulimi) TREI DATE (Tri data) CÂNTECUL (Kënga) IPOCRIZIA (Hipokrizia) KOSOVA NOPŢILE ŞI ZILELE (Netët dhe ditët) BALADĂ EROICĂ (Baladë heroike) TRĂDĂTORUL (Tradhtari) DORINŢA (Dëshira) CHEIA (Çelësi) BALADA KOSOVARĂ (Baladë kosovare) Marius Chelaru LUMEA PRIVITĂ DIN SPATELE OGLINZII NUMITĂ „AVENTURA AMARĂ”

5 135 136 138 138 139 139 141 143 144 145 146 146 147 148 148 153 156 161 161 168 168 168 169 170 171 172 173 174 175 175 175 176 176 176 176 177 177 177 178 178 178 178 179 179 179 179 181

6 Horia Ion Groza POEME DESPRE FOAME Nichifor Crainic FLĂMÂND Octavian Sigartu FOAMEA Eugenia Adams-Mureşanu FOAMEA Radu Gyr FOAMEA Radu Gyr FOAMEA Anghel Gâdea O POEZIE INEDITĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC. Nicolae Enescu CU NICHIFOR CRAINIC ÎN IADUL AIUDULUI CU POETUL RADU GYR ÎN CELULĂ LA AIUD Flora Crăcea (pseudonim ANDRADA POPESCU) MLAŞTINA DEZNĂDEJDII THE SWAMP OF DESPONDENCY Marin Cioabă VORBITOR CU MAMA AT THE RECEIVING ROOM with MOTHER Eugeniu Măgirescu RUGĂCIUNE PRAYER Petru C. Baciu INIMI ZĂVORÎTE BOLTED-UP HEARTS NOI AM PURTAT POVARA WE HAVE BORNE THE BURDEN PAŞTE EASTER VOI NU AŢI CUNOSCUT FIARA DIN OM...

YOU HAVE NOT KNOWN THE BEAST WITHIN MAN… Simion Giurgeca RUGĂCIUNE PRAYER UMBRA SHADOW Gheorghe Gorunescu Penciu JILAVA JILAVA ÎNTÂLNIRE MEETING FTIZIE CONSUMTIVE Ion Caraion INSOMNIE WAKEFULNESS CORESPONDENŢĂ PE UN ARBORE CORRESPONDENCE ON A TREE Sabina Măduţa ÎN DETENŢIE LA JILAVA ŞI AIUD

Caiete internaţionale de poezie 184 185 186 187 189 190 192 203 207 215 216 217 219 222 224 226 226 227 228 228 229 230 231 232 232 233 234 235 235 236 236 237 238 239 239 239 240 242

International notebook of poetry

7

Editorial

Gabriel Stănescu POEZIA DIN SPAŢIUL CONCENTRAŢIONAR A devenit deja un truism spusa că poezia face parte dn fondul spiritual ancestral al unui neam. Brâncuşi identifica poezia cu rugăciunea, gândindu-se, probabil, la acel filon dacic al aşa-zisului “creştinism cosmic” (Mircea Eliade). Mai mult, poezia devine simptomatică pentru concepţia sa despre lume şi viaţă, cu precădere în cadrul culturilor tradiţionale, precum cea românească.

Ce se întâmplă, însă, în cazul unor situaţii-limită în cazul aşa-zisei “terori a istoriei”? Sub ce înfăţişare apare ea sub presiunea unor evenimente politice, cu consecinţe pe termen lung? Se proiectează ea direct sau doar găseşte în sine resursele necesare camuflării prin expresia figurativă, prin metaforă? Gândită în termenii unei soteriologii superioare, poezia închisorilor nu poate fi înţeleasă decât ca o doctrină a salvării.

Salvarea psihică prin care situaţia-limită trebuie depăşită, chiar si în condiţiile privării de libertate. Ea e supapa de siguranţă care asigură, chiar şi cu fragilitate, o existenţă dură în picioare în locul unei existenţe în genunchi. Născută într-un colţ de celulă, ca şi cum ar fi dictată vers cu vers de Dumnezeu, poezia e învăţată pe de rost de toţi cei care împărtăşesc aceeaşi soartă dramatică, indiferent de profesiune, de vârstă, de culoarea politică. În puşcărie toate diferenţele se şterg, orgoliile de dinainte de arestare se atrofiază, pier. Toţi sunt Unul şi Unul sunt toţi.

Lipsa de libertate creează nevoia unei libertăţi interioare. În detenţie, timpul capătă alte dimensiuni: “timpul obiectiv încetează să mai existe şi rămâne doar trecutul cu pecetea eternităţii. Prezentul este doar un moment, o graniţă netă a timpului şi a existenţei care separă trecutul de viitor, care existând încetează în aceeaşi clipă de a mai exista.

Trecutul este întotdeauna cu noi, tot ce avem izvorăşte din trecut, el influenţează asupra viitorului şi îl determină în parte sau poate într-o ma-

8

Caiete internaţionale de poezie

nieră considerabilă.“ Este constatarea lui Zahu Pană, deloc fantezistă, pentru că mai tot ce s-a scris în închisoare poartă pecetea nostalgiei pentru trecut, pentru fiinţele şi lucrurile lăsate în urmă, acasă ori în amintire. A ispăşit ani grei de puşcărie, a scris şi a editat o voluminoasă antologie: Poezii din închisori (Editura Cuvântul Românesc, 1988) Orală, ca şi folclorul în trecutul său, poezia “scrisă” cu acul pe săpun în detenţie este cea mai asimetică formă de trăire “în chip poetic”, cum ar spune Martin Heidegger. Formă de apărare pasivă în faţa răului pe care îl îndură cel condamnat, poezia închisorilor “povesteşte” în versuri despre moartea care bântuie acele locuri blestemate, despre durere, foame, frig, despre tot ce îndură trupul muritor. Batjocorit, torturat, umilit, omul simte nevoia să se confeseze între cei patru pereţi ai celulei. Unii o fac întrebuinţând limba de lemn, cea de toate zilele, alţii figurile de stil, metaforele, transfiguraţi parcă de o inspiraţie divină. Umbrele lor bântuie între Jilava, Văcăreşti, Periprava, Piteşti, Aiud, Gherla, Canal, Poarta Albă, Făgăraş, Sighet. Frică. Foame.

Frig. “Jertfele cutremurătoare” repetă condiţia cristică. Poetul Ionel Zeană chiar scrie o poezie despre Golgota românească, imaginând trupurile deţinuţilor bătute în cuie pe o cruce nevăzută, condamnaţi la ani grei de detenţie “pentru păcatul dragostei de Neam şi Ţară”, cum spune poetul invocând porţile închisorii Aiud: Iată-mă cu tinereţea luminată sfânt de vise, Poartă neagră, poartă ticăloasă!

Mi-e trupul plin de răni încă deschise, Ia-mă şi aruncă-mă-n cazanul cu pucioasă.

Asmute-ţi haita lighioanelor spurcate, Nemernicele roşii pocitanii, Satan m-a despuiat de zări şi libertate Şi m-a trimis să-ngrop în tine visele şi anii (Ionel Zeană: “Inscripţie pe poarta Iadului”) Din păcate, nici critica şi nici istoria literară nu acordă prea mare credit acestui gen de poezie. Autorii de manuale şcolare, preocupaţi mai

International notebook of poetry

9

degrabă de holocaustul nazist, uită că împotriva poporului român a avut loc un adevărat holocaust. Nu ştim când se va introduce în manualul de literatură română un capitol despre poezia din închisori, cu atât mai mult cu cât ea numără câteva capodopere lirice fără de care literatura română ar fi mai săracă. Până acum doar câteva condeie au formulat o serie de premise comentând acest fenomen unic în felul său şi lăsând pe viitor loc unor analize şi studii profitabile la nivel academic.

Este ştiut că plaga comunismului a cunoscut nu numai în România bolşevizată, ci şi în ţările satelit lagăre şi închisori, a inventat peste tot condiţii inumane pentru opozanţii regimurilor totalitare, dar ca în nici o altă ţară, nu s-au strâns între zidurile închisorilor atâta poezie, nu s-au auzit atâtea strigăte pentru libertate, nu s-a simţit atâta dragoste pentru cei lăsaţi acasă ca în închisorile din România, imediat după instaurarea regimului comunist. Românul nu şi-a dezminţit nici de data asta harul dat de Dumnezeu. Nu numai că s-a născut poet, (căci poţi să-ţi risipeşti repede talentul ignorându-l sau scriind în momente neinspirate) ci tocmai că şi-a conservat şi camuflat prin rădăcini exact într-un moment în care fiinţa sa agresată, batjocorită, supusă atâtor umilinţi, s-a eliberat prin poezie de acest coşmar.

Paradoxal, în timp ce “duşmanii de clasă” ispăşeau ani grei în puşcării, “toboşarii vremurilor noi” în frunte cu M. Beniuc et. comp. înălţau ode partidului. Aşa de “ascuţită” a fost “lupta de clasă” încât casa scriitorilor de la Neptun, în folosinţă exclusivă a corului de cântăreţi ai regimului, a fost construită la începutul deceniului şapte de deţinuţi politici de la Poarta Albă şi Canal, iar unul dintre ei a fost chiar poetul Radu Gyr. Mai mult, lăsând poezia scrisă în închisori în seama criticii şi istoriei literare, vrem să atragem atenţia asupra acestui fenomen politic în fond. Ca şi cel nazist, holocaustul comunist împotriva poporului român ar trebui condamnat, la fel ca şi celălalt, cu toată hotărârea. Să nu ne îndoim de amplitudinea fenomenului ca atare. Holocaustul comunist a înregistrat o sută de milioane de victime. În lagărele şi închisorile comuniste au murit 400 000 de români. Majoritatea torţionarilor şi “educatorilor” din închisori care i-au schingiuit şi torturat au fost alogeni.

10

Caiete internaţionale de poezie

Andrei Eugen Mureşan DETENŢIE ŞI MEMORIE S-a scris şi nu prea s-a scris despre perioada trăirii sub comunism. Şi poate niciodată nu se va scrie destul, pentru că mucegaiul lui otrăvitor şi-a dezvoltat hifele pestilenţiale adânc printre celulele intimităţii fiinţei noastre iar detectarea şi distrugerea lor probabil că doar timpul, meşter la toate, ne poate ajuta să o efectuăm cum se cuvine.

Deşi sună ca o impietate faţă de aproapii noştri care au trăit realmente ororile iadului închisorilor comuniste (“Voi n-aţi fost cu noi în celule/ să ştiţi ce e viaţa de bezne,/ sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,/ voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,/ strivit de cătuşe la glezne” - Radu Gyr, Voi n-aţi fost cu noi în celule), este un truism faptul că noi, cu toţii, am simţit din plin atmosfera de detenţie ce domnea în întreaga ţară aflată sub călcâiul dictaturii, “închisoarea cea mare”, cum o numea Ion Gavrilă Ogoranu în extraordinara sa carte Brazii se frâng dar nu se îndoiesc.

Modul insistent de îndoctrinare, de otrăvire dozată, de “brain washing”, prin radio, televiziune, ziare, şedinţe, rapoarte, lozinci etc, constituia “închisoarea noastră cea de toate zilele” (extinderea termenului lui Ion Ioanid). Sentimentul de a ne mişca într-un ţarc bine păzit, teroarea atent întreţinută de “informatorii” vigilenţi din jur şi distragerea atenţiei spre nevoile foamei cu coşmarurile cozilor, făceau parte dominantă din viaţa noastră. Experienţa amară ne-a învăţat să ne facem o mască, să ne dedublăm personalitatea, să ne ascundem în spatele unor faţade prudente, uşor lozincarde (de unde supriza enormă a descoperirii după revoluţie a diversităţii de atitudine reală între cei pe care îi ştiusem în categoria celor neslugarnici din timpul societăţii comuniste, societate ce cuprindea doar trei categorii, în afara celor aflaţi la conducere: cei ostili, aflaţi cu toţii în închisoare, cei slugarnici, între care erau “odioşii”, şi cei neslugarnici, care aveau curajul neaderării la aparatura de propagandă). Aceasta a atras atacul furibund al regimului împotriva oricărei tentative de cultivare a intimităţii care scăpa

International notebook of poetry

11

atmosferei propagandistice de la servici, de pe stradă şi de la cinematograf. Motive imaginare au fost invocate pentru desfiinţarea balcoanelor închise sau a cluburilor intelectuale.

Dar între noi erau oameni tăcuţi şi cu răni adânci - cei care, în anii de spaimă şi nesiguranţă, de sălbatică violenţă, ai deceniilor cinci, şase şi şapte, au fost ridicaţi prin surprindere, închişi şi torturaţi pentru a-şi imagina singuri vina ce justifica dosarul de condamnare - cei care au supravieţuit apoi ani lungi şi negri de temniţă. Pe când noi, cei din afară trăiam teroarea şi mizeria “închisorii mari”, undeva, în diferite localităţi din ţară, dosit vederii, simţit în taină de adâncurile sufletelor şi conştiinţelor multora dintre noi, era închisoarea adevărată. De amploarea si grozăvia dimensiunilor ei, cei tineri şi chiar mulţi dintre noi, generaţia mijlocie, care aveam vreun membru al familiei sau vreun cunoscut arestat (fapt ce constituia secretul nostru bine păzit faţă de ceilalţi spre a scăpa de neplăceri la servici sau facultate), nu au avut habar, nici măcar după amnistia generală din 1964, până când revoluţia a generat libertatea ce-a permis ieşirea la iveală a adevărului atât de mult tăinuit. Închisoarea adevărată - acolo unde oameni nevinovaţi sau cu simpla vină a unor păreri diferite de cele ale regimului erau exterminaţi prin chinuri, foame, frig şi boală.

“Aici gem zăvoare şi zornăie chei,/ oftează la uşi drugii grei,/ şi lacătul rage-njunghiat ca o fiară” (Radu Gyr, Zăbrele). “Dar în beznele celulii,/ bolile roiesc ca ulii:/ trupul slab musteşte viaţă/ oasele de frig îngheaţă/ şi plămânii de răcoare/ se aprind să dea dogoare” (Zahu Pană, Moartea fratelui de cruce). Întunericul lua proporţii înfiorătoare, pe care nici chiar orbii, înconjuraţi de groaza necunoscutului, potenţial agresor al invalidităţii lor, nu le-au cunoscut decât pe jumătate (“Se umflă ca marea neguri saline,/ mângâi pe coapse goluri rotunde./ Strig, - strigătul Mă caută numai pe Mine,/ pipăi, - numai tristul Meu sânge răspunde.//...// Tot aşa singur în tăceri fără toarte,/ o fi fost şi Dumnezeu în genuni;/ nici trăznete-n jur, nici furtuni,/ nici măcar Moarte... - Radu Gyr, Întuneric).

Părăsirea în singurătatea aiuritoare a celulei, plutirea în atemporalitate era o tortură ce aneantiza memoria, ce izvora nebunie. Un deţi-

12

Caiete internaţionale de poezie

nut al lagărului de moarte Midia scria: “... Se îmbrăţişau buruieni cu oase în pustiu/ eu eram mort acolo, strigoi, nu mai ştiu./ Un câine noaptea se tânguia,/ O crime, o glorii, o arte.../ Ca în Ghetsimani nimenea nu răspundea,/ nu răspundea singurătăţii de moarte” (Radu Vlădoianu, Ca în Ghetsimani). “Stau în timpul groaznic de gol,/ cu tălpile-n veacuri lichide/.../ Luni, joi. Toate una ca alta,/ cum seamănă balta cu balta,/ cum seamănă scaeţii din şanţuri./ Toate numai lacăt şi lanţuri...” - Radu Gyr, Zile). Este o trăire în afară de concretul închisorii, într-un timp al uitării, într-un timp care curge fără oprire, furând din fiinţă, undeva peste măsurile firii, într-o tristeţe amară unită cu începuturile şi sfârşiturile lumii: “Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei/ ascult, ascult/ cum sângele temniţei, ca un mare tumult, ca un geamăt abrupt,/ curge pe dedesubt/ curge torent de veninuri amare,/ ţinut în pământ sub zăvoare” (Radu Gyr, Sângele temniţei).

Izolarea de viaţă, de familie, chiar de tovarăşii de temniţă tăinuiţi după zidurile groase şi reci, ducea la disperare: “În aprigele mele belciuge/ piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/ întâi pân-la glezne, apoi pân-la gât.// Curând o să-mi treacă de gură, de frunte,/ lespedea temniţei, cu gângănii mărunte,/ şi-am să dispar în grozava ei guşă,/ în mugetul ei subteran şi-n cenuşă” (Radu Gyr, Prefaţă la Cântec din temniţă). Ce bucurie căzu pe un deţinut când putu scoate din uşă un nod de lemn, pe care cu grijă avea apoi să îl repună la apropierea gardianului: lumea din afară, chiar limitată atât de mult, era ca un semn de viaţă, de libertate. “Flămând de lume, nesătul de cer,/ fereastră grea, stau ceasuri lângă tine…” (Radu Gyr, Inscripţie pe o fereastră).

Moartea plutea în jurul deţinuţilor ca sporii invizibili de mucegai şi era inspirată o dată cu aerul. Chiar când aveau şansa să iasă din hruba temniţei, pentru că erau mutaţi la altă închisoare, şi puteau simţi briza mângâietoare a vieţii din afară, lucrul se făcea în ascuns, noaptea, cu cucuvelele, şi paşii convoaielor ciumate, abia târându-şi picioarele îngreunate de lanţuri, sunau sinistru pe caldarâm. “Peronul pustiu…/ Luminile pâlpâie palid prin ceaţă…/ Târziu,/ din bezne se rupe-o sâneaţă,/ Apoi alta şi altă./ Şi noaptea din gratii tresaltă.// Plu-

International notebook of poetry

13

tonul cu feţe de tuci,/ adastă în poartă./ Covoiul se-nşiră: destine în lanţ/ sub pază de flinte./ Cu gândul la jarişti de scrum/ şi noi oseminte.// Ferestrele dorm./ Refrenul de lanţ în rugină/ le pipăie lemnul./ Pe-alocuri, un sfârc de lumină/ îşi mistuie semnul.// Prin vis, copii s-agită/ şi-ngaimă/ cuvinte de spaimă.// Sub scut de obloane/ părinţii se-nchină în gând la icoane.// Departe, în ceaţă,/ se stinge al lanţului cânt./ Doar câinii struniţi în ogradă/ mai latră a sfadă, a vânt...// Trei porţi ferecate din lacăte gem./ Şi întregul convoi/ dispare sub bolţi de blestem” (Dumitru Bacu, Convoiul). Poemul scris în cuvinte simple are forţa pastelelor de altădată, coşbuciene, al cuviinţei lumii satului şi a târgului, dar cât de cutremurător răsună în sufletele noastre - un strigăt mut al morţii în bezna cea adâncă, într-o ruşine de normele umane, într-o răsturnare tragică a mersului firesc al timpului.

Pentru unii închisoarea a fost o şansă dată de Dumnezeu pentru călirea sufletelor şi pregătirea lor pentru eternitate. Este singura explicaţie pe care am putut-o găsi chestionând atotputernica Dreptate a lui Dumnezeu în privinţa soartei atâtor oameni cu totul nevinovaţi, osândiţi la această infinită suferinţă. Şi Nicolae Dima, care a trecut prin temniţele Aiudului, mi-a dat un răspuns asemănător. Creaţiile părintelui Nicolae (Steinhardt), autorul Jurnalului fericirii şi părintelui Daniil (Sandu Tudor), autorul Acatistelor Sfântului Ioan Bogoslovul şi a Preasfinţitului părintelui nostru Calinic Cernicanul, au ajuns la noi ca mărturii a celor mulţi pătimitori din temniţe. Alexandru Mironescu, savantul chimist şi inspiratul condeier, a conceput în celulă Serile singurătăţii, care ar avea fantastul poemelor lui Lautréamont dacă nu ar mărturisi cutremurătoarea dramă existenţială a supravieţuitorului torturilor inimaginabile ale detenţiei, pentru ca mai târziu, în răgazul puţinilor ani rămaşi, de boală şi multe neputinţe, după eliberarea din închisoare, să compună, în seninătatea înţelepciunilor de dincolo de suferinţă, emoţionantele Poeme filocalice.

Rugăciunea se înalţă din adâncurile unei fiinţe pe pragul pulverizării, dincolo de orice limite ale suferinţelor fizice şi sufleteşti, în cuvintele părintelui Vasile Vasilachi (Another World, New York, 1987): “Oh, Lord, You who are in the Heavens and on Earth,/ Look at me being on

14

Caiete internaţionale de poezie

the verge of collapse./ Oh, Lord, You who know everything,/ Take into account my prayer./ You the Father and the Savior of this world,/ Listen to our moans of deep suffering...(O, Doamne, Tu care eşti în ceruri şi pe pământ,/ priveşte la mine aflat pe muche de leşin./ O, Doamne, Tu care ştii totul,/ Ia aminte la ruga mea./ Tu Tatăl şi Salvatorul acestei lumi,/ Ascultă la gemetele suferinţei noastre...). Parcă o revoltă amară se ridică din suflet ca un fum de jertfă şi disperare: “La început n-a fost Cuvântul!/ Ci numai cascada de palme/ căptuşite cu scuipat şi sudalme./ Apoi, cu rândul,/ a venit biciul,/ foamea cu beznele,/ oasele rupte, privirile supte” (Dumitru Bacu, Ev). “Unde eşti Doamne? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui” (Radu Gyr, Iisus în celulă). Într-un loc ca închisoarea politică, viitorul nu însemna mult căci sentinţele se rejudecau şi se prelungeau, cinismul autorităţilor desfiinţând orice nădejde şi sens al aşteptării. “Când stelele cad fumegânde/ crucile-s haite flămânde/ şi gropile vorbesc între ele în şoapte:/ Hei mâine sau poimâine noapte,/ poate-or sosi să scrâşnească-n noroi/ şi cinci sute treizeci şi doi/ sau opt sute şapte” (Radu Gyr, Cimitirul deţinuţilor), numerele din vers fiind cele ale celulelor lui Gyr şi Monseniorului Ghica. Trecutul însă, însemna totul. Şi trecutul însemna în primul rând memorie.

Memoria dădea sens vieţii. Deţinutul se scula dimineaţa în capul oaselor şi spunea: “azi, marţi, 6 decembrie 1960”, ţinând cu precizie urma timpului. Deţinuţii se educau reciproc fiecare făcând o prezentare sintetică din domeniul în care se pricepea cel mai bine. Vasile Voiculescu a “tradus” din memorie sonetele lui Shakespeare, rezultatul fiind emoţionantele şi foarte frumoasele Sonete imaginare. Şi spiritul disciplinat, sub imboldul memoriei, căpăta chiar puteri telepatice. Într-o dimineaţă sculându-se, un deţinut a rostit cu siguranţă: astăzi mi s-a născut băiatul. A înregistrat cu grijă ziua şi ora. La ieşirea din închisoare a verificat şi totul a coincis.

Memoria susţinea moralul, sufletul rememora evenimente trăite, persoane dragi cunoscute. “De-aş avea o aripă de înger/ şi cerneală de bezne,/ poate atunci mi-ar fi mai lesne/ să mă adun din toate risipirile,/

International notebook of poetry

15

să-mi aştern amintirile/ şi să spun tuturor de ce sânger” (Sergiu Mandinescu, Amin). Memoria da putere spiritului care abia mai ţinea trupul: “Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc/ asemenea lui, aşijderea ţie,/ iată de pildă eu, umblu, vorbesc,/ dar viaţa mea nu-i, nu-i prietene decât o moarte vie” (Sergiu Mandinescu, Amin).

Memoria înflorea dragoste într-un mediu înnăbuşit de ură, căci gândind la ai săi de-acasă întemniţatul deschidea o fereastră spre lumină. “Atât de mult te-am visat,/ Atât am mers, atât am vorbit,/ Atât de tare umbra ţi-am iubit,/ Încât nimic nu mi-a rămas din tine./ Eu voi rămâne-o umbră printre umbre/ De-o sută de ori mai umbră decât umbra/ Rătăcitoare umbră ce-o să vină şi-o să revină într-una/ în viaţa ta scăldată de lumină”. Acestea sunt versurile Ultimului poem al poetului francez Robert Desnos (trad. Vasile Nicolescu), găsite în buzunarul vestonului său zdrenţuit ce îmbrăca un trup emaciat şi muribund, la eliberarea lagărului nazist de la Terezin (8 iunie 1945). “Am avut un copil şi-o nevastă/ acum o sută, o mie de ani,/ Auziţi păianjeni? Auziţi şobolani? (Radu Gyr, Poveste). “De ce n-adormi copil cu gene de tăciune?/ Aripi târzii de noapte n-au pus încă pecete/ pe ochii tăi de mure? Cu mâini de rugăciune/ implori icoana ştearsă a Maicii, din perete.//…// “Adu-l acasă Maică, pe tata dus departe./ Eu m-am născut în ziua în care a fost luat./ El nu ne-a scris vreodată de unde e, o carte,/ nici în album nu-i chipu-i. Doar mama l-a pictat.//…// Şi ruga-ţi sempleteşte prin slava de tăciune/ cu alte rugi şoptite, de alte buze dulci./ De ce n-adormi copilă cu gene de cărbune?/ Tăticul din celulă te roagă, să te culci” (Dumitru Bacu, Rugă).

Memoria era fiinţa intimă a deţinutului, gândul său salvator (“Şi dac-am fost poet/ Şi luptător pe rând/ Sânt astăzi un schelet/ Ce spânzură de-un gând” – Nechifor Crainic, Cântecul de după gratii). Conştiente de această primejdie, ca o ultimă resursă de rezistenţă şi supravieţuire a deţinutului, autorităţile se năpusteau cu furie să distrugă memoria, căci doar astfel puteau reuşi distrugerea sufletului.

Grozăvia procesului de “reeducare” de la Piteşti întrece orice imaginaţie posibilă şi, aşa cum spune părintele Gh. Calciu Dumitreasa în Christ is calling you (Platina, 1997), ţinteşte, dincolo de pedepsirea sau

16

Caiete internaţionale de poezie

uciderea unui trup şi a unei voinţe sau idei, spre însăşi esenţa fiinţei umane ca rezultat al creaţiei lui Dumnezeu, într-o totală şi aneantizatoare negare. Copiat după experimentul lui Macarenko, sistemul torţionarilor cuprindea o bătaie generală îngrozitoare cu omorârea exemplară a unora dintre deţinuţi, urmată de impunerea abjurării prietenilor, rudelor, a persoanei proprii şi a lui Dumnezeu (forţată prin extrem de umilitoare tratamente ca scufundarea capului în găleata de excremente etc) şi de blasfemierea tuturor virtuţilor (“O, Domnul meu, de ieri de după prânz/ Te chem. Mereu şi încă Te mai mint./ Nu c-ai lovit, ci c-ai strivit argint/ Ai pus în mine pofta să Te vânz” – Mihai Buracu, Plângerea lui Iuda). Deţinuţii cu memoria distrusă complet, în acest fel (dacă rămânea ceva ascuns în ei, teribilul ciclu de tortură lung de circa trei ani reîncepea), deveneau călăi ce torturau la rândul lor pe alti deţinuţi conducândui la robotizare prin acelaşi proces de desfigurare interioară.

Această memorie, arma şi prietena deţinutului dar ţinta urei călăilor, a produs miracole. Poemele compuse în închisoare nu au fost scrise nici în momentul creării lor, când autorul la capătul puterilor trupului şi minţii se agăţa de fiecare cuvânt legând cu trudă vers de vers (“Mâinile noastre se prind/ de gratii, de uşi, de pereţi,/ de răgăliile putredei vieţi,/ de-un fir de păianjen stingher,/ de-o stea ce tremură-n cer” - Radu Gyr, Molima), şi nici pe drumul spre receptarea lor, în minţile şubrezite din trupurile suferinde ale celorlalţi deţinuţi.

Arar ele erau totuşi zgâriate pe o coajă de săpun. Carceră grea, bătăi şi înfometare au fost plata neîndurătoare a acestei acţiuni. Astfel că toate poemele au trăit prin şoapta buzelor umflate de febră, sângerânde şi crăpate, prin funcţionarea şovăielnică a minţii şi prin dorul sau durerea paroxistică a sufletului şi s-au răspândit, animând şi întărind conştiinţele. Erau uşoare, plutind, abia prinse şi din nou scăpate de memoria torturată şi slăbită, dar aduceau prin puterea magică a cuvântului o mângâiere de lumină ca roua pe fruntea arsă a celui de pe cruce: “Umbra care cade pe vânt/ este umbra unui cuvânt.// Umblă-n lumină/ cu margini uşoare/ ca un fum de răşină/ gata să zboare.// De nerostit,/ cuvântul din umbră/ lacăt de-argint/ pune pe limbă…”

(Mihai Buracu, Umbra). Astfel memorate, poemele au ieşit în cele din

International notebook of poetry

17

urmă la lumina zilei din afara temniţei o dată cu eliberarea purtătorului lor şi au fost în continuare păstrate tăinuit în suflete, până la vremea libertăţii, de după ’89, când au umplut cărţi. Un mecanism similar creaţiilor folclorice transmise oral, dar de această dată cu păstrarea pioasă a versiunii originale fără nici o adăugare personală.

Cu nesecată emoţie citesc astăzi poemele lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, cu cutremur citesc şi mă umplu de înţelesurile adânci ale acatistelor lui Sandu Tudor. Ele au venit la noi prin tremurul sfios şi plin de speranţă al memoriei unor trupuri slăbite şi chinuite dar al unor conştiinţe tari şi curate. Un adevărat miracol. Este rândul memoriei noastre să le transmitem suspinul plin de tărie. El este jertfa pe care, ca în balada Meşterului Manole, se cere clădită societatea de mâine.

Datorăm inimaginabil de mult generaţiei martirilor închisorii; această generaţie, plecată dintre noi în majoritatea ei acum două sau trei decenii, trebuie să rămână prezentă în conştiinţa tinerilor de azi care, din ignoranţă sau greşită înţelegere, refuză adesea realizarea unei continuităţi şi preferă preocuparea pentru o relativă prosperitate financiară în locul unei ferme şi responsabile atitudini civice.

18

Caiete internaţionale de poezie

Gabriel Ţepelea JE SUIS LE MATRICULE 890 Je suis le matricule 890 Et c’est comme si je l’étais de père en fils !

Je me tape Des flopées de jurons De mes matons Hiver, printemps Eté comme en automne J’encaisse des coups Et tant de revers Que j’ai l’impression D’avoir connu ça Depuis le ventre de ma mère...

Parfois, A l’heure où les cops Chantent le lever du soleil Lorsque je plonge Dans le noir qui m’habite J’aperçois des ombres Des ombres très sombres Qui me disent que jadis Dans une vie antérieure J’étais un prince Chassé par la tempête Ou une étoile Allumée sur le tard

International notebook of poetry

19

Que j’étais être Aux yeux de rêve Ouverts sur la vie Et sur ceux qui perdent Mais tout est mensonge L’horizon, l’attente Je suis le matricule 890 Et c’est comme si je l’étais De père en fils !

NOX Dans le balcon nocturne surgit la lune pleine Pour entrendre encore la vieille sérénade Le ciel est le même, mais le printemps s’arrange Pour me dire que l’amour rôde dans les parages Jê suis sorti pour entendre des guêtres Et ouvrir tout autour des chemins de veilles Le bruissement des branches traversait mon être Lorsque le zéphyr caressait les feuilles Des nuages paresseux passent comme un rideau La lune fatiguée se dirige vers son lit, Mes pas comme la chute de l’astre plus beau Recèlent dans leur rythme les traces de l’envie

20

Caiete internaţionale de poezie

QUI A TUE LE PERE NOËL? Qui a tué le Père Noël?

Ce Père Noël trop plein de zèle, Qui descendait les marches de neige Avec plein de jouets que sais-je, Comme de petits chevaux de feu Piqués dans le pré des cieux.

Tard sur les ailes d’un vent vieux J’allais vois le Bon Dieu Et là avec mes larmes d’enfant J’écrivais mes remerciements...

Aujourd’hui c’est terminé Car Père Noël nous fut tué.

Qui a tué le Père Noël ?

Les grandes personnes ne le disent pas En attendant, pieds gelés, Nous nous sommes plantés aux aguets Et des branches on voit tomber Les rêves qui se sont envolés.

Il n’y a plus de Père Noël Les très belles fêtes ont pris des ailes Où est-ce qu’il a été planqué Par l’Empereur Rouge qu’on connaît ?

C’est lui qui l’avait tué... !

ALLEZ MATON Allez maton ! Hurle plus fort encore Dis-nous toujours « plus vite et que ça saute » Car sur les dalles brisées on voit tes bottes

International notebook of poetry

Ecraser les idées et les hommes forts.

Frappe-moi et chasse-moi aux corvées Même les yeux fermés je t’aperçois Je baigne dans le sang les poings serrés Tandis que ta colère ne s’apaise pas.

Ton regard est froid et ses éclairs féroces Il perce la carcasse d’un condamné C’est le regard d’un criminel atroce Que Dostoïevski a si bien cerné.

Dans cette galère je ne suis rien Je n’ai ni cieux ni lumière J’entends les chaînes de Huss au lointain Et l’ironie amère du père Voltaire.

Je crève moisi dans ce bagne profond Où il n’y a pas la moindre liberté L’incandescence descend et m’inonde Comme si j’étais le prince de la cité !

Le temps de ma jeunesse me tiraille Parce que vous m’avez enterré vivant Au pied de ces vieilles murailles Et avec moi mes enjeux d’antan.

N’importe quand sous une rouée de coups, Je sens les battements de cœur d’un frère Qui, arrachent son grand et lourd verrou, Laissa partir sa vie sans même s’en faire.

Allez maton, hurle plus fort encore Aiguise tes crocs pour nous prédire le pire

21

22

Caiete internaţionale de poezie

Tu joues la carte de ceux qui miment les forts Pendant qu’on creuse la route vers l’avenir !

PRIERE Sur l’aile d’une ardente prière Sinon grâce à mes prouesses J’aimerais quand même faire Halte devant Ton trône de sagesse.

Des pensées d’argile hantent mes chimères Pour dire aux foules ce qu’elles attendent Car si les choses vont de l’avant Pourquoi es-Tu si loin des terres ?

Ya trop de vaillantes hallebardes S’amassant autour de Toi Tandis que la lune pèse son poids Jouant aux commandants de garde.

Je compte m’accrocher au mirage La lumière est étouffante Mais les genoux faibles se rendent Et la Grande Ourse heurte les nuages...

Païen désir je t’accroche au vol Prêt à bondir au sacrifice Mais mon élan fond et s’enlise Et mes hardes brûlent collées au sol.

- Maître des mers et des montagnes, Celui qui est en moi Te prie Mes forces ne sont plus un défi

International notebook of poetry

Laisse-moi que je T’accompagne.

Tends-moi la corde de dons pesants Pour gravir les marches de braise Et fais-en sorte que l’œil de glaise Absorbe cette aurore aveuglante.

Et sans cortège d’astres flambants Mais avec Ton vieux bâton, Descends mon Dieu de Ton trône Aux profondeurs de ma tourmente.

Brûle un cierge à ma décharge A la flamme de l’éternité Qu’il soit voué à jamais A attirer les fous du large.

Pour moi un seul cierge suffit Mais je te prie assidûment De Te pencher plus ardemment Là où la grande douleur surgit !

Prépare-Toi à faire le voyage Avec Saint-Pierre car après Il suffira de Te montrer Pour que les injustes enragent.

Jette dans le cachot maudit Un morceau de ciel et de pain Et à ceux qui crèvent de chagrin Trois gouttes d’un élixir de vie.

L’amour que Tu peux nous donner Dépose-le à notre porte

23

24

Caiete internaţionale de poezie

Et tous nous ferons en sorte Que Ton grand nom soit loué.

PORTRAIT DANS UNE TINETTE J’ai vu ma gueule dans la tinette Crâne tondu, visage hanté Les traits s’allongeaient émincés Comme en sortant d’une éprouvette !

Je souris et l’image me répond D’une grimace dont le travers est froid Puis me dit sans broncher: « c’est pas toi » Et la frayeur me traverse comme une onde.

J’étais jadis quelqu’un comme vous Pris dans la ronde de mon beau temps J ‘adorais tout comme vous le printemps Et le soleil qui tournait tel une roue.

Non ! Je suis ici avec les rats Voué à ronger des yeux les barreaux Et à rapiécer avec des mots Ma chemise que le temps déchira.

Les pensées tristes se bousculent dans ma tête Mais un perpète fit résonner sa voix: Tepelea on empeste, tu ne sens pas ?

Recouvre vite la bouche de la tinette !

International notebook of poetry

25

Vasile Voiculescu PATTE NOIRE Le péché a leva sa patte noire Pour la tremper dans l’or et la montrer Aux scribes qui n’attendaient que voir Comment faire pour mieux Te blasphémer Toi, verbe feutré, moi qui suis si petit Aide-moi pour que je ne m’affaiblisse par peur Et que dans mes écrits ce que je dis Renferme une petite goutte de Ta grandeur.

ARME INSOUPÇONNABLE Mon faible sabre je l’agite en vain Un jour mes ennemis vont me descendre Mais lorsque je T’ai appelé enfin Tu m’as donné Ton arme pour me défendre Les sbires peuvent maintenant venir me voir J’ai l’héritage que Tu m’avais légué Mon cœur c’est mon unique rempart Je l’offre aux ennemis désormais.

Bucarest, le 10 mai 1954

LA CROIX POUR REMEDE Avec quoi guérir l’ulcère de mes déroutes Ma volonté n’est qu’un onguent trompeur La prière comme remède ma chair vive la redoute

26

Caiete internaţionale de poezie

Car nul élixir ne pourra me faire peur !

Il ne me reste que Toi qui est fait de pureté Toi, le battu, le torturé, le cloué, Aide-moi à monter sur Ta croix Et à brûler mes blessures près de Toi Bucarest, le 14 septembre 1954

CEUX QUI TE CHERCHENT Ceux qui te cherchent disant qu’ils T’aiment Et qui T’appellent à pleine voix Ne font que s’écouter eux-mêmes Oubliant le vrai pourquoi Mon cœur palpite dans le désert Pour écouter les anges chanter De louanges je n’ai rien à faire Mais seul Toi, Seigneur, Tu le sais.

SONNET 2 Mon amour est brûlant comme une veillée d’armes, C’est le jour du combat héroïquement tendu; En moi palpite l’attente de l’alarme La corde de l’arc vibre immobile et têtu.

J’entends au lointain le chant de la victoire Qui prône le doux couronnement du sang La joie est en train e payer les arrhes Du vrai accomplissement des plus hardis du rang...

Je songe à l’impossible effet d’accomplissement

International notebook of poetry

27

Où ta beauté exquise ne soit pas éphémère Qu’elle aille et vienne mais qu’elle reste sur mes terres Je briserai l’argile de son achèvement; Pour qu’elle ne s’évanouisse pas dans la nature, Et je la grefferai dans un prochain futur.

3 décembre 1954

SONNET 87 Quand nos tracas seront effacés à jamais On verra surgir de terre de grosses chemises Dossiers dont les poèmes seront de mise Comme du temps où nous nous sommes aimés.

Dans leurs flammes vacillantes au vieux goût d’amour Qui couve comme la chaleur dans le cœur des pierres Brûle l’envie ancienne renouvelée toujours Un bout dans les cieux et l’autre dans l’enfer...

On se demande quel ange de son vole est tombé Devenant la semence d’un sentiment très simple Sur ses débris célestes on bâtira un temple Où viendront des peuples entiers pour prier Mais les prières des gens aussi fortes qu’elles soient N’auront jamais la force que l’amour inspira.

Jour de Pâques, 1958

28

Caiete internaţionale de poezie

LE MENDIANT Je connais un beau vieux pays Qui avait l’air d’un conte de fées Son cœur était si doux si bon si frais Son âme plus pure que la neige tombée Et tendre comme il n’est pas permis.

Pour se rendre compte de sa beauté Ah, mon pays rongé par plein de fauves Sur tes chemins sur lesquels on se sauve Le baluchon de mendiant au dos Dieu se promène à nouveau.

Bucarest, 4 octobre 1956

TON NOM Jésus, ton nom est si doux Que je le répète partout Et si parfois je l’oublie Il me revient aussitôt Pour l’oublier à nouveau.

Mais voilà que mon cœur Le prononce haut et fort Mon cœur où Tu as Ton nid Et où Tu demeureras Jusqu’à ma mort.

International notebook of poetry

Nichifor Crainic J’ETAIS FAIT POUR NE RIEN AVOIR J’étais fait pour ne rien avoir sur cette terre, mais carrément rien oiseau sur la branche je me contente de mes va-et-vient !

Les murailles des cités j’ai durement défendues sauvegardant des biens auxquels je n’ai jamais touché.

L’amour de mon hameau m’a pris à évoquer des terres où je n’ai pas une place pour mon tombeau.

Et pourtant, me voilà âprement condamné mon habit élimé il n’est même pas à moi.

Si j’étais un poète ou un humble guerrier mais je pends à mes pensées comme un pauvre squelette.

Les durs barreaux de fer fixés à mes fenêtres empêchent ma pauvre âme de sortir de l’enfer.

29

30

Caiete internaţionale de poezie

J’étais fait pour ne rien avoir sur cette terre, mais carrément rien oiseau sur la branche je me contente de mes va-et-vient !

LORSQUE LES BOURGEONS SONT EN FLEURS Jouez tant que vous êtes petits vous les enfants aux âmes de fleurs rien n’est plus beau sur cette terre que votre douce présence ici.

Ce n’est pas à vous de demander le court repos des chamailleries ce droit vient de très loin d’un inconnu que je connais.

La généreuse vie veut faire un beau cadeau à ceux qu’elle aime ce beau cadeau il est pour vous et brille dans vos yeux si clairs...

C’est ça la liberté qui nous enivre à l’heure où la lune s’endort tout le contentement du monde sommeille dans la joie de vivre.

Lorsque de mon vieil abri je regarde vers mon enfance le temps est plus mort que vivant le grand homme ne vaut pas le petit.

J’aimerais laisser tomber

International notebook of poetry

le masque ridé qu’on m’a offert et redevenir comme jadis pour réapprendre à jouer.

Avec son âge bien froissé comme un papyrus d’autrefois personne n’a assez vécu pour être regretté.

PRIERE POUR LA PAIX Gloire à Toi Seigneur pour cette si belle nuit, mon sommeil baignait dans les rayons de lune de mes grandes profondeurs mon rêve est revenu montant avec lui l’odeur de Ton fruit.

Gloire à Toi Seigneur pour cette si belle nuit, c’était comme la nuit de Ta sainte naissance, Lorsque Tu as scellé notre sort à venir Ta paix s’étalait sur notre vieille ville en arrosant d’argent notre croyance.

C’était comme la nuit de Ta sainte naissance !

Un ange a laissé les portes grandes ouvertes, tandis qu’un chant discret Te glorifiait et que les ondes obscures s’envolaient sans ailes vers l’oasis de paix que tu nous a offerte.

Un ange a laissé les portes grandes ouvertes !

Donne-moi une seule goutte de Ta paix céleste, soupçon de silence d’une vie trop bruyante

31

32

Caiete internaţionale de poezie

pour faire de notre peur une prophétie qui voit dans le futur et nourrit le reste.

Donne-moi une seule goutte de Ta paix céleste !

La paix du monde gît dans le sang versé pour dompter la haine d’un mal à venir Ta paix nous rappelle les jardins de jadis la faiblesse du vaincu n’est que havre de paix.

La paix du monde gît dans le sang versé !

Donne-moi la paix Seigneur de mon propre moi, sa flamme ne vacille pas dans la tempête et elle ne s’empare pas de l’âme de l’ennemi car elle quitte la terre pour monter chez Toi. Donne-moi la paix Seigneur de mon propre moi !

Toi, brise de fraîcheur pour ceux qui meurent brûlés, Toi, douceur de ceux que les lions dévorent dans les fosses de la mort, Toi mon Bon Dieu Sois l’aube d’une vie arrivée au coucher.

Toi, brise de fraîcheur pour ceux qui meurent brûlés Aide-moi à retrouver une paix assez stable, car Tu es vraiment mon unique credo mon amour pour Toi n’a rien de faux Tu es l’espoir de mon moi palpable.

Aide-moi à retrouver une paix assez stable !

International notebook of poetry

33

Radu Gyr HIER SOIR JESUS EST ENTRE DANS MA CELLULE Hier soir Jésus est entré dans ma cellule Il avait l’air triste et assez lointain La lune entra elle aussi dans ma cellule Rendant Jésus plus triste et plus lointain.

Ses mains étaient comme des lys sur les tombes Ses yeux tels les forêts profondes La lune égrainait de l’argent sur son front Eclairant les dédales de mes catacombes.

Le voyant j’ai sauté ébloui de mon lit D’où venez-vous Jésus de quelle vie Jésus me scruta d’une façon altière Me faisant signe du doigt de me taire.

Me taire et m’asseoir serein à ses côtés Tâte mes blessures m’a-t-il dit Pour sentir les stigmates que les clous m’ont laissés Il fut enchaîné lui aussi.

Puis il s’allongea sur la dalle Pour chasser sa fatigue ancestrale La lune brillait à travers les barreaux Faisant des traces étranges sur son dos.

La cellule était sombre comme une piaule d’antan Envahie par des poux et des rats Ma tête s’effondra sur mon bras Et je me suis endormi pour mille ans...

34

Caiete internaţionale de poezie

Lorsque j’ai quitté les abysses du sommeil La cellule sentait la rose baccarat Elle était comme elle fut la veille Mais Jésus n’était plus près de moi.

J’ai regardé autour il n’y avait plus personne J’ai interrogé les murs pour que l’écho résonne Rien que la lune brillant de sa magie Irradiant mon corps vers l’infini.

Où est le Seigneur ? demandais-je à travers les barreaux Quand échapperais-je à ce trop lourd fardeau ?

J’ai scruté mes mains et j’avoue Mes paumes portaient les stigmates des clous.

MALEDICTION Ayoud Ayoud geôle sans âme et sans fête que Dieu te réduise en miettes.

Que le feu te dévore toi ogre avide qui essore nos larmes de ta soif sordide.

Que le vent t’emporte et qu’il sèche ta langue car ton appétit demande plus de sang.

Que les eaux t’avalent et fassent de toi eau ou larmes de verrou

International notebook of poetry

35

d’un oui ou d’un non.

Que la grêle te casse la pluie te noie avec la douleur qui frémit en toi.

Ayoud Ayoud fauve démesuré que tu disparaisses tout comme la fumée.

AUTOMNE Les peupliers s’épanouissent hautains sortant leur épée du fourreau Je te salue mon cœur je te salue car tu re réveilles à nouveau.

Les feuilles vertes me regardent de leurs branches leurs yeux s’imaginent le panache Je te salue mon front je te salue les traces des épines tu les caches.

On dirait que les cieux s’enflamment et que la terre est faite de caresses Je te salue le monde je te salue toi qui oublies souvent la gentillesse.

C’est comme si un oiseau quelconque pleurait étouffé dans ma paume Je te salue ma joie je te salue

36

Caiete internaţionale de poezie

de tes larmes je pleure comme un môme !

NOTES SUR UNE VITRE Assoiffé de ciel et de terre je guette des heures sans fin à ma fenêtre les bras ouverts vers les choses et les êtres et les larmes aux yeux pour cette vie éphémère A l’aube quand je regarde vers l’infini les ailes de ma fenêtre larges ouvertes c’est comme si elles voulaient s’envoler Me portant à travers tout le site Au crépuscule quand les images s’effacent et les vitres s’abreuvent du coucher de soleil ma fenêtre qui n’a jamais volé se ferme sans bruit et se tait

International notebook of poetry

37

Zahu Pană PREFACE Voilà ma jeunesse qui s’en va !

Mes années trempées dans le malheur jamais animées par la joie elles passent et je pleure et je pleure !

Arrêtez-vous un tout petit instant je veux m’arrêter pour rester avec elles mais elles s’en vont comme une bouffée de vent bien que leurs ambitions soient si belles.

Ces minces années vidées de chlorophylle n’ont même pas été vues par le soleil ni par la lune avec ses face et pile leur plaie est celle d’un peuple en sommeil.

AVEC L’AIGUILLE SUR LE SAVON Pensées glacées aux paroles de prison, que plaies ouvertes et traces de menottes et des verrous tirés par le maton je n’ai que ça pour nourrir ma tremblote.

Vous gardiens vous enquêteurs vous brutes vous qui torturez à outrance vous grands usurpateurs qui barrez nos route vous trafiquants de mal et de souffrance

38

Caiete internaţionale de poezie

Mes jours qui s’enchaînent comme sur un fil baignent sans merci dans le brouillard apparaissant amorphes et sans profil plongés dans l’océan d’un vif cafard J’accrocherai mes tristesses bien haut pour qu’elles témoignent de mon être mais je fais ma lessive et aussitôt le savon les fait disparaître.

J’appelle mes souvenirs de leur errance et je leur donne de beaux habits de fête car entre eux ya pas de différence « venez » leur dis-je vous êtes mes grands secrets.

ECRITEAU SUR LE MUR Lorsque le sort nous fait défaut au point de gâcher notre vie la lune, à travers les barreaux rigole, mais le soleil aussi...

LA FLEUR Demain peut-être, peut-être demain, les verrous vont peut-être tomber et alors les cauchemars vont cesser avec notre existence de chiens.

Dans le verger il y a un casque de soldat qui est accroché à une croix...

La terre n’a pas voulu éclater !

International notebook of poetry

39

Enfermée dans une espèce de mal tels les biens d’un avare une aigrette jaillit comme de son nid montant tout droit vers le soleil elle a des larmes à l’œil ce sont les premières larmes de so premier amour, c’est un baiser vers l’immortalité Une fleur !

AUTRE INSCRIPTION Demain peut-être, peut-être demain les verrous vont enfin éclater les douleurs et les cauchemars vont cesser Avec notre vie de chiens...

Traduceri de George ASTALOŞ

40

Caiete internaţionale de poezie

Ion Murgeanu POEŢI CREŞTINI ŞI MARTIRI: VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, CONSTANT TONEGARU Încă la 1926, comentând poezia lui Vasile Voiculescu, în a sa Istorie a literaturii contemporane, Eugen Lovinescu observa următoarele: „După două volume tradiţionaliste şi prin subiecte şi prin limbă şi prin tehnică (în care Vlahuţă s-ar fi putut recunoaşte) Poemele cu îngeri ne aduc, în parte, o primenire a inspiraţiei scriitorului prin contactul cu o altfel de literatură decât cea practicată până acum. De pe urma prestigiului universal al poeziei lui Rainer Maria Rilke s-ar putea chiar studia şi la noi fenomenul contagiunii literare: cu d. Crainic, Iisus a venit „în ţara mea”; cu d. I. Pillat el s-a născut pe plaiurile Argeşului; o undă de creştinism a sosit pe aripile îngerilor d-lui Voiculescu. Inspiraţia rămâne, de altfel, tot tradiţională, sub forma ei specific ortodoxă, formă pur teoretică şi lipsită de orice misticism; şi cum limba are aceeaşi savoare regională – nouă e numai încercarea de spiritualizare şi de interiorizare, frângerea formei tradiţionale odinioară atât de tihnită, în amplele ei volute, printr-o versificaţie poliritmică”; exemplificând cu versuri din poeziile Dumnezeul copilăresc, Îngerul din odaie, sau din prima poezie a culegerii, Coboară cuvintele „în care, prin dezvoltare analitică, imaginea atât de simplă a poetului păstor de cuvinte e împinsă până la absurditatea poetului care suduie la vale turmele de mieluşele mute ale cuvintelor pentru a le duce, neînţărcate încă, la zahanale, unde merg, fără să zbiere, la junghiere: lipsă de măsură în dezvoltarea imaginii prezentă şi la alţi câţiva poeţi, ca de pildă, A. A. Philippide, Radu Gyr, I Valerian etc.”

Deceniul III al veacului trecut, anii 30 în deosebi aveau să fixeze pe harta literaturii române noua orientare a ortodoxismului practicat la revista Gândirea: Revistă tradiţionalistă, ortodoxistă şi autohtonistă, apărută iniţial la Cluj (1921-1922) dar mutată la Bucureşti, iniţial sub

International notebook of poetry

41

conducerea lui Cezar Petrescu (1921-1926) pentru ca ulterior să se afle sub direcţia inflexibilă a lui Nichifor Crainic (1926-1944), devenit teoreticianul ortodoxismului autohtonist în cultura românească, şia unui „naţionalism agresiv” nu numai în literatură: Puncte cardinale în haos – „Căci energia naţională nu se poate zgudui din paralizia generală de azi decât printr-o faptă covârşitoare. În sarcina cui cade această faptă?” S-a crezut că acestei întrebări i-a putut răspunde, în epocă, Mişcarea legionară, şi atunci toată floarea cea vestită a culturii momentului i s-a integrat, măcar numai şi prin simpatie: de la N. Crainic şi Radu Gyr până la Cioran şi Mircea Eliade. Ultimii s-au salvat cu exilul, cei rămaşi în ţară, după venirea la putere a comuniştilor aduşi de tancurile sovietice, au devenit martiri, majoritatea primind ani grei de temniţă, unii condamnaţi iniţial pe viaţă (cazul lui Radu Gyr), alţii în grup: Mişcarea spirituală a „Rugului aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, din care au fost „săltaţi” V. Voiculescu, şi Sandu Tudor, dacă ne referim strict la Poeţi, căci din ea au mai făcut parte şi alţi intelectuali şi clerici de renume: filosoful Anton Dimitriu, doctorul Alexandru Mronescu, Paul Sterian, filosoful Mircea Vulcănescu, arhim. Haralambie Vasilachi, părinţii Dumitru Stăniloaie, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scrima.

Au fost vremuri grele, cumplite, în care orice împotrivire faţă de noul regim te putea costa libertatea, orice opoziţie, în final viaţa: cazul tânărului poet Constant Tonegaru, mort la „vârsta lui Iisus” 33 de ani, în urma bătăilor sistematice din închisoarea Aiud. Îi pomenim pe fiecare la acest Paşti şi la această Înviere, după cuvântul Domnului din Evanghelii: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi m-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii, Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” (Mat.25, 35-39)

42

Caiete internaţionale de poezie

VASILE VOICULESCU (1884-1963): Medic de profesie: „doctorul fără arginţi”. Poet şi prozator. Publică: Poezii, 1916, Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, 1918, Premiul Academiei Române. Pârgă, 1921, Poeme cu îngeri, 1926, Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

Cartea misionarului, 1930, Urcuş, 1937, Întrezăriri, 1939, Poezii, 1944, Premiul pentru literatură al Editurii Fundaţiilor Regale, 1939; Premiul Naţional de poezie, 1941. E arestat în august 1958 în grupul Rugului aprins şi eliberat abia la 2 mai 1962, cu mai puţin de un an înainte de a muri. Îi apar postum Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui V. Voiculescu, 1964, Povestiri, 1966, romanul Zahei orbul, 1970. Opera lui capătă o binemeritată răspândire fiind considerat unul din marii clasici ai literaturii române, poet inovator şi creator în povestire al realismului magic.

RADU GYR (pseud. lui Radu Dumitrescu: 1905- 1975). Poet, dramaturg şi eseist. Activ în Mişcarea legionară. Linişti de schituri, 1924, Plânge Strâmbă-Lemne, 1927, Cerbul de lumină, 1928, Stele pentru leagăn, 1936, Curentele de avangardă (eseu, 1937), Cununi uscate, 1938, Poeme de război, 1943, Balade, 1944. A scris şi publicat cărţi pentru copii, conferinţe, traduceri. Premiul Soc. Scriitorilor Români pentru sonet, 1926; Premiul Institutului pentru Literatură, 1927; Premiul Adamachi al Academiei, 1928; Premiul Socec pentru poezie al Societăţii Scriitorilor Români, 1939. Participarea la Mişcarea legionară i-a adus, trimiterea pe front în linia întâi din partea lui Antonescu, şi 20 de ani de temniţă grea din partea comuniştilor. Şi-a suportat cu demnitate supliciul, rostind la proces un cuvânt de mare demnitate, căci neabjurând de la ideile sale; pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, difuzată clandestin, în anii de rezistenţă anti-comunistă, a fost, iniţial, condamnat la închisoare pe viaţă. Este autorul celor mai impresionante poezii scrise în temniţele comuniste. După eliberarea din închisoare, din 1963 până la moarte, în 1975, va lucra în redacţia revistei Glasul Patriei.

NICHIFOR CRAINIC (pseud. lui Ion Dobre: 1889-1972). Eseist şi poet. Ministru. Membru al Academiei Române 1940, în locul rămas

International notebook of poetry

43

vacant prin moartea lui Octavian Goga. Dr. honoris causa a Universităţii din Viena, 1940. Premiul naţional de poezie, 1930. Şesuri natale, 1916, Zâmbete în lacrimi, 1916, Icoanele vremii, 1919, Darurile pământului, 1920, Privelişti fugare, 1921, Cântecele patriei, 1925, Ţara de peste veac, 1931, Puncte cardinale în haos, 1936, Ortodoxie şi etnocraţie, 1938, Nostalgia paradisului, 1940, Germania şi Italia în scrisul meu de la 1932 încoace, 1940, Elogiul lui Octavian Goga, 1941, Iisus, Wiesbaden, 1956. Condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru naţionalism şi antibolşevism, colaborare cu guvernele Antonescu şi Gigurtu, asimilate unor crime de război. Înainte de a se preda autorităţilor N.C. circulă timp de 3 ani deghizat, prin cinci judeţe din Transilvania. Timp de 15 ani va fi întemniţat, de la Văcărşti la Aiud, FARĂ SENTINŢĂ. 1962-1972 - redactor la Glasul Patriei.

Exact în 22 decembrie 1989/ ziua Revoluţiei Române, se împlineau 100 de ani de la naşterea poetului. Un an mai târziu, 1990, apare Şoim peste prăpastie, versuri inedite create în temniţele Aiudului, şi memorialul liminar Boalele mele în închisoare, însoţite de un Cuvânt înainte al Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie: Poezia creştină a lui Nichifor Crainic: „Poezia lui poate fi considerată…expresia spiritualităţii concrete a acestui popor. Însuşi titlul unuia din volumele sale de poezii exprimă această calitate a poeziei sale: Iisus în ţara mea”.

CONSTANT TONEGARU (1919-1952). Poet reprezentativ pentru „generaţia războiului”, alături de Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu. Un post-modern avant-la-lettre. Plantaţii,versuri,1945, Steaua Venerii, volum postum, apărut în 1969, sub îngrijirea şi cu o prefaţă de Barbu Cioculescu. Face parte din Societatea Mihai Eminescu, cvasi/clandestină, de ajutorarea a intelectualilor după război, şi-n noua ordine a dezordinii, ce se instaura în ţară.

Poet martir, mort la 33 de ani în urma bătăilor din închisoarea de la Aiud. Deţinutul nr. 3964/49. Condamnat la 2 ani închisoare corecţională la Aiud, pentru favorizare de infracţiuni. Implicat în Dosarul de anchetă 26091 cu 9 volume, privind „organizaţia teroristă „Garda albă” sub conducerea lui Bodiu Leonida din A.C.N.S.A.S. Arestat în

44

Caiete internaţionale de poezie

tren, în timp ce transporta un colet cu medicamente la Rebrişoara, unde trebuia să ia legătură cu „Garda albă” din munţi. „Constantin Tonegaru se stinge din viaţă la 10 februarie 1952, la 33 de ani, în urma unui accident straniu: o aşchie din oasele frânte în bătăile din închisoare circulându-i prin corp îi pătrunde în inimă şi îl ucide. A mai trăit trei luni după eliberarea din detenţie.” (Rom. Lit. Nr. 3964/49 – Scriitori în arhivele CNSAS).

ANTOLOGIA ÎNVIERII (Poezii scrise în temniţele comuniste)

PE CRUCE Vasile Voiculescu Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii Părea că varsă lavă. Şi chiar in clipa morţii huliră cărturarii Cu fierea oţeţită îl adăpau străjerii...

Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii Şi-l ocărau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria Şi-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă Alături Magdalena, in lunga ei maramă, Ţipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere...

N-aveau decât sa fugă in lumea cea pribeagă Cu el se năruise nădejdea lor întreagă Şi fără mângâiere.

International notebook of poetry

Târziu, porni mulţimea în pâlcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecură fariseii cu feţele smerite Şi bărbile-argintate.

Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul Iisus, vegheat de oaste.

ISUS ÎN CELULĂ Radu Gyr Azi noapte Isus mi-a intrat in celulă.

O, ce trist si ce’nalt părea Crist!

Luna venea după El, in celulă şi-L, făcea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui, păreau crini pe morminte, ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe vestminte argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură: - De unde vii Doamne, din ce veac?

Isus a dus lin un deget la gură si mi-a făcut semn ca sa tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojina: - Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină parca purtase lanţuri cândva.

45

46

Caiete internaţionale de poezie

Oftând şi-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase, lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţâna şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână şi-am adormit o mie de ani...

Când m’am deşteptat din afundă genuna, miroseau paiele a trandafiri.

Eram in celulă şi era luna, numai Isus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere, cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui.

ÎNCHISOAREA AIUD - CÂNTECUL POTIRULUI Nichifor Crainic Când holda tăiată de seceri fu gata Bunicul şi tata Lăsară o chită de spice-n picioare Legând-o cucernic cu fir de cicoare; Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos

International notebook of poetry

Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama Bunica şi mama Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii, Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii Că pâinea, dând abur cu dulce miros Părea că e faţa lui Domnu Cristos. Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce, Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin tine, Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama Bunica şi mama Mi-au rupt un ciorchine, spunându-i povestea; Copile, grăiră, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos La caznele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata, Bunicu şi tata În joc de călcâie sfărmând nestemate Ce lasă ca rana şiroaie-spumate, Copile, grăiră, e must sângeros Din inima Domnului nostru Cristos. Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce; Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine

47

48

Caiete internaţionale de poezie

Eşti totul în toate şi toate prin tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase, Pământul acesta, Iisuse Cristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne Şi sângeră-n vie şi frânge-te-n pâine, Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

STRADIVARIUS Constant Tonegaru Cine a bătut în noaptea lucie cuie Să-şi prindă haina plină de lumină?

Pe apa morţii către sursa lină Viori cu gâtul ridicate suie.

Bună dimineaţa în struna ta – cine poate înţelege Călătoria cu valuri la subsuoară?

Ce lege neştiută vă culege Struna uşoară?

Nu vine nimeni nu mai pleacă Şi-n aşteptare meşterul tâmplar Din cercuri de tulpină mai ciopleşte oleacă Pentru auz un proaspăt mădular.

Ceva cum e antena de albină ori furnică Prin care cugetul de-a dreptul să pătrundă, Cu vântul sparte la muchii se despică Miezul se apără tânăr fremătător de undă.

International notebook of poetry

49

Tot prin cântare a trecut la pas Prin toamnă-vară timp nedefinit Marele –voinicul- contrabas Spre locul calm de odihnit.

Suntem matrozi desprinşi din lumea întreagă O stea pătată cu pământuri rare, moi, Face podoabă cu vechi locuri din vetre, de la noi, Să înflorească pânze, corabia dezleagă.

TRAIAN CHELARIU – UN DESTIN „FRACTURAT” Poeţii bucovineni din gruparea Iconar, dinaintea celui de-al doilea război mondial, aderenţi la valorile Vechiului Regat, după cum observa G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii, printr-un „proces violent de adaptare” nu au fost propriu zis „suprarealişti”, aici ironia călesciană operează pieziş, deoarece criticul însuşi observă provenienţa lor cvasi-rurală: „G. Antonovici e preot, G. Drumur e ţăran autodidact, conducător de cor de săteni în comuna de naştere, Teofil Lianu învăţător. Câte unul ca Traian Chelariu a fost chiar la Paris, Neculai Roşca a tradus din Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud.” Ceea ce nu observa „divinul” era fondul chtonic al inspiraţiei tuturor acestor scriitori, porniţi la drum, mai întâi ca poeţi, şi setea lor de înnoire, într-o patrie orientată după Marea Unire de la 1918 exclusiv spre Europa; chiar dacă ei puteau fi consideraţi europeni avant la lettre, prin însăşi provenienţa lor „imperială”, şi după ce administraţia habzburgică, bazată fundamental pe limba germană dispăruse demultişor; însă „plurilingvismul”, cum s-ar spune azi, nu dispăruse; poeţii bucovineni, intelectualii în genere, continuând să aibă acces la limba germană, prin tradiţie, ca să spunem aşa, prin legături de rudenie cu minoritatea germană, şi nu în ultimul rând, datorită prestigiului limbii lui Goethe şi Lenau în rândul tinerilor intelectuali bucovineni.. În acest sens cazul lui Traian Chelariu, care a cunoscut limba ger-

50

Caiete internaţionale de poezie

mană din copilărie încă, e pe deplin ilustrativ. Născut la 21 iulie 1906 în satul Hatna, comuna Dărmăneşti, judeţul Suceava, viitorul scriitor, poet, prozator, eseist şi dramaturg, ca fiu al unui lucrător ceferist, avea să înveţe clasele primare la Măriţei, Iţcani, Suceava, dar şi la BautschBudisov, în Moravia, pe unde slujba tatălui le va fi purtat familia. Studiile liceale şi cele unversitare, de litere şi filozofie, le va face, fireşte, la Cernăuţi (1919-1930), după care va urma o specializare, ca bursier al Academiei Române, la Ecole Roumanie de la Fontenay-aux-Roses (1931-1933), recomandat de însuşi N. Iorga, şi la Şcoala Română de la Roma (1933-1934). Va fi doctor în filozofie al Universităţii din Cernăuţi cu teza Aspecte finaliste şi biologice în pozitivismul lui David Hume (1937) şi va debuta cu versuri încă din anul 1926, în revista Floarea soarelui, urmând, concomitent cu studiile, o bogată activitate publicistică la Junimea literară, Glasul Bucovinei, Făt-frumos, Orientări, Convorbiri literare, Revista Fundaţiilor Regale, Bilete de papagal, Lauri, Dacia recidiva. Va lucra efectiv în câteva redacţii, Glasul Bucovinei, Junimea literară, Orientări, Universul literar, unde va deţine chiar funcţii de conducere. Primul volum de versuri va fi Exod, din 1933, urmat de Aur vechi, 1936, Cântece de leagăn, 1936, Versuri de după-amiază, 1940, Balade şi strofe răzleţe, 1943, eseurile din Zaruri, 1936, aforismele din Petre la care mă închin, 1937, şi, postum, alte trei volume de versuri, un volum de proză Necunoscuta, 1972, şi un volum de Teatru, 1976, dar mai ales jurnalul Zilele şi umbra mea, 1976, reluat şi tipărit de urmaşi, necenzurat, după 1990.

Am spus de la început că Traian Chelariu reprezintă un „caz”; un caz simptomatic, prin refuzul de a se încolona unei idologii străine de formaţia sa intelectuală şi de crezul ei, asumat prin toată opera publicată până la ocuparea României de soviete. Şi atunci omul va ispăşi; din universitar va deveni lucrător la deratizare, sau lung timp şomer, alungat din învăţământul de orice grad, iar când va fi reprimit, se va face în batjocură, doctorului în filozofie fiindu-i „oferită” o catedră de învăţător la clasele primare; abia după 1964 va fi reprimit în învăţământul superior, departe de Capitală, unde a locuit tot timpul, în a doua parte a vieţii sale, la Institutul Pedagogic de trei ani, din Suceava,

International notebook of poetry

51

ca lector, însă va fi prea târziu. La 4 noiembrie 1966 scriitorul va deceda în urma unui atac de cord. Din anii de la Suceava l-am cunoscut şi noi, fiindu-i scurt timp destul de apropiaţi, un domn elegant, cu ochii vii, pătrunzători, ţinută de dandy, trădând încă neasâmpăruil unui intelectual de elită, peste care mizeriile şi privaţiunile unui timp, potrivnic lui şi carierei sale strălucite, nu-şi pusese parcă amprenta deloc.

Strălucea. Şi era dispus să recupereze din mers, un destin fracturat chiar din anii când s-ar fi putut impune printre cei mai i mportanţi scriitori ai ţării sale, şi nu ai provinciei lui nordice doar, Bucovina. Ca reprezentant al Generaţiei 30, Traian Chelariu era totuşi mesagerul cernăuţean al unei culturi specifice, de nivel naţional, fiind ştiut că în perioada postbelică, până la 1940, Cernăuţii au fiinţat ca una din principalele capitale culturale ale României, de nu chiar a doua după Bucureşti, într-o vreme. Bucureştii: „Micul Paris; Cernăuţii: „Mica Vienă”. E greu de înţeles suferinţa indurată şi mai puţin poate sacrificiul acestui lider de generaţie, în fond, care a fost Traian Chelariu; dar nu e greu de înţeles că Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, rămaşi în ţară, ar fi avut acelaşi destin. Ce i s-a reproşat lui Traian Chelariu e circumscris în refuzul său, de a adera la ideologia comnistă de extracţie bolşevică a epocii respective, consemnat zilnic aproape, şi cu o acribie tipic „maioresciană”, în jurnalele sale.

Suferinţele îndurate de om, batjocorirea intelectualului de rasă, vor fi fructificate de Marin Preda în creionarea personajului Victor Petrini, din ultimul său roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Numai că-n realitate, singurele date ce pot fi omologate sunt cele din „fişa de cadre” a proscrisului, fostul puşcăriaş politic Petrini/ alias Traian Chelariu, şi deloc cele referitoare la viaţa de familie a poetului Traian Chelariu, care a fost exemplară de la început până la sfărşit; soţia sa, Dna Ecaterina Chelariu (n. Rădulescu), fiindu-i devotată şi postum, într-un chip admirabil.

Deşi, ruptă din context, marginalizată sui-generis, chiar în anii de revenire, opera literatului, fondul şi mesajul ei cărturăresc deşi perene, nu s-au mai susţinut, rămânând fatalmente, cu un ecou limitat. Ce vechi l-au recepat până târziu din „fişa” întocmită de G. Călinescu în Istoria literaturii de la origini până în prezent. „Traian Chelariu, deşi cu com-

52

Caiete internaţionale de poezie

plicaţii arghezienme şi barbiene, e mai limpede şi mai spontan şi e atras să glorifice „ţinutul drag bucovinean”, creşterea porumbului, secerişul şi litera chirilică: „ Cirilică închisă-n har/ mănăstiresc ca în chenar,-/ mărgea de cer şi chinovar/ uitată-n evangheliar,/ deşi nu ştiu să te cetesc/ cu scrisul palid slavonesc/ în cartea fiului ceresc/ mai cu evlavie privesc. Şi e mai aproape, în ciuda silniciei formei, de fondul strămoşesc, notând chiotul călăreţului: „ Tristeţea, haină veche, în vânt o aruncai/ când, ne trezi nechezul neaşteptat de cai.// Cu roibi, cu murgi, cu derşi pornirăm toţi, -un stol,-/izvor de apă vie stă ziua în ocol.// Câmpia prinsă-n ierburi roti, un singur lan,/luată-n neopritul copitelr elan.// Cum se-ntreceau bueştrii înmlădiaţi în şa,/ la noi viaţa multă mai aprigă creştea, -// şi-n nări şi-n ochi şi-n sânge năvalnică spori/ atavica beţie a multor călării…” Chiar în pornirile de mallarmeanism, nota serafică e prinsă cu oarecare delicateţă. „Ştiu un eden de umbră, - mirifice magnolii/ şi chiparoşi serafici – desen de pure talii…/Cresc lauri şi oleandri sub nesfârşite dalii/ de pini, şi palmieri cu ample evantalii.”

Preţuit de Mircea Eliade, în anii tinereţii lor, considerat de Perpesssicius unul „dintre cei mai valoroşi exponenţi ai lirismului bucovinean în epoca dintre cele două războaie”, iubit de Arghezi şi Tudor Vianu (ce, în zadar vor încerca să-l ajute în anii prigoanei), apreciat de Al. Phililppide („E foarte talentat şi are o frumoasă culură literară), lirismul lui Traian Chelariu completează o sincopă, în linia deschisă de V. Voiculescu şi Dan Botta, a unei poezii solare şi reflexive, a unei cugetări pure şi inflexibile, pe valorile etern umane, iubirea, devotamentul, moartea, ca transcendere iar nu ca închidere, atingerea de divina muzică a stelelor şi de vraja eternului. Unele din poeziile tipărite la Editura Junimea din Iaşi, în volumul „Poezii în vers alb”, 1983, mărturisesc despre lucrarea unui anahoret, reţinut şi aproape sobru, înscris pe cadranele unui ornic solar, cu bătaie lungă, pe o sensibiliate lovită dar nu nimicită.

Darul: „ Nu mi te-ntunece/ Orele-amurgului. Crede!/ Poate-ntr-o zi/ Cosmică, pe o planetă/ Caldă, nici unei/ Noi plenitudini ostilă/ Ca dinspre-aceleaşi/ Imemorabile spaţii în fluviul/ Neistovit al plinirii/ Iar nimerindu-şi undele-limpezi, pe-acelaşi/ Val îşi vor scrie/ Vieţile

International notebook of poetry

53

noastre/ Dragostea/ darul luminii.” Rostire oraculară, în sonorităţi ce amintesc de „metrul antic” eminescian, sau de pericopa reflexivă blagfiană, dintr-o vreme în care „afară” (majoritatea poeziilor din cărţile postume sunt datate în anii supliciului şi suferinţelor de nedescris ale omului, persoanei fizice) se acordau fligoarne şi bubuiau tamburii odelor de pripas, poeziile lui Traian Chelariu au ratat un timp, care ar fi putut să educe tineretul generaţiilor succesive, şi să adâncească gustul pentru marea literatură. A fost o absenţă publică regretabilă, căci impusă de „teroarea istoriei”, dar o neabdicare în fond. Fidel profesiunii sale de credinţă, asupra scrisului va cugeta stoic, sub deviza „omul înţelept nu disperează”, notând următoarele: „Scrisul, fiind chestiune de suflet şi încă în gradul cel mai înalt al logosului, eternului şi frumosului, te face vinovat dacă nu asculţi porunca: „Nici orice, nici oricum, nici oricând, nici oriunde!” Chiar dacă te-ar putea durea răutatea acelora pe care nu i-ai invidiat, nici urât, SĂ-ŢI PARĂ BINE CÂND S-A PUS PÂCLA TĂCERII PESTE CREDINŢELE TALE; eşti izvor subteran, vei ieşi râu la lumina ziolei.” S-ar face o binemeritată reparaţie, urmaşilor, în primul rând, dacă opera lui Traian Chelariu, poezie, proză, teatru, cugetare, eseu, s-ar relansa, fiind orientată mai ales în şcoli, în invăţământul colegial şi universitar, ca pildă, în primu rând, că s-a rezistat totuşi cu riscuri, dar până la capăt şi-n literatură; că nu s-a abandonat de la profesiunea ideilor mari, că subteranul izvor al demnităţii de a visa şi gândi liber e chiar necesar, şi că tot a ieşit până la urmă „râu la lumina zilei”…

54

Caiete internaţionale de poezie

ANTOLOGIE TRAIAN CHELARIU O, DOINA NOASTRĂ AŞA ÎNCEPE O, doina noastră aşa începe Şi trece munte, trece deal, Am cucerit întinse stepe Dar dorul tot ne e-n Ardeal.

Bat brandturi iureşe de schije, Turbaţi şi dârji şi val de val Ne-ntâmpină duşmanii Crucii Dar dorul tot ne e-n Ardeal.

Crimei, Cubanuri şi Caucazuri Cuprinde-vom pe brânci, pe cal, Vom fi mai repezi ca ereţii Dar dorul tot ne e-n Ardeal.

Pe Don, pe Dvine şi pe Volge Legatam poduri spre Ural, Ca viforul suntem năpraznici Dar dorul tot ne e-n Ardeal.

Prin tundre joase şi Siberii De la Aral până-n Imal Purta-vom steagul biruinţii Dar dorul tot ne e-n Ardeal.

De-ar fi să trecem prin nisipuri Din Astrahan până-n Baical, Suntem ca gândul şi oţelul Dar dorul tot ne e–n Ardeal.

International notebook of poetry

55

Priviţi-l, nu mai sângerează El, răstignitul, ca-ntr-un Graal, Precupeţim ceva? – Nimic!

Dar dorul tot ne e-n Ardeal Nu poate pururea să stee În inimă acest pumnal Infipt în zi de neagră Vineri Dar dorul tot ne e-n Ardeal!

1941

ANIVERSARE Here, es ist zeit…

R.M. Rilke

Doamne, e timp să ne gândim la drum…

Lasă-mă iar pribeag ca anul, Umple cu spini pustiul şi medeanul, Pune pe văi şi colb şi fum.

Lespedea grea şi risipită-n veac Ce mi-o dăduşi odihnă şi zăbavă, Sălaşlui cuiburi de şerpi şi otravă, Chinului meu n-a fost răcoare nici leac.

Cine acum nu-şi împlini umblarea, Poate porni mai singur, mai departe, Oriunde gândurile vor să-l poarte Cu năzărirea lor şi fremătarea…

Cine de-acum nu şi-a zidit altarul Alt paraclis vremelnic nu-l aşteaptă

56

Caiete internaţionale de poezie

Decât toiagul greu şi mâna adreaptă, Durută-n umbra ce i-o face harul.

VALERIU GAFENCU: „SFÂNTUL INCHISORILOR” DESPRE VALERIU GAFENCU Valeriu Gafencu este unul din tinerii care a murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credintei ortodoxe si a neamului românesc de atacurile satanei. Multi îl numesc Sfântul închisorilor. Si multi asteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S’a născut în judetul Bălti în 1921, si a murit în temnită. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iasi, conducând un grup al Frătiilor de Cruce, a fost arestat si condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detentie al inchisorilor Aiud si Pitesti l-au întărit si desăvârsit duhovniceste. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detentie.

A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o si cinstit-o cu dragoste. In inchisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astazi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu.

Imnul Invierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Inviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii si simteam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi si ne întăreste pe calea trăirii fierbinte a credintei si dragostei întru Hristos.

Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale!

“Taina Dragostei”, An I, Nr. 2

International notebook of poetry

TRĂIESC FLĂMÂND Versuri si muzica de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie, Frumoasă ca un crin din Paradis, Potirul florii e mereu deschis Si plin cu lacrimi si cu apă vie, Potirul florii e o’mpărătie.

Nu plăngeti că eu mă duc pe lângă voi, Sau c’o să fiu zvârlit ca un gunoi, Cu hotii în acelasi cimitir.

Căci crezul pentru care m’am jertfit, Cerea o viată grea, o moarte de martir.

Cănd răii mă defaimă si mă’njură Si’n clocot de mânie ura-si varsă, Potirul lacrimilor se revarsă Si-mi primeneste sufletul de zgură, Atunci Iisus de mine mult se’ndură.

FRATE DRAGĂ Versuri si muzica de Valeriu Gafencu*

Frate dragă, din grădină, Îti trimit în dar un crin, Să-ti mângâie lin privirea, Cu vesmântul lui divin.

Floare dragă, floare dalbă, Cât de mult as vrea si eu, Îmbrăcat în haină albă, Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo sus,

57

58

Caiete internaţionale de poezie

În grădina minunată, Să-mi simt viata’mbălsămată, Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbusit în noapte Si suspin cu glasul stins, Dă-mi vesmântul alb de nuntă, Cu crini minunati încins. *)—Compuse în temnitele comuniste, aceste cântece, memorate de camarazii întru suferintă si credintă legionară, văd pentru prima oară lumina tiparului.

IMNUL ÎNVIERII* Versuri si muzica de Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină, Vă cheamă mucenicii’n vesnicii, Fortificati Biserica crestină, Cu pietre vii zidite’n temelii.

Refren: Veniti, crestini, luati lumină, Cu sufletul senin, purificat!

Veniti, flămânzi, gustati din cină, E nunta fiului de Împărat.

Să crească’n inimile noastre’nfrânte, Un om născut din nou, armonios, Pe chipurile voastre să se’mplânte, Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Refren:...

Un clopot tainic miezul noptii bate

International notebook of poetry

59

Si Iisus coboarăpe pământ, Din piepturile voastre-nsângerate Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Refren:... *-Se cântă de Sfintele Pasti, în noaptea învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

COLIND DE CRĂCIUN Versuri si muzica de Valeriu Gafencu

La fereastra robilor, Cântă îngerii în cor De cu seară până’n zori, Au venit colindători, Îngerii nemuritori, Încărcati cu dalbe flori.

Refren: Lăsati copii să vină Să-mi aducă din grădină, Dalbe flori de sărbători, Dalbe, dalbe flori.

Cântă robii omnului Înjugati cu jugul Lui Pe malul Trotusului.

Dar cântarea lor e mută, Că-i cu suferintă smulsă Si cu rugăciuni crescută.

Refren:...

Stă un copilas în zare

60

Caiete internaţionale de poezie

Si priveste cu mirare, O fereastră de’nchisoare.

Lângămicul copilas, S’a oprit un îngeras Ce-i sopteste drăgălas.

Refren:...

Azi Crăciunul s’a mutat Din palat, la închisoare Unde-i Domnu’ntemnitat.

Si copilul cel din zare A venit la închisoare Să trăiască praznic mare.

Publicat de Ion Murgeanu la scoaladepoezie.blogspot.com

International notebook of poetry

61

Lucian Gruia “SÂNGELE TEMNIŢEI” Radu Gyr este pseudonimul lui Radu Ştefan Demetrescu, născut la 02.03.1905 în Câmpulung Muscel şi decedat la 25.04.1975 în Bucureşti.

A fost Conferenţiar Universitar la Facultatea De Litere şi Filosofie din Bucureşti. Pentru că a gândit şi şi-a exprimat liber crezul, a făcut puşcărie în 4-5 etape, în perioada 1919-1964.

Pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, considerată „manifest legionar anticomunist” a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. Între anii 1963-64, comuniştii au dorit o deschidere spre Occident (ca să profite economic, nu de dragul democraţiei) şi au eliberat deţinuţii politici, între care şi pe Radu Gyr, cu condiţia să-şi renege scrierile pentru că altfel mulţi puşcăriaşi legionari vor fi ucişi din cauza sa. Poetul cedează în faţa şantajului, pentru a nu produce necazuri colegilor de idealuri religioase şi politice.

Iată ce-i mărturiseşte Radu Gyr lui Ioan Ianolide în 1984: „Am împlinit 64 de ani. Din 1919 până în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 până în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, de la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 până astăzi sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urât şi prigonit în mine. (...) Am fost flămând timp de 25 de ani, adesea distrofic, din cauza subnutriţiei. Mi-am simţit trupul îngheţat în toţi anii temniţei. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenţei fizice şi sufleteşti. Am cunoscut îngrozitoarea experienţă a trăirii dincolo de limitele suportabilului. Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo 15 la număr, am fost terorizat să mă reeduc. Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile.” În închisoare, neavând dreptul la hârtie şi creion, îşi salva poeziile

62

Caiete internaţionale de poezie

memorându-le. A reţinut zeci de mii de versuri pe care le-a aşternut pe hârtie după ce a fost eliberat. Volumele SÂNGELE TEMNIŢEI şi STIGMATE au apărut postum. (Ed. Lucman, 2009) Aşa cum mărturiseşte, poezia sa începe dincolo de limitele suportabilului. În lirica răvăşitoare şi halucinantă a autorului, nu a mai rămas decât sufletul pustiit. Radu Gyr e cântăreţul temniţei goale, a lanţurilor scrâşnind pe cimentul ud, a gratiilor şi a sângelui curs pe duşumele, a revoltei dincolo de imaginabil: „În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. / În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, / întâi pân´ la glezne, apoi pân´ la gât. // Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte, / lespedea temniţei, cu gângănii mărunte, / şi-am să dispar în grozava ei guşă, / în mugetul ei subteran şi-n cenuşă...” (Prefaţă la cântece din temniţă) Spaima provocată de încastrarea în celulă scoate la iveală imagini ale nocturnului terifiant, în care nu mai există decât tentaţia extincţiei: „În fiece noapte, din spaţii lichide, / la uşa celului opreşte, gemând, o cotiugă. / - Sunt Amintirea, deschide... // O îmbrâncesc, o alung, îi spun ticăloase cuvinte; / mi-ncarcă-n cotiugă anii, şi pleacă-nainte, / pe uliţa ei somnoroasă... // În fiece noaspte, la gratii de fier, / vine Tristeţea şi lung îşi întinde, / spre mine, rânjind, zbilţul ei de hingher, / şi-n zbilţui nemernic mă prinde. // Simt pe grumaz strânsoarea rotundă, / mă zvârcolesc şi mă zbat cu smuciri de dulău; / - Slăbeşte, Tristeţe, puţin, zbilciul tău... / dar laţul mai crunt, mai adânc, se afundă... // Şi-n fiece noapte,-n celula cu febre, / tunând, uruind, pe vinete şine, / ţi-aud Deznădejde, venind peste mine / trenul tău negru,-ncărcat cu tenebre. // Vagoanele-ţi duduie, grele, prin noaptea de-asfalt, / şi eu te aştept, Deznădejde, la cantoane de jale, / şi-n fiece noapte, cu ţipăt înalt, / hoitul meu blestemat îl arunc sub roţile tale... (În fiece noapte) Cumetre de singurătate îi sunt insectele şi animalele temniţei: „Dragi prieteni de singurătate, / când celula cu beznă se-ncarcă, / ploşniţă soră, guzgane cumnate, / mătuşă libarcă. // Şi voi lighioane surate, / păianjeni, păduchi şi gândaci, / numai voi, din pereţii posaci, / călcaţi cu inimi de frate / prin orele înveninate...””.

Foamea apare ca o iluzie, ca o fata morgana pe care ar vrea s-o ucidă:

International notebook of poetry

63

„Lacătul a gemut din făptura-i întreagă, / gardianul zăvorul a tras / şi-n celulă-am rămas / eu şi foamea slăbănoagă // Singuri stăm, fa.ţă în faţă. / o văd ca prin ceaţă / cum se despoaie fără ruşine / şi ţopăie, cu buricul la mine. // Aş omorâ cu pumnul, ca pe-o târfă, / năluca-i de oase şi piele, / dar braţul ăsta-i şomoiog de cârpă, / şi degetele nu sunt ale mele...”

Fumatul unei ţigări i se pare un act erotic: „Te-ascund în pumn de azi dimineaţă / şi pe furiş te mângâi adânc, / noaptea-aşteptând ca săţi beau, să-ţi mănânc / carnea de văzduh, pădureaţă. // (...) // Tutun negru, ca părul muierii / vărsat în culcuş, pătimaş, - / trezite-n piept, toate lăutele fierii / le zvârcoleşti sub arcuş ucigaş.”

Sângele morţilor în celule se revoltă şi urlă: „Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celului, / ascult, ascult / cum sângele temniţei, ca un mare tumult, / ca un geamşt abrupt, / curge pe dedesupt, curge torent de veninuri amare, / tinut în pământ sub zăvoare.” În disperare, credinţa pare un paleativ. Iisus este şi el un deţinut care a suferit pentru omenire: „As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă. / O, ce trist, ce înalt era Crist! / Luna-a intrat după El în celulă / şi-L făcea mai înalt şi mai trist. // Mâinile Lui păreau crini pe morminte, / ochii adânci ca nişte păduri. / Luna-L spoia cu argint pe veşminte, / argintându-I pe mâini vechi spărturi. // M-am ridicat de subt pătură sură: / - Doamne, de unde vii? Din ce veac? / Iisus a dus lin un dget la gură / şi mi-a făcut semn să tac... // A stat lângă mine pe rogojină: / - PuneMi pe răni mâna ta, / Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină, / parcă purtase lanţuri, cândva...” Poetul adorme parcă o mie de ani, iar când se trezeşte paiele miroseau a trandafiri. Iisus însă a plecat, lăsându-i puterea să reziste, contopindu-se cu sacrificiul Lui: „-Unde eşti, Doamne? –am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de căţui. / M-am pipăit, şi pe mâinile mele / Am găsit urmele cuielor Lui...” (As-noapte, Iisus) Nici moartea nu-i mai apare poetului ca o uşurare a suferinţei, ca un moment de împăcare cu destinul: „Când voi muri în temniţa asta spurcată, / strivit de stigoii celului şi de milenii, / or singur punândumi o sfoară de beregată, / în moartea mea u vor fi duioşii, nici sfinţenii. // Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste faţă, / morţii să-i dea

64

Caiete internaţionale de poezie

împăcare, surâs şi blândeţe. / Îngerii mei au fost osândiţi la ocnă pe viaţă, / sau spânzuraţi, ca hoţii, prin pieţe. // (...) // Vânăt de silă ţi ură, leşu-mi sălbatic / nu va fi luminat de raiuri boltite... / Cei ce-or intra în velulă vor merge ca pe jăratic / pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuţite. // Şi-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată, / şi vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă. / Zadarnic s-o umple cu plâns găleată după găleată, / din ciment vor musti lacrimi noi şi pereţii mereu au să plângă. // Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan, / am să las, sî-mpietrească pe veacuri ca stalactita. / Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita, / sus, pe un cer decăzut şi duşman...” (Când voi muri) Cineva spunea că Bacovia este primul/singurul scriitor român vare a coborât în infern. Atunci Rau Gyr a trecut dincolo de iad, dincolo de limitele suportabilităţii unei fiinţe umane. Ce a pătimit acolo numai el a ştiut.

International notebook of poetry

65

Andrei Eugen Mureşan CONSTANTIN NOICA În anul 1965, la un an după eliberarea din închisoare, marele filosof a scris tulburătoarea sa carte “Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, încărcată de amintirile şi reflecţiile sale din perioada de detenţie. Ea a găsit larg ecou prin fraternitatea în suferinţă a românilor din neagra perioadă a comunismului; pagini din manuscris au ajuns, în ciuda cenzurii, până şi la Mircea Eliade şi se păstrează în dosarele acestuia de la Universitatea din Chicago. Fragmentul de mai jos împleteşte, cu o rară măiestrie literară, reflecţiile filosofului cu finele sale observaţii de cunoscător al firii umane. Aşezând textul sub formă de versuri, cu speranţa că acest artificiu nu constituie o impietate adusă memoriei ilustrului cărturar ci dimpotrivă un omagiu, a rezultat un poem de o zguduitoare forţă emoţională.

CE CURIOASE… Ce curioase sunt Întâlnirile astea în închisoare: nu stai lângă un om, stai lângă o viaţă…

La început aici, în câte o cameră ca asta, stă un schelet lângă un schelet.

Primul schelet spune ceva: îşi dă astfel o voce.

Al doilea schelet întoarce ţeasta spre el: îşi dă o privire.

Primul inventă o mână, celalalt o altă mână.

66

Caiete internaţionale de poezie

Un schelet pune pe lume o mamă, altul un frate.

Uneori două schelete se iau la ceartă, capătă pumni, muşchi, şi inventă bătaia.

Viaţa aici se reface parcă, bucată cu bucată.

Zgâlţâi puţin un schelet, şi vezi ieşind din el, ca dintr-o cutie mecanică, o dragoste, o slujbă, doi copii, un revolver uitat în pod, o sentinţă capitală comutată în muncă silnică pe viaţă.

Zgâlţâi un altul, şi ies din el, ca sub un ochi magic, mari oraşe ale lumii, imagini de vis, apoi un început de contrarevoluţie, un câine de vânătoare credincios şi o sfidare la adresa comuniştilor.

Carnea şi viaţa se aşează pe schelete treptat, ca într-un joc de cuburi, aducând nasturi, guri, umblete, atitudini.

Uneori nu sunt cuburi destule, şi scheletul rămâne cu părţi neacoperite: fără nas, fără umblet, fără ticuri, fără ideal de viaţă;

International notebook of poetry

pe când alteori sunt piese prea multe, astfel că, dupa ce ai sfârşit prin a reface cu ele o viaţă reală, trebuie să alipeşti de ea o viaţă posibilă, două, trei, cu delirurile şi plinătatea “netrăitului” lor.

Câte o umbră, ca scheletele de aci, ia în mână toată istoria lumii şi dă cu ea de-a azvârlita…

67

68

Caiete internaţionale de poezie

Claudia Voiculescu MARGINALII LA PĂTIMIRILE UNUI POET Tu ne cede malis!

(Nu ceda în faţa răului!)

M-am gândit că revenind la acest forum al restituirii (măcar în parte) unui trecut (nu prea îndepărtat) neînregistrat în documente, pot readuce în contemporaneitate un poet „vinovat pentru cuvinte” (după titlul unui volum de poezii, „Vinovat pentru aceste cuvinte” Ed. Cartea Românească, 1972), care a îndurat suferinţa Canalului (Brăila, Canalul Dunăre- Marea Neagră, Coasta Galeşu – Valea Neagră –, Peninsula, Stoieneşti, Poarta Albă - unde, în 21 septembrie 2000 s-a sfinţit Monumentul Memorial Poarta Albă ridicat în amintirea celor care au căzut sub „pecetea tăcerii” la lucrările Canalului în cele 9 colonii de lucru: Constanţa, Midia, Peninsula, Galeşul, Noua Culme, Poarta Albă, Medgidia, Saligny, Columbia (Cernavodă), pe postamentul căruia sunt dăltuite versurile poeziei „ Canalul”) şi a altor închisori comuniste: Jilava (Fortul 13), Gherla, Văcăreşti, Malmaison.

Este vorba despre poetul Andrei Ciurunga (născut la Cahul, 28 oct.

1920, mort la Bucureşti, 8 aug. 2000) care, în 1994, în argumentul scris la începutul volumului de poezii intitulat „Ceasuri fără minutare” (Ed.Eminescu, 1996), afirma: „Această carte cuprinde o bună parte din poemele plăsmuite cu câteva decenii în urmă în închisorile comuniste prin care a trecut autorul. Acel canal şi acele temniţe le par astăzi contemporanilor la fel de îndepărtate în spaţiu şi timp (şi deci la fel de indiferente !) ca turnul Londrei, de pildă, sau Grădina Supliciilor.

Fie ca mărturiile din versurile ce urmează (cu circulaţie clandestină la vremea lor, dar trecute uneori peste graniţă) să păstreze în memoria celor de faţă şi viitori una din cele mai triste perioade a istoriei românilor. În acest sens şi cu această nădejde apare întocmirea de faţă.” Ţin să reamintesc faptul că poetul a suportat 2 (două) detenţii: una

International notebook of poetry

69

la Canal (1950- 1954), alta între 1958- 1964 în diverse închisori, fiind, de fapt, condamnat la 18 ani de puşcărie pe care nu i-a mai răbdat datorită amnistiei din 1964.

Tragicul său destin – ca de altfel al atâtor şi atâtor oameni – e reflectat în poeziile sale adunate în volume cu titluri emblematice: Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare, Poeme cu umbre de gratii, Vinovat pentru aceste cuvinte, Memorii optimiste, Poeme din iad pentru îngeri etc.

Să fi fost Andrei Ciurunga – un omuleţ ce nu cântărea –cred – mai mult de 50 kg. Şi care purta ochelari cu maximum de dioptrii – atât de periculos pentru regimul nou instalat în anii de după 1945, încât să fie trimis după gratii? Generaţiile de azi nici nu cred că e posibil aşa ceva.

Dar... istoria nu poate fi scrisă numai în alb sau numai în negru. Totuşi dezvăluirea este crâncenă (citez din poezia „Canalul”): Aici am plâns şi-am sângerat cu anii, aici am rupt cu dinţii din ţărână, şi-aici ne-am cununat cu bolovanii câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene am dat cu veacuri înapoi lumina.

Amare bezne-am aşternut pe gene şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte, bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare, am presărat cu mii de oseminte meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine, înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.

Să facem drum vapoarelor de mâine

70

Caiete internaţionale de poezie

Am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă, Va ţine minte şi-ntre foi va strânge acest cumplit Danubiu care varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie vor ctitori, cu anii care vin, în cărţile pe care le vom scrie, o nouă Tristie la Pontul Euxin.

Ca atâţi alţi poeţi şi scriitori (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Zahu Pană, Ion Omescu, Dumitru Arvat, C.A.Dragodan, Sergiu Grossu, Dumitru Bacu, Sergiu Mandinescu, Constantin Salcia, Sergiu Matei Nica (autorul volumului „Furtuni pe Nistru” şi secretar responsabil la Gazeta Basarabiei), gazetarul preot Sergiu Roşca, scriitorul Ovid Densuşianu (fiul filologului şi istoricului literar, Ovid Densuşianu), I.D. Pietrari, Al. Ivasiuc, Al. Zub, Florin Pavlovici, Mihai Rădulescu, Doru Novacovici, Ion Diaconu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al. George ceşi „scriau” poeziile în memorie, Andrei Ciurunga a scris cu dârzenie, cioplind parcă în granit vers cu vers: De-aici, dintre sfinţi şi jivine, când umbrele serii se ţes, mă rog în genunchi către Tine: ajută-mă, Doamne să ies.

Cum nu-mi poţi întinde o mână, căci cerul e larg şi înalt, trimite-mi o creangă bătrână de măr, peste zid să mă salt.

(Ajută-mă, Doamne) au...cutremurat de grozăvia Canalului, scrie:

International notebook of poetry

71

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii ce ce înalţă, tremurând în grai, şi urcă până sus, pe scara lunii, spre scaunul pe care ştim că stai. Îngenuncheaţi pe lanuri secerate, rugămu-ne, stăpâne de apoi, să-i vindeci cu azur şi bunătate pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise de sub înalte maluri ce se rup, cu visele din gândfăcute trup, cu rănile din trup făcute vise. .................................................

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte şi de ruşine poate nu ţi-au spus, de-aceea Te rugăm să-i laşi, Părinte să bea din Calea Laptelui de sus. au, încă şi încă, versuri scrise cu sânge, cu dor şi spunând tuturor despre ţara ruptă din ţară: Ţara mea de dincolo de ţară cu privirea umedă de jind te-am purtat în mine pribegind ca pe-o flacără ce arde pe comoară. ..........................................................

De-am strigat apoi că eşti a noastră tânără, întreagă şi pe veci, m-au închis între pereţii reci şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

72

Caiete internaţionale de poezie

...................................................... Ţara mea de dincolo de ape, dacă şovăi în credinţa mea, simt cum îmi trimiţi, vânjoşi să-mi stea toţi stejarii din Orhei pe-aproape. ..............................................................

Zgribulit în hainele vărgate astăzi vântul iernii îl ascult.

Hora noastră a murit de mult, Frigul muşcă tălpile-ngheţate...

Pagini de istorie, pagini document sunt poeziile lui Andrei Ciurunga. Mai mult nu se poate comenta nimic. El a scris povestea Canalului filă cu filă, iar în “Mărturie” afirmă: Doamne, spre tronul de judeţ din rai, fără condei în mâini, fără hârtie, îngenunchez cu limpezimi în grai ca să-ţi aduc această mărturie.

De câte-am să Te chem să cercetezi Ţi se va-ncrâncena pe frunte părul şi pe alocuri poate n-ai să crezi dar jur că ţi-am adus tot adevărul...

Uite, aici am sânge în pahar, sângele meu, supt noaptea de stafii, şi dincoace-am adus în buzunar unghii pe care mi le-au smuls de vii.

M-au pus în jug, cu fierul oe grumaz,

International notebook of poetry

şi m-au plătit cu răni şi cu ocară.

Cu câte palme-am strâns pe-acest obraz aş fi putut să prăvălesc o ţară.

Tu, Doamne, i-ai văzut când m-au răpus căci nu puteai să fii în altă parte.

De nu te-aş fi ştiut acolo sus aş fi băut ca dintr-un vin din moarte.

Acum, eu, cel umil de sub poveri, îţi las ce numai Ţie ţi se cade.

Judecă-i Tu pe cei ce până ieri m-au frânt sub bici şi m-au prădat de roade.

Dacă socoţi osândă să le dai nu eu le pot plăti cum se cuvine, căci fulgerele toate Tu le ai şi trăsnetele pleacă de la Tine Tu, care toate ştii să le dezlegi, îi poţi zidi în temniţele grele şi poţi trimite table noi de legi să le citim pedeapsa după ele Tu poţi pâraiele din frâu să-i pierzi pe toţi în volbura cea mare şi poţi aprinde spicele de grâu din holda lor, cu pălălăi de soare.

Dar dacă, totuşi, Doamne, vei voi să curmi obşteasca veacului urgie şi dacă sus cumva vei iscăli pe-un colţ de cer o sfântă amnistie de-asemenea Tu singur ai să poţi

73

74

Caiete internaţionale de poezie

să creşti aripi imense de iertare ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toţi câţi m-au strivit şi m-au ţinut în fiare.

Inima mea cu sânge pământesc nu-i va putea nicicum răbda în sine.

Deci când vor fi în harul Tău ceresc Părinte, iartă-i Tu şi pentru mne.

Aici, sub tronul de judeţ divin fără condei în mâini, fără hârtie eu n-am făcut decât atât: să vin şi să-Ţi aduc această mărturie.

Apleacă-Te spre ea s-o cercetezi căci e curată ca sub floare mărul şi pe alocuri poate n-ai s-o crezi dar jur că Ţi-am adus tot adevărul...

Acolo, în grozăviile bolgiilor danteşti, poetul Constantin Salcia, îl întreba pe poetul Andrei Ciurunga, întrebându-se el însuşi dureros de patetic: “Auzi dragă, să aresteze poeţii! Cum e posibil una ca asta? Ce rău poate face un poet? De ce i-au închis? Şi Andrei Ciurunga nu putea răspunde nimic.

Dar, când îşi scria “Memoriile optimiste”, i-a venit în minte replica lui Caligula din piesa lui Albert Camus: “Dacă şi poeţii sunt împotriva noastră, pot spune că acesta-i sfârşitul.” Fostul colaborator din anii 1941-1944 al revistelor “Basarabia” şi “Raza” în care afirma sus şi tare că Basarabia e pământ românesc, este închis tocmai pentru aceste convingeri dar şi pentru articolul anticomunist publicat după 8 noiembrie 1945 în ziarul “Expresul” care apărea la Brăila – oraş în care poetul se refugiase de la Chişinău împreună cu familia. Atunci, la Brăila, în 7 noiembrie 1945, a avut loc o Basarabiaadunare spontană, cu mii de oameni vexaţi de faptul că mai marii noii puteri comuniste organizaseră

International notebook of poetry

75

un miting muncitoresc în cinstea lui Stalin şi a Marii Revoluţii din octombrie 1917, când, de fapt, ei, localnicii, ar fi vrut să-l omagieze pe regele Mihai de ziua numelui său. Această “abatere” – articolul publicat – l-a costat pe poet o lună de detenţie. Peste 5 ani va fi arestat şi anchetat la Uranus ca urmare a “turnării”, a unui denunţ al unui confrate condeier căruia-i arătase un volum de poezii cu tentă “duşmănoasă” în care evoca Basarabia – cea care zăcea sub cizmă rusească de câţiva ani şi care devenise subiect tabu în ţară. Toată povestea se lasă cu detenţia poetului Andrei Ciurunga, timp de 4 ani, la Canal. După eliberare, poetul traversează o perioadă de aparentă linişte şi... după cum însuşi povesteşte în “Memorii optimiste”, la data de 28 noiembrie 1958 este rearestat: “ În noaptea de 28 noiembrie 1958, la nici un an de la căsătorie, ne-am pomenit cu bătăi puternice în uşă: Deschideţi, Securitatea!

Fără să mai aştepte, vitejii de-afară au început să spargă uşa de la intrare, producând un zgomot infernal în tot blocul. Au făcut-o bucăţibucăţele şi-au năvălit prin tăbliile sfărâmate. Coana Virginica şi Ina sau speriat – era firesc – eu îi priveam liniştit, obişnuit cu asemenea procedee şi cu asemenea indivizi. Au răsturnat casa pe dos, mi-au răsfoit fiecare carte din bibliotecă, au umblat prin cufere şi sertare, au cercetat până şi pianul pe dinăuntru. Nu ştiam ce caută, nu-mi spuneau, erau parcă muţi.

Văzând că nu găsesc ceea ce-i interesa, m-au întrebat în cele din urmă: Unde ai ascuns poeziile din închisoare?

Deci asta era! Ştiau demult despre existenţa acestor poezii – dar mau în pace vreme de 4 ani, nu avuseseră ordin să acţioneze. Acum se întâmplase probabil ceva care le-a dezlegat mâinile. Venise vremea să se majoreze producţia de... deţinuţi.

Doamne, ce bine făcusem anul trecut, când le-am lăsat în păstrare la familia Manolescu!

Nu le am! le-am răspuns. Nu le-am scris niciodată.

Nu se poate! Spune unde le-ascunzi?

Aici! Şi-am arătat cu degetul înspre frunte.

76

Caiete internaţionale de poezie

Mi-au pus cătuşe la mâini şi m-au luat. .......................................................................................... În toamna anului 1958, Comitetul Central al Partidului a decis să mărească producţia... de deţinuţi politici din ţară, cam anemică în ultimul timp. Securitatea s-a pus imediat în mişcare cu toată convingerea şi în cîteva luni închisorile au revenit la normal, adică la maxima lor capacitate... .......................................................................................... În sfârşit, pe la începutul lui mai1959 mi-a fost comunicată sentinţa tribunalului militar. 18 ani muncă silnică pentru “ crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Am izbucnit în râs la auzul enormităţii şi i-am strigat grefierului, printre hohote: Eu am să execut numai câţiva ani, restul să-i facă cine m-a condamnat!”

La spitalul civil din Constanţa, unde poetul ajunge diagnosticat cu febră tifoidă, personalului medical nu i-a venit “a crede când le-am spus că doar pentru nişte poezii eu am primit 18 ani muncă silnică, au crezut că glumesc sau că o fac pe grozavul.”

De aici cunoaşte apoi grozăvia Gherlei unde-i are companioni de celulă pe Ion Diaconu, Nicolae Steinhardt, indianistul Sergiu Al. George. Şi Ciurunga notează, mai departe, în “Memorii optimiste”: “Spre norocul meu, în mai toate celulele prin care am trecut, l-am avut aproape pe Ionel Diaconu ,,secretarul meu particular”, care-mi înregistrase titlurile poeziilor pe bucăţi de hârtie în Balta Brăilei. Aici, hârtia lipsind cu desăvârşire, am recurs la un alt sistem la fel de eficace: le ,,scriam”, titlurile cu acul şi aţa, pe bucăţi de cămaşă ascunse în căptuşeala unui cojocel fără mâneci de care nu mă despărţeam niciodată.

Nici ac nu aveam, nu era voie, dar băieţii mi-au confecţionat unul rudimentar, dintr-o bucată de sârmă găsită prin curte, căreia cu multă răbdare şi trudă i-au găurit o ureche tot rozând-o milimetru cu milimetru, cu ajutorul unor cioburi ascuţite de geam. De aţă nu duceam lipsă, chiar dacă era cam putredă: o scoteam din cearşafuri.

Ionel mi-a ,,scris”, astfel patru bucăţi de cârpă de mărimea unei batiste. Când una dintre ele era completat, mi-o cosea ca pe-o căptuşeală înăuntrul cojocelului, în aşa fel ca să nu se simtă la percheziţie.

Cum bucăţile de pânză nu foşneau în interior ca hârtia, nu există nici

International notebook of poetry

77

un pericol să fie descoperite, hainele nu se descoseau niciodată de către gardienii temători de microbi.

Apoi... a venit amnistia....Era în iulie 1964, când bucătarii de la dreptul comun ne-au adus bucuria, o dată cu gamelele de mâncare pe care ni le băgau pe vizetă..... ....am fost adunaţi toţi în cea mai încăpătoare celulă şi ni s-a comunicat oficial marele eveniment aşteptat de mai bine de 20 de ani de către condamnaţii politici din România. Unii au murit aşteptându-l, alţii erau atât de bolnavi, încât nu s-au bucurat multă vreme de libertate Era 1 august 1964, când am coborât liberi pe peronul Gării de Nord. Cu zdrenţele şi traistele noastre murdare şi ponosite, se cunoştea de la o poştă de unde venim. Femei îngrijorate, nerăbdătoare să-şi întâmpine bărbaţii duşi cu anii prin închisori, ne întrebau de câte cineva pe care nu-l cunoşteam.

Le-am asigurat că vor veni toţi, că nici un deţinut politic nu va mai rămâne în cumplitele temniţe comuniste. Şi aşa a fost în acel an de graţie, 1964...” Şi...în final, ca testament lăsat de poet: “Prezentele evocări pe care leam intitulat - fără să mi se poată ghici zâmbetul amar -,,optimiste,,, nu şiau propus să fie un inventar de răni sau morminte. Toate aceste fărădelegi vor striga mai convingător încă din poeziile mele, anexate, parte din ele, la finele cărţii. Este vorba de acele poezii scrise cu obidă şi sânge în cei zece ani de închisoare, câţi mi-a fost dat să-i petrec în gulagul românesc..... ............................................................................................................

Fie ca jertfele celor mai buni dintre noi să nu fi fost în zadar, iar nelegiuirile îndurate să nu mai cadă vreodată pe capul acestui neam oropsit, căruia Dumnezeu i-a hărăzit toate suferinâele lumii, dar şi tăria de-a le înfrunta şi-a învinge”... Şi închei această istorie spicuită din “istoria” lăsată de poetul Andrei Ciurunga cu un citat din “istoria” lăsată de poetul de poetul Andrei Ciurunga cu un citat din “Jurnalul” din 1940 al lui Alfred de Vigny: “Să nu vă fie frică nici de sărăcie, nici de exil, nici de închisoare, nici de moarte, dar să ne fie frică de frică.”

78

Caiete internaţionale de poezie

Andrei Ciurunga AŞTEPTARE Iubito, astă seară te aştept cu stelele pe cer îmbobocite şi ca să poţi intra pe nesimţite, deschid fereastra care dă în piept.

Să nu te temi că sârma dimprejur Va sfâşia în ghimpi mătasea rochii.

Tu treci hotarul dincolo de ochii Înveninaţi ai paznicului sur.

Aşa cum ştiu că poţi veni acum Eşti o lumină numai, o părere, Întruchipată toată din tăcere Când pleacă magii somnului la drum.

Am văruit pereţii cu argint, În aer simt aripi de libelulă Şi-acum presar goaroafe prin celulă Cu bucuria crudă că te mint.

Aşează-te uşor şi nu-ncerca Să rupi cu şoapta armonia sfântă.

Claviatura sufletului cântă Când o atingi cu-apropierea ta.

Dar zorii bat în gene. Mă deştept, Acelaşi gol din adâncime suie Şi ca să pot ascunde tot ce nu e, Închid fereastra care dă în piept.

International notebook of poetry

79

WAITING Darling, I’m waiting for you tonight under the budding starry sky and I open the window that gives on the chest, so that you can step in on the quiet.

Fear not that the wires around us will tear the silky dress with their thorns.

Cross the boundary beyond the poisonous eyes of the grizzled guard.

As I know you can come now you’re a mere light, an opinion, embodied in the silence when the wise men of the sleep take the road.

I’ve whitewashed the walls with silver, I feel dragonfly wings in the air and now I sprinkle carnations in the cell with the raw joy that I’m lying to you.

Lay down slowly and don’t let the whispers break the holy harmony.

The keyboard of the soul plays when touched by your nearness.

ATAC Toamna descărnată scurmă-n puşcării.

Tulbure pe suflet burniţa se cerne pieptul îşi aprinde stinsele caverne.

Petele de sânge în infirmerii

80

Caiete internaţionale de poezie

parc-ar pune frunze ruginite-n perne, parcă, pe cearşafuri, trandafiri târzii.

Poate chiar la noapte, fraţii mei pustii, când afară vinul suferă-n taverne, vom porni lunateci pe poteci eterne să ciocnim cu sfinţii cupe străvezii.

But dawn is fading away. I wake up, the same emptiness in the depth goes up and I close the window which gives on the chest, in order to hide all that does not exist.

ATTACK The emaciated autumn roots in jails.

The dim drizzle is sieved/sprinkled on the soul the chest lights its faded caves.

The blood stains in sickrooms seem to be filling pillows with rusty leaves, or putting late roses, on the sheets.

Maybe even at night, my desert friends, when outside, the wine suffers in taverns, we’ll start out sleep-waling on eternal paths to click together with the saints translucent cups.

International notebook of poetry

DANIIL SIHASTRUL Ajuns în vale, pe un râu în spume, Aşa cum scris-a pana de poet, Bătrânul Ştefan glăsui încet Către sihastrul ce-a fugit de lume: Când am simţit pe-al ţării trup nepace m-am răsucit la Putna în mormânt şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate sau nu-mi ajută mintea să dezleg?

Hotarul drept vi l-am lăsat întreg şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară, în târgul vremii, una din moşii?

Eu nu cunosc pe lume avuţii să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul a ruginit prin sutele de ani, de-au spart zăgazul vechii mei duşmani şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii în pieptul Putnei – clopot necuprins?

Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune, cu ochii grei de-atâta nepătruns,

81

82

Caiete internaţionale de poezie

s-a îndurat sihastrul cu răspuns: Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală, că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi precupeţind Moldova pe arginţi, cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării, şi trag în juguri puse de călăi.

Bicele însă nu le ţin ai tăi şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce se năpustesc acum spre crucea ta, dar în zadar se-ncrâncenă sub ea căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa, puşcaşii n-au uitat să dea la semn, ci doar aşteaptă chiot de îndemn să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane cu vâlvătăi de sânge şi de fum şi nu va fi zăgaz pe nici un drum să ne oprească iureşul, Ştefane. Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă sub nesfârşitul cerului safir să intre neamul tot sub patrafir ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

International notebook of poetry

DANIEL THE RECLUSE In the valley, on a foaming river, as the poet’s quilt has put down, old Stefan slowly spoke to the recluse who fled the world: When I sensed trouble on the country’s body I turned in my grave at Putna and I overturned five centuries of earth off my singlet, to come here.

Could it be that my twitching eye is turning my head or won’t my mind help me make sense of this?

I left you the entire right boundary and now I find Moldova ripped in two.

Have you sold any of the estates to the outside hordes, at the time’s fair?

Unknown to me are worldly riches, or more valuable than a piece of my land.

Or could it be that the steel on the armor has become eaten away with rust throughout the centuries, so much that old foes of mine have broken down the embankment and their spears have launched a massacre?

Why doesn’t the vespers clock chime in Putna’s heart-a boundless bell?

You hold your tongue too, old man? Or have winter’s snowstorms put out life’s torch/beacon?

Only later, in the coal-like night, his eyes heavy with vigil,

83

84

Caiete internaţionale de poezie

was the recluse willing to give an answer: Your Majesty, I was praying.

Do not hold folly in your heart, as the border guards weren’t the ones to go mad sparing Moldova on silver coins, as you so were so suspicious of them.

They lie in chains, near the abyss of the sea, and they pull yokes set by executioners.

But the whips aren’t held by your people and the hand which strikes doesn’t belong to the country.

Cruel nations of irreligious nations are now darting at your cross, but in vain do they shudder under it as it is too high-and take hold of it they cannot.

Your Majesty, let your face brighten up, the marksmen haven’t forgotten to shoot at the mark, they’re only waiting for the call to break the chain and take the rifle.

Only then will the enemy skulls burn with blazes of smoke and blood and there won’t be any dam on the road, to stop our assault, Stefan.

And a wonderful church we’ll build you under the infinite of the sapphirine sky so that the entire people go under the stole for you to welcome them back home, with the eucharist

International notebook of poetry

DE CE UITĂM O, de ce uităm, de ce uităm şoaptele, privirile, căldura care frig pupilele şi gura?

Obosim cu timpul… îngheţăm…

Amintirea n-are-atâta cer pentru morţii inimii ca fumul.

Câtorva le mai păstrăm parfumul, Alţii, repezi ca lumina, pier.

O, de ce uită, de ce uităm Lacrimi, şi surâsuri, şi cuvinte?

Părăsind bogatele morminte, Obosim cu timpul… îngheţăm…

WHY DO WE FORGET Oh, why do we forget, why do we forget the whispers, the looks, the warmth that burn the pupils and the mouth?

As time passes we get tired…we freeze…

Memory hasn’t got so much sky for the dead of the heart as smoke.

We still keep the perfume of some, others, quick as lightning, fade away.

Oh, why do we forget, why do we forget tears, and smiles, and words?

Abandoning rich graves, As time passes we get tired…we freeze…

85

86

Caiete internaţionale de poezie

FAUR Duh de meşter făurar drege tainic, în surdină, punte nouă de cleştar între ţărmuri de lumină.

Parcă aşteptând de-un veac miri târzii în straie dalbe, sălciile, lângă lac, împletesc cosiţe albe.

IRONSMITH The soul of a master smith is secretly and on the quiet forging a new crystal bridge between realms of light.

As if waiting for a century late grooms in white garments, the willows, near the lake, are weaving snowy plaits.

GLIGORE FĂRĂŢARĂ De-un car de ani mă tot numesc aşa bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri, aghezmuind pe jos, în calea mea, cu lacrimi de răşină de pe ramuri.

Când urc pe munte, sus, printre păduri,

International notebook of poetry

aud, de sub a crengilor povară, cum mă îndeamnă nevăzute guri: “Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.”

Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi cu spume albe ce se sparg în valuri: “Gligore Fărăţară, hai cu noi!” mă cheamă glasul apei dintre maluri.

Iar când pornesc smerit spre cimitir să mai îngrop câte-un copil de ceară mă trag de mână morţii mei în şir: “Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.”

Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu. fac ochii roată: nu-i a mea moşia, şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu, nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.

Vara cosesc – n-am pâine la iernat, cresc iarna boii ca să-i pierd în vară şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat, eu rămân tot Gligore Fărăţară.

Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin, aş întreba – şi nu cutez a spune: “Oare şi cerul s-a întors străin sau mi-e surată zarea de cărbune? Şi tot aştept cu fiecare nor să se deslege-a ploilor pornire şi de pe faţa dreptului ogor să spele apa strâmba rânduire.

87

88

Caiete internaţionale de poezie

Apoi va scoate Dumnezeu din sân hrisovul vechi, pecetluit cu ceară, să-l întărească iarăşi de stăpân pe robul său Gligore Fărăţară.

Voi şti atunci că plugul e al meu, a mea cu toate brazdele moşia şi voievod pe toată holda eu şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…

GREGORY LACKLAND I’ve bore this name for ages the old fir trees that stand for my relatives, sprinkling holy water down my road, with resin tears on the branches.

When I go up the mountain, among the forests, I hear, from under the branches’ burden, as unseen mouths bid me: “Stay with us, Gregory Lackland.”

Should the Danube’s stream seize me With white foams breaking in waves: “Gregory Lackland, join us!” the sea calls from between the banks.

And when I start humbly towards the cemetery to bury yet another wax child my dead in a string are pulling me by the arm: “Stay some more with us, Gregory Lackland.”

I look at the furrow: that plough doesn’t belong to me.

International notebook of poetry

89

I look around: the estate isn’t mine, and I feel as if, my Lord, I don’t belong to myself, Neither Gheorghe, or Ileana or Maria.

In the summertime I mow-I haven’t got any bread for winter, I raise the oxen to lose them in the summer and the thieves take hold of my country, field by field, I still remain Gregory Lackland.

I raise my eyes to the sky, but it’s not serene anymore, I’d ask-and daren’t say: “Has the sky turned into a stranger or is the coal horizon my sister?”

And with every cloud I await the rainfalls so that water turn the wrong order to righteousness.

Then the Lord will produce the old muniment, sealed in wax, In order to strengthen into command his slave, Gregory Lackland.

Only then will I know the plough to be mine, the estate with all the furrows and me as voivode over the entire cornfield and Gheorghe and Ileana and Maria…

English version: Alina Olimpia Miron

90

Caiete internaţionale de poezie

Horia Ion Groza Mihai Buracu - CU CE AM GREŞIT? Cine poate uita şirul de jertfe absurde şi sfâşietor de tragice la care a fost supus tineretul de către gulagul comunist? Răpiţi de pe băncile liceului sau facultăţii şi târâţi prin închisori, vârsta lor fragedă a fost puternic lovită şi şocul acesta le-a marcat tot restul vieţii. “Universităţii” suferinţei i s-a adăugat, în ripostă, pentru majoritatea tinerilor, o “universitate” culturală organizată cu riscuri supreme, ca scut de rezistenţă a minţii şi spiritului, de către deţinuţii mai în vârstă.

Pentru unii tineri însă infernul a lovit şi mai puternic, dincolo de limitele imaginabilului, ţintind la nimicirea nu numai a integrităţii fizice dar a întregii identităţi spirituale şi sufleteşti, transformând fiinţa umană, după negarea totală a eului, familiei, prietenilor, principiilor etice şi a credinţei în Dumnezeu, într-un robot activat de ură şi minciună. “Strigătele bestiale sunt ale schingiuitorilor, urletele sunt ale noastre, ale celor bătuţi”, scria poetul Mihai Buracu, închis în infernul de la Piteşti. Întrebări majore apar în mintea celor torţionaţi: De ce Doamne? Cu ce am greşit atât de amarnic? “Moartea mi-o doresc cu fiecare fibră de carne şi gând”. Torturile ajung să împingă fiinţa la o completă debusolare şi aneantizare ce-o fac să-L uite pe Dumnezeu, sau la un cazan de paroxistică ură şi însingurare ce-o duc la strigătul pierdut în geamăt al negării Lui. “La fel de cumplit ca pustiul din suflet este golul din minte… Neputinţa de a şti în ce fiară te vei preface devine cea mai insuportabilă dintre temeri”. Tăbliţele de săpun de la Piteşti, tăbliţe scrijelite sub biciul unor suferinţe extreme în închisoarea torţionarilo şi în Camera 4 Spital, alcătuiau în magazia sinistrelor clădiri “o bibliotecă a crimei şi morţii” care, dacă nu avea poate tot atât de multe de spus ca tăbliţele de lut ale Babilonului, conţinea însă un mesaj zguduitor uman, înmiit mai tragic: crima de a-i vinde pe cei dragi pentru a scăpa de tortură.

“Am mai întâlnit cărţi de săpun şi în alte locuri ale detenţiei: bucăţi de lemn, cioburi de sticlă, funduri de gamelă, aşternute cu un strat

International notebook of poetry

91

subţire de săpun şi pe care apoi se scria. Acelea erau cărţi de poezie, de matematică, dicţionare, pentru că, tineri fiind şi având în preajmă oameni de o aleasă cultură şi de o înaltă ţinută morală, luam de la aceştia cu sârguinţa ucenicului stropii de dulceaţă şi otravă ai înţelepciunii şi îi depozitam în fagurii minţii noastre”, mărturiseşte cu durere poetul Mihai Buracu, victimă a torţionarilor în cutremurătoarea sa carte “Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip” (citirea întoarsă a cuvântului Piteşti) publicată la Editura Craiova în 2003, din care am selectat poemele de mai jos. Primele trei au fost scrise în camera de spital a închisorii în anul 1951; concepute în pauzele dintre chinuri, ele trădează nevoia sufletului de linişte tămăduitoare, atinsă prin credinţa pe care se trudeau atât de vârtos să i-o spulbere schingiuitorii.

APOCALIPS Schiloade semne s-au suit pe cer Şi foametea cutreieră prin neamuri Şi se gătesc popoare de războaie. Şi când a fost să fie în Prier, Numai omizi au înflorit pe ramuri Şi numai răni pe trupuri şi buboaie.

Bătrânii spun că s-a-mplinit sorocul Şi-Apocalipsul caii şi-i trimite Să calce tot şi să sfărâme toate Că prea sunt numai urme de copite Şi prea-n adânc sunt mistuit de focul Atâtor vini şi-atâtor mari păcate.

92

Caiete internaţionale de poezie

PARABOLĂ Nu-ţi ard cuvinte sfinte pe-altarul rugăciunii, Ci inima, Părinte, o-njunghiu pentru har, Să nu-mi mai umble paşii pe căile minciunii Şi-n gând să nu mai crească nici pic de rod amar.

E-acum atâta pace, de parc-aud minutul Cum trece pe alături şi în auz îmi toarce Parabola cu fiul ce-şi risipi avutul Şi-acum, flămând şi bolnav, la mila Ta se-ntoarce.

APOSTOLICĂ Cutremurat căutat-am în ochii-Ţi suferinzi: “Ştiu c-ai să mergi chiar mâine în sfat să mă demaşti Să-ţi preţuieşti sărutul cu care-ai să mă vinzi Atunci când o să vină în Ghetsimani, spre Paşti”.

Am dat din cap cu spaimă: “Nu, Doamne, Te-oi urma Şi de va fi nevoie trag sabia afară!”

“Amin, Amin, zic ţie că te vei lepăda Pân’ nu are să cânte cocoşu-a treia oară.”

Era spre miezul nopţii atunci când ai plecat Şi-am vrut să am credinţa că poate n-ai fost Tu. Dar mă-ndoiesc degeaba. Erai prea-nsângerat Şi apoi am pus şi mâna şi nu pot spune “Nu!”

International notebook of poetry

INTRA MUROS Ne-am îmbrăcat cu frigul în prigoană şi zeghea foamei a crescut pe noi cu sufletul ajuns şi el o rană duhnind a josnicie şi puroi.

Pierdut-am tot: speranţa mântuirii, icoana mamei, al iubitei chip.

Cuvântul rugăciunii şi-al iubirii l-am pus în lanţuri ca să nu mai ţip.

Un singur gând putea să mai răsară în smârcul din acest străfund de iad: ca-n noi să crească ultimul răsad al urii celui rău… Şi-n noi să piară!…

93

94

Caiete internaţionale de poezie

Adrian Botez RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.

S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.

Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.

După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea - este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul zia-

International notebook of poetry

95

riştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridicăte Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică -exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni” - schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.

A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.

“O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr.

281” – cf. wikipedia.

Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii.“ Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular,

96

Caiete internaţionale de poezie

poetul Romulus Vulpescu.

Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţie, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei… *** În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare): I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală.

Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.

Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei), insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat - atotsfidătoare întru Lumina Amiezii - dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am

International notebook of poetry

97

urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”(cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).

Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II - Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna, MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).

1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/deaş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol): “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnitam mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi leam prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).

Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil - cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitatea “pietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfu-

98

Caiete internaţionale de poezie

lecă”, îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine learunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf.

I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).

Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un timp al Blestemului Cosmic şi, totodată, al Ispăşiriispre Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).

2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută, a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntelui Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură

International notebook of poetry

99

veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradămi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă). Şi, în cele din urmă, prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de păr dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).

Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt” al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată, ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritual Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei - Noul Ierusalim: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-În-

100

Caiete internaţionale de poezie

dumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit! …Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale) şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale) – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ – spre Azur şi Aripă. Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”

International notebook of poetry

101

VALERIU CUŞNER Ne-a părăsit Valeriu Cuşnerenco, pseudonimul de scriitor Valeriu Cuşner. Născut în oraşul Constanţa la 22 martie 1937, a absolvit Liceul Mircea cel Bătrân în anul 1954. A fost licenţiat al Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic Iaşi. (1960) A făcut parte din grupul de scriitori liberi din Constanţa, condus de Radu Crişan. În grup se afla şi poetul Horia Agarici (celebrul aviator care „ vânase bolşevici”), precum şi Paul Andreescu (în prezent şeful Filialei din Constanţa a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici). Radu Crişan a fost condamnat la 12 ani de închisoare. Nu s-a putut afirma şi nici realiza ca scriitor în regimul comunist. În 2001 a publicat volumul de versuri „Pândar de vise”, iar în 2004 volumul de poeme „ Joc de nenoroc ” şi în 2005, „Împuşcaţi-i pe poeţi!”, apoi, în 2007, volumul de critică literară „Cronici discursive”.

MI-E TEAMĂ…

Eu m-am aprins târziu, fără de ştire, din jaru-ncins ce tot mocnea în mine, din lucrurile la-nceput străine, ce au crescut mereu spre împlinire. (Şi numai după ce-a pierit în ură o lume prea lipsită de iubire).

Aş fi putut, cândva, altfel să fiu dacă, cu palma-mi pusă peste gură, m-aş fi aprins cumva, de timpuriu.

Iar de-aş fi ars atunci până la scrum aş mai avea puterea arderii de-acum?

102

Caiete internaţionale de poezie

Când încercam să tot pătrund în toate, sărind mereu din fusul meu orar cu sprinteneala dată de destin, (şi prtea lipsit de-a-nţelepciunii zestre), spirala timpului nu putea s-arate cifrul ascuns al marilor ferestre spre Nordul ce abia-l întrezăream.

Doar dibuiam întregul din fărâme, să mai răsară flori printre ruine, când lumea-n jur pornise iar să cadă şi să răstoarne-n rău ce era bine.

Dar stelele-mi spuneau că nu se poate în rătăciri să-mi caut un altar şi la nimicuri să mă tot închin, pentru că-i dat oricui să mai şi moară. Şi-n jocul complicate-i loterii, nici timpul poate încă nu măsoară de-am fost mai mult, sau de am fost puţin. Şi-a trebuit să mă renasc din nou, să sap adâncuri mai adânci în mine, explozii cosmice să-ntemniţez în ou, să decantez mereu răul de bine, ca arderea să-mi fie mai curată, şi mai puţin în mine să tot roadă abisurile şi gândurile toate, ce s-au tot strâns în mine-ntr-o grămadă de vieţi trăite doar pe jumătate. Şi neputând în mine să mai şadă au izbucnit ca un vulcan târziu zvârlind spre cer căciula-i de zăpadă.

International notebook of poetry

103

Mi-e teamă de combustiile din mine, de presiunea magmei ce-o arunc, de neîmplinirea arderii depline, de înălţimile la care încerc s-ajung, dar mai ales de golul ce-o rămâne când voi seca vulcanul pân-la fund.

ARDEREA Am ars pe rugul vieţii speranţe neîmplinite, idealuri puerile, sărmane bucurii, mănuşi şi coate rupte pe trepte năruite, caruselul şi moara plăcerilor târzii.

Grădini prea des stropite cu lacrimi şi cu sânge, regrete caraghioase, multe păreri de rău.

(Statuia libertăţii şi-acum în mine plânge după făclia-n care am ars norocul meu).

Am ars păduri scârbite de patimi şi de ură, palate şi aziluri clădite în pustiu, din care mai luam câte-o cuminecătură dintr-un altar la care ajuns-am prea târziu..

Am rupt apoi săgeata ce n-a putut porni din tolba cu oferte sublime de destin, din care numai unii se-ntorc spre a iubi şi cei mai mulţi se-ncarcă cu ură şi venin.

Unde-i balanţa ce poate cântări, în rătăcirea noastră, ce înspre rău se-nclină, de-a fost mai multă noapte, de-a fost puţină zi, cât fost-a întuneric şi cât a fost lumină ?

104

Caiete internaţionale de poezie

Să-i dibuim secretul de-a nu ne osândi, căci pre-am trecut prin viaţă fără să aflăm pedeapsa fiecărui cu partea sa de vină!

CREŞTEAM ÎN MINE Clădeam în fiecare zi şi noapte urcând în mine trepte de argint, şi înălţam altare şi palate din visuri şi din doruri care mint. Şi dăltuiam cu mâna mea adâncă, în mine, ca-ntr-o neatinsă stâncă, fecioare, îngeri cu aripi de vânt, iubiri mult mai înalte ca iubirea deasupra peste ceruri şi pământ. Şi m-avântam ne-nfrânt spre alte spaţii; Icar, purtând pe cer o torţă vie, cu ochii rătăcind prin constelaţii în nopţile de adâncă insomnie când desluşeam în mine ca-ntr-o mare întâiul meu fior de poezie…

Clădeam pe atunci cuprins de nerăbdare de-a valma încurcând culori şi chipuri, din piatră, din pământ şi din nisipuri iubirii cea mai sfântă întruchipare. Şi o dărâmam apoi să mai fac alta, nemulţumit că mâna mea săracă nu mai găsea în mine îndemânarea cu atâta frumuseţe s-o încapă.

International notebook of poetry

Şi CINSTEI înălţându-i în palate un soclu mai înalt, cum se cuvine, eu am simţit în mine cum nu-ncape; şi am căutat atunci…să cresc în mine.

Clădeam pe-atunci….

S-a-ntunecat cărarea pe care mă urcam crescând în mine.

Iubirea şi-a schimbat înfăţişarea statuia ei firavă e-n ruine….

Din Galatheea sfântă şi curată în fiecare zi se sfarmă-ncet o piatră.

Nu aştepta la poarta mea, iubire!

Nu vezi, ograda-i goală şi pustie?

N-auzi cum vântul prin statui adie?….

E poate cântul ce-l cântam atunci când înălţam cu mâna mea săracă iubirii cea mai sfântă poezie care în ea nu mai putea să-ncapă…

RĂSTIGNIRE Pe lespedea grea prăbuşit-ai rămas, cad frunze pe umeri, e toamnă şi-i frig.

Orele curg, printre lacrimi te strig, să mai plângi eu nu vreau să te las.

Sunt aici lângă tine şi tu nu mă vezi, nu mă simţi când uşor eu pe ochi te sărut.

Cine-i oare-n pământul acestei livezi?

105

106

Caiete internaţionale de poezie

Parcă-s eu!

Dar nu sunt.

Poate nici tu nu eşti.

Dacă nu m-ai iubit de ce mă jeleşti?

Care e sensul ciudat al acestei aventuri pământeşti?

Cine e învingător?

Cine este învins?

Eu nimic n-am luat şi tu încă n-ai scris o carte roasă cu trăite poveşti peste care încă uitarea n-a nins.

Te-nvăluie noaptea în umbre perfide; simt că-n curând, pentru tine, pe cineva voi ucide.

Sunt ostatecul tău bizar şi schilod.

Lacrimile tale în mine pietrele rod.

Lumânarea mai pâlpâie-ncet şi se duce. Şi-o clipă zăresc chipul tău de mult răstignit pe-a mea cruce.

International notebook of poetry

107

SPERANŢA Pe malul mării, în asfinţit de soare, ţinându-mă de mână, ai şoptit: ,,Ce este oare dincolo de zare?”

–Este speranţa, puiul meu, speranţa! ,,Şi ce-i speranţa?”

–E ceea ce nu vezi şi-ai vrea să fie. ,,Dar şcoala? Ce este şcoala?”

–Este speranţa celui ce vrea mai mult să ştie! În rochia-ţi albă de mireasă m-ai întrebat apoi,,Ce e iubirea?”

–E o speranţă ce încă n-a murit!

Când legănai în braţe puiul tău m-ai întrebat atunci,,Ce-i fericirea?”

–Este speranţa de a te fi-mplinit!

Prea obosită, mai târziu, spre casă m-ai întrebat,,Dar munca ce mai este?”

–Este speranţa de-a te fi găsit! Şi în spital, pe ultimul meu pat, ,,Ce este viaţa?”, plângând m-ai întrebat –E tot speranţa ce-ntruna m-a înşelat!

108

Caiete internaţionale de poezie

SARCOFAGUL AURIU Undeva pe o plajă, într-o vară doi tineri au poposit, şi au trăit un vis ciudat amândoi.

Se făcea că s-au adăpostit, pentru că erau fericiţi şi goi, într-un sarcofag auriu de nisip.

Râdeau copiii de ei; invidioşi, trecătorii bârfeau: ,,Uite! În ce sarcofag prăpădit s-au ghemuit!?”

Pescăruşii le răspundeau: ,,Iubirea lor prea profundă cu nimeni nu e de-mpărţit.”

A venit un copil şi-a cerut: ,,Vreau copilul vostru să fiu!”

Din sarcofag i-a răspuns numai EA: ,,Mai târziu, mai târziu!...”

Un poet hoinar l-a rugat: „Vreau frate cu tine să fiu!”

Dar EL, i-a răspuns supărat: ,,Mai târziu, mai târziu!…”

Bătrânii lor le-au cerut mai apoi: ,,Vrem împreună cu voi a trăi!”

Le-au răspuns căscând AMÂNDOI: ,,Mai târziu! După ce ne-om trezi!”

International notebook of poetry

Aruncau cu pietre în ei trecătorii uimiţi: ,,Ar fi timpul sa vă treziţi!”

Chiar şi-ntr-un sarcofag auriu s-ar putea să muriţi.”

Dar Ei nu auzeau …

Erau împreună….. prea fericiţi.

Vara a trecut odată cu ei ca un vis pe aripi de porumbei.

Mai apoi, vântul toamnei a suflat întruna.

I-au lovit fulgere oarbe, i-a zgâlţâit sălbatic furtuna: ,,Hei, voi de acolo, treziţi-vă odată!

O singură vară să trăiţi v-a fost dată!” Şi atunci s-au privit, buimaci, amândoi: ,,Hei, copilule, de ce ai plecat?

Poetule, hai, vino cu noi!

Bătrânilor, pentru voi mai există un pat!”

Plaja era demult pustie şi goală, nu-i mai înconjura nimeni de-acum.

Perdelele ceţei se spulberau în zare, sarcofagul auriu dispăruse în scrum…

Doar un pescăruş îngâna o tristă chemare: ,,Vreau cu voi împreună să fiu! Împreună să fiu!”

109

110

Caiete internaţionale de poezie

Îi răspundea trist un ecou dinspre mare: ,,Prea târziu! Prea târziu!

Prea târziu!…”

PODURILE Podul pe care-ai trecut, prea îngust şi prea înalt, e sfârşitul de început de pe un mal pe celălalt.

Podul care-l treci mereu; curcubeu de vise sfinte, ţi-e sortit să-l treci cu greu când podarul nu te minte.

Podul care-l treci mai rar, când povară, când îndemn, ţi-e sortit ca ultim dar când podaru-ţi face semn.

Podul ce-l vei trece apoi după tot ce ai trăit, îl vei trece înapoi la-nceputul de sfârşit.

PREA TÂRZIU Prea târziu ne-am găsit, prea târziu când plecau cocorii din noi, pe-un peron de gară pustiu cu o sală de aşteptare în doi.

International notebook of poetry

111

Prea mereu ne înşelau, prea mereu, răspântii de drumuri deşarte.

Când ai venit tu, nu eram eu, când eu soseam, tu plecai mai departe.

Când în sfârşit ne-am găsit, prea loviţi de-ale vieţii sălbatece ploi, flămânzi de iubire, nefericiţi, a fost deja prea târziu….. plecase şi gara albastră din noi.

EURISTICĂ “Blestemat va fi pământul pentru tine” Vechiul Testament (Geneza-Cap.3)

Să ne mai naştem o dată!

Să oprim trăirea asta nebună!

Să nu mai fiu bărbat şi nici tu fată, nici soare să nu fim, nici stele, nici lună!

Să fim alte fiinţe împreună!

Nu vezi că ce mişcă şi moare poartă un destin demult hărăzit şi un nume de pasăre, insectă sau floare? Şi nimeni încă n-a reuşit din această lume o evadare?

Când suferinţa ne-a luat în seamă călcându-ne-n picioare cum dorea, noi am fost piatra ce-a pornit să geamă, noi am fost lacrima ce sângera.

112

Caiete internaţionale de poezie

Iubire am fost şi conştiinţă de sine, topor, cuţit şi secure. la decapitarea răului de bine şi la despărţirea mării de pădure.

Toate, prea toate apoi s-au schimbat, amestecându-se dintr-una în altul.

Doar viaţa şi moartea s-au separat, doar prăpastia şi-n piscuri, înaltul.

Iubirea şi ura convieţuiesc, frumosul, urâtul se împreună, Prelaţii şi hoţii cântă în strună acelaşi solfegiu duhovnicesc.

Minciuna şi adevărul nu se despart, înţelepţii şi proştii se preţuiesc.

Cei slabi cu puterea mereu îşi împart prada din care abia mai trăiesc.

Hai, să începem cu alte-nceputuri, cu înfăţişări cum nu s-au văzut, să ne naştem din blânde săruturi, să creăm ceva care n-are trecut!

Tot ce a fost şi mai e, să dispară!

Planeta noastră e o mândră eroare, s-o părăsim şi să nu ne mai doară începutul rotirii spre-un altfel de soare!

International notebook of poetry

NE VOM IUBI! Ne vom iubi sublim în altă lume, la care vom ajunge prea târziu când carnea de pe noi va fi o umbră, şi nimeni n-o să poată a ne spune de am greşit la fiecare pas.

Sau c-am lăsat, de mult, în urmă ura şi că iubirea care ne-a rămas doar trupul i-a-ndulcit cumva măsura.

Atâtea piedici sunt în astă lume când sufletele se caută cu greu.

Doar canea-ncearcă să ne împreune în visele spre care ne-înălţăm mereu stârniţi de pofte crude şi nebune.

Ne vom iubi sublim în altă lume, în care vom fi numai noi doi.

Din lumea noastră să luăm cu noi doar florile şi-un cântec de vioară. Şi de n-om şti ce gânduri vom avea, sau ce-ar putea şi-atunci să ne mai doară din marile semne de-ntrebare, să ne rugăm de-acum spre a deveni un curcubeu, un cântec, sau o floare!

113

114

Caiete internaţionale de poezie

UMBRA ,,Învăţă de la umbră Că nu eşti a oricui!”

În dimineaţa vieţii când umbra-ţi este-n faţă şi lungă precum anii ce îi trăieşti senin, doar ea îţi e prieten şi încă te învaţă despre măsura-n care îi poţi trăi din plin.

Când în amiaza vieţii umbra-ţi devine scurtă, ca timpul dintre fapte, grăbit să îţi croieşti sortitul drum, atunci doar ea îţi mai descurcă între răspântii calea pe care să porneşti.

Iar când se lasă toamna şi umbra-ţi cade-n spate, nedespărţit de ea, chiar de-ai trăit hai-hui, vei constata că-n viaţa-ţi plină de păcate a fost a ta, mereu, şi nu a orişicui.

Nimic din roata vieţii nu e o întâmplare, la bine şi la rău umbra-i mereu cu tine. şi chiar de soarele apune sau dispare în marea umbră a nopţii o umbră-ţi aparţine.

TÂRG Mă-nghesui mereu printre oameni în târgul acesta duminical.

Mă calcă în picioare timpul, mă loveşte un rânjet de cal.

Mă caută la dinţi un geamgiu; ţigănci îmbrăcate multicolor

International notebook of poetry

fură din suflet doar jumătatea adunată de fiul risipitor.

Norocul se vinde în pepeni muraţi, dulăii se plimbă-n sandale cârpite.

Cineva cumpără poeţi deochiaţi, înghiţitorul de săbii un şarpe înghite.

Ce caut aici, printre beţivi, în mahalaua sufletului meu?

Unde sunt străzile copilăriei furate?

Pe unde mai zboară fericitul meu zmeu? ,,Vino! În palmă vreau să-ţi ghicesc!

Uite, te doreşte o gagică!

Ai să cazi la aşternut boieresc!”, mă sâcâie o babă ştirbă şi peltică.

Cineva mă trage mai la o parte: ,,Am haşiş şi canabis, măi frate, ai să visezi mai mult ca la carte, cu astea trăieşti o viaţă şi jumătate.

Nu vezi, linia vieţii-n palmă ţi-i scurtă!

Bre, ai chelit şi puţi a băutură!

Pantalonii-ţi atârnă şi-ţi cad de pe burtă. nu mai rânji, că-ţi pierzi dinţii din gură!” Într-un colţ, o copilă cuminte stropeşte cu lacrimi o floare, dintr-un tablou vechi şi uitat.

Sufletul nimănui nu se aprinde, chiar dacă cineva moare, în târgul acesta alienat.

115

116

Caiete internaţionale de poezie

NU MAI PLECA !

Nu mai pleca, tu, pasăre măiastră, din cuibul arcuit pe casa noastră. Ştiu, în sufletu-ţi ca într-o mare se zbate toamna cu a ei chemare. şi clopotele întoarcerii de-aramă cu şiruri de cocori spre cer te cheamă, cum moartea-ncet mă cheamă spre alte zări în neştiutele ei îndepărtări.

Nu mai pleca, tu, pasăre măiastră!

Culcuş de puf ţi-oi face-n casa noastră, te-oi adormi cu cântece şi doruri; ne-om avânta spre cer în-nalte zboruri.

Tu, suflet al iubirii mele sfinte, tu, cuibărirea dorurilor frânte, tu, zbor gingaş al căutării adânci, când şoim, când vultur răstignit pe stânci, când pui de lebădă cu ochişori de lapte pe-un lac adânc, în somn, pierdut în noapte!

Iubire a iubirilor mele, chemarea mea spre-nalt şi înspre stele, rămâi să trecem amândoi sub lună şi să murim încet poate împreună.

RÂVNIRE Încet tu prinzi contur în disperarea serii când pescăruşii jalnici mă sfâşie din zbor, când vântul dinspre ghioluri îmi înconvoaie merii, răpuşi de nerodirea de care am să mor.

International notebook of poetry

117

Te văd călcând pe valuri nepăsătoare, dură, cum fluturi despărţirea ce din adâncuri vine.

Mă frige-adânc sărutul muşcat de a ta gură şi arcul zvârcolirii când am pătruns în tine.

Te simt pământ cu roade împovărat de daruri, râvnită pretutindeni de toţi bărbaţii lumii. Încerc să te câştig cu ultimele-mi zaruri, şi te pândesc la colţuri cu un cuţit în mână când despuiată în mare, sub farmecele lunii, pieri-vom în adâncuri dar vom fi împreună

NU POŢI Nu poţi fi o ruină de n-ai fost edificiu la început.

Nu poţi fi o lumină dacă bezna nu te-a durut.

Nu poţi fi drum, sau cărare, dacă nu ştii unde s-ajungi.

Nu poţi avea măsură-n hotare de nu ştii cât vrei să te-arunci.

Nu poţi avea linişte, pace, de n-ai luptat cu greu să le ai.

Nu poţi obţine ceea ce îţi place de n-ai ştiut altora, cum să te dai.

Nu poţi iubi mereu la-ntâmplare dacă fiinţa ce-o meriţi s-a dus.

Nu poţi răsări apoi ca un soare dacă la vreme nu ai apus.

118

Caiete internaţionale de poezie

Şi, mai ales, nu poţi fi uitat dacă n-ai fi trăit cu adevărat.

PĂSTRAŢI-LE! „ Neadevărul este o condiţie a vieţii” Nietzsche

Iată! Aici am strâns neîmplinirile toate, iubirile, speranţele şi visurile mele.

Păstraţi-le!

Poate mai târziu vor reuşi să arate cât de adânci şi, mai ales, cât de grele au fost căutările, rătăcirile absurde, câte vieţi trăite pe jumătate au trecut prin mine încercând să mai zburde. Ştiu! Nu prea m-aţi înţeles când mă răstigneam în visuri deşarte, din ceea ce nu prea era de cules, şi care nu putea să ajungă, din puţinul pe care l-am strâns, să adaug luminii încă o undă.

Veţi afla poate, cândva dintr-o carte, de ce pe Acropole, cu urechea la pământ, am desluşit istoria nechezând şi ecoul ce se apropie profeţit de adultere clopote.

De ce n-am râvnit la misteriosul Olimp, şi m-am căţărat mereu printre stele,

International notebook of poetry

fugărit de zeii potrivnici, barbari, ce-şi ascuţeau pumnale de-argint, rânjind luciferic, când măsluiau adevărurile care încă ne mint şi care nu vor mai dăinui când veţi călări cândva pe caii cei mari!

I AM AFRAID I was inflamed late, without notice, from the ember which was still smoldering in me, from the strange things at first, which have always grown to achievement.

(Only after it died in hate a world too deprived of love.)

I could once have been otherwise if, the palm over my mouth, I had been inflamed, early.

And if I had then burnt to the ashes could I have now the power of burning?

When I was trying to grasp everything, always skipping my time zone with the quickness which the fate gave me, (without the legacy of wisdom), the Time Spiral could not show the hidden cipher of the large windows towards the North which I hardly perceive.

I have only guessing the whole out of bits,

119

120

Caiete internaĹŁionale de poezie

to grow flowers out of ruins, when the world around started again to fall and to transform the good into evil.

But stars told me that it is not good to search for a shrine in wanderings and to worship trifle matters, because everybody dies.

In the game of complicated lottery, the time itself may not measure yet if I was more, or I was less.

And I should be born again, to dig deeper depths in me, to imprison in egg cosmic explosions, to distinguish the evil from the good, so that the burning should be cleaner, and all the depths and thoughts should torment myself less, which gathered in me a lot of lives only half lived.

And because they couldn’t remain in me they erupted like a late volcano throwing towards the sky its snow cap.

I am afraid of my combustions, of the magma pressure which I spread, of the failure of the complete burning, of the heights which I am trying to reach, but especially of the void which will be created when I drain the volcano to the bottom.

International notebook of poetry

THE BURNING I burnt unfulfilled expectations on the bush of life, childish ideals, poor joys, gloves and rags on wrecked steps, the carousel and the mill of late pleasures.

Gardens too often sprinkled with tears and blood, Funny regrets, many remorse.

(The Statue of Liberty still cries in me over the flame in which I burnt my luck).

I burnt forests disgusted by passion and hate, palaces and asylum built in vain, from which I took a bite from a shrine which I reached too late‌ I broke then the arrow which could not fly from the quiver with sublime destiny offers, from which only ones come back to love and most people are full of hatred and spiteful.

Where are the scales which can weigh, in our madness, which tips towards the evil, if there were much more nights, or less days, how much darkness was it, and how much light?

Let seek the secret of not to be sentenced, because we passed through life without knowing the punishment of every person according to his guilt!

121

122

Caiete internaĹŁionale de poezie

INNER GROWTH I built every day and night climbing in me silver steps, and I built shrines and palaces from dreams and longings which lie.

And I carved with my deep hand, in me, as in a remote rock, maids, angels with wings of wind, love much higher than love above heaven and earth.

And I triumphantly headed towards other spaces; Icarus, carrying in the sky a lively torch, with my eyes wandering through constellations in the nights of deep insomnia when I deciphered in me like in a sea my first thrill of poetry‌ I built then full of eagerness confusing in disorder colours and faces, from stone, earth and sand to love the most sacred embodiment.

And I destroyed it later to do another one, dissatisfied that my weak hand could not be skilful enough to render so much beauty.

To HONEST building in palaces a higher pedestal, properly, I felt in me that it did not fit; and I tried then‌ to grow inside.

International notebook of poetry

I built then…

The path darkened which I climbed growing inside.

Love has changed its appearance its feeble statue is in ruins…

From saint and pure Galatheea each day a stone slowly crumbles.

Do not wait at my door, love!

Don’t you see, the yard is empty and deserted!

Don’t you hear the wind blow through statues?...

It may be the song I sang then when I wrote with my feeble hand to love the most sacred poem which could not fit in it any more…

CRUCIFIXION You have lain, collapsed, on the tombstone, leaves fall on shoulders, it is autumn and it is cold.

The time runs by, I call you in tears, I don’t want to let you cry any more.

I am here beside you and you don’t see me, You don’t feel when I kiss you gently on your eyes.

Who is in the soil of this orchard?

It seems to be me!

But I am not.

Maybe you are not either.

If you did not love me

123

124

Caiete internaţionale de poezie

why do you mourn?

What is the strange meaning of this earthly adventure?

Who is the winner?

Who is the defeated one?

I didn’t take anything and you still didn’t write a shabby book with lived stories which oblivion didn’t touch yet.

The night surrounds you with insidious shadows; I feel that soon, for you, I will kill someone.

I am your hostage strange and lame.

Your tears erode the stones in me.

The candle still flickers slowly and it blows out.

For a moment, I see your face long ago crucified on my cross.

International notebook of poetry

125

THE HOPE On the seaside, at sunset, holding me by the hand, you have whispered: ‘What is there beyond the horizon?’

- There is the hope, my little darling, the hope!

‘What is the hope?’

- It is what you don’t see and you would like to be.

‘But school? What is school?’

- It is the hope of the one Who wants to know more!

In your white wedding gown you asked me then ‘What is love?’

- It is a lingering hope!

When you were rocking the child in your arms you asked me ‘What is happiness?’

- It is the hope of being fulfilled!

Too tired, towards home, later you have asked me ‘But what is work?’

- It is the hope of having found yourself!

And on the hospital, on my last bed, ‘What is life?’ you have asked me in tears.

- It is the same hope which has always deceived me!

126

Caiete internaţionale de poezie

THE GOLDEN SARCOPHAGUS Somewhere on a beach, in a summer, two youths made a halt, and both of them lived a strange dream.

It seemed that they should take shelter, because they were happy and naked, in a golden sandy sarcophagus.

Children mocked at them; The jealous passers-by gossiped: ‘Look! In what a shabby sarcophagus did they cuddled!?’

The seagulls answered them: ‘Their too deep love Cannot be shared with anybody.’

A child came and asked: ‘I want to be your child!’

Only SHE answered from the sarcophagus: ‘Later, later!...’

A vagrant poet asked him: ‘I want to be your brother!’

But HE answered him angrily: ‘Later, later!...’

Their old parents asked them then: ‘We want to live with you!’

They BOTH answered them yawning:

International notebook of poetry

‘Later! After we had woken up!’

The astonished bystanders threw stones at them: ‘It’s time you wake up!

You could die even in a golden sarcophagus.’

But they didn’t hear…

They were together … too happy.

Summer passed away like a dream on wings of pigeons.

Later on, the autumn wind blew continuously.

Blind lightning stroke them, the storm shook them terribly: ‘Hey, you there, wake up!

You were to live only one summer!’

And then they looked at each other in dismay: ‘Hey, child, why have you left?

Poet, come with us!

Old parents, there is another bed for you!’

The beach was long ago empted, nobody was around.

Curtains of fog were disappearing in the distance, the golden sarcophagus had gone to ashes …

Only one seagull whispered a sad call:

127

128

Caiete internaţionale de poezie

‘I want to be together with you!

Together with you!”

A sad echo answered from the sea: ‘Too late!... Too late!...

Too late!...’

THE BRIDGES The bridge which you have crossed, too narrow and too high, is the end of the beginning from a shore to the other.

The bridge which you always cross, rainbow of holy dreams, is doomed to be difficult to cross when the ferryman doesn’t lie.

The bridge which you cross more rarely, now burden, then impulse, is doomed to be a last gift when the ferryman makes you a sign.

The bridge which you will cross, after everything that you have lived, will be crossed backwards at the beginning of the end.

International notebook of poetry

129

TOO LATE We have met too late, too late when the cranes left us, on an empty platform with a waiting room of two.

Vain crossroads have always deceived us, always.

When you came, I was absent, when I came, you left further.

When we met at last, too hurt by the heavy rains of life, hungry of love, unhappy, it was already too late … the blue railway station had also left us.

HEURISTICS ‘Earth will be accursed for you’ Old Testament (Genesis, cap.3)

Let’s be born once again!

Let’s stop this unsettling experience!

So that I should not be a man any more and you girl, neither sun, or stars, or moon!

Let’s be other beings together!

Don’t you see that what moves and dies meets a destiny long ago ordained by fate and a name of bird, insect or flower?

130

Caiete internaţionale de poezie

And anybody could succeed to escape from this world yet?

When pain struck tormenting us as it pleased it, we were the stone which started to moan, we were the tears which bleeded.

We were love and self-consciousness, axe, knife and hatchet, to eliminate evil from good and separate the sea from the woods.

Everything, everything have changed then, mixing it with one another.

Only life and death were kept apart, only the gap and the high on the peaks.

The love and hatred coexist, the beauty, the ugliness blend.

Prelates and thieves sing the same spiritual solfeggio.

The lie and the truth hold together, the wise and the fool appreciate each other.

The weak and the powerful share the prey with which they live scarcely.

Let’s start with other beginnings, with unparalleled appearances, let’s be born from gentle kisses, let’s create something which does not have a past!

Let everything that was and still is, disappear!

Our planet is a proud mistake, let’s abandon it and let’s not be hurt by the beginning of the rotation towards a different sun!

International notebook of poetry

WE SHALL LOVE EACH OTHER! We shall love each other absolutely in another world, which we shall reach too late when our flesh is a shadow, and nobody can tell us whether we have always been mistaken.

Or that we have long ago left behind the hatred and that the love which we still have only the body softened its value.

There are so many obstacles in this world when souls seek for each other with difficulty.

Only the flesh tries to bring us together in the dreams to which we rise aroused by blood and unbridled lust.

We shall love each other absolutely in another world, in which we shall be the two of us.

From our world let’s take with us only the flowers and a violin song.

And if we don’t know the thoughts which we shall have, or what could still hurt us then of all the grave doubts, let’s pray since now to become a rainbow, a song, or a flower!

131

132

Caiete internaţionale de poezie

THE SHADOW ‘Learn from the shadows that you do not belong to anyone!’

In the morning of life when the shadow is ahead you and long as the years which you happily live, it is your only friend and it still teaches you about how to live it fully.

When in the afternoon of life the shadow becomes short, as the time between facts, impatient to make your predestined way, then only it threads, your way to embark on through turning points.

When autumn comes and your shadow lies behind you, inseparably, even if you lived carelessly, you will notice that in your sinful life it always belonged to you, and not to anyone.

Nothing happens by chance on the wheel of life, your shadow is always with you for better and for worse.

And even if the sun sets or disappears, in the great shadows of night, one shadow belongs to you.

FAIR I squeeze through people at this Sunday fair.

Time destroys me, a horse grin hits me.

A glazier evaluates my teeth; multicoloured dressed gypsies steals from the heart only the half

International notebook of poetry

amassed by the prodigal son.

The fortune is sold in pickled melons, the dogs walk in patched sandals.

Someone buys depraved poets, the sword swallower bolts down a snake.

What am I doing here, among drunkards, in my heart’s slum?

Where are the streets of my stolen childhood?

Where else does my happy kite fly?

‘Come! I want to tell fortunes from your hand!

Look, a chick wants you!

You will get involved with someone of blue blood!’ a toothless and lisping hag bothers me.

Someone draws me aside: ‘I have hashish and cannabis, pal, you will have pleasant dreams, with these you will have experience of a lifetime.

As you can see, your life line is short!

Man, you have grown bald and you stink of brandy!

Your trousers hang loose off your belly!

Don’t grin, you’ll loose your teeth!’

In a corner, a quiet child sheds tears over a flower, in an old and forgotten painting.

No one’s heart is moved, even if somebody dies, in this alienated fair.

133

134

Caiete internaţionale de poezie

DON’T LEAVE ANY MORE! Don’t leave any more, you, magic bird, the nest built on our house.

I know, in your heart like in a sea the autumn struggles with its destiny.

And the copper bells of its return calls you towards the sky with strings of cranes, like death slowly calls me towards other horizons in its unknown distance.

Don’t leave any more, you, magic bird!

I shall make a fluffy bedding in our home, I shall put you to sleep with songs and longings; we shall highly fly into the sky.

You, soul of my holy love, you, nest of broken longings, you, gentle flight of deep search, now hawk, now eagle crucified on the rocks, now baby swan with baby eyes on a deep lake, asleep, lost in the night!

Love of my life, my call towards the heights and stars, stay to pass together under the moon and to die slowly, perhaps together.

DESIRE You slowly take shape in the evening despair when the pathetic seagulls rip me in their flight, when the wind toward the lakes bends my apple trees, destroyed by the infertility which will cause my death.

International notebook of poetry

135

I see you walk indifferently, pitilessly, onto the waves as you wave the separation which comes from deep inside.

The kiss bitten into your mouth burns me deeply like the arch of convulsion when we become one.

I feel you as a fruitful land heavy with gifts, desired everywhere by all the men of the world.

I try to win you with my last dice, and I watch you round the corner with a knife when, naked in the sea, under the magic moon, we shall disappear in the abyss below but we shall be together.

YOU CANNOT You cannot be a ruin if you were not edifice at first.

You cannot be light if the darkness did not hurt you.

You cannot be a road, or path, if you don’t know the destination.

You cannot set a limit if you don’t know how far you want to get.

You cannot have peace, tranquility, if you didn’t fight hard to have them.

You cannot obtain what you like if you didn’t know how to devote yourself to others.

You cannot love at random if the one that you deserve is gone.

You cannot rise like a sun if you didn’t set on time.

136

Caiete internaţionale de poezie

And, especially, you cannot be forgotten if you didn’t really live.

KEEP THEM! ‘The untruth is a condition of life’ Nietzsche

Here they are! I have gathered here all my unfulfillments, loves, hopes and dreams.

Keep them!

Maybe later they will succeed in showing how deep and, especially, how difficult the seekings, the absurd wanderings were, how many half-lived lives have gone through me trying to play.

I know! You have not understood me when I crucified myself in empty dreams, which were unfruitful, and which were not enough, of the few I have gathered, to add to the light another wave.

You will understand perhaps, some day, from a book, why on the Acropolis, keeping my ear on the ground, I have deciphered the history in the sound of horses and the echo which come closer augured by deceptive bells.

Why haven’t I aspired to the enigmatical Olympus, and I have always climbed among the stars,

International notebook of poetry

137

chased by hostile, cruel gods, who sharpened their silver daggers, grinning diabolically, when they falsified the truth which still lay to us and which would not live any longer when you rode someday on the big horses!

Traduceri de BrânduĹ&#x;a Răileanu

138

Caiete internaţionale de poezie

Horia Ion Groza DIN ÎNCHISOAREA MARE A ŢĂRII (1986-1989) DIZIDENŢĂ Miroase a carne-ncinsă şi e doar cazna unei celule pustiite de o vacuolă.

Atârnă roşii ceţuri şi bariere nevoie este de parolă.

E libertatea un plâns de stâncă un prea plin de aşteptare, e duhul minţii neajuns de pantomimă?

Da, gardienii atleţi cu muşchii de râuri şi corul de iude şi frica monomă se-ntrec să-ţi ciuruie faţa să cadă din vîntoase doar vomă.

Stă suplă minciuna şi cheagu-i agaţă lumina-n felii din orice cută de zare meandrele-s gata drepte să pară şi iată să mă-nşel am s-ajung în mintea-mi amară.

Vuieşte puterea ce-asudă zenitul, nadirul cu jeg.

De ce să rezişti cu sufletul chel de ce nu leşia

International notebook of poetry

139

clătească suflul subţire albastru să lase largul unde singur, să dai faţă cu El?

AŞTEPTARE Cu buza ruptă şi creştetul în cer stau pomi cu ochii ficşi cu dinţii strînşi lucind de aer şi mişcînd din bronhii, pelagra comunistă îşi desface ceaţa virtutea lasă lăcomia care crede; e lung marşul răbdării galbene şi-i udă scîrba-n frunza verde.

Pălmaşii trudei neînţelegînd cruzimea mor.

Ca lujere goale cu-elitre de foame oprit din zbor rămîne jos omul insectă foşnind sub hârtia de ziar a vremii, şi-oricând stă să-l zemuiască o palmă mare, grea, defectă.

TEMNIŢĂ Unchiului meu Nicolae Groza

Îşi scutură ora-ntunericul Ca un câine ud, Felia de lămâie-a lunii Întârzie-n cearşaf de nori, Gândul crud

140

Caiete internaţionale de poezie

Îmi trâmbiţă a zori.

Sub umerii de gheaţ-ai obrazului, De vântul mâniei Mi-e tulbure cugetul Ca un prelung rostogol de dealuri.

Stau coastele chircite De frigul închisorii De noaptea dintre maluri.

Hai suflete Înfruntă înc-o aşteptare O cârcă grea de spini, Sublimă umilinţe Şi urletele cărnii Udă-le în rouă Pe dealul cu lumini.

Ca dale greu apasă Mirosuri de fecale Şi trupul meu începe a putrezi, Dar mai tare Miroase vorba de fiecare zi A dúşmanilor pâinii. Îmi pipăi sufletul: “Nu mor caii atunce când vor câinii”

International notebook of poetry

141

Mihai Posada DEMOSTENE ANDRONESCU - REEDUCAREA DE LA AIUD Editura Christiana din Bucureşti a scos pe piaţă la anul 2010, în colecţia „Cruciaţii secolului XX” şi în excelente condiţii grafice şi editoriale, volumul de Memorii şi versuri din închisoare intitulat Reeducarea de la Aiud – Peisaj lăuntric, datorat domnului Demostene Andronescu, fost deţinut politic în temniţele comuniste. Studiul Demostene Andronescu sau vocaţia mărturisirii, semnat de directorul literar al editurii, domnul Răzvan Codrescu, prefaţează această carte de 374 de pagini.

Secţiunea poetică din Peisaj lăuntric – o reeditare îmbunătăţită şi adăugită a unei ediţii anterioare, din urmă cu paisprezece ani – conţine acum încă zece poesii inedite, grupate în Addenda. Poemele sunt în întregime dedicate de autor: „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”, desigur visul unei Românii noi, regenerate moral, înfloritoare şi libere. Visul unei eroice generaţii creştine, idealul naţional de care azi pare că s-ar fi ales praful şi pulberea, după o jumătate de veac de suferinţe inimaginabile. Poesia de deschidere, Prefaţă, invită tomai din acest motiv cititorul la renunţare: „Nu mă citi, ci mă aruncă-n foc, / Ori, dacă-asemeni mie-ţi este felul, / îmi soarbe-otrava, pipăie-mi misterul / Şi lasă sufletul să ţi-l dezghioc. // Durerea mea sporind la tine-n sânge, / Te adu-aici ca pe-un copil de mână / Şi plângi plecat pe slova mea bătrână / Cu plânsul lumii ce nu ştie plânge”. Psalmistul Demostene Andronescu se aseamănă cu ceilalţi autori de psalmi români, dar revolta sa îl deosebeşte în acelaşi timp de Arghezi sau de Doinaş, de gândiriştii Nichifor Crainic şi Pan M. Vizirescu, de poesia religioasă a mai tinerilor Daniel Turcea, Dan Damaschin sau Adrian Popescu, aflându-se, fireşte, mai aproape de Radu Gyr, Valeriu Anania, sau Zorica Laţcu, poeţi cu oarece experienţă în detenţia politică românească a veacului al XX-lea. Răzvan Codrescu îl consideră în prefaţa sa „ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste”. Pentru lupta de punere în practică a visului de a avea o Românie prosperă

142

Caiete internaţionale de poezie

şi fruntaşă între naţiunile Europei, Demostene Andronescu a suferit pe lângă privaţiunea de libertate, schingiuiri trupeşti şi sufleteşti, nenumărate nedreptăţi, pe tot parcusrul vieţii sale de Don Quijote. Poetul cultivă un permanent sentiment de admiraţie nostalgică pentru „nebunia” celor îndrăzneţi, în răspărul celor „cuminţi”, iar asemănarea cu celebrul personaj al lui Cervantes îi sporeşte orgoliul de a se autodefini drept un nebun în iubirea pentru libertatea neamului său şi credinţa nestrămutată în Hristos: „Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă / N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă, / Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină / De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină. / Şi-ai fi de tot comună şi banală, Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală, / Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii / De n-ar muri în locul lor nebunii” (Nebunul). Născut la 3 decembrie 1927 în Ţara Vrancei, pe vremuri „frăţior de cruce”, apoi student la Istorie în Bucureşti, luptătorul-poet Demostene Andronescu a simţit nevoia de a cultiva forma versului popular în creaţia sa poetică: „Plâng în mine strune / Ce nu pot să sune, / Geme-n mine marea, / Marea, vrăjitoarea, / Ce-şi poartă pe unde / Nelinişti afunde / Prinsen dureroase / foşniri mătăsoase / Că nu-şi află malul / Să-i ostoaie valul / Şi să-i mărginească, / Să-i hotârnicească / Zbuciumul pornirea / Şi nemărginirea” (Doina visătorului). Un tandru lirism sensibil la drama eşuării intelectualului într-o lume rătăcită, îl aseamănă cu Dăscăliţa lui Octavian Goga, în poesia de mare forţă a imaginii, Profesoara: „Te risipeşti petală cu petală / Şi, ca o candelă-ntr-o catedrală, Împarţi sfios celor din jur lumină, / Sărmană profesoară de latină”.

Energii clocotitoare cum în posia Sufocare amintesc vitalismul poetic blagian: „E-atâta viaţă-n mine, atâta clocot / De parcă sunt un turn în care-un clopot /.../ Sunt uragan lăuntric, sunt furtună / şi clopotul din mine-ntr-una sună”. Poetului Demostene Andronescu – la fel şi multor colegi ai săi de crez şi viaţă – i-a fost furată tinereţea şi odată cu ea, dreptul la existenţă în cetatea literară a timpului său. Nimic nu îndreptăţeşte rezerva criticii literare contemporane, care prin tăerea ei perpetuează o nedreptate răsfrântă asupra mai multor generaţii de creatori de literatură românească. Practica epurărilor cultural-spirituale pe criterii politice nu-şi mai are locul într-o societate democratică, aşa

International notebook of poetry

143

cum se pretinde societatea românească de după 1989.

Mai înainte de a sări, speriaţi de gura lumii, să scoată icoana şi crucea lui Hristos din şcoli, guvernanţii noştri şi managerii culturali ai naţiei s-ar cuveni să se grăbească a introduce în manualele şcolare opera literară a prea multor scriitori români încă exilaţi în puşcăriile ignoranţei vinovate. Este şi cazul autorului Peisajului lăuntric.

Vă oferim spre lectură câteva din memorabilele versuri ale poetului Demostene Andronescu.

ÎNDOIALĂ Lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este Pân’să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste Şi-am colbăit degeaba-atâta cale...

De-atâta vreme urc târâş, pe coate, Şi-am smuls în cătărare-atâţi luceferi Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi. Şi-am risipit atâta suflet, Tată, În râvna mea neasemuit de mare Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată, No să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă, l-am aşternut pe fiecare treaptă Şi-l risipesc întruna, dar mi-e teamă Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă.

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,

144

Caiete internaţionale de poezie

Urc muntele cu-nchipuite creste; Din tot ce-am fost mai sunt o picătură...

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

UNDE-S NEBUNII? Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi, E plin pământul de martiri şi sfinţi Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul În faţa lumii şi-a nemărginirii, Şi-ascultător de rânduiala firii, Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii Şi, sângerând din răni adânci blândeţe, Lângă neveste mor de bătrâneţe, necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge; S-a-mpotmolit istoria şi plânge, Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne Cu bâta de la spate, ca pe-o vită, Acestui veac să-i pună dinamită Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza, Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,

International notebook of poetry

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii, Să tragă spada şi să taie nodul?

Tânjeşte după glorie norodul Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia, S-o răvăşească şi să o răstoarne, Ca un berbec să ia pământu-n coarne Şi-acestui veac să-i surpe temelia.

AŞ VREA SĂ SFARĂM LUMEA ÎNTRE DEŞTE! Aş vrea să sfarăm lumea între deşte Şi, frământând şărâna olăreşte, Să pun în ea năduful sufletului meu, S-o fac cum n-a făcut-o Dumnezeu! În loc de soare-aş zugrăvi pe boltă Un cuib de viespi, un munte de revoltă, Şi-n loc de stele-aş presăra pe cer Usturătoare boabe de piper.

Peste pământul putred de păcate Aş prăvăli din slăvi întunecate Mânia cerului de nepătruns Şi-o ploaie de-ntrebări fără răspuns.

Să fie întreaga existenţă-un vaier, Să se destrame devenirea ca un caier Şi toţi să fie pentru toţi călăi, Şi cei mai buni să fie cei mai răi.

145

146

Caiete internaţionale de poezie

Iar peste smârcurile-acestea toate Şi peste suflete schiloade de păcate, Ca să încununez triumful meu, l-aş răstigni din nou pe Dumnezeu!

TEMNIŢĂ Ger cumplit!

Mi s-ai făcut scrum de frig Gânduri, doruri, Sentimente, speranţă, Toate cele dinlăuntrul meu.

Visele mele, flori de gheaţă, S-au veştejit pe ferestrele ciobite ale sufletului.

Numai eu, bocnă, am rămas totuşi viu, să depun mărturie.

RĂZBUNARE Se prăvale peste mine trecutul. În suflet, în gânduri, în vise Au năvălit, năvălesc tătarii, Şi eu nu le mai pot sta împotrivă, Căci nu mai am nici scut, nici spadă, Ci doar o lunetă Cu care-i alung privind prin ea de-a-ndoaselea. Şi cu cât îi duc mai departe, Cu atât ei sunt mai aproape de sufletul meu. ...................................................

Mă năpădesc ca nişte năluci amintirile: Morţii mei, morţii noştri Aşteaptă de la noi răzbunare Şi noi îi răzbunăm cinând, în fapt de seară, cu călăii.

International notebook of poetry

147

Dan Culcer TEXTE EXILATE DUPĂ RĂZBOI, LA ÎNCEPUT DE ERĂ După război, la început de eră, când ruşii, volnici, cuceritori a jumătate Terră, juliseră toate moţatele şi cloştele pe ouă, eu începeam să caut pidzulici.

Azi plouă. Dansez cu Cocoşata ţanţos ca un cucoş La Clubul Muncitoresc de pe strada Hymenez (duminică post-prandială, zi de sărbătoare) şi de tensiune roş mă străduiesc să inventez un plauzibil pretext în baza căruia să putem, mai târziu, face sext, cum ar zice azi marius ianuş sau poate chiar a scris cândva maria banuş.

Sala e încinsă şi cu mâna stângă prinsă între ţâţele Cârnei mortuare Mă aplec şi o ridic de fund spre cingătoare.

O ţin atât de tare strânsa că în curând se face soare, de dogoare ne picură-n tangaj tang-oul şi sfârcurile ei străpung furoul.

Sext Tant’ Eliza, a sa mătuşă protectoare, de pe scaunul de supraveghetoare, obişnuită să cureţe buzi şi să fluture panglice roşii la mitinguri, la sărbătorile de iarnă şi la cele clanice, o sfătuise că, dacă o doare, să folosească unsoare de gâscă care e mai bună decît cea de porc, altfel riscă să devină cadână la o fântână din cartierul Mânăştur.

Unul o va pişca de cur dar pasiunea face repede fâs căci nimeni nu-i profet în satu ăsta mic, de-i zice Lume Mare. Deci, blând, să ne iubim mai pe răcoare, am sfătuit-o pe Gheboasa fată mare, în vreme ce, profund atrasă, Crina se pregătea să-şi ungă cu melasă, ţâţânile, subsiorile şi noada curului său tare ca marmelada din cutiile de lemn, pe care o tăia cu cuţitul, Mama Mare, cea din care ne tragem toţi, cu mic-cu mare.

148

Caiete internaţionale de poezie

Fu tare scândura de cer sub care ne-am iubit; Atât de mare groaza din parcare, că mirarea-mi nu fur mică Că mai avui utila de schimbat o fată mare-n fata mică şi peltică.

Culcat, înfipt în solul tare, strângeam în braţe o Nimică Ori, cine ştie, chiar moartea mea cea mare şi unică.

Cluj, 1954 -Elancourt, 6 decembrie 2006 (Din ciclul “Amintiri din copilărie si adolescenţa”)

E(O)ROGENEZĂ Forţa-munţii văile munţii văile nunţii Dincolo, dincolo ştiu cum se mişcă, cum muşcă, cum sângeră blocuri eratice, pulpele tale încrucişate palide, palide, sărutate — să ne rugăm pentru stabilitate În genunchi tremur rabdă e frig ca într-un pat de puşcă tremură rabd dincolo, dincolo — într-un mediu protocolar sânii tăi denivelează asfaltul murdar dincolo, dincolo, îţi sorb saliva, îţi beau sudoarea, te dezmierd, te răstignesc, te trag pe roată cu solemnitate, scriu apoi o istorie fictivă pe tăbliţe cerate, şoptesc, mi-e sete, strig, mi-e frică, emit cuvinte anesteziate, florile sânt veştede, ierarhizate, ochii roşii, buzele crăpăte, transparente, asediate trupsufletele nostre – înghiţite de actualitate.

Târgu Mureş, 22 decembrie 1979

ECLIPSĂ DEASUPRA GUNOAIELOR « Copii noştrii sunt căluşe pe care vremea ni le-nfundă-n gură » sângele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp al coloanelor mărşăluind, forţa exploziei, vom fi jupuiţi, nimeni nu va rămâne, sticla ochilor verde, crăpătă,

International notebook of poetry

149

acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare. de scris un poem ca şi cum ar fi scris de-un poet din veacul trecut, de ascuns, de răscolit gunoaiele arse şi câte mai rămân prin cenuşi. de ascuns Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite, Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca şi cum anii ar trece fără urme pe pâsla închisorilor, printre celule, pe priciuri mirosind a urină, un cântec fără cuvinte, cele de vază sună dogit, cele mieroase sufocă – pe cerul gurii lipite, cum am fost învăţat să vorbesc, cum mi s-a spus: capul plecat, sabia care nu taie, sângele care nu curge, masca – e nevoie s-o porţi teme-te, nu lua în seamă, nu cârti, taci şi priveşte, uită, târăşte-te, linge, cântecul nostru – acum prea urât, nici strigăt, nici laudă, nici cârtire, nici lins, sângele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.

De multiplicat, de urlat, de scrâşnit.

De-acest bine-aparent, de minciuni consolat, de rapoarte, de falsuri, de grâul pe câmp, de fier ruginit pe şantiere… indiferentă şoseaua cu mâzgă leagă oraşul de sat nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca ştiuleţii uitaţi, ca boabele scurse pe marginea drumului.

Am început, cu o secetă, vom sfârşi, îmbălăte principii vor atârna de felinarele străzii şi trupurile noastre vor arde’n efigii, am început săpând tunele şi bucuroşi că-i pâinea neagră apoi, când au plecat soldaţi străini toţi răsuflau nestingheriţi, convinşi c-a lor e vina şi…

Vrem maşini, televizoare, căsuţe şi ceaiuri la care să fim invitaţi, grangurii zilei trimit colorate fotografii de familie şi-şi schimbă nevestele după scaunul pe care-l ocupă când tribune roşii vorbesc principial despre morală şi-asceză către proletari asexuaţi, zăpăciţi de urale şi fast.

150

Caiete internaţionale de poezie

Ce, cum, câtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, un privilegiu de tinichea şi tac când pier fără urme vorbe supuse sub dictare-anonimă.

Istoria se scrie din urme, prevăzători să distrugem arhivele.

Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor, Despre urcarea-n scaune-nalte a proştilor, nimic nu se pierde, Omul – cel mai preţios capital, vom avea grijă.

Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, Legile apără, nimeni nu ştie care sunt legile.

Totul e bine, fără-accidente, cu morţi cuminţi, Cu oameni cuminţi, uituci, zăbăuci, tăcuţi, moderaţi şi ştanţaţi. Şi temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce scribi oficiali numesc poezie, vor fi găsite, citite, citate-ntre foile unui dosar pregătit.

Ceva despre libertatea de a gândi şi a spune, despre vot unanim prin ridicarea de mâini, să se vadă cine cu cine votează, Ceva despre drepturi, nimeni nu ştie ce-i de făcut. «În ţara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», călăii au pensii, revoluţia cere victime, slava bogu la noi pot fi numărate pe degete, câte mâini? La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica stela funebră şi sângele alb al amiezelor palid « Vecinaia slava gheroiah pavşim za svabodu i nezavisimosti. » Naivi uiguri pe malul râului răsăritean aşteptau, zice-se, ordin înalt Să aducă libertatea cu tancuri şi gaze de eşapament, Nu cârti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud Dintr-acolo străini ghilotinaţi de libertate.

Fii bucuros că ai tăi sunt puternici şi poporul unit în jurul aleşilor săi. Forţa morală, lupta cu mâinile goale, război popular în opinci, care cu boi trăgând tunuri pe drumuri de munte unde ne este cetate de seculi şi-n care strămoşii au ştiu la nevoie muri.

Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră şi ştergerea mea de pe liste, Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.

De ce atâta speranţă, de ce mereu mâine, copiii, nepoţii, viitorul

International notebook of poetry

151

Când va fi Azi, când Acum, când Aici, când se sinucide speranţa?

Gazele tancurilor ca şi cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă?

Cine aşteaptă, arhive secrete, adevăr amânat, prezentul secret, Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul.

Aceiaşi speranţă sluţită de farduri, bătrână cât lumea, Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.

Să fac politică între pulpe istorice, să nu mint, să îndur, să nu cer nimănui îndurare.

Despre echilibrul fragil, despre graniţe mereu contestate, Despre învrăjbirea savantă, despre parafe şi stilouri de aur, Tratate cu gânduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea.

Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbale Când fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor, Insensibilă fumegă a crematoriu.

După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit Sub ziduri, muşcaţi de animale turbate de sete, vărsând dizenteric mâluri gălbui peste pulberi, fumegând amoniac scurs din containere sparte, râul îşi otrăveşte peştii şi oamenii urlă marşuri războinice, vitele rag, lăcuste peste nori de napalm – avioane sluţesc pământul cu jeturi de bombe precum dizentericii.

Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluţii, slogane, urale şi marşuri, despre maniaci ce salvează-omenirea apăsând pe detonatoare istorice, pe trăgaciul frazelor mari despre măreţie, destin, datorie, patrie, rasă şi rol, despre ce-a fost ca să ştim ce rahat va veni, Nu-i nimic. Bastoanele de cauciuc ale libertăţii cuvântului La Gdansk, la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo, Pe Dunăre sub dealul Gelért, în metroul din New York, ca nişte phalusuri în trupul fecioarelor, în gurile cuvioaselor maici apostolice obişnuite cu jeturi de spermă, în anusul drepţilor, în urechile deputaţilor neguţători de arme votând unanim dezarmarea

152

Caiete internaţionale de poezie

şi-n palmele umede ale martirilor.

De multiplicat, de urlat, de scrâşnit frânţi pe roata speranţelor de toate culorile. Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte, dezbateri, consultări, dezarmări, despre stocuri de arme, despre câini gudurându-se şi despre echilibrul terorii. În linşaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în pieţe, în şcoli cărţile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.

Nori de napalm, sângele alb al exploziei şi strigătul calp In ziua soarelui palid An[us]ul soarelui calm România, 1972 N.A. Textul a fost scris în 1972 în România şi publicat, sub pseudonimul Ieronim Laur – pe care-l folosisem deja în Tribuna de la Cluj – de către Virgil Ierunca la Paris în revista Limite /1979, nr. 28/29, p. 23-24/. Versiunea actuală conţine neînsemnate corecturi tacite faţă de textul din revistă, care fusese cules de un linotipist francez, şi câteva rare adausuri pentru rezolvarea unor probleme de ritm şi de sens.

International notebook of poetry

153

Petre Pascu POETA ZORICA LAŢCU Sub semnătura Pr. Irineu Crăciun, în România liberă din 14 octombrie 1990, într-un frumos limbaj clerico-literar, am citit amplul articol-necrolog Maica Teodosia, nume monastic al poetei Zorica Laţcu.

Generaţiile noi nu cunosc, desigur, nimic din activitatea ei literară.

Noi, însă, ai trecutelor vremi, cu profundă pioşenie reînviem, mai întâi, pe tânăra studentă (n. 1917) a Facultăţii de Filologie din Cluj, debutantă întru ale poeziei şi, evident, îi cunoaştem biografia şi bibliografia. O fiinţă împovărată de la naştere, de un handicap în mers, asemuind pe Ovid Densuşianu. Cred că şi acest motiv a determinat-o, ca mai târziu, să se prenumere printre maicile Mănăstirii Vladimireşti, mult preţuită de Patriarhul Justinian, precum se arată în articolul Preotului Irineu Crăciun, folosind aici din el, câte ceva, cu privire la activitatea poetei şi viaţa ei monahală, plină de suferinţi, ajungând la puşcărie pentru credinţele teiste. Tot necrologul ne vorbeşte de o poliglotă, bine cunoscând latina, ori vechea greacă, dar şi limbile moderne. De autoarea, cu timpul, a unor volume de poezie, sau din domeniul ecleziastic, ca de pildă: Maica Domnului, Origene, vestită figură bisericească, născut în Alexandria Egiptului (185-283).

Zorica Laţcu, aşa cum semna de la începuturi, personal mi-a rămas în amintire din anii Clujului (1947-1948). Iată, amfiteatrul Universităţii, înţesat de lume. În mijloc, în lunga bancă, Episcopul Nicolae Colan înconjurat de cler. Era ziua femeii ortodoxe. Cuvântări. Cântece corale. O ceată de tineri scriitori, în frunte cu Victor Papilian, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal. Prezenţi, pe cât mi-aduc aminte: I. Cârje-Făgâdaru, Francisc Păcurariu, D. Micu, Iosif Moruţan, Valeriu Anania, Zorica Laţcu, Eugenia Mureşanu, Petre Pascu.

Mai clar o văd pe Zorica Laţcu, citind din versurile sale. Nu mă uit pe mine însumi (daţi-mi, rog, voie) cu psalmi din viitoarea mea carte Plaiuri. Atent, episcopul zâmbea, urmărind lectura.- Dar “asul” festivităţii era Zorica Laţcu. Deosebit de modestă.

154

Caiete internaţionale de poezie

Au urmat apoi, înalte zile destul de rare, promenade pe bulevardele din Cluj. Discuţii literare. Zorica Laţcu stânjenită de handicap. O prezenţă sfielnică.

Odiosul Dictat mutând Clujul, la Sibiu, cereau revendicări prin revista Luceafărul, condusă de Victor Papilian şi Olimpiu Boitoş, critic inteligent, înţelept. În gruparea revistei, nume de mare prestigiu: Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, D. Stăniloae, Octav Suluţiu, Vasile Netea... Între Victor Iancu şi Ştefan Manciulea, iat-o pe Zorica Laţcu. În coloane publica, mai ales hexametri, gen anticipativ cu mare succes, de poetul - filosof Eugeniu Sperantia.

Pe parcurs, prezentă în alt soi de poezie, ca de pildă în “Luceafărul” nr. 3 din Martie 1943, poezia “Un Oaspe”, unde Zorica Laţcu vădeşte, totuşi, aceste urme argheziene din “Inscripţie pe o casă la ţară”.

Sfârşitul poeziei UN OASPE; “Străinul care aseară a poposit la noi, / Mi-a tulburat odihnă cu sete negrăită. / Am stat o noapte’ntreagă alături amândoi, / Dar el nu’ntinse mâna la floarea dăruită./ Cu dragoste de frate mi-a mulţumit în zori,/ Când’a plecat străinul pe drumul ud de rouă, / Si mi-au rămas în urmă cu mirosul de flori / Cuvintele lui stranii şi blânde: “Pace vouă”. / L-am urmărit în zare cu gene arse’n plâns/ Privind lumina albă cum îi juca în plete,/ Si aşternutul moale cu dor în pumn l-am strâns, / Lăsând mireasma caldă de frunze să mă’mbete. / La Arghezi, ultima strofă; “Şi’ntr’un ungher voi face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi / Dacă Iisus, voind să mă scoboare,/ Flămând şi gol va trece pe la noi./ Anii, atâţia la număr, m’au îndepărtat de astfel de gingaşe foşnete.

Zorica Laţcu intrase sever în conul de umbră. Dar, iată că în “Săptămâna”, cu ironii nepermise, Eugen Barbu, la “Poşta redacţiei”, mi-o aduse, cu amărăciuni, în faţă: “Zorica Laţcu din Braşov cere, trimiţând poezii, să o scoatem din anonimat”. În schimb, peste alţi ani, înseninat şi bucuros, citeam în “Astra” de la Braşov, un frumos florilegiu de versuri ale fostei mele colege din Cluj. Am felicitat epistolar pe redactorul-şef. Răspunsul, adresa Zori-

International notebook of poetry

155

căi Laţcu, Braşov, str. Matei Basarab nr. 16 (cred).

Mă străduiesc a-mi aduce aminte. I-am scris? Nu i-am scris? Documentarist, cum îmi place să mă stimez, regret că nu posed nici o relicvă păstrată de la poetă.

Consolare aducându-mi acum, Părintele Irineu Crăciun cu minunata evocare.

Cu publicarea poeziei “Cer nou”, semnată Zorica Teodosia Laţcu.

Veşnică amintire.

156

Caiete internaţionale de poezie

George Băjenaru MĂRTURII DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

* În închisorile comuniste, diavolii au ucis, iar Dumnezeu a făcut minuni. La Gherla, una dintre aceste minuni a fost supravieţuirea deţinutului Remus Radina. *Poezia şi credinţa au învins suferinţa. *O mărturie adevărată şi tulburătoare, însoţită de documente.

Editura „Jurnalul literar” din Bucureşti a publicat „Testamentul din morgă”, o carte de 176 de pagini, conţinând mărturia completă, în două volume, a fostului deţinut politic Remus Radina (84), despre suferinţele sale şi ale martirilor pe care i-a cunoscut în închisorile comuniste prin care a trecut, vreme de 10 ani.

Surse de încredere ne-au informat că lansarea acestei cărţi a avut loc la Biserica greco-catolică din Paris, în ziua de 11 octombrie a.c., în prezenţa autorului şi a unui numeros public de cititori, originari din România. Ne bucură faptul în sine, dar mai ales semnificaţia lui aparte, gândindu-ne că botezul acestei mărturii s-a săvârşit tot la Paris, acum douăzeci de ani, sub ochii şi sub semnătura marelui scriitor Eugene Ionesco, membru al Academiei Franceze.

La fel ca în prima ediţie, cartea se deschide cu o prefaţă în limba franceză, purtând semnătura lui Eugene Ionesco. Autorul prefeţei îl previne pe cititor, că „Testamentul din morgă” nu este o carte literară.

Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpurile fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare, pe care puriştii o vor găsi simplă uneori, dar care este o mărturie, încă una vibrantă, simplă pe bună dreptate şi din fericire, adevărată, înalt şi brav omenească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a câştigat-o.

De fiecare dată când mă găsesc în faţa acestui document – mărturiseşte cu vădită emoţie cititorul Ionesco, mă întreb cu îndoială şi în-

International notebook of poetry

157

grijorare: eu însumi, într-o situaţie asemănătoare, aş rezista?

Mă înclin în faţa curajului lui Remus Radina şi îl invidiez de a fi îndrăznit totul.

Nefiind vorba de o creaţie literară, de o mărturie plină de fapte şi în- âmplări anti-umane, de groază, „Testamentul din morgă” oferă o lectură tulburătoare. Radina povesteşte într-un limbaj simplu şi convingător, ce i s-a întâmplat lui şi fraţilor săi de suferinţă, metodele şi procedeele de tortură folosite de gardieni, turnători şi torţionari. între aceştia, gardianul torţionar Pop, călăul director Goiciu, plutonierul torţionar Şomlea, întrec orice măsură. Rebeliunea de la Gherla, din 14 aprilie 1958, când deţinuţii au scos obloanele de la geamuri, iar 40 de tineri, strânşi de Radina la ferestre, au strigat: „Goiciu e un criminal!” a oferit acestor monştri prilejul de a se manifesta în toată plenitudinea caracterelor lor draconice. Urmarea acestui episod este descrisă astfel: „Tot drumul de la camera 86 la baie, era plin de sânge (...). La baie se întâmplau lucruri îngrozitoare; toţi tinerii din celula unde a izbucnit rebeliunea, ca şi cei din celula mea, au fost torturaţi în mod bestial.(...) Baia, în suprafaţă de 150 metri pătraţi, era roşie de sânge. Şomlea („Vacă”) a “ridicat un grătar de lemn îmbibat de apă şi de sânge, şi cum mă doborâse într-un colţ, m-a lovit cu el. Noroc că. am ridicat capul şi loviturile le-am primit în spate. A venit apoi Goiciu să se răzbune pe cel care lansase lozinca „Goiciu e un criminal”.

A început să mă lovească nebuneşte cu o bâtă, până a obosit. Apoi mia spus să deschid zeghea şi a strigat: „Scoate vesta, că eu bat vesta!

După ce am scos-o, m-a lovit cu toată puterea, peste mâini şi coaste.

După aceea mi-au nituit lanţurile pe care le-am purtat două luni. Apoi m-au condus cu brutalitate la celula mea, urcam scările şi mă izbeau cu picioarele de treptele de beton (...) Represiunea a fost condusă de directorul penitenciarelor, care a venit de la Bucureşti. (p. 105) Acel „totul”, îndrăznit de martirul Remus Radina, în închisorile de la Canal, Jilava, Oradea; Timişoara şi Gherla, atinge punctul culminant în morga din închisoarea de la Gherla, unde, desprins parcă de propriul:trup, aflat într-o groaznică suferinţă, sufletul victimei reflectează cu luciditate şi seninătate olimpiană la grozăviile prin care a trecut ge-

158

Caiete internaţionale de poezie

neraţia sa şi se întreabă care va fi soarta generaţiilor viitoare. Testamentul pe care ar fi dorit să-l lase generaţiilor viitoare se defineşte printr-un conţinut creştin de înaltă credinţă. Înainte de a reproduce acest testament, autorul aduce un tribut tuturor martirilor care au trecut prin morga închisorii Gherla: „Martirii din Gherla trecuseră prin morga în care mă aflam. Tânărul ţăran moţ, Onac, a fost omorît de Goiciu, care l-a ţinut dezbrăcat, iarna. Dar a fost închis în morgă, înainte de moarte. Sunt citate versuri din poezia „Cei care nu mai sunt” de Nichifor Crainic, pe care martirul le-a rememorat în întunericul din morgă: „întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic/ Oarba, care vede-n întuneric/ Tainele neprinse de cuvânt// Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zise bufniţa:/ -Când marele-ntuneric va cădea, vei vedea”, (p. 90) Mărturisirea continuă, iar Testamentul formulat ne apare ca un avertisment adresat de o conştiinţă lucidă şi vizionară, neînfrântă. Autorul conchide: „Fără Dumnezeu nu am fi putut rezista.

Tinerilor, luaţi amin tel După cum spune Sfântul Ioan al Crucii, „va veni seara şi fiecare va fi judecat după dragoste!(p. 91) Însoţită de documente în facsimil, mărturia „Testamentul din morgă” dezvăluie în mod credibil, metode, procedee şi acţiuni antiumane, săvârşite de persoane juridice şi din serviciile de securitate, între anii 1946- 1980. În anul 1946, la vârsta de 22 de ani, proaspătul sublocotenent de cavalerie, Remus Radina, îşi schimbă destinul de bunăvoie şi nesilit de nimeni, respingând cu seninătate eclipsa ideologică de tip marxist, ce avea să umbrească orizonturile culturii române, timp de 45 de ani. Încercarea de a se refugia dincolo de „cortina de fier”, în lumea libertăţii de tip occidental, nu-i reuşeşte şi atunci ia drumul crucii. Pe acest drum Radina urcă anevoioasele culmi ale suferinţei, forţat să facă popasuri lungi, de calvar, în închisorile de la Canal, Jilava, Oradea, Timişoara, Gherla, unde va suferi alături de oameni mai mult sau mai puţin educaţi, mai. mult sau mai puţin curajoşi, ai căror puteri

International notebook of poetry

159

scădeau din cauza lipsei de hrană, a condiţiilor de, viaţă zilnică şi a tratamentului bestial.

Manifestându-şi iubirea faţă de aproapele, Radina s-a.afirmat ca un luptător adevărat pentru drepturile omului. El înfruntă călăii prin cuvânt şi îi determină pe mai marii justiţiei, de la procuror şi până la până; la ministru, să coboare în bezna închisorii. În cele mai grele momente de tortură, Radina trece peşte prăpastia morţii, ajungând, prin intermediul inocenţei descoperite in poezie, mai aproape de Dumnezeu.

Este de-a dreptul impresionantă influenţa benefică a poeziilor de închisoare îrtru alinarea, suferinţei deţinutului. Faptul nu trebuie privit ca pe o încercare de literaturizare, ori de împletire deliberată a nonficţiunii cu ficţiunea, de dragul unor emoţii estetice. Lecturând asemena mărturii, observăm că experienţa metafizică de refugiu în poezie a fost foarte răspândită într-un asemenea mediu, tocmai datorită efectului terapeutic de alinare a suferinţelor victimei. Cazul Radina este unul dintre cele mai convingătoare. Harul divin şi hipersensibilitatea umană l-au făcut pe de o parte: receptiv la poezia clasică de tip Arghezi- V.Voiculascu-Crainic-Gyr, iar pe de altă parte au trezit poetul original din el însuşi. În lagărul Peninsula de la canalul morţii, Dunăre-Marea Neagră, într-o dumnezeiască zi; de iulie 1951, ce contrasta cu atmosfera Stalinistă care domnea în lagăr, Radina îşi ridică ochii spre cer şi redactează în gând poezia „Evadare”, plină de imagini diafane şi graţie cerească, simţită de poet ca pe o punte de trecere peste prăpastia morţii, spre împărăţia lui Dumnezeu: „Când valuri de lumină/ Curate ca iubirea,/ în muzică divină/ Inundă toată firea// O blândă dimineaţă,/ Mai limpede ca-n vise,/ Ne cheamă iar la viaţă-/ Sub zările deschise.// Iar noi pornim spre stele,/ Mânaţi de-un tainic dor,/ Ni-s aripile grele/ Dar sufletul uşor.// Când aurul din soare/ Ca pulberea se cerne,/A cerului splendoare/ Pe suflete s-aşterne.// I-o zi atât de caldă/ Şi-atâta e de lină.../ Privirile se scaldă/ în baia de lumină// Iar noi pornim spre stele,/ Mânaţi de-acelaşi dor/ Ni-s aripile grele/ Iar sufletul uşor” (p.

124), în anii de după ispăşirea pedepsei, din 1964 şi până în 1980, Remus Radina a fost urmărit de Securitate, interogat şi hărţuit cu noi

160

Caiete internaţionale de poezie

şi absurde învinuiri. Conţinând sinteze, note, planuri de măsuri etc., semnate de foşti ofiţeri din serviciile secrete, mai multe „file din dosarul de securitate”, adăugate la sfârşitul mărturiei, completează cu puterea adevărului, o biografie imaculată, a unui model uman necompromis. O succintă destăinuire adresată tinerilor români, susţine aprecierea noastră: „Când eram de vârsta voastră, la 22 de ani, abia ajuns ofiţer de cavalerie, am fost chemat de secretarul partidului comunist din Câmpung-Bucovina, care mi-a spus: „Intră în partidul comunist şi vei ajunge general !” Colegii mei, care au intrat în partidul trădării, au ajuns generali. Eu am demisionat din armată şi am ales crucea. Sunt fericit de alegerea mea.”

Preferând crucea în locul uniformei de general comunist, Remus Radina a devenit, cum spunea Eugene Ionesco, „unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre.”

După cum ne-a scris recent, din Paris, domnul Cicerone Ioniţoiu, „Radina se simte greu cu sănătatea. În schimb, îi funcţionează bine capul şi coloana vertebrală, pe care regimul comunist nu a reuşit să io îndoaie”.

Nouă nu ne rămâne decât să-i urăm domnului Remus Radina, o viaţă lungă şi plină de sănătate!

International notebook of poetry

161

Remus Radina TESTAMENTUL DIN MORGĂ - fragmente După cîteva zile, am fost transferat din nou la Jilava, dar acum în celula 6 de la reduit. Această celulă avea forma unui tunel, cu o singură fereastră. De-a lungul pereţilor se montaseră priciuri, pe două niveluri. În această celulă zăceam două sute de oameni, aşa de înghesuiţi că nu ne puteam întoarce de pe o parte pe cealaltă şi că eram în permanenţă uzi de transpiraţie. Mulţi dormeau pe beton, chiar şi sub pat, pînă lîngă hîrdăul cu fecale, la care se putea ajunge cu mare greutate.

Cine privea din curte fereastra celulei noastre, vedea că din interior iese un abur permanent, ca dintr-o baie.

Se apropiau sfintele Paşti. Era Vinerea Mare. Niciodată această zi de imens doliu nu-mi păruse atât de tristă. În gînd, am făcut următoarea poezie:

VINEREA PATIMILOR LA JILAVA E stranie Jilava în noaptea de aramă!

Din negrele cavouri, spre zări de foc mă cheamă Altarul, libertatea şi dragostea de mamă. Întins între schelete, în noaptea sfintei denii, Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii, În vremea-ntunecată a stinselor milenii.

Tăceri de ţinîirime spre Golgota mă-mbie.

Doar luna muribundă pătrunde în chilie, Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie.

Tîrziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene.

162

Caiete internaţionale de poezie

Şi cum Te văd sub biciul urgiei pămîntene, Ţi-aş duce, Doamne, crucea, ca Simon din Cirene!

(1950) În ziua de Paşti, am fost scoşi la săpături de pămînt, pentru construirea unui drum. Deşi eram toţi slăbiţi, am lucrat peste puteri, sub ciomegele lui Maromet şi ale gardienilor săi. În celula 59 se aflau puţini intelectuali de la care puteam învăţa lucruri noi, cu toată setea de cunoaştere pe care o manifestau colegii mei, marea majoritate tineri. Le-am propus să ne strîngem şi fiecare să recite poeziile de închisoare pe care le cunoştea.

Eu am început cu cîteva poezii originale. Prima avea titlul Evadare, pe care am redactat-o în gînd la canalul morţii, Dunărea-Marea Neagră, în lagărul Peninsula. Ea aborda o temă oarecum asemănătoare cu versurile lui V. Voiculescu, pe care le-am citat în motîo. Era o dumnezeiască zi de iulie 1951, ce contrasta cu atmosfera stalinistă care domnea în lagăr. Am ridicat ochii spre cer: Cînd valuri de lumină Curate ca iubirea, În muzică divină, Inundă toată firea, O blîndă dimineaţă, Mai limpede ca-n vise, Ne cheamă iar la viaţă, Sub zările deschise.

Iar noi pornim spre stele, Mînaţi de-un tainic dor.

Ni-s aripile grele, Dar sufletul uşor.

Cînd aurul din soare

International notebook of poetry

163

Ca pulberea se cerne, A cerului splendoare, Pe suflete s-aşterne.

I-o zi atît de caldă Şi-atîta e de lină...

Privirile se scaldă În baia de lumină.

Iar noi pornim spre stele, Mânaţi de-un tainic dor.

Ni-s aripile grele.

Iar sufletul uşor.

Giovanni Papini spunea undeva că tiranii nu vor putea niciodată să ne fure cerul. Dar comuniştii ni l-au furat! În toate închisorile, cu timpul, au fixat obloane din ce în ce mai ermetice, la ferestre, prin care ne luau aerul şi lumina. Atunci cînd a avut loc aşa-zisa “rebeliune de la Gherla”, prima noastră acţiune a fost aruncarea obloanelor de la ferestre, ceea ce regimul comunist a considerat... o crimă.

De cîte ori eram transferaţi dint-o închisoare în alta, de obicei noaptea, păziţi de o mulţime de gardieni cu armele gata de tragere, eu mergeam cu ochii spre înalt, în speranţa că voi putea vedea o clipă măcar ceea ce m-a fascinat întotdeauna: cerul înstelat. Cum nu puteam privi o boltă cerească împânzită de stele, repetam mereu un faimos citat din Critica raţiunii practice, de Immanuel Kant: “Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie şi veneraţie, mereu înnoite, totdeauna crescânde, pe măsură ce gîndirea se impune tot mai des şi mai puternică: cerul înstelat, deasupra mea, şi legea morală, în interiorul meu.”

Cea de-a doua poezie originală pe care am recitat-o atunci se numea Testamentul generaţiilor viitoare. Am scris-o la 23 august 1953, cînd am fost izolat preventiv, chiar în condiţiile descrise în versuri. Am avut şansa rară să o scriu pe o hârtie dintr-un sac de ciment.

Această poezie a învăţat-o şi prietenul meu Ticu Dumitrescu, în lagă-

164

Caiete internaţionale de poezie

rul Galeş, de la canalul morţii, Dunarea-Marea Neagră: Ca-n vremea năvălirilor barbare, M-au ferecat în cuşca unui cîine.

Tiranii, mi-au luat şi haina din spinare Şi-mi dăruiesc ciomege-n loc de pîine.

Când zidurile reci îmi intră-n oase, Când sunt lovit, eu nu scot nici un vaer Şi-ţi mulţumesc din inimă, Hristoase, Că mi-au lăsat un metnt cub de aer!

Sunt însetat şi n-am un strop de apă, Gâtlejul a-nceput să se usuce.

La capătul durerilor, o groapă M-aşteaptă sfidătoare, fără cruce. Şi din celula neagră, unde stele N-aprind lumini creştinului ce moare, Spre voi se-ndreaptă gîndurile mele.

Iubite generaţii viitoare!

Când vînturile sting, în pragul iernii, Făclia vieţii noastre efemere Din negura uitatelor vecernii S-aprinde aurora unei ere.

Cununa biruinţelor creştine, O eră de-nfrăţire şi dreptate, În lume suferinţa o s-aline Şi va domni eterna libertate.

Spre soarele aprins al primăverii, Ce sfinte idealuri vă mai cheamă?

International notebook of poetry

165

Măturarea cruntelor mizerii, Eliberarea omului de teamă.

Cea de-a treia poezie pe care am recitat-o acolo o compusesem în lagărul Peninsula de la canal. Mă aflam în greva foamei şi afirmasem, pe cuvânt de onoare, că nu voi mai mânca niciodată nimic în acel lagăr de exterminare. Luasem o decizie gravă. Eram internat în infirmerie şi am fost vizitat de Ticu Dumitrescu, care urma să se elibereze din prima detenţie, în septembrie 1953. Poezia se numea Mor pentru tine, libertate!: De-atîţia ani în închisoare, Sub asupririle de frate.

Cu orice clipă care moare, Mor pentru tine, libertate!

E lutul alb de oseminte Şi cîte visuri îngropate În bezna sfintelor morminte!

Mor pentru tine, libertate! În toamna tristelor suspine, Când vîntul amintirii bate, Cad frunze moarte peste mine, Mor pentru tine, libertate!

Uitarea negurile-şi cerne Peste figurile crispate.

Adîncă noapte se aşterne, Mor pentru tine, libertate!

După aceea, am recitat poezia Doina, de G. Proca, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cu pseudonimul literar O. Carp:

166

Caiete internaţionale de poezie

Atît de trist răsună doina Fără cuvinte înţeleasă!

Ce dor îşi spune cine-o cântă Şi ce durere îl apasă?

Ascult-o bine cum adie, Din munţii noştrii pînă-n vale Şi spune-mi dacă ştii vre-un cîntec Mai dulce şi mai plin de jale.

Nu-i plînsul unei inimi numai Şi-al unei clipe trecătoare Ci neamul nostru întreg îşi cîntă Durerile de care moare. În fine, în seria recitărilor mele de atunci s-a înscris şi minunata poezie Cântecul potirului, de Nichifor Crainic: Când holda de seceri tăiată fu gata, Bunicul şi tata Lasară o chită de spice-n picioare, Legînd-o cucernic c-un fir de cicoare. Şi spicele-n soare lucind mătăsos, Părea că e barba Lui Domnu’ Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama, Bunica şi mama, Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii, Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii. Şi pâinea dînd abur cu dulce miros, Părea că e faţa lui Domnu’ Hristos. Şi iată potirul la gură Te duce Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe Cruce,

International notebook of poetry

Hrăneşte-mă carne de sfânt Dumnezeu, Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine, Tu pâinea de-a pururi a neamului meu!

Din curpenul viţei ce-nfăşură crama, Bunica şi mama, Au rupt un ciorchine, spunîndu-i povestea: - Copile, grăiră broboanele-aceastea Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos, La caznele Domnului nostru Hristos!

Apoi, cînd culesul de vie fu gata, Bunicul şi tata, În joc de călcâie zdrobind nestemate, Ce varsă ca rana şiroaie ‘nspumate, - Copile, grăiră, e must sîngeros, Din inima Domnului nostru Hristos! Şi iată potirul la gură Te duce, Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe Cruce, Adapă-mă sînge de sfînt Dumnezeu, Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu!

Podgorii bogate şi lanuri mănoase, Pămîntul acesta, Iisuse Hristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grîne Striveşte-Te-n struguri şi frânge-Te-n pâine.

Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu!

167

168

Caiete internaţionale de poezie

Vezir Ukaj ÎMPOTRIVA ÎNCHISORILOR COMUNISTE POEZIE ALBANEZĂ Vezir Ukai s-a născut în satul Dobrajë e Madhe (Dobraia Mare), comuna Lipian (Kosova). Este învăţător al limbii albaneze. A absolvit studiile superioare universitare (Literatura şi limba albaneză), la Universitatea din Prishtina. Fiind activist al Mişcării Revoluţionare pentru Unirea Albanezilor, în frunte cu Adem Demaci, a fost condamnat politic, suportând câţiva ani cea mai severă închisoare a Serbiei, în Nish, fiind arestat de câteva ori şi după eliberare din închisoare. Vezir Ukai este scriitor şi a publicat trei culegeri de poeme. Trăieşte la Prishtina unde este ziarist şi redactor al revistei pedagogice “Shkëndija”.

NU ÎNTREBA (MOS PYET) Suferinţa mea nu are Nume nu are Adresă Nu are Casă nu are Oraş nici Patrie Suferinţa mea mă are doar pe Mine unicul Căruia îi vine şi se plânge orice zi Suferinţa mea nu are Nume Nu o poţi cerceta Întrebându-i pe oameni Desfoind Adresare Calendare Întrebându-i pe copii străzii Cum se numeşte Suferinţa străină...

Nu mă-ntrebaţi despre suferinţa mea Ea nu are Mamă Adresă nici nu-e Cuvânt Cum să vi-o prezint cum să-i scot Carte de Identitate

International notebook of poetry

Certificat de naştere nu are Suferinţa mea Nu se ştie nici Ziua naşterii sale Nici Ziua când va Muri odată şi Singură...

TREZIRILE DIN IUNIE (ZGJIMET NË QERSHOR) De câte ori face Anul Iunie Se deschid porţile Închisorii Creionate în memoria mea.

Zăbrelele Ferului cel negru Înşurubează respiraţia mea Cântec ţi se pare Blestem este...

De câte ori vine Iunie Gheţarul Iernii Mă-mpinge să mă-mbrac Gros Ca în Nopţile Singurătăţii mele Prin celulele Închisorii...

Dar în Iunie Pentru mine se coace şi Grâul Florile mă fac mărăcine în ram Trandafirul mi se pare Negru ca Noaptea Despărţirii noastre Dintâi...

SILUETĂ STRECURATĂ (SILUETË E STRUKUR) În Hornul Singurătăţii Călăresc noaptea adormită Flacăra mă ude parcă e Apă Nu mă lasă sudorii

169

170

Caiete internaţionale de poezie

Să mă ard scrum. Îi e frig Cerului Îngheţat Vijelios O imagine infinită de Gheaţă Mă acoperă precum mortul în Pământ.

Sufletul lui mi-a vorbit în Albaneză În Gură avea Inimă, nu Limbă Nu am ţinut în minte nici-un Cuvânt Doar Tăcerea care încă-mi Vorbeşte...

CELULA (BIRUCA) A intrat carnea în unghie Singurătatea Ai venit cel de al treilea deşert Biet şi nemernic...

Umbră de Corb în miază Zi Şoptind secretele.

Pui la cale bârfe pentru poliţie Cuvânt n-am spus a vorbit doar Gâtlejul Tău Mă omoară mă ucide mă topeşte Nu Glonţul în Mormânt Trupul Ci degetul tău ca un cuţit în Rană...

A intrat carnea cârnii în sânge Şi laţul şi Cuiul cu Funie Unde să-ţi spânzur conştiinţa “amice” Când nu eşti Om ci Umbră de Corb Rămăi Anonim...

International notebook of poetry

171

Ucigaşul meu ştie oare Că sunt viu fără Voal în Faţă...

ÎN CASA ALBĂ (NË SHTËPINË E BARDHË)* - CAMERA NR.4 Pereţii vlăguiţi şi Întunericul Întunericul şi vlaga de zi cu zi Îmi sfărămă Oasele cuvintelor. Între Peretele Întunericului şi Umezelii Goliciunea semnelor pe perete Hieroglife nume anonime Ale Morţilor chinuiţi...

Peretele cu semne în grafie neagră Formula Vieţii şi a Morţii Semne acoperite cu Cadavre Nicicând înmormântate Întunericul Umezeala Foametea Singurătatea Echipă de jucători ai Destinului negru Fac salturi mortale învizibile prăbuşiţi de Speranţa care se stinge *Casa albă, construită în 1934, o clădire mare cu acoperiş de sticlă în închisoarea din Niş, Serbia, cu 3 etaje cu câte 40 de camere şi 40 de celule de diferite dimensiuni care oferă singurătate totală pentru cei ce “încalcă ordinea casei”.

172

Caiete internaţionale de poezie

STATORNICIE (QËNDRESË)* Amicul meu nu a cedat, trebuia să fie ucis În ţară străină râul trupul i-a adus Ca-n Basm a reânviat din nou Tânăr Şi îmi îmi vine orice noapte într-un Cântec Rugându-mă să stau lângă el...

Dar nu mai pot Tu mort Eu viu Pe Tine nu te doare Tu nu arzi glonţul nu te prinde N-am fost şi Eu ca Tine din nou îmi spune În această Lume şi în Cealaltă la fel este...

De ce acolo Viaţă adevărată mă aşteaptă să sper De geabă visez ca Tine, nu te uit, Vârstă n-am Moartea mea nu mai e cea pe care a avut-o În acea Primăvară să mor Eu când te au ucis Aş putea ieşi din această Viaţă intrând în Cântec.

Fii stătornic m-ai spus şi Tu te-ai dus nimic nu ai luat Ce mi-a rămas mie în afară acestei Poveri de Robie Tu în Libertate, acolo, în infinitul unui rai Sunt Viu oare sau mai Mort decât Tine... *Acest poem l-am scris în august 1964, când am aflat despre moartea lui Fazli Greicevci în închisoarea din Prishtina

International notebook of poetry

173

AMINTIRE (KUJTIM) Versul Închisoare mi-a închis această Scrisoare În Celula rece Flori fără rădăcini Eşti Luptător sau Poet mă cheamă Glasul meu Limba mi se leagă Oţel Gheaţă mi se-ngheaţă Mirosul sabiei pe Grilă şuieră Melodie Tristeţea astfel se vaită prin Piele Nu nicicând Ziua şi Lumină nu scrapără Întuneric a luat de Mult Sufletul meu.

Ce bate cine mă cheamă mici-un Glas Doar sudori de frisoane se prelind pe trupul meu O Tristeţe ieşi din Perete să te iau Eu Şi să te bag adânc în Versul meu-în adâncul Versului meu...

Ce rimează cine geme cine plânge Dumnezeule Ca ieri ca azi neîncetat doar cântă Noaptea târziu îmi vine Mireasa versul meu-versului meu Spunând că Închisoarea nu-e pentru Tine ci pentru Viteaz. Şi Bătrăneţea ca Oglinda Feţii mele Începe să vorbească de Dragostea Unde porneşte pe unde se duce de unde merge De ce rimează când plânge fără Glas nicicând.

Să urăsc sau să iubesc de ce nu-mi spui sau arăţi Umbra îmi vii mă conduci-conducându-mă în Cobe mă chemi În Flacără mă arunci în Apă rece pe Zăpadă Nouă Din nou ies ca acel Flacău care mă Cunoaşte... *Aceste şase strofe sunt scrise în anii 1966-1967, în decursul suferinţei mele de câţiva ani în închisoarea faimarea din Niş-Serbia.

traducere şi prezentare de Baki Ymeri

174

Caiete internaţionale de poezie

Fehmi Kelmendi Fehmi Kelmendi s-a născut în 18 mai 1930 la Preşova, un ţinut albanez care se întinde în sudul Serbiei. Urmează şcoala elementară în oraşul natal, liceul pedagocic la Prishtina, iar Facultatea de Filozofie, secţia Istorie, la Universitatea din Zagreb, Croaţia. După terminarea studiilor superioare s-a ocupat de cercetări istorice, mai ales de cele ale naţiunii albaneze. A obţinut calitatea de profesor, ţinând lecţii/prelegeri pentru studenţi. Provine dintr-o familie nobilă cu tradiţii patriotice, fapt ce a a dus la persecuţii politice. Toţi membrii familiei Kelmendi, hrăniţi cu sentimente naţionale, întreaga viaţă au dedicato cauzei eliberării naţionale albaneze. Profesor Kelmendi a publicat câteva cărţi, printre care: Cine sunt albanezii, Retrăiri, Aşteptând zorile naţiunii, Îmbătrănit de dor, Suflet aprins etc. Golgota kosovară este prima sa carte care apare în limba română, în Bucureşti.

ADEM DEMACI (ADEM DEMAÇI) Mic de statură, cu opera mare Legendă vie, patriot înflăcărat Tribun al sacrificiilor Luptător cu pană şi puşcă Suflet nobil şi viteaz Fidel gliei dardane Cel ce a riscat viaţa în floarea tinereţii Suportând 28 de ani temniţă grea

International notebook of poetry

175

DEŢINUŢII (TË BURGOSURIT) Aceste portdrapele ale libertăţii Au suferit negrul terorii Trecând prin peşteri funebre Cu membrele amputate Fără raze de speranţă Durerea cu cântece o vindecau

ANALELE ISTORIEI (ANALET HISTORIKE) În cartea analelor istoriei Eram predestinat Să sufăr pe trotuare În închisori şi cazemate Fiind torturat şi înjosit

KOSOVA Deasupra capului tău stăteau norii negri Din cer trosnea şi ucidea fulgerul Glia dardană se înneca în sânge Secolul destinat dădea amanetul Vitejii se confruntau cu sfidările Arnăuţii au suferit pericole epocale

176

Caiete internaţionale de poezie

CRIMINALII (KRIMINELËT) Din cauza monstruozităţii lor Răspund în faţa judecăţii mondiale

ISTORIE AMARĂ (HISTORI E HIDHUR) În sufletul meu doarme un vultur Iar în inimă cântă o privighetoare În pielea mea sunt tatuate Evenimentele unei istorii amare

DESTINUL MEU (FATI IM) Cu un cuţit ascuţit mi-a fost tăiat destinul Cu versuri de poezie se frăgezeşte vremea Cu disperări se consolează grijile Cu cântece eroice se vindecă disperările

MOARTEA (VDEKJA) Am folosit leacul împotriva bolilor Cauzate de diferite bacterii Am băut ambrozia împotriva morţii Dar întemeietorul misterelor sfinte Vrăjitorul şi preotul Traciei, Orfeu Mi-a spus că de moarte nu poţi scăpa

International notebook of poetry

DESCOPERIREA (ZBULIMI) Dacă se sapă adânc în glia noastră Sigur vor ieşi la suprafaţă Anomaliile temporale Care au rănit Speranţele triumfului

TREI DATE (TRI DATA) Trei date importante Scrise în analele de istorie ale Naţiunii albaneze: 20 Noiembrie 1912 – Ziua Naţională a Albaniei 24 Martie 1999 – Ziua bombardamentelor NATO Şi 17 Februarie 2008 – Ziua independenţei kosovare

CÂNTECUL (KËNGA) Jumătate de secol i-am cântat libertăţii Dar cântece frumoase nu am auzit Acuma îmi cântă sufletul Şi îmi surâde chipul Fiindcă durerea se duce

177

178

Caiete internaţionale de poezie

IPOCRIZIA (HIPOKRIZIA) Nu există ceva mai rău Decât să fii ipocrit Dar mai ales poliipocrit

KOSOVA Cu răbdarea ai trecut marea Acum scoate de pe grumaz lanţurile sclaviei Salută-te cu libertatea aşa cum trebuie Ajunge căci şi răbdarea are limite Iar voi, flăcăi, spargeţi jugul străin Kosova ridică-ţi fruntea sus Fiindcă eşti epopee vie

NOPŢILE ŞI ZILELE (NETËT DHE DITËT) Nopţile întunecate cad precum frunzele Zilele albe vin precum fluturii

BALADĂ EROICĂ (BALADË HEROIKE) Vitejii se disting doar atunci Când se pun în serviciul patriei

International notebook of poetry

TRĂDĂTORUL (TRADHTARI) Trădătorul tremură de frică De responsabilitate fuge şi pică

DORINŢA (DËSHIRA) Să se învie speranţele stinse Pentru a trăi în secole aprinse

CHEIA (ÇELËSI) Caut cheia enigmei ascunse în uitare Pentru a deschide poarta libertăţii

BALADA KOSOVARĂ (BALADË KOSOVARE) Visul îmbătat cu aroma florilor de Mai Caută permis pentru a culege nectarul vieţii Conştiinţa se-ntâlneşte cu moartea Sufletul zdrobit se udă cu suc otrăvitor Teama strigă după ajutor Gâlcevile te urmăresc, armele bubuie Cântecul eliberării, triumf al statorniciei Răsună în depărtări Şi zânele muntelui se-ntristează Pietrele se transformă în osuare Pline cu craniile oamenilor ucişi Ce odihnesc sub umbra sălciilor plângătoare

179

180

Caiete internaţionale de poezie

Mamele şi surorile jelesc fiii şi fraţii Smulgând părul din cap se topesc în vaiete Iar azi peste acoperişurile caselor ruinate Flutură steagul bicefal traducere şi prezentare de Baki Ymeri

International notebook of poetry

181

Marius Chelaru LUMEA PRIVITĂ DIN SPATELE OGLINZII NUMITĂ „AVENTURA AMARĂ” „Părăsirea patriei, aventură amară. Aproape de înşelăciune, departe de realitate. Destin nemilos, mişcare blestemată. Disperare mare, tentativă eşuată” Fehmi Kelmendi, Aventura Fehmi Kelmendi provine dintr-o veche şi nobilă familie, dedicată cauzei albaneze (şi titlurile unor cărţi ale autorului reflectă acest fapt: Cine sunt albanezii, Aşteptând zorile naţiunii ş.a.), motiv pentru care a suportat persecuţii politice. Actualmente trăitor în Elveţia, apare în acest an în limba română, în traducerea lui Baki Ymeri.

Este dificil de caracterizat într-un mod unitar acest volum care are pe alocuri notă de confesiune, de zicere a „ofului” în haină versificată, pe alocuri de mai… „criptic” (poate chiar cu nuanţe de prolix sau/ şi prozaic), marcat de ce înseamnă „acasă”, dar şi de şederea în ţară străină. Poate că, dincolo de aspectele calitativ-stilistice, cartea lui Fehmi Kelmendi ar trebui lecturată/ judecată într-o grilă (fără a ocoli nici cele bune, nici cele mai puţin bune) din ale cărei criterii să nu lipsească patriotismul şi felul personal în care spune ce are de spus. Şi, evident, nici faptul că scrie despre ţară din afara ei, din Elveţia, unde autorul a dus cu sine şi propriul trecut, şi visurile, frustrările, apăsările, problemele şi speranţele de acasă. A dus cu sine lumea kosovară, pe care o vede marcată de idealuri, de faptele patrioţilor (dar şi ale idioţilor, laşilor, trădătorilor) apăsată de conflicte, trădare, încrâncenată, bântuită de luptele din trecut, dar şi de spectrul neputinţei şi al unui anume tip de descompunere fără istov.

Există autori ai limbii albaneze la care se întrevede fie oraşul, fie satul ori aspru, încrâncenat, fie sentimental, mai rar metafizic, cu irizări abisale. Aici avem în faţă o lume oarecum amorfă, din acest punct

182

Caiete internaţionale de poezie

de vedere. Am putea spune uneori că sunt elemente care duc spre sat… sau spre urban. Adesea nici nu mai pare o zicere versificată cu aspecte personale. Particularul se extinde/ se dilată într-un altul care ţine de viaţa, de fiinţa unui individ aparţinând unei lumi/ societăţi în care „principiile au căzut în abis”, parte dintr-un univers marcat de semnele concentraţionarului.

Nu lipsesc nici „gunoierii” (sau „gunoaiele” morale?) acestei lumi, aici „trădătorii” (înfieraţi adesea, şi care au „dedicat” chiar un poem – Trădătorilor). Decăderea (în lumea aceasta în care şi „anotimpurile putrezesc”) e zugrăvită adesea în nuanţe feroce, aproape ca o prăbuşire în biologic, în atavic, deşi uneori cu expresii preţioase/ „criptice”, frizând un ciudat experiment/ pseudo-autodicteu („Este un loc fără nume/ unde ciupeşte trypanosoma/ muşcă Cerberul şi acolo/ unde se înmormântează oameni vii/ unde mucegăiesc visele secate/ unde lupoaicele gravide urlă/ unde diavolul are jachetă/ cu nasturi de sidefii,/ unde preoţii ard buturuga în iad…”).

De altfel, plecarea de acasă este redată într-un poem drept o „aventură” cu iz amar, un joc strâmb al destinului, o „tentativă eşuată”. Astfel, părăsirea patriei e doar „aventură amară/ aproape de înşelăciune, departe de realitate”. Se poate vorbi şi de însingurarea/ singurătatea lirică individuală circumscrisă celei sociale. Şi, desigur, dat fiind modul în care a ales să scrie autorul, trimiterile/ substratul tematic nu a fost conceput unitar, ci este divers. Dacă ar fi să ne referim numai la căutarea libertăţii (uneori şi ea „arestată” – „din păcate, încă nu ne-am eliberat/ din parantezele libertăţii arestate”), problemele de acasă, Fehmi Kelmendi scrie, de pildă, şi despre disensiunile din interior (Patria împărţită), nevoia de unitate (Unitatea), de adevăr (deşi, notează autorul, „nu există nicăieri loc/ în favoarea naivilor care vorbesc”), trecut şi prezent, independenţă, vitejii de azi, dar mai ales de altădată, „otrăvirea libertăţii” cu „mirosul sclaviei” ş.a. Sau despre iubire („cu fantezie se înfrumuseţează iubirea”) femeia dorită (ca în Beta, Denada, Iubito ş.a.), dar mai curând într-o manieră idilizată, chiar eboşată, privită mai mult ca un sentiment pur, dincolo de erotism, de carnal.

International notebook of poetry

183

Multe dintre piese sunt concise, de tip micropoem (să remarcăm şi titluri (relativ) asemănătoare în ambele limbi, română şi albaneză: Aventura, Panorama secretă/ Panorama sekrete ş.a.). Altele par mai curând să nu aibă o formulă versificată, fiind mai mult „cioburi de gânduri” – cum spunea Vasile Voiculescu la noi (cităm doar, în nota volumului, din Dardania: „În această ţară cunoscută pentru vitejie/libertatea se trezeşte cam târziu”) Concluzionând, dacă judecăm calitativ/ stilistic acest volum al lui Fehmi Kelmendi am putea ajunge la un „răspuns” în notă diferită decât dacă am discuta despre înţelegerea nevoii de a spune, de a se mărturisi, de a împărtăşi, în acest fel, sentimentele, idealurile. Indiscutabil, nu este unul dintre numele de primă mărime ale poeziei de limbă albaneză din Kosovo. Dar poate fi un tip de exponent al unei generaţii care s-a format sub semnul patriotismului şi vieţuieşte acum, cu sufletul frânt în două, scriind cu jumătatea care trăieşte departe de ţară despre cum şi ce se petrece în cea rămasă acasă.

184

Caiete internaţionale de poezie

Horia Ion Groza POEME DESPRE FOAME Teroarea comunistă se sprijinea pe cei trei factori majori F: frigul, frica şi foamea, după cum mărturiseşte Mihai Buracu (“Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip”, Ed. Craiova, 2003). Cu frigul a fost cel mai uşor de luptat deşi încercările (celule cu ciment, geam spart şi zăpadă; duş rece în iarnă ţinând oamenii despuiaţi etc etc) au fost pline de cruzime.

“Dar în beznele celulii,/ bolile roiesc ca ulii:/ trupul slab musteşte viaţă/ oasele de frig îngheaţă/ şi plămânii de răcoare/ se aprind să dea dogoare” (Zahu Pană, Moartea fratelui de cruce). Mircea Vulcănescu a murit de pneumonie stând saltea vie pe cimentul ud al temniţei pentru un tânăr bolnav. Frica a fost înlocuită de deprimare şi disperare în sistemul care folosea izolarea şi nesiguranţa ca mijloace supreme de distrugere a spiritului; ea a constituit însă un factor împotriva căruia a fost extrem de greu de luptat în infernul torţionar de la Piteşti dar a fost învinsă (a scăpa de frica de frică – acesta a fost procesul psihic al celui privat de libertate şi supus suferinţelor atroce). Foamea însă, care se adresa direct trupului fără a putea fi controlată de voinţa spiritului, a fost se pare cel mai mare duşman: “muşcând din măruntaie, ne-a întors sufletul pe dos, prefăcându-ne în otrepe ale josniciei” (Mihai Buracu, op.cit.) În excepţionala antologie “Poezii din închisori” datorată lui Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, 1982) sunt nu mai puţin de patru poeţi (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Octavian Sigartu şi Eugenia Adams-Muresanu) descriind starea aiuritoare de-a fi veşnic flămând. Se cuvine aici a face precizarea foarte importantă: poezia “Foamea”, atribuită din greşeală de Zahu Pană lui N. Crainic, aparţine de fapt lui Octavian Sigartu (fapt observabil şi din diferenţa de ton şi meşteşug poetic). Este un amănunt de care am aflat, într-o întâlnire unică, de taifas îndelung şi adânc revelator, în 1993, în casa lui Tavi, din Holywood, Florida, unde fusese invitat şi Nicolae Dima. Fie acest ciclu închinat memoriei sale şi a celorlaţi care au suferit în gulagul comunist românesc.

International notebook of poetry

185

Nichifor Crainic FLĂMÂND De voi fi fost cândva ciorchine, azi sunt prăştină stoarsă-n teasc. În flămânzenia din mine turnaţi o zeamă şi renasc. Îmi pipăi trupul cum se stinge, un borş de ştir l-ar încălzi, un fir de iarbă de-aş atinge fulgerător aş înverzi.

Lăsaţi-mi mâna de fantomă din pom să rupă doar un măr.

Mi-aş umple gura cu aromă şi-aş mai trăi într-adevăr. În ţara turmelor şi-a pâinii, visez o supă de ciuperci.

Lăsaţi-mă s-acin cu câinii la raiul unui blid cu terci. În flămânzenia-mi adâncă deşerturi oarbe se deschid; când ultimul lingău mănâncă, eu zac pe lingură şi blid.

O, Dumnezeule, Tu care din doi ciortani şi cinci colaci, făcut-ai munte de mâncare şi-ai săturat mii de săraci,

186

Caiete internaţionale de poezie

Repetă Bunule minunea şi-ndestulează mii de guri, iar mie-ascultă-mi rugăciunea, dă-mi coşul cu firimituri.

Octavian Sigartu FOAMEA Doamne, nu mai pot fi ca şi cei sătui de-atâtea poame căci într-un pustiu de foame mi se rătăciră paşii.

Din lumina Ta, lumină ochii mei, Prea Sfinte Tată, azi mai stinşi ca niciodată nu zăresc decât o cină.

Dacă nu văd decât zeamă care golul burţii-l minte, nu mă judeca Părinte, trupul nu mai ţine seamă.

Dacă-nflămânzit mă mână gândul doar înspre mâncare, Bunule, îţi cer iertare, sunt un maldăr de ţărână.

Nu mă osândi Stăpâne, pentru poftele-mi deşarte, căci de suflet mă desparte trupul care cere pâne.

International notebook of poetry

187

Cum aş vrea să sting cu sila glasul cărnii care ţipă, însă Doamne, n-am aripă, plămădit sunt din argilă.

O! Cum a ucis în mine flămânzenia nebună tot ce sufletul adună să se-apropie de Tine.

Doamne, nu mai pot fi ca şi cei sătui de-atâtea poame căci într-un pustiu de foame mi se rătăciră paşii.

Eugenia Adams-Mureşanu FOAMEA - Toate vor cădea una câte una, spuse Foamea. Întâi vei pierde memoria care te-a adus aici, apoi imaginaţia care te-a făcut să pictezi visuri flămânde despre oameni; vei pierde însuşi acest gând care vrea să te întoarcă înapoi, iar la urmă de tot vei pierde chipul pe care-l socoţi vrednic de tine.

Va trebui să stai câţiva ani cu mine în această hieratică stare, cu ochii în ochii mei deschişi,

188

Caiete internaţionale de poezie

în timp ce eu îţi voi face vivisecţia, căci te voi opera pe viu!

Voi începe cu acest nucleu scobit în pieptul tău opac, care-a fost unul din izvoarele leproasei tale firi.

Nu ţipa!

Până aici nu vine nimeni! În această cavernă care se numeşte inimă, au locuit zei, cu larariile lor păgâne, iar pe această hlamidă de sânge ei şi-au ospătat viermii.

Acest lucru e mai mult decât o durere de măsea.

Trebuie topit totul în foc, în cel mai înalt incendiu, cum se topeşte plumbul!

Acum voi pune în locul acela nişte corzi ciudate pe care vei cânta cele mai sfâşietoare game. În acest străfund şi încercuit loc unde s-au ciocnit atâtea dileme voi aşeza o balanţă – ia seama la cumpene: una este a răului şi cealaltă a binelui.

International notebook of poetry

189

Răul trebuie cântărit cu măsura binelui.

Binele trebuie să-şi aibă cumpăna în jos, căci îl vor trage nestematele.

Binele să nu-l măsori, căci celui ce măsoară, i se va măsura.

Binele n-are nevoie de echilibru, el trebuie totdeauna să atârne. Şi acum, zise Foamea, trebuie să plec, dar mai întâi, dă-mi dinţii!

Radu Gyr FOAMEA Lacătul a gemut în fiinţa-mi întreagă, paznicul zăvoarele a tras şi în celulă am rămas Eu şi Foamea slăbănoagă.

O văd ca prin vis, ca prin ceaţă, cum se despoaie fără ruşine şi ţopăie cu buricul la mine şi singuri stăm faţă în faţă.

Aş strivi-o cu pumnul ca pe-o târfă nălucă de oase şi piele; dar degetele nu-s ale mele şi braţul mi-i moale, de cârpă.

Muceda terci-mămăligă, vedenie-n vis a fost parcă.

190

Caiete internaţionale de poezie

În blid şi în lingura bearcă vor dinţii din nou să se-nfigă.

I-aş linge peretelui galbenul lapte cu aspra mea limbă, de mâţă…

Pernele astea de urdă m-aţâţă şi stelele-afară-s ca perele coapte!

Aş ronţăi moloz în unghere aş suge un colţ de saltea…

Deschide-te sobă, ca o cişmea gâlgâitoare de miere.

De ce nu se face aşa, o lumină, să văd că-n uşa celulei răsare Maica Domnului, c-o strachină mare cu lapte şi azimă plină…

Doamne, cum s-or ospăta alţii, morman de oase şi pâine.

Ah! Zodia mea de fiară, de câine, cum mi-au dospit-o sfinţii, înalţii!

Radu Gyr FOAMEA Parcă de veacuri, parcă de cinci ani n-am mai prânzit, n-am mai şezut la cină.

Parcă de veacuri, parcă de cinci ani, am suge fier, am roade bolovani, am hăpăi moloz şi rogojină.

International notebook of poetry

În foamea noastră vâjâie păduri, se cască mări, se surpă munţi din coame. În foamea noastră vâjâie păduri, şi parcă din străbuni sau din Scripturi, de la-nceputul lumii ne e foame.

Ziua pândim cu nările în vânt năluca unui abur de mâncare.

Ziua pândim cu nările în vânt, poate din cer, din iad, sau din mormânt, or să ne-arunce resturi ca la fiare. În bezna nopţii ne visăm strigoi, că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbinte. În bezna nopţii ne visăm strigoi, dar numai moartea rupe hălci din noi, ea singură înfulecă morminte.

191

192

Caiete internaţionale de poezie

Anghel Gâdea O POEZIE INEDITĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC. „Era în iarna anului 1956, când, după lungi peregrinări şi când nu ştiam, la începutul deportării, unul de altul, familia învăţătorului Marin Ionescu a fost din nou reîntregită şi am fost iarăşi nevoiţi să o luăm de la capăt.

Dintre toţi fraţii, eu am rămas acasă fiind cel mai mic şi am continuat în comună cursurile învăţământului gimnazial.

Mi-aduc aminte şi astăzi când, într-o noapte, foarte geroasă, a acelui an, când stam lângă soba călduroasă, tata m-a întrebat dacă am auzit de scriitorul N. CRAINIC. Răspunsul a fost negativ. Într-adevăr, nu aveam de unde şti, nu auzisem şi nu văzusem nicăieri vreo carte semnată de N. Crainic.

Mi-a relatat câteva lucruri interesante despre viaţa lui, mi-a povestit cum l-a cunoscut în închisoare, unde au stat împreună mult timp, de chinurile şi torturile la care erau supuşi. Târziu, foarte târziu am aflat de viaţa, activitatea şi opera acestui scriitor, pe numele său adevărat ION DOBRE. Personal, m-am preocupat în ultimii ani ai comunismului să descopăr pe cineva din familia scriitorului, dar încercările mele au eşuat, fiindcă nimeni nu m-a ajutat. În închisoare N. C. a scris (sic!) această poezie. Nu i-a pus (un) titlu, sau, probabil, l-a pus mai târziu. Ştiu de la tatăl meu că N. îl ruga să memoreze strofele sau să-l mai ajute la găsirea unor rime frumoase.

La câteva zile mi-a venit ideea şi l-am rugat pe tatăl meu să scrie poezia pe filele unui caiet de limba română.

I-a fost frică la început. „Dacă vom mai avea percheziţii? Dacă voi fi urmărit şi pedepsit din nou?” În cele din urmă a cedat. A scris-o cu multă răbdare, dar, din păcate, n-a mai reţinut ultimele strofe. Am păstrat poezia cu multă grijă şi stricteţe în actele mele personale. Aproape că uitasem de ea datorită activităţii şi muncii atât la locul de muncă cât şi acasă. În perioada anului 1985 tatăl meu s-a îmbolnăvit, era mult slăbit

International notebook of poetry

193

şi împlinise la 01.02.1985 vârsta de 89 de ani, vârstă în care a cunoscut tragicul şi dezastrul celor două războaie mondiale, unde a fost prezent, ca şi chinurile şi torturile din închisorile comuniste.

Mi-a readus aminte, în spitalul din Videle unde a fost internat, de poezia lui N. C.: „Ai grijă, va dispărea odată şi odată comunismul şi poate vei reuşi să publici în vreo revistă sau ziar această minunată poezie...”

Am încercat prin scrisori trimise la redacţiile revistelor „România Mare” şi „România literară” să fac publică această poezie, dar n-am primit nici un răspuns. În revista „România Mare” au apărut cu mult timp în urmă însemnări despre opera lui N. C., puse la dispoziţia redacţiei de familia scriitorului. Personal am scris d-lui C.V. Tudor, dar probabil, din cauza activităţii intense, nu mi-a răspuns.

Nu ştiu dacă familia scriitorului posedă manuscrisul (sic!) acestei frumoase poezii, dacă ea are vreun titlu şi dacă a fost publicată în presa noastră.

Am dorit şi doresc să îndeplinesc dorinţa tatălui meu, iar poezia lui N. C. să fie cunoscută de publicul cititor şi să intre în circuitul literaturii noastre.” *** Poem compus în detenţie politică şi memorat de camaradul său, învăţătorul MARIN IONESCU, din satul Ciuperceni, comuna Cosmeşti, jud. Teleorman. Originalul, aşa cum l-a transcris din memorie învăţătorul Marin Ionescu, se afla în posesia fiului său, profesorul Emil Ionescu domiciliat în comuna Cosmeşti, satul Ciuperceni.

Poemul nu are un titlu. Învăţătorul l-a reconstituit din memorie.

Ceea ce urmează este o copie după o altă copie făcută la xerox de către profesorul Emil Ionescu, posesorul originalului.

Cap. I La prisaca din poiană Lung e drumul şi cotiş Pe sub bolţi de stejăriş Peste mlaştina vicleană

194

Caiete internaţionale de poezie

I Bănuitele poteci Sar în lături şi se-ncurcă, Greu le-ar bate haita turcă La nevoie stol de greci.

II La mijloc, ostrov de floare, Codru-n jur, ca un ocean, Pe ulee (sic!) de buştean Viscol de albine-n soare.

III Aici şi-a găsit liman Singuraticul Nicoară Dana când a fost să-i moară De hangerul otoman.

IV Din prisaca lui, ursuzul, Cel cu barba pămătuf Şi cu ochi rotunzi de ciuf Farmecă din zori auzul...

V Cu smonite (sic!) psalmodii Ce s-aud ca din abise Mîndre s-ar clădi ca-n vise Ale lumii temelii VI Şi-au trecut pe vânturi anii Scuturaţi prin flori de tei, Omul şi-a ‘ngropat sub ei Patima şi dorul Danii.

VII Căci din moarte-i a-nflorit O codană, „lac de rană” Mândră ca o altă Dană

International notebook of poetry

Din amurg a răsărit VIII Şi-a crescut în dor şi jale, Du-te noapte - vine zi Printre căprioare şi Pomenirea mamei sale.

IX Iarna-n nopţile cu lupi Sta de vorbă el cu fata, Vara-n soare ea cu fata Scoţândfagurii din stupi.

X Şi când stupii noi sen-chiarbă (sic!)

Ea-i regină printre ei, El aşternea pe sub tei, Prindea roiurile-n barbă.

XI Şi-aşa plin de de-albine tot El glumeşte, ea zâmbeşte Căci pe faţa lui priveşte Un Statu Palmă Barbă Cot. XII Mădălină, Dulce Lină, Fata tatei, fără greş, Floare dalbă de măceş, Umple zarea de lumină XIII Stă şi-ascultă pe meleaguri Cum îţi flueră vre-un sturz, Sau vre-un pui stingher de urs Cum aciră după faguri.

XIV Toată scorbora cu pui, Tot copacul îl cunoaşte,

195

196

Caiete internaţionale de poezie

Toată trestia cu broaşte Şi culcuşul cu vătui XV La izvorul lotrilor Cerbul crede că-i o zână Când o duce mână-n mână Păunaşul Codrilor.

XVI Trupul ei miroase-a miere, Buclele a flori de tei, El clădit ca dintr-un stei De mândrie şi nputere.

XVII Şi cu suflete fierbinţi Zugrăvesc în amăgire Cu păienjeniş subţire Gemenele lor dorinţi.

XVIII Edera-şi întinde firul Pe coloane de stejar, Ca o boltă de altar, Codrul verde - coviltirul.

XIX Suspinând spre nunta lor Ei privesc cu pleoape-nchise; Din cărare trec în vise, Din pădure-n viitor.

Cap. II Răsărind de nu ştiu unde, Trece cruce de voinic, Cînd s-arată, cînd s-ascunde La-ntorsură de colonie.

I

International notebook of poetry

Vine legănîndu-şi şaua În mintean cu găetan, Din chimir şi-arat-prăseaua, Un pistol şi-n iatagan.

II Veveriţa de pe-o cracă Scapă nucile pe jos Şi privind spre el se pleacă „Doamne, cît e de frumos!”

III Ursul însă nu se-nşeală Cînd se dă după buştean, Nu e nici o pricopseală, Mormăe - să-l am duşman!

IV Numai iepurii din ştevii Cînd îl văd, la pace cad; El ţinteşte-n vîrful ţevii Doar mistreţi din Ţarigrad.

V Şi-acum mierla surioară Îi împrumută viersul ei Şuierînd aşa-ntro doară Ies din umbra deasă - trei.

VI Sănătate şi dreptate – Căpitane Baldovin, Zise Oargă Spete Late, Fie-ţi gîndul -iezer lin.

VII Căci din Turnu la Brăila Şi din Argeş la Buzău Unde-ţi prisoseşte mila Se slăveşte neamul tău.

197

198

Caiete internaţionale de poezie

VIII Altul zice: la Gorgane Geme-n jug poporul şerb Şi de foame, căpitane, Sânul mamelor e sterp.

IX Punga putredului Agă Sfîrtecat la Călăraşi A mai dat un pic de vlagă Umbrelor de nevoiaşi X Şirul de mărgăritare Zice ultimul ortac Spînzură în trei altare Ca şi greu ‘ntr ‘un copac.

XI Şi-aici şalul de Ianina (sic!)

Dela beiul arnăut Pentru Lina Mădălina L-au adus precum ai vrut.

XII Mîndra Codrului Vlăsie, Vlaşca, Ilfov, Teleorman, Mare cît o ‘mpărăţie, Scumpă ca un talisman XIII Stejăriş ce nu te clatini, Porţi pe vîrfuri şoimi şi cuci Şi sub poale, după datini, Mîndre cete de haiduci XIV Sus pe vîrfuri se sparg norii Ca burdufuri vechi cu vin, Îîşi salută vestitorii

International notebook of poetry

Căpitanul Baldovin.

XV Şargul liber în zăbale Calcă lin cu el în pas, De mâhnire şi de jale Inima-i se varsă-n glas.

XVI Cîte zile-au fost trăite Tot în vîrfuri de cuţite, Zile cîte or mai fi Cum ne-or mai ademeni?

XVII Căci, de pleoapa-mi se ridică Vede fiara venetică, Înger vrea, ori deavol vrea, Că-n fierbînt prăseaua-n ea.

XVIII Răcoresc în fapte grele Arşiţa naţiei mele, Astăzi spînzur, mîine spintec, Rănile să i le vindec.

XIX Alelei, popor durut!

Cît de altfel te-aş fi vrut!

Scoală-te şi tu odată Vijelie detuntă.

XX Şi-nroşeşte şanţurile Şi zdrobeşte lanţurile Şi stârpeşte mlaştina Să ‘nflorească baştina Cap. III Luna plină se coboară

199

200

Caiete internaţionale de poezie

Până-n rîul legănat Fagure desgărdinat Prin prisaca lui Nicoară.

I Aurită mîngîiere Prefirată prin păduri Ceruind copacii suri Umple Neajlovul de miere II Sub copacii ‘ngînduraţi El o leagănă şi-o strînge, Luciul apei îi răsfrînge Peste mal îmbrăţişaţi.

III Dispre poarta ceealaltă Căprioara vine jos Cu piciorul mlădios Ca o trestie de baltă.

IV Pe sub ea un drag de june Dă s ‘apuce ţîţa grasă Şi-i e ciudă că nu-l lasă Cînd vrea el - măicuţa lui.

V Mădălină, dulce Lină, Pe grumaz de om voinic Ce-ţi slomneşte (sic!) edul Gîndul tău de copilandră.

VI Din adînc, din carne-aştept Sfinta slavă de-a fi mamă, Cu zulufii sub maramă Şi-un odor de prunc la piept VII

International notebook of poetry

N’aşfi fat ‘n firea ‘ntreagă Mamă de n ‘aş vrea să fiu, Foae moartă pe pustiu, Floare care rod nu leagă.

VIII Uite codrul cum îţi ţine Toată lumea ‘n poala lui Numai mame, numai pui, Eu trec singură cu mine!

IX Sus pe ram şi pe sub ram, Mama cîntă, puii ‘nvaţă, Codrule, potop de viaţă Vreau şi eu un pui să am!

X Am cerut la şoim să-mi dea. Şoimul zice: Nu sunt om!

Am cerut atunci la pom.

Pomul zice: Eşti femee!

XI De la cine atunci să sper Visul Linei Mădăline, Căpitane Baldovine Craiul codrilor de cer ?

XII Palidă de ce-i grăiesc Ea-i se reazimă ‘n grumaz Răvăşită de necaz Căci din carne îi grăise.

XIII Măre, Lină Mădălină, Între dragoste şi chin, Căpitanul Baldovin, Ac de cumpănă se ‘nclină...

201

202

Caiete internaţionale de poezie

......................................................................

După mărturia profesorului Emil Ionescu, fiul învăţătorului Marin Ionescu, acest întins poem memorat în închisoare s-ar fi continuat cu încă trei strofe pe care nu le-a mai putut reconstitui.

International notebook of poetry

203

Nicolae Enescu CU NICHIFOR CRAINIC ÎN IADUL AIUDULUI „O, Milostivule, Tu, care din cinci peşti şi cinci colaci Făcuşi un munte de mâncare, Repetă, Bunule, minunea Şi ospătează ale Aiudului mii de guri, Iar mie ascultă-mi rugăciunea: Dă-mi doar un coş de firimituri!"

Nichifor Crainic În vremurile noastre, mulţimea n-a fost consultată, ci subordonată dictaturii comuniste. Majoritatea elitelor a luat atitudine faţă de oribila dictatură, dar a platit-o cu viaţa. îi pomenesc pe Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Radu Gyr, preotul Stăniloaie, Mircea Vulcănescu etc. Cei mai mulţi au murit prin închisori, ceilalţi din cauza închisorilor.

Pe Nichifor Crainic l-am cunoscut în familia arhitectului I.D. Enescu, unchiul meu, care a executat 13 ani de închisoare, tot la Aiud!

Nichifor Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie, poet, filosof, ziarist; a editat revista Gândirea, revistă de mare anvergură, din care a emanat „gândirismul", curent implantat în literatură, artă, filosofie. De la vârsta de 27 de ani începe să publice volumele de poezii Şesuri natale, Zâmbete în lacrimi, Dorurile pământului, Privelişti fugare, Ţara de peste veac, poezii axate pe criteriul tradiţional şi ortodox. În revista Gândirea scrie articole politice combative, pe care le adună în volumele Icoanele vremii, Ortodoxie şi etnocraţie, Nostalgia paradisului. În 1946 este judecat şi condamnat, în contumacie, la 25 de ani muncă silnică, în lotul Mareşalului Antonescu. A reuşit să stea ascuns un an, la preotul Samărghiţan din Ardeal. L-au arestat în 1947 şi a executat o pedeapsă de 15 ani.

Ne-am reîntâlnit la Aiud în 1952. A prins şi dânsul cea mai cumplită

204

Caiete internaţionale de poezie

perioadă, 1948-1954, adică pe directorul Dorobanţu, pe subdirectorul Mareş şi pe gardienii Mayer, Boldur, Căldăraru şi Biro. Am dat slavă Domnului că ne-am întâlnit în celular. Eram amândoi bolnavi, tare bolnavi şi slabi. Suferea de litiază renală. Când elimina o piatră, îl ştergea moartea! Ne dădeau, deseori, ciorbă de varză acră, al cărei consum îi provoca des crize cumplite. Slăbise într-un hal de nu-l mai ţineau picioarele. Era sub 50 de kilograme. Şi cât era de voinic ca profesor! Cât de mult îl preţuiam şi îl iubeam! Eram student la Facultatea de Litere şi Filosofie, iar Teologia era în aceeaşi clădire. Nu cred că am pierdut două ore din cursurile dânsului. Sala era plină până la refuz. Şi acum, un muribund! Încercam totul, totul, ca să-l ajut. În fiecare dimineaţă îl serveam cu jumătate din porţia mea de terci. Într-una din nopţi, l-au apucat dureri cumplite. Căldăraru, o altă canalie de gardian, i-a auzit vaietele, a intrat în celulă, ameninţându-l: „Banditule, dacă mai zbieri, te duc la neagra!” Rugăciunile noastre i-au mai potolit durerile.

*** „Aiudule, Aiudule, Fiară năucă, Face-te-ai, crudule, Scrum şi nălucă!”

Radu Gyr Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri. Am avut fericirea să stau cu fiecare dintre ei în celulă. Le învăţam poeziile şi, prin alfabetul Morse, le transmiteam în alte celule. Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele; poeziile lor ne-au ţinut de foame. Şi astăzi plâng când recit „Cântecul Potirului”:

International notebook of poetry

205

„Iisuse Christoase, Tu jertfa pe cruce, Hrăneşte-mă, mână de sfânt Dumnezeu!

Eşti totul în toate şi toate prin Tine, Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu."

Nichifor Crainic, misticul, caută victimele comunis-mului: „Unde sunt cei care nu mai sunt?” întreabă vântul, Zburătorul pe care aleargă norul, întreabă şi el luminata ciocârlie, candelă ce leagă cerul de pământ. „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Răspunsul îl dă în final bufniţa cu ochiul sferic, oarba care vede în întuneric: „Îi vei vedea când va dispărea Marele întuneric”. Am crezut cu toţii că marele întuneric va dispărea la 22 decembrie 1989!...

Pe când băteam odată în ţeava caloriferului, transmiţând poezii, se deschide brutal uşa celulei şi apare monstrul de gardian Boldur, lovindu-ne sălbatic cu pumnii, cu bocancii, cu cravaşa, întrebând în zbierete: „Cine s-a uitat pe fereastră, mă, bandiţilor?” Noi, scheletele, muribunzii, sângerânzii ţipam, cădeam, făceam eforturi să ne ridicăm.

Căzuţi pe podea, visam să fim zdrobiţi sub bocancii lui. „Nu vorbiţi, bandiţilor? Vă omor, cine s-a uitat pe fereastră?” Generalul Mociulschi, în disperare: „Nu s-a uitat nimeni, domnule şef”. „Cum, mă, banditule, nu s-a uitat nimeni?! V-a văzut santinela din post!” „Poate a văzut gamela, domnule şef”. Pe fereastră era o gamelă pe care întradevăr santinela o luase drept cap de deţinut. „A cui e gamela?”, întreabă bestia. Gamela era a lui Nichifor Crainic, care sta întins pe podea, cu capul sub pătură. Noaptea trecută mai avusese o criză... Am văzut că de sub pătură Crainic scoate capul. Ştiind ce se va întâmpla, am ţâşnit: „E a mea, domnule şef”. Boldur s-a repezit ca o fiară cu pumnii, cu bocancii, m-a trântit pe podea şi mi-a zdrobit scheletul. „Mama voastră de bandiţi!” şi s-a dus. Generalul Mociulschi şi-a plecat capul pe pieptul meu să vadă dacă mai respir. „Trăieşte, trăieşte!”, strigă el înlăcrimat, cu voce tremurândă. Toţi se închinau: minune că mai trăiesc. Nichifor Crainic îmi căuta mâna cu intenţia de a o săruta!

Eu mi-am retras-o brusc şi am sărutat eu mâna lui. Lăcrimând, m-a întrebat: „De ce ai făcut asta?” „Ca să rămâneţi în viaţă, domnule pro-

206

Caiete internaţionale de poezie

fesor!” Pe obrajii tuturor se scurgeau lacrimile...

Nichifor Crainic a murit la 23 august 1972. Se spune, pe drept cuvânt, că murim de două ori, o dată ca fiinţă, a doua oară în amintirea oamenilor. Aceasta mi se pare moartea cea mai crudă, să ştii că după moarte nimeni nu te va mai pomeni. Profesorul Nichifor Crainic nu va cunoaşte această moarte. El va rămâne în mintea şi sufletul celor care l-au cunoscut şi a urmaşilor urmaşilor lor. îmi aduc aminte de versul lui Horaţiu: „Non omnis moriar! Manet opus!” („Nu mor de tot! Rămâne opera!”) şi al lui Lucretius: „Eripitur persona! Manet opus!” („Dispare persoana, rămâne opera!”).

La revedere, domnule Profesor!

International notebook of poetry

207

Nicolae Enescu CU POETUL RADU GYR ÎN CELULĂ LA AIUD „Cimitir de deţinuţi, morminte fără poveste, Unde nu îngenunchiază neveste, Unde mame nu plâng, Unde nu cad lacrimi de ţânc.”

O zicală milenară pretinde că-n faţa morţii suntem toţi egali. Că moartea aliniază în eternitate pe bun şi pe rău, pe sărac şi pe bogat, pe omul de geniu şi pe cel lipsit de duh, pe erou şi pe laş! Că moartea loveşte cu aceeaşi brutalitate în bordeiele săracilor şi în palatul bogaţilor! Zicală pe cât de veche, pe atât de lipsită de adevăr!

Din contră, moartea denivelează, separă, singularizează! Adevărata inegalitate apare după moarte. Cât suntem în viaţă părem asemănători, trecem unii pe lângă alţii în căutare de bucurii, ne lovim de cele rele şi de cele bune, „suntem ca râurile, ca fluviile, curgem parcă am avea o ţintă, dar nu avem nici una!”, cum zice Lucian Blaga. Moartea separă însă „apele”. Ea desprinde elitele, le scoate din mulţimea celor parcă fară nume, acordându-le priorităţi. „Vântul, zburătorul bidiviu pe care aleargă norul”, alungă paşii de nisip ai celor mulţi, care acopereau urmele paşilor celor valoroşi, şi abia atunci mulţimea începe să judece cine a fost omul care a trăit alături de ea fară să-l preţuiască.

Elitele nu mor, ele se duc să se odihnească puţin, să-şi caute semenii.

Aproape 50 de ani - un blestem pe biata noastră ţară - elitele au fost omorâte! Dictatura comunistă a fost marele călău. Mediocrităţile comuniste se simţeau incomodate de elite. „Moarte intelectualilor” era lozinca! Radu Gyr, autorul poeziei în lanţuri, scrie: „Avem atâţia morţi, atâtea oseminte, Că fruntea-i grea de amintirea lor! (...)

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, Morţi sfinţi în lupte şi furtuni, Noi am făcut din voi icoane Şi vă purtăm pe frunţi cununi!(...)

208

Caiete internaţionale de poezie

Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi În ţipătul vostru satana mă strigă... În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi, Până şi-n inimă am o verigă...”

Radu Gyr s-a născut la 15 martie 1905 pe plaiurile mioritice ale Muscelului, la Câmpulung. Talentat, scrie versuri de la vârsta de 10 ani. La 14 ani dă la iveală poemul dramatic „în munţi”. Termină strălucit Liceul „Carol I”. Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Devine asistent, apoi conferenţiar la Catedra de Estetică şi Critică Literară, la profesorul Mihail Dragomirescu. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade. În 1945 începe groaznicul lanţ al închisorilor. Încadrat în „lotul ziariştilor”, este condamnat la 12 ani de închisoare. Este eliberat în 1956. În 1958, acuzat ca „duşman al poporului”, este condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viaţă. În 1963 este graţiat. Sechelele puşcăriei comuniste i-au scurtat viaţa. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare. Din 1963 şi până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declaraţii privind activitatea sa oră cu oră! În anii de detenţie, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanţuri, a fost suportul deţinuţilor! Când recitau „Iisus în celulă", parcă uitau de foame: „As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, O, ce trist, ce înalt părea Christ!

Luna-a intrat după El în celulă.(...)

De unde vii, Doamne? Din ce veac?" parcă uitau de durere: „Pune-mi pe răni mâna Ta! Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,

International notebook of poetry

209

Parcă purtase lanţuri, cândva(...)

Unde eşti, Doamne, am urlat prin zăbrele?!(...)

M-am pipăit şi pe mâinile mele Am găsit urmele cuielor Lui!" Când ne era dor de părinţi, spuneam „Scrisoarea tatii": „Fiule, fiule, lungă e calea...(...)

Dorul de tine mi-e aşa ca o furcă proptită cu dinţii în beregată.

Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea.

Fac un pas: şchioapeţi alături în fiare.(...)

Uneori noaptea, maică-ta vine, cu paşi de iarbă din ţintirim: Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine, temniţa-n lacrimi adânci s-o topim..." În „Cartea poştală" trimisă soţiei, mă întâlnesc cu soţia mea Marga, cu fetiţa mea, Cătălina: „Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?

Are ochii ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e afară?

E soare? E ger?"

Pe poetul Radu Gyr l-am avut profesor. Eram student la Facultatea de Litere şi Filosofie, frecventând toate elitele universitare. De m-ar întreba cineva „Care e profesorul care ţi-a rămas în minte şi în suflet cât vei trăi?", fără să ezit o secundă, i-aş răspunde Ecce homo!, arătând fotografia profesorului Radu Gyr. A fost pentru noi profesor, părinte, frate.

A fost un „alter ego" al nostru, al tuturor. Cu mine a fost fară asemănare!

210

Caiete internaţionale de poezie

Aflase de la colegul meu Pârăianu, scriitorul de mai târziu Alexandru Mitru, că servesc la cantinele studenţilor pentru a-mi asigura o masă, că iarna, în ger, dorm cu o saltea peste mine, luată din patul vecin. „Sărac sunt, Doamne, sărac...

Sărac în celulă, sărac întru toate.

Lihnit sunt şi foamea mă taie: vreau sâmburii ce-Ţi cad de la masă, vreau tot ce arunci la gunoaie." Într-o zi, colegul Pârăianu îmi spune că, după cursuri, suntem chemaţi de domnul profesor Gyr. O, ce moment unic în viaţa mea! Profesorul îmi întinde o adresă prin care mi se aproba cererea de cazare în Căminul studenţesc „Matei Voievod". Şi nu făcusem nici o cerere!

Eu, când mă întâlnesc cu fericirea, plâng... I-am căzut în genunchi, strigând: „De unde veniţi, domnule profesor, că lumea noastră nu are astfel de exemplare?" De atunci l-am implorat pe Dumnezeu să-l ţină sub ocrotirea lui pe unicul meu binefăcător, profesorul Radu Gyr. Vestea arestării lui Radu Gyr - în 1945 - a fost teri-fiantă pentru mine. Îl trăiam în casa mea, în minte şi în suflet. Mama îl pusese în pomelnice, în tot ce e rugă către Dumnezeu, în genunchi, în lacrimi, îl imploram pe Dumnezeu să strămute în carnea mea chinul profesorului meu, să-i beau osânda toată, să îmi pună mie fiare la mâini şi picioare!

Era prezent în toate rugăciunile mele, în toate acţiunile mele! Şi marea, marea rugă: „Du-mă, Doamne, în celulă cu profesorul Radu Gyr!" Şi Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

După sentinţa de la Craiova, am fost transferat la închisoarea Aiud, care avea cel mai crud regim faţă de deţinuţi. Aici era întemniţat şi profesorul Radu Gyr. Prima mea întrebare, care m-a torturat tot timpul: „Trăieşte profesorul Radu Gyr?" „Da!, mi s-a strecurat discret, dar e grav bolnav". Boala sa nu m-a surprins, Aiudul fiind mormântul deţinuţilor. Deşi abia venit, şi eu am făcut o congestie pulmonară. Întro dimineaţă, gardianul îmi ordonă: „Fă-ţi bagajul şi ieşi afară!" Bagajul consta într-o primeneală zdrenţuită şi murdară. La Aiud nu se

International notebook of poetry

211

primeau pachete. Ana Pauker se lăuda că le-a interzis. Cu gardianul după mine, am ieşit din celular şi mă îndreptam spre secţia T.B.C. Aflasem că aici zace şi profesorul Radu Gyr. Fulgerător, am implorato pe Maica Domnului să-l îndrepte pe gardian spre salonul unde este profesorul. La secţie, celula avea dimensiunile unei camere, puţin mai mare, cu patru paturi suprapuse; i se spunea „salon". Am intrat la salonul 8 unde erau şapte bolnavi, al optulea pat era liber: bolnavul murise. „De astăzi, aici ţi-e locul", îmi ordonă gardianul. Spune poetul Radu Gyr: „În patul de-alături a murit alaltăieri unul.

Era un vieţaş ofticos, Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos."

Curioşi să vadă cine-i nou-venitul, cu greu s-au ridicat din pat slăbănogii cu feţe veştede, făcând efort să vină spre mine. M-am prezentat, ne-am strâns mâinile, uscatele, nodu-roasele. Într-un pat, nici o mişcare, bolnavul părea că doarme. Unul dintre bolnavi mă atenţionează: „E poetul Radu Gyr!" „Doamne, am izbucnit, mari sunt minunile Tale!" Profesorul a deschis ochii, întrebând: „Cine e, cine a venit?" „Eu sunt, domnule profesor, eu, studentul dumneavoastră" - i-am răspuns strangulat. Profesorul, uimit şi dânsul, mă întreabă: „De ce ai venit?" „De dorul dumneavoastră, domnule profesor!" Am îngenunchiat la marginea patului, i-am luat mâinile şi le-am scăldat în lacrimi.

Am stat împreună aproape doi ani. Cât eram de dărâmat, încercam totuşi să-i fiu de folos. în miez de noapte mă sculam şi-l vegheam mai mult de o oră. Eram permament lângă dânsul, întrebându-l cu ce-l pot ajuta. Ziua îl imploram să primească jumătate din porţia de terci, câteva linguri din zeama de arpacaş, o jumătate din sfertul de pâine, dar nu primea nimic. Parcă-l aud: „Dacă-mi dai tu mie, tu cu ce rămâi?"

O, sărmanul meu profe-sor, cât era de slab, de galben, de veşted! Şi totuşi, dimineaţa ne spunea versurile făcute noaptea! Noi le învăţam şi le transmiteam prin alfabetul Morse. Aşa s-au salvat poeziile lui Radu

212

Caiete internaţionale de poezie

Gyr şi ale lui Nichifor Crainic.

Printre bolnavii salonului erau profesorul Ion Petrovici, Alexandru Marcu, profesor de italiană la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (cu dânsul am stat în celulă şi la Piteşti), preotul Limberea şi Creangă, un tânăr condamnat în 1941. Într-o dimineaţă, profesorul Radu Gyr mă roagă să le spun ce mai e în ţară, ce mai ştiu despre colegii profesori Dumitru Caracostea, Simion Mehedinţi, Tudor Vianu, C. Rădulescu Motru, Tache Papahagi, Traian Herseni, cu ce m-am ocupat de la absolvirea facultăţii. în ceea ce mă priveşte, i-am vorbit despre activitatea mea ca profesor la Curtea de Argeş, căsătoria din anul 1948 şi, la şase luni de la căsătorie, arestarea. „Copii?" - mă întreabă profesorul. „Medicul m-a asigurat că e unul în pântecele mamei" - i-am răspuns. „Ştii că noi aici avem o fetiţă? Crenguţă, du-te şi adu pe Cătălina" - spuse profesorul. Nu prea am înţeles cu ce se va întoarce Crenguţă. S-a întors cu o fotografie pe care i-o înmână profesorului, iar acesta o îndreaptă spre mine. Am în mână fotografia. Pe un pătuc, o splendidă fetiţă în jur de un an, cu o mână pe un iepuraş; ochii ieşiţi din interiorul camerei, plecaţi în căutări depărtate. Pe cine o fi căutând?!" - mă întrebam. Pe verso, mare minune, scrisul soţiei mele Marga! Stupefiat, am strigat: „Domnule profesor, acesta este scrisul soţiei mele!" Fetiţa noastră scumpă, la un an şi jumătate. Margareta şi Cătălina. „E fetiţa mea, domnule profesor! Cum a ajuns la dumneavoastră?" Crenguţă povesteşte: „Acum un an, gardianul ne-a scos din celulă să încărcăm tomberonul. Ocazie pentru noi de a sta la soare, la aer, de a găsi prin gunoi un măr putred, o coajă de pâine, un cartof, un morcov, o ceapă, un cotor de varză! Şi, surpriză, pe lopată apare un borcan. L-am luat. Erau în el straturi de untură, de cremă de bocanci, separate prin pergamente. Am ales untura, iar la fundul borcanului, tot în pergament, o scrisoare şi fotografia fetiţei. Toate au fost într-un pachet din care gardienii au oprit ce au vrut". „Desigur, pachetul ţi-a fost destinat" - conchide profe-sorul Radu Gyr. Fotografia Cătălinei trecuse prin toate celulele Aiudului. Am pierdut fotografia, dar Maica Domnului m-a ajutat s-o găsesc. „Cătălina mea, Cătălina!", suspin eu cu fotografia pe buze. „Dom-

International notebook of poetry

213

nule profesor, domnii mei, rugaţi-l pe Crenguţă să mi-o dăruiască pe Cătălina!" „Cătălina e a dumneavoastră, dar rămâne şi-n sufletul meu!", spune emoţionat Crenguţă. „E sora ta, copilul meu", îi răspund eu, îmbrăţişându-l. Toţi aveau ochii înlăcrimaţi. „Profesore, mi se adresează Radu Gyr, de câte ori ne va fi dor de Cătălina, să ne-o dai să vorbim cu ea!" Era rugă-mintea poetului Radu Gyr. În 1954, când m-am eliberat, relatam soţiei întâlnirea cu Cătălina.

Soţia încercase totul, totul să aflu că s-a născut fetiţa noastră. Fotografia Cătălinei a trecut prin toate celulele Aiudului, exceptându-le pe cele de la zarca, unde era o izolare totală. Fiecare dintre părinţi, fraţi, deţinuţi la Aiud, a văzut în Cătălina fiica, sora lui. Fiind la mine, mă tortura ideea că s-ar putea s-o pierd. Percheziţiile mă îngrozeau. Şi am trecut de două ori printr-o astfel de spaimă. O dată, pe când eram în fabrică, vine un deţinut şi mă imploră să i-o arăt pe Cătălina. O caut pe unde o ascunsesem, dar n-am găsit-o. Disperaţi, o căutau toţi. Prin rugăciuni, alarma a fost dată şi-n cer! Mă obseda sinuciderea! Maica Domnului şi de data aceasta m-a salvat. Preotul Alexandrescu mi-a şoptit: „Am găsit-o pe Cătălina!"

Altă dată, Boldur, un gardian feroce, mi-a descoperit-o la o percheziţie în celulă. Mi-a aruncat-o lângă alte obiecte con-fiscate. Am intrat din nou într-o stare deplorabilă. O nouă mi-nune: Bubi Vielkenstein, plantonul, îmi bate în uşă, soptindu-mi: „Fii liniştit, domnule profesor, am salvat-o pe Cătălina!" În zorii unei zile, profesorul Radu Gyr îmi face o mare surpriză: „Profesore, azi-noapte i-am făcut o poezie Cătălinei, ascultă: „Dormi, copilul mamei, nani, nani, A plecat şi ultimul lăstun.

Ruginiră plopii şi tufanii Şi din temniţa ce-i surpă anii Nu s-a mai întors tăticul bun.

Dormi, copilul mamei, toamna plânge Dezgolindu-şi umărul rănit.

214

Caiete internaţionale de poezie

Cade frunza, cade şi se frânge, Orice frunză-i lacrimă de sânge Şi tăticul nu a mai venit.

Nani, nani, mâini de crin plăpânde.

La fereastră păsări plâng şi ploi, Lupii beznelor rânjesc la pânde, Ţara-i toată temniţe flămânde Şi tăticu-i dus de lângă voi.

Nani, nani, tata nu mai vine, Mama stă cu sufletul răpus.

Cine să-ţi mai spuie basme, cine Să-ţi sărute pleoapele senine?

Mama plânge şi tăticu-i dus.

L-au zvârlit în temniţă duşmanii Pentru sfânta-i lege din străbuni, Or să ningă peste tâmple anii...

Să creşti mare, puiul mamei, nani, Neamul şi părinţii să-i răzbuni."

Dar nu ne-am răzbunat! Mircea Vulcănescu, muribund, ne implorase: „Să nu ne răzbunaţi!" Să-i pedepsească Dumnezeu pentru cele săvârşite!

Radu Gyr este pentru unii poetul poeziei în lanţuri, dezvăluind posterităţii suferinţele de neimaginat prin care au trecut personalităţile româneşti în temniţele comuniste. Pentru alţii, el este profesorul universitar desăvârşit, care a luminat spiritual generaţii de studenţi. Pentru mine, pe lângă acestea, este unul dintre trimişii lui Dumnezeu, care mi-a întărit sufletul cu dragostea şi credinţa sa. O bună parte din viaţa mea am mers - spiritual - alături de el, cel care păşea, prin adevăr, pe calea Domnului!

La revedere, domnule Profesor!

International notebook of poetry

215

Flora Crăcea (pseudonim ANDRADA POPESCU) MLAŞTINA DEZNĂDEJDII S-au stins toate stelele firmamentul s-a întins peste pământ zdrenţuit şi moale ca steagul unui învins.

Dar eu nu vreau să cad înfrîntă, căci steaua mea purtat-o-am între palme şi ferit-o-am de vînt ca o lumînare de Înviere, Pururea!

Din întunericul gros, pâclos ca un felinar pe dum de ţară ea mă va scoate. Şi de la steaua mea vor lua lumină cei ce au pierdut-o şi timid scânteiele noastre vor învia toate pe pulpana lui Dumnezeu şi iar vor cânta!

Căci nicicînd, nici în cel mai crunt întuneric nu ne-am îndepărtat de El. 1961

216

Caiete internaĹŁionale de poezie

THE SWAMP OF DESPONDENCY The stars have extinguished one by one the canopy of heaven has spread over the earth tattered and soft like the flag of a vanquished man.

But I do not want to fall defeated, For between my palms I have borne my own star and away from the wind I have kept it like an Easter candle, Forever and Ever!

From the thick and foggy dark it will take me out like a lantern on a village way.

And from my own star they will take light, all those who have lost it, and timidly will all our sparks revive on God’s coattail and again will they sing!

For never have we moved away from Him, not even while in the most terrible darkness.

1961

International notebook of poetry

Marin Cioabă VORBITOR CU MAMA M-am întors de la vorbitor stors de puteri şi de orice avânt.

Cu aripi căzute înainte de zbor. În mine nu mai e nici lâncezeală, nici zor ci o melancolică trăire spre abis.

Aş vrea să-mi pipăi "prezentul" vis ca o mângâiere. Şi să mă pierd, ca să-mi dezmierd "Alunecarea", dar totul este-nfrânt şi trist.

Pe geană-o lacrimă de Chirst şi-n piept o inimă de jar pe care-o sting cerului - dar.

M-am întors de la vorbitor stors şi de mine, şi de ce-a fost, şi de ce vine.

Sunt nota fals-a unui cânt Gonită dintr-un colţ de cer De un Arhanghel pe pământ.

N-am mai văzut-o de cinci ani. În păru-i cu-nceput de nea

217

218

Caiete internaţionale de poezie

se-ngenuie flori de castani, iar sub ochii vii-cuminţi sunt cute-adânci de suferinţi şi dârele din colţul gurii sunt şfichiuiri de biciul urii şi ea e Mama! Mama mea!

O, lume-afurisită, rea te-nchini la idoli, scuipi în sfinţi!

Bătându-ţi joc de fii, părinţi, loveşti în tânăr, în bătrân, cu crezul tău hain - păgân. Şi-a-ngenuncheat-o şi pe ea şi ea e Mama. Mama mea!

O faţă albă, un păr de var, cu două lacrime de jar.

Un pas cu tremur bătrânesc şi două mâini ce şovăiesc, se sting în praful de pe drum, lăsând în urmă munţi de scrum.

Din începutul de băbuţă lăsat pierdut într-o străduţă, stropit de noaptea care-o plouă cu ochii încărcaţi de rouă n-a mai rămas decât o urmă de povârniş sub bolovani îmbătrânită zeci de ani.

O faţă albă, un păr de var, cu două lacrime de jar, iar eu?

International notebook of poetry

O notă fals-a unui cânt gonită dintr-un colţ de cer de un Arhanghel pe pământ!

AT THE RECEIVING ROOM with MOTHER I am back from the receiving room exhausted without power or hope.

With wings fallen down before the flight.

Within me there is not any langour or hurry but melancholic living towards the abyss.

I wish to touch my ” present” dream as if with a stroke of my hand.

And to get lost, to caress ”My gliding”, but all is vanquished and sad.

On the eyelash Christ’s tear and in my breast a heart of red-hot coals which I extinguish in the sky a gift.

I am back from the receiving room exhausted because of me, of what has been and what is to come, too.

I am the false note in a song Banished from a corner of the sky

219

220

Caiete internaĹŁionale de poezie

by an Archangel on earth I haven’t seen her for five years.

In her hair about to become like snow there are chestnut flowers, and under her living quiet eyes there are deep wrinkles of suffering and the trails in the corners of her mouth are lashes of the hatred whip and she is Mother, my Mother!

O, deuced, wicked world you give worship to idols, you spit on the angels!

Mocking sons, parents, You hit the youth, the old, with your merciless creed pagan.

And it has subdued her, too, And she is Mother, my Mother !

White face, hair of lime, with two tears of embers.

A pace with old trembles and two hands that waver, vanish in the dust upon the street, leaving but mountains of ash behind.

Of the little woman in her early old age Left to get lost in a little street, sprinkled by the night that rains with her eyes full of dew there has been left but a shade of slope under the boulders grown old by tens of years.

International notebook of poetry

A white face, hair of lime, with two tears of embers, and me?

A false note in a song banished from a corner of the sky by an Archangel on earth!

221

222

Caiete internaţionale de poezie

Eugeniu Măgirescu RUGĂCIUNE Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă, Cu inima tot frântă ca şi ieri.

M-am adunat şi astăzi din cenuşă, Ca să fiu martor altei Învieri.

Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!

Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu! Şi mai îngăduie-mă până mâine, Că nu mai sunt stăpân pe mine, eu!

Să nu mă spui la oameni că-Ţi fac rugă Şi nici că stau cu Tine noaptea-n prag.

Mi-a încăput măgarul ăsta slugă, Tocmit la carul morţii, pe ciomag. Şi n-aş mai vrea ca oamenii să ştie Că înnoptez cu Tine pe furiş.

Ar fi să-njunghi o nouă liturghie În rostogolul meu pe povârniş.

Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine, Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi; Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine, Te răstignesc în fiecare zi. Însângerând în ghimpii remuşcării, Mă înhăitez de mână cu cei răi Şi stau de frică-n praştia vânzării, Bolovăniş pentru trimişii tăi.

International notebook of poetry

De groază-mi creşte-o gheară nevăzută Şi râcâiesc icoane pe obraz, Să fie-n cale toată munca slută.

Cum mă mai milui, Doamne, cu răgaz.

Să fi avut o cruce mai uşoară, Eram şi eu cu ceilalţi la ospăţ N-aş mai avea azi rană să mă doară, Nici n-aş fi stat la Nichipercea-n hăţ.

Aş vrea să-ţi spun o vorbă la ureche: "Am smuls o pană de heruv cândva Şi-o am aici, într-o cămară veche, Ţi-aş da-o Ţie, dacă m-ai ierta!?"

N-am altceva, primeşte-mă de milă, Că tare mai sunt singur şi sărac, Aprinde-mi iar în suflet o feştilă, Să mă ridic din zgura-n care zac. Şi cată de-mi trimite mai degrabă Un oaspe megieş cu cerul Tău, Să-mi târnosească calea pe tarabă Peceţile părerilor de rău.

Poate că mâine-am să-ţi străpung iar coasta Şi-am să-ţi mai bat în palmă încă-un cui, Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta: "Auzi. Nu mă mai spune nimănui!"

223

224

Caiete internaţionale de poezie

PRAYER This even God, I knock at Your door, With my heart broken as it was yesterday.

Today also I have gathered up out of the ashes, To be a witness to another Resurrection.

Again have I murdered, again have I seen you on bread!

Take away this boulder from me, so heavy it is!

And leave me breathe until tomorrow, As I am no longer my master, myself!

Do not tell people that I beseech You Or that I stay with You on the threshold at night.

This donkey has fallen in my hands like a servant, Fastened it is to the cart of death, under the threat of the club.

And I would also like You not to tell people That overnight I stealthily stay with You For my rolling down the slope would mean The stabbing of another liturgy.

I’ve told them I have no longer heard from You, That you’d thunder me at me at once if you existed; And in their eyes, unable, you can see quite well, They crucify you day by day.

Bleeding on the thorns of remorse, I walk in the path of the wicked And seized with fear I stay my sling ready to sell My stones for your messengers.

From fright an invisible claw grows from me And I scrabble the face of the icons,

International notebook of poetry

So that all the work may be ugly.

How you bless me, God, with respite.

If I had had a lighter cross, I also would have been at the feast with the others I wouldn’t have had wounds to ache, Nor would have Nichipercea kept a tight rein on me.

I wish to whisper a word into your ear: ”I once pulled off a feather of cherub and I have it here, in an old cellar, I would give it to You, if You forgave me!”

I thus have nothing else, accept me out of pity, For I am quite lonely and poor, A flame light in my soul again, To rise out of the slag where I keep on lying And try to send me quickly A guest neighbouring Your sky, To consecrate my way to the market stall The stamps of all regrets.

Maybe tomorrow I will stab your rib again And I will beat another nail into your palm, But I will look for you again as I have done this even: ”Listen. Do not tell anybody anything about myself!”

225

226

Caiete internaţionale de poezie

Petru C. Baciu INIMI ZĂVORÎTE Când uşa se deschide uşor în miez de noapte Şi temnicerul intră furiş, ca o jivină, Cu degetul la gură, cercetător în şoapte, Rosteşte-un număr care-i sortit să nu mai vină...

Plecăm pe rând, muteste, din hruba'ntunecată Să desfătăm dezmătul hienelor de pradă...

La brat cu tortionarul, păsind treaptă cu treaptă, Cu ochelari pusi mască, ca ochii să nu vadă.

Pândim orice miscare si fosnet de afară, In tâmple'nfrigurate zvâcnesc fiori de cerc, Iar gemete afunde răzbat parcă să moară Si inimi zăvorîte se strâng ca un melc.

Impovărat, broboane topesti în rugăciune...

Paharul neputintei îl sorbi până la fund.

Cu bratele deschise cersesti doar o minune Si'nchizi furtuni în suflet si'n piept muribund.

(Inchisoarea Aiud)

BOLTED-UP HEARTS When gently the door opens at midnight And the jailer stealthily enters like a beast, Laying his finger to his mouth, inquisitive in whispers, He utters a number that is bound not to come any more…

In silence, we leave in turn the dark cage

International notebook of poetry

227

To please the hyenas’ dissipation…

Arm in arm with the hangman, climbing each step, With glasses worn as a mask so that the eyes cannot see.

We watch every movement and rustle outside, In the fierce temples shivers keep pulsing And the deep groans resound as if to die And the bolted-up hearts like a snail pull in.

Overwhelmed you melt beads in prayer…

The glass of helplessness you sip from to the last drop.

With open arms you beg only a wonder And confine storms in your soul and dying breast.

(The Aiud Jail)

NOI AM PURTAT POVARA Noi am purtat povara unui legământ pe umeri, Cu aspre năzuinti, aici si mai departe Si câte-au fost în calea noastră, de le numeri, Refuzi să crezi c'au fost si pleci cu ele'n moarte.

Am fost o lume ce-am purtat Neamului farul, Ne-am logodit cu moartea si cu vesnicia, Din hrube-adânci noi am stiut iubi altarul, Lui Dumnezeu i-am apărat, aici, mosia.

Voi, fratii mei, ce ati căzut în lupta cruntă Si risipiti prin gropi adânci si nestiute, Vă destrămati cu vremea ce se scurge mută Si revărsati lumină, spre zori nebănuite.

228

Caiete internaţionale de poezie

WE HAVE BORNE THE BURDEN We have borne the burden of an oath on our shoulders, With rough strivings, here and even farther And though many have been before us, if you count them, You refuse to think they’ve been and take them along with you to death.

We’ve been a world that has borne the flame for our Nation, We have been engaged with death and eternity, From deep caves we have known to love the altar, God’s estate we here have defended.

You, brothers of mine, that have fallen in the terrible battle And scattered in deep unknown pits, You disintegrate along with the time that silently flows And light you overflow, towards dawns undreamt of.

PAŞTE Plâng clopote în inimi departe'n amintiri, Cu funii grele trase, păstrate în iubiri; Usor, pe nesimtite, în suflet năvălesc, Trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc.

Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme M'au părăsit si codrii si inima-mi greu geme.

Sunt tintirimul tragic, cu morti ce n'au murit, Ce'n cazne lungi si grele cu ei am zăbovit.

Sub apăsarea mortii ce stă să ne sugrume, In gropnite comune ascunsi de cer si lume, Răsună'n piepturi stinse cântările de ieri,

International notebook of poetry

229

Din stihurile sfinte, a Sfintei Invieri!

Nădejdea neînvinsă supune gândul trist, Ne'mbărbătăm la crucea durerilor lui Crist!

Te'mbrătisezi cu mortii si ierti toti temnicerii...

Si'n suflete se-asează lumina Invierii.

EASTER The bells toll in our hearts far off in memories, With thick ropes pulled, kept in loves; Slowly, stealthily, in souls they rush, Awakening forgotten secrets and blessing my thoughts.

Under the lightnings of the times and fierce curses The forests have left me, and my heart groans hard.

I am the tragic cemetery, with dead not passed away, That in long and hard pains with them have I lingered.

Under the pressing of death that is about to smother us, In common holes hidden from sky and world, In extingushed chests resound yesterday’s songs, From the holy rhymes, of the Holy Revival!

The unvanquished hope subdues the sad thought, We cheer up at the cross of Christ’s sorrows!

You embrace the dead and forgive all the jailers…

And the light of Resurrection sets in our souls.

230

Caiete internaţionale de poezie

VOI NU AŢI CUNOSCUT FIARA DIN OM...

Voi nu aţi cunoscut fiara din om cum rânjeşte Când sângele proaspăt din rană tâsneste!

Cum bestia din el, turmentată de ură, Iţi sfâşie carnea, năpraznic te-njură...

Voi nu aţi cunoscut ce-i foamea, nici frigul cum scurmă, Când lespedea rece oasele goale-ţi sugrumă.

Nopţi, dezbrăcaţi, voi nu aţi stat în fund de haznale, Pe morţi călărind să te'nalţi din fecale...

Voi nu ştiţi ce înseamnă durerea ce inima-ţi frânge, Când fratele tău alături în cazne se stinge Şi tremuri, şi dârdâi, te rogi nimănui, Urmezi la morişcă asemeni lui.

Voi nu aţi cunoscut deznădejdea cea mare, Când sună zăvoare, legat eşti în fiare; Călăii dau buzna, cu răngi te lovesc Şi oasele rupte din tine trosnesc.

Te smulg din rugă, te calcă în cale, Te-aruncă'n tinetă cu capu'n fecale...

Si cazi, te ridici, învii si iar mori, Până în zori, de o mie de ori.

Voi nu aţi cunoscut fiara din om cum rupe prosteşte, Nici strigătul morţilor mei răpuşi mişeleşte!

International notebook of poetry

231

YOU HAVE NOT KNOWN THE BEAST WITHIN MAN… You have not known the beast within man that grins When the fresh blood in the wound springs out!

That the beast, dizzy with hatred, within him, Tears your flesh to pieces, fiercely swears at you…

You have not known what hunger is, or the cold that goes on scraping, When the cold slab stifles your naked bones.

Nights, naked, you have not stayed at the bottom of the pits, Climbing up the dead to go up from the faeces…

You have not known what the pain that breaks your heart is, When your brother beside you passes away in the pit And you shudder, and tremble, you pray to no one, You are the next for the fanning machine just like him.

You have not known the great deception, When the bars resound, in chains you are; The hangmen rush in at once, with crowbars they hit you And the broken bones within you crack.

They pull you away from your prayer, they tread you under foot on the way, They throw you in the bucket your head into the faeces…

And you fall down, and you rise to your feet, you revive and again pass away, Until early in the morn, one thousand times.

You have not known the beast within man that foolishly tears off, Nor the call of my dead cowardly destroyed !

232

Caiete internaţionale de poezie

Simion Giurgeca RUGĂCIUNE De două mii de ani Oamenii aşteaptă să Te arăţi de sus, Să-nvingi iarăşi păcatul, Să ierţi pe cei puternici, Să dai din harul Tău celor ce sufăr – mila Şi-n suflet pacea s-o aduci, Iisuse!

De două mii de ani Oamenii Îţi cheamă numele Tău sfânt Şi-ţi cer iar mântuirea. În rugăciuni Te laudă Să faci mai bună viaţa lor Şi voia Ta să fie Cum e „în cer, aşa şi pe pământ”. Şi noi Te aşteptăm Aici între păgâni, umili, plini de păcat, Nădejdea-n Tine-am pus, Ca să ne scapi de ură, Şi trupul de dureri...

Să-nnobilezi în inimi patimile crude Şi să ne mântui şi pe noi, Iisus!

PRAYER For two thousand years People await You to show up from above, To vanquish sin again, To forgive the strong ones,

International notebook of poetry

233

To share Your gift with those who suffer And peace to bring to the soul, Jesus!

mercy

For two thousand years People call Your holy name And ask for your redemption again.

In their prayers they praise You To make their life better And Your wish be fulfilled ”On earth as is in heaven”.

And we also await You Here between the pages, humble, full of sin, We have put all our hope in You, To save us of hatred, And our body of pains…..

To ennoble in our hearts the raw passions And save us,too, Jesus.

UMBRA Lumina... nu are umbră!

Numai corpurile au umbră, dacă există ceva să le lumineze.

Soarele... ar putea să aibă şi el umbră.

Dacă am vedea umbra universului.

Ce n-am face să vedem şi umbra infinitului! Şi totuşi...

234

Caiete internaţionale de poezie

sunt oameni care n-au „umbră”!

El, „Omul”, nu are „umbră”.

Vai, vai! „Umbra” lui A întunecat Soarele!

SHADOW Light… has no shadow!

Objects alone have shadow, if there is anything to light them.

The sun itself ….. could have shadow, too.

If we saw the shadow of the universe. we would do so much to see the shadow of the infinitude, too !

And yet… there are people who have no ”shadow”!

He, ”Man” has no”shadow”.

Alas, alas!

His ”shadow” Has darkened the Sun!

International notebook of poetry

235

Gheorghe Gorunescu Penciu JILAVA Cerul speranţelor mele s-a întunecat Noaptea s-a lăsat grea, ca o câmpie întinsă tristă lipsită de cântec Tic-tac, tic-tac, clipele fac Cetate de doliu sufletului meu Cine-l va mai şti oare? Dumnezeu?

Patru pereţi îmi sunt cavou În dosul lor moare visul meu, Cu fraţi, surori, Cu doruri ce n-au văzut încă orizontul tinereţii lor.

Acum mâna-mi cade neputincioasă pe liră Dar coardele ei au murit de mult Lăsând în urmă, demonicul vis: Jilava.

JILAVA The sky of my hopes has grown dark The night has closed in like a plain large sad without song Tick-tock, tick-tock the instances make A fortress in mourning for my soul Who will know it, who? God? Four walls are my burial vault Behind them dies my dream, With brothers, sisters, With longings that have not seen yet the horizon of their youth.

Now my hand falls helplessly upon the lyre But its strings have been dead for so long Leaving behind, the daemonical dream: Jilava.

236

Caiete internaţionale de poezie

ÎNTÂLNIRE Ne vom întâlni undeva la plus infinit...

Undeva, la răscruce de drumuri albastre Acolo vom veni fiecare Cu ce-am adunat mai bun pe sub soare, Poate o urnă de amintiri, poate-un altar Sau poate cu zdreanţa ce-a mai rămas Dintr-un vis de şcolar.

Tot una e, Sau culci pe-nvingător Sau scoli pe flămând.

Cu sufletul plin de amar Te voi sorbi cu ultimul pahar Ca pe o ţuică tare.

Poate-am să mă-mbăt şi-am să sucomb Sub vreo maşină cu botul romb.

Dar nu-i nimic!

Mâine şi numai mâine Ne vom întâlni undeva la plus infinit Acolo ne vom juca cu fildeşul zilelor de apoi Şi ne vom aduce aminte cât ne-am minţit amândoi.

MEETING We will meet somewhere beyond infinity Somewhere, at the blue crossroads Each of us will come there With all of value that we have gathered under the sun, Maybe an urn of memories, maybe an altar Or maybe with the rag left Of a schoolboy’s dream.

It makes no difference,

International notebook of poetry

237

You either take the vanquisher to bed to sleep Or wake up the hungry man.

With the soul full of bitterness I will sip you along with the last glass As some strong plum brandy.

Maybe I will get drunk and I will succomb Under a car with a rhomb-like top.

But it doesn’t matter!

Tomorrow and only tomorrow We will meet somewhere beyond infinity There we will play with the tusk of the day of Judgement And we will remember how much we have lied to each other.

FTIZIE A căzut pe dealuri bruma A intrat în frunze ciuma Gânduri negre-n închisoare: Cine scapă? Cine moare?

Trag a vreme rea cocoşii, Dar sperând neputincioşii, Vântul îşi ascute ura Ploile întrec măsura.

S-a ivit pe dealuri moartea Deschizându-şi straniu cartea Toţi suntem acum o apă...

Cine moare? Cine scapă?...

Târgu-Ocna, 1952

238

Caiete internaţionale de poezie

CONSUMTIVE The white frost has fallen down upon the hills The black death has nestled in the leaves Black thoughts in prison: Who escapes? Who dies?

The cocks foresee the ugly weather, Though helpless still hopeful they are, The wind sharpens its hatred The rains overdo it.

Death has come out on the hills Strangely opening his book We now are all of the same kidney…

Who dies? Who escapes?…

Târgu-Ocna, 1952

International notebook of poetry

239

Ion Caraion INSOMNIE Ce linişte stranie e-n noi şi ce adânc!

Somnul a venit ca un ciorchine din care nu pot să mănânc.

Somnul a venit ca un viezure, să mă miroasă.

Aşterne-ţi dimineţile, zăpadă frumoasă!

WAKEFULNESS What strange silence is within us and what deep!

The sleep has come over us like a grape of which I cannot eat.

The sleep has come like a badger, To smell me.

Cover your morns, Beautiful snow!

CORESPONDENŢĂ PE UN ARBORE Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om.

Se uitau ploile îndărăt, Eli, şi tăceai.

Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce nu ne-a mai dat mălai numai batistele de sânge mai culegeau anii din poem.

240

Caiete internaţionale de poezie

Amândoi eram – singuri – cu cioplitorii din tesle.

Vor sosi animalele, bani vechi, pe cetăţi...

Să ne culcăm!... Iezii negri ne-au tăiat fruntea-n bucăţi.

Nu mai credeţi, oameni de argilă, c-a trăit Iisus într-o iesle. Ştiau că ne-alungă îngerii, dar nu ne-au mai spus.

Arborii duc în braţe mărci poştale şi beţe.

Ne-am îmbrăţişat cu femeile şi-am mâncat mere pădureţe Puteam să-ţi scriu multe... (spune faptul că nu-s).

Eu mă întorc, dar gândacii au să scuipe aici Nu ne vor buruienile. Vom muri, plini de mâzgă, pe cornute maidane.

Maica Domnului sluţită avea ochii de castane.

Ne-au bătut pân’ la ziuă căţeii febrei c-un bici.

Frunzele aşternute în parcuri au servit de chitanţe la joc; Ziua întreagă cioclii toamnei procesionaseră funest.

Nu-i mai duce, băiete, inimii acest zbucium, acest...

Suflete cu paşaport voiajează către Cerul de Foc.

CORRESPONDENCE ON A TREE Someone seemed to stop between the fields. There was no shadow. There was no man.

The rains looked backwards, Eli, and you kept silent.

We believed in a mean God, who has not given us any more maize Only the handkerchiefs of blood the years gathered out of the poem.

We, both, were - all alone - with the cutters using the adze.

There will come the animals, the old money,for each fortress…

Let us go to bed!…the black goats have cut our brow into pieces.

International notebook of poetry

241

Stop believing, men of clay, that Jesus lived in a manger.

They knew the angels banished us, but they did not tell us any more.

The trees carry in their arms post stamps and sticks.

We embraced the women and ate wood apples I could write to you a lot…

I come back, but the beetles will spit here The weeds do not want us. We will die, full of slime, on vacant lands.

God’s Mother ugly had eyes of chestnut.

They beat us before daybreak, the fevered dogs with a whip.

The leaves that covered the parks were good for game receipts; All day long the grave diggers of the autumn had attended the funeral procession Do not bear this trouble for the heart, boy, this…

Souls with passports voyage towards the Sky of Fire.

242

Caiete internaţionale de poezie

Sabina Măduţa ÎN DETENŢIE LA JILAVA ŞI AIUD Jilava – "depozitul" celui mai mare oraş al ţării, primea des "bandiţi" vărsaţi fie din securitate, fie din Tribunalul Militar Bucureşti, fie "trecători" spre alte penitenciare (aduşi din penitenciarele sau securităţile ţării pentru un "supliment de anchetă" sau noi anchete). La aceste trei categorii mai era una – în care mă găseam – veniţi din penitenciare în Jilava şi nu ştiai de ce şi poate nu ştiai niciodată, căci după luni te trezeai cu "uşa deschisă": "Care eşti ...? Ieşi cu bagajul! şi te trezeai dus la "Dubă" şi ajungeai în locul tău de metanie. (...) În celulă (V.V.) povestea puţin, dar reţin că începutul căutării sufleteşti l-a făcut la strana bisericii din Pârscov unde de mic iscodea prin Minee şi tot ce era acolo carte. Acolo, la biserica din sat, cu ajutorul ei a început "să gândească" şi a gândit aşa ca "un om al lui Dumnezeu" toată viaţa lui. Nu vorbea, precum se vede din scrisul lui, expres despre Dumnezeu, nu îndemna "du-te în biserică", ci ce spunea te făcea să cauţi biserica. Ajunsese (în înţelegere, departe de noi, vulgul lumii) la înţelegerea noţiunii de dragoste. Pentru dânsul dragostea era începutul creaţiei, scopul, sensul şi rostul omului pe pământ. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Corint, capitolul 13, reprezentau tot şi "de dragoste nu este, nimic nu este" a repetat-o şi făcea nu numai parte din gândirea dânsului, ci din dânsul, din "sinea" lui, cum s-ar exprima C. Noica.

Despre opera lui nu vorbea în celulă decât rar şi puţin, pentru că nu se expunea în nici un fel. Mi-aduc aminte acum de noaptea târzie când a intrat în camera din Jilava. Au intrat patru inşi (cum am spus mai sus), după o percheziţie "la piele". Dacă credea de cuviinţă "cerberul", la somaţia "apleacă-te" se făcea a te percheziţiona în anus. "Se făcea", căci vroia doar să te umilească, şi asta nu din curiozitate sau interes, ci din poruncă.

Au intrat în isme(ne), cu o bocceluţă în mână, în braţe, în care era ce-i mai rămăsăse de la percheziţie – o cămaşă, o pereche de ismene (cel mult două), două-trei batiste, una-două perechi de ciorapi, dacă avea noroc; dacă gardianul vrea, îţi lăsa un pulover - jerseu şi, bineînţeles, ghetele -

International notebook of poetry

243

pantofii (fără şireturi). în celulă se intra desculţ având pe tine doar cămaşa şi ismenele. Camera era mare şi la data aceea nu avea şerpărie. Era prevăzută - mobilată - cu priciuri - trei rânduri suprapuse. Şi când era suprapopulată se dormea pe jos, pe ciment - sub priciuri - asta era şerpăria.

Prima noapte au dormit cum s-a putut. În prima zi după primire şeful camerei a făcut repartizarea noilor veniţi. Cei trei: T. Popescu, părintele Daniel şi poetul V.Voiculescu au fost repartizaţi la parter având în vedere vârsta şi dr. Dabija mai sus şi toţi trei au fost scutiţi de corvoadă - căratul hârdăului, hârdaielor cu fecale pe 12 ore, plus aducerea hârdăului cu apă. Şi viaţa începe normal de aici înainte.

După prezentări - legitimări toţi vroiam noutăţi de afară noutăţi de toate felurile - politice (erau cele mai importante) apoi personale - procesul - cauza - coinculpaţii - condamnările - mersul procesului - curajul sau slăbiciunea acuzaţilor şi totdeauna numele anchetatorilor. Începea apoi "mulgerea" noului venit, adică să spună tot ceea ce ştie - bineînţeles din şi de cultură - specialitate de era cazul, sau despre strung şi soiuri de strunguri - sau despre brânză de era cioban cai şi boi, albine sau porci etc., etc.

Vroiam să aflăm în zile cât mai puţine tot ce ştiau noii veniţi. Şi cu cât ştiau mai multe, cu atât mai “mulşi". Zile de-a rândul patru - cinci - şase înconjurau pe noul venit să povestească.

Seara urmau conferinţele. Fiecare (care putea) trata un subiect. De la Teologie (cel mai cerut subiect) la cultură în general - istorie - la tehnică, până la agricultură. Unii ascultau, alţii se şi instruiau, alţii îşi omorau timpul şi urâtul, dorul sau plictisul. Noii veniţi erau avertizaţi să nu ţină "conferinţe". Le ţineau unii cu toate că prin ochiul magic eram supravegheaţi şi căutat cel care vorbea. A doua zi - nu rar - era scos din cameră "Conferenţiarul" şi bumbăcit în pumni şi picioare în fund sau chiar luat şi dus la "neagra".

Toţi noii "veniţi" aveau astea de înfruntat. Unii după prima încercare se speriau şi vorbeau doar în şoaptă şi puţin; alţii ca C. Noica zile de-a rândul luau bătaie şi totuşi seara îşi continuau "cursul" cu "Istoria filosofiei", cel mai frumos curs ce l-am ascultat sau citit, căci umblam prin domeniu nu cu competenţă, ci cu puţinătate.

244

Caiete internaţionale de poezie

Doctorul, mai temător, se ferea - nu se expunea, încercase şi păţise. în cerc restrâns de doi, trei vorbea mult şi frumos. Ştia multe, ştia să vorbească şi mai ales atrăgea. M-am apropiat de dânsul mai mult. Mam destăinuit - eram vechi puşcăriaş - revenit în puşcărie după domiciliu obligator din Bărăgan. Eram cu treizeci de ani mai tânăr, totuşi ne-am apropiat. Nu exagerez şi nu mă supraapreciez, m-a plăcut, iam câştigat încrederea, mi-a destăinuit multe din viaţă, mai ales din familie - avea un cult pentru soţie pe care a adorat-o. După prezentare, avea şi de ce. Despre copii mi-a vorbit puţin. În Ion n-avea încredere.

Dorinţa de a face ceva i-a umplut viaţa şi "Lica" (soţia) "m-a înţeles totdeauna".

Noi prin puşcărie aveam obiceiul să catalogăm şi să dăm note, foarte multe voci competenţe, în materie, dădeau nota cea mai bună, după Eminescu, lui Vasile Voiculescu, cu toate că noi nu cunoşteam atunci "sonetele", apoi lui Arghezi, Barbu, Blaga, Pillat; de aceea credeam că acum vom învăţa poezii ale lui V. Voiculescu. Mare ne-a fost dezamăgirea, nu ştia poeziile pe de rost. N-am putut învăţa decât "Bătea la poarta cerului o rază", pe care o credea cea mai mare poezie a lui - până la "Sonete", iar ca volum de poezii îl iubea şi-l "credea bunicel", "Poeme cu îngeri", apoi "Clepsidra". Ca proză nu-i plăcea decât "Zahei orbul" şi "Leacurile la îndemână” - ca studiu. "Sonetele", erau, formau viaţa lui. Ca să se salveze această lucrare era capabil de orice. Sigur ar fi suportat orice moarte chiar şi de foame, numai "Sonetele" să rămână. Mi-a lăsat şi intimităţi pentru V. Streinu, Ion Pillat şi Augustin Doinaş, în cazul când nu va ieşi din puşcărie, în această privinţă, a sonetelor. N-a fost cazul ,căci dânsul a ieşit din puşcărie cu doi ani înaintea mea şi şi-a asigurat manuscrisul. În viaţa de puşcărie am cunoscut trei mari nume - Ovidiu Cotruş, apoi V. Voiculescu şi apoi N. Porsena (cel care a pus baza ştiinţifică în România, Teosofiei).

V. Voiculescu ştia tot ce a citit şi s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl ştia aproape pe de rost, pe Sainte Beuve şi Decartes în amănunt. Cu uşurinţă se afla în pictură şi în muzică, pe Bach - îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creştină, patriotică - simţea, gândea patriotic. Şi în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie.

INDICE DE NUME: Gabriel Stănescu 7 Andrei Eugen Mureşan 10 Gabriel Ţepelea 18/19/20/22/24 Vasile Voiculescu 25/26/27/28/44 Nichifor Crainic 29/30/31/46/185/203 Radu Gyr 33/34/35/36/45/94/189/207 Zahu Pană 37/38/39 Ion Murgeanu 40 Constant Tonegaru 46 Traian Chelariu 49/54/55 Valeriu Gafencu 56/57/58/59 Lucian Gruia 61 Andrei Eugen Mureşan 65 Constantin Noica 65 Claudia Voiculescu 68 Andrei Cirunga 78/79/80 Horia Ion Groza 90/138/139/184 Mihai Buracu 91/92/93 Adrian Botez 94 Valeriu Cuşner 101/103/104/105/107/108/110/110/111/ 113/114/ 116/117/118/119/121/122/123/125/126/128/129/131/132/134/135/136 Mihai Posada 141 Demostene Andronescu 141/143/144/145/146 Dan Culcer 147/148 Petre Pascu153 Zorica Laţcu 153 George Băjenaru 156 Remus Radina 161 Vezir Ukaj 168/169/170/171/172/173/ Fehmi Kelmendi 174/175/176/177/178/179/ Marius Chelaru 181 Octavian Sigartu 186

246

Caiete internaţionale de poezie

Eugenia Adams-Mureşanu 187 Anghel Gâdea 192 Nicolae Enescu 203/207 Flora Crăcea (pseudonim ANDRADA POPESCU) 215/216 Marin Cioabă 217/219 Eugeniu Măgirescu 222/224 Petru C. Baciu 226/227/228/229/230/231 Simion Giurgeca 232/233/234 Gheorghe Gorunescu Penciu 235/236/237/238 Ion Caraion 239/ 239/ 240 Sabina Măduţa/242