cartea_convorbirlor_interior

mihai posada cartea convorbirilor

Coperta: mihai posada Fotografia: Tiţa-Maria Posada Tehnoredactare: Mihai Grigore

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POSADA, MIHAI Cartea convorbirilor / Mihai Posada ; ed.: Gabriel Stănescu. - Bucureşti : Criterion Publishing, 2010 ISBN 978-973-8982-72-7 I. Stănescu, Gabriel (ed.)

821.135.1-94

mihai posada

cartea convorbirilor 1

BucureĹ&#x;ti 2010

Pentru TiĹŁa-Maria

CASA, acasă la Mircea Ivănescu1 Mihai Posada: Domnule Mircea Ivănescu, din partea publicaţiei CASA şi din partea noastră, vă facem cuvenitele urări de sănătate, viaţă lungă şi bucurii alături de Doamna Stela, soţia dumneavoastră.

Anul acesta împliniţi 65. Recunoaşterea socială a calităţilor operei dumneavoastră – între care, deloc neglijabila cantitate a acestei opere – s-a făcut (Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga operă, premiul special Opera omnia fiind, pare-mi-se, ultimul acordat) şi se va mai face, cu siguranţă, în anii ce vin. Dar, traversăm o vreme a furibundelor conflictualităţi, din păcate nu şi una a nobilei polemici. Vă rugăm să ne răspundeţi: subiectivitatea schimbării cotei de valoare (în speţă, cea a scriitorului) este reală în prezent, sau a fost ea, numai, în epoca «teoretizării» din anii ’30, prin celebrul NU eugenionescian ?

Mircea Ivănescu: Sigur că sunt recunoscător revistei CASA pentru că-mi dă prilejul de a spun şi eu câteva cuvinte în străinătate. (Dar fiind vorba în primul rând despre o revistă românească, făcută şi scrisă de români şi în limba română, poate că nici nu ar trebui să o socotim o revistă a străinătăţii – decât cel mult în ceea ce face – admirabil pentru a mai face cunoscută truda românească în domeniul ce ne preocupă şi pe planul unde, din păcate, scrisul românesc nu e prea bine ştiut.)

Dar tocmai aşa stând lucrurile, nu ştiu dacă alegerea unui, să-i zicem scriitor, ca mine, (cine poate şti despre el însuşi că e scriitor autentic: din totdeauna mi-am spus că a fi scriitor

Interviul CASA, acasă la Mircea Ivănescu, realizat în luna Făurar, anul 1996, de Mihai Posada, a apărut în revista CASA / HERMANNSTÄDTER WORT, Jagstzell (Germania), nr. 2 (XXIII), 1996, pp. 18-21.

1

5

este o calitate, şi calitatea se dobândeşte, şi se menţine greu), că, spuneam alegerea unui personaj ca cel care, iată, vă răspunde este cea mai nimerită. Întrebarea dvs ar lăsa să se înţeleagă anume că aş fi un scriitor recunoscut, de prestigiu, şi aşa mai departe – cum, de obicei se şi spune când este abordat un asemenea ins prin definiţie cu orgolii şi pretenţii şi, fiind vorba şi de eforturi în domeniul poeziei, pe deasupra şi iritabil. În realitate, cred că pot să vă răspund liniştit că nu sunt foarte conştient că ar exista o cotă de valoare – cum spuneţi dvs – în ce priveşte persoana publică a mea. Eu nu am fost, în propria mea tinereţe, şi în manifestările mele publice (apariţii de cărţi, traduceri publicate) foarte cotat, cum s-ar fi spus, nu am fost o persoană de prima categorie, şi aprecierile critice în acest sens nu au fost nici entuziaste şi nici totdeauna flatante şi complimentare.

Dacă într-adevăr pe măsură ce înaintez în vârstă asemenea aprecieri se fac poate cu mai multă generozitate, asta cred că se datorează tocmai acestei vârste – în general, un bătrân este mai degrabă menajat decât violentat, şi pe urmă, prin puterea obişnuinţei, tot existând cărţi şi prezenţe ale lui Ivănescu, lumea se obişnuieşte să-l ia ca o prezenţă existentă şi care, fără a fi luată prea în serios, fără a prilejui entuziasme, cum spuneam, şi elogii necesare, e şi ea acceptată, ca un fapt, aşa cum e acceptat să spunem autobuzul, chiar dacă vine rar şi nu e totdeauna prea comod şi înveselitor în el. Însăşi îndepărtarea mea fizică de „centrul” vieţii literare ar putea explica asemenea menajamente sau inerţii în ce priveşte semnificaţia prezenţei scriitorului care-mi poartă numele din partea colegilor mei.

M. P.: De la venirea în Sibiu, în anul 1972, aţi lucrat în structurile de conducere ale revistei TRANSILVANIA, ale căror componenţe s-au modificat pe parcursul anilor care au urmat.

Directorul de astăzi al revistei, poetul Ion Mircea, împărtăşeşte 6

opinia că redacţia nu se poate despărţi de serviciile pe care i le aduceţi în continuare, atât la apariţia fiecărui număr, cât şi cu ocazia evenimentelor internaţionale de cultură organizate sub auspiciile TRANSILVANIEI. Credeţi că vieţuirea unei reviste de cultură, în România, este condiţionată de stabilitatea „afinităţilor” ? – la un moment dat, la revistă lucrau doar doi poeţi – sau imaginea „asociaţiilor mai mult sau mai puţin artificiale” trebuie combătută printr-o politică literară; se poate vorbi de o politică literară înainte de 1989 ? (Am citat aici, din formulările lui Călin Vlasie, respectiv ale profesorului Mircea Zaciu, la colocviul „Zilelor Revistei FAMILIA”, Oradea, 1995, pe tema: „Revistele literare: tradiţie, actualitate, tendinţe” / rev. FAMILIA, nr.10-11/1995).

M. I.: Cu rezerva iniţială că nu am lucrat niciodată în conducerea revistei TRANSILVANIA, şi reluând restricţiile pe care le-am exprimat şi mai sus şi relativ la amabilitatea cu care se rosteşte în ce mă priveşte redactorul şef actual, aş spune că existenţa unei reviste de cultură e întotdeauna un marte bine – pentru însăşi atmosfera locului unde apare, şi a literaturii în care se vorbeşte (dacă o asemenea revistă ştie să îşi impună şi menţină prezenţa pe plan mai larg decât cel strict local), şi pentru cei care o fac, sau se străduiesc să o facă. Existenţa unei reviste cum era şi este TRANSILVANIA în Sibiu a fost într-adevăr un lucru foarte pozitiv, şi cred că, dincolo de privilegiile – reale – pe care le oferea membrilor redacţiei, şi cei care luau contact cu revista în apariţiile ei lunare simţeau şi primeau ceva bun de la această publicaţie. Date fiind condiţiile obiective, cum se spune, sigur că nu se putea vorbi de o „politică” a revistei, de o direcţie şi un curent pe care această publicaţie să le fi făcut acceptate pe planul cultural naţional. Era însă un mare bine că revista exista (posibilitatea de a se diferenţia foarte precis de surorile ei nu exista atunci, şi orice încercare în această direcţie ar fi creat mai degrabă neajunsuri pentru redacţie). Însă se poate spune, cred, fără a 7

exagera şi a păcătui prin patriotism local, că TRANSILVANIA a adus totuşi ceva anume şi că meritul – real şi important – al celui care a recreat-o după o întrerupere nedorită de nimeni – în anul 1972, a constat tocmai în existenţa de atunci neîntreruptă a publicaţiei. Care avea o tradiţie şi un nume sigure, şi care a demonstrat un lucru ce începuse să se uite – anume că Sibiul este cu adevărat un centru de cultură în România. Şi dacă în anii respectivi, ai dictaturii care nu era interesată în realitate de cultură (şi pentru care cultura reprezenta în fond o manifestare de opoziţie şi o contestare), însăşi existenţa revistei ca atare însemna enorm pentru cei tineri din redacţie, şi pentru cei mai vârstnici din jurul ei, - cu atât mai mult trebuie spus că, în actuala ei înfăţişare, revista (rămânând pentru cel care vă vorbeşte în continuare un mare avantaj şi un privilegiu) şi-a impus obiectiv un real prestigiu şi poate fi, în mod cert, considerată una dintre cele mai însemnate periodice (cu periodicitate din păcate nu foarte fermă – dar asta nu depinde de cei care o fac) de cultură, şi de filozofie a culturii ale momentului.

M. P.: Aţi scris până acum, în tandem, trei cărţi: Amintiri, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1973 – un spectacol de cultură, împreună cu Leonid Dimov şi Florin Pucă, apoi Commentarius perpetuus (parabole), Cluj, Ed. Dacia, 1986, în dialog cu Rodica Braga, şi Limitele puterii sau mituirea martorilor / un roman rusesc, şi acesta în versuri, desigur, împreună cu Iustin Panţa (Bucureşti: Ed. Litera, 1994). Intelectualul veritabil ca şi ţăranul adevărat şi, după cum bine se ştie, nici soldatul autentic, nu „depun armele” – mai exact, folosind cuvintele Doamnei Poeta Florenţa Albu: „un scriitor nu iese sau stă, sau nu cade la pensie decât atunci când nu mai este în stare să scrie” – mai firesc fiindu-le gestul transmiterii.

Pe lângă o decelabilă bucurie a scrierii şi transgresând relaţia maestru – discipol, deja discutată de dumneavoastră în 8

presa literară, care pot fi rosturile «ascunse» ale unui atare demers, mai puţin obişnuit în literatura română şi în domeniul producţiei artistice în genere; veţi relua procedeul ?

M. I.: Sincer vorbind îmi displace situarea demersului propriu (cu atât mai mult când e vorba de forma sa de colaborare la o carte) sub semnul relaţiei dintre un discipol şi un învăţăcel.

V-am mai spus şi în discuţiile noastre neoficiale, că, din punctul meu de vedere, o carte pe care o semnez cu altcineva nu este câtuşi de puţin un gest de amabilitate pe care l-aş schiţa faţă de cosemnatarul ei. Dimpotrivă. Procesul meu de ideaţie – ca să nu spun de creaţie (căci cine-şi poate aprecia singur calitatea creaţiei?) – nu constituie deloc un secret. Eu sunt în cea mai mare măsură ajutat de cei are au amabilitatea – ei – să încerce aşa ceva, atunci când acceptă să intre într-o asemenea alianţă cu mine. Scrierea treptată a unei asemenea cărţi impune obligaţia de a produce, la intervale sigure, paginile ce-mi revin în volumul de care e vorba, şi înseşi textele care mi se oferă pentru a căpăta răspunsul meu mă împing din inerţia şi neputinţele mele.

Citatul din Poeta Florenţa Albu e, fireşte, încurajator, numai că nimeni nu ştie, atunci când îşi alege – sau este ales – de manifestările în scrisul de literatură dacă (poate chiar fără a cădea sau decădea din statutul de scriitor) va mai fi în situaţia de a face faţă propriului prestigiu (sau propriei ipostaze de veleitar literar). Rilke, despre care nu am ascuns niciodată că a constituit pentru mine revelaţia că se poate scrie poezie, a fost bântuit de ani – decenii – de sterilitate şi nu are, oricât şi-ar fi afirmat propria încredere în marea lui misiune poetică, foarte sigur că va fi în stare să şi-o realizeze. Deci, cu atât mai mult în cazul unui scriptor care nu are o asemenea conştiinţă profesională să-i zicem.

M. P.: Opera dumneavoastră ocupă de pe acum în biblioteca de literatură română, mai multe rafturi. Ele cuprind pe lângă 19 volume de poezie – ultimul, Versuri, Bucureşti, Ed. 9

Eminescu, 1996, fiind doar primul dintr-o antologie de autor, în prestigioasa colecţie „Poeţi români contemporani” – şi multe, foarte multe traduceri din marea literatură a lumii, care picură pe rând lumina în lacunele unei receptări, să zicem «decente», a fenomenului cultural în ansamblul său universal, de către cititorii de limbă română. Trebuie să amintim aici, antologia de Poezie americană modernă şi contemporană, poeţii englezi, numeroase titluri din Faulkner, Joyce, Nietzsche, proză de Rilke, Musil, Volkoff, Peter Beagle, de Rougemont – desigur, fără a epuiza lista – şi de curând, tălmăcirea din Sören Kierkegaard, îndelung aşteptată în România. Ştim că lucraţi fără răgaz, acesta fiind unul dintre semnele «sigure» ale geniului. Simţiţi că cele două domenii ale producţiei literare, în care vă manifestaţi astfel, vă răpesc unul-alteia; în ce măsură acest modus vivendi polar poate fi considerat un sacrificiu, şi în ce măsură este el rezultatul unei binecuvântări?

M. I.: Oricât sunt de frumoase şi amabile cuvintele dvs. vă rog să mă credeţi că nu am deloc conştiinţa că aş săvârşi un sacrificiu atunci când traduc o carte. E, dincolo de un gest de orgoliu necontrolat (pe care încerc să nu mi-l conştientizez şi controlez) – anume cel de a mă considera măcar tacit, egalul unui om care a scris cartea (pe care eu nu fac altceva decât să o transcriu în fond), ocupaţia asta de transpunător mă ajută să-mi depăşesc asemenea perioade de sterilitate. (Să le depăşesc chiar?).

Poate chiar faptul că fac asemenea lucruri, adică traduceri, cu atâta jovială plăcere, şi în fond cu atâta grabă, ar trebui să ridice întrebarea dacă versiunile mele româneşti sunt în realitate bune.

Eu nu sunt, din păcate, iarăşi, un meseriaş foarte conştiincios, şi (ca şi pe vremea adolescenţei când încercam să cânt la pian fără a avea constanţa de a-mi face gamele şi exerciţiile absolut necesare unei profesionalizări de pianist) şi nu mă pot constrânge niciodată să lucrez, cum se spune, suficient de atent şi de răbdă10

tor asupra textului pe care îl produc, mai curând cu un entuziasm romantic de discipol (dar, încă o dată, de discipol neglijent) decât cu seriozitatea unui profesionist. (Dar există profesionalism în literatură? Sigur că da. Şi tocmai de aici începe drama).

M. P.: Pentru exemplaritatea lucrului intelectual cu adevărat preţios, prin care îmbogăţiţi continuu zestrea literaturii noastre, trebuie să vi se acorde premiul special „Instituţia de cultură Mircea Ivănescu”, Aceasta ar fi absolut normal în vremuri cu tectonică normală, stabilă, ori, în deriva de acum, tot ce vă putem dori noi este multă putere de muncă. Vă mulţumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre!

M. I.: Chestiunea cu instituţia de cultură de care vorbiţi e, fireşte, demnă de a fi luată în considerare.

11

12

Cuvinte rostite în timp

– biografia unui om de excepţie1 –

Foto: FRED NUSS Motto: Ghiţă Telea, cel cu sufletul mare cât un munte.

Î. P. S. Sa. Bartolomeu al Clujului

Mihai Posada: Stimate domnule dr. Gheorghe Telea, sunteţi

Dialog realizat la început de an 1997, în Sibiu-pe-Cibin şi apărut în cotidianul sibian TRIBUNA, în cinci părţi, respectiv: nr. 1917, joi 15 mai 1997, p. 6 ; nr. 1919, sâmbătă 17 mai 1997, p. 11 ; nr. 1922, joi 22 mai 1997, p. 11 ; nr. 1923, vineri 23 mai 1997, p. 11 ; şi nr. 1924, sâmbătă 24 mai 1997, p. 11.

Apărut ca al doilea capitol, cu titlul „Biografia unui om de excepţie”, în volumul: Gheorghe Telea, „Cultură şi Politică”, Sibiu: Editura Sæculum, 1999, pp. 22-36.

1

13

1. „Nu putem părăsi vieaţa academică fără a ne exprima convingerea fermă că, şi pe mai departe, în timpul anilor de pace care vor veni, Universitatea Ardealului va avea, deşi alţi studenţi, aceiaşi tineri buni români căutători de lumină pentru a lumina la rândul lor căile care se oferă ţării. Ei trebuie să moştenească de la noi încrederea desăvârşită în principiile de onoare şi de dreptate; căci istoria nu permite decât revendicările juste şi cele susţinute cu argumentele onoarei. Niciodată poate n-a fost mai evidentă afirmaţia că desfăşurarea dialectică a istoriei este desfăşurarea gândirei divine, deci a celei mai înalte justiţii, decât tocmai în evenimentele care ne-au redat pământul sfânt al Transilvaniei de Nord…”.

Dr. Telea Gh. Gheorghe, 1946 – Cluj

astăzi un venerabil chirurg, doctor în ştiinţe medicale, medic primar cu peste 20.000 de operaţii la activ, cu peste 200 de participări la congrese medicale, conferinţe, simpozioane, seminarii, şi în presa de specialitate. Aţi participat în viaţă la numeroase şi importante evenimente culturale şi politice din zbuciumata istorie a Ţării. Calitatea de martor nu este una la îndemâna oricui. În virtutea acesteia, dar şi pentru învăţămintele desprinse din ea, vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări.

Aţi participat ca invitat de onoare, în anul 1996, la comemorarea celor 50 de ani de la mişcările studenţeşti de la Cluj.

Rolul dumneavoastră în manifestarea voinţei ardelenilor de la Universitatea „Regele Ferdinand I” a fost unul pregnant, am zice azi : rolul unui „lider de opinie”.

Vă rugăm să luminaţi, pentru cititorii noştri de astăzi, sensurile momentelor tensionate de atunci.

Gh. Telea: Universitatea din Cluj aflată în pribegie după cedarea Ardealului de la 1940, fusese repartizată: o parte în Sibiu, altă parte în centrul universitar Timişoara, alta în Arad, iar ştiinţele economico – sociale la Braşov. Noi ne-am reîntors în Cluj în 1945, începând din vară, după terminarea sesiunii de 14

examene. Am fi vrut noi, desigur după „marea izbândă” de la 23 august, să fim sprijiniţi de aliaţi şi am încercat să plecăm chiar din 1944, dar nu s-a putut: ministrul de război nu a fost de acord.

Deşi guvernul era de coaliţie sau „de largă concentrare democratică”, balanţa puterii înclina spre comunişti pentru că ei erau sprijiniţi de ocupanţi – de trupele sovietice – care aveau instalaţi în România consilierii sovietici, şi de aceea posturile cheie (şi) în Universitate au fost ocupate de cei care aveau orientare de stânga – hai să le zic „comunişti” – şi aceştia se numeau: Emil Petrovici care a fost numit în locul lui Iuliu Haţieganu rectorul Universităţii clujene la Sibiu; apoi Mihai Kernbach l-a înlocuit pe Victor Papilian – „decanul sufletelor noastre” – de la Medicină: sau Constantin Daicoviciu care a preluat conducerea Facultăţii de Litere şi Istorie, ajungând mai târziu ministru şi membru al Consiliului de Stat. Sigur că se pune întrebarea dacă aceşti profesori puteau să stăpânească lumea studenţească din facultăţile respective. Răspunsul este: nu! Dealtfel, aceştia erau singurii profesori comunişti din toată pleiada de profesori universitari de la Cluj.

M. P.: Formau aceia un fel de implant în organismul academic clujan?

G. T.: Da, erau un implant, un corp străin, pentru că ceilalţi universitari din Cluj erau naţional ţărănişti, erau liberali, şi erau câţiva, foarte puţini, socialişti, ori alţii încă neatraşi în nici un partid. Profesorul Daicoviciu îi ameninţa pe studenţi cu vorbele: „Dacă nu vă cuminţiţi, pun pe voi ungurii de la Dermata” – asta era o fabrică unde se concentraseră ungurii – şi aşa credea el că va face ordine în rândul studenţilor români. Confruntările cu maghiarii din Cluj au început din momentul în care, la Conferinţa de Pace de la Paris, s-a hotărât că Ardealul va reveni, aşa cum fusese înainte, românilor. Scandalurile, la început restrânse, au luat amploare şi au devenit scandaluri de stradă. Eu am ajuns în 15

Cluj toamna şi pe data de 15 noiembrie s-a deschis anul universitar. Încă de la Sibiu studenţii – în special mediciniştii – au făcut câteva proteste la politica dusă de guvern, cu manifestaţii ce au început masiv pe data de 8 noiembrie 1945. Ajunşi la Cluj, neam organizat mai bine. Ungurii din Cluj contau pe relaţiile lor cu ţările apusene, aveau trimişi diverşi emisari în Occident, de aici şi din Ungaria, erau bine organizaţi. Politica autorităţilor locale era în Cluj una neclară în alternativa unei reveniri a ungurilor la putere, cu care nu vroiau să se pună rău.

Noi am dat tonul şi am reînfiinţat, mai corect spus am continuat refacerea organizaţiilor studenţeşti pe facultăţi, reînviind astfel tradiţia antebelică în jurul „Centrului Studenţesc Petru Maior din Ardeal”. Reînfiinţat în primăvara lui 1946, acesta existase şi înainte de cedarea Ardealului la 1940, când îi avusese printre preşedinţi pe Grigore Popa filosof existenţialist, eseist şi ziarist, ori pe Petre Ţuţea; sau, la Sibiu în exil, ca ultim preşedinte înainte de întoarcere, pe Gheorghe Vornica, a cărui teză de doctorat în medicină: „Naţionalismul bio-politic al lui Eminescu” primise premiul Academiei Române, după tipărirea ei şi avându-i conducători ştiinţifici pe profesorii universitari Iuliu Moldovan şi Petru Râmneamţu. Acum, acest Centru Studenţesc „Petru Maior” al Universităţii Regele Ferdinand I îl avea, la Cluj, ca primul preşedinte, pe Marcel Bănicescu, colegul meu de cameră de la Medicină. Problemele pe care trebuia să le rezolve Centrul, erau de natură socială, mai ales că, atunci, Universitatea avea o notă în plus: era acest principiu al autonomiei universitare şi ca urmare, şi Centrul Studenţesc era autonom şi putea hotărî lucruri legate de viaţa studenţilor. Noi, studenţii din ultimii ani, am iniţiat ceea ce trebuia făcut pentru Universitatea revenită în matca firească, pentru că a fost o perioadă foarte grea pentru studenţime: aveam probleme de cazare şi probleme de studiu, biblioteci, amfiteatre, laboratoare, goale, clinicile neîncălzite, profesorii speriaţi, studenţii umblau după locuinţă…

16

În condiţiile în care trebuia să satisfacem şi unele tradiţii pentru populaţia Clujului şi pentru cei care ne-au urmat în Cluj, se obişnuia, de când era Universitatea, să se facă – în special de purtătorii şepcilor roşii de Heidelberg, adică absolvenţii Facultăţii de Medicină – o zi a Promoţiei. Această zi se traducea printr-o defilare tradiţională, în frunte cu preşedintele de onoare. Noi am avut în 1946 doi preşedinţi: Preşedintele de Onoare a fost Regele Mihai care era de aceeaşi vârstă cu noi, şi Preşedintele dintre profesorii universitari, care era Iuliu Haţieganu, rector în Sibiu, şi detronat apoi în Cluj de comunişti şi înlocuit cu E. Petrovici care nu era nici rudă şi nici o contingenţă nu avea cu Ion Petrovici filosoful, ci era un profesor de limbi slave.

Sigur că momentele de atunci au fost foarte tensionate în sensul că mulţi dintre studenţi s-au ataşat, tradiţional, de partidele istorice, prin liderii acestora la Cluj. Astfel, pentru Partidul Liberal era profesorul de istorie Alexandru Lapedatu şeful liberalilor pe întreg Ardealul şi vicepreşedinte al partidului lui Brătianu pe toată ţara, şi frate geamăn cu Ion Lapedatu Ministrul de Finanţe, acesta naţional-ţărănist. Şi unii şi alţii aveau ziare şi toţi studenţii care aveau condei publicau: unii la DREPTATEA naţional-ţărănistă, alţii la NAŢIUNEA ROMÂNĂ a liberalilor.

Am făcut atunci un protest în numele colegilor mei, faţă de schimbările de profesori operate de noua putere la Cluj, şi pe care le-am trimis la Conferinţa de la Paris, în ziarele locale, în cele centrale: UNIVERSUL, TIMPUL, NAŢIUNEA lui George Călinescu-Vlădescu Răcoasa, în ROMÂNIA LITERARĂ, în LIBERALUL lui Brătianu, în DREPTATEA lui Maniu, şi chiar în ziarele comuniste; prin care am arătat care este tradiţia şi de ce trebuie să se facă. Am înţeles că defilarea noastră era aşteptată de unguri ca să provoace scandalul de stradă şi să facă poze pe care să le trimită în Occident ca dovezi ale maltratărilor la care îi supunem noi pe unguri. Cu toate protestele noastre, ne-am supus totuşi interesului naţional, superior, şi am renunţat cu amărăciu17

ne de nedescris la această tradiţie şi fiind noi, de dragul păcii şi liniştii, prima generaţie de „şepci roşii” din Cluj fără defilare de sfârşit de an.

Dar viaţa academică din Cluj era dominată la întoarcere de suflul românesc: un suflu naţionalist, monarhist, şi o straşnică opoziţie împotriva comunismului. Autorităţile administrativ-politice clujene erau comuniste şi am avut atunci, cu ele, destule probleme, pentru că nu au încercat niciodată să se apropie de noi, e problemele noastre, ci dădeau hotărâri bizare, cu atât mai mult cu cât, se pare că, în vremea respectivă Clujul şi partea asta de Ţară aveau un fel de autonomie: hotărau singuri, şi numai pentru probleme absolut grave ăştia apelau şi la centru pentru a primi consimţământul. Aici, aş îndrăzni o trimitere, la amintirea acelor zile dramatice din Cluj, istorisite de Valeriu Anania, astăzi Arhiepiscopul Bartolomeu, şi care, în miezul evenimentelor, a trebuit să vorbească el însuşi la telefon cu Ministrul de Interne Teohari Georgescu, cerându-i în schimbul potolirii studenţilor ce ameninţau prefectura din Cluj, eliberarea a paisprezece colegi studenţi arestaţi pe nedrept, cauză pe care a şi câştigat-o. În Cluj au fost mişcări încă din 24 Ianuarie – marea sărbătoare a Unirii Principatelor – după care câţiva profesori au fost excluşi de la catedră. Au mai urmat, sporadic, manifestări restrânse. Dar, începând cu luna mai, cei de la putere încercau să introducă, ca sărbătoare oficială, zilele considerate de comunişti zile de expresie muncitorească – aşa cum a fost 1 Mai Muncitorească-proletară – orientaţi după noua învăţătură şi după dogmele care au fost transmise aici de dincolo, prin organele care supravegheau toate acţiunile româneşti.

Mişcările cele mari au revenit în mai, când s-a sărbătorit un Zece Mai fără egal : absolut toţi studenţii, fără nici o excepţie, au luat parte la această mare sărbătoare de 10 Mai 1946.

Sigur că în manifestările noastre am fost, nu de puţine ori, baraţi de atitudinea autorităţii politice româneşti locale şi de maghiarii 18

din Cluj, mulţi dintre aceştia din urmă veniţi, se pare, cu carnetul roşu de partid din Ungaria, prin graniţele deschise temporar spre vest de Petru Groza. După devastarea de către unguri a Căminului Studenţesc „Avram Iancu”, studenţii români, care aveau dinainte fixată o Adunare Generală la Centrul Studenţesc, pe a doua zi, 29 mai, au fost cu greu opriţi de la violenţa unui răspuns la actele de vandalism comise de angajaţii unguri de la „Dermata” asupra căminului cu o seară înainte, şi când, dintre cei care se aflau în apropiere, paisprezece studenţi români fuseseră arestaţi deja de poliţie.

Pentru prezentarea situaţiei anarhice din oraş, o delegaţie de reprezentanţi ai studenţimii clujene a mers la Bucureşti, la preşedintele Consiliului de Miniştri care era Petru Groza. Acesta I-a ţinut pe studenţi patru zile în anticameră şi în final a refuzat audierea delegaţiei.

Singura soluţie rămânea, în aceste condiţii, greva studenţească. Eu am fost numit purtător de cuvânt, preşedinţia Centrului Studenţesc o avea Marcel Bănicescu, iar conducătorul grevei studenţeşti din Cluj a fost studentul la Medicină, pe vremea aceea, Valeriu Bartolomeu Anania, azi arhiepiscop al Vadului, Clujului şi Feleacului.

Armata, prin prestanţa generalului Atanasiu, comandantul garnizoanei, simpatiza tacit cu studenţii români, deşi nu a introdus nici o acţiune militară de sprijin, dar era alături de noi prin prezenţă şi a fost un punct de sprijinire a acţiunilor noastre. Toţi studenţii aveau o cocardă în piept, cu Tricolorul. Ordinea manifestaţiei de Zece Mai a fost perfectă şi sloganurile erau straşnice, de exemplu: „Vom veni de Zece Mai, pentru Regele Mihai!”, arătând o unitate între tineret, Patrie, Rege.

Tot anul 1946 am luat parte – şi la 24 Ianuarie, şi la 10 Mai, şi la 8 Noiembrie – cu toţi studenţii, la diversele manifestări care nu erau decât o mare bucurie că suntem, din nou, în oraşul tradiţiilor culturale ardeleneşti: Clujul, care trebuia să de19

vină ceea ce fusese şi între cele două războaie mondiale – Clujul românesc – aş cum spuneam eu, celor care mă ascultau: „Cum este posibil ca să nu strălucească acelaşi soare în Cluj!?” Deci, doream ca soarele Bucureştilor să strălucească şi în Cluj, şi în Cluj să nu strălucească soarele Budapestei. Pentru că, deşi ne-am întors în Cluj cu sentimentul nutrit ani de zile, nu eram bine primiţi şi nu eram aşteptaţi aici. Odată cu reinstalarea obişnuitelor cursuri universitare, eu prezentam săptămânal colegilor, în amfiteatrul Clinicii Medicală I „Profesor Iuliu Haţieganu”, informaţii şi opinii asupra evenimentelor politice din Ţară şi din Europa. În special urmăream activitatea lui Vîşinschi, în România anilor 1945-’46, pentru corecta informare a studenţilor clujeni, despre politica reală făcută de acest ambasador al puterii roşii în România. Acesta venea în fiecare lună, iar presa partidelor de opoziţie îl poreclea după data sosirii sale: „Ianuarievici”, „Februarievici” etc., adăugând acest nume la cel real, după modelul rusesc.

Ca lider de opinie am dat publicităţii în special manifeste, scrise toate de mine, adresate studenţilor şi populaţiei clujene.

Sigur că ungurii au încercat tot timpul să incite la scandaluri, la agresiuni, dar, se pare că, atât cât s-a putut, promoţia din care făceam parte, promoţia 1946, a evitat prin înţelepciune acest lucru.

M. P.: Tinerii intelectuali, în mijlocul cărora absolvenţii promoţiei de medici „Regele Mihai I” din Clujul lui ‚46 au format un nucleu de acţiune grevistă, aveau opţiuni şi soluţii comune. Lupta lor a devenit realitatea unui „adevărat consens”.

Au fost ei numai români?

Aparţineau aceştia, unei singure confesiuni religioase?

G. T.: În cei cinci ani de zile cât a fost Universitatea la Sibiu noi am fost foarte uniţi, iar de aici am plecat toţi români, pentru că în Universitatea în refugiu s-a aplicat, din anul 1940, principiul numerus nullus; iniţial, cu generaţiile din ‚27şi după 20

mişcările din ‚23, fusese propusă doctrina numerus clausus. De ce?, pentru că la toate universităţile, românii pătrundeau mai greu, acestea fiind pline cu români de altă naţionalitate: evrei, unguri, bulgari, ruteni, şvabi etc. şi atunci românii nu ajungeau, decât foarte puţini, să fie ingineri, doctori, economişti, farmacişti, iar lucrul explică folosirea principiilor amintite, pentru ca să se dea, procentual, un număr de locuri la studii. Este adevărat, în 1945 nucleele de grevă erau constituite numai din români, întrucât iredentiştii maghiari nu au încetat nici o clipă atitudinea lor agresivă.

Românii erau greco-catolici şi ortodocşi, nu se punea problema vreunei „departajări”, sub nici un fel. Pentru această unitate s-au făcut o serie de manifestaţii, în Cluj, în sensul că episcopul de atunci, Nicolae Colan, a mers la braţ cu episcopul Hossu. Dacă se colinda de Crăciun, apoi se colinda la Colan şi de la Colan, tot grupul de studenţi mergeam şi colindam la Hossu; aşa că nu se punea problema că unii sunt ortodocşi şi alţii greco-catolici; mentalitatea era una singură: să servim Ţara şi Poporul Român! Diferenţierile s-au făcut sub presiunea panslavist-ortodoxă, în octombrie 1948 când, la Alba Iulia s-a semnat un cat prin care se desfiinţa Biserica Greco-catolică şi când, toate bunurile ei au fost trecute, după legislaţia de atunci, ortodocşilor. Li s-a cerut preoţilor greco-catolici să treacă, pentru că asta era „legea străbună”, să revină la matca dinainte de 1701, când s-a făcut unirea cu Roma. În octombrie 1948, după prelungite dispute între reprezentanţii ortodoxiei şi ai greco-catolicilor din România, şi la presiunea puterii politice reprezentate de guvernul comunist de atunci, s-a semnat actul de „Reîntregire a Bisericii Ortodoxe Române” sub deviza „Toţi fraţii să fie una”. În urma acestui act, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a ţinut prelegerea „S-au rupt peceţile”, difuzată în toată ţara. Mai târziu, a fost publicată lucrarea „Toţi fraţii împreună” semnată de mitropolitul Nicolae 21

Mladin şi vicarul arhiepiscopesc Belaşcu. Ca urmare, arhieria Bisericii Greco-catolice a refuzat semnarea şi recunoaşterea acestei hotărâri, lor alăturându-li-se şi bună parte din preoţime, care au trebuit să facă puşcărie, mulţi dintre ei urmând calea martiriului în închisorile şi lagărele comuniste.

Interesant este că, începând cu 1946, în toate universităţile au reapărut studenţii veniţi din lagăre, din ghetouri, cărora li s-a recunoscut frecvenţa şi şi-au recuperat anii de studiu. Dintre aceştia, cei mai mulţi erau evrei. Maghiarii au avut rezerve, nădăjduind într-o revenire a unor vremuri trecute dar nu apuse.

2. „Putem depăşi obiceiul de a transforma una dintre cele mai nobile profesiuni ale omului, într-o cămătărie exercitată asupra suferinţei umane/…/ această smulgere din nămolul cotidian se realizează îndată ce medicul devine un intelectual. Intelectualitatea trebuie înţeleasă ca o sinteză a generozităţii şi onoarei, ambele vegheate de raţiune./…/ Integritatea pe care o cerem medicului, o cerem unei societăţi pe care o dorim şi o voim la fel de integră”.

Dr. Gheorghe Telea

Mihai Posada: Aţi avut fericirea participării la şedinţele Cercului Literar de la Sibiu, încă de la înfiinţare. Scriitorul Petru Poantă pregăteşte o carte despre „Cerc”, după tăcerea la care a fost supus şi acest subiect al culturii noastre, şi după recent apăruta carte a prof. Ilie Guţan, pe această temă, la editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Precum momentele: Maiorescu, Lovinesu şi Călinescu, Cercul Literar de la Sibiu a fost receptat ca un al patrulea, prin Ion Negoiţescu. Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare inedită a acelui timp sibian.

Gheorghe Telea: Încă din Cluj erau câţiva studenţi cu preocupări literare şi care frecventau cercurile studenţeşti: unul, era al profesorului de anatomie Victor Papilian, directorul Teatrului Naţional şi al Operei Române din Cluj, muzician, publi22

cist, anatomist, embriolog ş.a.m.d. – altul, ţinând seama că Blaga le era profesor şi urmărindu-l în presă, şi toţi dorind să îl audieze, precum în Bucureşti pe Rădulescu-Motru sau pe Nae Ionescu, deci, altul, era condus de Lucian Blaga. Forţaţi să plece din Cluj la Sibiu, cu facultăţile de Litere, Filozofie etc., studenţii au scos la începutul lui 1941, revista „CURŢILE DORULUI”, apărută sub protecţia lui Blaga şi avându-i în colegiul de redacţie pe Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran; aici au debutat I.D.Sîrbu, Cornel Regman şi apoi alţii. Acesta a fost nucleul prin care s-a înfiinţat şi Cercul Literar şi reviste de cultură cu tendinţe europene care, defineau preocupările profesorilor lor, în fond. Astfel, în 1945 apare, lunar, „REVISTA CERCULUI LITERAR”, avându-l pe I. Negoiţescu redactor şef.

Cercul Literar, care a apărut pe planul naţional la Sibiu, a fost înfiinţat, propriu-zis, în anul 1943. El s-a cristalizat până în 1945 şi a fost chiar înregistrat ca instituţie literară. În mai 1943 a apărut Scrisoarea-Manifest a Cercului Literar, adresată lui E. Lovinescu, în VIAŢA, al cărei director era Liviu Rebreanu; şi semnată de I. Negoiţescu, Radu Stanca, E. Todoran, Victor Iancu, A. Doinaş, Ilie Balea, Henri Jacquier – aşa apare primul eseu programatic, în 1943: „De la stilul istoric la stilul filosofic”, în care Radu Stanca anunţa trecerea de la „stilul în care opera o totală acoperire de valori, la stilul în care se operează o completă diferenţiere a acestora”. În 1945, sub „patronajul” lui Lucian Blaga şi Liviu Rusu a luat fiinţă un Cerc Teatral şi s-a jucat O noapte furtunoasă, în care au evoluat I. Negoiţescu, R. Stanca, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu, Dominic Stanca, C. Regman, I. D. Sîrbu, Nicolae Balotă, iar în spectacolul cu „O scrisoare pierdută”, care a fost coordonat şi promovat de profesorul de estetică Liviu Rusu, au jucat Eta Boeriu în rolul Zoe, Radu Stanca în Farfuridi, I. Negoiţescu în Dandanache.

Prietenia mea cu cerchiştii a fost susţinută, mai puţin colaborator la scris – toţi erau talente remarcabile şi remarca23

te, cu vechi preocupări. Eu am fost coleg de cameră cu Doinaş, cu care făceam lungi plimbări; am fost prieten intim cu Radu Stanca, cu I. Negoiţescu, în special cu Ovidiu Cotruş şi I. D. Sîrbu, cu Deliu Petroiu profesorul de estetică de mai târziu, cu Radu Enescu; deci cu toţii, care mă iubeau. Mergeam acasă la Blaga, la Jacquier la care erau toate astea. Mergeam pe zi, toată noaptea, şi viaţa spirituală „de stradă” era spumoasă pe vremea aceea. După cursuri şi seminarii o luam pe străzile Sibiului, şi povesteam, şi strigam… În 1971, la manifestările culturale organizate de Uniunea Scriitorilor la Decada Cărţii Româneşti au venit în Sibiu foarte mulţi scriitori. Preşedintele Uniunii era Zaharia Stancu, iar în fiecare oraş mare apărea o revistă literară, în jurul fiecăreia cu un grup ce forma filiale cum erau cele de la Cluj, apoi în 1973-’74 şi la Sibiu. Pe Stancu îl însoţeau scriitori de la „centru”, directorul Casei Scriitorilor, Traian Iancu, cu redactori de la CONTEMPORANUL, pe o durată de trei zile, la ASTRA ţinându-se şedinţa festivă. Atunci, Zaharia Stancu s-a ridicat şi a făcut elogiu Cercului Literar, spunând că, până acum Cercul Literar a stat în întuneric, că el are oameni de mare capacitate intelectuală şi mari talente, dintre care Radu Stanca nu mai era, Ion Negoiţescu criticul, Doinaş etc. şi i-a prezentat pe toţi şi în urma acestei şedinţe au ieşit ăştia de la Cercul Literar în faţă. Deci, au putut să publice, au putut să semneze cu numele lor, au putut să ia parte la şedinţe culturale. A urmat marea masă festivă, în casa Dr. Telea – uite, aicea, unde stai tu – la care au luat parte absolut toţi cerchiştii. A doua zi a fost o masă, tot aşa, la „Împăratul Romanilor” – masa de adio – de acolo iar au venit la mine şi pe urmă am plecat la Cluj.

De reţinut este că în drum spre Cluj ne-am oprit la Sebeş.

Unii dintre noi ştiau că în Sebeş se află monumentul lui Lucian Blaga, dar noi n-am găsit nici urmă de monument şi un cetăţean ne-a spus că statuia este, dar aruncată în curtea Staţiunii de 24

Maşini şi Tractoare unde este atelierul, şi peste ea, nişte fierării.

Era zi de sărbătoare când am plecat spre Cluj, şi cu toată spaima lui Zaharia Stancu, Doinaş şi alţi câţiva au escaladat gardul şi au descoperit bustul lui Blaga, şi l-au obligat pe Zaharia Stancu să promită, pentru a doua zi, că se va scoate de acolo statuia lui Blaga, altfel, ameninţând cu un mare scandal în presă.(Bustul l-au pus la loc, însă ceva mai târziu, nu chiar în anul acela.)

Am fost cu ei la Bucureşti, la Arad, la Timişoara – unde n-am fost cu ei? – prietenia noastră s-a legat în condiţii destul de grele, în perioada sibiană a refugiului, în perioada Ţării ciuntite, în perioada când mulţi studenţi erau fără părinţi, când ajutorul social - instituit atunci cu numele „Ajutor de Patronaj”, care a dat în anii 1940-1944 milioane multe de la Guvern – aşa că, mulţi studenţi umblau cu o pereche de pantofi şi cu o pereche de ghete încă din anul întâi şi până în anul şase, că n-au putut mai mult, şi atunci s-au luat măsuri ca cei care au posibilităţi să renunţe la burse şi să lase ca din burse să se facă ajutoare pentru studenţii care nu aveau pe nimeni. O iniţiativă care, în rândul studenţilor, îmi aparţine.

M. P.: Anul trecut a apărut în librării cartea Timp şi destin la Noul Român, pe care Vasile Avram a scris-o în urma vizitei făcute la „Curţile” româneşti din satul dumneavoastră natal, la reşedinţa pe care aţi transformat-o în muzeu de valori tradiţionale.

Care este, acum, soarta acestei case-muzeu?

G. T.: Casa este aceea pe care au vizitat-o foarte, foarte mulţi intelectuali şi oameni de specialitate, mari spirite, printre care: mitropolitul Nicolae Mladin, iar începând din 1971 cerchiştii, dintre care unii au revenit, astfel I.D.Sîrbu-Gary care printre altele, spune aşa: „Voi visa casa voastră şi ospitalitatea voastră. Când voi muri mă voi gândi la icoanele de aicea. Pentru amândoi, imensa mea bucurie şi dragoste.”; apoi Ion Negoi25

ţescu-Nego, Eta Boeriu, Cornel Regman, Wolf von Aichelburg, Deliu Petroiu, Horia Stanca, Ovidiu Cotruş, acad. Prof. Victor Preda – preşedintele Academiei Române, Filiala Cluj, Werner Bossert; îndată după ei au trecut Al. Căprariu, Mircea Tomuş şi, în sfârşit, mai nou, unul care s-a îndrăgit de casa mea a fost Constantin Noica, iar el spune aşa: „în casa unor oameni aleşi care ştiu ce să păstreze, ce să adauge, şi cum să îmbine frumuseţea naturii cu îngrijirea omului, aşa încât, cultural, înţelegi că lumea de mâine nu va fi alta decât cea de ieri şi că, după vorba lui Blaga, toate-s alta, veacul, leatul, dar ceva rămâne, ca Domnul neschimbat”. Au mai fost, apoi, mitropolitul Antonie, Ştefan Aug. Doinaş, care închină un imn: „Dragă Mimi şi Ghiţă, ca să vă spun ce simt mi-ar trebui cuvinte în stare să slăvească şi să cânte această calmă, luminată casă. Venind aici, la voi, pătrund în sferă de frumuseţe şi de omenie care sporeşte neîncetat, prin tot ce oferă”; pe urmă Valeriu Anania, vechi prieten de-al meu, prietenie care s-a menţinut în toţi anii de când ne-am despărţit, adică din 1946 şi până când a reapărut în cultura românească şi în ierarhia bisericească, şi el scrie, în 1988: „Din paradisul casnic al lui Telea, de-ar fi prin moarte-acum să-mi iau toiagul / spre raiul bun din plaiurile acestea ce le visez, cereşti, s-ar naşte magul / ce n-a simţit nici trecerea, nici pragul. / Lui Ghiţă şi lui Mimi, cu tot dragul!” Printre alţii, au fost şi o serie de cetăţeni din străinătate; reprezentanţi ai culturii tradiţionale româneşti din Bucureşti şi din Sibiu: Corneliu Bucur; a fost vicepreşedintele Academiei Române Eugen Simion; preşedinta UNESCO din Paris, care este de origine japoneză. La Ediţia a XIV-a a Festivalului European de Poezie din 30 septembrie – 7 octombrie 1992, au fost scriitori din Europa, America de Sud, cea de Nord şi din Asia, cei mai mulţi din Belgia, Franţa; apoi a fost Adam Puslojič. De la Budapesta a fost o delegaţie cu poeţi, regizori, oameni de cultură şi, în fine, trimişii pentru inventarierea obiectelor de artă şi de patrimoniu naţional, o comisie trimisă de Cor26

neliu Bucur, actualul senator; au fost prietenii mei de la revista EUPHORION din Sibiu; şi nu pot trece cu vederea prezenţa lui Andrei Pleşu, pe atunci Ministru al Culturii; a lui Liiceanu, din 1991, luna august; şi a lui Aurel Covaci, regretatul traducător şi poet înzestrat. Pleşu a hotărât atunci, ca această casă să fie declarată „Casă Naţională Etnografică”, a dat dispoziţii pe linie de Inspectorat Judeţean pentru Cultură, şi atunci a scris el aici, în Cartea de Impresii: „sunt bucuros să descopăr că s-a păstrat, în casa aceasta, ştiinţa de a locui pe pământ, trecând şi dincolo de domestic, către marea casă a lumii.” Au mai fost Mircea Ivănescu şi, desigur, Vasile Avram. În 1989 a fost o manifestaţie de suflet, când, la începutul toamnei, a fost Sărbătoarea Fiilor Satului, iar casa a fost vizitată de mulţi, veniţi de peste tot, şi nu numai din sat ci şi din împrejurimi. Bineînţeles că am încercat şi eu să prezint o alocuţiune scurtă, la acea întâlnire a Fiilor Satului, pe care o încheiam prin cuvintele: „Cine se întoarce întru originea sa nu îmbătrâneşte niciodată”. Au venit apoi, Dina Cocea, cu Ion Lucian, cu – celebrul, de-acum – Adrian Pintea, şi alţii.

Despre casă s-a scris mult. Casa este asigurată de Paza Civilă şi a Poliţiei din comună; urmează ca discuţiile cu Corneliu Bucur, Horia Bernea, Mircea Tomuş etc. şi Ministerul Culturii să finalizeze o mai bună organizare în vederea deschiderii casei pentru vizite, în mod permanent. Va trebui găsită o formulă prin care, în anumite condiţii – valorile sunt supreme, unicate, şi nici nu pot fi estimate – să predau această casă. Nu pot face o donaţie pentru că viaţa este prea aspră şi, până la urmă, se va găsi o formulă: ori casă memorială, ori casă-muzeu, ori casă naţional-etnografică.

M. P.: În ciuda eforturilor depuse de dumneavoastră pe plan politic şi cultural – fără a-l mai pomeni pe cel social desfăşurat toată viaţa, în calitate de medic – destinul politic v-a refuzat până acum.

27

Anul politic 1997 va fi unul recuperator-restaurator în acest sens?

G. T.: Este o întrebare care mă afectează, este o întrebare pe care o reţin şi la care ar trebui să răspund din etapă în etapă a vieţii mele, pentru că, de mic – de când eram elev – am fost angajat în problemele politice ale Ţării. Am fost un elev refractar la formele totalitare, la ceea ce se numea, în perioada respectivă „Străjerie”, şi pentru care, repercusiunile n-au încetat să vină.

Nu acceptam formula acestor adunări „străjereşti” care nu erau decât o observare permanentă a tânărului, o îndoctrinare, şi mai ales, acest imn care se cânta, despre Regele Carol al II-lea: „Un Dumnezeu avem în cer, un Rege pe pământ avem”, şi urmările nu m-au ocolit.

Ca student, angajat realmente, am luat parte la campaniile electorale „de pe margine”. Poate a fost caz unic în politica românească, atunci când, partidul de guvernământ – Partidul Naţional Liberal – condus de Gh. Tătărăscu, a fost detronat de la putere de către coaliţia de opoziţie –această mişcare de dreapta – deci, Partidul „Totul Pentru Ţară” şi Partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu au făcut o alianţă numită „Cartel Electoral” şi, bineînţeles, Tătărăscu a trebuit să predea puterea celor care au câştigat alegerile, iar Rex Carol II, printr-un joc nefast, ca să nu-i aducă pe Maniu şi pe legionari la putere, a format guvernul Goga-Cuza cu Partidul Naţional Creştin, care, în perioada respectivă a avut 11% din voturi! Bineînţeles, dacă acest guvern era implantat numai cu oameni din grădina politică a lui Goga şi a lui Cuza, poate, lucrurile ar fi fost, totuşi, mai bune; dar Carol şi-a băgat prietenii lui: pe Armand Călinescu, pe Ianculeţ, pe nu-ştiu-cine…

Acest guvern a stat 44 de zile, până la 11 februarie 1938, când I-a detronat, când a făcut poate chiar lovitură, dar, prin desfiinţarea tuturor partidelor politice, a făcut un guvern al cărui Prim Ministru a fost patriarhul Miron Cristea, iar aici Carol şi-a băgat toţi oamenii lui. Miron Cristea a stat la putere până toamna, nu 28

ştiu când, şi trimis într-o misiune, a murit la Marsilia, dacă nu mă înşel; moarte care, desigur, este suspectă şi comentată şi astăzi: „a luat ceva din bunele prefăcute ale pământului, dar nu dozate cumsecade”. A urmat, ca prim-ministru, Armand Călinescu, cel care deţinea încă trei portofolii: Internele, Armata, şi Învăţământul. Pe urmă, a înfiinţat Frontul…, că era un „front”: Frontul Renaşterii Naţionale – acesta a fost Frontul Salvării Naţionale, acela a fost Frontul Renaşterii Naţionale – al cărui preşedinte a fost Urdăreanu, şi în care a fost băgat şi Teodor Sidorovici, preşedintele Străjeriei pe ţară, împreună cu cei din „camarilă”.

Aveau uniforme, şi atunci s-a făcut şi noua organizare administrativă a Ţării; treaba a durat până în 1940, când au început mişcările de dreapta din Europa, când agresiunea Germaniei s-a produs asupra Cehiei, Belgiei, Olandei şi aşa mai departe. Carol a făcut ceva plimbări, şi crezând că salvează situaţia, a făcut un guvern cu cei de dreapta, în care a amestecat şi goghişti, şi cuzişti, şi legionari; guvern prezidat de fostul director general de la minele „Mica”, ing. Ion Gigurtu. În guvernul Goga-Cuza, Ministru de Externe a fost Istrate Micescu, iar în acesta, în care s-a pierdut o parte din teritoriul Ţării, a fost Mihail Manoilescu, cel care a semnat la Viena cedarea Ardealului. Împotriva actului arbitrar de la Viena, Diktatul, prin care am pierdut o bună parte din Transilvania, s-au ridicat voci ca: mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, mitropolitul de la Blaj, Alexandru Niculescu, prof. Onisifor Ghibu, prof. Augustin Popa, Zenovie Pâclişan, prof. Ioan Lupaş şi alţii. În acelaşi an de pomină s-a pierdut Basarabia, s-a pierdut Cadrilaterul… În Bucureşti şi în toată ţara au fost organizate masive mişcări de protest împotriva acestor acte samavolnice. La Sibiu, Universitatea „Regele Ferdinand I”, aflată în refugiu, s-a manifestat, sub egida Centrului Studenţesc Petru Maior, culminând cu marea adunare festivă de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1940, participanţii întrecând ca număr pe cei care au semnat Actul 29

Unirii de la 1918 (2-300.000 de oameni).

Anul 1940, anul în care n-am stat locului, şi am mărşăluit şi eu cu toţi tinerii (eram la examene, la Bucureşti) care au vrut schimbarea, şi am dorit cu tot dinadinsul, ca să vedem din nou Ţara reîntregită şi alungaţi cotropitorii, dar lucrurile s-au întâmplat tocmai invers.

Toată viaţa mea, am avut posibilitatea şi, probabil că şi calitatea – nu numai ca medic, dar şi ca om bine înfipt în ceea ce se cheamă Societatea Românească – să observ multe lucruri legate de biologicul românesc, şi am ţinut mult – prin activitatea mea şi prin ceea ce am spus – să-i dau medicului alt profil decât acela pe care îl vedeam, considerând că medicul este, totuşi, un element de prim ordin în redresarea societăţii româneşti, nu numai că se apleacă asupra bolnavului, asupra suferinţelor fizice, ci pentru că el poate face, prin comportamentul lui şi prin apropierea de oameni pe care i-o dă practicarea medicinii, o oarecare modificare a dorinţelor şi a expresiei românului şi în special – ce era atunci, în perioada când eram eu tânăr – ţăranul român şi, mai târziu, muncitorul român.

La sfârşitul anului 1989, am fost solicitat să mă încadrez politic. Dar, am avut viziunea prea… românească, o viziune – hai să zic – legată de oamenii pe care I-am considerat că au suferit în epoca de aproape 50 de ani de comunism, şi poate că situaţia mea ar fi fost alta, dacă mă orientam înspre partidele cu tradiţie, partidele „istorice”. Dar, ţinând seama de ceea ce era în Europa la vremea respectivă, am considerat că cea mai bună orientare este să mă ataşez oamenilor care au luptat, care au făcut ceva pentru Ţara asta, care au protestat şi au luptat împotriva bolşevizării Ţării, împotriva comuniştilor, şi care au suferit, au călcat temniţele de la început, pe când – ca tineri – au fost luaţi şi purtaţi prin Piteşti, Gherla şi până în ultimul timp, când nu mai încăpeau nici prin Aiud, Jilava şi alte puşcării. Aşa m-a orientat conştiinţa mea către partidul de centrudreapta, care a fost Uniunea Democrat Creştină. Toţi cei din Comi30

tetul de Direcţie erau oameni bine pregătiţi politic dar şi intelectual, erau ingineri, profesori universitari, scriitori, şi m-am încadrat cu acest partid, dar pentru scurtă vreme. Au ştiut, dar n-au avut experienţă suficientă, deşi a fost primul partid înregistrat la Tribunalul din Bucureşti, după el urmând celelalte; dar nu au ştiut să menţină relaţiile cu partidele apusene care erau în bloc: Uniunea Germană Democrată, Uniunea Creştin-Democrată, Creştinii din Italia, Belgia şi aşa mai departe; deci, cu toate că erau oameni bine pregătiţi şi verticali, n-au ştiut face politică şi, de aceea, partidul nu a avut succes. Am candidat pentru Senat cu acest partid, în prima candidatură, din 1992. Eşecul a fost total, pe ţară, dar, în ce mă priveşte, U. D. C. am avut cele mai multe voturi din toată ţara, pe judeţul Sibiu, raportat la numărul populaţiei: mai mult decât au avut candidaţii U. D. C. din Bucureşti. După eşecul acesta o lună-două, mi-am făcut singur o sinteză la ceea ce este, la ceea ce se întâmplă în România, şi am considerat că este mai bine să militez în afară de partid, şi am trimis un articol, fără să aduc prejudicii cuiva, adică o mărturisire publicată în presa locală şi în cea centrală, în care plecam din U. D. C.; şi de atuncea nu m-am mai înscris în partid politic. Am fost solicitat de diverse partide, dar am considerat că este rândul celor mai tineri să se afirme, însă ei nu sunt formaţi, iar cei vârstnici sunt depăşiţi de evenimente: asistăm la ceea ce se vede – această mare stare de nemulţumire care s-a creat; politica românească după ‚89 a fost politica dezordinii, politica dezbinării, politica corupţiei, politica tâlhăriei, politica minciunii, furtului şi dezmembrării; aşa că, sub umbrela acelora care au patronat până la sfârşitul lui 1996 toate fărădelegile din ţară, s-a ajuns la acest marasm de neimaginat şi de necrezut, pentru că nu este posibil, într-o ţară aşa cum este a noastră, cu oamenii noştri, cu hărnicia oamenilor noştri, cu conştiinţa oamenilor noştri, să se ajungă la un marasm incalificabil. Redresarea este foarte grea şi pentru asta s-a produs ruptura. „Alternativa” nu a fost decât un protest la nenorocire, la mizerie, la tâlhărie, la crimă, la corupţie.

31

Bineînţeles că la ora actuală trebuie să sperăm că se va trece de la formula „sărac în ţară bogată”, la ceea ce o dorim cu toţii – şi ceea ce a fost între cele două războaie mondiale, şi din punct de vedere material, şi spiritual: „bogat în ţară bogată”!

32

Eugène van Itterbeek: „E vremea să curăţăm, un pic, locomotiva”

- prezentare, traducerea dialogului, a poesiilor şi note, de Mihai Posada1 -

Convorbirea realizată la 7 Brumar 1997, dialogul şi traducerile au apărut în revista POESIS, Satu Mare, Nr. 100 (99-100), 1998, pp. 20-22.

Titlurile ‘în elaborare’ la momentul apariţiei prezentării lui E. Van Itterbeek au fost tipărite, între timp.

33

1

Poet, critic şi teoretician literar, născut la Kessel-Lo (Leuven), în Belgia, în anul 1934. Studii de greacă şi latină, la Colegiul Saint-Pierre din Leuven, apoi studii de drept, filosofie şi filologie romanică, la Universitatea din Leuven. Câteva burse de studii, în Franţa, îl familiarizează cu Parisul cultural.

Doctoratul în Literatura Franceză, la Universitatea din Leyde, Ţările de Jos, cu tema: „Socialism şi poezie în opera lui Charles Péguy”. Profesor de liceu în regiunea carboniferă, predă franceza copiilor de emigranţi şi celor autohtoni. Profesor de limba franceză la Academia Pedagogică din Hasselt (Limbourg), apoi la Universitatea din Anvers. Între 1968 şi 1972, consilier în cabinetul primului ministru (perioada revizuirii constituţionale a Belgiei). Misiuni la UNESCO. Activitate în Ministerul Culturii din Belgia, departamentul de Relaţii Culturale Internaţionale şi secretar general al Uniunii Scriitorilor din Flandra. Contribuţie în administraţia oraşului Leuven, în calitate de viceprimar al localităţii Kessel-Lo şi membru al Consiliului Municipal. În 1979, fondează la Leuven, Asociaţia Europeană pentru Promovarea Poeziei, în Casa Celor Şapte Dorminzi (De Zevenslapers), al cărei secretar-general va fi, până în 1994. Între 1989 şi 1991, misiuni pentru Comisia Europeană, ca vicepreşedinte al secţiunii de Educaţie Artistic, a Consiliului Experţilor Culturali.

1985 – primele poeme.

Autor a opt cărţi de poesie, în limba neerlandeză: 1991 – Op de drempel van de nacht (În pragul nopţii), 1993 – Verloren vlucht (Zborul pierdut), 1994 – Nachtboek (Jurnal nocturn), 1995 – De tuin va de icoon (Grădina Icoanei), 1995 – Gebedenboek voor minnaars (Carte de rugăciuni pentru îndrăgostiţi), 1996 – Zomer zonder zomer (Vara fără vară), 1996 – Een meer van stilte /Un lac de tăcere, bilingv, Moeder materie Materia mumă), în elaborare; şi una în limba franceză: Entre ciel et terre (Între cer şi pământ).

Autor de traduceri, în neerlandeză, din opera mai multor poeţi contemporani: J. J. Padrón, Amadou Lamine Sall, Homero Aridjis, Alain Bosquet şi Donatella Bisutti. Autorul a zece cărţi despre literatura franceză şi despre filosofia culturii; printre altele, un studiu sociologic despre situaţia poeziei în Europa.

Din 1991, secretar general al Centrului European de Poezie şi Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica”, fondat în acelaşi an la Sibiu, împreună cu Ştefan Aug. Doinaş, Ion Mircea, Liliana Ursu, Grete Tartler, Daniela Crăsnaru, Mircea Ivănescu şi Ion Vartic, avându-l pe Aurel Covaci, regretatul traducător, ca prim preşedinte.

Stabilit, din 1994, în România; în prezent, profesor de literatura franceză la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

34

M. Posada: Aţi cerut, în urmă cu câţiva ani, azil poetic la Sibiu şi, se vede treaba, l-aţi obţinut. Ineditul situaţiei, pe de o parte, personalitatea dumneavoastră complexă şi bogata activitate, pe de alta, pot să intrige şi să incite spiritele. Pentru o mai bună apropiere cu cititorii români, îngăduiţi-ne, domnule Eugène van Itterbeek, câteva întrebări simple.

Aşadar, cum aţi ajuns în România ?

Eugène van Itterbeek: Am venit pentru prima oară în România în 1991, în urma invitaţiei făcute de Grete Tartler, pentru a participa la cel de-Al Doilea Colocviu al Traducătorilor, organizat de Ministerul Culturii, condus, atunci, de Andrei Pleşu.

Era în iunie. Înainte, desigur, aveam oarecare cunoştinţe despre România, mai întâi în ianuarie 1990, când nu am venit în România, dar a venit România la noi: eram organizatorul unui Premiu European de Muzică pentru punerea pe note a poeziei contemporane. Concursul era limitat la ţările Comunităţii Europene, dar, am primit partituri din Australia, America; din România am primit o partitură cu o parte a „Recviemului” lui Şerban Nichifor, compozitor român contemporan. După Revoluţie, am primit o telegramă, apoi a trecut frontierele, nu ştiu cum, şi a venit la Leuven însoţit de doi muzicieni: pianistul Adrian Tomescu şi solistul Vladimir Deveselu. În ianuarie era organizată audierea compoziţiilor, a partiturilor premiate; erau două categorii: voce şi cor. Ca un omagiu victimelor Revoluţiei, am ascultat o parte a „Recviemului” lui Şerban Nichifor, în prezenţa reprezentanţilor Uniunii Europene, în Biserica Beghinelor1 din Leuven. Este un

Bégards, beggards, sau béguards (fr.), sectă de iluminaţi care a apărut în Italia, în Franţa şi în Germania, în sec. al XVI-lea, şi care sub pretextul desăvârşirii evanghelice, s-au aruncat în grave tulburări; convent (fr.), adunare generală a franc-masonilor; béguinage (fr., în expr. Eglise de béguinage ), casa, convent al beghinelor/ : béguine (fr.), în româneşte, beghină, însemnează femeia care împărtăşeşte erezia béguard-ilor. Nume dat unor pioase din Ţările de Jos, care, fără a pronunţa vreun jurământ, trăiesc reunite într-un fel de convent, unde fiecare are mica ei gospodărie separată; prin extensie: religioasă, falsă pioasă, bigotă.

35 1

context destul de dramatic, pentru că în acea vreme urmăream la televizor imagini îngrozitoare din orfelinate şi toată mizeria din România. Or, acesta era momentul în care cei trei muzicieni au primit imaginile din patria lor, împreună cu europenii, şi au simţit atâta ruşine. Desigur, nu s-au ignorat aceste aspecte ale României, ei au discutat până pe la orele trei-patru noaptea, între ei, despre România, şi în tot timpul zilei. Eu m-am ţinut o vreme la distanţă, împreună cu cei trei români, şi am spus: da, tragedia eliberării, dacă vreţi, revoluţia în România! Am învăţat limba română la Leuven, de la dialectologul Sever Pop, cel născut la Poiana Ilvei. La festivaluri de poezie, I-am cunoscut pe Marin Sorescu, Grete Tartler, Liliana Ursu, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Mircea etc. Acestea sunt apropierile mele de România.

Când, în 1991, am venit în România, o cunoşteam puţin, de la distanţă, prin media. Apoi, am revenit de mai multe ori, chiar din acel an, întâi la Bucureşti; dar ceea ce era admirabil: organizarea în România a unor colocvii internaţionale, a unor excursii mari prin ţară; astfel, în iunie 1991, am vizitat mănăstirile din Moldova, care, pentru mine, au fost aproape un şoc cultural. Ignorasem frumuseţea ţării, nu aveam cunoştinţă de patrimoniul religios, cultural, artistic al acestei regiuni a Europei. Bineînţeles, acestea erau, în acel moment, în contrast cu o sărăcie generală, cu o mizerie generală, ce nu aveau nimic a face cu orfelinatele; dar am constatat că trecutul îndepărtat al ţării nu era deteriorat, dar contrastul cu rădăcinile profunde era aproape o tragedie, un fel de a falsifica teribil între trecut şi prezent, iar viitorul… dar ce viitor, în momentul acela ? E prima oară când, ca adult – născut în ’34, am cunoscut, desigur, războiul – am văzut o sărăcie generală; un filosof român spunea asta, comparând cu Occidentul: o sărăcie absolută. Deci, primul meu contact cu România, asta a fost: contrastul acesta, tragic, între sărăcia prezentului şi trecutul orbitor, mărturisit în piatră, în imagini. Nu atât un trecut glorios, cât o civilizaţie, o cultură la nivelul cel mai 36

înalt al întregii Europe.

Apoi, evident, am venit la Sibiu, după ce am fondat, împreună cu Doinaş, Ion Mircea, Grete Tartler, Dumitru Chioaru etc. – poeţii din Sibiu – Centrul European de Poezie de la Sibiu, sub preşedinţia lui Aurel Covaci, care era preşedintele Colocviului Traducătorilor. În aceşti ani de muncă, la Sibiu, noi am organizat un Festival European de Poezie, împreună cu America; am intrat în contact, desigur, cu Universitatea din Sibiu, cu rectorul Dumitru Ciocoi-Pop, care mi-a vorbit despre intenţia de creare a unei secţii de franceză la Universitate, şi care căuta un lector ştiinţific.

Exista experienţa lectorilor veniţi din Franţa – nu o spun ca reproş adus acestei ţări, deoarece era unica modalitate de a furniza un lector Universităţii, prin cooperare: ei îşi puteau îndeplini serviciul militar aici, în România – este sistemul oficial al respectării libertăţii de conştiinţă – în schimbul serviciului militar, în multe ţări din Occident, s-a inventat un sistem inserat în cooperarea internaţională şi destinat ţărilor în curs de dezvoltare – da, soldaţi culturali, dacă vreţi – şi ce era curios: acest sistem de cooperare se aplica. Desigur, ţărilor africane, celor din Asia-dar, nu mă gândisem niciodată că România era considerată ca o ţară în curs de dezvoltare. Erau lectori cu experienţe niţel neplăcute, care nu corespundeau aşteptărilor pentru crearea Secţiei de Franceză şi, cum vă spuneam, se căuta o persoană cu bagaj ştiinţific, şi mai ales stabilă; pentru că sistemul acesta, al colaborărilor, nu era unul stabil: cred că la fiecare doi ani se făcea rulajul.

Erau cursuri practice, conversaţii în franceză, şi nu întotdeauna erau filologi, ci erau oameni cu studii comerciale, de drept etc., deci, din punctul de vedere al Universităţii, era un dezavantaj.

Deci, după un an de ezitări şi reflecţii, am acceptat şi m-am decis să vin la Sibiu. Acum, sunt deja în cel de-al patrulea an academic al ataşării mele de Universitate, ca profesor-asociat, însărcinat cu predarea literaturii franceze. În primul an am ţinut 37

cursuri practice, un fel de „stagiu”, dacă vreţi, apoi colegii s-au pus de acord ca eu să ţin Cursul de Literatură la anii trei şi patru, cu literatura contemporană.

M. P.: Vă simţiţi, aici, „aruncat la un capăt”?

E. I.:„Aruncat la capăt” este, ştiţi, un citat dintr-un poem1.

Această expresie are un context metafizic şi poetic-mistic, pentru că, în limba neerlandeză, nu înseamnă numai asta: „aruncat la capăt”; în neerlandeză, este „între extreme”. Şi, după cum ştiţi, extremele, în teologie au un sens profund, pentru că vrea să spună „între viaţă şi moarte”, care sunt extremele existenţei: între un început şi un sfârşit. Este, poate, o legătură subiectivă a reflecţiilor mele; nu sunt prea terestru în acest sens, mă situez un pic între cer şi pământ, adică încerc trăirea unei experienţe spirituale, eu nefiind un terestru sută la sută. Şi poate că este România – ca să mă întorc la oile noastre, Transilvania fiind ţara oilor – locul unde, mai mult decât în Occident, viaţa şi moartea sunt vizibile într-un sens cât se poate de banal: un craniu de vită, un cadavru de corb…

M.P.: Pentru dumneavoastră, ele devin simboluri cu valoare metafizică.

E.I.: Da, dar în România imaginile acestea sunt posibile, poate şi în Rusia, nu ştiu, în Africa în mod sigur mai mult, pentru că sunt culturi, sunt civilizaţii care au rămas cosmice. Occidentul este cerebralizat, Occidentul trăieşte într-un soi de falie între aspectele cosmice, este vorba de ciclul vieţii şi al morţii – pentru a reveni la oile noastre – care este esenţial, pentru că în el ne situăm; şi în România este încă posibil, dar, de asemenea, pe cale de dispariţie. În Occident, şi aici îl citez un pic pe Verlaine, este un gen de „divorţ”; la el este un divorţ între acţiune şi vis – la

În poesia Ars mystica, trad. M. Ivănescu, în E. van Itterbeek, Een meer van stilte/Un lac de tăcere, Sibiu: Ed. Univ. „Lucian Blaga”, 1996, p.

19.

38

1

mine, poate, unul între pământ şi cer. Occidentul este în situaţia faliei, a tăieturii; România este, poate, în interiorul tăieturii, în tăietură. Sunt, deja, situaţii de după tăietură, independente de divorţ, dar după divorţ. România este acum în procedura de divorţ între pământ şi cer, între tot ce am spus, între aspectele mistice, metafizice ale vieţii, şi condiţia terestră. Dar, dacă va avea pierderi, această tăietură, cu o banalizare teribilă a vieţii, iată, asta ar fi „aruncat la capăt”.

M. P.: Ce este „De Zevenslapers” ?

E. I.: Am constatat că legenda, sau mitul celor Şapte Dorminzi1, erau, probabil, cunoscute în România, în Evul Mediu, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, dinaintea Reformei; am întrebat câţiva antropologi şi există multe dubii. Eu cred că îi descoperim încă în anumite fresce. Dar, să spunem: Cei Şapte Dorminzi sunt o legendă iudeo-creştină care se situează la Efes, în actuala Turcie, în lumea islamică. În Coran sunt numai trei, iar în tradiţia iudeo-creştină sunt şapte Dorminzi. La Efes, locul este o grotă, o peşteră care, conform tradiţiei, şi poate, şi istoriei, este locul unde au fost înmormântate Fecioara, Mama lui Iisus, şi Maria Magdalena; deci este un loc al extremelor, adică al morţii şi al învierii, iar în perioada elenistică această grotă era un loc sacru al zeiţei Artemis.

Cei Şapte Dorminzi erau şapte băieţi care s-au refugiat în această peşteră pentru că erau persecutaţi, sub împăratul Decius2, pentru credinţa lor într-un singur dumnezeu – este un

„Les Sept Dormants” (fr.) şi nu „dormeurs”, astfel încât, asociind conotaţiile: stătător (pentru ape) şi toc (pentru construcţii), avem, împreună cu sensul de sus-ţinători, pe acela, posibil, de dreptstătători, cu funcţie post-resurecţională.

2

Decius Caius Messius Quintus Traianus (195 – 251), primul împărat roman de origine iliră (249 –251), n. în Pannonia Inferior, guvernator al Moesiei, proclamat împărat de legiunile dunărene la Vinimacium, îl înfrânge la Verona pe Filip Arabul, moare în lupta cu goţii lui Kniva, lângă Dunăre, la Abrittus (Razgrad). Un cap de bronz, descoperit la Sarmizegetsa, îl reprezintă.

39 1

aspect al monoteismului. Conform legendei, ei s-au retras, timp de trei sute de ani, în peşteră – aceasta este „adormirea” lor – şi au revenit la suprafaţă în vremea împăratului Teodosiu1. Acesta I-a descoperit, în timpul domniei sale, pentru că, trezindu-se, băieţii l-au trimis pe cel mai tânăr la Efes pentru a cumpăra pâine, pentru că le era foame. El avea o singură monedă, din aur, o piesă veche de trei sute de ani, cu o valoare enormă. Ori, brutarul nu a acceptat banul, acuzând tânărul că ar fi un hoţ. Dar el era, desigur, nevinovat, atât mistic cât şi real. Brutarul a dus băiatul în faţa împăratului care, evident, era un iluminat care i-a cerut tânărului să îl conducă la peşteră, care era cunoscută, pentru a face acolo cercetări. Tânărul a răspuns – şi iată, conflictul între lume şi spirit, pentru că tânărul îi era, evident, superior împăratului – ca acesta să aştepte în faţa peşterii, pentru că nu îi este permisă intrarea, fără acceptul celorlalţi şase. Apoi tânărul nu s-a mai întors, nu mai ieşea din peşteră, şi împăratul s-a neliniştit. El a îndrăznit să intre călare şi I-a găsit pe cei şapte, morţi.

Este o legendă mistică, pentru că, evident, moartea – după moartea lui Cristos – adevărata moarte, era o falsă moarte, din punctul de vedere terestru, al omului, temporal, întrucât ei erau cu adevărat vii în spirit. Acest mit, această legendă, a cunoscut, din secolul al VI-lea până mai încoace, o mare răspândire în Europa, prin Africa de Nord, şi este, fără îndoială, versiunea Coranului care a făcut să pătrundă mitul în Europa occidentală. Plecând de aici, pe alte căi, Cei Şapte au pătruns pe domeniul rus şi chiar pe cel balcanic, deoarece există, între altele, un loc al memoriei celor Şapte Dorminzi, la Kiev. Dar sunt sute de locuri ale memoriei lor, între altele şi la Leuven, în

Teodosiu II, Flavius Theodosius (c. 401 – 450), împărat al Imperiului Roman de Răsărit (408 – 450), fiul lui Arcadiu, a domnit sub tutela potentaţilor Curţii de la Constantinopol.

O legendă grecească precizează durata de 194 de ani a somnului Celor Şapte, corectând eroarea de calcul a celor 300 de ani, desigur o augmentare proprie spiritului legendei.

40

1

oraşul meu natal unde am descoperit, întâmplător, ruinele unei case medievale care avea o capelă consacrată Celor Şapte Dorminzi. Sărbătoarea lor este cea a Sfintei Treimi şi care a fost, în mod egal, asociată Învierii lui Cristos. Revin la iconografie: ei au înconjurat Mormântul pentru a îl veghea, deoarece adormirea, somnul lor este acelaşi cu al lui Cristos; în mormântul său El a revenit la viaţă, deci ei sunt asociaţi Învierii. Şi eu cred că am descoperit la Sibiel şi, de asemenea, la Răşinari, pe cupola bisericii, pe Cei Şapte Dorminzi, pentru că ei sunt şapte care ţin giulgiul pe care este depus Cristos; sunt aproape sigur că sunt Cei Şapte Dorminzi! Ar trebui cercetată această istorie; poate eu fac o proiecţie, dar ei sunt şapte, în anumite biserici, în frescele acestora. Este, poate, rămăşiţa unei memorii pe care şi Sud-Estul a păstrat-o. Dumneavoastră sunteţi mai apropiaţi de Efes decât, spre exemplu, Leuvenul sau Valencia, Cairo sau Roma, cu Via Appia.

Deci, casa era în ruină. Am restaurat-o. Nimeni nu vroia să mă creadă că am toate dovezile, vechile harţi ale oraşului Leuven, şi acolo am fondat Casa Europeană a Poeziei, pentru că eu găsesc că poeţii sunt, puţin, Cei Şapte Dorminzi. Sunt nişte dorminzi, pentru că noi suntem, în marginalizarea noastră culturală, filosofică, în această Europă a raţionalităţii, suntem puţin în mormânt…; noi suntem foarte vii, în mod evident.

Peştera Celor Şapte Dorminzi se leagă de Platon; cum bine ştiţi, am vizitat de câteva luni Creta şi am intrat în grotele ei. Nu cunosc peşterile din România, dar ştiţi că peştera este metafora uterului. Grota este locul morţii şi al naşterii, după legendă: este o metaforă mitică, arhetip matriceal, uterus,, şi astfel se explică faptul că după răstignire şi moarte, Iisus a fost înmormântat în grota lui Iosif din Arimateea – pentru că grota vrea să spună înviere, şi acolo, cele două extreme despre care am vorbit, nu doar se ating, dar se identifică. În final: dacă existenţa este trăită spiritual, mitic, în tra41

diţie orientală şi creştin-mistică, atunci nu se mai moare – adică, murind ajungi din urmă viaţa, ajungi din urmă naşterea. Deci, ciclul primeşte un alt sens; cu alte cuvinte : înaintând în viaţă, înaintezi, egal, în moarte dar, avansând în moarte regăseşti începutul. Aceasta se regăseşte la Cioran, în „pre-naştere”. Cioran trăieşte existenţa ca o întoarcere spre dinainte. A muri este a progresa în trăire, şi este sensul existenţei noaste. Şi, pentru că sunt un lector de Mircea Eliade, şi nu cunoşteam legăturile lui cu România; de exemplu, se revine mereu la răspunsul meu la întrebarea verlainiană, cu alte cuvinte: România, în opera lui Eliade, este un teritoriu foarte propice acestor reflecţii şi descoperiri şi, puţin se raportează la inexistenţa în sens metafizic, dar eu spun: da, într-o fază tragică, pe care am numit-o „procedura de divorţ”.

Pot eu spune că România a ales un destin – care destin îl poate alege? Aceasta este altă întrebare.

Dar, cam asta înseamnă Cei Şapte Dorminzi. Ştiţi că există un trecut oriental-iudeo-creştin şi în Occident, dar el este complet ignorat. Complet ignorat!

M. P.: Care sunt autorii şi ce cărţi s-au tipărit la Sibiu, sub egida Europees Pöeziecentrum „De Zevenslapers” din Leuven, Belgia?

E. I.: Sala de conferinţe a Casei Celor Şapte Dorminzi, după restaurare, a fost inaugurată de Seamus Heaney: l-am invitat pentru inaugurarea sălii şi am avut şansa de a-l prinde într-un week-end la Leuven. Sala era hambarul şi am găsit grinzi din secolul al XV-lea, desigur, deoarece casa a fost construită în 1436, în plin Gotic Occidental. Sigur, Leuven era înconjurat de păduri cu stejari uriaşi. Belgia era un pământ al pădurilor, cu siguranţă; în centrul ei: Ardenii, Brabantul, erau marile păduri de vânătoare ale împăraţilor burgunzi, ale lui Carol Temerarul, printre alţii.

Acoperişurile bisericilor gotice – nu ale celor romanice, ci gotice! – erau noua arhitectură, făcută în arcuri de cherestea 42

din pădurile din preajmă. Exista materialul şi, încetul cu încetul, tehnica şarpantelor de la bisericile gotice care erau aici, ca cele ortodoxe din satele româneşti, s-a transferat la construirea anumitor case de cărămidă în oraşele gotice, pentru că, în epocă, locuinţele erau majoritatea din lemn, iar cei bogaţi, patricienii, aveau posibilitatea să construiască o casă sau două din cărămidă, dar acoperite cu şarpantă din stejar. Aceste acoperişuri din secolul al XV-lea, din 1436, erau făcute din stejarii sădiţi cu două sute de ani mai înainte. Stejari în vârstă de două sute de ani făceau acoperişurile acestor biserici gotice şi ale acestor clădiri civile din cărămidă.

Calculând, vedem că, prin hazardul naturii, stejarii aceia au fost plantaţi în epoca liu Dante. Vă imaginaţi ce subiect pentru Heaney! Toată poezia lui este scufundată prin aceste rădăcini în trecutul ei irlandez, şi el a făcut o conferinţă extraordinară, care nu există, care nu a fost scrisă, înregistrată. Dar, ştiţi că înfăţişarea construcţiei şarpantelor formează litera A. Şi el a făcut un discurs din metaforele începând cu litera a, desigur în engleză, şi în care primul cuvânt începând cu a este, evident, Adam. Şi el a comparat aceste şarpante cu şarpantele vechilor hambare şi staule din Irlanda. Ştiţi, desigur, că întotdeauna au fost comparate primele biserici cu hambarele, şi bisericile ortodoxe din lemn – am vizitat Apoldu de Jos – au forma longitudinală a hambarului.

Heaney a venit, deci, şi am publicat la Leuven mulţi poeţi: Mario Luzi, printre alţii, Alain Bosquet; am publicat, desigur, câteva antologii, şi visez să fac acelaşi lucru în România, la Sibiu; dar este atât de dificil, pentru că preţurile pentru tipărit sunt mult mai puţin ridicate decât la noi, dar iată problema: am publicat, pentru a răspunde la întrebare, aici, mai întâi cu Ion Mircea, documentele şi poemele Primului Festival, cu Americile…

M. P.: Cele două Americi…

43

E. I.: Da, exact, aşa este, Cele două Americi1, apoi am publicat aici documentele despre America Latină, sub titlul „Tradiţie şi modernitate”, care este o carte foarte bună, pot să spun. Acum, colaborez cu ediţiile bilingve ale Universităţii din Sibiu, şi mai caut să instalez o Casă de Editură Europeană dar îmi lipsesc subsidiile, iar asta este o problemă. Iată, ar fi răspunsul pentru întrebarea dumneavoastră. Aş putea spune: natural că am publicat câteva cărţi, deja, aici, ale mele, apoi ale Polyxènei Kasda din Grecia, dar desigur ştiţi şi că am creat, împreună cu „Cartea Românească”, la Bucureşti, o serie numită ”NORDICA”, unde am publicat pe Osten Sjöstrand, Anton van Wilderode, Erik van Ruysbeek, şi iată, suntem în două locuri diferite, aici. Acum, pentru „NORDICA” putem foarte bine, în anii viitori, să publicăm cărţi de Philippe Robert-Jones, un foarte mare poet contemporan al Belgiei; o traducere din Liliane Wouters făcută de Grete Tartler, apoi doi poeţi olandezi, tot în traducere: Rutger Kopland şi O. C. Jellema. Într-un fel, deci, aceasta prinde formă, dar am început traducerile între Sibiu şi Bucureşti, pentru că aici este problema difuzării – nu doar în România, ci şi la noi, ea este o problemă a cărţii, poesia nu are deloc difuzare prin librari. Sunt tiraje mici, cinci sute, şapte sute maximum. După câte ştiu, la Sibiu şi în jurul oraşului sunt posibilităţi de a difuza o sută de exemplare, ceea ce este deja enorm, în comparaţie cu Belgia sau Olanda, ca să vedeţi în ce termeni cantitativi vorbim!

M. P.: Cum colaboraţi cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu?

E. I.: Am cerut colegilor mei să facem un Curs de Poesie, la Universitatea din Sibiu. Eu fac, cu al treilea an, pentru a treia

Europa şi Americile – O viziune poetică, ediţie îngrijită de Ion Mircea şi Eugène van Itterbeek, Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 1994; volumul reproduce textele prezentate la ediţia a XIV-a a Festivalului European de Poesie, cu aceeaşi temă, desfăşurat la Sibiu şi Leuven, în toamna lui 1992.

44

1

oară, un curs exclusiv consacrat lui Baudelaire, unde studiez receptarea lui Baudelaire de către poeţi şi marii critici ai Europei Centrale şi – am început deja – În Sud-Est, pentru a descoperi urmele adânci lăsate de Baudelaire în aria românească, şi vreau să spun că am găsit la studenţi un mare interes. Fac un curs, la anul patru, despre secolul XX. Este enorm, pentru că este cuprins tot secolul al XX-lea şi, desigur, este un curs de două ore pe săptămână: două ore de teorie şi, alternativ, două ore de lucru dirijat, dar este atât de puţin, cum spuneam, pentru că asta face un secol complet şi unul foarte bogat, iar literatura franceză nu este numai ca aceea din secolul al XIX-lea, concentrată la Paris – literatura franceză era o literatură pariziană, ca să zicem aşa – şi ea s-a universalizat, nu cantitativ, ci din punct de vedere al răspândirii acum putem vorbi de o literatură africană de limbă franceză, de una antileză, de una română de expresie franceză: Eliade, Cioran, Ionesco, Fondane etc.; şi apoi, este imposibil, în două ore pe săptămână, să dai studenţilor chiar şi cea mai mică idee despre complexitatea literaturii franceze actuale, pentru că nu este doar un secol în număr de ani, dar şi o literatură care, din punctul de vedere al creaţiei s-a planetarizat ca şi cea engleză, ca cea spaniolă, vorbind în termenii şi la dimensiunile planetei. De anul acesta, Rectoratul mi-a cerut să studiez, pentru Universitate, programele europene, universitare, pentru a vedea în ce sens poate Universitatea din Sibiu să intre ea însăşi în aceste programe europene – cunoaşteţi, desigur, programul „SOCRATES”, deja aplicat în România, din 1997, încă aflat în rodaj, dar care va intra cu toată vigoarea anul viitor – pentru că intrarea României în Europa nu este în viitor, ea este în prezent; România este deja în acest program. Intrarea în structurile Uniunii Europene se face, din punctul de vedere cultural, al învăţământului.

Tehnicitatea programelor europene este foarte ridicată, de aceea este nevoie de un birou specializat, care să studieze toate aceste programe, pentru a profita la maximum.

45

Deci, iată, pe scurt, colaborarea mea cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Trebuie să vă spun că suntem, aici, în regiunea sau oraşul lui Emil Cioran, şi că este deja o dorinţă concretizată, oarecum, anul trecut, după cum ştiţi, când am organizat, cu cooperarea lui Ion Dur, critic şi filosof, un Simpozion Internaţional consacrat lui Emil Cioran, iar membrii care au participat, peste patruzeci de experţi, am creat o Asociaţie Internaţională „Emil Cioran” şi un Centru de Cercetări stabilit la Universitate. Este acum în curs. Eu cred - desigur, deşi numele Universităţii din Sibiu este „Lucian Blaga”, acum – că Cioran este mai puternic ca profil mondial, decât Blaga: datorat unui renume mondial. Şi eu cred că profilul Secţiei de Franceză este o poartă sigură, a ştiinţelor umaniste, şi că este datoria localnicilor de a stabili aici un Centru de Cercetări „Emil Cioran”.

M. P.: Care sunt efectele culturale ale contactului pe care l-aţi stabilit între Asociaţia Europeană pentru Promovarea Poesiei, cu sediul la Leuven, şi Centrul European de Poesie şi Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica”, din Sibiu?

E. I.: În 1991, Centrul European de Poesie şi Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica” a fost creat la Sibiu. De ce la Sibiu ? A fost propunerea lui Ion Vartic, pe atunci secretar de stat român, sub patronajul lui Andrei Pleşu; pentru că el era însărcinat cu dialogul cultural internaţional, şi apoi am stabilit, pentru că era o ofertă, Centrul la Sibiu. Ideea creării lui a fost formulată de poetul ceh Miroslav Holub, în ’89, după Revoluţia de la Praga, pentru că în Europa Centrală şi, oricum, în Europa de Sud-Est de asemenea, s-a crezut că revoluţia va fi de scurtă durată – după experienţa din ’68 şi, desigur, după experienţa din ’56 din Ungaria, de la Budapesta – şi intelectualii au dorit crearea de Centre de Dialog, Centre de Contact, pentru a se putea rămâne în dialog, după cum ştiţi. Şi imediat după revoluţia din România – şi din Germania de Est, Cehia etc. – s-a pus întreba46

rea: de ce să nu se creeze un Centru de Dialog pe teritoriul vechiului Est însuşi? Şi în chiar şedinţele Comisiei pentru Cultură ale Parlamentului Europei, la Bruxelles, în urma propunerilor lui Ion Vartic şi Daniela Crăsnaru, s-a decis crearea lui la Sibiu: aceasta este istoria Centrului European. Eu nu eram la Universitate, în vremea aceea.

Ce este de făcut, în 1997-1998? Sunt, acum, în cursul unor discuţii cu prietenii mei din Sibiu şi cu d-l rector, pentru a apropia mai mult Centrul de Universitate şi, după un timp – un model de muncă american – de a-l transfera în interiorul Universităţii; este o chestiune pe care o pun şi o voi pune în şedinţa proximă a reuniunii de birou a Centrului European de Poezie.

Am făcut, cum v-am spus, două festivaluri aici; sper ca în octombrie viitir să putem face un al treilea festival – suntem la cel de-al XIX-lea Festival, pentru că al XVIII-lea a avut loc şi a fost organizat ca atare de către Centrul European de la Sibiu, care a fost organizat la Atena, cu Republica Moldova… Acum sunt şanse pentru a face un nou festival la Sibiu, în 1998, un festival mic, pentru că eu vreau ca formulele să fie reconsiderate – nu sunt bani pentru festivalurile mari şi poate că este un avantaj pentru că astfel pot fi precizate contactele poetice pe subiecte mai exacte, mai selectate etc., deci într-o manieră mai selectivă. Întrucât suntem la Sibiu, trebuie să vorbim de contactele cu Olanda, cum ştiţi, oraşul Deventer este foarte activ în regiunea oraşului Sibiu, există în pregătire o asociere între Sibiu şi Deventer. Vă mărturisesc, este ceva foarte dificil de elaborat; ştiţi că priorităţile în Europa Occidentală şi în Sud-Est nu sunt cele culturale, şi cu siguranţă nu sunt cele poetice, ci sociale, economice, din domeniul mass-media, sau din sectorul amuzamentului.

M. P.: Au poeţii români şanse sporite de a fi traduşi în limbi de circulaţie, în antologii sau chiar individual, prin aceste instituţii culturale cu titulatură europeană?

47

E. I.: Toată poezia se află în dificultate, chiar în limba autohtonă: în română, franceză, neerlandeză etc,; suntem foarte marginalizaţi, adică nu mai avem mijloacele de a finanţa poezia în limbile materne, ca să zicem aşa, salvate în mari colecţii sau ediţiile de opere complete, dar, aşa cum ştiţi, operele complete ale lui Lucian Blaga, publicate la „Humanitas”, sunt plătite de sponsori din Germania şi, în felul acesta ele au putut fi difuzate la preţul de două mii de lei, acum cred că la douăzeci de mii de lei, dar preţurile nu sunt prea mari; însă problema publicării şi difuzării poeziei, chiar în tiraje limitate, este imensă.

Care sunt şansele pentru poezie? Am discutat asupra acestui subiect cu editorii olandezi, de exemplu, la Amsterdam sau Bruxelles. Sunt anumiţi specialişti, anumite reviste literare, sunt posibilităţi de difuzare pentru, cel mult, o sută de exemplare – este maximumul. Pentru că am discutat cu Willem Bos din Olanda, care este un mare cunoscător al României, un foarte bun traducător şi care lucrează cu o mare casă de editură, la Amsterdam, care este şi redactor al ROEMENIË BULLETIN – o revistă culturală română din Olanda, publicată în neerlandeză, în redacţia lui Willem Bos şi Sorin Alexandrescu, la Amsterdam – şi Willem Bos mi-a spus: „Nu văd deloc, plecând din Amsterdam, cum s-ar putea finanţa un proiect de traduceri, de exemplu, a patruzeci de poeme de Lucian Blaga, care este total necunoscut în spaţiul olandez, în cel belgian”. Da, în afară de câteva poeme, dar vorbind serios, este un autor necunoscut, şi nu vorbesc de scrierile sale filosofice! Dar toate astea merg pentru Spania, pentru Belgia, pentru Olanda, pentru Germania. Deci, oare, trebuie să fii fatalist? Cred că noi trebuie să ne adaptăm metodele la situaţia contemporană şi la viitor, adică să lucrăm cu o foarte mare precizie.

Am vorbit la Deventer pentru o eventuală publicare a lui Lucian Blaga, în 1999 - sunt poezii – şi ei au fost frapaţi, pe tot timpul şederii lor aici, anul acesta, frapaţi de importanţa căii lui 48

Blaga. Apoi Sorescu: ei bine, teatrul lui este mai cunoscut decât poezia sa. Şi, desigur, el a avut posibilităţile. Dar, de exemplu, Doinaş: este un autor cvasi-necunoscut în spaţiul occidental, el a avut traduceri franceze, italiene etc. După părerea mea, Ştefan Augustin Doinaş este, poate – nu, cu siguranţă !, din generaţia sa, şi pentru toate domeniile poetice româneşti, poetul cel mai universal, cel mai european, atât din punct de vedere teoretic, prin lucrările sale teoretice şi, evident, prin propria sa poezie, de asemenea, ca traducător. Este un model de universalitate actuală, bine înrădăcinată în cultura română, evident. Sunt impresionat de lucrările sale teoretice – după părerea mea, cărţi de predat sau lecturi obligatorii la Universitate. Chiar şi un om ca Doinaş, ca intelectual complet, trăieşte la marginea României, a culturii române.

Deci, un proiect, de exemplu de traduceri reprezentative din Doinaş – dar asta cere, de asemenea, doi-trei ani de muncă, cineva trebuie eliberat pentru asta – vorbind concret despre aceasta, înseamnă să vorbim despre mijloacele care se pot pune la dispoziţie. Pentru Cursul meu Baudelaire. De exemplu, pentru Cursul meu Secolul al XX-lea, eu insist asupra operei lui Doinaş, pentru că el este, pentru mine, un poet de referinţă pentru literatura franceză sau pentru poezia franceză contemporană, în România; este un punct de referinţă enorm, fundamental.

M. P.: Cunoaşteţi, desigur, traducerile lui Radu Cârneci, din Baudelaire.

E. I.: Da, cunosc traducerile lui Radu Cârneci, sunt foarte meritorii. N-aş dori să vorbesc aici, în detaliu, despre traduceri, pentru că sunt un alt subiect, dar, ceea ce a făcut el pentru Senghor etc. este exemplar; însă asta trebuie pusă pe picioare: va trebui o comisie a Ministerului Culturii, ori împreună cu Asociaţia Scriitorilor, cu Fundaţia Culturală Română de la bucureşti, pentru a crea un instrument. Olanda a creat un asemenea instru49

ment, pentru că literaturile mici, aceste mari literaturi mici, au nevoie de un instrument şi de sprijin guvernamental, dar autonom, desigur. Olanda a creat „Literair Productiefonds”, o fundaţie care se ocupă cu promovarea şi difuzarea literaturii olandeze în străinătate, şi care funcţionează foarte-foarte bine; ea este condusă de scriitori, de reprezentanţii Centrului PEN, ai Uniunii Scriitorilor Olandezi, ai Academiei de Litere1, dar cu specialişti, cu universitari etc.

Pledez cu aprindere pentru un instrument adaptat circumstanţelor dificile ale cărţii literare, în general; şi această tendinţă se va întări, această tendinţă de îngreunare.

M. P.: Poate că există şansa traducerii prin Internet ?

E. I.: Da, desigur, trebuie examinate mijloacele de difuzare, pe această temă. Am citit un interviu cu conducerea Centrului Lingvistic Internaţional de la Besançon, un articol care se referea la studierea textelor literare din învăţământul francez din străinătate şi problema se punea despre mijloacele moderne: Internet etc.; or, ei sunt foarte sceptici în subiectul acesta. Şi din nou: cum a pledat aceasta pentru o reînnoire a studiului de texte de tip tradiţional, adică pe suportul material al cărţilor? Este o problemă imensă, care se situează modest, pe partea mijloacelor ce pot fi puse la dispoziţia acestui proiect; dar, pe de altă parte, trebuie să fii foarte exigent, pe partea calităţii acestei lucrări şi a instrumentului ce necesită să fie creat. Sunt piste de reflecţie, dar este clar – eu le spun mereu studenţilor mei că pot face un curs de nivel internaţional, asupra singurei literaturi române de expresie franceză care este deja în literatura internaţională: Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Benjamin Fondane; şi nu vorbesc aici decât de francezi, nu vorbesc de Paul Celan, Rose Ausländer de exemplu, poeţi de expresie germană.

Deci, iată, ei sunt emanaţia internaţională a acestei cul Academia Regală de Litere a Olandei şi Flandrei şi de Literatură Neerlandeză, cu sediul la Gand.

50

1

turi literare române, dar ea este sub nivelul apei, iar Cioran este „top”-ul, culmea aisbergului; ei sunt dovada că există o mare tradiţie literară română, o literatură importantă, care trebuie tradusă.

M. P.: Cum vi se pare ideea – avansată aici, de noi, ca o provocare, desigur – unui Muzeu al Literaturii Române la Sibiu; poate sub auspiciile Astrei şi TRANSILVANIEI, şi care să cuprindă unităţi muzeale specifice, din zonă: Casa Blaga, Casa Goga, Casa Cioran, Casa Aichelburg, Casa Picu Pătruţ, Casa Ghibu, Casa Telea, Casa Stanca, Casa Cercului Literar, Schitul şi Casa Noica etc. etc.; şi care să editeze o revistă proprie de cultură? Cu alte cuvinte, ce ar trebui făcut pentru închegarea unei astfel de instituţii culturale, pe care Sibiul o merită şi pe care, potenţial, o şi posedă?

E. I.: Vorbind despre Sibiu, ca oraş al lui Blaga, oraşul lui Noica, şi care este oraşul lui Cioran – deja avem trei filosofi, trei gânditori; apoi ne gândim la Goga, la Aichelburg, evident; deci, ne plimbăm aici, la Sibiu, şi vorbim cu persoane mai curând în vârstă, care au cunoscut Sibiul epocii lui Cioran – cel interbelic, dintre anii ’30 – ’40 până în ’60 – şi atunci, oraşul actual nu are stilul, nu este deloc comparabil cu ceea ce Sibiul a fost înainte, adică asta nu mai are importanţă: Sibiul este un oraş de talie europeană, şi nu numai prin comunităţile culturale care l-au locuit şi pe care le găzduieşte în continuare, cum ştiţi, pentru că Sibiul este şi oraşul lui Oscar Pastior, care trăieşte la Berlin şi care este, astăzi, printre primii poeţi de limbă germană.

Este, de asemenea, oraşul lui Dieter Schlesak, precum şi al lui Franz Hodjak, deci putem completa lista pe care mi-aţi avansato, cu germanii, cu ungurii, şi – poate ştiţi – Sibiul a cunoscut, încă, o comunitate evreiască importantă.

Deci, am sentimentul că Sibiul este mai curând un oraş românesc al Europei Centrale, care are toate trăsăturile unui ast51

fel de oraş, de tipul Dresda ori Salzburg, datorită comunităţii germane.

Ei bine, în problema banilor: ştiu, cu experienţa mea de organizator al Casei Europene a Poeziei de la Leuven, că nu este prioritar o problemă a banilor, că sunt mai întâi probleme de organizare, probleme de idei şi problemele găsirii echipei. Am remarcat şi la noi, dar mai mult aici, că fiecare lucrează pe propria porţiune, pe micul teren personal, şi că este puţină coeziune, foarte puţin spirit de echipă, aici, pe acest teritoriu, şi asta este prioritar. Pentru că, dacă se reunesc posibilităţile intelectuale, sunt şi mijloace de reunire a posibilităţilor financiare şi de a face cunoscută importanţa internaţională a acestui oraş. Ştiu că există proiecte UNESCO de restaurare a oraşului, adică un proiect românesc de punere în alertă a instanţelor organizaţiei.

M. P.: Maestrul Paul Barbăneagră a filmat, în acest scop, la Sibiu.

E. I.: Da, asta are un aer spectaculos, dar eu sunt, cum ştiţi, partizanul unei lucrări de fond, care este una de specializare dar şi de coeziune şi pe care o văd ca prioritară. Şi trebuie alese priorităţile, pe termen mediu şi lung. Eu cred că la Sibiu, singura instanţă care poate avea, într-o zi, competenţa şi puterea de muncă pentru a reuşi acest proiect, este Universitatea. Bineînţeles, în cooperare strânsă cu instituţiile oraşului. Singura instanţă capabilă să creeze acest instrument, această reuniune, această conferinţă, dacă vreţi, este Universitatea; dar, ea trebuie să ia iniţiativa, e suficient ca doar câţiva oameni – şi sunt atâţia! – să se aşeze în jurul mesei de lucru şi să demareze lucrul.

Pentru că Sibiul este în legătură cu multe oraşe europene, şi sunt multe reţele, cum este cea a Universităţii, cea a oraşului şi altele, care trebuie reunite, trebuie inventariate şi trebuie făcută ceea ce aş numi politica culturală a oraşului. O politică locală, regională, naţională şi internaţională. Trebuie luptat pentru o idee. Este 52

oraşul în care Brahms a dirijat Filarmonica, oraşul vizitat de Eminescu, de Schiller, de Chopin, de Liszt – Doamne, ce trecut!

Am deja dificultăţi în a mobiliza autorităţile, instanţele, în a obţine puţin-puţin: trei-cinci milioane de lei, pentru a organiza colocvii de cercetări în domeniul Cioran. Este o luptă pentru cultură, dar problema este că se dă importanţă doar economiei; or, nu trebuie pierdut din vedere că şi cultura este o putere economică, pentru că e vorba de muzee, de funcţionari, de vizitatori adică de turism, de relaţiile publice ale unui oraş.

Capitalele Europene ale Culturii, care nu au primit decât foarte puţini bani de la Comunitatea Europeană pentru a realiza programele lor culturale…

Este iniţiativa cea care atrage sponsorii, care sunt foarte interesaţi de programele teatrale, muzicale, de festivităţile culturale. De exemplu, vorbind despre Anvers – capitală a culturii europene – vă pot spune că asociaţia însărcinată de oraş cu organizarea Capitalei Europene a Culturii şi-a încheiat conturile cu un beneficiu net; ei au organizat un foc de artificii pe râul Escaut şi, nu ştiţi, dar au avut 300.000 de spectatori! Şi vorbim de o comunitate mică, pentru că în Belgia, Olanda, sunt comunităţi mici. Aceasta aduce beneficii: se mănâncă, se bea, se cazează, se vizitează oraşul, se fac excursii etc.

Ideea este foarte pertinentă. Iar România are şi alte oraşe care pot face lucruri asemănătoare. Dar trebuie început prin a spune: dacă se organizează bine, cultura poate aduce venit. Pentru a convinge autorităţile, trebuie făcut dintru început un plan, trebuie atraşi solitarii, cei voluntari, apoi înaintate documentaţiile şi în final, totul înaintează ca o locomotivă. Întâi, însă, trebuie şinele.

Desigur, acesta poate fi un proiect UNESCO, plus câteva acţiuni punctuale care intră în consideraţie pentru subsidii din partea Comunităţii Europene. De asemenea, cu resursele naţionale, cu sponsori privaţi. Deci, se pot face teze, memorii – un 53

proiect de ştiinţe umane aplicate. Un proiect concret. Se pot mobiliza circa zece studenţi pentru lucrul la subiectele pentru memoriul aplicabil. Un inventar solid este o muncă imensă şi cu asta trebuie început; nu este imposibil!

M. P.: Care este religia dumneavoastră, şi cum receptaţi ortodoxia românească?

E. I.: Sunt botezat în Biserica Catolică. Am urmat Colegiul „Sfântul Petru”, catolic, apoi studiile universitare la Universitatea Catolică din Leuven, pentru că erau în oraşul meu natal. Cum familia mea era catolică, tatăl şi mama mea, dar de un tip diferit, deoarece mama mea era olandeză şi era un tip de catolicism mai calvinist, adică puritan, în timp ce catolicismul flamand e mai popular, unde devoţiunea populară a creat, mult timp, climatul religios de tipul devoţiunii populare din România, adică reluând tradiţiile populare ale oamenilor, tot ce se înţelege din punctul de vedere al sociologiei religioase şi culturale, antropologic, tot fondul cultural al ţării şi în acest sens, ca în Irlanda, Flandra a fost un teritoriu creştin care urcă în Evul Mediu şi mai înainte. Sunt născut în acest climat, dar, intelectualiceşte cred că am fost mai mult influenţat de fervoarea religioasă de tipul celei a mamei mele, olandez, cu un accent pe rigoarea aspectelor etice ale credinţei. Noi, toţi, am avut o perioadă de slăbire a credinţei, prin anii ’60; vorbesc de Conciliul Vatican II, pentru religia catolică atât din Franţa, Olanda, cât şi din Flandra etc. Adică s-a laicizat puţin, de tip protestant, care a devenit mai intelectual şi mai mult etic, mai social. Dar, dezlegat de acest trecut de devoţiune populară, s-a intelectualizat, şi practica religioasă a slăbit, de asemenea, în Flandra, la cincisprezece procente din numărul celor care mai practică religia. Dar, există o a treia fază – primele sunt copilăria şi tinereţea, apoi prima fază adultă etc. – mai mult o dimensiune ecumenică, cum ştiţi, de asemenea, prin poezie: eu vreau să realizez poezia religiei, a reflecţiei, cum spuneam de 54

la început.

Sunt în contact cu devoţiunea ortodoxă aici, pe teritoriul român; mai mult cu teologii ortodocşi: Stăniloae, V. Lossky, pe care i-am citit şi cred că, din câteva puncte de vedere, este fundamentală şi că este o dimensiune cosmologică şi poetică pe care Biserica Occidentală a pierdut-o. Iar eu încerc, de asemenea, prin poezia mea, să fac legătura. Am vorbit de divorţ la început, dar, desigur există un divorţ în mijlocul creştinismului, un divorţ între Biserica Occidentală şi Biserica Orientului. Cred că singura şansă, pentru aspectul metafizic al culturii, pentru viitor, este hotărârea de a termina această situaţie de divorţ şi de a regăsi, dacă vreţi, creştinismul Evului Mediu, fondul creştinismului medieval; vorbesc din punctul de vedere geografic-cultural, pledez pentru un creştinism epurat – nu pentru întoarcerea la Evul Mediu –, adică pentru un creştinism purificat, care să îşi găsească izvoarele iudeo-creştine. Desigur, în actualitatea lumii contemporane, este o muncă de gândire teologică şi de practică religioasă, de reflecţie şi de experienţă ecumenică; o muncă imensă care va cere, fără îndoială, o mie de ani, pentru că sunt lucruri serioase, nu sunt lucruri care se fac de la o zi la alta. De exemplu, sunt lucruri, de asemenea, foarte practice: când am venit din oraşul lui Erasm, singura problemă, cea a traducerii conceptului teologiei de tip occidental într-o terminologie a limbii române, a limbii greceşti etc., traducerea conceptelor religioase dintr-o parte într-alta, ne situează într-un fel de Turn Babel. Astfel, traducerea în germană, de Hermann Pitters de la Facultatea Protestantă din Sibiu, a „Dogmaticii” ortodoxe a lui Stăniloae, este un model de acest gen. Or, aceste mari manuale, aceste mari tratate de teologie, sunt baza unui dialog între teologii celor două biserici, cea a Orientului şi cea a Occidentului. Cardinalul Godfried Danneels al Belgiei, care face parte din acele reuniuni ecumenice ale celor două Biserici, a spus că, în final, trebuie încercat de a pune liniuţa de unire între Iisus şi Cristos. Aici este 55

locul în care se situează divorţul. Acesta este Occidentul şi acesta Orientul: Orientul este religia lui Hristos, iar Occidentul este – în Creştinism – religia lui Isus. Acesta este „omul”, exclusiv, fără Dumnezeu, este cei doi; dar, de preferinţă Divinitatea este Trinitatea – Cristos în contextul Trinităţii. Aici, este un Cristos mai curând mistic, fundamental. Dar, totul se situează în liniuţa de unire. Este o gândire a Cardinalului Danneels. Cred că aici se situează problema, în termeni poetici: liniuţa de unire între pământ şi cer, între viaţă şi moarte. Regăsim întrebarea de la început.

Toată lucrarea poetică, toată munca metafizică, tot travaliul mistic, se află în liniuţa de unire. Este spaţiul dintre, interspaţiul.

Citiţi Doinaş, şi veţi vedea că este, în mod egal, o viziune a lui Doinaş. Aici se află lucrurile esenţiale: în domeniul inter-spaţiului. Dar, acest spaţiu este acum un spaţiu al divorţului. Dar, în culmea veritabilului (inter-spaţiu) trăit, este un spaţiu al „nous”-ului, un spaţiu al cântului, este spaţiul lui Orfeu. Este spaţiul harfei dar, în mod egal, în timp, este un gen de lucarnă, este fereastra, este „carreau”-ul lui René Char, ochiul de geam care permite vederea.

M. P.: „Sfinţenia înseamnă să restrângi viaţa / la lucrurile cele mai de rând / şi întru ele să ajungi la culmea cea mai înaltă”, spuneţi dumneavoastră undeva1 (traducerea: Mircea Ivănescu).

Poate fi poesia o religie a viitorului?

E. I.: Îmi continui metafora, aici: dacă vrei să fii mare, trebuie să fii foarte mic, nimic. Este un spaţiu al modestiei extreme, desigur, atunci când vorbim despre inter-spaţiu. Reiau şi întrebarea anterioară; ştiţi, în tinereţea mea, am citit într-o cărticică neagră, de devoţiune populară, în traducerea neerlandeză:

Eugène van Itterbeek, Een meer van stilte / Un lac de tăcere, volum bilingv (limbile neerlandeză şi română), traducere de Mircea Ivănescu, Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga”, p. 51.

56

1

Toma a Kempis, „De imitatione Christi”. Aforismul sau reflecţia din întrebarea dumneavoastră este o reflecţie, dacă vreţi, ecumenizată, nu ştiu în ce sens, dar care se situează cu exactitate – şi faptul mă surprinde – în contextul evlaviei mistice a lui Toma a Kempis, pentru că, spunând că Hrist este omul dintre cei doi, El a venit pe Pământ, El este, după Charles Péguy: „eternul în temporal”. Este spaţiul lui Hrist, în care toţi, ca şi El, trebuie să fim modeşti ca o mică sămânţă, nu în drum, ci într-o brazdă bună de pământ, ca un bob de porumb. Întrebarea este răspunsul la întrebare. Este simplu, nu-i aşa? Foarte simplu.

Două poeme de Eugène van Itterbeek: Ars vitae Unde se întâlnesc două râuri apele se alungă la vale şi pretutindeni freamătul tânguirea frunzarelor neîntreruptă între malurile moi, tristeţe care caută, împresurând insulele de pietre, Iordanul, nemişcat şi singur, se află pescarul, iscodind pluta undiţei sale reamintindu-şi viaţa, pe care a lăsat-o în urmă, el sfârşeşte prin a se recunoaşte cu pietrişul, între şerpuiri descoperă peştii nu ajunge să mai facă ochii săi să plângă între angrenajele memoriei nu mai simte scrâşnirea gândurilor sale 57

neîncetat ascultă el chemările minunilor care spre oameni nu vin şi nu vorbesc decât acelora care purced către ele „Nu-ţi fie teamă, spun ele, Culcă-te la ţărmurile mele şi dormi.”

*** Omul mai are viitor deşi a mers prea departe el trebuie să îşi întoarcă paşii pentru ca pământul să poată respira din nou: munţii în măreţia lor văile în spaţiul lor oceanele în nemărginirea lor norii pe cer arborii în pădure ca, iarăşi, toate să îşi poată afla odihna: animalele în alcătuirea lor pietricelele în patul albiilor suflarea pe deasupra apelor fructele în frunzişuri cuvintele în guri ca sufletul să reapară în toate iarăşi, se aude în dulcea sa tristeţe marea roată a pământului.

58

La Sibiu, de vorbă cu «provincialul» Mircea Ivănescu (sau Finalul fără sfârşit)1

Personalitatea omului de cultură depăşeşte, nu o dată, puterea de asimilare a veacului şi, de aici hăt, pe cea de formare a conştiinţei re-cunoscătoare de prea-apropiate dimensiuni axiologice pe care le reprezintă cărturarul, de valori pe care viaţa lui activă le condensează pe măsură ce le produce – desigur că grăbit, desigur că prodigios – şi pentru că veacul este, îndeobşte, mai încăpător decât viaţa şi fervoarea.

Că rădăcini orientate către arii culturale anglo-saxone au generat, în exemplul (ne ferim să pronunţăm «cazul») omului de carte român Mircea

Dialog realizat în 1997 şi apărut în revista VATRA, Târgu Mureş, nr. 7 (316), 1997, pp. 12-18, cu titlul: „VATRA – DIALOG cu Mircea IVĂNESCU sau : FINALUL FĂRĂ SFÎRŞIT / Postmodernismul, pentru mine, e mai degrabă prilej de înveselire”.

1

59

Ivănescu, rafinate ramificări ale unui model cultural nu doar vast, prolific şi arborescent, dar şi revelator ca un meteorit în permanenţă plin de elemente rare sau ne (re)cunoscute de performanţele analizelor chimiei spiritului în contexte, pare – cel puţin în parte, lucru ştiut. Pe bună dreptate, Ion Bogdan Lefter îl consideră pe „Mircea Ivănescu – poetul care nu încape într-o antologie” (în Postfaţa la M. Ivănescu, Versuri, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1996).

Că nenumărat de multe cărţi de traduceri de poezie, de proză, de eseu, din care unele organizate în antologii – toate de primă mărime şi implicit, de primă urgenţă în cultura literelor româneşti – i se datorează azi lui Mircea Ivănescu, şi că aceste cărţi se adaugă zestrei perene a neamului, este, iarăşi, departe de a mai constitui o noutate.

Că meandre, exterior impuse, pe parcursul devenirii culturale, al împlinirii întru literaturi şi literatură a tânărului M. Ivănescu l-au determinat pe acesta să se manifeste, o vreme, într-un domeniu asimilabil, oarecum, meseriei de jurnalist – atât de «definitorie» astăzi, la noi – este, probabil mai puţin cunoscut.

După cum, încă se ştie că M. Ivănescu – cel de acum – nu (prea) obişnuieşte să dea; mai exact spus, nu încurajează defel smulgerea de interviuri pe seama domnieisale.

Despre acestea în parte toate, pe rând şi dorind risipirea confuziilor posibile, cu conştiinţa însă, că altele vor prolifera invariabil şi ineluctabil, conform uzanţelor mentalitare decelabile şi la apusul tranzitivist al mileniului; pentru o mai dreaptă exprimare a uimirii în faţa efortului – nici măcar bănuibil, niciodată răsplătit îndeajuns – din creaţia unui mare poet şi acţionar de preţ la Bursa Culturală a României – el însuşi o neobosită şi uluitoare instituţie de cultură – vine să dea socoteală şi să depună mărturie dialogul care urmează.

El îşi recunoaşte ambiţia de a fi – încă în timpul vieţii eroilor – atât incitaţia, cât şi o parte a răspunsului la neliniştea înghesuită interogativ, între muze, Mari-Oameni şi Zeiţe: să fie ea, transfinita rescriere a amintirii, retrăirea prin text, o modalitate, un exerciţiu al mântuirii? § Sfârşitul fără «final» rotunjit, lasă loc bănuielii că şi unul şi celălalt dintre interlocutori şi-au pus prea puţin speranţa într-un rost «promoţional», să zicem, al textului propus aici, preferând să socotească oprirea rotitoarei benzi electromagnetice ca pe un semn, dacă vreţi, al stopării dialogului, lăsând precum se vede, finalul fără sfârşit. (m. p.)

60

Mihai Posada: Domnule Mircea Ivănescu, îngăduiţi-mi să vă pun câteva întrebări, în speranţa alcătuirii unui interviu care să vă scoată din inerţia vinovată, pe care o acuzaţi dumneavoastră odată.

Fac remarca, nu tocmai originală, că sunteţi – pentru poezia românească – un „înaintaş postmodernist”. Cum vi se pare ea, acum, când şi acestui «curent» – pentru definirea definitivă a căruia s-a lucrat mult – i se caută «temeiuri noi»?

Mircea Ivănescu: Eu v-am mai mărturisit, în diferite prilejuri, că nu agreez, sau că nu am încredere în genul acesta de dialog pe bază de întrebări, răspunsuri, în sfârşit, de interviuri.

Probabil ştiţi că eu nu lipsesc de la a atrage atenţia - asta de fiecare dată când sunt pus în situaţia respectivă – că nu am încredere că răspunzând unor întrebări sau chiar oferind eu nişte declaraţii, sau nişte aserţiuni, prezint vreun interes pentru cineva din afara mea. O fac, totuşi, în cazul de faţă şi pentru că dvs., cu o perseverenţă admirabilă şi care ar fi fost de dorit să se îndrepte spre alte cauze şi scopuri, mai folositoare public, insistaţi să reveniţi la mine.

Genul de întrebări la care am răspuns şi cu care, din păcate, văd că aţi fi dorit să începeţi şi dumneavoastră, vă spun cu toată sinceritatea că nu mă interesează pe mine, în primul rând, şi nu văd cum ar mai putea să-i intereseze pe alţii, pentru că, oricum, teoretic cel puţin, eu sunt mai interesat în lucrurile care se referă la persoana mea, decât majoritatea celor din jur.

M. P.: Este firesc, ceea ce spuneţi, dar, să ieşim cumva din cursa asta pe, să zicem, scurtcircuit.

M. I.: Ceea ce spuneţi dvs. despre eventualitatea rolului meu în această direcţie literară care se cheamă «postmodernism», pentru mine e mai degrabă prilej de înveselire, pentru că eu nu ştiu încă ce înseamnă «postmodernism», şi nu ştiu în ce măsură persoana şi lucrarea exemplarului care se cheamă Ivănescu se 61

poate în această categorie. Dacă alţii o fac, o fac pe riscul lor şi poate, cu temeiurile lor, pe care eu, în necunoştinţă de cauză, nu le pot nici prelua şi nici infirma.

Dar, din punctul meu de vedere, dacă, totuşi, ar trebui să discutăm asta – sigur că aş fi onorat şi încântat să mă număr şi eu printre participanţii la o Şcoală, să zicem, la o direcţie de sensibilitate şi de expresie cum este cea care-i formează pe scriitorii postmodernişti, în primul rând pentru că ei - şi prin definiţie, şi în practică – aduc o noutate în scrisul românesc şi caută, cel puţin în felul în care se înfăţişează ei ca grupare sau ca scriitori individuali, integrabili unui curent, caută nişte soluţii noi şi o valorificare a unor sensuri, a unor valenţe, a unor posibilităţi culturale neexplorate până la ei. Însă, cel mult, aş vedea posibilitatea unei asocieri personale, a celui care vă vorbeşte acum, cu ei, în această manifestare a scriitorilor de care se vorbeşte când e vorba de postmodernism; şi eu mă refer, mai precis, la poeţii foarte noi, pe care nu mai ştiu cum să-i integrez în promoţiile astea care îşi iau denumirile după decenii; nu mai ştiu dacă sunt optzecişti, nouăzecişti ş.a.m.d. – eu i-aş vedea pe poeţii care sunt de obicei citaţi în legătură cu Mircea Cărtărescu, cu Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, cei care au debutat la un moment dat în volumele colective care, într-adevăr, aduceau o notă de noutate: „Sandvişuri cu diamante”, parcă se numea…

M. P.: Aer, aerul de luni: „Aer cu diamante”.

M. I.: Aşa, şi „Cinci”: chestii de felul acesta. Eu nu ştiu cum un istoric literar sau un cercetător literar i-ar defini, sau le-ar găsi note comune sau diferenţiale în ale lor, între ei, şi în raport cu generaţiile sau promoţiile anterioare sau ulterioare lor, dar cred că ceea ce ar putea, eventual, să justifice şi postulatul de includere, al meu propriu, printre ei, ar fi faptul că eu îi văd pe ei ca rezultatul descoperirii poeziei anglo-saxone care, în literatura poetică românească, era puţin cercetată, ca să nu spunem poate 62

chiar necunoscută; care a ajuns să fie cunoscută treptat, sau în orice caz, a devenit un factor fecund, un ferment, dacă vreţi, odată cu aceşti poeţi tineri care aveau lecturi şi posibilităţi de cunoaştere a limbii şi literaturii anglo-saxone. Aici aş vedea eu un criteriu, un capăt de apropiere în ce mă priveşte, şi fireşte că sunt mândru că mă pot alătura şi eu unor spirite degajate, dezinvolte şi informate, care au ştiut să speculeze şi să-şi valorifice aceste informaţii într-o operă în primul rând interesantă şi, nu numai prin asta, valoroasă. Adică, nu numai prin noutatea detaliilor şi a orientărilor pe care le-a adus. Şi, cu asta, aş vrea să încheiem acest capitol la care, cum vă spun, văd că ne întoarcem, la fiecare din întâlnirile noastre şi – în măsura în care mă consideraţi adeptul acestor mai tineri confraţi ai mei – să ţineţi seama de această, dacă vreţi, potrivire sau această bucurie a mea, a celui ce vă vorbeşte acum, că se poate asocia unui efort al unor confraţi mai proaspeţi, mai activi, şi mai informaţi decât mine.

M. P.: Manipularea de «personaje», ca mopete sau v.înnopteanu nu impietează asupra lirismului funciar al operei dumneavoastră, „obiectivă în subiectivare”; dimpotrivă, îl nuanţează.

Sunt acestea „imagini dintr-o biografie”?

M. I.: S-a mai discutat aspectul acesta al literaturii practicate de M. Ivănescu în jurul unor personaje care intervin, nuclee epice – să spunem – nuclee narative, şi în care numele personajelor şi chiar situaţiile în care sunt prezentate, în cursul pieselor care alcătuiesc capitolul respectiv din poezia celui despre care e vorba; s-ar putea identifica cu nişte contemporani ai scriitorului, la momentul în care au fost scrise şi au apărut textele respective.

M. P.: Să fie nişte oglinzi ?

M. I.: Nu sunt nişte oglinzi. Se poate prezenta un interes pentru cel care ar încerca să reconstituie, să spunem, o anumi63

tă atmosferă a anilor respectivi: spre sfârşitul anilor ’50 – ’60.

Sunt, poate, de interes, nişte manifestări în care, fără pretenţia de a încerca portrete caracterologice sau măcar biografice reale, sub nişte denumiri împrumutate pe parcurs, se pot reconstitui aluziile, referirile la nişte oameni cu o biografie reală. În momentul în care au fost scrise textele se vorbea, textual, de V. Nemoianu, se vorbea de I. Negoiţescu şi celelalte personaje care, să spunem, sunt caracterizate sau denumite prin anumite „laturi biografice”, dacă vreţi, sau anumite caracteristici ale eforturilor lor beletristice; la vremea respectivă erau de asemenea foarte uşor de recunoscut, pentru cei care îi cunoşteau.

Era vorba de L. Dimov, ca atare, era vorba de prietenul tatălui lui Vasilescu, care era un foarte înzestrat tânăr, pe vremea aceea abia ieşit din adolescenţă, cu capacităţi cu totul deosebite, care s-au confirmat pe parcurs: în momentul de faţă este profesor la una din principalele universităţi americane, după ce a fost şeful unei catedre de stilistică la o universitate din Canada, şi este unul din cercetătorii cei mai cunoscuţi în domeniul, să spunem, stilisticii şi naratologiei. Semnează în momentul de faţă, Thomas Pavel. El se numea, în existenţa sa românească, Toma Pavel şi şi-a căpătat denumirea în ciclul respectiv, pentru că era, atunci, autorul unor nuvele despre care am văzut, într-un text memorialistic, sau, mă rog, de confesiune autobiografică a lui Steinhardt, că apăruseră în franceză sau în engleză, undeva în Occident, după exilul autorului. Unul din personaje – cum erau mai multe personaje în nuvelele respective – unul din ei numindu-se Ulea, şi prietenul său cel mai apropiat, cu care făcea schimburi de opinii şi de atitudini faţă de realităţile ambiante, se numea „tatăl lui Vasilescu”. Fiind prietenul tatălui lui Vasilescu, am ales această posibilitate de a-l integra în, să zicem, eposul; în ceea ce părea să se cristalizeze ca un epos, în momentul respectiv.

Când a devenit posibilă publicarea lor, sau ideea publicării lor, în momentul când am predat volumul din care făceau parte 64

majoritatea acestor texte, la editură, cineva mi-a atras atenţia că şi personajele în sine, adică Negoiţescu, Toma Pavel, nu erau foarte agreate şi chiar dacă se mai aflau în ţară – volumul a apărut în 1970 – ei se aflau în ţară dar aveau deja deschideri în exterior, şi era de presupus că vor alege – cum se spunea pe vremea aceea – libertatea, şi că vor rămâne acolo; era greu de presupus că aş fi putut să le folosesc numele reale, şi atunci, la sugestia cuiva, de fapt a lui Matei Călinescu, care îi cunoştea şi pe oamenii respectivi şi relaţiile înfăţişate acolo, mi-a sugerat o serie de modificări în onomastica lor: Nemoianu a devenit v.i.nopteanu şi acest nume a devenit înnopteanu, pentru că iniţialele v. i. trimiteau la un personaj cu anvergură politică şi filosofică foarte importantă pe vremea aceea şi a cărei prestanţă n-ar fi admis folosirea lor în contextul respectiv. (E vorba de V. I. Lenin). Cam asta ar fi.

Textele au fost începute la invitaţia lui Virgil Nemoianu însuşi, cu care am fost o vreme coleg în redacţiile reunite ale periodicelor LUMEA şi CONTEMPORANUL, pe vremea directoratului lui George Ivaşcu; şi care îmi cerea, în anumite împrejurări, să-i scriu asemenea mărturisiri, plecând de la nişte date şi personaje pe care mi le descria şi mi le indica el. Bufniţa delicată şi blondă era un centru de interes al, să zicem, adolescentului Nemoianu, pe vremea aceea, deşi trecuse de adolescenţă; tatăl lui Vasilescu era cunoscut în discuţiile cu autorul, şi aşa mai departe. Negoiţescu, bineînţeles că era cunoscut din toate punctele de vedere şi începuse să activeze, să «militeze», cum se spunea, pentru prezentarea într-un cerc mai larg a scriitorilor tineri, în care el îi includea şi pe Virgil Nemoianu, şi pe Toma Pavel, şi cam aşa s-a ajuns acolo.

Ciclul a mai continuat, puţin mai târziu, tot cu un personaj care a apărut ulterior, dar care s-a integrat în acel grup de intelectuali – aş fi mândru să spun, în ipoteza că m-aş fi putut număra şi eu printre ei – şi anume, doctorul cabalu, a cărui denumire 65

actuală e o simplă metateză – o simplă alternanţă a secvenţei unor silabe – era doctorul Bacalu, care fusese coleg de facultate cu nişte colegi ai noştri, ai lui Nemoianu şi ai mei, la redacţia respectivă, mai ales cu Mihai Matei, care era un intelectual întradevăr deosebit, care a devenit cunoscut pe alte coordonate şi care a murit tânăr, şi care era foarte legat de înnopteanu, mă rog, de Nemoianu. Cunoscându-l bine, i-am valorificat nişte apariţii în existenţa socială, adică întâlnirile lui cu nişte zeiţe; grupul de poeme care au apărut ulterior, în 1972, ar fi fost încă, să spunem, o încercare de continuare a aceluiaşi ciclu. Ţin minte că Virgil Nemoianu mă îndemna să-l continui în direcţia unei epopei în care să intervină înnopteanu, prietenul tatălui lui vasilescu, în sfârşit, toate personajele. Din păcate, nu s-a valorificat această sugestie şi pentru că grupul s-a destrămat cam în acea perioadă, în anii ’70 – ’72 şi Matei Călinescu, care ar fi putut intra în această acuplare onomastică, era deja plecat de un an sau doi: în ’72 el alesese să nu se mai întoarcă, Nemoianu plecase cu un an sau doi înainte, doctorul cabalu e cel care a adăstat cel mai mult şi s-a rupt de realităţile autohtone spre sfârşitul anilor ’74.

M. P.: Este vorba, cumva, despre unul şi acelaşi personaj care apărea la Televiziune, Andrei Bacalu ?

M. I.: Da, e acelaşi. Era un om deosebit, cu aşa un fel de brio romantică şi juvenilă; se manifesta în diferite ştiinţe. El era medic. În perioada când se apropiase de aceşti contemporani ai lui şi ai noştri, îşi făcea studiile la Facultatea de Medicină din Cluj, după aceea se stabilise în Bucureşti, unde avea familie, însă el a funcţionat câţiva ani ca medic stagiar, într-una din comunele din jurul Bucureştiului. Cunoscând foarte bine limba engleză, printr-un concurs de împrejurări a ajuns – cred că la Radio mai întâi şi apoi la Televiziune, unde s-a remarcat.

Cred că anecdota biografică e că, a fost nevoie, într-un moment mai urgent, mai stringent, la Televiziune, de un cunoscător 66

foarte bun al limbii engleze, care să traducă un text, mi se pare, cu prilejul debarcării în Lună. Şi, înainte de asta, cu prilejul unor curse de motociclete sau de automobile, care se petreceau în Occident, şi în care textul era vorbit într-una din limbile străine: engleză sau franceză; el cunoştea foarte bine, cum vă spun, limba engleză şi curiozitatea lui multilaterală îl făcea să fie foarte informat, nu numai în ce priveşte cultura, literatura, dar şi aspectele mai mondene ale realităţilor din mijlocul nostru şi din străinătate. Era la curent şi cu lumea cinematografiei, a teatrului occidental şi a curselor de automobile. Avea cunoştinţe aproape enciclopedice despre tipurile de maşini de curse, pe care le-a şi valorificat, ţin minte, în nişte poeme – englezeşti, parcă – în care descria ambiţiile sale legate de asemenea maşini de curse. El a fost celebru multă vreme în apariţiile lui la Televiziune şi a fost înlăturat spre sfârşitul perioadei anilor ’70, mai precis a preferat să se excludă singur, pentru că era marginalizat, cred că după dispariţia lui Tudor Vornicu, care, am impresia că l-a susţinut pe drept cuvânt, pentru calităţile lui – începuse să fie marginalizat pentru originea lui etnică, şi care era de altfel evidentă în aspectul facies-ului: era evreu. Bacalu, de fapt, este un nume…

M. P.: Ştiu că, într-o vreme, avea domnia sa în SĂPTĂMÂNA CAPITALEI o rubrică intitulată „Zidul tăcerii”, şi în care scria despre legăturile americanilor, în speţă, ale celor de la N. A. S. A., cu umanoizi…

M. I.: Da, cred. Nu ştiu, se poate.

M. P.: El prezenta lucruri foarte interesante: documente, comenta dosare, însemnări, adnotări la rapoartele „Blue Book” ş.a.m.d., din epocă. Interesant zidul acesta, al tăcerii, pe care îl fisura.

M. I.: Da, el era foarte bine informat şi, în ultimii ani ai „întârzierii”, ca să zic aşa, lui, în România; eu deja cred că eram 67

stabilit în Sibiu şi pierdusem contactul mai susţinut cu el, ceea ce înseamnă că el a plecat după anul 1980. Cu câţiva ani înainte, încetasem să-l mai văd foarte des, îl vedeam relativ rar. Ştiu că el a avut întotdeauna direcţii de astea, de interes, mai stranii şi dacă la început aş fi crezut că le face cu un substrat, cu o atitudine ironică, şi că n-ar fi crezut în nici un caz în ipotezele vehiculate în asemenea domenii – obiecte neidentificate, personaje extraterestre – s-ar putea ca totuşi să fi evoluat, deşi m-aş îndoi. El era, ultimele dăţi când l-am văzut, foarte interesat de anumite direcţii, literare mai ales, ale lumii anglo-saxone şi franceze; era, în mod ciudat, unul dintre puţinii oameni de vârsta şi din mediul lui care manifestau interes pentru literatura şi poezia franceză. Era foarte mare adept al poeziei lui Saint-John Perse, de exemplu, ceea ce-l singulariza, oarecum, printre prietenii lui şi oamenii cu care era asociat de obicei, şi care erau mai degrabă preocupaţi cu literatura mai experimentală americană sau engleză. Doctorul Bacalu era interesat şi de, să spunem, Lawrence Durrell, pe care îl urmărea foarte atent; de poezia engleză şi americană mai experimentală, poezie concretă, în sfârşit. Îmi pare rău – am auzit că a mai fost de câteva ori în ţară, chiar acum doi sau trei ani, şi s-a manifestat şi la Televiziune, şi am fost mulţumit şi măgulit de faptul că şi-a amintit şi de relaţiile noastre de prietenie, dintre el şi mine . dar, vă mărturisesc că nu l-am văzut, nici nu mai ştiu nimic despre el : nici nu ştiu, măcar, dacă se află stabilit în Israel, sau în vreo ţară occidentală. Mi-ar face plăcere – dacă n-aş fi un leneş atât de corupt în inerţie – să mă gândesc, măcar, că aş putea să-i scriu şi să reiau nişte relaţii care, vă mărturisesc că m-au ajutat, la modul sufletesc, mult, în vremurile respective.

M. P.: S-ar putea să trăim – sigur că îmi doresc şi vă doresc, să trăim redeschideri sau reîntâlniri…

M. I.: Sigur, mi-ar face plăcere ! Dar, aici intervin nu numai inerţiile de care vă vorbeam, dar şi nişte neputinţe practice ale 68

mele pe care aş fi înclinat să le consider patologice, dacă nu m-aş teme că e o scuză ieftină. De exemplu – lucru pe care l-am discutat puţin înainte de această convorbire oficializată prin înregistrare – e vorba de Alexandru Vona Eu am, în legătură cu acest scriitor şi cu acest om, nişte relaţii de o altă amplitudine sufletească decât cele, să spunem, chiar faţă de nişte prieteni buni şi apropiaţi din perioada adolescenţei şi de mai târziu. Nu fac comparaţii de amplitudine sufletească şi n-am să cred niciodată că, să spunem, prietenia mea – cel puţin, din punctul meu de vedere, foarte profundă – cu Matei Călinescu şi chiar cu Virgil Nemoianu, mai târziu şi la o altă treaptă de împlinire – se poate compara sau ar fi mai prejos, sau mai puţin realizată, decât asta de care vreau să vă vorbesc acum. Dar, faţă de Vona – cu care, fireşte, nu puteam să fiu prieten, fiind vorba de o diferenţă de vârstă de cel puţin zece ani, între noi, şi eu fiind, pe vremea aceea, încă, într-o copilărie destul de împleticită şi de confuză – sigur că nu pot pretinde că am fost prieten, dar, ceea ce am trăit eu în raport şi alături de Alexandru Vona e de cu totul altă natură, şi mă angajează într-un fel mult mai profund – m-a angajat atunci, şi continuă să o facă, chiar dacă, la suprafaţă, cum s-ar zice, nu s-ar putea urmări anecdotele sau detaliile unei asemenea angajări sufleteşti.

Alexandru Vona a fost, în perioada când eu aveam între, să zicem, şase şi doisprezece ani, un om, o fiinţă care, de la un punct încolo, prin anii ’39 – deci eu aveam opt-nouă ani – începuse să frecventeze casa mea natală şi venea frecvent la noi acasă, era un prieten foarte apropiat al familiei noastre, să spunem, adică, de fapt, era coleg de liceu cu fratele meu şi fiind şi vecini într-un fel, locuind foarte aproape de locuinţa noastră, se întâmpla să comunicăm, să ne întâlnim fizic. El a rămas unul dintre prietenii foarte apropiaţi ai fratelui meu şi după terminarea liceului – fuseseră colegi de clasă – chiar dacă urmau facultăţi diferite, se vedeau frecvent şi-şi continuau relaţiile. N-aş vrea să detaliez aici nişte 69

momente, dar Vona a rămas legat prin nişte ecouri şi prin nişte momente în care a intrat în viaţa mea, în „biografia mea”, ca să zic aşa, a rămas legat extrem de profund şi ţin minte că l-am văzut pentru ultima oară înainte de plecarea lui, undeva pe o stradă în apropierea locuinţei noastre, pe o stradă care reproducea, sunt convins, drumul lui zilnic, între locuinţa lui, situată undeva, să spunem, în spatele casei noastre, spre Liceul Spiru Haret, unde învăţase – l-am întâlnit prin coincidenţă într-o seară, ne-am încrucişat pe stradă şi ne-am salutat. Însă aceea fiind ultima dată când l-am văzut fizic. El a mai fost de câteva ori în ţară şi ştiu că a întrebat de mine, mi-a scris, la un moment dat, o scrisoare la care n-am avut curajul – ar trebui să explic exact cum înţeleg să folosesc acest cuvânt, dar n-aş face-o – să-i răspund. Însă scena care a rămas fixată definitiv în amintirea mea şi care-l defineşte, într-un fel, pe Vona este seara zilei de patru iunie 1943, când am asistat la o scenă care s-a petrecut în camera mea, să spunem, în casa mea natală; Vona fiind aşezat pe un fotoliu, cred că acelaşi fotoliu pe care staţi dumneavoastră acum, sau cel geamăn, care se afla fixat într-un colţ al încăperii în care se afla şi patul meu, plângând cu hohote şi susţinând-o pe Mama mea, care avea toate motivele să plângă şi să sufere foarte tare în momentul acela.

Scena asta îl defineşte pe Vona din punctul meu de vedere şi îi defineşte toată participarea lui la viaţa, să zicem, la copilăria mea; dar copilăria mea e, cum tot spun eu, a fost... un şir de scene confuze şi pe care nu le-am înţeles nici în momentul trăirii, şi pe care, din fericire, nu le înţeleg nici acum, pentru că ar fi prea taxant, prea neplăcut pentru mine să o fac până la capăt. În sfârşit, mi-ar face plăcere să-l văd, ştiu că mai vine, ştiu că el are/că avem nişte prieteni comuni, nu mă refer numai la Alexandru George sau Irina Mavrodin, la care ştiu că s-a interesat de mine; dar asta, cum se spune în epigraful unui poem celebru: „asta s-a întâmplat demult şi într-o altă ţară”, dar, vedeţi că rămâne, că îşi aruncă răsfrângerile prezenţei în continuare.

70

M. P.: Bildungsromanul poetului Mircea Ivănescu descrie, ca pe un fapt relativ singular, retragerea din viaţa de jurnalist, din agitaţia implicării directe în social şi politic, dublată de retragerea din Capitală în Sibiu, într-o realitate a culturii livreşti care ordonează axiologic scene, persoane, amintiri, eroi şi modele, malaxate într-o „compilaţie cinstită” învăţată la Agerpres, cum spuneaţi undeva, şi formează o realitate/lume paralelă, cea a literaturii pe care o faceţi : adevărul dumneavoastră.

Faptul că, în actualitatea literaturii române de după 1989, drumul este străbătut à rebours de scriitorii care îşi părăsesc sau doar îşi amână vocaţia şi în speţă „creaţiile”, pentru a se implica în publicistică, în jurnalism – vă acutizează un sentiment al însingurării, vă face să vă simţiţi, cumva, aparte?

M. I.: Dumneavoastră daţi alte dimensiuni şi alte coordonate situaţiei pe care o descrieţi: nu e vorba de o însingurare sau de o alegere. Dumneavoastră porniţi de la premisa că eu aş fi fost un ziarist profesionist. Asta e o imagine falsă şi vă rog să mă credeţi că vă spun asta cu toată seriozitatea. S-a întâmplat ca şi eu să „activez”, cum se spune, să funcţionez în lumea aceasta, a presei, pentru că am fost angajat, înainte de terminarea facultăţii, în lumea presei, mă rog, în unul din centrele funcţionale ale presei româneşti de pe vremea aceea, adică la Agenţia de Presă, singura care exista atunci, şi care, sub nişte condiţii de activitate şi de supraveghere foarte precise – fiind subordonată aparatului de propagandă al Comitetului Central al partidului respectiv – se ocupa, în primul rând, de alimentarea presei cotidiene sau periodice cu ştiri care umpleau paginile ziarelor şi făceau să trăiască aceste ziare. Ori, eu nu am fost angajat acolo ca un membru activ al acestei profesiuni, să-i spunem: al acestei vocaţii, adică eu cred că s-a întâmplat cu mine ceea ce, mutatis mutandis, spuneam că s-a întâmplat cu doctorul Bacalu, în momentul când a fost angajat la Televiziune: s-a ivit într-un anumit moment foarte precis, în perioada în care eram eu încă student, o carenţă, s-a 71

constatat o lipsă de personaje specializate într-un anumit domeniu al agenţiei de presă respective. Agenţia de Presă funcţiona organizată în mai multe compartimente, „redacţii”, cum vreţi să le spuneţi, dintre care, una se ocupa de aprovizionarea paginilor externe ale ziarelor de pe vremea aceea, cu telegrame, ştiri şi actualităţi la zi privind lumea din jurul României de atunci, atât cea din lagărul din care făcea parte cu succesele şi funcţionalităţile respective: lagărul socialist, cât şi lumea occidentală, şi mai exista pe vremea aia „lumea a treia”, care balansa între aceste două lagăre şi pe care, fiecare din lagărele respective, dar mai ales cel socialist, se străduia, prin desfăşurări propagandistice şi ofensive ideologice, să o câştige de partea lui; „lumea a treia” fiind ţările…

M. P.: Care n-au dispărut...

M. I.: Da, mă rog, acum nu mai ştiu cum se pune problema; atunci ştiam şi vă puteam face un curs despre asta. În momentul de care vă vorbesc, şi care se petrecea în vara şi spre sfârşitul verii anului 1953, s-a petrecut în Bucureşti un eveniment care şi-a lăsat şi urmări în ce priveşte nivelul de trai şi funcţionarea, nu numai socială, ci şi chiar fizică, a românilor din Bucureşti în primul rând, şi din toată ţara : anume, s-a petrecut o congregaţie, o adunare care era botezată „Festivalul Mondial al Tineretului”, şi în care, în momentul respectiv, au fost invitaţi un număr mare de personaje, tineri în primul rând, dar nu numai tineri, din sumedenie de ţări, din Occident fiind alese pe anumite criterii ; din ţări din astea, cum vă spun, „în curs de dezvoltare”, şi latino-americane, africane, asiatice etc. Ăştia toţi s-au strâns în Bucureşti, cu publicitatea respectivă – festivalul a durat două sau trei săptămâni, a durat mult – şi ei au fost cantonaţi în diferite locuri aşteptându-şi producerea la „marea sărbătoare a tineretului”, cum se spunea pe vremea aceea ; şi personajele din România care puteau încerca să le asigure comunicarea cu mediul 72

acesta – puţini dintre ei ştiau româneşte, vă daţi seama – erau persoane verificate şi, mă rog, prezentând încredere din punctul de vedere al oficialităţilor româneşti de atunci; care să le povestească, în primul rând, şi să-i înveţe să vadă ce exista interes să fie văzut. Majoritatea, sau printre aceşti însoţitori, figurau o serie de tineri cunoscători de limbă engleză, în primul rând, care trebuia să-i morijeneze [de la franţuzescul morigéner, a aduce la ordine, n. ns., m. p.], şi care au fost aleşi de la AGERPRES, de la Redacţia de Ştiri Externe ; persoane, vă spun, verificate prin originea socială, care nu era foarte bună din acel punct de vedere, al reprezentării elementului muncitoresc, fiindcă puţini muncitori la vremea aia puteau să ştie limba engleză, cât mai ales prin apartenenţa lor la un grup mai sigur pe vremea aceea: Partidul Comunist din România, sau Român, cum mai târziu i s-a spus; funcţiona mai ales prin ilegalişti, sau descendenţi, sau clienţi ai ilegaliştilor care erau susceptibili să ştie limba engleză, adică prin mediul social şi prin familia lor, deci evrei.

AGERPRESul rămăsese deschis la potenţialul de traducători din limba engleză. În perioada asta, în care reprezentanţii lui, care se ocupau de traducerea şi fabricarea de ştiri după sursele de limbă engleză, erau mobilizaţi în această direcţie mai importantă a interesului. Atunci, am aflat prin nişte împrejurări că se căutau oameni care să ştie limba engleză şi, la întâmplare, m-am dus şi am dat o probă la AGERPRES. AGERPRESul era destul de puţin dezvoltat atunci, „colectivul”, cum se numea, de traducători din limba engleză erau şapte sau opt persoane.

M. P.: Avea, acest „colectiv”, vreo legătură cu RADOR? M. I.: Era urmaşul RADORului, da, începuse să se numească AGERPRES imediat după instaurarea – de fapt, „regimul de democraţie populară”, în România, după cum ştim, s-a instaurat în 1945, odată cu guvernul „de largă concentrare democratică” şi regimul propriu-zis a început să funcţioneze mai activ, şi 73

atunci şi-a schimbat denumirea şi RADOR. În AGERPRES s-au mai produs şi alte modificări după abdicarea Regelui, adică nu chiar în decembrie 1947, dar, începând cu primele luni ale anului 1948.

Eu m-am dus şi am dat, cum vă spun, în vara lui 1953, o probă de traducere, şi vă spun: spre surpriza mea – pentru că nu aveam, în nici un caz, un dosar care să mă recomande la nivelul aparatului de propagandă respectiv – am fost acceptat. Eu pun această acceptare pe seama unei neaşteptate, unei extreme cumsecădenii, a unei bonomii a persoanei faţă de care am dat această probă – care era şeful de cadre al AGERPRESului – care, fireşte, el personal nu cunoştea limba engleză şi nu ar fi putut face nici un fel de apreciere, dar care, în mod surprinzător – dar nici măcar dosarul nu-l ştia – a plecat de la premisa că, fiind student în anul trei – absolvisem anul trei al Facultăţii de Filologie, cum se chema – sunt, deci, mai mult sau mai puţin, sigur că da, competitiv ; că dacă nu, n-aş fi fost la Facultate şi n-aş fi fost menţinut acolo trei ani; şi el a dat această probă şefului Redacţiei de Ştiri Externe, care era, de asemenea, un om cu preocupări literare, mă rog, el nu avea de unde să ştie că şi eu aveam – deşi, pe vremea aia, preocupările mele literare erau ca vai de capul lor, dar, nu ştiu, i-am făcut, probabil că, o impresie bună şi, atunci când s-a dat rezultatul acelei probe, mi-a spus că am fost acceptat, şi am început să lucrez acolo.

Deci, eu am devenit ziarist – în primul rând traducător de limba engleză – la AGERPRES, pe baza acestui concurs de împrejurări şi a unei inerţii care i-a făcut pe cei doi factori – cel puţin doi – care au regizat, care au prezidat, mă rog, care m-au primit prin decizia lor, prin, probabil, lipsa de interes, prin dorinţa de a rezolva o complicaţie care se prelungise şi aşa, şi mai puţin pe dorinţa lor de a câştiga un element de propagandă activ.

Eu am funcţionat, deci, cam un an, cred, ca traducător al unor texte de limbă mai mult sau mai puţin engleză, care reprezentau 74

emisiunile zilnice ale Agenţiei China Nouă, şi care, cum vă spun :într-o limbă engleză imperfectă, cum poate fi aceea chiar, a unui asiatic care învaţă englezeşte – asiaticii : chinezii şi japonezii sunt cunoscuţi pentru uşurinţa de a învăţa, mai ales limba engleză ; dar, în sfârşit, nu putea să fie o limbă autentică, lucru pe care l-am constatat pe pielea mea, când am trecut de la Agenţia China Nouă la presa engleză ; dar am funcţionat ca traducător.

Treptat, s-a produs trecerea mea din serviciul de simplu executant, adică de traducător al unor texte care erau foarte rar folosite ca atare, numai în cazul unor comunicate oficiale ale Guvernului sau ale unor organisme oficiale; foarte rar erau folosite ca atare textele respective, ele serveau de obicei să constituie materialul informativ pentru „eşalonul superior”, adică pentru redactorii care compulsau/„compilau cinstit”, cum văd că aţi reţinut formula, şi făceau ştiri pornind de la datele reprezentate pe textele agenţiilor de presă străine, şi le valorificau în sensul folosirii sâmburelui faptic articulat în viziunea care să exprime «lupta de clasă», «succesele forţelor progresiste», felul în care maşinaţiile anumitor cercuri politice înverşunate şi aţâţătoare erau, mai mult sau mai puţin demascate, dejucate etc.

Am devenit ziarist cam la un an, cred, sau poate la mai mult, când un personaj care era redactor-şef adjunct la Redacţia de Ştiri Externe m-a chemat într-o seară – se lucra în „ture”, tura de după-masa se prelungea foarte târziu în noapte – şi într-un birou care era ca în romanele de un anumit gen: era luminat numai de lampa de pe biroul său, restul era în întuneric; şi-a ridicat ochii la mine şi a zis, cu semnificaţia de „Domnul meu: tovarăşe cutare, noi ne-am gândit”…-„noi”, aşa se discuta, după cum ştiţi, probabil, dar sunteţi prea tânăr ca să ştiţi: se discuta pornind întotdeauna de la plural care era mai puţin al majestăţii, cât al personalului oficial: -...„noi ne-am gândit că dumneata stăpâneşti şi limba, şi ai exerciţiu, în sfârşit, şi că putem trece la viitoarea promovare, parcă, deci trebuie să, de-acum încolo d-ta vei citi 75

ziare, agenţiile astea occidentale, în primul rând americane şi engleze, şi pe baza datelor de acolo nu vei mai face traduceri brute ca atare ci, te vei informa din ele şi vei face ştiri. Ştirea nu e, zicea el, nevoie să-ţi mai spun – şi într-adevăr, nu mai era nevoie – trebuie să fie scurtă , la obiect, contondentă şi cumpănită bine, în aşa fel încât – am reţinut această idee, am şi speculat-o în încercările mele de literatură originală – fiecare cuvânt să fie un tun îndreptat împotriva imperialismului”. Bine, ne-am strâns mâna şi am început – ulterior, personajul, care a fost totdeauna foarte amabil, politicos şi chiar cred că mă simpatiza şi cu care am avut momente de manifestări prieteneşti, chiar: am şi băut o dată, sau de mai multe ori, cantităţi minime – el bea puţin, şi eu, pe vremea aia – de alcool, ştiu că am discutat o dată cu el despre faptul că – noi terminam totdeauna tura de după amiază foarte târziu noaptea şi maşina Agenţiei, când Agenţia se mutase la SCÂNTEIA, ne depunea undeva în centrul oraşului, de unde, fiecare intra în diferite locuri de bine, pe vremea aia erau deschise şi noaptea, ca şi pe vremea asta, îmi închipui (când spun „îmi închipui” forţez puţin nota) – ei, ştiu că am discutat o dată, căci el spunea că îl văzuse într-una din nopţile precedente, foarte târziu, pe Emil Botta, la o masă, şi, spunând el, consuma chestia aia care miroase a spirt denaturat: spumă de drojdie; ne-a oripilat pe amândoi, adică nu puteam imagina că există oameni în toată firea care să bea ceva care să miroasă a spirt denaturat – viaţa m-a învăţat, după aia, că pot să existe şi asemenea cazuri.

Deci, eu nu am fost ziarist. Activitatea mea de ziarist, care s-a prelungit mult şi care s-a continuat şi pe vremea când, vă spuneam, că am avut prilejul să îi întâlnesc, pe doctorul Bacalu şi pe alţii, la revista LUMEA, se desfăşura tot aşa, în continuarea unei activităţi în care fusesem introdus fără voia mea şi pe care – cred că mă credeţi, când vă spun – nu a luat-o niciodată în serios, şi în care făceam aşa zisele «ştiri», chiar la LUMEA, unde deja, orientarea era mult mai deschisă şi mai cuprinzătoare; nu se putea asimila cu ce cred 76

eu c-ar trebui să reprezinte idealul şi normele de desfăşurare a activităţii unui ziarist. Noi făceam o acţiune, o compunere, un şir de compuneri precis calculate care trebuiau: în măsura posibilului fără să se îndepărteze de la adevărul faptic, să creeze o anumită imagine favorabilă intereselor şi politicii lagărului socialist, sau ale anumitor factori din lagărul socialist, cum se voia să se creeze impresia că ar fi reprezentat România la vremea aia. Aici sunt discuţii: dacă întradevăr România momentului respectiv, dinaintea deschiderii, sau, mă rog, manifestărilor lui Ceauşescu sau chiar a accedării lui Ceauşescu la putere, din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, sau după aceea; România era într-adevăr un factor, mai mult sau mai puţin independent, al lagărului, sau făcea, urma o anumită direcţie de manifestare a politicii sovietice interesată să creeze nişte diversiuni, mă rog; asta nu m-a interesat şi nu mă interesează nici acum; dar vreau să spun că eu nu m-am considerat nici un moment ziarist, şi că n-am luat în serios manifestările şi activitatea mea în acel sens. Îndepărtarea mea de lumea ziaristică, atunci când m-am «retras» cum spuneţi dumneavoastră, din mediul respectiv, nu a fost exact o retragere, după cum nici stabilirea mea la Sibiu nu a fost o retragere din Capitală, ci a fost o fugă obligată şi un noroc neaşteptat în care am profitat de posibilitatea de a funcţiona la redacţia revistei TRANSILVANIA, lucru pentru care i-am fost şi îi sunt recunoscător, în continuare, lui Mircea Tomuş, care m-a acceptat în Redacţie cu, îmi închipui, anumite neplăceri pentru el, şi din cauză că nu eram stabilit în Sibiu, şi după aceea, în sfârşit – şi nu pot crede că el a fost foarte mulţumit de activitatea mea, nu vorbesc de ziarist, măcar de factor responsabil, adică cu simţul răspunderii, la revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o.

M. P.: Vă aduceţi învinuiri, acum.

M. I.: Nu, nu îmi aduc niciun fel de învinuire, dar vreau să spun: în momentul în care s-a creat posibilitatea, cum se spune, să revin la – cum aţi spune dumneavoastră – la «activitatea de 77

ziarist», eu am încercat să fac asta cu nişte articole, mai ales atunci când împrejurări foarte precise mi-au făcut impresia că mă obligă să iau atitudine, în revista care se numea RADICAL, prima de după…

M.P.: Publicaţia sibiană 22 RADICAL; adică DIMINEAŢA, pe primul său nume.

M. I.: DIMINEAŢA, aşa. Am scris de câteva ori acolo, din punctul meu de vedere, nişte texte, mă rog, ele reprezentau exact – acelea aş spune că ar constitui activitate mea ziaristică propriuzisă. Adică, erau gesturi aşa cum văd eu că ar trebui să fie gesturile unui ziarist: pornind de la lucruri foarte precise, vă spun, care s-au petrecut în interval de câteva luni. Dar, cum mi-au şi spus nişte contemporani, surâzând, faputl că apăreau în ziarul respectiv, şi în momentul respectiv, le făcea să nu aibă nici un fel de circulaţie; nimeni nu le-a înregistrat niciodată şi nu le-a luat în serios. Mă înşel: există cel puţin o persoană, în Sibiu, care m-a întâlnit odată pe stradă, şi sunt mândru să spun că m-a sărutat pe obraji pentru una din aceste manifestări (nu spun cine: persoană importantă!).Adică ele nu au fost interpretate ca atare. Eu am fost ulcerat, într-o vreme, când s-a constituit Grupul de Dialog Social şi Alianţa Civică, în primul ei nucleu, prin faptul că, fiind un provincial…

78

„Ora ceremoniilor solemne” – dialog cu poetul Alexandru Lungu1 –

Foto: MIHAI POSADA

1 Dialogul cu Alexandru Lungu, realizat între Sibiu – Bonn în anii 2000 – 2001, a apărut în revista VATRA, Târgu Mureş, Nr. 8 (365) / 2001, pp. 23-29; reluat în volumul Alexandru Lungu, Misterul poeziei. Între turnul de fildeş şi zgomotul istoriei, Piteşti: Editura Paralela 45, colecţia „Odiseu”, 2003, pp.211-228.

79

I. Geneza/Facerea Mihai POSADA: Sunteţi născut la Cetatea Albă – aflată azi în Regiunea Odesa, din administraţia Ucrainei – pe malul basarabean al Mării Negre şi probabil că, din „optica interioară” a tânărului de atunci şi impactul acestei optici cu peisajul Bugazului din Bugeacul natal, revăzut mereu în „vacanţele copilăriei”, s-a zămislit natura interioară a poetului, natură pe care v-o mărturiseaţi cu empatia fervorii vârstei, tot interioare, încă din reportajul plin de farmec literar, scris la nouăsprezece ani1, pentru revista VREMEA a fraţilor Donescu: „natura răvăşită şi despletită, priveliştea care se zbate, geme şi birue, locul care fecundează şi creşte strâmb – dincolo de logica tratatelor savante, după normele unice ale unei fantezii fără canon şi chenar, deşi pornind – probabil – tot din vrerile divine”…

Dacă pentru Beniamin Fundoianu2 „omul este un animal pe care poezia îl ciopleşte din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită” - să fie atunci natura aceasta, poetică, de care vorbeaţi, partea dumneavoastră de asemănare cu chipul lui Dumnezeu?

Alexandru LUNGU: Sunt născut într-un loc care nu mai există de multă vreme decât în spaţiul meu lăuntric. Până şi numele i-a pierit. Spui: Cetatea Albă şi l-am căuta zadarnic pe hărţile ultimelor şase decenii. Strivite de înţelegerea diabolică dintre cele două fiare ale veacului, locurile mele natale mi se par (şi sunt) un mormânt inform ce se află azi nu în „administraţia”, ci sub cismele ucrainene. Căzute într-o irealitate distrugătoare, Cetatea Albă şi Bugazul supravieţuiesc strămutate în respiraţia nostalgică a mitologiei mele personale. Cât priveşte realitatea din urmă cu peste şaizeci de ani, îngăduie-mi unele corecturi geografice. Cetatea Albă nu s-a aflat vreodată pe malul Mării 1 Alexandru Lungu, Bugazul, panorama incendiilor totale, în revista VREMEA, an XVI, nr. 709, duminică 1 august 1943, p. 10.

2 Beniamin Fundoianu (Paris, 1929), în Poezii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, pp. 5-10.

80

Negre; oraşul cât mai ales Cetatea erau aşezate pe malul Limanului Nistrului, iar distanţa de mare era de cel puţin 15 kilometri, drumul cu trenul trecând prin mica dar celebra regiune viticolă Şaba, apoi printr-o zonă de mici canale croite cu grijă drept crescătorie de nemaipomenite scrumbii şi broaşte ţestoase. Ieşind din această zonă numită erichi (n-am aflat niciodată etimologia acestei denumiri), trenul trebuia să parcurgă încă 2-3 kilometri de deşert nisipos până să ajungă la punctul terminus: gara Bugaz. M-am minunat întotdeauna cum de a fost cu putinţă, printr-o muncă împletind cutezanţa cu deosebite soluţii tehnice, construirea acestui ultim fragment de cale ferată, înfrângând instabilitatea nisipului cu un terasament solid de zgură, iscusit bătătorită. Clădirea gării Bugaz, solidă şi având două etaje, a fost durată tot printr-o greu de înţeles performanţă constructivă în secolul XIX şi a aparţinut drept casă văratecă de vacanţă, bunicilor mei paterni, până în primii ani de după întâiul război mondial, când a trecut în proprietatea căilor ferate. Către sfârşitul anilor ’20, pe vremea primelor mele veri petrecute acolo, Bugazul era, încă, o aşezare ciudată. Numărul corturilor de pescari şi al marilor bărci smolite era mai mare decât cel al micilor „case de vacanţă”, din lemn sau chirpici. În afară de gară exista încă de demult o clădire mai acătării: „cherhanaua”, o hală mare în care se depozitau, se sortau şi în parte se sărau tonele de peşte tras cu năvoadele la mal de pescarii ale căror chipuri încordate le păstrez, ca pe nişte gravuri vii tăiate pe un văzduh fabulos, în amintire. În legătură cu cherhanaua mi se pare a fi necesară încă o precizare geografică. Bugeacul – pământ de o fertilitate ieşită din comun, regiune de transhumanţă a oierilor din jurul Sibiului – nu cred să se fi întins până la Nistru şi la Marea Neagră. Or, Bugazul se află prins tocmai între cele două ape.

Limanul Nistrului – n-aş spune că se vărsa în mare, ci o îmbia, precum într-o logodnă fără capăt; întâlnirea apei dulci cu cea sărată era vizibilă cu ochiul liber prin vălurirea unor culori 81

greu de prins în cuvinte. Cherhanaua se afla tocmai în dreptul întâlnirii apelor: transportul peştelui spre Cetatea Albă se făcea cu bărcile pe apa Limanului. În anii ’30 Bugazul s-a îmbogăţit: au apărut, brăzdând nisipul, câteva „străzi” construite prin tasarea multor tone de scoici, s-au clădit destul de multe case de vacanţă şi mici vile, ba chiar a apărut şi un restaurant. Edificiul cel mai impunător şi mai important a fost un mare şi modern sanatoriu pentru tuberculoză osoasă, ridicat sub patronajul Regelui Carol II. Am iubit Bugazul aşa cum l-am trăit în copilărie şi adolescenţă – o alăturare magică lunecând către contopire (ce rămâne mereu nesăvârşită) a deşertului nisipos cu fecunditatea Mării, a seninătăţilor calme cu răscolitoare şi vântoase furtuni. Memoria mea afectivă e străbătută şi astăzi de fiorul acestei guri de rai neliniştit.

Mai mult decât alte locuri prin care am fost purtat şi în care am vieţuit, Bugazul mi-a iscat, fără să aflu decât mult mai târziu, acel dar greu de numit altfel decât vocaţie poetică. Acolo am descoperit Marea şi – parafrazându-l pe B. Fundoianu – aş spune că poezia m-a cioplit din neliniştea apelor şi m-a aruncat în aerul largurilor lumii. Îndrăgirea Mării, a cărei oglindire în cuvânt a fost mai mult sau mai puţin ocultată o bună (rea) vreme – şi-a găsit rostiri împlinitoare după ce mi-a fost dat să mă las vrăjit de Marea de Mijloc, de Canalul Mânecii, de Marea Roşie, de Atlanticul breton şi cel ce înconjoară Gran Canaria.

Pornită de la Marea Neagră a Bugazului, ambianţa creatoare a apelor primordiale a devenit alături de „noaptea cosmică”, un spaţiu simbolic „vast” şi o „realitate spirituală”, cum aflu (mie însumi lămuritor) de la apologetul iscusit şi aproape neîntrecut al poeziei mele – Dumitru Mureşan. Mările m-au încercuit şi în inelele unor insule care m-au fascinat şi unde am scris „dintr-o răsuflare”: Malta (Elegiile malteze), Creta (Elegiile cretane), Gran Canaria (Răscruci de timp).

82

M. P.: Ce înseamnă casa părintească, uliţa copilăriei, pentru copilul Alexandru Lungu, obişnuit cu schimbările repetate ale domiciliului familial? Dar pentru medicul, poetul şi pictorul de mai târziu?

Al. L.: Casa părintească, dincolo de schimbările dese de oraşe şi locuinţe, este pentru mine o abstracţie, vie în memorie nu prin materialitatea unor odăi (au fost prea multe!), ci printr-o anume atmosferă. Unic copil într-o familie înstărită, am crescut între severitatea „inginerească” a tatălui (severitate ce nu masca întru totul o tandreţe) şi sentimentalismul relativ sobru al mamei. Nu am fost un copil răsfăţat, dar nici lăsat în voia sorţii.

Amândoi părinţii erau cititori statornici de literatură, iar biblioteca lor era – nu foarte bogată, dar consistentă – mutată din loc în loc, o priveam la vârsta preşcolară ca pe o realitate interesantă şi încă enigmatică. Nicidecum îndemnat direct, cu de la mine putere am păşit în ispita cititului (un citit rudimentar), înainte de a păşi pragul Şcolii primare nr. 4 din Buzău, unde am avut norocul de-al avea învăţător în toate cele patru clase pe domnul Const.

I. Tomescu, un dascăl minunat, care dincolo de „scris-cititul” didactic, m-a legat de farmecul literei şi al cuvintelor, astfel că impulsul de a citi a lunecat într-o fericită împătimire. Dincolo de cărţile de citire pe care le sorbeam din prima săptămână de şcoală, am sărit repede peste Aventurile lui Păturel, astfel că pe la vârsta de 10 ani citisem integral Jules Verne şi Selma Lagerlöf, pe lângă Cuore, În familie, Fără familie, Muzicantul orb şi multe altele. S-ar putea ca asemenea lecturi să fi înlesnit încolţirea vocaţiei poetice: scriam „poezii” – una a apărut, pe când aveam 11 ani, în revista cursului inferior al Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Dacă în locul cărţilor amintite aş fi citit Cei trei cercetaşi sau Aventurile submarinului Dox, m-aş fi trezit poate scriind proză de „acţiune” şi nu poezie.

Nu am avut o uliţă a copilăriei, ci doar spaţii aferente clădirilor în care locuiam. La Buzău, pe vremea „grădiniţei” şi a 83

primei clase „primare” am locuit într-o casă mai mărginaşe, nu departe de depoul de locomotive, pe o stradă ce ducea către Vila „Albatros” a lui Al. Marghiloman. Aşa zisa „vilă” se afla întrun vast domeniu, căruia nu-i zăream decât împrejmuirea înaltă şi porţile măreţe. Ştiam că există dincolo nişte grajduri alese şi desigur un mic hipodrom: Marghiloman avea cai de curse. Cum, de pe la vârsta de doi ani , vieţuind la Cetatea Albă în preajma celor trei cai ai bunicului, visam să devin birjar, se înţelege că Vila „Albatros” cu caii săi nevăzuţi mi se părea un domeniu semi-misterios. De două ori pe an, primăvara şi toamna, aveau loc acolo, timp de trei zile, curse de cai cu participare largă din afara Buzăului. Nu ştiu unde vor fi fost cazaţi caii-oaspeţi, dar trei zile la rând treceau de două ori (dus-întors) prin faţa curţii mele. Căţărat pe gard, priveam parada celor 10-12 cai, fascinat de frumuseţea lor şi de echipamentul pestriţ al jocheilor. Unul dintre cele mai frumoase spectacole ce mi-a fost dat să nu le uit. Tot căţărat şi instalat pe gard urmăream trecerea cortegiilor de înmormântare cu dric şi „cai mascaţi”, uneori cu bocitoare şi cu muzică – un spectacol mai puţin frumos, dar nu mai puţin impresionant.

A doua casă buzoiană, situată mai central (pe str. Aurora nr. 2), avea – ca şi prima – o curte foarte mare şi în plus o grădină de legume. Evocarea acestor curţi, loc de joacă de unul singur sau cu copiii de prin vecinătăţi, se leagă strâns de amintirea ceremonialelor gospodăreşti de toamnă. Întâi se angaja căruţa lui moş Aldea, cu care călătoream într-o margine a oraşului numită „la Sârbi” unde se desfăşurau pe câteva hectare, până spre apa Buzăului, grădini de zarzavat şi livezi cu pruni şi meri. Căruţa se întorcea încărcată peste poate, iar a doua zi începeau „pregătirile de toamnă”, care durau o săptămână bună. În curte fierbeau prunele – îndelung – (ca să dea un magiun solid, bun de tăiat cu cuţitul) într-un cazan, iar în altul roşiile pentru bulion; în pivniţă se puneau în câte un butoi murăturile şi varza, iar în bucătărie se 84

meştereau compoturi şi conserve de legume. Miresme neuitate, dar dispărute în bună parte…

După Buzău, uliţa copilăriei s-a strămutat în… Piaţa Gării de la Sibiu, pentru doi ani, cât am locuit chiar în clădirea gării „la etaj”. Loc larg de joacă, ba chiar de bătut mingea. A urmat Braşovul, unde „uliţa” era o fundătură îngustă, aşa că locul preferat a fost Dealul Melcilor, din imediata apropiere a locuinţei.

M-am întins cam mult încercând să răspund la ce au însemnat casa părintească şi uliţa copilăriei pentru copilul ce eram şi pentru ce urma să devin. Răspunsul nu mi se pare împlinitor, dar poartă, aş vrea să sper, câteva reflexe sugestive.

M. P.: Aveaţi şaisprezece ani când aţi devenit redactor, împreună cu Ion Caraion – poetul exilat de mai târziu – al Caietelor de poezie ZARATHUSTRA, la Buzău, după debutul în revista PREPOEM, cu un an înainte. În ciuda talentului şi a suferinţelor prin care a trecut autorul „Apei de apoi”, sunt voci, între care nu doar aceea lui Paul Goma, care îl acuză pe Caraion pentru scrierea unor texte despre Monica Lovinescu, despre Mama acestei doamne, sau despre Virgil Ierunca; după care, statura morală a autorului acelor texte infamante ar suferi grave vătămări.

Care este părerea dumneavoastră, despre Ion Caraion, astăzi?

Al. L.: Ion Caraion a fost şi este victima tragicelor suferinţe cărora cu greu le-a supravieţuit, dar şi victima propriilor sale încrâncenări şi fantasme, a unei mereu acute neîmpăcări cu lumea şi cu sine. Împletirea acestor nefericite împrejurări l-a atras în hăţişul unor atitudini (poate şi acţiuni) necugetate, ceea ce a dus inevitabil la „cazul Caraion”, care a stârnit (nu puţine) patimi şi a consumat (prea) multă cerneală. Nimeni înzestrat cu un dram de bună credinţă, n-ar putea ignora sau nega opera excepţionalului poet, eseist şi pamfletar. O disociere absolută în85

tre opera scriitorului şi a greşelilor sau păcatelor omului nu este încă cel puţin deocamdată posibilă. Vătămările „staturii morale” umbresc acum, pe drept sau pe nedrept, lăsata literară a poetului, fără să-i stingă strălucirea. Cred că umbrele se vor estompa sau risipi cândva – dar nu ştiu când.

M. P.: Ora 25 este titlul „împrumutat” unui roman de profeţii apocaliptice, apărut în anii patruzeci, scris de Constantin Virgil Gheorghiu şi semnat, prin alt „împrumut”, cu numele poetului Virgil Gheorghiu. Marin Preda îi face un portret defăimător autorului, într-o „pagină memorialistică” – arată Cornel Ungureanu, în cartea sa din 1995, despre literatura exilului1 – spunând: „Const-Virgil Gheorghiu nu era privit cu simpatie de tinerii scriitori ai anilor patruzeci: îl considerau colaboraţionist. Şi mai rău: îl bănuiau de neloialitate faţă de colegii lui”.

Totuşi cartea s-a bucurat de traducerea în franceză, făcută de Monica Lovinescu, la Paris, şi de salutul entuziast al lui M. Eliade, în UNIUNEA ROMÂNĂ. Virgil Ierunca (arată acelaşi C. Ungureanu) o consideră în Jurnalul său, drept o carte foarte proastă care falsifică imaginea culturii române.

Ca proprietar de drept al numelui Ora 25 – titlul volumului de poezie, premiat de un juriu naţional, cu care aţi debutat în 1946 – şi „coleg de generaţie” cu C-tin Virgil Gheorghiu, puteţi face vreo legătură sau formula vreo distanţare?

Al. L.: Ce-aş putea spune despre furtul sau, ca să vorbim mai „literar”, plagierea titlului Ora 25 de către numitul gazetar, autor, popă fără altar, stârnitor de multe scandaluri ş.a.m.d.?

Toate datele temporo-spaţiale, ca şi cele (arhicunoscute) privind personajul, converg în a arăta imposibilitatea ca plagiatul să fi fost o coincidenţă întâmplătoare. Cât priveşte romanul cu pricina, dincolo de „salutul entuziast” al lui Eliade (care ara1 Cornel Ungureanu, Constantin-Virgil Gheorghiu – reperele unui succes, în Mircea Eliade şi literatura Exilului, Bucureşti: Ed. Viitorul Românesc, 1995, pp. 119-127.

86

tă, vai!, că şi marile spirite se întâmplă să calce în gropi adânci) – cred că analiza sa cea mai concludentă i se datoreşte lui Mircea Zaciu. Îmi îngădui să citez câteva fragmente din acest text critic memorabil: „E în acest roman (care a stat şi la baza unui film nu mai puţin senzaţional) o percepţie bizară a realităţii (rurale şi nu numai!) româneşti, începând cu numele personajelor (construite în maniera unui I. M. Bujoreanu din Mistere de Bucureşti) şi până la clişeele psihologiilor” (…) „În acest sens, interpretarea «istorică» a evenimentelor şi implicaţiile «româneşti» stârnesc alternativ zâmbetul şi stupefacţia. Un infantilism socio-istoric e dublat de o epică primitivă, amintind soluţiile celei mai ieftine literaturi de senzaţie de la începuturile romanului autohton” (…) „Autorul a preferat să trăiască dintr-o legendă. Lectura i-o spulberă brutal, plasând autorul între epigonii contemporani ai romanului negru” (Dicţionarul scriitorilor români, vol.II, D-L, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1998, pp. 369-370).

M. P.: Ştim că aţi colaborat la REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE, în care, Şerban Cioculescu a scris despre volumul dumneavoastră de debut, Ora 25, în numărul 3/martie 1947.

Ce ne puteţi spune despre importanta revistă fondată de Carol II şi aflată, atunci, la sfârşitul apariţiilor sale? Dar despre Editura Regală pentru Literatură şi Artă?

Al. L.: Am colaborat numai la unul dintre cele două caiete de poezie ale Revistei Fundaţiilor Regale ce au apucat să apară în 1945/46, bucurându-mă de frumoase vecinătăţi, ca de pildă Constantin Tonegaru, Alexandru Vona, Marcel Gafton şi Iordan Chimet.

Regele Carol II a fost susţinător luminat al cărţii, continuator generos al Tradiţiei de ctitorie culturală a monarhiei române. Fundaţiile Regale pentru Literatură şi Artă au avut o excepţională activitate editorială, întrecând cu mult – nu numai cantitativ, ci în bună parte şi calitativ – toate celelalte edituri 87

româneşti ale acelor vremuri. Un rol dominant în desăvârşirea iniţiativei regale l-a avut Al. Rosetti, cărturar de seamă, pe care l-aş numi fără greş: cel mai bun şi mai iscusit gospodar de tipărituri pe care l-a avut România. Să ne aducem aminte de „premiile scriitorilor tineri” în seria cărora au apărut cărţile de debut ale lui Cioran, Noica, Emil Botta, Ştefan Stănescu, Vladimir Cavarnali, Ştefan Baciu, Constant Tonegaru şi ale atâtor alţi scriitori, unii dintre ei uitaţi între timp (şi timpuri) pe nedrept. La polul opus (al vârstelor) se află minunata serie de ediţii definitive: Arghezi, Blaga, Bacovia, V. Voiculescu, Ion Pillat… Încununarea supremă este însă Biblia (tălmăcită de Vasile Radu şi Gala Galaction) numită pe drept cuvânt a Regelui Carol II, care a vegheat personal lucrarea şi editarea „Cărţii Cărţilor” în cea mai strălucit împlinită variantă românească.

Revista Fundaţiilor a fost ani de-a rândul o publicaţie literară neîntrecută, oglindă superioară a unei culturi libere. Cu excepţia perioadei 1940/44 când a căzut sub directoratul lui D.Caracostea (istoric literar de mâna a doua), R.F.R. nu s-a lăsat atinsă de nicio influenţă ideologic-politică. Paginile sale, cuprinzând desigur o largă diversitate de poziţii şi puncte de vedere, nu lunecau niciodată sub primatul valorii integral estetice. Perioada amintită a fost viciată de umbrele unui naţionalism – ce-i drept neviolent, dar nociv prin sine. La venirea lui Caracostea, minunata echipă de critici ai revistei (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius) s-a retras în semn de protest, ca de altfel şi alţi colaboratori. Un amănunt „picant”: domnia lui Caracostea a înregistrat colaborarea asiduă a lui Mihai Beniuc, care în acea vreme trăgea binişor la dreapta; după scurt timp – printr-un adevărat salto mortale – a devenit „trâmbiţaş al vremurilor noi” şi politrucul literar binecunoscut. În scurtul răstimp de semilibertate dintre cele două dictaturi, R.F.R. şi-a recâştigat parţial profilul şi demnitatea, pentru ca în curând să fie strangulată de comando-urile comunis88

te şi transformată în VIAŢA ROMÂNEASCĂ (aşa-zisa „serie nouă”) unde s-au pus pe treabă numai pumnii ameninţători ai realismului socialist şi capetele pătrate ale proletcultiştilor.

II. Exodul/Ieşirea, în 1973, din România în Germania M. P.: Mulţumită profesiei dumneavoastră de bază, aceea de medic, nu aţi fost niciodată un „flămând” şi cu - atât mai puţin un „desculţ”. Aţi găsit Germania culturii, dar aţi cunoscut-o şi pe aceea a „untului”, cum ar spune Noica.

De ce aţi părăsit ţara?

Al. L.: Nu ştiu dacă „părăsit” este cuvântul cel mai potrivit pentru a desemna strămutarea mea în Germania. N-am avut nicio clipă simţământul de a fi părăsit ţara şi nu sunt ceea ce se cheamă, cu o conotaţie patetică (oare totdeauna sinceră?) un „desrădăcinat”. Şi asta pentru că patria mea covârşitor reală este limba română. Rădăcinile nu mi se află răspândite prin multele locuri şi meleaguri pe unde am vieţuit şi de care mă leagă amintiri adânci, învăluite de multe ori într-o nostalgie nedureroasă. Nepărăsindu-mă, limba îmi poartă neocolitor şi biruitor sub bătaia oricăror furtuni, statornicia rădăcinilor. Nu am plecat în jindul „untului” occidental, ci am fost împins de dorinţa firească şi de nevoia acută de a respira liber, de a-mi regăsi o fiinţare neumilită, scăpată de căluşul şi cătuşele care-mi împresurau gândurile şi-mi controlau cuvintele.

M. P.: Ce atârnă mai greu: efortul reparator, în ţară, de accesare liberă a operei scriitorilor indexaţi până în 1989, sau cel integrator, ca efect al conştientizării nevoii de a face una, din literatura exilului şi aceea scrisă între graniţele naturale şi politice; adică a da, la urma urmei, scriitorului unei limbi/culturi ceea ce este al scriitorului: publicul său, cum şi publicului ceea 89

ce-i aparţine: autorii săi?

Al. L.: Ceea ce numeşti cele două „eforturi” – unul reparator, celălalt integrator – de a reîntregi literatura română nu trebuie socotite drept contrarii, ci paralele. Precum prea bine ştim şi precum prea rău am trăit-o, despărţirea literelor din ţară de cele din „afară” printr-o cortină de fier, a durat peste patru decenii. Ruptura a fost adâncă şi a generat suspiciuni şi resentimente reciproce. Fiecare parte cu meritele şi scăderile sale participa la o confruntare în care din păcate cuţitele, bâtele şi mai ales secu(rile) erau copleşitor mai multe decât floretele unei dispute fair play. Imediat după revoluţia furată din 1989, a existat un moment de euforie (nemotivată) care ar fi vrut să sugereze că situaţia respectivă, încărcată de reproşuri reciproce, rostite sau tăcute, s-ar putea şterge bătând din palme şi cântând „hai, să dăm mână cu mână!”. Realitatea s-a impus însă neiertător, arătând că procesul de „reîntregire” a literaturii române se află abia în germen. Curând, chiar în 1990, lucrurile au început să se mişte.

Cu paşi mici şi mai mult sau mai puţin întâmplători. Apoi „recuperarea” literaturii din exil s-a desfăşurat oarecum năvalnic prin reviste şi prin publicarea multor cărţi. Cum un asemenea proces nu poate fi, Doamne fereşte!, dirijat şi controlat, au revenit în spaţiul literar din ţară tot felul de autori – de la veleitari golaşi şi versificatori uşurateci la scriitori remarcabili, interesanţi şi consistenţi până la împlinitori atinşi de aripa geniului. Între restituirea unor opere fundamentale (în special prin Editura „Humanitas”) şi unele „reveniri” penibile (precum a lui Petru Dumitriu), împestriţeala e de-a dreptul ameţitoare. Cine, când şi cum se va încumeta să alcătuiască o evaluare valorică a literaturii exilului?

Deocamdată s-au ivit unele încercări merituoase (Cornel Ungureanu, Mircea Anghelescu), dar şovăitoare şi lacunare datorită dificultăţilor de documentare exhaustivă.

Dincolo de o ipotetică istorie a exilului, încă greu de realizat, cred că o adevărată „reîntregire” a literelor române n-ar 90

putea fi împlinită decât printr-o istorie care să cuprindă, împletite organic, cele două spaţii literare între 1944 – 2000 (sau mai departe, pe când se va înfăptui). Să o aşteptăm cu multă răbdare: poeţi se nasc mai în fiecare zi, critici făuritori de vaste şi drepte sinteze răsar foarte rar! În ce mă priveşte, revenirea mea în spaţiul cultural al ţării de baştină mă numără poate – cum îndrăzneşti să spui – între „fericiţi”.

O revenire care s-a făptuit fără grabă şi fără a forţa vreo uşă. Între anii 1990-1998 am colaborat asiduu la mai multe reviste literare, prin străduinţa generoasă şi solicitantă a prietenului Gheorghe Grigurcu şi sub oblăduirea înţeleaptă a lui Mircea Zaciu, cel ce vreme de un deceniu mi s-a aflat în preajma cea mai apropiată a inimii şi gândului.

La volumele de poezie am ajuns relativ târziu (1998) când am avut simţământul că n-aş fi un solicitant oarecare printre zeci şi sute, ci un autor aşteptat şi dorit.

Anul 2000 mi-a dăruit încununarea înalt împlinitoare a patimilor poeticeşti de-o viaţă: apariţia celor două volume de „ediţii definitive” – Ninsoarea neagră, măiestrit înfăptuite de strălucitul editor Nicolae Ţone.

III. Leviticul include, în cazul scriitorului român exilat, jertfirea de sine; desigur întru slava lui Dumnezeu şi a Limbii celei româneşti.

M. P.: A fost exilul o jertfire?

A devenit el o şansă?

Al. L.: Oare jertfirea de sine nu face parte din ritualul oricărei creaţii poetice? Cu fiecare cuvânt, cu fiecare vers smulgem ceva din adâncul lăuntric şi-l lăsăm să ardă întru împlinirea poemului.

91

La plecarea mea în lume am jertfit un berbec imaginar pe un rug încins sub steaua temătoare de necunoscut, dar sclipitoare de speranţe. Jertfa n-a fost zadarnică, fumul s-a ridicat în ceruri benefice, iar din cenuşa sa, poeziei I s-a dăruit aurul unei fericite regăsiri de sine.

M. P.: Despre „alterarea procesului de creaţie”, în cazul scriitorului care-şi schimbă „comunitatea maternă”; alterare care derivă în urma celei a „însuşirilor antropologice” care sunt limba, cultura şi religia, vorbeşte D. C. Amzăr, în anul 1959, anunţând fenomenele de „biculturalism” şi de „bilingvism” care decurg din schimbarea mediului matriceal de cultură: „din ce în ce mai mulţi intelectuali români intră, după atâţia ani de exil, într-un stadiu de bilingvism, adică începem să gândim în limba ţării în care trăim, şi pentru a ne exprima româneşte, suntem nevoiţi – din ce în ce mai mult – să traducem” 1.

Aţi scris poesii în limba germană, sau v-aţi continuat aşteptarea, scriind în permanenţă în româneşte?

Al. L.: Consideraţiile lui D. C. Amzăr, schematice şi simplificatoare, oglindesc poate o experienţă personală prea puţin fericită.

Povestea cu scriitorul exilat care începe să gândească în limba ţării în care trăieşte şi care pentru a se exprima româneşte este nevoit să „traducă” mi se pare o reducere a faptelor la un numitor comun subiectiv. Cunosc o sumedenie de oameni, scriitori, intelectuali cu îndelungi ani de exil, unii vorbitori de trei sau patru limbi, dar nu am întâlnit pe niciunul care să se exprime româneşte prin „traducere”. Lucrul e, probabil, valabil în a doua generaţie. „Bilingvismul” neforţat şi autentic al unor scriitori este un fenomen deosebit de complex, având rădăcini adânci individuale. Capacitatea de a fi „acasă” (literar vorbind) în două limbi se datoreşte fără îndoială unei anumite particula1 D. C. Amzăr, Introducere la Spiritualităţi creştine, de Lucian Blaga, Wiesbaden, 1959, pp. 3-8.

92

rităţi genetice legate de o zonă cerebrală cu subtile relaţii neuronale. Neurofiziologia nu a ajuns încă a sugera (şi nicidecum a proba) localizarea şi structura funcţională a acestei zone. Dintre scriitorii români ce-mi sunt apropiaţi şi creează bi-(ba chiar pluri)lingv aş aminti pe Gabriela Melinescu (suedeză, franceză), Miron Kiropol (franceză), Stella Viniţchi-Rădulescu (engleză), George Astaloş (franceză) şi Sorin Anca (germană).

Pentru a ilustra condiţionarea genetică a putinţei de a scrie în două limbi e suficient a cita doar două „cazuri negative”. Mircea Eliade, plurilingv în istoria religiilor (ca vorbitor şi scriitor), şi-a înfăptuit întreaga operă literară în limba română.

Horia Stamatu pentru care limba germană era într-adevăr o a doua limbă firească (a fost şi cadru universitar la o catedră de filosofie) şi care în plus era familiarizat cu franceza, spaniola şi elina – n-a scris decât româneşte.

Undeva, în coada listei lungi a „cazurilor negative” mă aflu eu însumi. N-am scris şi desigur nu voi scrie niciodată poezie în limba germană. Scrisul nemţesc mi s-a limitat la acte şi dări de seamă medicale.

M. P.: Se ştie că, opţional, balanţa valorilor înclină când spre literatura de exil, când spre cea din ţară. Unii exclusivişti consideră chiar că numai în afara României s-ar fi făcut cultură românească în ultimii 45 de ani, până în 1989.

Al. L.: Oricât de pitoresc-teribilistă ar părea afirmaţia după care numai în afara României s-ar fi făcut cultură românească, absurditatea sa este evidentă. În ambele spaţii literare valori incontestabile au stat alături de veleitari rătăciţi în păcate.

Au existat de-o parte şi de cealaltă executanţi ai unei (pseudo-) „literaturi angajate”: în ţară victimele proletcultismului, în exil versificatori de cântecele de dor şi jale sau publicişti animaţi de un patos patriotard sunând a gol.

A cântări acum şi a face clasamente mi se pare inadecvat.

93

Timpul, mai curând sau mai târziu, va pecetlui o nepărtinitoare aşezare a valorilor.

M. P.: Exilul românesc s-a manifestat, şi pe alocuri continuă încă să o facă, prin publicaţii, asociaţii şi întruniri culturale. Amintim, la Paris, Asociaţia M. Eminescu; Congresul Mondial al Românilor Liberi, din 21 iunie 1987 (la care a participat David Funderburk, ex-ambasadorul S. U. A. la Bucureşti); Congresul Mondial Românesc, din 1988, organizat de Ion Pantazi – cu STINDARDUL ROMÂNESC scos de acelaşi, între 1985 şi 1989, la München, după STINDARDUL lui I. V. Emilian-; simpozionul Exilul Românesc, Identitate şi Conştiinţă istorică, în primăvara pariziană a anului 1994; revista Fundaţiilor Universitare Carol I, de la Paris, FIINŢA ROMÂNEASCĂ, apărută în 1963; CURENTUL lui Gabriel Bălănescu şi MICRON, al poetului-plastician Ştefan Munteanu, ambele la Los Angeles; CUVÂNTUL ROMÂNESC, de la Hamilton, Canada; DORUL, din Danemarca, cu Pavel Chihaia în redacţie; Asociaţia Culturală Casa/Hermännstadter Wort, de la Jagstzell, Germania; Casa Românească/La Maison Roumaine, din Paris; Cercul literar Apoziţia, de la München; MELE scoasă de Ştefan Baciu, la Honolulu; Institutul şi Biblioteca Română de la Freiburg; Romfest-urile Părintelui Calciu-Dumitreasa, în afara şi în interiorul României etc.

Cu care dintre instituţiile exilului românesc aţi colaborat sau aţi întreţinut legături fructuoase pe plan literar-artistic?

Cât de anticomunist a fost acest exil cultural românesc sau, dacă mai puţin angajat politic, atunci cât de autonom, din punct de vedere estetic, a fost acesta?

Al. L.: Înzestrată, pestriţă, dar şi…lacunară este înşiruirea de publicaţii, asociaţii şi întruniri mai mult sau mai puţin culturale prin care „s-a manifestat şi pe alocuri continuă s-o facă” exilul românesc. Parcurgându-o, îmi îngădui să-ţi spun că unele 94

dintre „întruniri” încercau să atingă nivelul căminelor culturale de tristă amintire din ţară (deseori fără a reuşi). Cât priveşte publicaţiile, câteva dintre cele citate nu au avut nicio acoperire valorică în domeniul culturii, iar altele oscilează între intenţii respectabile şi mediocritate.

Trecând la „lacune” menţionez la locul cel mai înalt revistele ETHOS (Virgil Ierunca şi Ioan Cuşa) şi LIMITE (Virgil Ierunca şi Nicolae Petra), care alături de MELE şi MICRON au fost singurele unde am publicat cu regularitate. Publicaţii meritorii au fost APOZIŢIA şi REVISTA SCRIITORILOR ROMÂNI şi mai ales CONTRAPUNCT. Împrejurarea de a vieţui departe de centrele (de pildă Paris sau München) în care exilul literar românesc forfoteşte în jurul unor personalităţi integre coagulând bisericuţe şi adversităţi greu de înţeles – mi-a priit nespus. Am fost astfel un singuratic, dar nu un însingurat. N-am participat la niciun congres sau manifestare, nu fac parte din nicio grupare sau asociaţie. Singura „instituţie cu care am întreţinut legături fructuoase pe plan literar-artistic” este cea a multor şi statornice prietenii cu oameni aleşi întru dărnicie de gând şi suflet, răspândiţi prin multe ţări pe trei continente.

La întrebarea „cât de anticomunist a fost exilul cultural românesc?” nu găsesc instrumente potrivite pentru un răspuns global.

Fireşte că, de regulă, exilul nu putea fi decât anticomunist. Cum orice regulă nu e ferită de excepţii, nu se poate uita că exilul a fost expus unei infiltrări comuniste complexe şi nu o dată agresive. Şi dacă au existat popi ai căror epoleţi albaştri se străvedeau de sub sutana neagră şi restaurante gospodărite de forţe securiste, e neîndoios că şi în plan cultural infiltraţia a fost activă. Numărul „victimelor” a fost desigur, statistic vorbind, relativ mic. Revoltător de mare însă dacă trecem în revistă „românii deplasaţi” pe care Virgil Ierunca îi înregistra în partea a doua a Antologiei ruşinii din ETHOS. Pseudoexilaţi care îşi publică declaraţiile admirative faţă de „realizările 95

minunate ale regimului comunist” nu numai în presa din ţară, ci şi în publicaţii în limba română din lumea liberă. Profund întristător e faptul că printre aceşti steriazi, uscaţivi, drăgănaşi, paladini, mironaşi etc. – se află intelectuali de valoare care se automurdăresc cu o seninătate stupefiantă. Prezenţa printre „românii deplasaţi” a unor legionari notorii nu-i de mirare, reamintind că, în culisele subterane ale istoriei, cele două extreme blestemate rămân strâns legate. Întorcându-mă la anticomunismul scriitorilor din exil, vom observa modurile diferite prin care s-a manifestat acesta.

Au existat luări de poziţie predominant declarative, uneori străbătute de clamori ascuţite şi neavând totdeauna o acoperire valoric-estetică. Eticul şi esteticul s-au împletit organic şi firesc în scrisul multor spirite superioare cu atitudini evident anticomuniste; în rândul acestora se remarcă personalităţi cărora li se conferă, pe bună dreptate, calităţi de „directori de conştiinţă” (Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma). În sfârşit se cunosc opere din care lipsesc rostiri anticomuniste directe, dar înlăuntrul cărora, la o lectură atentă, se lasă descoperit un anticomunist intrinsec.

M. P.: Din anul 1990, editaţi şi redactaţi, împreună cu doamna Micaela Lungu, soţia dumneavoastră, prin efort comun exemplar, Caietele de poezie şi desen ARGO, care, de curând ajunse la nr. 20, şi-au oprit apariţia.

Aţi vrea să definiţi platforma/programul acestei publicaţii a exilului românesc şi rolul ei, în conformitate cu scopul propus?

Al. L.: Gândul de a înfăptui un caiet de poezie şi desen ne-a bătut către sfârşitul anilor 80. Revistele ETHOS şi LIMITE îşi încetaseră apariţia, iar MELE şi MICRON dădeau semne de stingere. Departe de a crede că ARGO ar putea înlocui aceste publicaţii, am pornit la drum în 1990, în dorinţa de a dărui poeţilor şi artiştilor plastici din exil un loc deschis în care să-şi 96

manifeste nestingheriţi şi fără oprelişti prinosul rodnic în cultura românească. Aceasta ar fi platforma; cât priveşte programul, nu a existat vreunul în afară de încercarea de a păstra un nivel estetic major, încercare împlinită aproape total, concesiile valorice fiind minime şi nesemnificative.

Faptul de a fi limitat la colaboratori din afara graniţelor ţării nu a însemnat nicidecum o menţinere sau adâncire a graniţei dintre cele două spaţii literare, fiind condiţionat doar de imposibilitatea depăşirii unui anumit număr de pagini. De altfel ARGO a publicat cu regularitate cronici, recenzii şi adnotări asupra multor cărţi, reviste şi manifestări din ţară.

După primul număr, colaborările s-au îmbogăţit treptat şi neaşteptat, sosind de pe trei continente şi şapte ţări. Am fost bucuroşi de a cuprinde în sumare, pe lângă numele – să zicem – „consacrate”, poeţi şi desenatori mai tineri, de indubitabilă valoare, unii de-a dreptul străluciţi: Alexandru Dohi, Andrei Zanca, Dan Dănilă, Sorin Anca, Traian Pop Traian, Luiza Carol ş.a.

Au fost găzduite şi câteva debuturi dintre care două – Crisula Ştefănescu şi Dan Voinescu – şi-au confirmat din plin valoarea.

Cele 20 de apariţii ale solstiţiarului ARGO numără peste 60 de colaboratori şi constituie, cred, o mărturie grăitoare asupra rodniciei cu care limba şi poezia românească au fost cinstite şi înălţate de către scriitorii din afara graniţelor ţării.

IV. Numeri M. P.: sau „Recensământul anilor de refuz, peste 20 la număr, şi cel al anilor de interzicere impusă asupra operei dumneavoastră poetice, de regimul comunist instalat în România, interzicere care a durat alţi aproape 20 de ani”.

Recensământul acestei tăceri impuse şi al refuzului propriu de a vă rosti într-o literatură aflată sub ocupaţie – în 1947 97

aţi refuzat să mai publicaţi – numără aproape 40 de ani de tăcere. O viaţă de om!

Care perioadă a fost mai frustrantă şi care mai dobânditoare pentru literatura şi arta dumneavoastră?

AL. L.: Cele două perioade despre care vorbeaţi (fiecare ceva mai scurtă decât 20 de ani) nu se pot pur şi simplu însuma, având cauze diferite şi, pentru scrisul meu, consecinţe contrarii.

Perioada refuzului de a publica a fost evident grea, frustrantă şi păgubitoare. Nu sunt un vânător de cititori, dar simţământul de a scrie pentru nici unul aduce inevitabil o adiere de zădărnicie, care fără să anuleze poezia, o anemiază. Urmările s-au făcut simţite şi în ceea ce am scris după revenirea în arena literară. După „ieşire”, interzicerea în ţară am primit-o cu seninătate amară. Poezia, descătuşată de opreliştele impuse de cenzură şi de auto-cenzură (care nu putea fi ocolită), a urcat roditor într-o neaşteptată aripare şi un suflu înnoitor. Publicând în revistele de frunte ale exilului am dobândit cititori – puţini, dar aleşi.

M. P.: Aţi mărturisit într-un interviu – dacă nu mă înşel, acordat poetului Andrei Zanca şi publicat în VATRA – că printre cărţile pe care le iubiţi mai mult se află Zohar-ul. Ştim că, alături de Cabala, el a fost combătut de unii savanţi evrei, pe motivul pericolului că tineretul s-ar simţi tentat, să le studieze cu predilecţie, în detrimentul Talmudului; obiecţii formulate încă din veacul al XV-lea, de protejatul lui Pico della Mirandola, Elia Dolmedigo din Padua şi de rabinul elveţian Leon Jehuda Modena, care a trăit în secolul al XVI-lea; iar Şcoala Haskalim, a „spiritelor luminate”, a intelectualilor evrei, întemeiată în secolul al XVIII-lea, de Moses Mendelsohnn, ca variantă a iluminismului european, acea Haskala rămasă fidelă religiei strămoşeşti - avea să cunoască disputa dintre adeptul Talmudului, sihastrul Jakob Emden din Altona şi Jonathan Eberschütz, adeptul Zoharului şi al practicilor magice care însoţesc Cabala.

98

Ce calităţi ale Zoharului v-au determinat să îi fiţi admirator? În ce limbă aţi citit Cartea Zohar?

Al. L.: Zohar nu stă alături de Cabala, ci face parte din cărţile sale. Am citit şi recitit Zohar în franceză şi germană.

Dimpreună cu alte texte cabalistice (iudaice şi creştine), dintre care pe un loc înalt de interes şi preţuire se află Bahir şi puţinele scrise păstrate ale adânc tulburătorului Abraham Abulafia.

Dintru începuturi şi până astăzi, rabinatele ultradogmatice combat (în zadar!) Cabala, declarându-i pe mulţi cabalişti – eretici şi uneori luând împotriva lor măsuri „administrative”.

Abraham Abulafia, a cărui viaţă a avut întorsături de-a dreptul fantastice, a fost „excomunicat” şi urmărit, încât a trebuit să fugă şi să moară ascuns într-o mică insulă de lângă Malta. Aceeaşi situaţie conflictuală marchează şi biografiile unor cabalişti creştini. Fiind din fire antidogmatic, mi se întâmplă ca admiraţia să mi se încline tocmai către aceşti eretici.

Am fost şi sunt un iubitor al cărţilor Cabalei pentru că, spre deosebire de relativa rigiditate a Talmudului (corp în bună parte legislativ), Cabala e înţesată de minunate străluminări imaginative şi animată de idei mereu eliberatoare. Parafrazând spusa Marinei Ţvetaeva – „toţi poeţii sunt evrei” – cred cu tărie că toţi cabaliştii sunt poeţi.

V. Deuteronomul M. P.: ca timp al „binefacerilor” lui Dumnezeu asupra Literelor Româneşti şi, implicit, asupra poetului Alexandru Lungu; dar, mai întâi, câteva din binefacerile pe care Alexandru Lungu le-a făptuit: Aţi dat ARGO, pentru plasticienii şi poeţii exilului românesc; revista sărbătorită şi premiată, în cest an (2001), la festivalul revistelor literare de la Oradea.

99

Dăruiţi literaturii române, după revenirea din 1968, cu volumele Dresoarea de fluturi şi Timpul oglinzilor, numeroase cărţi de poezie: Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Poeme (1971), Armura de aer (1973), Ocolul oglindirii (1995), Auzelişti (1996). Numeroase reviste literare din ţară vă găzduiesc poemele, după 1989. În anul 1998, vă apare culegerea Roua de apocalips, la Editura Albatros, iar în 2000, la Editura Vinea, în colecţia „Ediţii definitive”, cele două volume intitulate Ninsoarea neagră. La festivalul de poezie „Frontiera POESIS”, din Satu Mare, vi s-a acordat premiul unic pe ediţie, la 23 septembrie 1999, „Opera Omnia”.

Ce este poesia pentru dumneavoastră, domnule Alexandru Lungu?

Al. L.: Întrebare dintotdeauna, răspuns niciodată pe deplin împlinit. Poezia îmi este seva esenţială, una cu sângele şi lacrima. Şi boarea de dincolo de gând, menită a limpezi, după ce dispare, rostirea şi cuvintele.

100

România şi lumea, prin ochi şi suflet de român – dialog cu dr. Adriana Popescu, preşedintele Fundaţiei „Lobbyart” din Stockholm (Suedia) şi din SUA1 – ARGUMENT Am făcut cunoştinţa doctoriţei Adriana Popescu în anul 2000, când artista îşi vernisa prima expoziţie la Sibiu. Am reîntâlnit-o, un an mai târziu, la o nouă manifestare culturală din Oraşul de pe Cibin unde participa, iarăşi, cu câteva tablouri. Am pătruns acum, în atelierul de la Sibiu al pictoriţei care trăieşte câte patru luni pe an în fiecare dintre oraşele Stockholm, New York şi Sibiu – într-o „navetă” transcontinentală – ca un exemplu viu, de sine, al împrăştierii dar şi al regăsirii românilor de pretutindeni, prin ceea ce au ei mai valoros: arta şi cultura lor.

Tablourile aşteptau cuminţi, înrămate şi înghesuite în atelier, momentul eliberator pentru care fuseseră făcute: zborul către inima iubitorilor de frumos din Sibiu şi din toată lumea – expoziţia. Toate reprezintă flori. Când nu sunt expresia mărită, augmentată, a florilor sufleteşti pictate pe pânze mari de un metru pe 70 de cm., tablourile conţin chiar flori reale, culese şi aranjate în economia plastică a lucrărilor, după aceeaşi apetenţă năvalnică a pictoriţei către un expresionism transcris cu sinceritate, fie că foloseşte, cu acelaşi succes, tehnica dripping a lui Jackson Pollock, fie că se reîntoarce către un lirism de factură europeană, în reprezentarea cvasimimetică, prelucrată „impresionist” a imaginilor florale. Florile Adrianei Popescu pot fi şi nişte vitralii care ştiu să vorbească în limba ochiului din suflet; o limbă pe care, oriunde, omul o înţelege sau a cărei forţă îl opreşte din vârtejul existenţei – pentru a sta măcar câteva clipe, reînvăţând să contemple.

Dialog apărut în cotidianul sibian TRIBUNA, în trei părţi: Nr. 3213, din 17 septembrie 2001, p. 2 ; Nr. 3214, din 18 septembrie 2001, p .6 şi Nr. 3215, din 19 septembrie 2001, p .6.

101

1

I. „Cine sunteţi, doamnă Adriana Popescu ?”

Mihai Posada: Ce este „Lobbyart; când şi cum a fost întemeiată fundaţia ?

Adriana Popescu: „Lobbyart” este o asociaţie non-profit care are ca scop a face lobby (influenţă pozitivă în favoarea unei cauze, cuvânt englezesc, n. ns., M. P.) nu numai pe lângă politicieni, pe lângă oamenii de cultură, ci împreună cu aceştia, de a face lobby în ceea ce priveşte viaţa culturală a României.

Cum am ajuns la „Lobbyart”? M-a influenţat organizaţia înfiinţată de Adrian Popescu aici şi mie, care sunt „omul cu idei multe”, mi-a venit ideea să fac lucrul acesta în Suedia, în primul rând pentru că România, peste hotare, nu este cotată sau nu este arătată la adevărata ei valoare. În general, toate articolele care se scriu sunt mai mult articole de scandal, dar în România mai sunt şi lucruri bune, nu numai rele…Or fi şi multe greutăţi, or fi şi lucruri şi oameni răi, dar mai sunt, totuşi, şi lucruri bune; iar în ceea ce priveşte cultura şi arta româneşti, care au o tradiţie destul de veche – acestea ar trebui cunoscute! Ideea mi-a venit şi am găsit destui oameni cu suflet – români cu suflet de român – care trăiesc în diaspora suedeză şi care au cuplat la această asociaţie non-profit, „Lobbyart”. Ca prim pas a fost organizarea expoziţiei („Europa x 7”, n. ns., M. P.), care a avut loc în Suedia, mai ales că Suedia prelua preşedinţia Uniunii Europene şi am zis că, România fiind candidată la „intrarea în Europa”, ar fi bine să se ştie şi să se cunoască. Şi aşa am pornit.

M. P.: Aţi fructificat momentul acela internaţional pentru România.

A. P.: Da, momentul acesta a fost destul de bun pentru că suedezii ştiau prea puţin despre români. În Suedia nu sunt prea mulţi români. În Statele Unite – pentru că eu fac de cinci ani, „naveta” 102

între New York şi Stockholm – pot să-mi dau seama că este o diasporă mult mai puternică, mai pregnantă, care are de mult un post de televiziune şi câteva ziare, fiind mai cunoscută şi prin activităţile ei, cum este festivalul românilor, în Wall Street, în fiecare an. În Suedia, românii n-au avut posibilitatea să se facă aşa de cunoscuţi, sau măcar să facă cunoscută cultura sau viaţa din România. Aşa a început: am cerut sprijinul Ambasadei Române, pe care l-am avut cu foarte multă bunăvoinţă. Cei de acolo au înţeles şi s-au implicat, începând cu ambasadorul şi mai ales cu consulul Maria Ilie, care a fost sufletul acestei acţiuni. Ei s-au implicat şi ne-au ajutat ca să putem face o acţiune la un nivel destul de înalt. Adevărul e că la vernisaj au venit ambasadori din câteva ţări. La reuniunea pe care au avut-o cu delegaţia economică, iarăşi au avut succes românii – oameni de afaceri din Suedia, care au rămas destul de impresionaţi şi care vor veni acum, în septembrie-octombrie (2001,n. ns., M. P.) să încheie unele contracte de afaceri.

M. P.: Cum aţi ajuns preşedinta „Lobbyart” din Suedia şi din SUA? A. P.: Pentru că m-am implicat aşa de mult, toţi au zis: -„Bine, să fii tu preşedintă!” Adevărul e că am înfiinţat şi în Statele Unite o asociaţie „Lobbyart”, iar ce-am făcut în Suedia acum, vrem să facem anul viitor la New York. Dar acolo va fi, poate, la un nivel mai înalt. Mai mare, mai cuprinzătoare delegaţia: vrem să ducem şi un cvartet de coarde, şi o formaţie de jazz…

M. P.: Manifestările româneşti astfel organizate vor urma să aibă peste Ocean o mai mare amploare, un mai mare ecou…

A. P.: Da, distanţa este destul de mare şi, dacă facem un lucru, să-l facem ca lumea! Să fie, eventual, şi ceva din folclor.

103

Am schiţat împreună cu fratele meu (cunoscutul om de presă, Octavian Rusu, n. ns., M. P.), am făcut şi nişte costuri şi urmează să vedem cât pot acoperi, de aici, sponsorii şi cât trebuie să dea cei de acolo, ca să putem face acţiunea.

M. P.: Ce vă leagă de Sibiu, de România?

A. P.: În primul rând faptul că fratele meu locuieşte aici şi e singura mea rudă, nu mai am pe nimeni în altă parte. Dar imediat după Revoluţie (decembrie 1989, n. ns., M. P.), am primit o scrisoare lungă de la el şi de la directorul de azi al Teatrului; nu era pe atunci director, era actor, noi îi ziceam „Minune”, pentru că a venit cu un „One man show” în limba engleză, învăţat pe dinafară – o traducere a lui Marin Sorescu – dar el, pe care-l cheamă Chiriac, şi care acum e director al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, nu ştia englezeşte şi a învăţat un poem de trei ore pe dinafară, şi i-am zis „Minune” şi aşa i-a rămas numele… Şi m-am trezit cu o scrisoare lungă, în care se spunea că Teatrul din Sibiu, care a fost construit odată cu Teatrul Regal din Stockholm, a ars în timpul Revoluţiei, sau măcar magaziile i-au ars şi că, dacă pot, să mă duc la Teatrul din Stockholm, să vedem dacă ne ajută cu ceva. Şi, într-adevăr m-am dus, şi cei de acolo au fost foarte drăguţi: ne-au dat 3.000 de costume, o scenă rulantă, nişte lumini de scenă, dar problema era cu ce să le trimitem?

Până la urmă ne-am descurcat, am găsit, şi după ce am trimis transportul cu ajutorul la Teatru, tot lui Chiriac i-a venit ideea să pună în scenă o piesă a unui autor suedez. După ce a pus piesa în scenă, mi-a zis: „Nu poţi să vii şi cu autorul la premieră?” – ştii cum sunt românii! Am luat şi autorul şi aşa au început să se lege nişte relaţii. În afară de asta, ca să putem trimite lucrurile acelea, trebuia să facem o asociaţie de ajutor, că nu se puteau trimite altfel şi am înfiinţat o asociaţie de ajutor şi pe lângă lucrurile de la Teatru am mai căpătat şi alte lucruri şi aşa, am trimis vreo câteva maşini, vreo opt-zece trailere de alea mari aici, la Sibiu, 104

cu ajutoare, care au venit şi s-au împărţit atunci. Însă eu, de când am venit data trecută, am zis că românii nu au nevoie de haine vechi – românii au nevoie de cu totul alte relaţii. De la început am fost de părere că asta nu ajută România – trimisul lucrurilor vechi pe care Europa le aruncă.

M. P.: Şi care chiar dacă ajută, nu salvează.

A. P.: Da, şi de-atunci m-am tot gândit să facem ceva să fie mai de folos. În Statele unite am înfiinţat o asociaţie de ajutor al copiilor orfani şi, mai ales, de strângere a unor fonduri pentru restaurarea unor monumente vechi din Sibiu. Să vedem cum vom reuşi să facem lucrul acesta. Poate că, încet-încet, şi cu multă muncă, se poate face şi mai mult.

II. Despre pictoriţa Adriana Popescu sau tenacitatea de a fi M. P.: Şi cum v-aţi apucat de pictat?

A. P.: Dintr-o nevoie imperioasă de comunicare. Prin însăşi meseria mea, care are un rol social – fără să vrei, ca medic intri în contact cu nişte oameni. Când ajungi la pensie şi te rupi de totul, te simţi la un moment dat foarte înstrăinat, foarte marginalizat. Or, eu sunt o fire dinamică şi nu mă pot simţi bine aşa marginalizată şi atunci am căutat un mijloc de a comunica fără semantica pe care o au cuvintele; pentru că oricât de mult şi de bine ai învăţa o limbă, tot nu te poţi exprima ca în limba ta – şi am găsit Pictura…

M. P.: Nu v-a fost greu să începeţi să vă exprimaţi abia după pensionarea din meseria de medic, prin intermediul unui limbaj artistic inedit?

A. P.: E drept că pictura era un vis al meu mai din tinereţe, dar niciodată n-am avut timp cât am stat aici. Am învăţat, am dat un primariat, un doctorat, examene de specialitate. Ca 105

medic, toată viaţa trebuie să înveţi. Apoi a apărut şi copilul, fata mea, care, bineînţeles, a crescut dar, oricum, m-a preocupat şi n-am prea avut timp să mă ocup de pictură. După ce am ieşit la pensie, am avut destul de mult timp şi, într-adevăr, am pictat foarte mult: din ’94, de când m-am apucat mai serios de pictură, am pictat cam 500 de tablouri.

M. P.: Cu alte cuvinte, vă exprimaţi, plastic, foarte coerent. Sunteţi o pictoriţă harnică, explozivă. Aţi expus, în repetate rânduri, la Sibiu: în vara lui 2000, împreună cu sculptorul şi colegul sibian Adrian Popescu (preşedintele „Lobbyart” România); la Galeria „Arta”, în acest an, într-o expoziţie de grup; la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional aţi participat cu tablouri reprezentând flori.

A. P.: De la început am pictat flori. Toată lumea m-a întrebat: -„De ce flori?” Am zis că nu ştiu. Întotdeauna mi s-a părut că sufletul omenesc se aseamănă cu o floare, ştii? Şi florile ne urmăresc în viaţă ca nişte martori tăcuţi, dar întotdeauna prezenţi. Flori când ne naştem, flori când iubim, flori când murim. Şi între ele – o viaţă de om…

Am abordat o manieră mai modernă în multe din picturile mele pentru că mi-a dat posibilitatea de a mă exprima mai liber. Într-adevăr, pe pânze sunt stările mele sufleteşti. Eu am crezut întotdeauna – e drept că am crescut după război, în regimul acesta socialist…Am fost, de mică, un lider, ştii? Între cei din jurul meu, n-am putut să stau locului niciodată. Întotdeauna am fost plină de idei, de iniţiative, mai ales – un spirit organizatoric. Poate m-a învăţat şi „partidul” lucrul acesta; fără să vrei te învaţă – am trăit aşa, în fond, aproape jumătate de viaţă…Ce să fac?, asta este…

M. P.: De ce aţi plecat din ţară?

A. P.: Am plecat, în primul rând, că a plecat fiica mea, la nici nouăsprezece ani şi eu n-am mai putut suporta mai ales 106

cultul acela al personalităţii atât de deşănţat şi toată situaţia asta, şi mi-am luat inima-n dinţi şi am plecat.

M. P.: V-a fost greu s-o luaţi de la capăt? V-a fost uşor?

A. P.: Nu e uşor s-o iei de la capăt, să înveţi mai ales o limbă cum e suedeza. Am plecat la cincizeci de ani şi chiar şi cu meseria mea – pentru că doi ani de zile am făcut pe stagiarul, până când mi s-au echivalat toate examenele, până am învăţat limba, aşa că nu mi-a fost uşor! Fiicei mele, fiind mai tânără şi ştiind foarte bine engleza şi franceza, sigur că i-a venit mai uşor .

Ea a intrat din primul an la facultate, dar mie mi-a venit mult mai greu. Însă, cei care sunt oameni răzbesc întotdeauna: cei care au fost oameni în Ţară, au rămas oameni şi peste hotare, cei care n-au fost, n-au putut să se realizeze. E drept că îţi trebuie multă renunţare, dar eu n-am făcut niciodată compromisuri şi m-am luptat şi am răzbătut. Fiica mea a reuşit să facă două facultăţi în Suedia – Sociologie şi Filosofie – şi a fost şefă de promoţie, lucrările de sfârşit de an i-au fost premiate ca cele mai bune lucrări. S-a căsătorit cu un suedez şi a plecat, acum, în America.

Nu m-a lăsat, m-a luat şi pe mine, imediat, şi fac... naveta, ce să fac? Asta este! Nu-mi pare rău, pentru că toată viaţa mea mi-am dorit să călătoresc. Înainte nu puteam, că nu-mi dădeau paşaport.

Pe urmă, când am ajuns, în primii ani, aveam paşaport şi nu puteam să mă duc în toate ţările, numai în ţările socialiste. Dar nu aveam aşa de mulţi bani ca s-o fac, însă, cu timpul, s-au rezolvat toate şi, nu sunt prea mulţi bani, dar destui ca să mă plimb, să trăiesc omeneşte. Cam asta e; îmi place într-adevăr să pictez şi am momente când am stări sufleteşti pe care trebuie să le pun pe pânză, ştii?

M. P.: Stări lirice care trebuie neaparat să fie pictate. Aţi avut posibilitatea să expuneţi în două continente…

A. P.: Da, am avut destul de multe expoziţii, şi în Suedia 107

şi în America, şi aici, şi o să mai am. Într-adevăr, arta mea place; e ceva care te opreşte, câteodată, mai ales dacă vezi mai multe din tablourile mele – e ceva care te opreşte, nu te lasă să treci aşa, indiferent, pe lângă ele, măcar să te opreşti o clipă să le vezi.

M. P.: Pictura dumneavoastră este una deosebit de tonică.

A. P.: Da şi e foarte puternică. Am nişte flori roşii, puternice, altele violete. Depinde de starea sufletească în care sunt.

Adevărul e că, după război, am avut foarte multe frustraţii, n-am putut să fac ce-am vrut şi viaţa s-a întors la un moment dat: ne-a ars casa, în Bucureşti, am rămas pe drumuri. Fratele meu era mic, de-abia avea doi ani; ne-am dus în pivniţă la un bombardament şi s-a dărâmat casa pe noi şi am stat două zile în pivniţă, îngropaţi, şi… deodată, totul s-a întors pe dos, toată viaţa, şi a trebuit s-o iau de multe ori de la capăt, altfel şi altfel, dar uite că au trecut anii… Eu sper că anii care au trecut mi-au adus, poate, pe lângă vârstă, şi un pic de înţelepciune – dacă nu prea multă, măcar un pic. Aşa că m-am împăcat cu gândul, cu soarta. Acum, sunt chiar fericită. Nici nu cred că am fost vreodată mai fericită: mă pot plimba foarte mult, am un copil foarte bun. Adevărul e că am o fată care este extraordinar de sensibilă faţă de mine şi un ginere tot la fel, cu toate că suedezii sunt reci. Dar, în momentul în care primesc căldură, o dau şi ei pe a lor.

III. Medici români pentru tămăduirea României M. P.: Care este mesajul, sau, ca să zic aşa: cum se alcătuieşte, prin fapta dumneavoastră, rostul unui orizont de aşteptare pentru români, pentru sibieni?

A. P.: Eu sunt în zodia Vărsătorului – ştii că în zodia asta sunt născute geniile şi nebunii; la mine este un amestec de genul acesta, genialitate cu nebunie, şi am întâlnit, în America, tot un „vărsător”, Paul Morariu, care a găsit o casă construită 108

acum vreo trei sute de ani, o sală de spectacole cu o rezonanţă extraordinară, de o mie de locuri. El a închiriat clădirea, jumătate arsă, pe un dolar, pe douăzeci şi cinci de ani şi, fiind inginer constructor, s-a apucat să o pună la punct, a închiriat-o la nişte filmări şi şi-a scos banii investiţi în reparaţia părţii arse. Mi-a promis că va fi gata sala la întâi decembrie şi, acolo, voi avea o mare expoziţie. Şi e o sală foarte elegantă, luxoasă, au făcut-o foarte frumos şi mi-a promis că va face şi un pic de publicitate şi poate reuşesc şi să vând ceva. Şi atunci, dacă vând, poate îi dau fratelui meu să facă ce îşi doreşte: o carte despre diaspora română din America – să se documenteze, că ar trebui să meargă în California, să meargă în Boston, vreo două-trei luni. În America sunt nişte organizaţii foarte puternice: uite, pe mine m-au primit în Asociaţia Medicilor Români din New York, care este o asociaţie destul de mare, cu vreo optzeci de medici. Pe lângă asociaţia asta mai au o asociaţie: „Dacia Revival – Reînvierea Daciei”, şi acum vin şi au un congres (pe data de 15-17 august 2001) la „Intercontinental” la Bucureşti, cu doctorul Săvescu, (dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Asociaţiei Medicilor Români din Statele Unite, n.ns., M. P.), care are pe lângă doctoratul în Medicină şi unul în Istoriografie veche – un Congres de Dacologie. Au făcut nişte studii destul de interesante în legătură cu săpăturile vechi, făcute aicea; studii făcute şi în străinătate, arătând că poporul trac ar fi fost mult mai viteaz şi mai întins decât se cunoaşte şi, având acces la studii, am zis că e mai bine să fie făcute cunoscute. Doctorul Săvescu a scris şi o carte: Noi nu suntem urmaşii Romei. El e de părere că este imposibil ca într-o dominaţie de două sute de ani, cât au stat romanii aicea, poporul să fi dispărut complet. Şi mai ales limba veche tracă era o limbă latină la origine şi că mulţi, mai ales dintre conducătorii care au existat în timpul acela, erau traci de origine…, mă rog, nişte chestii destul de interesante.

M. P.: Care sunt, concret, intenţiile dumneavoastră în 109

legătură cu Sibiul?

A. P.: Intenţiile mele concrete, referitor la România şi mai ales la judeţul Sibiu: am de gând, pe 17 septembrie (2001, n.ns., M. P.), să fac o expoziţie cu tablouri noi, pe care le-am pictat aici, în Sibiu şi vreau să donez două-trei tablouri unei asociaţii – poate la „Lions Club” sau la „Lobbyart” – care eventual se pot vinde prin licitaţie, iar banii aceştia strânşi din vânzare să fie începutul unui fond de restaurare a unui monument sibian. În luna august a fost aici arhitecta Ligia Podoreanu Angstrom, care şi ea este membră în „Lobbyart” şi care s-a oferit să facă proiectul de restaurare pentru un monument. Va veni din nou în octombrie, va avea şi o expoziţie ca răspuns la expoziţia sibiană din Stockholm; dar mai mult: am vizitat împreună cu ea şi cu directorul Direcţiei Culturale (Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – Sibiu, n.ns., M. P.), domnul Alexiu Tatu, câteva monumente vechi din judeţul Sibiu, pe care a promis că va veni în octombrie să le picteze – că e acuarelistă foarte renumită şi internaţional -, să facă acuarele după aceste monumente vechi şi să le doneze Consiliului Judeţean pentru Cultură, ca să rămână ca document de existenţa lor. Chiar dacă, după monumente s-a mai făcut aşa ceva, dar ea e acuarelistă foarte bună…

Eu am multe planuri, dar depinde şi de faptul dacă voi găsi cumpărători la tablourile mele şi, dacă nu, voi transporta o parte din ele în New York, unde precis găsesc – şi atunci, o parte din banii pe care îi voi lua pe aceste tablouri, îi voi dona în fondul de restaurare. De asemenea, am de gând să donez unul sau două tablouri la o casă de bătrâni, pentru ca să se bucure şi ei de frumuseţea unui tablou. Recent, am donat un tablou domnului preşedinte Ion Iliescu (cu ocazia vizitei sale la Sibiu, în zilele de 28, 29 şi 30 august 2001, n.ns., M. P.). Când am aflat că vine în Sibiu, am pictat special pentru dumnealui un tablou, l-am intitulat sugestiv „Flori de aur, flori ale înţelepciunii” – dovadă fiind 110

înţelepciunea de care a dat dovadă preşedintele Iliescu. După părerea mea, este un om extrem de înţelept şi diplomat, care a făcut un efort nobil de unire a românilor de pretutindeni. Dânsul ştia de acţiunea de la Stockholm iar acum l-am informat de intenţia noastră de a face ceva la New York. Cam asta ar fi de spus.

111

112

Despre poesie şi haos, cu Joachim Wittstock1 Germanul, cel a cărui limbă maternă e germana, se simte afectat de tot ceea ce se întâmplă germanului.

Karl Jaspers (Die Schuldfrage, 1946), Conştiinţa culpei, 1986.

Foto: KONRAD KLEIN

1 Dialogul cu Joachim Wittstock însoţit de prezentarea scriitorului, realizate la 13 aprilie 2002, în Sibiu-pe-Cibin, au apărut în revista VATRA, din Târgu Mureş, Nr. 8-9 (377-378), 2002, pp. 21-24.

113

JOACHIM WITTSTOCK s-a născut în anul 1939, la Sibiu. A urmat liceul la Braşov şi a frecventat cursurile Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, Facultatea de Filologie, Secţia germană-română (examenul de licenţă 1961). A activat, ca profesor secundar, la Cisnădie, ca bibliotecar şi profesor la diferite şcoli generale din Sibiu. În perioada 1971-1999, a fost cercetător, în sectorul istoriei literare, la Centrul de Ştiinţe Sociale Sibiu, devenit în anul 1990 Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu, sub egida Academiei Române.

Preocupările sale literare s-au concretizat în mai multe volume de versuri, proză scurtă şi povestiri, apărute, începând cu anul 1972, la Editura Dacia din Cluj şi la Editura Kriterion din Bucureşti; un volum de proză a fost publicat la Frankfurt am Main (1991), altul la Innsbruck (1997). Traduse în limba română, i-au apărut versuri şi texte de proză scurtă, în diferite periodice şi antologii, precum şi volumul de nuvele: Ploaie de cenuşă. Biografii paralele şi o comparaţie (1989).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Germane „Schiller” din Marbach / Neckar şi al Breslei Artiştilor din Esslingen, Germania, A obţinut premii ale U.S.R. pentru apariţii ale anilor 1978 şi 1983.

Dr. h. c. al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu (2000).

Mihai Posada: Domnule Joachim Wittstock, aţi debutat în literatură ca poet. Cele două volume de versuri apărute pe parcursul unui deceniu nu au fost traduse în limba română. Au urmat apoi câteva culegeri de schiţe şi povestiri. V-a atras tot mai mult istoria, ca domeniu de cercetare şi de reflecţie. Vă veţi mai întoarce vreodată la scrierea poesiei ?

Joachim Wittstock: Numeroase texte de proză, scrise de mine în decursul deceniilor, sunt dispuse oarecum după normele lirice, dar şi proza narativă este uneori mai aproape de genul poetic decât de cel epic. Înclinaţia spre asocierea lirică nu este suprimată, ci primeşte doar o altă destinaţie. La alcătuirea volumelor cu texte mai scurte nu m-am ferit să includ poezie alături de proză, ştiind cât de aproape sunt sursele din care izvorăşte atât producţia lirică cât şi cea epică; ştiind totodată că nici lirismul genuin, cu totul dezinvolt, nici epicul pur nu-mi definesc scrisul, ci deseori o îmbinare a modurilor de articulare.

114

Aş putea spune: mereu mă întorc la discursul poetic şi mereu îl abandonez de dragul prozei, al cărei veşnic trădător sunt.

M. P.: Aţi fost dojenit de unii critici ai operei dumneavoastră, cum mărturiseaţi, pentru elementul de documentarism, dacă am înţeles bine; de apăsat, sau dacă vreţi, de obstinat istorism şi poate de istoricism, care ar caracteriza demersul literar ilustrat prin nuvelele pe care le-aţi scris şi publicat. Să fie vorba de un principiu de lucru pe care îl asumaţi ca prozator, sau de o simplă deformaţie profesională repercutată în literatura pe care o scrieţi ?

J. W.: Am citit atâtea relatări având pretenţia de exactitate a evocării, scrieri care rămân totuşi pe planul aproximărilor; am văzut de asemenea că anumite perioade ale trecutului, anumite evenimente nu sunt abordate, şi de aceea m-am simţit îndemnat la a mă apropia de câte-un episod mai ales din deceniile dinaintea şi după mijlocul de veac XX. Sprijin am găsit în documentaţie, în tot felul de materiale tipărite sau manuscrise, în imagini şi alte mărturii. Istoria, cea culturală şi în special cea literară devenind treptat miezul preocupărilor mele, m-am putut familiariza cu momente atrăgătoare mie, beneficiind de cunoştinţe pe lângă care, cu altă orientare profesională, aş fi trecut poate nepăsător. O oarecare pedanterie în a consemna sursele, chiar şi la texte literare, probabil aici îşi găseşte explicaţia. Sper să nu fi depăşit măsura în valorificarea motivului autentic, chiar dacă mi s-a reproşat că aş abuza de faptul verificabil, de oferta realităţii obiective - ba chiar sunt mulţumit de a nu fi lăsat la voia întâmplării linia de despărţire dintre imaginar şi real.

M. P.: Se pare că literatura pe care o faceţi se înscrie într-o metanoia sau prefacere lăuntrică fundamentală (die Umkehrung) care, ca şi la Jaspers, are nevoie mai întâi de limpezirea conştiinţei de sine şi a conştiinţei asupra fiinţei (das Seinsbew115

usstsein), pentru a se produce. Reazemul pe istorie are vreo legătură, în cazul scriitorului Joachim Wittstock, cu convingerea în puterea Moralei?

J. W.: Morala şi istoria: legăturile sunt prea strânse ca cineva să poată să le conteste. Conexiunea, supusă timpului, se prezintă atât sub aspectul creşterii cât şi al descreşterii anumitor precepte morale. Ceea ce este de maxim interes pentru prozatorul ocupat de moravurile deceniilor trecute sau chiar ale unei epoci cuprinzând viaţa mai multor generaţii, este tocmai de a pătrunde în intimitatea reprezentărilor morale la un moment dat, în justificările de conduită, în viabilitatea sau decrepitudinea normelor. Ce a călăuzit gândirea, ce a hotărât comportamentul oamenilor din diferitele segmente ale secolului XX? Care au fost motivaţiile variatelor acţiuni din vremurile apuse - ale părinţilor, ale bunicilor? E bine să ne întrebăm asta, la reconstrucţia şi judecarea faptelor lor, pentru a nu reflecta – în maniera frecventă şi comodă – trecutul, doar după principii convenabile astăzi.

Dar Dvs. nu întrebaţi de procedură, ci de resortul forţelor, de terenul susţinător al judecăţilor. Morala într-adevăr este un sprijin, dar în afara învăţămintelor etice pe care suntem obligaţi să le desprindem din istorie, mai trebuie să ne înarmăm cu experienţe de altă natură, sociale, politice, psihice, estetice etc., pentru a face faţă cerinţelor prezentului. Trecutul, prin descifrări în domeniile amintite şi în altele, devine o sursă de înţelegere a existenţei, un mijloc de orientare în ceea ce este numit spiritul timpului. Acesta, dacă nu suntem în măsura de a-l judeca la modul personal, ne va copleşi. Îşi pune amprenta pe toate compartimentele reflectării, şi, pe lângă avantaje evidente, ne va limita, obligându-ne să acceptăm felurite mode. Văzând cât de agresiv se poate manifesta spiritul timpului, dar ştiind şi cât de trecător este, va fi necesar să ne orientăm după fapte de viaţă care dăinuie, printre ele şi certitudini de ordin moral, oarecum inalterabile.

116

M. P.: În nuvela Ascheregen, în traducere: Ploaie de cenuşă, care dă titlul volumului de proză scurtă tradus în 1989, puneţi pe seama doctorulu Konrad Müller, fostul elev de la Liceul Brukenthal din Sibiu, fostul ofiţer român dezertor, fostul ofiţer SS, următoarea afirmaţie, pe care vă rugăm să o consideraţi ca o primă parte a observaţiei noastre: „Nimeni dintre noi nu înţelege mai bine decât mine conflictul tău interior de atunci, căci Kurt şi Frank-Fotograful s-au dus direct la germani. Pot spune că şi nenorocirea mea a început tot în momentul când am dezertat. Această decizie a fost rodul încăpăţânării şi al încrederii mele oarbe în justeţea actelor şi a judecăţii mele, ca şi cum soarta războiului ar putea depinde de un sublocotenent…” (p. 289). Zugrăviţi aici, desigur, o nuanţă particulară a culpei colective (dar nu cred că trebuie să vă raportăm automat, pentru asta, la opera unor scriitori ca Liviu Rebreanu sau Camil Petrescu). Pe de altă parte, observaţia noastră se referă la o pedeapsă despre care citim în Biblie: „Pentru că M-aţi părăsit pe Mine şi aţi slujit la dumnezei străini, în ţara voastră, de aceea veţi sluji la dumnezei străini într-o ţară care nu este a voastră” (Ieremia, 5, 19). În nuvela despre care vorbim este comentată chiar „răzbunarea în concepţia religioasă ebraică” (p. 294) sau tratarea ca „mofturi” a „problemelor de conştiinţă”, de către ofiţerii saşi pro-germani ai celui de-al doilea război mondial (p.

297).

Cum comentaţi apropierea pe care o fac acum, între afirmaţia doctorului Konrad Müller, citată mai sus, şi porunca pe care proorocul biblic Ieremia – introdus anterior şi prin care Domnul puterilor ceartă timp de 23 de ani poporul lui Israel – o transmite conaţionalilor săi „dezertori” din pământul natal dar mai cu seamă din credinţa natală, fiind împrăştiaţi prin cetăţile străinilor – poruncă a Vechiului Testament, care sună în felul următor: „Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel, către toţi robii pe care i-am strămutat din Ierusalim la Babilon: Zidiţi 117

casă şi trăiţi; faceţi grădini şi mâncaţi roadele lor! Luaţi femei şi naşteţi fii şi fiice! Fiilor voştri luaţi-le soţii, iar pe fiicele voastre măritaţi-le, ca să nască fii şi fiice, şi să nu vă împuţinaţi acolo, ci înmulţiţi-vă! Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţivă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră!” (Ieremia, 29, 4 – 7). Vreau să spun: găsiţi vreo legătură între situaţia poporului biblic robit politic, şi aceea a saşilor strămutaţi mai întâi geografic, apoi zguduiţi fenomenologic de istoria care îi pune în situaţia să lupte, ca etnici germani, de pe poziţia cetăţeniei române dobândite, împotriva armatei naziste dar germane în fond – poate că o înrobire ideologică, aici! – atunci când ruptura este produsă de acceptarea realităţii, impuse şi ea, că patria – Heimat sau Vaterland? – este pământul românesc, aşa cum reiese din aceeaşi nuvelă: „După ce fuseseră răniţi şi trecuseră prin atâta zbucium sufletesc, se vedeau acum din nou în patrie (…)” (p. 290) şi: „Trebuia să rămân în armata căreia îi aparţineam prin cetăţenie” (p. 289), cum arătam că recomandase şi Ieremia.

Oare pentru aceşti eroi fără strălucire şi lipsiţi de noroc [„Nu suntem noi chiar morţi, dar nici în viaţă nu mai suntem pe de-a-ntregul. În cazul ideal, am mai fi buni încă pentru câţiva ani de muncă silnică într-un lagăr, ca apoi să ne dăm în sfârşit duhul” (p. 287)], patria este o landă utopică, aflată dincolo de „valul alb” al „brumei” care acoperă şi alcătuieşte „graniţa albă” – „misterioasa graniţă de zăpadă” (p. 287) care „îi transformă pe cei îmbrăcaţi în uniformă în civili, fără a lăsa nici un semn al înrolării lor pe front” (p. 289) – şi care este, desigur, graniţa morţii?

J. W.: Vă referiţi la ultima parte a volumului, la paginile întitulate Ploaie de cenuşă, adică la acel capitol care încearcă o alăturare a destinelor povestite în capitolele anterioare. Menţionez că volumul întreg este subintitulat Biografii paralele şi o comparaţie, amintind de Vieţi paralele a lui Plutarh, de acele portrete, prin care scriitorul antic pune faţă în faţă câte o personalitate greacă (de exemplu Demostene) unui caracter roman (de 118

exemplu Cicero), comparându-le la urmă. Noul „Plutarh”, carpatin, pe care, măcar printr-o modestă asociere compoziţională, am avut plăcerea să-l concep, prezintă destinul unui român, originar din ţinutul Sebeşului, al unui maghiar din Valea Nirajului, al tânărului evreu din Cernăuţi şi al mai multor saşi, înrolaţi fie în armata română, fie în cea germană. Toţi pier în timpul celui de al doilea război mondial, dar relatarea sorţii lor individuale nu se sfârşeşte încă, naraţiunea continuând prin prezentarea unei întâlniri a lor „la porţile lumii de dincolo”, situată într-o scenerie pustie, de ocne prăbuşite şi lacuri (aidoma peisajului de lângă Ocna Sibiului). Drumurile lor încrucişându-se, ca autor am avut prilejul de a medita asupra asemănărilor şi deosebirilor din existenţa personajelor.

Vorbind între ei, mărturisind – la iniţiativa unuia – chiar şi exagerările, greşelile lor, ei exprimă starea de spirit de la sfârşitul conflagraţiei mondiale. Răpuşi fiind, n-au motiv să uzeze de retorica învingătorilor, ci mai toţi sunt înclinaţi să reflecte situaţia învinşilor şi să se întrebe care sunt cauzele eşecului, ale înfrângerii lor personale şi a celor asemenea lor. Citatele alese de Dvs. ilustrează câte ceva din analiza lor, din concluziile la care ajung. Bine aţi observat că confruntările lor au un fond străvechi, o rezonanţă biblică, ceea ce conferă tuturor acţiunilor, gesturilor, exteriorizărilor un caracter sobru şi sever. De altfel, după război s-a făcut deseori apel la analogiile existente între soarta vechilor evrei şi cea a saşilor ardeleni, găsindu-se atâtea pasaje în Cărţile sfinte menite să-i determine pe saşii scăpaţi din război, din prizonierat, din deportări, de a-şi conştientiza situaţia lor, erorile comportamentului precum şi calea de a se elibera de poverile trecutului recent prin cugetare, prin temeinicia hotărârilor şi simplitatea convingătoare a faptelor.

M. P.: La paginile 291-292 ale aceleiaşi ediţii româneşti din 1989, a volumului Ploaie de cenuşă, în traducerea lui Al. 119

Teodorescu, citim: „o anumită atrofiere a sentimentului de compasiune, un vid în gândire ce ne fusese impus prin ordine şi care devenise un al doilea mod al nostru de a fi” – unde este vorba, nu atât de „ură faţă de evrei”, cât de „un fel de inerţie” pe care Konrad Müller o mărturiseşte la insistenţele lui Frank-Fotograful; o inerţie care i se întâmpla atunci „când era vorba să ajut[e] pe câte un năpăstuit”. Astfel, este indusă ideea că „prin ordine”, care presupune şi disciplina (ori, dacă sunt mai multe, care presupun tot disciplina şi ordinea, derivate şi poate că preexistente), s-ar obţine „un vid de gândire”. Nu credeţi că acel „fel de inerţie” trăit de Konrad Müller este, ca inerţie a „compasiunii”, mai degrabă rezultatul unui vid de simţire, decât al unuia de gândire (fără a cădea, desigur, în emotivism)?

J. W.: Este vidul ca atare. Capitolul din care citaţi e situat în continuarea celui unde sunt relatate evenimente din viaţa fraţilor Gerhard şi Konrad Müller precum şi sfârşitul unuia şi al celuilalt. Ultima parte a volumului, „comparaţia”, este de fapt (cum reiese din rânduri intercalate) rodul imaginaţiei lui Konrad Müller, imobilizat într-un lazaret – este fabulaţia militarului grav rănit, sortit morţii.

Reflecţiile sale cuprind toată gama gândurilor, a impulsurilor sufleteşti, caracteristice acelor vremi de confruntări sângeroase. Konrad Müller nu era obişnuit de a cenzura oricare apreciere critică la adresa inamicilor, nu înăbuşise, din motive – să spunem – de umanism inofensiv, de la bun început orice remarcă critică asupra celor din jur. Însă când, prin invaliditate, are răgaz de a medita, este intens solicitat de stări de spirit reflexive, simte nevoia de a-şi examina comportamentul, de a analiza faptele cunoscuţilor săi. Devine astfel apt să constate anumite deficienţe în purtarea sa şi a camarazilor, este capabil să observe şi acea goliciune de suflet, acea lipsă de compasiune datorată indiferenţei, rezultat al uzurii fizice şi psihice din existenţa sa de militar. Cântărirea faptelor, recunoaşterea actelor reprobabile, dispoziţia de a trage învăţăminte din greşeli caracterizează 120

starea de spirit a sa, fără ca acest personaj să devină – sper – neverosimil, prin receptivitate poate prea largă pentru principiile procesului de reeducare.

M. P.: Credeţi că ordinea (ordinele, cu disciplina consecventă) tipic germană şi îngroşată, augmentată de fenomenul militar al momentului nazist german; că ordinea şi disciplina proverbiale Wehrmachtului, şi care au alcătuit una dintre cheile succeselor acestei armate, sunt răspunzătoare pentru abrutizarea sufletească şi vidul de simţire ale combatanţilor ordonaţi şi disciplinaţi? Şi dacă da, atunci mai puteţi fi de acord că lipsa ordinii şi neascultarea ordinelor; că introducerea indisciplinei ca formă a libertăţii şi a ne-abrutizării prin educaţie militară însemnează, totuşi, anomie, anarhie şi haos? Nu credeţi că prin anularea ordinii, echivalate prin punerea acestui factor cu funcţie socială sub acuzaţie, este propusă indirect o altă junglă: aceea a instinctelor individuale, la care ajungem – vai, am ajuns!

– mai degrabă decât la un preconizat rai al colocatarilor trăind într-o societate a libertăţilor administrate fără ordine şi consumate indisciplinat, adică fără limite, dar haotic din punctele de vedere spiritual, social, moral, juridic etc. etc.? Vă întrebăm asta în anul 2002, pentru că şi în relatarea despre deportările ţiganilor în Transnistria, menţionate în povestirea din 1985 – acţiune care se petrece în apropierea localităţii Moghilev, în război, când ordinul militar are prerogative de lege – găsim formulată o altă incriminare a spiritului de respect faţă de ordine şi lege: „Poate că prin corectitudinea sa contribuise şi el la pierzania unora dintre «fraţii cafenii», cum li s-ar putea zice ţiganilor şi cum de altfel li se şi spunea…”(p. 262).

J. W.: Ordinea şi disciplina sunt altele pe timp de pace decât în război. Posibilităţile de a le impune cu forţă pot cauza efecte dintre cele mai dramatice, neproporţionale deseori cu starea de lucruri, fie ea supărătoare prin confuzia dominantă în vre121

murile disputelor categorice. Tipuri ca Konrad Müller înclinau spre reacţii nervoase în faţa haosului organizatoric din etapă, străin fiindu-le acel conciliatorism necesar pentru a supravieţui în condiţii conflictuale, şi numai dezangajarea, eliberarea de sub presiunea regulamentelor le dădea posibilitatea de a judeca mai liber, mai detaşat situaţiile greu de rânduit. Privind în urmă, făcând bilanţul se dovedi şi pentru Konrad Müller avantajos că el în ierarhia militară ocupa o poziţie relativ neînsemnată, locotenentul nefiind răspunzător pentru hotărâri de importanţă majoră, ci doar pentru acţiuni cu implicaţii mai reduse.

M. P.: Poate părea periculoasă opinia ostaşului care acuză ordinea şi disciplina militare, atât de total şi de exhaustiv, de fără alternativă – atomizând prin aceasta însăşi ideea naturii şi a funcţiei oricărei Armate; pulverizând prin relativizare ideea de forţă militară, care este după cum bine vedem, o realitate dintre cele mai atroce a zilelor pe care le trăim la început de mileniu trei. Ideile rămân într-o permanenţă a actualităţii relative, din moment ce le găsim în absolutul livresc al unei cărţi, adică într-un obiect cultural scris, semnat, tipărit şi pus în circulaţia socială a valorilor. Dacă a fost tradusă în româneşte, şi din moment ce, aşa cum am arătat, tratează probleme de interes pentru poporul lui Israel, cartea Ploaie de cenuşă ar putea fi tradusă şi în evreieşte. Aşadar, credeţi că importantul personaj care este prim-ministrul Ariel Sharon, războinicul Israelului contemporan, ar agrea ideea nesupunerii soldaţilor săi faţă de ordinele militare pe care el însuşi le distribuie?

J. W.: Mulţi dintre cei care studiază problematica păcii, ocupându-se de ea din prisma istorică, antropologică, politică etc., ne asigură că războaiele tuturor timpurilor au ceva asemănător, principiul de bază fiind de fapt acelaşi. Totuşi, ca cititor şi spectator de emisiuni televizate, ca martor al confruntărilor militare din zilele noastre, rareori am impresia că evenimente122

le recente seamănă cu cele din prima jumătate a secolului XX. Apropierea filmică, sugestivă şi totodată iritantă, ne permite de a avea impresii mult mai directe decât generaţiile dinaintea noastră au putut să le aibă de la luptele celui de al doilea război mondial. Distanţa geografică însă rămâne, precum şi constatarea că este foarte dificil să pătrunzi în împrejurările concrete de pe alte meridiane.

Cu toate că imaginile abundă aş prefera de aceea să nu comentez momente mai noi, ci să mă ţin în perimetrul acţiunilor relatate în volumul Ploaie de cenuşă. Mecanismul care regla în primii ani patruzeci relaţia dintre ordinul pronunţat şi executarea sa funcţiona cât se poate de strict, fără ca de aici să decurgă vreun merit, necontând în fond altceva decât rezultatele finale.

Acestea, dezastruoase pentru cel de al treilea reich, dezavuează strategia şi tactica acelui stat, bazele sale ideologice, politica sa internă şi externă şi demonstrează că şi raportul dintre comandor şi supus a fost în esenţă eronat, superiorul fiind contestat nu numai o dată.

M. P.: Oare nu cumva îndepărtarea de legea creştină instituită prin normativul Decalogului a dus la vidul de sensibilitate umană (manifestat prin lipsa de compasiune faţă de rasele năpăstuite în război) care a făcut să-i fie atribuit nazismului, ca ideologie hitleristă, atributul de „antihrist”?

J. W.: Pe timpul reichului III s-au manifestat tendinţe de a renunţa la creştinism, acesta fiind considerat, pe bună dreptate, în substanţa sa, iudaic. Pentru a suplini golul s-a apelat la mitologia nordică, dinamică şi plastică, dar – cum s-a dovedit – prea simplă în comparaţie cu crezul fondat pe Biblie. Neopăgânismul nordic, având adepţi şi în rândurile germanilor din România, este comentat critic într-una din povestirile volumului Ploaie de cenuşă, arătându-se pe scurt cât de deplasate erau ideile şi formele de cult propagate de o minoritate, ce-i drept influentă.

123

Îndepărtarea de la dogmele creştine respectiv contaminarea lor cu ideologia naţională (promovată de „Creştinii germani”, congregaţiunea lor având rolul unei biserici oficiale) au avut întradevăr efecte nefaste pentru Germania, manevrând-o în afara principiilor religioase tradiţionale. Acestei izolări i s-au opus anumite cercuri catolice, mişcarea Bisericii de crez protestant consecvent („Bekennende Kirche”) şi câteva grupări mai puţin numeroase, dar ferme în apărarea convingerilor lor, încercând şi uneori reuşind perpetuarea concepţiilor străvechi.

M. P.: Oare nu tot o ordine impusă – ordinea înstrăinării de creştinism prin respingerea ordinii şi a poruncilor lui Iisus Hristos însuşi, instituită de ateismul obligatoriu prin comunism în modernitatea răsăriteană a Europei şi în speţă aici, în România, în vremea când au apărut nuvelele scrise de Joachim Wittstock – este cauza care v-a obligat, ca autor, să denumiţi „eşecuri umane”, stările din următorul context: …„la adăpostul dispoziţiilor şi al ordinelor, adesea însă şi din cauza unor eşecuri umane, atât ei cât şi cei mai mulţi dintre cei care făcuseră războiul au săvârşit lucruri ce nu le făceau deloc cinste, sau că, din motive de slăbiciune, scăpaseră multe ocazii de a face cuiva un bine” (p. 276)?

J. W.: A fost pe linia lui Konrad Müller, cel din ultima fază a vieţii sale, şi a camarazilor săi, deveniţi victime ale evenimentelor, să pună „eşecul uman” în calcul când examinau comportarea lor şi a altora în momente dificile; „eşecul uman” raportat desigur la normele morale familiare lor şi semenilor. Componenta religioasă nu lipsea din judecata lor, fără ca ea să fie prea apăsat conturată în paginile cărţii. În privinţa aceasta, a expunerii motivaţiilor de ordin creştin, existau într-adevăr limite. Şi totuşi am fost atunci, înainte de schimbările anului 1989, surprins că anumite referiri la concepţii religioase şi la stări bisericeşti n-au provocat obiecţii din partea cenzurii (a „Direcţiei Presei”). Disensiunile prim-preotului Friedrich Müller cu Grupul Etnic 124

German din România şi cu autorităţile reichului au putut fi expuse, profilându-se astfel poziţia Bisericii luterane în conflictul ei cu păgânismul conducerii politice. Şi un alt exemplu: Hans Bernd von Haeften, victimă a represiunii după atentatul eşuat împotriva lui Hitler (din iulie 1944), diplomatul la a cărui soartă se face de mai multe ori apel, apare ca un reprezentant al intelectualităţii de orientare creştină. El a fost bunăoară acela care sfătuise pe saşi de a se ocupa nu atât de aspectul exterior al bisericilor lor fortificate, ci cu mai mare consecvenţă de spiritul acestor lăcaşuri de cult.

M. P.: Vi se pare la fel de „schematică (…) această împărţire” (p. 294): între Vechiul Testament al Legii Talionului, cu „severitatea, supunerea, pedeapsa” (adică, într-un fel, iarăşi ordinea şi disciplina!), pe de o parte, şi Noul Testament al Legii Toleranţei, care „se pronunţă pentru iertare, pentru spiritul de sacrificiu şi pentru iubirea de aproapele” (tot o ordine în fond, însă cu o altă disciplină interioară!) – acum, când în libertatea din România încă se poate vorbi despre Holocaustul Nazist cum şi despre martirii Holocaustului Roşu-Comunist, cum la fel de liber încă se poate vorbi despre credinţa religioasă a fiecăruia? Acum, după conflagraţiile din Golful Persian, din fosta Iugoslavia, ori cea nesfârşită a Ţării Sfinte.

J. W.: Konrad Müller, personajul cărţii, îşi dă seama că în comparaţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament se pot strecura simplificări tendenţioase. N-am altceva de făcut decât să mă îndemn pe mine însumi, şi să invit şi pe alţii care doresc, de a citi în cărţile primare, nu numai în Biblie, ci şi în alte mărturii scrise ale popoarelor străvechi. Cred că după astfel de reveniri la bazele culturii, situaţiile conflictuale ale lumii de azi pot fi apreciate cu mai multă sobrietate şi siguranţă.

125

126

Între Lobbyart şi Lions Club – un dialog cu sculptorul şi ziaristul Adrian Popescu1 –

Mihai Posada: Domnule Adrian Popescu, sunteţi sculptor şi jurnalist. Aţi absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca, după care ne mărturiseaţi că aţi fost repartizat, conform uzanţelor administrative de atunci, la Bucureşti. Ce v-a determinat să alegeţi Sculptura?

Dialog realizat în redacţia cotidianului TRIBUNA, Duminică, 6 Gerar 2002, Sibiu-pe-Cibin. Text inedit.

127

1

Adrian Popescu: Da, deci întrebarea aş împărţi-o în două capitole : practic, faceţi referiri la calitatea mea de artist, şi pe de altă parte, la cea de jurnalist. Sigur, în momentul când am ajuns să constat că ceva talent aş avea, fiind încurajat şi de părinţii mei, am luat calea Liceului de Arte Plastice, după care, am perseverat şi precum alţi tineri, aşa cum eraţi şi dumneavoastră, am încercat la Institutul de Arte Plastice. Aş putea spune că am avut şi puţin noroc, chiar dacă am aşteptat trei ani de zile, dar am perseverat fiind conştient că ceva în mine ar exista, o anumită sensibilitate spre arta plastică şi pentru că spuneaţi „Sculptură”, cu preponderenţă pentru sculptură.

De ce Sculptura? Pentru că Sculptura cred că este cea mai, să spunem aşa, împlinită dintre toate ofertele pe care le are arta plastică; deci un sculptor trebuie să ştie să şi picteze, chiar dacă o să vă surprindă ceea ce vă spun; trebuie să ştie să şi deseneze, trebuie să aibă cât de cât cunoştinţe privind design-ul; mă gândesc în special la volumetrie, la punerea în valoare a unei lucrări într-un habitat exterior şi de asemenea cred că Sculptura în general înnobilează, dacă facem referiri la tridimensionalitate – de regulă, nouă ne place să avem în jurul nostru cele trei dimensiuni şi nu două dimensiuni, nu o iluzie – deci, sculptura e mai mult decât o iluzie: este o realitate.

M. P.: S-a spus că este o artă mai bărbătească, într-un fel…

A. P.: Aşa, dacă vă uitaţi la mine, n-aş putea să spun că sparg pietre sau aşa ceva, ba chiar sunt filiform pentru un sculptor, dar nu în asta constă, până la urmă puterea unui sculptor, ci în puterea sa de creaţie şi în maniera în care reuşeşte, să spunem aşa, să…

M. P.: …să umple „spaţiul uman nelocuibil”, care este Sculptura.

A. P.: Nu, eu mă gândeam la altă formulă şi anume să 128

poată să fie o persoană care – precum femeile – să le poată cuprinde în totalitate, pentru că Sculptura este o Dragoste, vrândnevrând. Eu întotdeauna am spus că prima mea dragoste a fost Sculptura şi după aceea a fost cealaltă, celălalt segment, dragostea spre bani. Sunt mai egoist în sensul ăsta!

M. P.: Care sunt succesele obţinute de dumneavoastră la saloanele şi expoziţiile de artă la care aţi participat?

A. P.: Da, aicea, nici nu ştiu dacă ar trebui să vă fac o enumerare a succeselor. E destul de jenant să spună cineva dacă a avut succes sau nu a avut succes. Un artist, în măsura în care este recunoscut de comunitate, are succes. Aşa, printre picături, aş putea spune că mi-am atins C.V.-ul pe care-l doreşte orice artist, şi anume am participări la „republicane”, „naţionale”, „judeţene”. Am participări internaţionale, am reuşit să primesc şi câteva premii internaţionale, să fiu confirmat şi în ţară, deci aş putea să spun, din acest punct de vedere, că am o anumită împlinire a C.V.-ului. Nu am încă împlinirea artistică, mă cred încă la început de carieră în sensul acesta, pentru că împlinirea artistică presupune, cred, lucrări care să fie o amprentă specială a artistului.

M. P.: Sunteţi totuşi tânăr… Chiar foarte tânăr!

A. P.: Aparent tânăr. În arta plastică într-adevăr nu poţi să spui că un artist este mai tânăr sau mai bătrân ; sunt artişti care au devenit mari personalităţi la 80 de ani, la 90 de ani, alţii au fost mai grăbiţi şi sunt, de exemplu, aceşti copii minunaţi pe care îi văd eu prin televizor şi chiar mă bucur că sunt români, care la vârsta de doisprezece-cincisprezece ani reuşesc să se impună în America. Deocamdată, mie mi se pare această catalogare puţin forţată pentru că, în fond, noi vom putea fi judecaţi sub presiunea timpului, şi presiunea nisipului din clepsidră este destul de dificilă: trebuie să cearnă foarte mult nisip în această clepsidră 129

şi cred că sunt multe generaţii care ar putea să ne judece. Acolo undeva s-ar afla adevărul. În acest sens, mă consider chiar un gram micuţ din nisipul respectiv, foarte puţin…

M. P.: Da, până la urmă tot timpul este cel care validează opera de artă. E adevărat că a spus-o Lenin, dar este un adevăr care cred că rămâne.

A. P.: Nu cred că aici trebuie să introducem izul acesta politic, pentru că, vedeţi, dumneavoastră aţi aruncat-o sui-generis. Incluzând-o într-un interviu, am putea să catalogăm deja în funcţie de ce citate vom da; nu cred că ăsta este rolul; până la urma urmelor…

M. P.: Bun, atuncea n-a spus-o Lenin, am spus-o eu.

A. P.: Nu ; eu cred că… Mda… M. P.: Să vă întreb ceva nepolitic: în ce împrejurări aţi devenit membru al Clubului „Lions” şi, pe scurt, cu ce se ocupă această organizaţie, transnaţională, după câte ştim? Prin pluralul „ştim” mă refer la ceea ce se numeşte opinie publică, în general: cititor, public de expoziţie, de presă, de…

A. P. : Da. Păi, nici eu nu ştiu cum am ajuns la Lions.

M-am trezit într-o zi, într-o primăvară, la începutul anilor ’89, nu, cred că ’90, mă scuzaţi, am primit o invitaţie. Se spunea că sunt invitat într-un cerc de oameni care ar dori să mă cunoască, să ştie ce preocupări am. Bineînţeles că întâlnirea atuncea a avut loc la Consiliul Judeţean; erau chiar foarte multe somităţi, ulterior devenite personalităţi publice. Atunci încă nu le cunoşteam, eram proaspăt venit din Bucureşti. Mi-aduc aminte de câteva nume: domnul Philippi, domnul Bucur, domnul Trifu, arhitectul Şeptilici – atâta am reţinut eu atunci – eram copleşit, era o lume destul de pestriţă, aşa, oamenii nu prea îi cunoşteam, abia venisem, vă spun, din Bucureşti, după opt ani de stagiatură şi, 130

în acel moment, ne-am prezentat fiecare. Eu mi-am prezentat activitatea, eram iniţiatorul unui nou curent: Lobbyart. Lumea nu prea ştia ce-i aia Lobbyart, de fapt ce doream. Era un lobby pentru cele şapte arte. După Revoluţie (1989, n. ns., M. P.) se întâmplase un şoc cu arta românească pe care personal l-am resimţit destul de sănătos. Am constatat că nu numai cei din mediul artistic sunt într-o situaţie delicată, deci cei din mediul meu, plasticienii, ci sunt şi muzicienii şi scenografii, şi cineaştii, şi balerinii şi atunci am considerat că această iniţiativă de a face un fel de asociaţie, pe care am numit-o după aia Fundaţia „Lobbyart”, venea în sprijinul nostru, a ne uni cele şapte arte, deci cei care ne simţeam uşor rătăciţi în noua democraţie proaspăt apărută pe simezele României şi trebuia să ne susţinem unii pe alţii. Şi chiar aşa a şi fost: fiecare pierzându-şi pe undeva publicul, cei care aveau prieteni în domeniul muzicii veneau cu muzicieni ca să vadă o expoziţie de artă; era o interferenţă între arte, ne-am găsit un obiectiv comun. Chiar în ’89, pe banii mei, am organizat o primă manifestare, intitulată „Hamlet x 7”. Doi dintre actorii pe care i-am plătit să vină direct de la Arad, unul este moţ şi este acum la Teatrul „Radu Stanca”, celălalt este la Teatrul Evreiesc.

Sunt foarte bucuros că am avut un simţ bun şi am reuşit să îi aleg chiar pe cei mai buni actori, care au demonstrat în timp că au fost bine aleşi. Mi-aduc aminte că atunci i-am avut între invitaţi pe profesorul Ion Dur, pe Didi Cenuşer; am lansat şi câteva cărţi; l-am avut pe violonistul Frăţilă împreună cu fiul lui, care acuma, iată, e bursier în Germania – se pare că am avut un al treilea simţ, oricum, o premoniţie extraordinară. A fost pentru prima dată când arta clasică sibiană expunea împreună cu, mă rog, o parte din creatorii mai speciali pe care i-am cunoscut eu la Bucureşti, printre care Marian Nacu, care acuma e plecat şi el în străinătate; am avut şi un artist fotograf care a ajuns un deosebit de valoros fotoreporter la o agenţie internaţională de presă… În sensul ăsta pot să spun că am avut satisfacţii deosebite. Ei, şi în conjunctura 131

asta în care vă spuneam că am prezentat Lobbyart-ul…

M. P.: Era vorba de o expoziţie de artă, prezentată la Casa Artelor din Sibiu, în sala mare…

A. P.: Da, la Casa Artelor; a fost prezent şi domnul Cornel Lungu. Era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva.

Cocteilul tot eu l-am susţinut; au fost nişte bani pe care i-am pus, dar nu am regretat niciodată pentru că eu am câştigat foarte mulţi prieteni şi investiţia, după părerea mea, cea mai bună, este nu în materiale, ci în prieteni. Ei, în momentul în care – revenind la acea întâlnire – am arătat cam care îmi sunt ideile, şi aşa mai departe; am plecat, şi după un timp, să spunem relativ scurt, am fost chemat şi mi s-a spus că fac parte dintr-un club care urma să se înfiinţeze: era vorba de Clubul Lions. Am intrat în posesia statutului, m-am interesat despre acest club, care este foarte important. El are o deviză foarte scurtă : „We serve”, deci „Servim”, suntem în folosul comunităţii. Mi s-a părut ca şi o haină care era, să spunem aşa, pe măsura mea, pentru că de fapt eram chiar interesat şi rămân în continuare interesat de comunitate, căci mi se pare, a lucra izolat, o muncă în van. Nu mai suntem nici în epoca turnului de fildeş, suntem într-o perioadă când epoca modernă ne spune că dialogul şi sistemul comunicaţional, comunicarea, sunt esenţiale.

Ei, această mişcare lionistă, de care m-aţi întrebat, are mai mult o întruchipare umanistă, e o relaţie a timpului modern şi urmăreşte instaurarea şi dezvoltarea unui spirit de înţelegere între toate popoarele lumii, încurajarea principiilor de guvernare şi de spirit civic, participarea activă la realizarea unei bunăstări sociale, morale, a societăţii. De asemenea, noi mizăm pe un climat favorabil discuţiilor, în deplină libertate a ideilor de interes public, cu excepţia celor de politică partinică, de religie sectară, care nu vor forma niciodată, din câte ştiu eu, obiectul dezbaterilor în cadrul clubului nostru. Unirea membrilor cluburilor 132

prin legături de prietenie este fundamentală, pentru că noi aşa şi lucrăm: e vorba de o concordie mutuală şi fără consideraţii de naţionalitate, rasă sau religie. De asemenea, servirea societăţii fără retribuire financiară personală este un scop esenţial în cadrul clubului nostru. Aş putea să vă spun că în 1916 s-au înfiinţat primele cluburi. Era vorba de o frăţie numită „Ordinul Regal al Leilor”; în 7 iunie 1917 era prima Convenţie, la Dallas (Texas) şi se făceau atuncea 22 de cluburi care se reuneau prin delegarea a 36 de delegaţi, şi astfel a luat fiinţă Asociaţia Cluburilor Lions.

Medwin Jones este secretar general perpetuu – aşa a fost el catalogat pentru munca pe care o face, cu demnitate, cu regularitate, până la moartea sa, în 1967 – deci, el a rămas cu această funcţie chiar şi în urma decesului. În 1920 existau cam 60.000 de membri şi numai în cluburi din Canada, Mexic, China şi Cuba. Deci, reţineţi: şi în China! În 1927, lionismul deja ia o aură internaţională şi astfel, în 1935, putem să constatăm că, la Parma Club apare un club american, tot lionez, apoi în Suedia, în Franţa, deci în ’48, în ’52 în Japonia. În 1989, după prăbuşirea blocului comunist, lionismul reapare şi în Estul Europei, în special în Estonia, Ungaria, Polonia, prima dată; în 1990, în Rusia, primul club din Moscova. Între timp, ne constituim şi noi sub formă de O.N.G., în România, iar în 1993, pot să vă spun că Lions îşi propune să fie în sprijinul tineretului şi creează chiar un program, numit „Ziua de mâine se schimbă astăzi”. „Leii înving orbirea” este un alt proiect interesant, care mie mi se pare perpetuu până la urma urmelor… Cam asta ar fi, despre Lions.

M. P.: În Sibiu este unic centru pentru România, sau nu ?

A. P. : Nu, noi facem parte dintr-un district – Districtul 35 România – şi, la ora actuală, Sibiul este unul dintre cele mai importante cluburi din România, ca şi membri. Noi ne-am făcut, aşa-zisele „filiale”, să-i spunem ; şi, cu inima largă şi fără să fiu speriat că aş da o declaraţie cu totul şi cu totul explozivă, aş 133

putea spune că multe evenimente din judeţul Sibiu, pozitive, au fost datorate membrilor Clubului Lions, fără să intru în detalii.

M. P.: De reţinut este deviza „Noi servim”.

A. P.: Este o deviză deosebită.

M. P.: Revenind la vocaţia dumneavoastră, de plastician: cum se face că aţi executat, gratuit – acum, iată că întrebarea mea e aproape gratuită, după ce mi-aţi explicat esenţa organizaţiei – după câte ştim, cel mai mare monument în bronz, al Sibiului contemporan, deocamdată?

A. P.: Nu, eu cred că întrebarea pe care mi-o puneţi este aşa : până unde poate să meargă acest „We serve”; până la ce investiţie, gratuitatea?

De regulă, membrii Clubului au următoarea teorie: deci, în general, ei nu marşează doar pe sistemul de grup, ei sunt şi individualităţi şi, de regulă, imaginea Clubului creşte şi prin individualităţi; exemplul nostru, „We serve”, trebuie să fie şi individual. În acest sens, multe acţiuni sunt sub acest auspiciu, dar nu sunt gratuite, pentru că – dacă vă spun că eu fac parte dintr-o familie care, aşa a fost obişnuită, să fie în serviciul comunităţii; membrii familiei din care fac parte, bunicii, străbunicii, toţi au servit comunitatea în diferite modalităţi, în locul lor de muncă, şi au fost oameni sociabili, comunitari, au ţinut foarte mult la locul unde s-au născut – şi patriotismul în asta constă, pentru mine.

M. P.: Poate că asta ar trebui să-l caracterizeze pe tot cetăţeanul…

A. P.: Bine, cred că toţi cetăţenii simt la fel, dar sunt în conexiune cu diferite evenimente, destul de sensibile, altele sunt situaţii care îi depăşesc sau sunt sub impulsul unor situaţii care nu ţin de logica lor internă şi sunt supuşi la reacţii, contrar educaţiei lor. Societatea este destul de dură…

134

Pentru că spuneaţi despre sculpturile acestea – pentru că nu este numai un act de donaţie, am mai multe: de exemplu, am un act de donaţie făcut cu diaspora franceză, este vorba de un relief dedicat eroilor Revoluţiei şi care este montat în pavajul din Piaţa Mare din Sibiu, în faţa soclului statuii lui Gheorghe Lazăr, făcut în colaborare cu doamna Celibidache, renumita pictoriţă, cu domnul Grossu, mare scriitor, cu domnul Ilie Mihalcea, care este corespondentul ziarului „Tribuna”. Mai am, altă donaţie, la Răşinari, care mie mi s-a părut o oază de intelectualitate, o oază unde, pe lângă bogăţie şi avuţie, aşa cum le ştim noi în zona asta a Transilvaniei, s-au plămădit şi au crescut intelectualităţi foarte fine şi rasate, extraordinare: Cioran, Goga – deja spunem istorie! Am făcut un portret al lui Cioran. Din păcate, educaţia unor tineri nu este la nivelul spiritualităţii din zonă şi, iată, a fost distrus acel bust, pe care îl voi reface. Distrugerea lui m-a afectat, dar nu în ceea ce priveşte compasiunea vizavi de lucrarea pe care am făcut-o eu, ci m-a afectat în alt sector: îmi puneam deja întrebarea dacă valorile astea arhicunoscute şi pe care, oricât le „divinizăm”, deci dacă nu mai reprezintă nimic, atunci înseamnă că se întâmplă ceva la nivelul societăţii. Lucrarea era făcută din teracotă, o teracotă grosieră, să spunem aşa; nu-i o tehnică ieftină, pentru că aduc exemplul etruscilor care aveau foarte multe lucrări în teracotă, egiptenii… Au rezistat atâta timp, veacuri la rândul; uită-te că la noi nu rezistă o teracotă grosieră! Dar, eu sunt convins că e un incident nefericit şi mi-am propus ca să ajut comunitatea locală. Ei trebuie totuşi să găsească o modalitate să achiziţioneze bronzul şi valoarea turnării, eu le fac din nou un portret – nu îmi place cuvântul „gratuit”, ci – ca o donaţie. Altă donaţie am făcut-o pentru Universitatea „Lucian Blaga” şi mi s-a părut absolut esenţial, pentru că – chiar dacă nu sunt sibian get-beget : m-am născut în Sfântu Gheorghe, dar şcoala şi, practic, toată viaţa mea e legată de Sibiu – am asimilat şi mi-au devenit jaloane, în educaţie, tot ce comunitatea sibiană considera ca 135

un jalon sau ca o ţintă pentru împlinirea profesională. Am văzut şi până la urmă am şi constatat că valoarea lui Blaga nu este de ici, de colo, chiar m-a impresionat filosofia lui. Fac o paranteză şi vă spun că am avut un coleg la facultate care m-a făcut să înţeleg mai mult despre Blaga – eu l-am sensibilizat mai mult spre Nichita Stănescu – împreună am recitat versuri din Eminescu şi cred că regret acei ani, pentru că n-am mai avut acest exerciţiu cu cine să-l fac: trăim într-o societate prea pragmatică. Altă donaţie va fi cea făcută pentru Muzeul „Franz Binder”, este în execuţie, cred că nu trebuie să fim indiferenţi faţă de personalităţi, care ne-au adus un cumul de imagine – şi nemţii au calităţi indiscutabile în acest cumul de imagine – în cazul de faţă, Franz Binder. Iar cea mai mare donaţie – ar fi vorba de o contravaloare cam de un miliard de lei – este acest „Monument al Diplomaţiei Militare”; l-am numit eu aşa, pentru că el iniţial se numea „Monumentul Soldatului Român”: mie mi se pare că românii au avut întotdeauna mari diplomaţi şi, practic, românul este un fin diplomat, el ştie să iasă destul de bine din momente de criză şi eu cred că este o abilitate şi intelectuală şi tehnică pe care o avem, de a ieşi din momente dificile. De aceea, va fi, subsidiar numit „Monumentul Diplomaţiei”. Este o lucrare cred că interesantă şi unică în felul ei. Acuma, am primit şi cuvinte de apreciere la adresa ei, dar şi critici; mi le-am asumat, ele fac parte din jocul expunerii lucrării de artă. Lucrarea este până la urmă un elogiu adus celor care au plămădit şi au apărat această glie, de situaţii dificile. De aceea, pe ea veţi găsi reliefuri simbolice cu vestimentaţie din timpul dacilor, al momentelor istorice importante, sau al celor pe care noi le-am considerat că sunt importante, pentru că momentele istorice sunt mai multe decât le ştim noi şi avem documente insuficiente, dar cele pe care le-a consemnat Istoria; iar partea finală este un fel de gest spre pace, spre non-agresiune, poate duce spre sacrificiu, care ne poate aminti despre un Iisus şi o mantie care ar putea să fie tocmai, cum să spun eu? – acel port136

drapel interior, acea curăţenie sufletească pe care noi o apărăm în continuare. Eu cred că cuvintele care o să fie scrise pe acest monument : „Glorie eternă, vouă! ”, sunt destul de semnificative, pentru că pe monument nu o să se scrie altceva decât acest citat, şi în spate : „Efortul veteranilor de război”, care merită toată consideraţiunea noastră. Ei au făcut foarte mult: au scos multe publicaţii în care au încercat să ne sensibilizeze privind ororile războiului, ce a însemnat conflagraţia mondială, ce au însemnat dificultăţile profesionale militare în timpuri de criză; dar, iată, ei au reuşit să adune o sumă considerabilă fără să aibă un sprijin consistent din partea instituţiilor oficiale, din donaţii şi din partea sponsorilor, au reuşit această lucrare să o ridice. Eu cred că ei la rândul lor ar trebui să fie trecuţi cu litere de aur în Istoria Locală.

M. P.: De alte proiecte, nu ştiu dacă este momentul să vă întreb.

A. P.: Ba, sunt câteva proiecte: am o ofertă, dar nu vreau acum să o deconspir, pentru că, în artă, asta nu e bine; artiştii, în general, sunt mai egoişti. Există câteva proiecte, chiar şi de artă monumentală. Şi, mai există o donaţie, mai veche, o lucrare intitulată „Pelerinul” – pelerin prin lume –, care a fost expusă la Hanovra şi va fi oficial înmânată Primăriei din Landshut, cu ocazia semnării parteneriatului de înfrăţire dintre Primăria din Sibiu şi Primăria din Landshut, care va avea loc în acest an. Lucrarea este din lemn de cireş; ea valorează, în euro, destul de mult; e un cadou pe care l-am oferit condiţionat primăriei: ca el să fie un cadou din partea Comunităţii Sibiene pentru Comunitatea Germană. Şi cred că o să dea bine, acest gest.

M. P.: Revenind mai în „preajmă”, cum ar spune Blaga, mai în apropierea noastră, ca să zic aşa: Cum explicaţi orientarea Dumneavoastră spre Jurnalistică – profesiunea pe care 137

(după tot ce am vorbit) o practicaţi de peste un deceniu, dacă înţeleg bine, în paralel cu activitatea de sculptor?

A. P.: Practic, nu ştiu dacă ar trebui să facem o diferenţă între jurnalist şi artist. Artistul este un fel de… jurnalist al epocii, care, prin imagini, prin volumetrie, prin desen, surprinde realităţile societăţii în care se află. Asta s-a întâmplat de-a lungul istoriei artelor. Bine, există şi un anumit moment în care artistul are capacitatea să fie un reporter al istoriei până într-un punct, iar omul de litere intervine peste acel punct. La mine, aş putea spune că această relaţie a fost aproape paralelă, sau a existat un mariaj fericit. De ce spun „mariaj”? Pentru că, încă din timpul facultăţii, eu am avut contacte cu mass-media, în sensul că am colaborat atât cu Studioul de Radio Cluj, având o emisiune intitulată „Gaudeamus”, în timpul studenţiei, după aceea la NAPOCA UNIVERSITARĂ am scris chiar cronici de artă plastică; mai târziu, venind la Bucureşti, m-am apucat de cronici uşor caustic-umoristice, la URZICA, combinându-le şi cu caricaturi – domenii care mi-au plăcut foarte mult şi pe care pot să spun că le-am cultivat. Caricatura am cultivat-o încă de pe când eram elev, TRIBUNA (cotidianul fondat de Ioan Slavici în 1884 şi care apare la Sibiu, n. ns., M. P.) fiind, în acest sens, o rampă de lansare, pentru mine.

M. P: O rampă la care v-aţi întors.

A. P.: Da, m-am întors la TRIBUNA, cred că aşa a fost destinul, şi nu-mi pare rău: aici am avut de învăţat foarte multe.

Am avut noroc, întorcându-mă la Sibiu, să colaborez cu „Pro Democraţia”, am avut norocul să fiu corespondent „Rompress”, să-mi iau a doua licenţă, cum ar veni, făcând cursuri intensive ; am reuşit să devin membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România; am reuşit să obţin o legitimaţie internaţională de jurnalist profesionist, am participat la multe seminarii şi workshopuri 138

internaţionale care mi-au deschis apetitul spre ceea ce numim noi acum manageriat, şi astfel aş putea spune că am participat la cursurile de formatori pe teme de instituţii publice, de planificare şi analiză informaţională, de comunicare, am participat în ţară la mai multe seminarii de jurnalism şi în special la seminarii care aveau ca temă promovarea democraţiei prin cultură şi artă – temă care este, până la urmă, şi obiectivul Fundaţiei „Lobbyart”, pe care o conduc.

Cred că practica de la ziar m-a ajutat foarte mult, în sensul că am înţeles mai bine societatea, am înţeles cu ce se confruntă ea, am înţeles atât părţile „concave” cât şi cele „convexe” din viaţa de zi cu zi, şi cred că un artist are nevoie de aceste informaţii, pentru că, dacă nu are aceste informaţii, este un idealist.

Pe de altă parte, artistul de astăzi nu mai poate să fie un boem, el trebuie să fie propriul lui manager, trebuie să fie purtătorul lui de cuvânt, trebuie să fie întreprinzător.

M. P.: De idealism nu mai prea este loc?

A. P.: Idealismul este bun pentru actul de creaţie, până într-un punct. Dacă rămâi în sfera idealismului, te rupi de realitate şi, implicit, de comunitate. Cam asta e.

M. P.: V-aş considera un bărbat de succes, un om de succes, până la urmă. Cred că împărtăşiţi părerea asta, după tot ce am vorbit.

Care credeţi că este secretul acestui succes al dumneavoastră – dacă există un secret ?

A. P.: Eu nu spun că sunt un om de succes, chiar de departe: am şi spus că succesul e cam departe de ceea ce cred eu că e succes în viaţa unui om.

M. P.: E vorba, cumva, de ambiţie – necesară şi ea? De 139

orgoliu?

A. P.: Nu. Însă, există o scară a succesului. Fiecare urcă aceste scări, precum urcă găinile pe o scară plină de căcăreze.

M. P.: Definiţia vieţii, parcă, pentru cineva?

A. P.: Exact! Ei, eu încă văd prea multe trepte în sus, şi asta mă nemulţumeşte. În schimb, pot să spun că familia îmi creează, totuşi, liniştea necesară pentru a-mi cataliza efortul nu numai pentru mine în special, ci pentru ei – pentru că la un moment dat, trebuie să înţelegem că noi nu construim numai pentru noi, ci trebuie să construim şi pentru alţii. Şi dacă vom construi pentru alţii, atuncea cred că vom avea acel succes al împlinirii şi al realizării.

140

Biserica din inima Ţării – o convorbire cu Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului1 –

Mihai Posada: Înalt Prea Sfinţite Părinte Bartolomeu al

Dialogul cu Î. P. S. Sa Bartolomeu al Clujului, realizat în septembrie 2002, la Cluj pe Someş, a apărut în cotidianul sibian TRIBUNA, serie nouă, Nr. 3495, miercuri, 21 august 2002, p. 5, cu titlul: «La Nicula nu se dărâmă, ci se zideşte!» şi subtitlul: Mănăstirea a împlinit 450 de ani; ulterior în revista TRANSILVANIA, Sibiu, serie nouă, an. XXXII (CVIII), 2003, Nr. 1, p. 4, purtând, redacţional, supratitlul: ESTETICA BIBLIEI şi titlul: Biserica din inima ţării….

141

1

La Praznicul Sfintei Maria Mare, totodată hramul Bisericii Sfintei Mănăstiri de la Nicula, am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe ierarhul care a dat culturii româneşti întâia tălmăcire însoţită cu note şi comentarii a Sfintei Scripturi. În patria literelor, cărţile sale de poezie, proză, teatru, alcătuiesc un edificiu pe care autorul lor se osteneşte să îl echilibreze ctitorind şi rectitorind lăcaşuri de rugăciune pentru enoriaşii pe care îi păstoreşte. Este vorba despre Î. P. S. Sa. Bartolomeu al Clujului, arhiepiscopul numit astfel mai pe scurt, cum ştiam că îi face plăcere, de la bunul prieten al tinereţilor şi zbuciumatei studenţii din Clujul şi Sibiul anului 1946, doctorul Gheorghe Telea, invitat la Nicula, pe care îl însoţeam. Mănăstirea Niculei împlinea 450 de ani de atestare documentară. La sărbătoare veniseră ierarhi de la Bisericile surori, trei mitropoliţi români, însuşi Patriarhul Teoctist şi ierarhi din toată ţara, alcătuind un sobor de douăzeci de înalte feţe bisericeşti. În faţa unui puhoi de oameni, glasul Arhiepiscopului Bartolomeu a răsunat la sfârşitul Sfintei Liturghii: -„La Nicula nu se dărâmă, ci se zideşte !” În ciuda timpului care îl zorea, Arhiepiscopul şi-a făcut vreme să ne răspundă la câteva întrebări, auzind că venim din partea revistei TRANSILVANIA, de la Sibiu.

(M. P.)

Clujului, V-aţi pronunţat, cu hotărâre, pentru implicarea Bisericii în viaţa politică românească, referindu-Vă la alegerile din 2004 şi aţi produs o serie de reacţii.

Cine respinge implicarea Bisericii Ortodoxe Române în luarea deciziilor la nivelul întregii populaţii româneşti şi care să fie cauza ? Î. P. S. Sa Bartolomeu: Declaraţia mea de acum câţiva ani (provocată de o întrebare la o conferinţă) a stârnit reacţii pro şi contra, aşa cum e normal într-o democraţie. La scurt timp am simţit nevoia s’o nuanţez, în sensul că Biserica, fără a deveni o organizaţie politică şi fără a sprijini un anumit partid politic, din patru în patru ani ar putea contribui ca la cârma ţării să ajungă cei mai buni. Astăzi, însă, fără să-mi retractez declaraţia, cred că Biserica încă nu e pregătită pentru un astfel de demers. Pe de altă parte, demersul ei nu poate fi eficient decât în eventualitatea că legea electorală va adopta sistemul votului uninominal.

142

M. P.: Nu ştim, fireşte, multe legate de viaţa creştinească, după 50 de ani de întrerupere. Nu ştim, cu certitudine, dacă slujbele religioase creştine ortodoxe acceptă sau resping lucrarea preoţească a exorcizării de diavoli şi nici dacă este corect, sau nu, ca exorcizarea să fie practicată în biserici. Unii spun că ar fi o imixtiune a sectarismului religios în practica acceptată de Biserica Ortodoxă Română.

Care credeţi că trebuie să fie atitudinea preoţilor, în faţa «cererii de ofertă» pentru lucrări de exorcizare, pe care o ridică enoriaşii? Î. P. S. Sa Bartolomeu: Diavolul există, ca şi lucrările lui.

Ca atare, exorcismul este o veche practică a Bisericilor (Ortodoxă şi Catolică), în ale căror cărţi de cult se află rugăciuni speciale. El însă devine un viciu atunci când este administrat în mod excesiv, cu emfază, publicitate subterană, practici adiacente şi interes pecuniar; în astfel de cazuri, preoţii sunt invitaţi să-şi tempereze râvna şi, la nevoie, sancţionaţi.

M. P.: Ca slujitor al Domnului şi traducător al Sfintei Scripturi în Limba Românească, şi ca poet totodată, ştiţi că Poezia a fost de la apariţia lui homo religiosus – adică de la începuturile umanităţii – un suflu dumnezeiesc, prin inspiraţie, o umbrire de Har peste oameni.

Poate fi, Poezia, în viitorul omenirii, o cale de apropiere a creaturii de Creatorul ei, în sens religios? Î. P. S. Sa Bartolomeu: Creator al Cosmosului (care înseamnă Frumuseţe, Armonie), Dumnezeu este Poetul prin excelenţă. Dacă experienţa mistică face posibilă întâlnirea intimă a Duhului Sfânt cu duhul din sufletul omului, o astfel de întâlnire, la nivelul experienţei poetice, devine vers. (De altfel, potrivit Abatelui Brémond, poezia, în ultimă instanţă, e rugăciune).

143

M. P.: Poporul român, prea tânăr pentru a putea fi considerat catehizat, după 1989, şi prea bătrân pentru a fi socotit ateizat total, prin comunism, în revenirea la Cuvântul lui Dumnezeu se atinge astăzi de multe necunoscute.

Cum trebuie înţeles şi aplicat, în viaţă, sensul adânc al «ecumenicităţii»? Î. P. S. Sa Bartolomeu: Ecumenicitatea e starea originară a Bisericii, la vremea când cămaşa lui Hristos nu era sfâşiată de erezii şi schisme. Ecumenismul e dorinţa Bisericilor de a redeveni Biserică, dar faptul, în final, va fi opera Duhului Sfânt. Din păcate, în Mişcarea Ecumenică s’au produs, în ultima vreme, o seamă de devieri îngrijorătoare. În ciuda acestora, poporul român, ca unic neam ortodox de origine latină, posedă o autentică vocaţie ecumenistă, pe care Biserica e datoare s’o îndrume pe calea cea dreaptă.

144

La Tulcea, pe urmele lui Mircea Eliade – un dialog româno-american-român cu Virginia Stănescu1 –

Foto: MIHAI POSADA

Dialogul cu Virginia Stănescu, realizat în luna lui Cireşar 2003, la Calica, Tulcea-pe-Istros, cu prilejul taberei literare-experiment din acel iunie, a apărut abia în anul următor, în antologia: Nopţi şi zile în Delta Dunării.

Taberele literare Calica – 2003 şi Mila 23 – 2004, Bucureşti: Criterion Publishing, 2004, pp. 127-135, cu titlul: Virginia Stănescu, „Mircea Eliade este fondatorul istoriei religiilor în Statele Unite”.

145

1

Desfăşurată în perioada 9 – 20 iunie 2003, Prima Ediţie a Taberei de Literatură-experiment de la Calica, Tulcea, a reunit – prin colaborarea a două organizaţii : Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Tulcea, condusă de d-na Axenia Hogea, autoarea unui „Dicţionar biobibliografic” tulcean (cu titlul Personalia, Constanţa : Editura Ex Ponto, 2000) şi Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români «LiterArt XXI», cu sediul în America, prin secretarul său general, poetul, publicistul şi editorul Gabriel Stănescu – o seamă de scriitori din Diaspora: Gabriel Stănescu (S.U.A.), Erast Călinescu (Canada), Virginia Stănescu (S.U.A.), Vasile Andru (Himalaya); din ţară: Ion Zubaşcu (România liberă), Mihai Posada (Sibiu), din Dobrogea-gazdă: Marian Dopcea (Isaccea), Paul Sârbu (Letea), şi, desigur, tulcenii: Suzan Mehmet, Ştefan Dumitrescu, Olimpiu Vladimirov, Ştefan Caraman, Gheorghe Bogorodea, Adrian Buşilă ş.a. Ţelul taberei, ambiţionând la organizarea scriitorilor româno-americani, a presupus pe lângă întâlnirea interumană necesară definirii oricărui moment cultural, şi o întemeiere recuperatoare a acestora (finalizată prin editarea textelor taberei, promisă de Gabriel Stănescu, într-un volum intitulat Nopţi şi zile în Delta Dunării), în efortul combinat al atenuării reticenţelor cu care este receptată cultura sud-est europeană în Occident şi al afirmării valorilor civilizatorii ale acestei culturi prin care ne prezentăm în faţa lumii de azi şi noi, românii. Ştiut este că în spatele oricărui bărbat important, activ şi merituos, printr-o ordine firească, adică divină, a lucrurilor, stă întotdeauna o femeie, iar Gabriel Stănescu, iniţiatorul Taberei de Literatură de la Calica, este autorul româno-american a zece volume de poesie, editorul celor 40 de pagini ale bilunarului ORIGINI/ROMANIAN ROOTS care apare în Georgia (S.U.A.), al CAIETELOR INTERNAŢIONALE DE POEZIE/INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY, al ALMANAHULUI «ORIGINI», al unui CALENDAR cu prezentarea scriitorilor români din America – editate toate la Casa de Editură pe care o conduce în Lumea Nouă de azi : CRITERION PUBLISHING, unde tipăreşte cărţi ale scriitorilor din toate tipurile de exil literar românesc şi cărţi despre aceşti scriitori ori despre vremea lor istorică, dar şi volume ale mai tinerilor membri ai «LiterArt XXI», iar toate aceste obiecte culturale poartă semnăturile unor nume prestigioase ale culturii româneşti, iată unul dintre motivele (pe celelalte le veţi descoperi în rândurile care urmează) pentru care am solicitat soţiei acestui român stabilit în America – ea însăşi un publicist activ – dialogul care urmează, în atmosfera specială a Taberei de la Calica, pe malul Lacului Razelm.

146

Mihai Posada: Doamnă Virginia Stănescu, ce specializare aveţi, cum se intitulează lucrarea de doctorat pe care o susţineţi în România, în legătură cu opera şi personalitatea lui Mircea Eliade şi ce anume v-a determinat să o alegeţi?

Virginia Stănescu: Am terminat Facultatea de Filosofie din Bucureşti în 1981 şi în prezent sunt profesoară de ştiinţe sociale la un liceu din districtul Gwinnett, statul Georgia, S.U.A. În 1999 m-am înscris la un doctorat sub conducerea Prof.

Dr. Gheorghiţă Geană, lucrarea mea având ca titlu, Mircea Eliade, istoric al religiilor. Activitatea sa ştiinţifică în S.U.A. Unul dintre motivele pentru care am ales această lucrare a fost de natură personală. El este legat de întrebările existenţiale care s-au iscat în decursul adaptării mele la noua cultură.

Eram în căutare de „modele exemplare”, cum ar spune Eliade şi mă întrebam cum a rezistat el, despre care se spune că era de o candoare şi bunătate asemeni „unui sfânt”, să reziste unei culturi atât de desacralizate, mercantilizate precum cea a Statelor Unite. După ce, mai târziu, am citit Mitul eternei reîntoarceri (eseu pe care Eliade îl considera fundamental pentru opera sa, îndemnând pe oricine se încumeta să-i citească opera să înceapă cu lectura acestuia), mi-am dat seama că în mine se exprima tendinţa lui homo religiosus de a căuta originile, arhetipul, luându-l pe Eliade drept „model exemplar”. Deci, în ceea ce unii critici ai operei sale considerau doar o ţesătură metafizică a gândului, eu găseam o coerenţă care putea da sens noii mele existenţe; îmi dădea rezistenţă spirituală. În The Quest, Eliade dezbate criza omului modern, care trăieşte în istorie şi o compară cu atitudinea omului culturilor arhaice care a găsit, prin întoarcerea la origini, la modelele exemplare, puterea de a justifica până şi cele mai dezastruoase momente ale existenţei sale. Trăind într-o lume de semne, de simboluri, spune Eliade, istoricul religiilor, singurul în măsură să le decodifice printr-o hermeneutică creativă, trebuie să găsească sensuri „chiar dacă ele nu sunt”.

147

De multe ori, în Lumea Nouă, ca intelectual îţi pui problema sensului, fiind nevoit să joci rolul hermeneutului. Este adevărat că Eliade susţine că nu oricine poate face acest lucru, iar eu nu pretind că am jucat acest rol, dar mi-am pus problema şi, o problemă pusă este în bună parte rezolvată.

Pe de altă parte, am ales acest subiect pentru că într-o scrisoare trimisă de Mac Linscott Ricketts, a cărui monografie despre perioada românească a lui Eliade a devenit o carte de referinţă, acesta susţinea că Eliade este fondatorul istoriei religiilor în S.U.A. Am trăit un sentiment de mândrie dar şi de ruşine pentru că nu cunoşteam ceea ce era de presupus să ştiu despre înalta personalitate a lui Eliade, în timp ce străinii erau mult mai bine informaţi.

Bănuind că activitatea ştiinţifică din S.U.A., a lui Mircea Eliade, nu era destul de cunoscută în România, m-am decis la acest titlu de lucrare, deşi totdeauna am avut în minte întrebarea dacă nu cumva acest gen de cercetare este fragmentat. Eliade îndrumase spre o cercetare totală a operei sale, partea ştiinţifică fiind împlinită cu cea literară. El are dreptate pentru că în opera ştiinţifică se poate observa un fel de „hermeneutică în cerc”, cum spune A. Marino. Opera sa formează un sistem coerent, închegat şi tocmai prin aceasta ea rezistă criticilor care i se aduc.

M. P.: Există un motiv anume, special, care v-a determinat să emigraţi din România către Statele Unite? Dacă ne puteţi spune, care ar fi acela (acelea)?

V. S.: În 1991 am plecat din ţară cu soţul meu, Gabriel Stănescu, şi cu Andrei, fiul nostru. Aveam statut de refugiat politic. De ce am plecat? Se adunaseră încetul cu încetul o serie de motive. Unele din ele au fost explicate într-un articol pe care l-am publicat în revista ORIGINI. Toate însă se reduceau la o singură idee: dezamăgirea determinată de faptul că lucrurile se aşezaseră în vechea lor matcă, după 1989. Aveam statut 148

de „persecutat în timpul regimului” comunist şi când ne ceream repunerea în drepturi ne izbeam de aceleaşi persoane şi aceleaşi proceduri din perioada anterioară.

Toţi ştiu că înainte de ultimul Congres al P.C.R. plutea în aer o apatie periculoasă. Această stare de indiferenţă o trăiam şi eu la extrem. Un fel de «nu-mi pasă ce se întâmplă», ceea ce din punct de vedere politic este periculos pentru că atunci dispare teama. Şi am semnat, împreună cu Gabriel, «Scrisoarea» lui Dan Petrescu, pe care o consideram act de demnitate intelectuală.

Am semnat-o fără a ne mai păsa de consecinţe, care, în noaptea de 22 decembrie 1989 s-au anunţat a fi foarte grave pentru însăşi viaţa noastră.

Au urmat „golaniada”, „mineriada”, ale căror efecte nu erau decât o creştere a sentimentului de a fi fost folosiţi.

Pe de altă parte, ne aşteptam, pe baza unui raţionament istoricist, la o restauraţie, iar lovitura de stat anti-gorbaciovistă din 1991 era un semn înfricoşător pentru noi. Deşi suspendasem efectuarea probelor medicale cerute de ambasada americană, ne-am decis să le reluăm şi să plecăm, cu sentimentul amar al celui trădat.

M. P.: Care este imaginea lui Mircea Eliade în conştiinţa oamenilor de cultură americani, acum, la şaptesprezece ani de la moartea savantului român, titular al catedrei de istorie a religiilor, care îi poartă şi astăzi numele, la Chicago?

V. S.: Mircea Eliade a fost invitat în S.U.A., în 1956, să ţină „The Haskell Conferences”, după moartea lui Joachim Wach, care fusese şeful catedrei de istoria religiilor, la Divinity School, University of Chicago. Această instituţie este considerată în S.U.A. o adevărată şcoală de gândire (Şcoala de la Chicago), care continuă tradiţia Şcolii de la Marburg, dar cu un accent mai pronunţat pe hermeneutică. Wach ştia că istoria religiilor ducea lipsa autonomizării sale şi spera, pentru ştiinţa aceasta, la un stadiu pe care el îl fixa prin conceptele de „înţelegere integra149

tă”, iar Eliade prin „hermeneutică totală”.

La această catedră, Eliade, împreună cu asistentul lui, Ch. Long şi cu A. Coomaraswami vor transforma studiul istoriei religiilor. Aici va coopera cu P. Tilich şi P. Ricoeur. Va cere catedrei de la Divinity School să lucreze după un program de lucru european, care-i oferea mai mult timp scrisului şi cercetării. Totuşi nu-şi va uita îndatoririle de dascăl. Va face o culegere de texte fundamentale pentru studenţii săi care, mai târziu, vor fi publicate sub titlul From Primitives to Zen (De la primitivi la Zen). Deşi aprecia munca la această culegere de texte ca pe o necesitate ce-i risipea timpul destinat altor lucrări esenţiale, cartea mai sus amintită este o mărturie a grijii pe care el o purta studenţilor săi, cărora, după cum mărturiseşte în Autobiografie, le lipsea lecturarea textelor fundamentale, le lipsea o cultură de bază necesară studiului disciplinei. Mai era nemulţumit de întrebarea tipic americană pe care i-o puneau studenţii săi, în legătură cu metoda de cercetare, ca şi când, spunea el, metoda ar fi cheia magică. Într-un cuvânt, se simţea incomodat de un soi de gândire raţionalistă, pragmatistă, care nu cadra cu spiritul studiului istoriei religiilor. El, şef al generaţiei care din tinereţe vorbea de nevoia de mari sinteze din care „misticismul” nu poate lipsi, nu s-a putut niciodată împăca cu spiritul iluminist de gândire.

A încercat să-i înveţe pe studenţii săi că studiul istoriei religiilor nu înseamnă doar specializarea (de care avea oroare) într.o singură religie, ci studiul comparativ al mai multor sisteme religioase. Pe de altă parte, după mărturisirile lui Ch. Long, odată cu apariţia lui Eliade, studenţii erau puşi în faţa unui nou stil de gândire, cu un aparat conceptual extrem de bogat. El avea să îmbogăţească limbajul disciplinei cu termeni ca : „sacru”, „profan”, „hierofanie”, „coincidentia oppositorum”, „homo religiosus” etc.

Astăzi, opera sa este obiectul unei critici acerbe. I se reproşează stilul mai mult literar, care ar diminua din ştiinţificitate, 150

aistorismul, „autonomia sacrului”; se mai afirmă că a folosit necritic teoria lui Levy-Bruhl despre „mentalitatea primitivă”, i se reproşează şi folosirea unor date depăşite etc… Aceste critici au atins apogeul prin D. Dubuisson şi Russell McCutcheon, Roger Coreless ş.a., unii cerând să se încheie „era eliadescă cu oarecare demnitate” iar alţii afirmând că „viaţa şi opera lui Eliade sunt un eşec (…) magnific”. Unii afirmă că există o contradicţie în termeni între categoria de „istorie a religiilor” şi aistorismul profesat de Eliade ca istoric al religiilor, alţii dezvăluie contradicţiile ce anulează ideile sale despre miturile moderne. Parte din aceste critici pornesc de la ideile exprimate în articolele sale din tinereţe şi, fără a demonstra o lectură serioasă a operei lui Eliade, califică gândirea sa ştiinţifică drept continuatoare a ideilor politice din jurnalistica sa. Mac Linscott Ricketts şi Brian Rennie au arătat că o critică serioasă a operei eliadeşti se bazează pe o lectură profundă a acesteia şi nu pe interpretări ale interpretărilor. Cartea publicată de Rennie, intitulată Reconstructing Mircea Eliade şi publicată de curând la Criterion Publishing, sub titlul Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, este considerată o lucrare care, în evoluţia acestei critici va delimita clar dacă opera lui Eliade mai poate sau nu servi drept punct de referinţă pentru studiul ştiinţific al istoriei religiilor. În plus, orice critică asupra operei eliadeşti presupune critici pe măsura vastei culturi a lui Eliade, care a fost un renascentist întârziat într-o lume plină de pozitivisme, o lume specializată la extrem. Interesant este că mulţi din aceşti critici încearcă să stabilească modelele sau sursele de inspiraţie ale lui Eliade. Se analizează sursele unor noţiuni în opera lui Eliade comparându-se cu autori ca Durkheim, R. Otto (sacrul), Schleiermacher, Dilthey, când e vorba de fenomenologie etc., apoi de Pettazzoni, cu accentul său pe studiul comparatist şi istoric în istoria religiilor şi se dă mai puţină atenţie afirmaţiilor istoricului religiilor, din care una sună cam aşa: „De la el (Pettazzoni, s. n.)

151

am învăţat cum să fac (…) şi nu ce să fac”. Acest aspect mi se pare a fi în acord cu observaţia lui A. Marino că Eliade a învăţat hermeneutica pe cont propriu; că a redescoperit motivele clasice ale metodei hermeneutice, prin sine însuşi.

M. P.: Cum vi se pare astăzi, în România, «imaginea» aceluiaşi mare român, în conştiinţele culturale din ţara lui natală şi legat de aceasta, ce credeţi că este de făcut?

V. S.: În România, cele mai importante studii care s-au făcut privesc opera literară a lui Eliade. Exemplu grăitor sunt studiile lui E. Simion, M. Călinescu. În ceea ce priveşte opera ştiinţifică, există studiul lui A. Marino, despre hermeneutica lui Eliade, mai sunt textele lui I. P. Culianu dar pe care, acesta le-a scris în afara ţării.

Nu mi se pare a fi cunoscută îndeajuns opera sa ştiinţifică în ţară. Mulţi vorbesc despre „profan”, „sacru”, „teroarea istoriei”, dar există o cunoaştere fragmentată, ceea ce, după cum am subliniat mai înainte, nu este potrivit cu spiritul operei eliadeşti care se prezintă sub forma unei „hermeneutici în cerc”, cum spune A. Marino.

Lucrări despre perioada românească, pe de altă parte, de care lumea anglo-saxonă duce lipsă, ar fi binevenite, mai ales dacă acestea ar fi scrise în limba engleză.

152

Câteva gânduri împărtăşite cu Î. P. S. Sa Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, la Sibiu1

Mihai Posada: Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit Antonie, sunteţi un om al Cuvântului rostit, dar şi un slujitor al cuvântului scris, un cărturar. Dacă despre Poporul Ales se ştie că este unul al Cărţii – vă rugăm să ne spuneţi: este Poporul Românilor unul al Cuvântului? Î. P. S. Sa Antonie: Poporul român, născut din plămadă creştină, a fost şi este prin excelenţă un popor al Cuvântului lui Dumnezeu, revelat în istorie în persoana Mântuitorului nostru

Acest dialog realizat în perioada aprilie-mai-august a anului 2003, a părut în revista TRANSILVANIA, Sibiu, serie nouă, an. XXXII (CVIII), 2003, Nr. 10, pp. 1-3.

153

1

Iisus Hristos. Poporul nostru a primit Evanghelia, deci Cuvântul lui Dumnezeu, dintru început direct de la Mântuitorul Hristos, prin Sfântul Apostol ANDREI şi ucenicii săi. Pentru acest motiv, Cuvântului lui Dumnezeu el i-a arătat o atenţie deosebită, împropriindu-L în viaţa sa şi orientându-şi viaţa după principiile Lui. Aşa se face că primele tipărituri în limba română au fost Cărţile Sfinte, BIBLIA, şi care au contribuit la dezvoltarea lui socială, culturală şi naţională. Şi astăzi poporul român este un popor al Cuvântului, al Logosului divin, Cuvânt cântat şi slujit de toţi marii lui oameni de cultură.

M. P.: Dacă schisma şi pustiirea sunt (între altele) armele de luptă ale Diavolului, cu care lucrează acela prin şi printre oameni (un exemplu fiind învrăjbirea fraţilor români în urma ruperii în două a Bisericii lor creştineşti), atunci vă rugăm să ne spuneţi: nu cumva tot prin şi printre oameni, dar cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Întreit, putem spera la refacerea unităţii de aievea a Bisericii – sau este acesta un gând utopic, astăzi? Î. P. S. Sa Antonie: La fiecare Sfântă Liturghie ne rugăm pentru „Unirea Credinţei”, adică pentru unitatea trupului lui Hristos care este Biserica.

Dezbinarea de la 1054 a fost opera unui cardinal ambiţios, Humbert, cam pripit şi cam cazon, care a depus pe Sfânta Masă a Sfintei Sofii din Constantinopol o hârtie de anatemizare a Răsăritului Ortodox. Cardinalul însă – poate nu chiar de capul lui – a vrut să impună hegemonia Occidentului asupra Orientului, deşi creştinismul se născuse în Orient şi păstra aici adevăratele tradiţii ale alcătuirii lui, în conformitate cu porunca Mântuitorului şi a ucenicilor Săi.

S-a petrecut însă un fapt nou în secolul nostru. A apărut, îndeosebi în formaţiunile mari occidentale, la care apoi s-au raliat şi formaţiuni mai mici, dorinţa de refacere a unităţii. În 1948, s-a constituit Consiliul Mondial (ecumenic) al Bisericilor, a fost invitată şi Biserica Ortodoxă.

154

În 1980, după multe pregătiri prealabile, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au hotărât să înceapă un dialog teologic bilateral pentru refacerea unităţii rupte în anul 1054. Anatemele reciproce au fost anulate. Cele două Biserici s-au recunoscut ca Biserici – surori. În 1990, au avut loc în Germania lucrările Comisiei mixte internaţionale de dialog între Ortodocşi şi Catolici, care au mers destul de bine. S-a ajuns la vederi comune sau foarte apropiate.

Aş da un exemplu: la Bari, în Italia, Comisia a avut două întâlniri (1986 – 1987). S-au discutat Tainele de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Sf. Euharistie (Sf. Împărtăşanie). Rezultatele au fost bune, aceasta se vede din faptul că, tot ce s-a hotărât la Bari apare acum în noul Catehism Romano-Catolic, aprobat de Sanctitatea Sa Papa, şi publicat şi în româneşte (1993). S-a ajuns astfel la concluzia că, în privinţa acestor Taine, cele două tradiţii pot coexista fără să constituie diferenţe ireductibile şi motive de separaţie între cele două Biserici.

Noi dorim continuarea dialogului pentru restabilirea unităţii creştine. O doresc şi romano-catolicii. Numai aşa ne vom înţelege şi ne vom sfătui împreună ce avem de făcut. Să lucrăm toţi cu inimă deschisă pentru unitate, nu pentru adâncirea separaţiei, a dezbinării. Dumnezeu vrea „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), precum una este Sfânta Treime (Ioan 17, 11).

M. P.: Se spune că sunteţi unul dintre puţinii care nu s-au temut să vorbească, atunci când asta putea costa libertatea sau viaţa. Ştim că nu veţi simţi bucurie la reamintirea atacului declanşat împotriva Î. P .S. Voastre şi împotriva Î. P .S .Sale Bartolomeu al Clujului – atac publicat în Nr.45 (342) din seria nouă în care apare „Săptămânalul de literatură LUCEAFĂRUL”, din 17 decembrie 1997 şi unde, printre altele, Paul Goma scria literalmente următoarele: „îl detest mult mai mult pe Plămădeală – fiindcă e basarabean de-al meu (nu oltean de-al lor); fiind155

că l-a îmbrobodit pe Noica, l-a ameţit pe Pleşu, l-a descântat pe Liiceanu”…, iar acuza principală formulată de Goma este, contextual-incriminant, următoarea: „Cine nu va fi auzit de popii-legionari-securişti Valeriu Anania şi Leonida Plămădeală (…)?” – şi Vă cerem iertare pentru aceasta. Trebuie amintită şi observaţia altui scriitor român contemporan, Nicolae Prelipceanu, care, în acelaşi număr al revistei de la Bucureşti, îşi încheia un articol consonant – aducând a campanie de presă în apărarea publicistului Ion Zubaşcu – cu următoarea concluzie: „Mă tem că zona acelor preoţi şi ierarhi ai bisericii care şi-au trădat menirea este ultimul refugiu, disperat, al Securităţii. De aceea, e atât de disperată lupta lor împotriva ziariştilor şi a oamenilor politici, puţini, care vor să se facă lumină”. Care ar fi rostul final al acestei lupte (luptă de principii, de interese, de… nepricepere) din actualitatea românească a ultimului deceniu? Î. P. S. Sa Antonie: E cam deplasată această afirmaţie şi tendenţioasă. Sunt sigur că niciun preot, nici unul, nu şi-a trădat enoriaşii divulgând secretul spovedaniei. Şi că lucrurile stau aşa şi nu altfel este dovadă faptul că poporul are încredere în Biserică, în ierarhie şi în preoţii ei care întotdeauna l-au slujit cu conştiinciozitate, cu dăruire şi cu jertfelnicie.

Lupta la care faceţi referire aici este una utopică, şi care neexistând în realitate – de 14 ani ea ar fi trebuit să iasă la lumină, dacă ar fi existat – deci ea există doar în închipuirea unora.

M. P.: Scriitorul care sunteţi semnează, între multe alte volume, şi memoriile cu titlul Trei ceasuri în iad. Ce poate însemna, pentru un om al Bisericii, «pactul cu Diavolul»? Se deosebeşte acela, şi cât anume, de pactul eventual ratificat de omul de rând? Î. P. S. Sa Antonie: Biserica n-a făcut niciodată un Pact cu Diavolul, ci a căutat un modus vivendi, pentru a proteja exercitarea credinţei Bisericii în sânul poporului român, în decursul 156

celor 45 de ani de dictatură atee.

Ierarhii la fel şi preoţii au fost la înălţimea chemării lor, aceea de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, şi cred că au făcut acest lucru pe deplin, şi roadele s-au văzut la Revoluţie când poporul a strigat: „Cu noi este Dumnezeu!”. De la 1989 încoace, Biserica îşi desfăşoară activitatea ei sacramentală cu mijloacele ei specifice la fel ca şi înainte, numai că acum diversificate, în aşa fel încât este alături de popor, cu poporul şi pentru popor, fiind singura instituţie care nu scade din primul loc al sondajelor de opinie din societatea noastră.

M. P.: Considerând – pe lângă foarte multe reconstrucţii, restaurări, amenajări sau construcţii noi pe care le-aţi finalizat în timp, prin locurile unde aţi păstorit şi culminând cu Complexul de la Sâmbăta de Sus, din jurul Mănăstirii Brâncoveanu – ca pe un pact cu Adevărul, care subsumează noţiunile de deschidere, toleranţă, iubire şi, desigur, iertare; ne puteţi spune dacă simpozioanele Romfest, iniţiate pe teritoriu american, dar care au început să se ţină mai recent în România, vor fi găzduite în Complexul de la Sâmbăta? Î. P. S. Sa Antonie: Ne-am străduit să terminăm, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, clădirea „Academiei” de acolo şi care cuprinde aproape 100 de camere, cu tot confortul necesar, o sală mare de conferinţe, o bibliotecă, şi care va fi în viitorul apropiat propice pentru organizarea de simpozioane şi conferinţe naţionale şi internaţionale pe diferite teme. Socot deci că şi Simpozioanele Romfest ar putea fi rânduite acolo, în condiţii deosebite.

M. P.: Vă rugăm să ne limpeziţi: ce putem înţelege astăzi, Î. P. S. Voastră Părinte Mitropolit Antonie, ce se cuvine înţeles prin cuvântul «ecumenicitate» şi dacă el trebuie considerat în vreun fel şi în raport cu tendinţele contemporane ale «mondializării» şi «globalizării»?

157

Î. P. S. Sa Antonie: „Ecumenismul” este un termen total deosebit de conceptele de „mondializare” sau „globalizare”.

Ecumenismul este o mişcare de refacere a unităţii văzute, a Bisericii lui Hristos, după porunca Lui, în care bisericile creştine participă din plin.

Ortodoxia s-a angajat însă în ecumenism şi dintr-un alt motiv decât acela de a realiza, repede, unitatea de credinţă a tuturor creştinilor. Ea a ştiut dinainte că va fi greu, şi că se prinde într-un joc aproape absurd. Ecumenismul a adunat însă Bisericile creştine oferindu-le o platformă pentru o atitudine comună, şi faţă de lume şi faţă de problemele contemporane. În această privinţă, cu prea puţine excepţii – mereu ale denominaţiunilor extremiste, ultrapietiste, radicale, sectare – toate Bisericile s-au regăsit în unitate.

Ecumenismul practic ajută astfel, indirect, declanşarea obligatorie a ecumenismului teologic. Convingerea aceasta devine din ce în ce mai mult o convingere unanimă a tuturor creştinilor, a tuturor Bisericilor. Ecumenismul se descoperă a fi un imperativ al creştinismului contemporan, dincolo de faptul că nu ştim încă anume cum va ajunge la liman. Impasul de azi nu este veşnic şi toate Bisericile sunt conştiente de aceasta. De aceea şi noi credem în Ortodoxie şi în ecumenism în acelaşi timp. Pentru că ştim că „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”.

Deci nu putem spune că ecumenismul este identic cu globalizarea.

M. P.: În încheierea convorbirii acesteia, vă rugăm să ne împărtăşiţi părerea în legătură cu orientarea spre un bizantinism profund tradiţional, pe care antropologul creştin şi pictorul ortodox Sorin Dumitrescu se străduieşte să o impună conştiinţelor religioase româneşti laice şi preoţeşti. Ce impresie vă face, sau cum comentaţi sprijinul guvernamental oferit pentru tipărirea, 158

în apropierea Sărbătorii Învierii Domnului, anul acesta, a cărţii scrise şi concepute în acest sens de S. Dumitrescu? Î. P. S. Sa Antonie: Îl cunosc de mulţi ani pe Sorin Dumitrescu de care mă leagă dealtfel o veche prietenie. El încearcă şi prin scris, dar şi prin arta picturilor mai ales, să se întoarcă spre valorile spiritualităţii bizantine, cam neglijate în anii din urmă.

Eu consider că face un lucru bun, pentru că de fapt arta bisericească tradiţională îşi trage seva din cultura Bizanţului creştin. În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, personal nu văd nimic rău în faptul că statul român sprijineşte editarea unei cărţi de artă bisericească. Şi în trecut s-a întâmplat aşa ceva.

159

160

Despre o familie de scriitori în România – convorbire cu prof. univ. dr. Ana Selejan1 –

Foto: MIHAI POSADA

Mihai Posada: Doamnă Ana Selejan, sunteţi scriitor, cercetător şi profesor universitar, doctor în ştiinţe filologice şi conducător de teze de doctorat. Vă rugăm să ne spuneţi în ce măsură v-a influenţat viitoarea carieră de succes întâlnirea cu cel care a fost şi rămâne Radu Selejan?

Dialogul cu Ana Selejan a apărut în cotidianul TRIBUNA, Sibiu, Nr. 3807, vineri, 29 august 2003, p. 18 (în seria „Generaţia la 50 de ani / O încercare de prezentare în faţa opiniei publice”).

161

1

Ana Selejan: Nu ştiu dacă este o carieră de succes, dar ştiu că a fost o întâlnire decisivă şi providenţială. Radu Selejan era atunci, în 1970, când l-am întâlnit, lansat deja în literatură, era membru al Uniunii Scriitorilor şi prezenţă activă în presă şi în mediile literare transilvănene, era un jurnalist percutant, receptiv şi prolific şi un bun constructor de ziar, iar eu eram abia ieşită din atmosfera facultăţii. El a avut de la început încredere în talentul meu publicistic şi literar. M-a încurajat, mi-a stârnit latenţele, mi-a risipit îndoielile, a plusat când a fost cazul, până m-am aşezat pe făgaş. Prin el am cunoscut mediile gazetăreşti şi scriitoriceşti şi această familiarizare a însemnat enorm pentru tânărul filolog care eram, fiind saltul dinspre operă spre autori – care, să ştiţi, în multe cazuri, sunt mai interesanţi decât ficţiunea.

M. P.: Ştim, încă de la Aristotel, că „darul poetic” s-ar datora unui „belşug de fiere fierbinte”, care ar duce la stări pătimaşe la acele firi înclinate spre extaz şi înflăcărare. Cum pot coexista, aşadar, vreme de zeci de ani, sub acelaşi acoperiş, doi scriitori de succes, căsătoriţi?

A. S.: Să zicem: doi literatori căsătoriţi; căci debutul meu editorial s-a produs târziu, după 1989, manuscrisele cărţilor mele zăcând cu anii pe la edituri. Când succesul a venit şi pentru mine, Radu s-a bucurat enorm; avea o mare putere de a trăi autentic o bucurie; el era primul care identifica şi citea o cronică în presa literară sau asculta un comentariu despre cutare carte a mea. El aducea veştile bune. Dar până la acest moment au fost, pentru mine, anii de muncă sterilă, respingerile, insuccesele.

Nici Radu Selejan nu a mai publicat, din 1984, nimic. Discuţiile noastre zilnice, pe lângă priorităţile domestice, le vizau, invariabil, şi pe cele literare. Acum, că privesc în urmă, îmi dau seama că, vreme de 30 de ani, „am luat parte” la dezbaterile, controversele, conlucrările, redimensionările, programele etc. unui minicenaclu literar. O familie de scriitori este, în acelaşi timp, un 162

spaţiu al comunicării literare stimulative, sincere şi profunde.

Este o realitate de neînlocuit. Care-mi lipseşte cel mai mult.

M. P.: Cum/cât v-a influenţat viaţa, traiul zilnic şi munca scriitoricească, regimul comunist şi cum o face cel de după 1989?

A. S.: Nimic din munca mea intelectuală n-a rodit editorial înainte de 1989. Cărţile despre literatura română contemporană erau, din perspectiva editurilor – intrate, e adevărat, după 1980, într-o veritabilă criză (se publicau doar 8-10 titluri de critică literară, rezervate şi acelea „consacraţilor”) – erau, aşadar, ale uni cvasi-necunoscut, publicist literar ocazional în revistele din provincie. Cărţile despre tipăriturile vechi – cu al lor dens şi variat alai informativ pe care-l evidenţiam: bibliofilie, istorie, tipar, mentalităţi – erau considerate o curiozitate, deci amânate şi neincluse în planul ferm de tipărire. Regimul tuturor libertăţilor de după 1989 a însemnat cu adevărat, pentru mine, o renaştere, exact când credeam că ratarea este iremediabilă. În 1992 îmi apărea primul volum, Trădarea intelectualilor, dintr-o serie de opt cărţi apărute până acum, în care cercetez fenomenul literar postbelic, până în 1961. Tot din acel an mi-am început cariera universitară, iar în 1993 deveneam membru al Uniunii Scriitorilor – o parafă oficială a unei îndelungi realităţi virtuale.

M. P.: Ştiu că primele două cărţi: Trădarea intelectualilor şi Reeducare şi prigoană le-aţi aşezat sub titlul generic „România în timpul primului război cultural”, iar următoarele şase, sub titlul: „Literatura în totalitarism”. De ce această demarcaţie şi care a fost impactul scrierilor cu publicul?

A. S.: Campaniile literare, polemicile, delaţiunile, interdicţiile, excluderile, promovările, dezbaterile din presa şi peisajul literar postbelic al anilor 1944-1948, radiografiat în primele două cărţi, au avut calitatea şi anvergura unui veritabil război 163

cultural – fără precedent în istoria culturii şi literaturii române, finalizat cu învingători şi învinşi, cu trofee şi teritorii ocupate, cu noi stăpâni, cu noi captivi, cu execuţii publice (vezi procesele literare ale liderilor de opinie estetică, neîncolonaţi în frontul literaturii ideologizate din anul 1948 – dezvăluite de mine în Reeducare şi prigoană). „Pacea” culturală s-a instalat de prin 1949, odată cu totalitarismul literar, adică cu realismul socialist, al cărui nefast mecanism îl demontez în cele şase cărţi, în toate articulaţiile, cu proeminenţele şi „gloriile” lui. Dezvăluind informaţie precumpănitor neştiută sau auzită „după ureche”, extrasă din presa vremii, cărţile s-au bucurat, pot spune, de un mare succes.

Un impact neaşteptat, atât printre specialişti, cât şi la publicul larg. Au urmat numeroase cronici şi comentarii, premii literare (al Academiei Române, două ale Uniunii Scriitorilor, ale altor instituţii şi organisme culturale), dezbateri radiofonice şi televizate, scrisori de la cititori: de la cei care trăiseră „subt vremi”, de la cei tineri şi neştiutori; ar trebui să le public. Soţul meu trăia cu intensitate acele momente, ştiind cât de greu reuşisem să ies la lumină, să mă aşez pe făgaş. Eu foiletam şi conspectam presa vremii şi în fiecare weekend îmi sortam şi ordonam fişele, iar luna august, an de an, între 1991 şi 1998, ieşeam din istorie, din lume şi din familie şi scriam cărţile, în timp ce soţul meu le dactilografia, multe luni după ce eu răsuflam mai uşurată decât după naştere. Iată un aspect a ceea ce numeaţi dvs. coexistenţa „sub acelaşi acoperiş a doi scriitori de succes, căsătoriţi”; a fost o perioadă de autentică emoţie, tensiune, creativitate, emulaţie, care ne-a fost dăruită de Dumnezeu. Într-o logică şi o dialectică ineluctabile, duceam acum în doi povara bucuriei, după ce mai multă vreme o dusesem pe cea a neîmplinirilor şi umilinţelor de tot felul. Căci şi soţului meu îi apăruseră după 1989 scrierile „de sertar” (volumul de poezii Fără puncte cardinale şi romanul Nanu); de asemenea, putea să abordeze o formulă mai apropiată de simţirea şi profilul său interior, dar interzisă de „regim”: po164

ezia mistică (din volumul Lupta cu îngerul) sau meditaţia metafizică (din volumul de memorii, apărut postum). Ne puteam exprima în libertate, ceea ce nu pot aprecia decât cei care au simţit în faţă suflarea abuzului.

M. P.: La 7 iunie 2002 se stingea, la numai 64 de ani, scriitorul zărăndean şi omul de presă Radu Selejan, soţul dumneavoastră, care a lucrat nu doar ca inginer minier, ci mai ales ca jurnalist. Vă rugăm să punctaţi câteva momente esenţiale ale acestei activităţi care l-a recomandat pe Radu Selejan, „minerul”, pentru cariera de universitar în domeniul jurnalisticii.

A. S.: Lui Radu Selejan îi plăcea să spună – o face şi în volumul de memorii Privind înapoi cu mirare – că el a construit galerii, abataje, cerimi, orizonturi etc. în două universuri: al subpământului din minele de aur, talc, marmură şi-n cel al pământului, mai exact al literaturii, dominat de Logos. În cele două volute şi experienţe existenţiale, el a săpat, ca tehnician şi inginer minier, la rădăcina cerului subpământean şi această experienţă este transfigurată mai ales în romane şi în prozele scurte, încât se poate afirma că puţini sunt scriitorii postbelici care au recreat esteticeşte acest univers aparte – azi atât de compromis şi hulit pe nedrept. A săpat la rădăcina cuvântului, ca scriitor şi publicist; această din urmă experienţă, de miner al cuvântului, a încercat să o transmită studenţilor jurnalişti, în ultimii lui ani de viaţă. jan”?

M. P.: Ce reprezintă Centrul de Cultură „Radu Sele-

A. S.: Este o asociaţie culturală care-şi propune să menţină memoria scriitorului şi ziaristului Radu Selejan prin editarea manuscriselor, reeditări, zile omagiale, concursuri literare şi să stimuleze emulaţia şi dialogul cultural între generaţii. Îşi mai propune – fapt firesc în societăţile care-şi respectă nepartizan valorile – să colaboreze cu autorităţile în vederea integrării 165

numelui lui Radu Selejan – cel care a vibrat prin scrisul artistic şi publicistic la cele mai importante probleme sibiene – în memoria urbei, prin mijloacele lor specifice. Deocamdată, primăria Sibiului nu a făcut nimic în acest sens. Centrul are şi membri de onoare (de pildă, dintre scriitorii fondatori: Fănuş Neagu, Eugen Uricaru, Dan Cristea, Dan Horia Mazilu, Ioan Adam ş.a.) şi intenţionez să lărgesc lista cu personalităţi sibiene care sprijină programele noastre. Sub egida acestuia au apărut, până acum, volumul de memorii, lansat în 2002 într-o manifestare mai amplă: Efigie pentru Radu Selejan şi volumul de inedite Poezii postume, pe care intenţionăm să-l lansăm la 5 noiembrie a.c.

(2003, n. ns., M. P.) cu ocazia concursului literar. Concursul de creaţie literară şi publicistică este la a II-a ediţie.

M. P.: Care este ecoul activităţii Centrului de Cultură „Radu Selejan” în rândul foştilor săi studenţi şi între ceilalţi scriitori contemporani?

A. S.: Ar fi bine să-i întrebaţi pe ei. Dacă aş mai avea curiozităţi, poate aş vrea şi eu să ştiu…

M. P.: Care sunt, dacă ne puteţi spune, câteva din proiectele la care lucrează acum scriitorul şi cercetătorul, universitarul şi tezaurierul literar care sunteţi, Ana Selejan?

A. S.: Nu am proiecte. Timpul, probabil, mă va reconstrui, mă va „cârpi” cumva, dacă trebuie să supravieţuiesc. Din normalitatea existenţială, mi-au rămas intacte doar două realităţi: casa profesiei – amfiteatrele, studenţii, seminariile şi familia fiicei noastre Bianca; două guri de oxigen, două ferestre, două argumente…

166

De vorbă cu poetul şi traducătorul Dan Dănilă din Leonberg1

Foto: MIHAI POSADA

Mihai Posada: Născut la Şura Mică, lângă Ocna Sibiului, ai copilărit la Şura Mare, aflată pe calea ce leagă Sibiul de Mediaş, şi unde ai „epuizat”, în câţiva ani, biblioteca locală.

Ce a însemnat/ce înseamnă, pentru tine, cartea de beletristică?

Dan Dănilă: Mi-am petrecut copilăria în egală măsură în Şura Mare, unde locuiam, unde părinţii mei erau profesori, unde am făcut şcoala până în 1965, şi în satul bunicilor dinspre tată, la Şura Mică, unde mă duceam în mai toate vacanţele mari, dar şi în unele vacanţe de iarnă. De obicei împrumutam de la bibliotecă un teanc de cărţi la începutul vacanţei şi le citeam în paralel cu cele pe care mi le cumpăra mama sau le găseam în podul bunicilor. Fascinaţia cărţilor a rămas neschimbată – ele m-au învăţat să visez, să suport singurătatea, să călătoresc de la

Dialogul cu Dan Dănilă a apărut în cotidianul TRIBUNA, Sibiu, Nr. 3893, marţi, 9 decembrie 2003, p. 18 (în seria: „Generaţia la 50 de ani / O încercare de prezentare în faţa opiniei publice”).

167

1

Polul Nord până în Mările Sudului, mi-au fost prieteni dragi care nu m-au părăsit niciodată.

M. P.: Încă din şcoala gimnazială ai dovedit abilităţi în domeniul artelor, absolvind apoi specializarea Sculptură, la Liceul de Muzică şi Arte Plastice. Ai organizat tot aici, la Sibiu, ca membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori conduse de Petru Ovidiu Dumbrăveanu, prima expoziţie personală de artă plastică şi ai susţinut, în Capitală, probele de examen pentru un institut de artă. Pe lângă satisfacţii, ce dezamăgiri ţi-a produs acest talent al tău?

D. D.: Am pictat de pe la trei ani, cu mult înainte de a învăţa alfabetul, iar primele cuvinte le-am desenat fără să le cunosc sensul, îmi plăceau pur şi simplu literele de tipar. Deşi se părea că voi deveni plastician, după cum îmi doream şi cum mă îndemnau şi dascălii, n-a fost să fie aşa: la primul examen pe care l-am dat la Bucureşti în 1973, din două sute de candidaţi, după o preselecţie foarte dură, am terminat pe primul loc de sub linie, al nouălea – clasa avea numai 8 locuri. Dezamăgirea a fost enormă dar la fel de mare şi speranţa că la încercarea următoare voi reuşi. Dar după serviciul militar, fiind şi tare îndrăgostit pe atunci, nu m-am mai pregătit şi concentrat suficient, şi am căzut din nou. Am rămas un pictor de ocazie şi grafician de carte, neavând un atelier în care să mă pot desfăşura cu adevărat.

M. P.: Eşti recunoscut la Sibiu, şi nu numai printre membrii Fotoclubului „Orizont”, ca un artist fotograf activ, cu premii în ţară şi participări la saloanele de gen din străinătate, adică din „lagărul socialist” în care se putea evolua pe plan extern.

Bravai, pe atunci, afirmând că dacă vei fi premiat şi în acest domeniu, vei renunţa, pentru că s-ar dovedi o latură prea facilă de activitate. Vechea pasiune pentru fotografie mai „arde”, sau a devenit un hobby ce concurează doar cu preocupările tale de 168

vacanţă, între care pescuitul sportiv stă pe un loc fruntaş?

D. D.: Consider şi azi că fotografia, cea în alb-negru mai ales, e o artă grafică în toată regula, având posibilităţi aproape nelimitate de exprimare. După liceu am urmat un curs de artă fotografică iniţiat de Gheorge Lăzăroiu, care a fost onorat cu cele mai mari premii şi titluri posibile pe plan naţional şi internaţional, deopotrivă artist şi tehnician de excepţie. Am fost apoi membru al fotoclubului sibian „Orizont”, unde îi aveam colegi pe Lăzăroiu, Fred Nuss şi pe mulţi alţii, (chiar şi octogenarul Fischer ne vizita uneori), şi în compania cărora participam la expoziţii naţionale şi internaţionale, luptând mereu cu toanele cenzurii şi având satisfacţia de a răsfoi împreună cataloagele tipărite impecabil, venite de pe toate continentele. Îmi construisem în pivniţă propriul laborator foto în care investeam mult timp şi o groază de bani, aveam bineînţeles şi o bibliotecă de specialitate. Spre sfârşitul anilor 80, lipsurile materiale, cenzura acerbă şi sărăcia ne-au tăiat mult din avânt, au rămas doar fotografiile de familie, apoi am început să înlocuiesc treptat liniştea laboratorului cu cea a Deltei, şi deşi începusem să fac diapozitive color simţeam tot mai des nevoia de a evada dintr-un Sibiu tot mai trist şi mai cenuşiu.

M. P.: După plecarea în Occident, ţi-ai publicat în regie proprie toate cărţile; curând ai devenit şi redactor de reviste culturale ale românilor „diasporeni” – ca să folosim expresia diasporean-ului sibian, omul de carte Titu Popescu; ai primit premii literare – cum este cel conferit anual de revista ORIGINI/ ROMANIAN ROOTS, din Statele Unite ale Americii, şi abia cea mai recentă tipăritură care îţi poartă semnătura avea să apară (numai) după primirea ta în rândul Uniunii Scriitorilor din România şi, dacă nu deranjează precizarea, după apariţia numelui tău în elegantul volum autoreferenţial şi orientativ „Who’s who în România” (Bucureşti: Pegassus Press, 2002). Ce (alte) avan169

taje îţi oferă, ca scriitor român rezident în diaspora, calitatea de membru cotizant al U.S.R.?

D. D.: Deoarece nu scriu decât în româneşte, mi s-a părut normal să fac parte din U.S.R. – mi-am păstrat cetăţenia română şi nu numai din acest motiv mă simt solidar cu majoritatea autorilor români de azi, cunoscând problemele cu care se luptă (şi cu care m-am luptat şi eu). Însă ai şi o altă perspectivă când trăieşti departe de ţară. Editurile, bibliotecile şi multe instituţii de cultură se confruntă cu lipsuri de tot felul, mercantilism, goana după câştig rapid – toate ducând la degradarea însăşi a ideii de carte, uneori chiar la umilirea scriitorilor; sunt lovituri date libertăţii de exprimare sau drepturilor de autor consfinţite prin legi. Am urmărit şi unele iniţiative lăudabile, mai mult sau mai puţin reuşite, de apropiere între scriitorii români din toată lumea, întâlniri organizate de U.S.R. sau Ministerul Culturii. Primesc şi eu invitaţii, chestionare şi informaţii oficiale şi încerc să fiu mereu la curent citind presa tipărită şi electronică. Uneori Internetul anulează efectiv distanţele...

M. P.: La douăzeci de ani, aflat în serviciul militar (obligatoriu în epocă), ai debutat la rubrica „Tineri poeţi sibieni”, a revistei TRANSILVANIA conduse de Mircea Tomuş, sub ocrotirea unor Mircea Ivănescu şi Ion Mircea, deşi nu frecventai şedinţele numeroaselor cenacluri literare ce funcţionau la Sibiu.

Care este, astăzi, contribuţia poetului şi traducătorului Dan Dănilă – retras nu la ţară, ci în Germania –, la poesia română?

D. D.: Aici trebuie să te corectez puţin: bineînţeles, cu excepţia perioadei când eram cătană, eu participam la cenaclurile revistei TRANSILVANIA, sau la „Radu Stanca”, chiar dacă nu veneam la toate întâlnirile şi nici nu mă prea înghesuiam să citesc, din timiditate şi modestie, deci e normal să nu-şi amintească mulţi despre mine – preferam să-i ascult pe alţii şi mai ales să convieţuiesc atmosferei speciale pe care o creau adesea 170

Ion Mircea sau Mircea Ivănescu. Îmi amintesc foarte bine şi descinderile prin localuri închinate lui Bachus, care urmau acelor seri literare, la bufetul Oltul, de pildă, şi unele situaţii speciale în care drogul poeziei se combina cu altele iar rezultatele erau adesea inedite şi surprinzătoare. Primele poezii le-am publicat în revista liceului, de abia în 1973 am debutat în TRANSILVANIA. Îmi amintesc şi că Ion Mircea mi-a publicat o poezie sau două în TRANSILVANIA, în1974, şi mi-a trimis banii prin mandat poştal la Satu Mare unde eram militar în termen – 150 de lei pentru o poezie, pe când solda mea era de 25 de lei... Cât despre contribuţia de care pomeneşti, eu sunt ultimul care să o pot pune în balanţă, au făcut-o şi o vor face cei chemaţi, dar în primul rând cititorii – concret, este vorba de 9 plachete sau volumaşe apărute în tiraje destul de „discrete”, pe spezele autorului şi care nu au fost „lansate” cu mare vâlvă, aşa cum cere un scenariu prea bine cunoscut. În afară de versurile proprii, mi-am încercat şi îmi încerc mereu puterile în traduceri din Villon, Rilke, Aichelburg, Scherg, care au apărut în volume, dar şi mulţi alţi poeţi de limbă germană, franceză sau engleză publicaţi în reviste.

M. P.: Se vorbeşte, cu îndreptăţire şi oarece patimă spăimoasă, despre îndepărtarea publicului de toate vârstele de actul citirii de carte. Probabil nu te-ai apropiat chiar cu uşurinţă de cultura germană, de literatura limbii în care trăieşti de peste doisprezece ani, chiar dacă astăzi eşti prezent în câteva antologii de lirică apărute în ţară sau în afara ei, cum şi în numeroase publicaţii electronice, pe Internet. Cine te citeşte mai mult, oarecum-metaforic zicând: copiii din diaspora, sau nepoţii din patrie?

D. D.: Consider că obiectul carte nu va putea fi niciodată eliminat de cartea virtuală, dar dacă tot am înlocuit maşina de scris cu computerul, de peste zece ani, dacă tot bat mereu cărările Internetului, am încercat şi să compensez tirajele mici 171

ale cărţilor mele şi lipsa de publicitate în general, cu apariţii în publicaţii virtuale româneşti din toată lumea şi prin pagina mea de web www.dan-danila.de – aceasta din urmă are lunar cam o mie de vizitatori diferiţi din peste 50 de ţări, şi nu doar români, fiindcă o parte din poezii apar în patru limbi diferite. Primesc mereu mesaje surprinzătoare de la cititori (de exemplu de la un japonez care a învăţat româneşte), dar şi invitaţii de la reviste consacrate sau nou apărute, studenţeşti, unde în afară de poezii sau traduceri mi s-au publicat interviuri şi chiar un volum întreg, sub formă virtuală, după ce apăruse „pe hârtie” cu ceva timp mai înainte. Poate că multe dintre aceste contacte nu ar fi fost posibile prin intermediul scrisorilor, mult prea lente şi având darul de „a se pierde” când ţi-e lumea mai dragă.

M. P.: Te ştiu amator împătimit de Villon, din care le recitai tinerilor prieteni iubitori de poesie, făcând mare haz de pitorescul şi ironia catrenelor din Testamentele francezului. Numeroase voci cultural-literare, între care: Georg Scherg, Iustin Panţa, Miron Kiropol, Alexandru Lungu, Romulus Vulpescu, Constanţa Buzea, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mircea, Titu Popescu, Andrei Zanca, George Vulturescu, Mihai Posada etc. te consideră un traducător autentic, adică dotat cu harul tălmăcirii literare. Ce argumente le-au format această pozitivă părere?

D. D.: Unora dintre cei amintiţi pot mai mult să le intuiesc motivele, neavând la dispoziţie prea multe detalii – dar cred că orice lucru făcut cu pasiune, răbdare şi tenacitate are şansa de a îngloba o anume valoare, uşor sesizabilă mai ales de către cunoscători – pe de altă parte îmi cunoşti părerea că nimic nu e definitiv, că totul e imperfect şi deci perfectibil, şi aici mă refer în primul rând la „ale mele” – dar gândeşte-te, de pildă, la cea mai celebră pictură, Mona Lisa, la care Leonardo a lucrat practic toată viaţa şi pe care până în ultima clipă o considera neterminată... ars longa, vita brevis.

172

173

M. P.: Te cunosc din totdeauna „trăind printre cărţi”, cum bine scrie undeva Marian Barbu, desigur fără a lua în calcul şi pasiunea ta reală pentru cărţile poştale ilustrate vechi.

Mai ştiu şi că eşti dintre cei care urmăresc apariţiile cotidianului sibian TRIBUNA, în variantă electronică. Ce surprize literare ne pregăteşti?

D. D.: După atâtea titluri publicate „în regia autorului”, prefer să aştept provincia, cum se zice, dar îmi rezerv totuşi nişte surprize şi pentru anul viitor, de care însă te încredinţez că vei fi printre primii care vor afla...

174

„Două aspecte specifice lui Nae Ionescu teologul sunt implicarea sa în calitate de mirean în viaţa Bisericii şi transformarea elementului cotidian în sursă de discuţie teologică” – dialog cu arhid. Dr. Ştefan Iloaie, consilier cultural al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, autor al unei cărţi despre Nae Ionescu1 – Părinte arhidiacon doctor Ştefan Iloaie, spuneţi, în pagina 31 a cărţii despre Ortodoxia Românească şi Profesorul „Tinerei Generaţii”2, că acesta – filosof, gânditor al trăirii creştine: credea că ziarul este adevărata arenă, nu cărţile, pentru că publicul se poate influenţa şi cultiva doar în acest fel: simţind prezenţa ta dinamică zi de zi, aflându-te permanent în faţa judecătorilor, nu-ţi poţi nega destinul diacronic, nu ţi se deschide calea dublării personale, eşti mereu cu tine, tu în faţa ta, autentic, trăitor, viu. Omul trebuie dezvelit şi preţuit la adevărata sa valoare, care e mai mare decât a unei cărţi, devenită obiect, lucru, experienţă trecută, fapt scos din uz, pe când viaţa umană oferă putinţa modelării, a schimbării, a îndumnezeirii.

Dacă, spre deosebire de Profesor, dumneavoastră aveţi, în calitate de arhidiacon şi preot, amvonul, pentru „a influenţa şi cultiva publicul”, iată că aţi scris şi publicat, totuşi, o carte chiar despre Nae Ionescu şi Ortodoxia Românească. Pentru că nici cartea, nici cuvântul rostit în biserică nu ajung la toată mulţimea publicului, credem că nu veţi refuza dialogul în presă, în adevărata arenă, tocmai pentru a fi şi mai în mijlocul trăitorilor de limbă românească, şi Vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări.

Dialog realizat de Mihai Posada, între Sibiu-pe-Cibin şi Cluj-peSomeş, în perioada 15 Mărţişor 2004-27 Cuptor 2005 şi publicat în revista PERMANENŢE / Cultural-Politic-Social, Bucureşti, An. VIII, 2005, Nr. 12, decembrie, pp. 10-11.

2

Nae Ionescu şi Ortodoxia Românească, Cu bibliografie din şi despre Nae Ionescu, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2003, cu o prefaţă de Dan Ciachir („O teză ce constituie o dată”), 150 pagini.

175 1

Mihai Posada: Sunteţi consilier cultural în comitetul de redacţie al revistei editate de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, care de asemenea are o Editură şi un post de Radio, toate trei cu acelaşi nume: Renaşterea.

Ce înseamnă astăzi, pentru slujirea Cuvântului lui Dumnezeu, aceste modalităţi de comunicare cu credincioşii, cu publicul larg? Ştefan Iloaie: „Blocul comunicaţional” Renaşterea – revista, editura şi radio – care funcţionează în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Clujului oferă în fapt modalităţi diverse prin care mesajul Ortodoxiei depăşeşte cadrul strict fizic al bisericii: amvonul, pronaosul şi tinda, spre a se propune pe sine lumii, într-un context social şi mental actual, deloc simplu. E necesar ca mijloacele prin care actul de credinţă se face cunoscut astăzi să fie diversificate în funcţie de ceea ce ni se oferă, depăşind starea – altminteri extrem de benefică, de imediată şi de caldă – prin care cuvântul e dus acasă, direct din biserică, în desaga sufletului, de către fiecare credincios, pentru a fi păstrat, asimilat şi trăit prin referirea, de altfel incomparabilă, la participarea creştinului la viaţa liturgică, singura cu adevărat în stare să depăşească limitele vieţii „obişnuite”. Cuvântul lui Hristos a avut întotdeauna nevoie de deschidere către lume şi de pătrunderea sa în zone în care nu era cunoscut, indiferent dacă ne referim la prima invadare a lumii de către Cuvântul revelat, realizată prin însăşi mărturia Domnului de pe Muntele Fericirilor sau la Marea Sa Cuvântare de despărţire, ori la activitatea misionară a Apostolilor şi ucenicilor, care deveneau reverberaţii continue şi fidele ale cuvintelor Învăţătorului lor ce „transportau” mesajul încarcerat dar şi scăldat în cuvinte „până la marginea lumii”.

Tipărirea cuvântului a fost o noutate la vremea ei, dar astăzi a devenit o obişnuinţă, inclusiv pentru cei care încă mai tratează subiectul, de altfel învechit, al diferenţei de cuprindere a sensului dintre cuvântul rostit şi cel aşezat în slovă, pe hârtie. Noutatea 176

transmiterii aceluiaşi cuvânt pe undele herţiene a fost o provocare pentru Ortodoxia românească, încă din perioada interbelică, cu care ne-am reîntâlnit, ca o provocare continuă, după 1989.

Mediul eclesial şi-a asumat însă deplin demersul improprierii metodei de propagare a Cuvântului prin Radio, astfel că – deja de şase ani, la Cluj, ca şi, de mai devreme ori de mai târziu, în alte zone ale ţării – funcţionează posturi de radio ale diferitelor eparhii ortodoxe, înţelegând prin aceasta că, astfel, misiunea Bisericii, cuvântul ei şi mesajul pe care îl are de transmis lumii contemporane îşi lărgesc aria de întindere şi ajung inclusiv la aceia care nu pot ori nu doresc să se implice direct în actul de participare, în ciuda faptului că acesta este de neînlocuit. Acceptarea unei noi metode de propagare a Cuvântului nu înseamă nicidecum că mediul bisericesc autorizează lipsa de participare, ci doar că, prin auzire, Cuvântul poate să dea rod şi să provoace – într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat – participarea, tocmai în cei care încă nu participă, decât fragmentar sau deloc.

Trăirea Cuvântului rămâne esenţială în manifestarea religioasă, mai ales în vremurile de instabilitate şi incertitudine, de încercări şi provocări pe care le trăieşte mediul românesc actual. Misiunea noastră este să lăsăm Cuvântul să plece liber, dar absolut autentic şi neatins de interpretări străine, din amvonul bisericii către cei care au nevoie de el – prin revistă, carte sau radio. Căci roada lui va fi şi roada noastră.

M. P.: Cartea despre Nae Ionescu şi Ortodoxia Românească, apărută anul trecut, reprezintă o parte a lucrării de licenţă pe care aţi susţinut-o cu zece ani mai înainte, la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, iar disciplina la care aţi susţinut lucrarea este, cum mărturisiţi în chiar Nota de deschidere, „Apologetica creştină”. Vorbiţi în această lucrare, fireşte, atât despre tinerii îndrumaţi de Nae Ionescu ( Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, ori Vasile Băncilă, Mircea Eliade, 177

Petre Ţuţea ş.c.l.), cât şi despre contextul istoric în care au evoluat aceştia, marcat de naţionalism şi Ortodoxie (Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, ori C. Rădulescu-Motru ş.c.l.).

Cum ar trebui înţelese opiniile şi „recomandările” referitoare la fenomenul revoluţiei ontologice pus în practică de mişcarea ideologică şi spirituală a momentului românesc pe care îl trataţi implicit în carte, şi pe care un savant de reputaţia şi valoarea lui Ioan Petru Culianu (care deplânge neînregistrarea în epocă a ideilor lui Max Weber ca teoretician al eticii capitalismului, consecutive eticii protestant-calviniste) îl prezintă în felul următor1: „Ceea ce întrevăzuse el [Nae Ionescu] cu certitudine era necesitatea unei reforme puritane, pe care n-o concepea totuşi decât mergând în sensul însuşi al ortodoxiei. Ce ar fi trebuit era să fi mers în contrasens, dar asta era imposibil, din pricina fatalităţii fiinţei ortodoxe a românului?” Ş. I.: „Sensul însuşi al Ortodoxiei” a fost modul de a fi al lui Nae Ionescu, modul în care a scris şi a înţeles că acest tip de gândire poate fi de folos generaţiei sale, dar mai ales tinerilor pe care îi avea în preajmă. El s-a mişcat între limitele unui tip de credinţă care rămâne de neînţeles pentru cei care doresc un alt gen de libertate, situat înafara libertăţii Duhului, aceasta din urmă fiind – cum bine se ştie – libertatea întru Dumnezeu.

Adeseori, analiza unui spirit în genul lui Nae Ionescu s-ar dori eliberată de contextul religios care l-a caracterizat, dar datorită căruia el s-a realizat pe sine. Este imposibil de ştiut cum ar fi arătat Profesorul despuiat de nota religioasă în cadrul căreia a creat; este sigur însă că ar fi fost mult mai sărac. Aceasta nu doar pentru că nu ar mai fi plăcut unora din cei care se înscriu în aceleaşi cadre ale credinţei manifestate de el şi că el ar fi fost liber în alt înţeles, ci în virtutea adevărului că făptuirile sale sunt realizări în

Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, traducere din italiană şi franceză, de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, ediţia a II-a revăzută [Bucureşti], Editura Nemira, 1998, 320 pagini.

178

1

măsura în care ele sunt subsumate actului de credinţă, lucru dorit de el însuşi şi afirmat expres. În contextul acesta, fiinţa ortodoxă a românului este fatalitate numai dacă aşezăm scopul înaintea actului de săvârşire ori dacă impunem de la bun început neconcordanţa între actul religios şi actul de cultură. Nae Ionescu a înţeles să le îmbine pe cele două, dovedind că se poate filosofa în mod ortodox, că actul de credinţă se manifestă şi în cadre culturale şi că a te implica programatic în viaţa cultural-socială a cetăţii nu este incompatibil cu a îngenunchea în biserică.

M. P.: La paginile 16 şi 17 ale cărţii, afirmaţi fără nici un dubiu: „Tot în 1938 […], sub conducerea lui Armand Călinescu, se urmăreşte distrugerea mişcării legionare. Nicolae Iorga îi intentează proces de calomnie lui Corneliu Codreanu, condamnat la 6 luni închisoare, apoi la 10 ani, şi – în fine – ucis. Replica legionarilor a fost asasinarea lui Armand Călinescu, iar a guvernului: arestarea unui mare număr dintre şefii legionari, între care şi Nae Ionescu”.

Dacă, astăzi, aderenţa ori simpatia manifestate în tinereţe, în raport cu mişcarea legionară, a unor autori cum sunt Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica şi alţii, are consecinţe nefaste asupra receptării operelor lor ştiinţifice sau literare; credeţi că ceea ce numim «imaginea» postumităţii savantului Iorga, ar trebui şi ea revizuită, în consecinţa „necinstei sufleteşti”, de care îl acuzase, atunci, Corneliu Codreanu însuşi? Ş. I.: Implicarea unora din elitele culturii româneşti interbelice în cadrele mişcării legionare s-a realizat în diferite moduri şi cu intensităţi diferite. În contextul cultural nou de după 1989, accentul a devenit grav şi acuzator, lipsit însă de întreaga cunoaştere a fenomenului şi de nuanţele sale. Receptarea operei ştiinţifice şi literare a multora dintre gânditorii interbelici se face la această oră cu ceva mai mult discernământ decât acum zece ani, spre exemplu. Aceasta şi pentru că a apărut destul de 179

multă bibliografie pe această temă, iar alte lucrări sunt gata să fie publicate, ele reuşind în parte să îndepărteze suspiciunea şi umbra pe care comuniştii au avut tot interesul să o aşeze prin asocierea unor nume precum Eliade, Vulcănescu, Cioran, Noica ş.a. cu mişcarea legionară, prelungind sumbru efectele unor adevăruri istorice, este adevărat; doar că acestea sunt în parte falsificate. Lucrul acesta nu s-a petrecut întru totul la fel cu Iorga, personalitatea sa bucurându-se de interesul unei bune majorităţi a istoricilor agreaţi în perioada comunistă, chiar dacă nici aici adevărul nu se afirma în întregime. Imaginea marelui istoric va fi revăzută, dar momentul „necinstei sufleteşti” consider că nu este decât unul minor.

M. P.: Revenind la figura lui Nae Ionescu, amintim cititorilor polemica iscată odată cu recuperarea operei Profesorului în actualitatea noastră, din care desprindem opinii pro dar şi contra calităţii de teolog a lui Nae Ionescu.

Vă rugăm să ne precizaţi părerea pe care o aveţi în legătură cu această problemă! Ş. I.: Calitatea de teolog a lui Nae Ionescu este una disputată, iar pentru lămurirea ei parţială ar trebui să se plece de la reafirmarea propriei sale formulări, anume aceea de „teolog nespecialist”. Dacă ar fi să urmărim încadrarea tipului său de gândire într-unul strict al teologiei sistematizate aşa cum se regăseşte ea în manuale, spre exemplu, vom descoperi mari lipsuri de încadrare, dacă nu cumva ar fi chiar imposibil. Nu aceasta reprezintă însă adevăratul fel de a face teologie, căci a rămâne doar la registrul menţionat înseamnă a ne înşela amarnic. Sensul profund de a face teologie presupune depăşirea stadiului de vorbire despre Dumnezeu situându-te înafara unei relaţii cu El, printr-un discurs distant şi sterp pe care ţi-l doreşti, totuşi, obiectiv. Trăirea lui Dumnezeu în viaţa ta proprie, credinţa intimă, dinamica interioară şi abia apoi manifestarea făptuitoare înafară, eventual 180

şi în scris, reprezintă teologia, prin acestea realizându-se în fapt nu atât vorbirea „despre” cât mai ales „cu” Dumnezeu. În acest sens, Nae Ionescu a făcut adevărată teologie.

Alte două aspecte specifice lui Nae Ionescu-teologul sunt implicarea sa în calitate de mirean în viaţa Bisericii şi transformarea elementului cotidian în sursă de discuţie teologică. Dacă cel dintâi îi aparţine oricărui credincios, doar că la cei mai mulţi este în stare latentă, cel de-al doilea a fost folosit rar până la Profesor.

Dincolo de orice, ar fi însă de dorit o tratare serioasă a gândirii teologice a lui Nae Ionescu, acţiune începută, esenţial, prin publicarea de către părintele Ioan I. Ică jr. a volumului de articole intitulat Teologia. Integrala publicisticii religioase, publicat de către Editura Deisis în 2003. Ar urma acum partea de interpretare a lucrării.

M. P.: În perioada interbelică – epoca istorică zbuciumată, eroică, odioasă şi în acelaşi timp exemplară a istoriei noastre – s-au manifestat personalităţi distincte şi remarcabile, urmate de popor şi de elite, cum sunt: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Corneliu Codreanu, Nae Ionescu.

Cine credeţi că a fost autenticul spiritus rector, veritabilul director de conştiinţă, cu alte cuvinte, adevăratul „şef” al tineretului român rebel, revoluţionar şi creator, din anii ’30 (ai veacului al XX-lea)? Ş. I.: Perioada interbelică, deşi scurtă în timp, a fost una foarte diversă în manifestare şi imposibil de cuprins sub numele unui singur director de conştiinţă. Cât priveşte aspectul strict cultural al manifestării româneşti din această perioadă, cred că ea se situează totuşi sub numele lui Nae Ionescu, cu menţiunea că – asemenea unui adevărat mentor – a ştiut când este timpul ca ucenicii lui să devină cu adevărat liberi, pentru a se dezvolta de sine şi prin propriile puteri. Ceea ce nu înseamnă nicidecum 181

că liderul a adunat în jurul său întregul număr al elitei din acele vremuri ori că înafara grupului său nu au existat manifestări culturale, filosofice autentice şi de mare importanţă pentru istoria neamului.

182

„El a avut dreptate!”

– despre Emil Cioran: o mărturisire a lui John-Ion Halmaghi, fost deţinut politic sub comunism, gazetar în America, şi memorialist în România1–

Foto: MIHAI POSADA

Mihai Posada: Stimate domnule Ion Halmaghi, vă rugăm să ne spuneţi ceva, în legătură cu întâlnirea, cu întâlnirile dintre dumneavoastră şi Emil Cioran!

Dialogul cu Ion Halmaghi a fost realizat în martie 2005 şi a apărut în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ, Bucureşti, anul C (100), 2005, nr. 6-7, (număr dedicat lui E. M. Cioran, la zece ani de la moarte), iunie-iulie, pp.

117-125; cu titlul: Ion Halmaghi, „El a avut dreptate!”; reluat în volumul: Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil/Memorii. Eseuri.

Articole. Interviuri – crestomaţie de Gabriel Stănescu, Bucureşti: Criterion Publishing, 2007, pp. 32-46.

183

1

Ion Halmaghi: Apăruse cartea lui, Pe culmile disperării1, care a făcut o mare vâlvă în legătură cu premiul pe care l-a obţinut, Premiul Scriitorilor Români, de la Revista Fundaţiilor Regale. Şi aveam un coleg, care era un mare naţionalist şi era din Răşinari (comuna de lângă Sibiu , locul de naştere al lui O. Goga, al lui E. M. Cioran), Nicolae Ciuceanu, cu care eram coleg de clasă, şi care era entuziasmat şi întreţinea în clasa noastră, a VII-a şi a VIII-a de liceu, un fel de cult al lui Emil Cioran: era cel mai mare scriitor din lume, după el!

M. P.: Cel mai mare admirator…

I. H.: În orice caz, cu el, odată, la trecerea lui Emil Cioran prin Sibiu, şi întâlnindu-ne pe stradă, mi-a făcut şi mie cunoştinţă şi eu n-aveam prea multe să-i spun – că nu citisem cartea la ora aceea; decât prin ceea ce ne spunea Ciuceanu –, dar am citit câteva recenzii sau dări de seamă care s-au făcut asupra cărţii şi, bineînţeles că, la vremea aceea, n-am priceput prea multe din felul în care era prezentată cartea. Erau supra-admirative toate prezentările, dar erau şi câteva care-l încolţeau dintr-o parte sau alta; dar nu pricepeam disputa la ora aceea, că n-aveam o cultură la nivelul discuţiilor în legătură cu asta. Mai târziu însă, când am citit cartea şi am citit , în special capitolul „Adamismul românesc”.

Eu fac parte dintr-o generaţie în care s-a dezbătut cartea lui fundamentală: Schimbarea la faţă a României, la un nivel foarte profund; adică s-au ţinut colocvii la universitatea noastră, la Filosofie şi Litere, în legătură cu materialul acestei cărţi şi s-au prezentat puncte de vedere diferite.

M. P.: La Bucureşti!

„Juvenil exerciţiu de seminar” – în opinia lui G. Călinescu , apud Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti: Editura Minerva, 1988, p. 955 – volumul Pe culmile disperării, al lui E .M. Cioran apăruse în anul 1934, în Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti.

184

1

I. H.: La Bucureşti.

Grupul celor care erau „de dreapta”, sau „naţionalişti”, la vremea aceea, era sigur mai puternic: aveam câteva prezenţe de vârf din scrisul românesc, cum erau cei de la SFARMĂ PIATRĂ. Era o revistă pe care o scotea Nichifor Crainic; erau ortodocşi şi apărau ortodoxia până la ultimele limite posibile, în opoziţie cu marxismul care avea mulţi adepţi în rândurile noastre, la facultate. Era în frunte cu Miron Constantinescu, era Mihnea Gheorghiu, era Alexandru Balaci şi o serie întreagă. Vorbesc de cercul studenţesc şi seminarul la care se dezbăteau toate aceste lucruri, aceste idei contemporane; cel mai vioi, era seminarul de sociologie pe care îl conducea Traian Herseni.

Traian Herseni a fost însă, în tinereţea lui, ca şi Ţuţea.

A făcut întâi parte din orientarea „de stânga” din România. A şi scris mi se pare, câteva articole în acea vreme, de „stânga”; după care a ancorat în rândurile Mişcării Legionare, a devenit legionar. Aşa era la ora când m-am dus în Universitate: era legionar. Însă a avut o ţinută foarte obiectivă asupra discuţiilor care se afişau acolo şi un comportament de bună vecinătate şi cu lumea comunistă care era, îţi spun, reprezentată prin Miron Constantinescu.

O dezbatere interesantă a fost, la un moment dat, discuţia în legătură cu cartea lui P. P. Negulescu – care era un profesor de-al nostru, de filosofie, foarte respectat de noi –, pe care a iniţiat-o Axente Sever-Popovici, un gazetar excepţional de la SFARMĂ PIATRĂ şi din SCRISUL ROMÂNESC, care erau revistele de atunci, când aproape toate îl găzduiau pe Axente Sever-Popovici, într-un fel sau altul, fiindcă era un tip bine dotat, cu o cultură foarte solidă, şi care a avut o traiectorie destul de încurcată a vieţii lui: eu l-am întâlnit, după aceea în închisoare, la Jilava. Am stat cu el şi mi-a dezvăluit o grămadă de lucruri interesante din viaţa lui şi din viaţa culturii româneşti, în special cu Crainic şi cu Eliade şi cu toţi cei pe care îi cunoştea.

185

M. P.: De unde era?

I. H.: Cred că era din Banat, dacă nu mă înşel; şi el, în 1940, când era încă student, nu terminase – ba chiar înainte de ’40, prin ’38-’39, era încă în facultate, însă în ’40 a fost transferat de la SFARMĂ PIATRĂ – adică el a plecat, din proprie iniţiativă, împreună cu un alt gazetar de cultură din lumea românească, Coriolan Gheţie. Pe care l-am cunoscut şi „afară” foarte bine; pe Axente Sever-Popovici mai puţin, dar pe Coriolan Gheţie mai mult. În timpul guvernării legionare, amândoi au venit la Sibiu şi au înfiinţat un ziar: ÎNĂLŢAREA, al cărui director era Radu Dragnea, unul din marii scriitori ai GÂNDIRII şi ai direcţiei de cultură românească; cel care a scris o carte fundamentală despre Mihail Kogălniceanu şi s-a situat pe linia de orientare a tradiţionalismului românesc. Chiar: această carte cred că ar fi o ocazie bună acum în România, când se prezintă şanse de a readuce la suprafaţă cărţi vechi, cartea asta despre Kogălniceanu ar fi bine să fie reeditată. A fost mult comentată în cultura românească. Şi Dragnea era directorul, iar colaboratorii principali erau Axente Sever-Popovici şi Coriolan Gheţie, iar obiectul acestui ziar era să apere interesele Transilvaniei. Acesta a şi fost motivul, fiindcă Transilvania fusese luată de unguri – dată de nemţi şi de italieni ungurilor (partea de sus a Transilvaniei) şi obiectivul lor era să apere interesele acestei Transilvanii.

M. P.: După 1940.

I. H.: În ’40, da. După ’40 s-a întâmplat fenomenul, dar ei au venit la Sibiu şi, în timpul guvernării, au fost amândoi aici. Au făcut un sacrificiu, fiindcă ei mai aveau probleme cu licenţele, cu doctoratele pe care le pregăteau, însă au făcut acest lucru şi a fost unul de bună calitate, fiindcă erau gazetari excepţionali amândoi. Şi acest Axente Sever-Popovici a prezentat la seminarul 186

de sociologie al lui Herseni o carte, recent apărută, în două sau trei volume, a lui P. P. Negulescu, Destinul omenirii1 , care făcea o analiză a diferitelor curente de politică: de liberalism, democraţie, totalitarism – nu ştiu dacă aşa îl chema pe vremea aceea – nu mai ţin minte…

M. P.: „Dictatură”, spuneau: democraţie şi dictatură. În VREMEA se spunea că „Democraţia este femeia tuturor şi dictatura numai a unuia” – ceva în genul acesta.

I. H.: Da, dictatură, democraţie, liberalism…

A făcut o impresie excepţională; în fond, un elev de–al lui, într-un grup de alţi elevi de-ai lui – cu toţii elevi de-ai lui P. P. Negulescu – aproape că l-a dărâmat pe bietul P. P. Negulescu!

Herseni însă, ne-a povestit după aceea, a avut corectitudinea sufletească şi colegială – că era coleg, ca profesor, cu P. P. Negulescu – să se ducă la Negulescu şi să-i prezinte exact ceea ce s-a întâmplat. Şi i-a explicat că a fost o ieşire a unui student care, poate, într-un fel a fost mai „pregnantă”, ca să nu zică „dură”, dar era punctul lui de vedere. Surprinzător a fost un răspuns excepţional al lui P. P. Negulescu, căruia i-a plăcut foarte mult această chestie. Zice: -„Eu dacă fac filosofie o fac totdeauna cu documente şi cu un fel profund de-a analiza stările de lucruri, trecerile de la o filosofie la alta, de la un curent la altul, de la un sistem la altul –, însă ceea ce mă interesează pe mine: că astea trebuie să fie texte şi temeiuri pentru dezbateri viitoare ale celor care le citesc. Şi îl felicit pe acest student”.

Negulescu P. P., Destinul omenirii, Vol. I-V, Bucureşti, 1938-1944, 1971. Vol. I: Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” 1938, 483 p.; Vol. II: Fundaţia Pentru Literatură şi Artă 1939, 493 p.; Vol. III: Fundaţia Pentru Literatură şi Artă 1943, 535 p.; Vol IV: Cugetarea – Georgescu-Delafras, 1944, 409 p.; Vol.V: Ed. Academiei, 1971, 746 p. (Scrieri inedite, II); apud Ianoşi, Ion et alii, Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1997, p. 297.

187 1

M. P.: O reacţie de profesor!

Ion Halmaghi: Reacţie de profesor. Era superb! Se purta elegant de tot, în sfârşit.

M. P.: N-a prea fost un comportament „totalitar”…

I. H.: Nu, nu, nu. Herseni a fost mai jenat decât ceilalţi. Şi dup’aceea, când a început războiul şi România a pătruns şi a cucerit Transnistria, s-a făcut un guvernământ al Transnistriei la care era juristul român, Gheorghe Alexianu, care era guvernator; iar Herseni a fost ministrul Culturii în perioada aceea. Probabil, la sugestia lui Anton Golopenţia, Herseni şi cu Axente Sever-Popovici, care era secretar al ministerului sau aşa ceva, sau oricum, ajutorul principal al lui Herseni la Cultură. (Aceste lucruri le ştiu de la Axente Sever-Popovici, cu care am stat la închisoare.) Şi ei au iniţiat atunci, imediat un recensământ, o cercetare sociologică – n-au avut gândul că o să se retragă din Transnistria: o socoteau că e de datoria lor, că era un grup mare de români care trăiau în Transnistria. Şi atunci s-a făcut recensământul. Eu personal bănuiesc că a fost iniţiat, sau făcut la cererea pe care i-a făcut-o Golopenţia lui Herseni, ca să facă acest recensământ, fiind el acolo supraveghetor în cercetările de sociologie şi de alte elemente care le mai căuta Herseni – şi are o garanţie de obiectivitate şi corectitudine şi pricepere pe care le are Herseni, pentru că era un teoretician al cercetărilor de teren. Şi au făcut nişte dosare în care se stabilea procentul cel mai mare de cetăţeni care erau în Transnistria – erau români – la circa 75 sau 85 la sută. Eu am aflat, după aceea, că acest rezultat i-a fost dat de Herseni lui Golopenţia; de aia eu bănuiesc – asta-i o bănuire personală!

–, bănuiesc că Golopenţia i-ar fi solicitat lui Herseni să facă acest lucru, pentru că el a şi ajuns atunci director, după fostul director al Institutului Naţional de Statistică, Manuilă, a ajuns director Golopenţia. Iar după aceea am aflat că Golopenţia a fost ucis în închisoare, în închisorile comuniste. Şi eu am bănuit, sau am avut o indicaţie oarecare, nu mai ţin minte lucrul ăsta; am bănuit că el nu a vrut să 188

predea aceste dosare cu ancheta făcută în Transnistria. Şi ăsta a fost motivul pentru care l-au ucis.

M. P.: S-o fi temut de falsificarea lor, posibilă…

I. H.: Asta-i o temere a mea: nu de „falsificare” – le distrugeau complet! Asta am auzit-o din mai multe locuri şi am vorbit odată cu fata lui Golopenţia, că soţia lui, Ştefania Cristescu, a fost şefă de echipă în cercetările sociale pe care le-am făcut în „Ţara Făgăraşului”, eu, şi ea a fost şefa mea de echipă. Şi am întâlnit-o odată pe Sanda Golopenţia, prin America – nu mai ţin minte exact unde – şi i-am povestit bănuielile mele. Nu ştiu dacă a verificat şi dacă a putut să găsească ceva.

M. P.: Statistica asta, cu românii din Transnistria, a rămas, a fost salvată?

I. H.: A fost. După aceea, personal am văzut în America – înainte de a pleca în România –, într-o bibliotecă; eu eram directorul Secţiei de cultură a românilor greco-catolici din America, aveam un „episcopat” şi eram director al Secţiei de cercetări şi cultură la acest inspectorat/episcopat şi în biblioteca institutului am găsit o carte. Şi îmi pare rău că n-am luat-o eu, că puteam s-o iau, ca document istoric, dar s-ar putea să se mai găsească, încă…; în care, datele corespundeau, după viziunea mea, cu textul anchetei respective. Şi cineva a furat-o sau a publicat-o în forma asta, pe baza acelor cercetări care s-au făcut, dar nu ştiu – o să încerc eu, să văd dacă pot obţine cartea. Biblioteca mai există, nu ştiu titlul exact al cărţii, dar există, de alt nume (scrisă de altcineva): „Românii din Transnistria”, cu acest rezultat, că erau majoritari, mare proporţie, peste 75% erau români. Prin declaraţia lor şi prin faptul că vorbeau, încă româneşte.

M. P.: Deci, aşa ziceţi, cu oamenii care lucrau şi la SFARMĂ PIATRĂ, dar au venit la Sibiu.

189

I. H.: Au venit la Sibiu să facă ÎNĂLŢAREA1. Şi eu eram foarte mândru, am venit şi i-am vizitat în redacţia lor – l-am cunoscut pe Radu Dragnea, atunci – dar eu eram un copil în al III-lea an de facultate, sau aşa ceva. Când l-am cunoscut, era prieten bun cu Axente Sever-Popovici şi cu Coriolan Gheţie. În acest cadru al Universităţii de la Bucureşti, prin seminarul de sociologie, s-a discutat foarte mult şi despre Schimbarea la faţă a României, a lui Cioran. El, Cioran, era un fel de…, nu un idol, dar era unul din cei mai respectaţi scriitori, şi îndrăzneţi, ai culturii româneşti; cu ideea că o mare cultură nu-i mare decât atunci când îşi lasă amprentele asupra altor culturi şi le ajută să se dezvolte şi ele în dinamica socială a istoriei. Dinamica, nu-i aşa, curgătoare a istoriei. Şi una din poveştile interesante, în cadrul seminarului de care vorbeam, a fost cu Miron Constantinescu. El a fost un mare comunist (a fost preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, conducătorul din umbră al revistei CADRAN, a ajuns redactor la SCÂNTEIA şi membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.R.).

O situaţie foarte curioasă, ca interes pentru dezvoltarea structurilor marxiste la noi în universitate: o libertate totală. Noi am citit în cursurile universitare, în perioada de studii, toată literatura marxistă care exista şi pe toţi marxiştii români de notorietate, cum era Şerban Voinea, cum era Lothar Rădăceanu; pe care noi îi descurcam, îi desluşeam în revistele şi în publicaţiile pe care le găseam la universitate.

M. P.: Înţeleg că făcea obiectul unui interes intelectual mişcarea nouă, comunistă.

I. H.: Universitatea era un fel de Heidelberg al culturii

Revista ÎNĂLŢAREA apare la Sibiu, în anii 1940-1941, sub conducerea bucovineanului Traian Brăileanu (1882-1947), sociolog, publicist şi traducător, mort în închisoarea Aiud, la 3 octombrie 1947, apud Buzatu Gh., Ciucanu C., Sandache C., Radiografia Dreptei Româneşti, Bucureşti: Editura FF Press, 1996, pp. 76-77.

190

1

noastre, în care făceam studii severe, foarte serioase, aveam profesori excepţionali şi ne mai duceam şi la un pahar de vin şi la restaurantul Mariei Tănase, care era atunci şi ne servea scoverzi, adică d-astea, cum se cheamă alea? – clătite în foc.

M. P.: Flambate. Flamboaiate…, mai gotice, aşa…

I. H.: Da, da (râde).

După ce a venit regimul comunist, primul profesor care a fost eliminat din facultate a fost profesorul Traian Herseni. În acelaşi timp – era în prima fază, după 23 august (1944) – şeful Partidului Comunist era recunoscut în Gheorghiu-Dej. Şi Gheorghiu-Dej a făcut un cenaclu de studii economice, fiindcă el era responsabil în Guvern pentru problemele economice ale ţării.

Habar n-avea el de chestiile astea; el ştia un marxism de ăla brut, pe care-l învăţau ei în închisori, prin cărţile pe care le aveau –, şi a chemat liberali, ţărănişti, social-democraţi şi legionari. Pe Traian Herseni l-a chemat la cenaclul ăsta. Acuma, povestesc ce mi-a spus mie Herseni, la un moment dat. Înainte de asta, trebuie să explic că Miron Constantinescu, când îşi făcuse teza de licenţă – că era cu un an sau doi înaintea mea – mi-a spus: -„Măi, tu eşti prieten bun cu Herseni”, zice, „Eu mi-am făcut teza de licenţă, dar nu ştiu ce să fac, nu o pot prezenta, că are o interpretare marxistă.” Zice: -„Tu nu poţi să vorbeşti cu Herseni, să-l întrebi dacă ar accepta-o?”. Zic: -„Nu vorbesc!” Atunci era un curent în România, ideea asta, de…cum se cheamă ăia care intervin, de speculanţi de ăştia care fac anumite presiuni şi au legături, să facă avantaje, la diferite personalităţi sau ministere…

M. P.: Trafic de influenţă.

I. H.: Trafic de influenţă, aşa! Zic: -„Măi, Miroane, eu nu fac trafic de influenţă, eu nu-mi permit să fac aşa ceva. Dar sunt convins că, dacă tu te duci la Herseni şi-i spui şi-i explici; 191

Herseni ai văzut cum se poartă de elegant cu toată lumea. Du-i teza ta, tu răspunzi de ea şi depinde de cum ţi-o susţii în timpul când îţi dai examenul de licenţă. Ăsta-i elementul important!”. „Cauzele sociale ale Revoluţiei lui Horea”, aşa se chema teza. Şi s-a dus şi i-a prezentat-o lui Herseni, şi l-a trecut. I-a acceptat-o.

A venit partea a doua, după vreo câteva luni: -„Măi, zice, eu ar trebui să public teza de licenţă, dar eu n-am bani de unde să-mi fac treaba; cum să fac rost de bani ?…”.

M. P.: Asta a fost întotdeauna o problemă!?

I. H.: Zice: -„Herseni are atâtea fonduri la Institutul Social, şi Gusti… Poate, o broşură de-o sută de pagini sau câte-or să fie, nu-i mare lucru…”. -„Du-te la el şi vorbeşte!”. S-a dus şi i-a publicat-o.

M. P.: N-aţi făcut trafic de influenţă, dar aţi influenţat cred, pozitiv, un om.

I. H.: Eu pe el l-am influenţat. N-aş fi îndrăznit să-i spun lui Herseni. I-am spus după aceea, după ce s-a terminat chestia. Şi-mi spune la un moment dat Herseni, că la cenaclul ăsta lua şi el cuvântul, punea întrebări lui Gheorghiu-Dej, şi fiecare din cei prezenţi dădea răspunsurile partidului lor: Ţărănist, Liberal; şi dădea şi el. Pe el nu l-a întrebat niciodată Gheorghiu-Dej ce partid reprezintă. Şi nici el nu s-a grăbit să spună. Dar, „într-o seară”, zice – vă spun acuma ce mi-a spus Herseni: -„Într-o seară, când am terminat, de-acolo, m-a luat de braţ Gheorghiu-Dej şi mi-a spus: -«Domne, dumneata, am văzut pe lista care mi s-a dat, eşti profesor universitar. Unde lucrezi, la care facultate?»” Zice: -„Am fost, dar nu mai sunt”. -« De ce? ». -„Păi, mi-e greu să vă spun chestii de astea” – şi nu ştiu ce, şi… până la urmă i-a spus: -„M-a dat Miron Constantinescu afară”.

Lui Gheorghiu-Dej îi plăcea de felul cum explică, cum clarifică problemele economice, că ăsta avea o cultură excepţională. La un moment dat, îi spune Gheorghiu-Dej, zice: -„Lasă că am să rezolv eu 192

problema asta!”- după vreo două-trei săptămâni, timp lung; mergea la şedinţe dar nu i-a spus nimic. Şi într-o seară, după ce s-au terminat şedinţele, i-a spus, zice: -„Nu pot să fac nimic. Miron Constantinescu e un încăpăţânat şi pe aceeaşi linie se ţine şi Ana Pauker. Nu e posibil, aş face un scandal în partid, dacă aş forţa nota”. Deci asta a fost recunoştinţa lui Miron Constantinescu. Eu am scris în revista DRUM, după ce a murit Constantinescu, am scris toată chestia asta, fiindcă am fost coleg cu el şi o cunoşteam. Şi cu Herseni, după aceea, am avut o legătură frumoasă – era mentorul meu – şi interesantă, din America. Un profesor de la Universitatea mea din Pittsburg (din America) de la Sociologie, era polonez, şi a vrut să plece în România şi mi-a spus: -„Domn’e, fă-mi legături cu intelectuali, dacă poţi, cu un sociolog de acolo”. L-am trimis la Herseni, direct. I-am dat o scrisoare şi s-a dus la Herseni. De atunci, în fiecare an, concediul şi-l făcea în România, ca să menţină contactul cu Herseni şi să discute probleme. L-a impresionat aşa de mult, încât în fiecare an, cât a trăit Herseni, a făcut acest lucru.

Cu el am făcut o afacere frumoasă. Că profesorul ăsta îmi putea aduce orice carte ceream eu, de la Herseni, că nu puteam prin poştă. De exemplu: Lucian Blaga – energie românescă, de Vasile Băncilă, şi mi-a adus Teoria comunităţii omeneşti, a lui Traian Brăileanu –, mi le-a adus el. I le dădea lui şi lui nu-i puteau lua cărţile, „ăştia”, la Vamă. În sfârşit, prin el trimiteam anumite scrisori, da-i trimiteam regulat reviste de filosofie şi lucrări din „lumea liberă”. Bineînţeles, odată am avut o mare dificultate cu un pachet, că nu l-a primit; scria acolo la respingere: „necunoscut la adresă”. Apoi, tot acelea i le-am trimis prin profesorul acesta, când s-a dus, după aceea: el era tot la aceeaşi adresă. Şi-n felul acesta făceam schimb de păreri cu el, cu Herseni.

M. P.: Să ne întoarcem la discuţiile despre Schimbare…, despre cartea lui Cioran!

193

I. H.: Acum, să revenim la Cioran! Am pornit aşa, din contextul acesta, fiindcă un subiect foarte dezbătut, în perioada aceea, la Universitate, a fost despre Schimbarea la faţă a României. O dezbatere fundamentală a fost.

Problema era, între noi, aceea: -Cum putem noi, cum poate o cultură mică să îşi ia avântul şi să pornească cu prestigiul pe care-l impunea în perspectiva lui de viitor, Emil Cioran? Totuşi, socoteam că era o injecţie de vitalitate, de credinţă – şi aşa a fost apreciată de toată lumea. Bineînţeles, grupul de legionari din acest seminar, ei erau încântaţi când îl socoteau pe Cioran un membru al Mişcării Legionare sau un adevărat legionar: expresia gândurilor legionare de a crea o Românie viguroasă, sănătoasă, morală, solidă în istorie. După aceea, s-au făcut, ba chiar şi astăzi mi se pare că se fac contestări care,…nu ştiu! Dar acum…

L-am cunoscut pe Cioran prin acest coleg al meu de liceu, când într-o trecere prin Sibiu – el era profesor de filosofie, la Braşov – a trecut prin Sibiu şi noi eram pe stradă, ne-am întâlnit şi m-a prezentat şi pe mine Nicolae Ciuceanu, care era din Răşinari. Ei se cunoşteau bine, fiindcă ăsta, colegul meu, avea şi un văr care era directorul general al Asociaţiei de Ziarişti din România, sau aşa ceva, tot Ciuceanu îl chema, nu mai ştiu, parcă Emil… Şi ne tot vorbea colegul meu despre el şi despre Bucur Ţincu pe care l-am cunoscut tot prin Ciuceanu. Bucur Ţincu, care era şi el un scriitor, nu ştiu dacă a luat premiu, dar tot la Fundaţie a scris o carte1. Şi, dup’aceea s-au răspândit şi am urmărit lectura cărţilor lui Cioran, pe măsură ce apăreau şi cum puteam să fac rost de ele. Cu fratele lui Emil, cu Aurel Cioran, eram bun prieten. Era avocat aici la Sibiu, el era încadrat în Mişcarea Legionară şi printr-un alt coleg de-al meu de liceu, din Sibiu, care-a ajuns doctor după aceea, am avut relaţii mai bune cu Aurel Cioran; am ajuns şi la puşcărie – eram împreună, dar eram în închisoare. Ne urmăream, în viaţa din închisoare, fiecare 1 Bucur Ţincu, Apărarea civilizaţiei, Bucureşti: Fundaţia Pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938, 133 p., apud Ion Ianoşi et alii, op.cit, ed. cit.

194

pe unde eram, cu cine mai stăteam, găseam pe unul care-a stat cu el în celulă şi venea la mine, vorbeam, întrebam ce face, el la fel, acelaşi lucru – aveam o comunicare de asta, variabilă, nu regulată, dar esenţială. Ştiam că mai trăieşte, ştiam că îl doare stomacul sau ficatul sau unghiile de la picioare; cine ştie ce se putea întâmpla?!… Aşa că eu cu Aurel Cioran am întreţinut, şi cu Părintele Oancea, de-aici din Sibiu, care era…

M. P.: Vorbiţi de Părintele Zosim?

I. H.: Zosim Oancea, da. Eram foarte bun prieten cu el.

El era ortodox şi eu eram greco-catolic. Aşa de bun prieten am fost cu Părintele Oancea, atâta dragoste aveam faţă de el, încât la închisoare am aflat că el a ajuns parohul Catedralei din Blaj – după ce-a fost luată Biserica Greco-Catolică şi predată ortodocşilor – şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l ajute, fiindcă se va purta corect şi nu va face nicio mârşăvie care face parte din bagajul comuniştilor şi al ortodocşilor care nu vedeau niciodată cu ochi buni greco-catolicismul.

Eu susţin aşa: cea mai mare trădare a oamenilor de cultură din România o vor face preoţii ortodocşi şi greco-catolici care nu vor rezolva problema unităţii. Va fi o trădare a Neamului Românesc, asta e: una din cele mai mari trădări. Cum altă trădare a fost a celor care nu s-au unit ca să doboare Partidul SocialDemocrat din România. Toată această zbatere – acestea, minore toate: ca să aibă ăla posturi mai multe, să aibă cutare... – a fost o copilărie. Îmi amintesc că am fost la Bucureşti cu un prieten bun de-al meu şi am fost la o masă a unui scriitor ortodox din Paris, Sergiu Grossu, care era la Bucureşti şi ne-a invitat la o masă, la o rudenie de-a lui, pe noi, prietenul meu din Canada şi eu din America. Ne-am dus seara aia, acolo. Şi-n seara aceea, mi-a povestit că a doua zi se întâlneşte cu Ciorbea, undeva, în discuţii asupra viitorului politic al ţărăniştilor şi ce au de gând să facă. Şi atunci i-am spus: -„Măi, te rog spune-i lui Ciorbea – că 195

l-am cunoscut şi am vorbit cu el de mai multe ori şi totdeauna am insistat: indiferent ce dificultăţi au unii, între ei, cei care se pot apropia –, spune-i să se unească, să doboare odată colosul ăsta comunist, că altfel va fi rău de România. Asta-i urgenţa numărul unu! I-un act de trădare, mă, dacă nu fac acest lucru…”. Şi seara sau a doua zi, după ce-a venit (l-am lăsat la Bucureşti), mi-a spus că n-a reuşit să facă nimic: nu acceptă Ciorbea să facă acest lucru. Şi aşa a rămas. Ce să facem?!

M. P.: Diferenţă mare, faţă de idealurile sau ideile din Schimbarea la faţă a României.

I. H.: Acum, revenim la Emil Cioran. În ’65 eu am ajuns în lumea liberă, în ’75 mi se pare a fost un Congres al Societăţii Academice Române din München, ţinut la Paris. Era o societate academică, era de fapt o Academie Română în Exil. Era întreţinută cu fonduri de Vatican, cu toate cheltuielile şi cu publicaţii: camera asta nu încape de publicaţiile pe care le-au făcut în toate limbile, despre cultură, filologie, filosofie, istorie…

Era un monsenior, Bârlea, care era trimis de Vatican, la München şi care a iniţiat această societate împreună cu un prieten de-al meu de la Roma, Mircea Popescu, care a şi ajuns secretar general şi am fost cooptat şi eu în această Societate Academică şi am fost la Paris – în ’75 mi se pare – în care am ţinut şi eu două conferinţe despre sociologia lui Gusti şi Herseni şi despre dezvoltarea burgheziei în România şi sociologia lui Traian Brăileanu.

Acolo la Paris eu aveam un prieten foarte bun şi unul care era foarte bogat şi era, de fapt, şeful românilor de cultură de acolo; era cel mai bine pregătit: Ion Cuşa – un macedonean care a avut o revistă frumoasă, PRO DOMOS. M. P.: Nu avea şi o editură?

I. H.: Şi editură avea el. Scotea cărţi la editură, acolo 196

a făcut el bani mulţi. Şi de câte ori veneam acolo, la Paris, mă întâlneam cu el şi când a fost şi el în America a venit la mine. A fost la un congres mare şi atunci mi-a povestit el că, cu computerele noi care se dezvoltă, vor ajunge ca ziariştii, de-acasă de la ei, din pat, prin computer să transmită la redacţie paginaţia şi îşi completează, îşi corectează, şi-aşa mai departe. Nu-mi venea să cred, dar acolo aşa a ajuns.

M. P.: Se poate acum şi la noi. Ziariştii trebuie doar să înveţe foarte bine: prima dată limba română şi după aia, restul.

I. H.: Aşa e. Şi am apucat să citesc la Paris, şi-n lumea liberă, după ce-am ieşit încolo, nişte texte oarecare, de blasfemie asupra Mişcării Legionare, asupra lui Corneliu Codreanu – e adevărat, date prin o presă oarecum suspectă; care prezentau o imagine confuză despre realităţile culturale din România, realităţi pe care eu le cunoşteam foarte bine. Şi-am văzut şi nişte reviste româneşti de prin Italia, mi se pare.

M. P.: Cu acelaşi gen de opinii, împotrivă?

I. H.: Care nu m-au şocat – nu mă şochează niciodată, de când ştiu ce-a declarat Nietzsche despre Dumnezeu.

M. P.: Un reper al modernităţii, cum este considerat, în gândire.

I. H.: Nu sunt impresionat de lucruri d’astea, însă… Şi despre cartea lui Cioran s-au scris lucruri pe care eu le socoteam anomalii. Acum, eu veneam din România cu un bagaj extraordinar despre Cioran, câştigat în 1956, când mama mea a făcut un recurs în procesul meu la care am fost judecat şi condamnat şi în 1956 am fost eliberat, în septembrie. Atunci am prins revoluţia din Ungaria şi tulburările din Polonia, şi aici la Sibiu am rămas un an şi ceva fiindcă mă duceam la proces în fiecare lună şi mă tot amâna, până mi-a spus avocatul, la un mo197

ment dat, că nu mai sunt şanse şi că asta-i ultima şedinţă. A făcut contestaţie, apel, procurorul de la Bucureşti, împotriva eliberării mele. Şi atunci, se tot judeca procesul. Eu le-am spus că mă pregătesc să plec în America, că sunt în legătură cu ambasada, cu nu ştiu ce: m-au amânat vreo două-trei luni şi după aceea a zis avocatul că asta-i ultima şedinţă. Şedinţa a ţinut până la 12 noaptea. Şi judecătorul a spus că e prea obosit după atâtea procese şi m-a întrebat dacă vin mâine la şedinţă. Zic: -„Am venit întotdeauna!”. După ce am plecat cu avocatul meu, acesta mi-a spus: -„Nu ştiu ce faci, dar să ştii că de mâine încolo nu mai eşti liber. Te reţine”. Şi eu am spus: -„Bine, dragă, o să văd…Mă duc acasă la Sibiu”. M-am dus acasă şi nu m-am mai prezentat. Şi am rămas, un an şi ceva, în libertate. Ascuns, bineînţeles! În timp, l-am întâlnit aici, la Sibiu, pe Sorin Pavel – nu ştiu dacă ai auzit de el vreodată. A fost dintre cei trei scriitori, patru: cu Nicolae Tatu, şi cu Petru Marcu-Balş, la GÂNDIREA, au lansat ei Manifestul „Crinului Alb”. Mi-a făcut mare plăcere, era şi el destul de necăjit…

M. P.: De fapt, cunoscut cu numele Petre Pandrea, acesta din urmă, Marcu-Balş, nu?

I. H.: Pandrea era, da. Şi Sorin Pavel a fost asistentul lui Petrovici, la universitatea din Iaşi. După mine, era mai bun dintre toţi ăştia: Eliade, Cioran şi cu Noica –, el era cel mai pătrunzător filosof. De filosofie pură vorbesc! Şi m-am delectat cu el în anul ăla, un an şi jumătate; în fiecare zi aproape ne duceam şi beam o jumătate de litru de vin, ne înţelegeam foarte bine. Îmi dădea texte scrise pe care le avea de-acasă şi a doua zi le dam îndărăt, când mă duceam. Aşa, să citesc şi eu şi să mă orientez cu ce se ocupă el, atunci. Şi la un moment dat am auzit la radio că a apărut în Franţa o carte nouă a lui Cioran: La tentation d’exister (1956, n. ns., M. P.). Şi eu am venit şi-am zis: -„Uite, dragă Sorine, sunt 198

convins că am înţeles acum zbuciumul lui Cioran, după atâtea negativisme în care s-a angajat, mai ales de când era la Paris şi făcea, aşa, declaraţii de uluia prin toate negările lui, încât, zic, prin titlul acesta al lui a găsit undeva substanţa şi justificarea, legitimitatea dorului lui de-a exista. Şi asta nu poate fi, după mine, ţinând seama de valenţele pe care le avea în economia lui filosofală şi sentimentală, decât Poporul Român şi Mişcarea Legionară”. Zic: -„Asta-i părerea mea, înseamnă că se leagă de aceste lucruri care l-au tentat din nou să existe.” Şi el îmi spune: -„Dragă, nu cred”. Asta se întâmpla prin 1956 – 1957. În ’56 am fost arestat şi până-n ’58 în februarie am fost liber. Şi atunci mi-a spus el, zice: -„Uite ce este. Eu am trăit mai mult decât Cioran în Europa. Am trăit şi la Berlin unde miam făcut studiile şi doctoratul, am fost şi la Paris. Dragă, tu nu-ţi poţi închipui ce înseamnă Parisul pentru un suflet de puritatea lui Cioran, care-i un naiv. Ăsta nu ştie să facă decât speculaţii filosofice, iar în speculaţiile din viaţa lui de toate zilele este imbecil!”. Adică, spunea că el n-are habar de lucrurile astea, el era numai cu planul lui de existenţă şi cu ipoteticele soluţii pe care le dă el existenţei…

M. P.: Un extra – terestru!

I. H.: Da. Şi îţi spun, mai zicea: -„…că el (Cioran) nu-şi mai poate reveni, de la Paris. Pentru că Parisul e o cloacă de murdărie, de vulgaritate, de «ciumă» şi de decădere – pe care numai eu (adică el, Sorin) o cunosc şi el nu poate rezista. Eu aş putea rezista, dacă aş fi acolo. Eu am fost asistent universitar, m-a făcut profesor de gimnastică la Avrig şi eu rezist şi acum. Eu rezist, eu am un schelet de existenţă care e deosebit de al lui. El nu poate rezista. La el, cea mai mică împunsătură de la un duşman al lui, al concepţiei lui: de la un comunist, de la un decadent din ăştia, îl deranjează, îl tulbură şi nu mai visează şi scrie o carte întreagă 199

de aberaţii, după aceea”. Şi aşa a fost, că după aceea am văzut ce este, când am citit cartea, că nu avea legătură cu astea.

Na, acum mă duc la Paris, îl întâlnesc pe acest Ion Cuşa care avea revista PRO DOMOS care domina lumea de acolo, că era şi Costin Pavel Deleanu, dacă ai auzit de el vreodată – avea o revistă, IDEEA ROMÂNEASCĂ, era una dintre promisiunile culturii româneşti în filosofie, cu Petru Comarnescu, cu alţii. La PRO DOMOS scria şi Ghiţă Racoveanu şi călugărul ăla…, era axată pe ortodoxie, foarte bine scrisă, că şi Cuşa era ortodox. Nu eram supărat: fiecare îşi promovează legea lui, eram prieteni, dincolo de chestiile astea. Şi la un moment dat, îmi spune Cuşa, zice: -„Măi, am vorbit cu Cioran la telefon şi m-a chemat să mă duc până la el.

Să vii tu, să mă-nsoţeşti şi tu, să mergem până la Cioran”. Cam aşa a fost. Nu ştiu cum mi-a aruncat plasa asta, să mă duc până la el. Nu eram impresionat sau format de Sorin Pavel, că Tentaţia... ar fi uşoară faţă de maculatura aia din Franţa şi faţă de vulgaritatea aia şi-l poate compromite; ba chiar auzisem că Cioran ar fi avut nişte declaraţii fulminante împotriva propriului lui trecut şi împotriva Schimbării la faţă a României – era „o oază a trecutului” sau aşa ceva, nu mai ştiu ce spunea. Fulminant! Şi ăsta nu m-a lăsat şi m-a dus acolo, la el, am făcut „cunoştinţă” – ne-am revăzut, în relaţiile din trecut, cu Ciuceanu şi nu numai cu Ciuceanu, cu povestiri despre Răşinari… I-am spus eu că, la un moment dat, la el fiind, acolo l-am cunoscut şi pe Bucur Ţincu, care era prieten cu el şi erau filosofii care erau primii de la REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi i-am amintit că, pe vremea mea, era cea mai frumoasă fată de la Liceul din Sibiu, una din Răşinari, Zoe Pria. Hii, când a auzit ăsta!… Uite, eu stăteam acolo şi el era aici. A sărit de pe canapea în sus: -„Stai oleacă, Zoe Pria!”. Şi s-a dus, avea acolo sus o baricadă, nu ştiu ce, un raft aşa sus, era o cămăruţă mică şi umbla pe-acolo. Vine cu fotografia, zice: -„Ăsta a fost idolul meu din tinereţe”. Vizavi de noi, 200

pe o canapea, era Simona asta cu care trăia el [Simone Bouet], şi Simone zice: -„Da’cum de-ai găsit poza, aşa repede?”. Şi el răspunde: -„Aa, păi, mi-am uitat, zice; n-a venit niciodată vorba de ea, dovadă că nu m-am gândit la ea, că dacă mă gândeam îţi spuneam eu mai multe”. Zice: -„Da’cum de-ai găsit fotografia, chiar acum?”. -„Nu ştiu, a fost la îndemână…”. Şi am stat de vorbă cu el. Scopul meu care-a fost? Pe mine m-a lăsat Cuşa singur cu el, că a mistificat ceva, că are treabă, mi-am dat seama că-i o „creaţie” de-a lui: a vrut să mă pună în legătură cu Cioran. Atunci i-am zis: -„Domnule Cioran, vă spun drept că eu n-am dorit să vă deranjez aici, însă am ţinut că este obligaţie morală şi n-am acceptat invitaţia lui Cuşa când m-a chemat, am avut o rezistenţă fiindcă eu socoteam că datoria mea morală este să vă comunic ceva despre fratele dumneavoastră, care-i Aurel Cioran, cu care eu am fost prieten foarte bun.

Am suferit aceeaşi perioadă de închisoare şi în care am trăit şi am vrut să vă explic comportamentul lui în închisoare. Cât de vertical a fost, cât a suferit de mult şi nu şi-a părăsit credinţa lui, niciodată. A intrat într-un fel, a intrat aşa cum a gândit el politic, cum s-a comportat tot timpul: cu rectitudine, cu moralitate faţă de toată lumea. Şi a rămas un exemplu pentru noi toţi. Când ne-am întâlnit la Sibiu, odată, a fost mare bucurie. Şi am vrut să vin să vă transmit despre fratele dumneavoastră! – şi noi îl avem tot ca frate, însă de altă linie; să vă transmit atitudinea lui din închisoare, unde a fost „Aurel” pentru toată lumea şi noi ne-am bucurat că ne puteam ţine şi noi de aceeaşi linie pe care s-au ţinut mulţi alţii. Şi noi n-am capitulat acolo sub nici un fel, în nici un chip şi trădarea la noi nu s-a făcut, a rămas aceeaşi imagine a României, pe care am avut-o totdeauna. Cu toate promisiunile care s-au făcut, că vom intra şi şapte metri sub pământ. Am spus: -„Intrăm, dar noi nu cedăm decât după legea noastră!”. Şi el a fost unul din cei care au condus această linie, în zona în care se găsea el. Şi asta am vrut să vă spun, că-i fratele dumneavoastră.

201

Şi nu-mi era ruşine ci, dimpotrivă, am venit să vă spun că aşa cum ne-am lăudat şi noi cu dumneavoastră, cu scrisul dumneavoastră, că eram tineri pe vremea aia; poate acum n-am mai face-o, dar atunci am făcut-o, că eram entuziasmaţi de idealurile noastre”. Şi am plecat foarte dezamăgit de acolo…

M. P.: N-a avut nici o reacţie Emil Cioran?

I. H.: Parcă era crispat tot timpul, când îi povesteam. Şi n-a spus nici un cuvânt, la urmă. Am dat mâna foarte rece, eu cu el, acum – eu l-am ţinut la distanţă şi-am dat foarte rece, cu el, mâna, şi-am plecat. M-am dus la Cuşa, am plecat în America.

Am avut o seară cu el, de discuţii, nu i-am spus nimic. Am zis: -„Nu discut, despre chestia cu Cioran, nimic. N-am avut nicio discuţie, s-a terminat, bună seara, am plecat”.

Peste vreun an de zile – chiar un an s-a împlinit –, am venit iară la Paris. Primul pe care să-l văd totdeauna era Cuşa.

Iar l-am văzut. Zice: -„Hai, măi, la mine, că am nevoie de tine.

Trebuie să te duc la Cioran!”. -„Pe mine nu mai mă duci; eu nu mai merg la el, dragă! Am avut o experienţă, m-ai dus o dată, am făcut după legea ta…”. Zice: -„Măi! Trebuie să te duc acum la el. El vrea să te vadă!”. -„ Ei, zic, atunci perspectiva se schimbă.

Dacă vrea el să mă vadă, mă duc. Dar eu, dacă era după propria mea iniţiativă, nu mă interesa”. Şi m-am dus. M-a primit foarte frumos, foarte călduros, ca un bun prieten mi-a strâns mâna.

M. P.: Era o fire arzătoare; ce fel de om era Cioran?

I. H.: Era, era. Era cald şi când se înfierbânta să discute ceva, apoi era cu toată inima: -„Nu, asta nu! Asta, aşa!; asta, aşa!…”.

Atunci mi-a spus: -„Dragul meu, am ţinut să te văd şi am insistat la Cuşa foarte mult ca să te aducă, să te văd, fiindcă am avut impresia că nu m-am purtat elegant cu dumneata când 202

ai fost la mine. Nu ştiu dacă ai observat că eu am fost foarte încruntat şi tremuram în mine, de tot, şi…”. Zic: -„Am observat, şi de asta nu am vrut să vin”. Zice: -„Acum te-am chemat să-ţi spun şi să te eliberez de orice presiune ai avut, să-ţi spun tare şi sus: El a avut dreptate!”.

Acum, ştiind eu prin câte ciuperci şi scoverzi şi mlaştini, sau îndoieli, sau scrisuri pe care le-a făcut şi ce afirmaţii a făcut –, pentru mine asta a fost revelatoare. Ăsta era Cioran adevărat! În momentele când se confrunta cu un adevăr pe care el nu putea să-l denunţe, să-l mai anuleze, rămânea fascinat de acel adevăr. Aşa se explică şi curajul pe care l-a avut în exclamaţia: -„El a avut dreptate!”, când s-a referit la fratele lui, pe baza spuselor mele.

M. P.: O mântuire, poate.

I. H.: Asta am spus-o şi la înmormântarea lui Aurel, aicea.

A venit părintele Oancea şi m-a rugat … Ai fost la ceremonie?

M. P.: Atunci, v-am văzut, prima dată…

I. H.: Tocmai înainte de a vorbi cu Cioran, de-a avea această ocazie să-i vorbesc, la a doua întâlnire pe care am avut-o cu el… Prima a fost oarecum… A treia a fost iarăşi interesantă.

A treia vine cu Noica. Asta face parte dintr-o altă chestie, dar vreau să spun că înainte de a avea această mărturisire care pentru mine a fost extraordinară – a dărâmat tot zidul de putreziciune care s-a creat împrejurul lui: că şi-a uitat idealurile, că a renunţat la ele... A avut, însă, curajul să spună: - „El a avut dreptate!”. Şi de-atunci a rămas fratele meu. De care nu m-am mai atins nicicum. De-aia s-a purtat şi el frumos cu mine, după aceea. Cine ştie să înţeleagă acest lucru, e bine, cine nu, îl priveşte.

Eu mărturisesc despre asta, că asta o ştiu.

Mihai Posada: Dixi et salvavi animam meam, vorba profetului Ezechiel.

203

204

De la Sibiul de odinioară, la Hollywood, şi înapoi, în Capitala Culturală Europeană-2007 – dialog cu dr. Claude G. Matasă, Consul General Onorific al României în Statele Unite –

Foto: MIHAI POSADA Domnul dr. Claude G. Matasă, Consul General al României în Florida, a fost invitat la Sibiu de Ministerul de Externe al României condus de ministrul Adrian Cioroianu, împreună cu alţi peste 60 de consuli onorifici români din toată lumea, la Reuniunea consulilor onorifici ai României, organizată în anul 2007 în „Capitala Culturală Europeană” pe care Oraşul de pe Cibin o reprezintă odată cu Luxemburg. Reuniunea desfăşurată la Sibiu pe teme de turism şi cultură, în scopul promovării reciproce a culturilor prin intermediul diplomaţiei – între cultura ţării de adopţie şi, desigur, cea română – a cuprins, în programul oferit oaspeţilor, şi plimbarea prin Muzeul în Aer Liber din Dumbravă, parte a Complexului Naţional Muzeal ASTRA, administrat de dr. Corneliu Bucur. Cu un trecut sibian de câţiva ani în bogatul său portofoliu, partenerul nostru de dialog a resimţit puternice emoţii la reîntâlniea cu oraşul tinereţii sale, având amabilitatea să ne împărtăşească unele impresii imediate, în exclusivitate 205

pentru cotidianul de care îl leagă plăcute amintiri. Membru de Onoare al ARA (Academia româno-americană de ştiinţe şi arte), domnia sa este un distins cercetător, inginer chimist cu doctorate în ţară şi în Austria; fondator, la Hollywood, Florida, al unei companii americane de reciclare a protezelor ortodontice din oţel. În anul 2004, dr. Matasă a fost distins cu două mari premii: Medalia de Aur „Ronald Reagan”, prin suportul ferm al republicanilor şi Ordinul Meritului, acordat de Congresul american.

Nu doar reciclarea, dar şi protejarea mediului constituie o a doua şi importantă ţintă a companiei Ortho-Cycle Co. Inc. Trecutul anticomunist cu arestarea şi detenţia de câteva luni «bune» (1952-1953), la Capul Midia, în timpul studenţiei, îl recomandă astăzi pe milionarul american Claude G. Matasa ca pe unul dintre puţinii, dacă nu chiar singurul Consul Onorific fost deţinut politic.

Mihai Posada: Ce amintiri vă leagă de Sibiu, domnule Matasă?

Claude G. Matasa: La Sibiu mi-am terminat liceul, şi de aici am plecat în lume. A fost pentru mine o perioadă deosebit de interesantă, în care m-am simţit foarte bine.

Am terminat „Colegiul naţional”, care pe atunci era doar „Liceul” Gheorghe Lazăr... Şi acest Sibiu mi-a oferit o serie întreagă de lucruri care, pe mine, ca tânăr, m-au format şi care mi-au plăcut foarte mult. Pe de o parte, liceul a fost deosebit de bun – şi am admirat o serie întreagă de profesori care erau, toţi, aproape în exclusivitate, de înaltă clasă şi, pe de altă parte, viaţa din Sibiu a fost foarte plăcută. Puteai să faci sport, erau aceşti munţi şi dealuri, era minunat pentru schi; era bazinul de înot, cu trambulină de zece metri, ceea ce este relativ rar, era „Baia populară”, cu bazin de înot cu apă caldă tot timpul anului, care mi-a permis să fac antrenamente împreună cu lotul naţional de înot; erau o serie întreagă de competiţii sportive, dintre care eram foarte mândru că am reuşit noi, elevii, să batem Armata, la volei; erau antrenamente şi tot felul de manifestări sportive care m-au format şi pot să spun că mi-a plăcut îndeosebi faptul că aveam concursuri de şah. În aceste concursuri de şah eram bucuros că mi-a apărut pentru prima dată numele într-un ziar: este 206

vorba de TRIBUNA! Ceea ce mă onoreză astăzi, pentru că sunt din nou intervievat de cineva de la TRIBUNA. M. P.: Şi pe noi ne onorează prezenţa dumneavoastră.

C. G. M.: Tot în cotidianul TRIBUNA mi-a apărut şi numele în cadrul echipei câştigătoare faţă de Armată, care a fost o surpriză pentru cei care urmăreau voleiul: cum elevii puteau să bată o echipă care era, mă rog!, mai solidă şi mai în vârstă etc.; cu mai multe posibilităţi.

La Sibiu am avut ocazia să cunosc personalităţi, cum a fost profesorul Lupaş1. Am avut ocazia să mă învârt într-o lume care era, ce să spun?, de mare clasă – tatăl meu fiind procuror general, înainte... La data când am venit la Sibiu, era pensionar.

Dar, ce să spun?, am fost încântat de oamenii pe care i-am întâlnit şi spre lauda Sibiului de astăzi, care este Capitală [Culturală] Europeană, pot să spun că eram într-o foarte bună prietenie cu băieţii care erau saşi. Şi eram într-o relaţie foarte apropiată şi cu cei puţin unguri: nu exista nici un fel de urmă de ură sau de antipatie pentru că unul ar fi neamţ sau ungur.

M. P.: Pe motive, adică, etnice...

C. G. M.: Da, exact. Această chestiune văd că s-a dezvoltat astăzi în Ardeal, şi ne doare. A fost în mod special „însămânţată”, nu ştiu cum să spun: fermentată, de către răuvoitori – pentru că nu făceam nicio urmă de distincţie între noi.

M. P.: Şi eu am trăit aici, în copilărie şi prima tinereţe, acea stare confraternă.

Profesorul de matematici Alexandru Lupaş, ajuns profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, a fost un matematician român cu două doctorate în matematică: unul în Germania şi unul la Cluj.

Cercetător cu contribuţii importante în analiza numerică. Decedat la 14 august 2007, în Sibiu.

207

1

C. G. M.: Acesta era Sibiul!1 M. P.: Aţi mai păstrat legătura cu oraşul Sibiu, de atunci, din tinereţe, până acum?

C. G. M.: Am păstrat în două feluri: veneam din Bucureşti, la părinţii mei care stăteau în continuare la Sibiu, dar, nostimada a fost că am avut legătură cu Sibiul peste hotare. Tocmai, unde? În Florida. De ce? Pentru că am făcut parte din comisia de experţi care a preluat tablourile care au fost furate de la Brukenthal2 şi care au fost restituite de către statul american, statului român. Şi, am identificat şi am verificat că aceste tablouri sunt originale şi am stabilit toate actele necesare ca, într-adevăr, să poată fi restituite acele tablouri, acestui oraş pe care, acuma, l-am revăzut cu mare plăcere...

Eu, care le-am avut în palmă, sub toate felurile, iar acuma sunt sub şapte lăcate!

M. P.: E o mare surpriză!

C. G. M.: Da, e surpriză.

M. P:. Stimate domnule Matasă, sunteţi un sibian – cum vă place să spuneţi –, prin anii de studii preuniversitare de la

Până aici, dialogul a apărut în cotidianul judeţean românesc “Tribuna”, Sibiu, an. CXXIII, serie nouă, nr. 4928, vineri, 27 aprilie 2007, p. 24.

2

Faimosul furt de tablouri din pinacoteca Muzeului Brukenthal a avut loc în anul 1969. Implicat pe nedrept în eveniment, şeful de atunci al pinacotecii jefuite a fost închis vreme de cinci ani. Acest nefericit personaj se numeşte Theodor Ionescu (1915-1998), a fost absolvent al Facultăţii de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti, student al lui Nae Ionescu.

Specializat ulterior în muzeografie, a ajuns şeful pinacotecii Brukenthal.

Expert strălucit, a desfăşurat o minuţioasă şi rodnică activitate de cercetare, pe baza căreia, paternitatea unor tablouri aflate în muzeu a fost revizuită (apud Mircea Handoca, notă, în Mircea Eliade, Europa, Asia, America...

Corespondenţă, Bucureşti: Editura Humanitas, 1999, volumul al doilea, I-P, p. 36).

208 1

Liceul „Gheorghe Lazăr” din oraş, născut la 1 aprilie 1930, în Moldova, şi stabilit la Miami...

C. G. M.: Nu sunt născut în Moldova. Sunt născut la Petroşani. Tatăl meu era magistrat şi mergea din loc în loc...

M. P.: ...născut în Petroşani, stabilit în Miami, Statele Unite ale Americii; dintr-un tată procuror general, o mamă franţuzoaică, profesor universitar, şi pe deasupra cu un unchi întemeietor de muzeu arheologic ce-i poartă numele, în Piatra Neamţ.

Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, viaţa de copil burghez şi cu sânge amestecat, în regimul politic din România în care aţi copilărit?

C. G. M.: Aicea pot să spun următorul lucru: am fost acela care a dansat în ritm de cha-cha: „ce-a fost mama?, ce-a fost tata?”...

Dintr-o dată, când spuneam aceste lucruri, eram cu totul discreditat. Şi mi s-a întâmplat şi altceva: din partea mamei mele, am avut un unchi, Cardinal. La un moment dat, urma să aibă loc alegeri pentru Papă, după moartea Papei Johannes al XII-lea şi punându-se problema cine va fi următorul Papă, printre candidaţii numărul unu era şi acest cardinal Von Wilbert, care era un unchi din partea mamei mele. Şi aşteptam să mă duc la „cadre” să le spun – sperând că va fi el ales: -„Ei, aflaţi că sunt rudă şi cu Papa de la Roma!”.

M. P.: Nu a fost să fie.

C. G. M.: Nu a fost să fie. Pot să spun atât, în această chestiune, că numai printr-un noroc am putut să fac o facultate: la examenul de admitere la Politehnica din Timişoara m-a salvat, din întâmplare, un profesor care, examinând un fiu de muncitor, înaintea mea, l-a admonestat şi i-a spus: -„Dumneatale n-ai învăţat cât trebuia. Iar dumnealui – arătând spre mine – a învăţat 209

mai mult decât trebuia”.

M. P.:...chiar dacă-i un „duşman al poporului”.

C. G. M.: El nu ştia nimica, cine sunt... Era comisia respectivă. Şi atunci, când a fost comisia să decidă, eu eram în categoria copiilor de criminali de război, de mari latifundiari şi de funcţionari epuraţi. Înalţi funcţionari epuraţi, asta era tatăl meu: fost procuror general. Ori, în această situaţie, celălalt tânăr era categoria întâi, fiu de muncitor. Şi această examinare la admitere, orală, a fost făcută în public, şi atunci nu putea să mă cadă pe mine, în comparaţie cu ăsta care a fost admonestat. Şi comisia a stabilit să treacă amândoi. Am reuşit să fac studiile. Dar, în timpul facultăţii, datorită atitudinii mele, care era net anticomunistă, şi originii mele, am fost arestat şi dus la Canal şi la Jilava şi am trecut prin toată filiera de închisori. Şi aceasta mă face pe mine ca să fi oferit, în 2005, septembrie, suma de 100.000 de dolari, ca să se facă un muzeu al comunismului şi rezistenţei împotriva comunismului, în centrul Capitalei. În cererea de a oferi aceşti bani contra sprijinului – nu guvernului, ci preşedinţiei, preşedintelui ţării! – către el am făcut această chestiune, după ce am fost şi am vizitat închisorile comuniste din Lituania, Letonia şi Polonia, inspirat de acestea, am propus să se facă acelaşi lucru şi la noi.

M. P.: Cine era preşedinte?

C. G. M.: Băsescu! Nici până astăzi nu mi s-a răspuns la această cerere trimisă în repetate rânduri prin internet, prin poştă – am adeverinţele respective. Şi când am văzut că nu mi se răspunde, am dat-o şi la ziare, care au publicat-o. Între care, şi ziare de mâna întâi: ADEVĂRUL. Deci, iată că această chestiune, după părerea mea, nu a convenit.

M. P.: Vă rugăm să detaliaţi incidentul acesta, din tinereţe, care a dus la arestarea şi petrecerea unui timp important 210

din viaţa dumneavoastră de tânăr, ca deţinut politic în Colonia penitenciară „Castelu”, de la Capul Midia – „Canalul Morţii”, cum reiese din Certificatul de punere în libertate Nr. 660 / 1953 (şi nu 1952 cum greşit apare în traducere pe pagina de web www.matasa.net!), pe perioada 31 iulie 1952-31 iulie 1954.

C. G. M.: Capul Midia, ăsta era îngrozitor, că era lagăr de exterminare Erau mai multe, erau diverse grade de dificultate.

Hârtia de eliberare a fost de la Capul Midia. Că m-au mutat de la o colonie la alta...

Ei, hai să-ţi spun exact! Iată despre ce e vorba: eu, datorită faptului că părinţii mei vorbeau în casă franceza, şi ştiam bine franceza, am fost luat de la Politehnică, ca şi translator pentru străinii care au venit. În vara lui 1952 mă aflam la vila „Filimon Sârbu” de la Eforie-Nord, împreună cu artişti români de primă mărime în epocă, dintre care îi enumăr doar pe Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Fory Etterle. Erau şi soţia lui Ion Voicu-violonistul, şi soţia marelui dirijor George Georgescu: soţii lor erau prinşi în angajamente peste hotare. Eram pe vremea aceea student la Politehnica din Bucureşti. Pentru că părinţii mei vorbeau curent franceza, practic limba aceasta fiindu-mi limbă maternă în familie, am fost selectat ca student-translator pentru grupurile de vizitatori străini. Prima întâlnire cu străinii, mai toţi simpatizanţi comunişti (germani, francezi, olandezi, englezi etc). a avut loc la hotelul-restaurant Athenee Palace. Printre francezi, important îndeosebi era Pierre Daix, scriitor, critic de artă şi prieten al lui Picasso (1881-1973) Voi face aici o paranteză, cred că interesantă. Să nu uitaţi că ne aflam în miezul revoluţiei comunismului românesc, când totul era „revoluţionat”: proprietatea asupra bunurilor mobile şi imobile, a resurselor naturale, asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor produse, totul trecuse în posesia exclusivă a comuniştilor din nomenclatura de partid, erijaţi în reprezentanţi 211

ai poporului! Foştii proprietari de drept care mai trăiau zăceau prin puşcăriile comunisto-securiste, sau erau desproprietăriţi, iar conştiinţele româneşti trăiau cu teroarea în oase. Iată ce scria acest Pierre Daix, în calitatea sa de istoric de artă, despre revoluţia pe care Picasso o produsese în pictură, rupând-o cu tradiţia artei figurative şi legile perspectivei, respectate încă din perioada Renaşterii italiene: „Cubismul, fiind în felul său o revoluţie în toată puterea cuvântului, este mai mult o consecinţă a unor transformări de lungă durată decât a unui eveniment uşor de descris”. Spunând acest lucru, Daix dorea să sublinieze cum se diferenţiază cubismul de futurism de exemplu, a cărui punere în practică este precedată de teoretizare, manifeste şi declaraţii programatice. Negustorul de tablouri şi criticul de artă evreu-american Daniel-Henri Kahnweiler (1884-1979), de care ţine seama Galeria Guggenheim din New York, unde sunt expuse multe picturi de Picasso, recunoscuse deja „Domnişoarele din Avignon” a lui Picasso, tabloul pictat în 1907, ca fiind „momentul naşterii cubismului”. Acea pânză celebră azi, a lui Picasso, prevestea şi pregătea aşadar o altă revoluţie, aceea a cubismului...

Ce mi s-a cerut şi mi s-a impus mie atunci, în urma instructajului pe care l-am primit pentru a deveni student-translator şi a putea fi folosit de comunişti la întâlnirile între ei, care nu cunoşteau limbile străine la un nivel decent, sau deloc, şi străini, a fost foarte limpede exprimat: -„Nu faci altceva decât să traduci dintr-o limbă în alta. Fără discuţii generale!” Nu am primit niciun salariu sau o altă formă de retribuţie în bani, ci doar cazarea şi masa gratuite, la Cota 1400, în munţi la Sinaia, şi pe litoral, la Eforie.

Pe când eram la Eforie-Nord, a venit la mine, la un moment dat, unul dintre străini şi m’a luat la rost: -„Voi nu spuneţi adevărul! Ne minţiţi! Ţara o duce prost, nu e libertate!”, şi alte afirmaţii similare. Acestea contrastau profund cu ceea ce se aştepta, cu rezultatele îndoctrinării efectuate de un politruc ale 212

cărui tirade trebuia să le traduc. Cel de care ţineam se numea Georgescu şi era de la Confederaţia Generală a Muncii. Pus în încurcătură de cetăţeanul francez, i-am răspuns invocând democraţia, în care fiecare poate vorbi după cum crede. El a venit atunci cu date precise care m-au determinat să-l întreb: -„De unde ştiţi dumneavoastră toate acestea?”. Riposta a fost imediată şi clară:-„De la doamna George Georgescu, soţia marelui dirijor”.

Speriat, m-am dus la ea şi i-am spus: -„Doamnă, iată în ce situaţie sunt eu acuma. Ce să fac? Vine un străin adus aici cheltuindu-se pentru aceasta bani grei şi îmi spune că tot ceea ce prezentăm noi este o minciună. Am două posibilităţi: să tac din gură, să mă fac complice cu dumneavoastră la defăimarea ţării, eu riscând ani de puşcărie pentru omisiune de denunţ, sau să mă duc şi să relatez cele întâmplate. Alegând ultima cale voi fi, desigur, bine văzut. Realizând gravitatea situaţiei, Doamna Tutu Georgescu s-a îngrozit şi m-a implorat să nu cumva să deschid gura, lucru pe care l-am şi făcut...

Uitasem de episod când, arestat de Securitate, mi s-a cerut să descriu în amănunt cele întâmplate. Ceea ce se întâmplase era simplu şi simbolic pentru epoca respectivă. Reîntoarsă la Bucureşti, le-a povestit prietenelor întâmplarea, încheind probabil : -„Noroc cu Matasă, un tânăr student care, uite ce băiat bun, nu m-a denunţat!”. Una dintre prietene era, însă, informatoare la Securitate, povestea ajutând-o să mă pună la zid cu detalii.

Această „omisiune de denunţ” s-a adăugat altor acuzaţii, ceea ce m-a dus la vestitul şi temutul „Canalul morţii”.

O alta întâmplare interesantă din acea perioadă este aceea păţită de un francez care tot nota, pe larg, cele văzute şi auzite de el în timpul vizitei în România. Într-o zi, înaintea plecării, i-a dispărut din camera în care era cazat doar registrul în care făcea însemnările respective, jurnalul lui de călătorie. Cu lacrimi în ochi, a venit la mine şi m-a rugat să cer să i se dea înapoi caie213

tul, pentru că el scria acolo doar lucruri favorabile. Nu şi-a mai revăzut niciodată caietul. „Nimeni nu ştia nimic”...

Ei, vroiai date senzaţionale, ai date senzaţionale!

M. P.: Sunteţi fondatorul, în 1976, al Ortho-Cycle Co. Inc., firmă americană dezvoltată în Hollywood (California), St. Louis (Missouri), New Orleans (Louisiana), dar care în urma succesului astfel repurtat, s-a reîntors la Hollywood, unde îşi are sediul, în Florida.

Preocuparea oamenilor de a arăta bine şi sub aspectul sanitar al dentiţiei, aduce bun profit companiei dumneavoastră?

C. G. M.: Compania Ortho-Cycle, pe care am fondat-o, nu face un lucru care din punct de vedere românesc este să-ţi aducă multă laudă. În Statele Unite, dimpotrivă, este o acţiune care a dus la această recompensare a mea cu Medalia de Aur, cu Ordinul Meritului. De ce? Pentru că aparatele ortodontice se fac din oţel inoxidabil. Oţelul inoxidabil, după ce a fost folosit în gură, era aruncat unde? În natură, în gropile cu gunoaie. Acesta conţine crom şi nichel, care-l face inoxidabil. Sub acţiunea clorurilor din pământ, apă etc., aceşti ioni sunt eliberaţi şi ajung în apa pe care o bei, în mâncarea pe care o mănânci. Şi sunt vătămători, de la alergii până la necroza ţesuturilor, producând chiar cancer. Deci, eu ce-am făcut este că aceste aparate, în loc să fie aruncate, eu le-am preluat şi le-am adus la un stadiu în care ele pot să fie refolosite.

M. P.: Reciclate.

C. G. M.: Reciclate.

Când vii, ca un om fără leţcaie, în America, nu poţi să fondezi o industrie. N-ai de unde. Trebuie cheag. Dar această chestiune am putut să o ridic, treptat, treptat, ca să ajungă astăzi la o companie care m-a făcut milionar american. Ei, şi această chestiune este lăudată, astăzi, pentru că reciclarea este o chesti214

une a viitorului.

Mă mir că ţara aceasta care este săracă nu reciclează, iar America, care este bogată, reciclează tot ce se poate. Adică nu este vorba numai pentru resurse, ci şi pentru mediu, poluare etc. Şi am fost dat în judecată de firmele care produc produsul nou, pentru că le aduc pierderi. Şi atunci a trebuit să plătesc 80.000 de dolari, aproape, ca să mă apăr în faţa instanţelor; pentru ca să pot apărea în faţa instanţelor, fiind dat în judecată de aceştia.

Nici nu era vorba să apar în faţa justiţiei, pentru că, în faţa justiţiei, oricare juriu nu putea să fie de partea fabricanţilor şi deci să fie împotriva reciclării, pentru că justiţia americană este bazată pe precedente. Dacă ar fi fost într-adevăr dată o sentinţă împotriva reciclării mele, şi altul ar fi fost oprit să recicleze şi aşa mai departe, iar America se înăbuşea sub propriile ei gunoaie.

Or, această procedură pe care eu am iniţiat-o este considerată de înaltă tehnică: high tech, care presupune o tehnologie avansată etc., a fost folosită ca model şi dată ca exemplu, dovadă aceste distincţii şi felicitări pe care mi le-a acordat statul american. Şi acuma, să fac eu altă chestiune! Faptul că în ţară am făcut Politehnica şi am fost cercetător la ICECHIM şi am avut o serie întreagă de lucrări printre care cărţi etc. m-a făcut ca să atac această chestiune din punct de vedere ştiinţific, adică nu o simplă mişcare tehnologică şi care să ducă la un produs, ci am dezvoltat o serie întreagă de principii, de tehnică etc. care au fost publicate, am fost invitat să ţin conferinţe care mi-au atras, după aceea, marea victorie să fiu profesor universitar – eu, care în România eram dat afară din facultate, nici vorbă să visez să fiu în învăţământ. Or, în urma acestei admiteri, ca profesor american, a fost, în timp, ca să devin profesor onorific la universităţi cu totul opuse una faţă de alta, ca profil, cum sunt Institutul medico-farmaceutic „Carol Davilla” din Bucureşti şi Universitatea „Politehnica”. Pentru că e destul de rar ca să găseşti pe unul în situaţia asta. Sau să fiu membru de onoare al Academiei de Medicină 215

din ţară. Adică mi-a adus o serie întreagă de satisfacţii pe linie ştiinţifică, eu având sute de articole ştiinţifice publicate, şi cărţi.

M. P.: Am înţeles că aceste lucrări ale dumneavostră, rezultatele ştiinţifice, au ajuns să constituie de fapt o politică ştiinţifică şi culturală şi una economică – o combinaţie fericită – cu viziune, adică.

C. G. M.: Acuma, economică, sigur că da. Când ai o acţiune în care tu iei un lucru care se arunca şi îl transformi întrun produs care este la fel de scump – greutate pe greutate – ca aurul...

M. P.: Plus că face curat în natură, în mediul ambiant!

C. G. M.: Exact, sunt cele două aspecte. Pe de o parte, când tu, dintr-un nimic care se aruncă reuşeşti să scoţi un produs care echivalează în greutate cu aurul – adevărat că este numai oţel –, dar ia gândeşte-te care este valoarea unei rotiţe de ceas, cum erau pe vremuri; câtă muncă şi câtă dibăcie se pune ca să faci această rotiţă şi, dacă faci comparaţia, ea este mai scumpă decât lingoul de aur...

M. P.: Cum aţi reuşit să vă „reabilitaţi” politic, în ţară, după perioada de detenţie, în ce măsură consideraţi că aţi fost reabilitat efectiv, atunci?

C. G. M.: Eu am reuşit să plec din ţară şi, din momentul respectiv, au trecut douăzeci de ani, că am aşteptat să cadă Ceauşescu.

M. P.: Aşa cum a aşteptat foarte multă lume.

C. G. M.: Da, şi după ce a căzut, am venit în ţară, am fost primit foarte frumos şi iată rezultatele: sunt singurul din lume fost deţinut politic care poate să ofere o carte de vizită în care – uite [arată cartea de vizită, pe al cărei al patrulea rând 216

scrie „fost deţinut politic”], eu să arăt, spre mândria mea, că sunt fost puşcăriaş politic; nu prea sunt oameni care să se laude cu aşa ceva. Eu mă laud cu aşa ceva! Adică fost deţinut politic, consul onorific. Este o notă bună pentru ţară.

M. P.: Vă convine felul în care sunteţi dumneavoastră considerat ca om politic, cu activitate diplomatică efectivă în Statele Unite, de oamenii politici români contemporani, actuali?

C. G. M.: Eu nu slujesc decât ţara. Eu sunt un funcţionar neplătit al acesteia. Pe mine mă necăjeşte faptul că alţi consuli onorifici, ai altor ţări, au capacitatea din partea ţării să ajute ţara mai mult decât o facem noi. Dar noi nu suntem decât nişte oameni care fac o interfaţă între cele două ţări: Statele Unite – cazul nostru – şi România. Dar, nimic din ceea ce este legat de paşapoarte sau vize.

Totul este păstrat în mâna Ministerului Afacerilor Externe, Ambasadei, consulatelor de carieră şi nu, deci, de cei onorifici.

M. P.: Posibilităţile consulatelor onorifice sunt limitate.

C. G. M.: Când ştim că personalul ambasadelor şi consulatelor de carieră sunt limitate şi nu au bani suficienţi şi nu au oameni suficienţi etc., noi am putea să ajutăm cu ceva, toate deciziile urmând să se facă ulterior, undeva la Washington sau la Bucureşti etc. Dar măcar să ajutăm. Nu, nu avem voie! Adică totul este păstrat sub cheie, ca nu cumva... Pe de o parte îmi convine, că am mai puţin de lucru, dar pe de altă parte mă miră cum Ministerul Afacerilor Externe şi ţara nu profită de bunăvoinţa pe care o avem.

M. P.: Volumul de proză memorialistică Morminte fără de cruce, apărut în anul 1983 în Germania, vă plasează în rândul autorilor de literatură. Când o reeditare în ţară?

C. G. M.: Nu am nicio legătură cu cartea respectivă, decât că aceasta reproduce ceva care s-a întâmplat la Capul Midia.

217

M. P.: Mă gândesc că ar fi interesantă, această carte.

C. G. M.: E interesantă. Am redat chiar pagina respectivă.

A murit un electrician pe excavator, în timpul nopţii, electrocutat. Am fost luat eu, care eram drept inginer deci, şi mi s-a spus: -„Iei locul acestui individ!”; în mijlocul nopţii, el fiind electrocutat la 5.000 de volţi, nimeni neştiind de unde provine această electrocutare. Îmi pare rău, n-am fost viteaz, să zic: -„Sigur că da, fac tot”, dimpotrivă, mi-a fost frică să mor. Şi atunci, am refuzat să fac acest lucru. Dar, în loc să spun că nu mă pricep, şi nu ştiu ce, am spus: -„Domne, sunt nişte fiare vechi sovietice etc., nu luaţi măsurile de protecţia muncii, necesare, şi vreţi să mai aveţi încă un mort. Eu nu vreau să fac această chestiune şi refuz!”. Adică, era de neauzit ca unul care este deţinut şi putea să fie pedepsit îngrozitor, cum am şi fost, să spună lucrurile pe şleau. Da, aces pasaj este reprodus în această carte, pentru că a făcut vâlvă cum Mătase a rezistat acestor chestiuni, ba mai mult, a venit şi a spus nişte lucruri care nu se puteau spune pentru că lumea era îngrozită. Ăsta-i episodul respectiv, care se poate citi acolo.

M. P.: M-ar bucura să am acces la cartea respectivă.

C. G. M.: Dar este reprodusă pagina pe website-ul meu.

Uită-te bine şi îl poţi citi!

M. P.: Dar dumneavoastră aveţi, cum am vorbit deja, o bogată activitate ştiinţific-publicistică, sub aspectul articolelor din revistele de specialitate, de înaltă ţinută ştiinţifică, din toată lumea, şi al capitolelor din unele volumelor, sau cărţi scrise de dumneavoastră în limbi străine şi în româneşte.

C. G. M.: Publicate în Anglia, în America şi în Franţa.

M. P.: Cine este co-autorul E. Matasa?

C. G. M.: Fosta mea soţie.

218

M. P.: Despre activitatea dumneavoastră ştiinţifică s-au pronunţat laudativ specialiştii, ca Henry B. Hass, şi chiar laureatul Premiului Nobel, Giulio Natta, şi, în cele din urmă, Ortho-Cycle. Co. Inc. a fost admisă în 2001 de norvegieni pentru a desface produse pe piaţa Uniunii Europene.

C. G. M.: E greu pentru o firmă americană să fie admisă pe piaţa europeană. Pentru că există o politică protecţionistă: europenii nu înghit să vină americanii şi atunci, ca să reuşeşti să treci de această barieră e o diplomă în sine.

M. P.: Mai mult: în anul 2004, ca reprezentant şi fondator şi proprietar al Ortho-Cycle, aţi primit două prestigioase distincţii: Medalia de Aur – „Ronald Reagan” a Comitetului Naţional Republican şi Ordinul Meritului al Congresului american.

Sunteţi un om fericit, un împlinit profesional, domnule Matasă?

C. G. M.: Sunt un om fericit, dar niciodată nu eşti „împlinit profesional”. Uitaţi-vă la mâinile mele, am 77 de ani şi ar trebui să stau cu burta la soare, să mă plimb în lume, să fac numai ceea ce-mi place.

M. P.: Aveţi mâinile colorate!

C. G. M.: Sunt pete de chimicale, datorită faptului că, în loc să stau cu burta la soare, lucrez în laborator, am ideile mele şi sunt mereu în efervescenţă, bucuros că pot să găsesc câte un lucru nou, şi asta îmi dă mie marea satisfacţie.

M. P.: În Minto, New Brunswick, Canada, fincţionează din 1998 compania manufacturieră Signed Radiology Inc., care produce şi desface în Asia, Europa şi mai nou în America de Nord şi cea de Sud, o nouă tehnologie digitalizată de obţine219

re a imaginii dentare panoramice a întregii cavităţi bucale, cu transformarea tehnologiei existente, cu raze X. Co-proprietar al companiei canadiene este un alt român: dl. Cătălin Stoichiţă din Paris.

Colaboraţi în vreun fel, în calitate de coordonator al Ortho-Cycle. Co. Inc., cu firma canadiană ce are preocupări legate, ca şi firma dumneavoastră, tot de sănătatea dentiţiei?

C. G. M.: Nu. Am auzit de domnul Stoichiţă ca mare inventator. Suntem mândri de această adaptare a aparatelor de radiologie tradiţionale, la cele digitale, bazate pe computer. Dar nu-l cunosc decât numai din renume şi din realizare.

M. P.: Dar pe preşedintele Signed Radiology Inc., care este dl. Alex Cetăţeanu, în acelaşi timp publicist şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români, desigur, din Canada? Îmi vorbeaţi la prima noastră întâlnire, despre unitatea – incredibilă pentru cei din ţară – a românilor din Statele Unite ale Americii.

Ce relaţii întreţineţi cu Alex Cetăţeanu şi Asociaţia de literatură pe care domnia sa o reprezintă dincolo de Atlantic?

C. G. M.: Sunt două lucruri diferite. Pe dl. Alexandru Cetăţeanu îl cunosc personal. El este un om activ în toate manifestările româneşti şi s-a distins prin patriotismul său şi prin modul în care îşi dedică, o bună parte a vieţii, cauzei româneşti.

El este un autor francez, nu numai românesc: ceea ce scrie el se traduce în franceză şi se vinde în Canada şi în Statele Unite, ceea ce pentru foarte mulţi este o performanţă, ca român să-ţi vinzi cărţile în limba franceză. Pe de altă parte, acesta este un om de ştiinţă adevărat, specialist în domeniul său, şi sunt impresionat de multilateralitatea sa în materie tehnică, pe care am reuşit să o testez personal, spre marea mea mirare, văzând cât de capabil este în diverse domenii care sunt apropiate de mine; să-l văd pe un om care nu are studii în domeniul meu, atât de multivalent.

Aşa, iar cealaltă întrebare, în legătură cu diversificarea 220

sau fărâmiţarea exilului românesc...

M. P.: Se vorbeşte despre „bisericuţele” din sânul comunităţilor româneşti din străinătate: că unde sunt trei români sunt patru asociaţii etc. etc. Sunt acestea păreri eronate?

C. G. M.: Părerile fiecăruia pot să fie diferite. Dar eu vin cu nişte fapte. A fost surprinzător de constatat că românii din Statele Unite, cel puţin când au fost ultimele alegeri, au arătat următorul lucru: că procentul de voturi în favoarea actualului preşedinte Băsescu a fost de peste 90%, atât în Florida, cât şi în celălalt capăt al ţării, în Washington State, sau în California, în New Hampshire. Pentru noi a fost o surpriză să ne cunoaştem noi înşine: adică, indiferent ce părere avem noi, detaliată, însă, în mare, văd că românii americani gândesc la fel. Este interesant şi că revistele româno-americane, toate, au aceeaşi atitudine. De ce? Nu pentru că îşi duc ele o atitudine proprie, ci pentru că se adresează unui public care le cere acest lucru şi caută să satisfacă pe cititori. Şi atuncea nu vezi disensiunile care le vezi în ţară, între reviste. Adică este interesant să vezi.

M. P.: În calitate de Consul General Onorific al României în Statele Unite, deplasat la Sibiu, aveţi paşaport românesc?

C. G. M.: Nu am paşaport românesc şi cred că nu o să mai iau niciodată, pentru că mă descurc foarte bine cu paşaportul american, în toată lumea. Şi este ciudat că am încercat să prelungesc paşaportul, dar îmi vine... „să mă las păgubaş”, pe româneşte, pentru că deşi am făcut tot ceea ce era necesar, pentru faptul că mi-am schimbat numele, din Claudiu, care-i greu de pronunţat în engleză, în Claude, care este acceptabil, nu mi s-a reînnoit paşaportul care era expirat. De ce? Că numele s-a schimbat! Şi am făcut tot ceea ce era necesar, iar această chestiune, datorită inerţiei sistemului, nu s-a rezolvat. Şi pun întrebarea: -Dacă mie, ca şi consul general, mi se aplică această chestiune, 221

cum trebuie să fie tratat omul care nu are o „greutate”?

M. P.: Sunteţi, desigur, cetăţean american. Aţi păstrat şi cetăţenia română, probabil.

C. G. M.: Evident, de vreme ce vreau paşaportul românesc!

M. P.: Domnule Consul Onorific al României, Claude G. Matasă – aflat în vizită la Sibiu, în anul cultural 2007 –, vă consideraţi un român în diaspora, sau unul aflat în exil?

C. G. M.: Niciodată nu mi-am pus problema diaspora sau exil. Eu m-am considerat român şi, pe de altă parte, pot să spun că mă consider şi american. Când studenţii mei de-aici din ţară, mă iau drept român neaoş, eu le spun: -„Eu sunt de mai mulţi ani în Statele Unite decât sunteţi voi în ţară”. Adică eu nu pot să nu fiu recunoscător ţării care, dintr-un proscris căruia i s-a refuzat să i se dea diploma de doctor, luată în ţară, pentru că am plecat în străinătate, ţara aceasta în care m-am dus m-a ridicat acolo unde sunt, dându-mi toată cinstea şi nu pot să nu fiu recunoscător pentru asta.

M. P.: Am primit informaţia că, din Australia, un alt român, pe nume Laurenţiu Fulga, editor al revistei românilor australieni SPIRIT ROMÂNESC, ce apare în limba română acolo, şi-a comunicat public atitudinea relativ la evenimentele recente din România, ţinând de schimbarea politică, scriind că revista, citez: „solicită pe această cale instituţiilor abilitate, redeschiderea dosarelor, finalizarea anchetelor şi trimiterea în judecată a fostului Prim Ministru al României, Nicolae Văcăroiu (ajuns acum, preşedinte interimar al României), cât şi fostului Ministru de Interne, Doru Ioan Tărăcilă (ajuns acum preşedinte interimar al Senatului României) pentru implicare sau responsabilitatea încălcării embargoului petrolier impus, de hotărâri internaţionale, fostei Yugoslavii”.

222

Dumneavoastră, în calitatea oficială, de Consul Onorific, iar nu în cea particulară, de cetăţean, subscrieţi sau aţi făcut deja o altă declaraţie publică, în acest sens?

C. G. M.: Nu mă pot rosti în lucruri pe care nu le cunosc.

Eu pot să spun doar atâta, că în cercurile în care mă aflu, aşa cum am arătat, Preşedintele ţării, Băsescu, a fost favorizat, aşa cum arată aceste voturi de care v-am spus, la alegerile precedente. Şi ţara trebuie să fie aceea care alege. Diaspora, chiar dacă este de o părere, mi s-a arătat în repetate rânduri că ea nu reprezintă mare lucru, de vreme ce numărul total de votanţi de acolo nu depăşeşte pe al unei comune oarecare. Fără să se ia în considerare impactul psihologic pe care îl aduce diaspora unei ţări. Ca atare, după părerea mea, ţara trebuie să-şi aleagă oamenii care crede de cuviinţă.

223

224

MIRCEA IGNAT 55 „Arta este cunoaşterea care ne pregăteşte pentru celelalte posibile stări ale fiinţei”

Foto: TIŢA-MARIA POSADA

Artist plastic, membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România (U.A.P.R.) începând cu 1994, absolvent al Academiei de Arte Vizuale Cluj 1991 şi de atunci profesor la Liceul de Artă din Sibiu, MIRCEA IGNAT şi-a sărbătorit cei 55 de ani de viaţă printr-o Triadă expoziţională: o retrospectivă la C.E.C. Sibiu, o personală de pictură şi sculptură (a 17-a) la Galeria Passepartout Sibiu şi un Workshop-Atelier-str. Băii, nr.

10, Sibiu.

Bursa pentru sculptură-1992, premiul U.A.P. Filiala Sibiu-1999, premiul de excelenţă pentru sculptură-2005 şi Diplomă pentru întreaga activitate-2007-Galeria Passepartout, singurul sibian participant (selecţionat) la Eurosculpt 2007 „astra” Sibiu.

225

Motto: „deasupra tronurile şi puterile distribuiau peste lume iernile, verile plantele, gloabele, cerul. părul năclăit mi-l usca eterul şi luna îmi ştergea lacrimile... sînt în mijlocul vieţii şi încă n-am învăţat să exist am făcut liceul şi facultatea şi nu ştiu cum să iubesc. mă-ntorc spre casă, pe jos, pe lângă melodia şi circul de stat. mai viu decît stelele luminează acum becurile cu neon înşirate de-a lungul şoselei, luminile dreptunghiulare ale tramvaielor farurile maşinilor, luminile roşii de poziţie... umblu năucit prin regatul vitrinelor, prin imperiul ferestelor la lumina de fiară a lunii” Mircea Cărtărescu, Iluminare (Totul).

O pledoarie spirituală pentru sculptură „700 de lucrări care s-au făcut prin mine” Mihai Posada: Ce ar dori să mărturisească sculptorul şi profesorul de sculptură Mircea Ignat, în preajma împlinirii vârstei de 55 de ani?

Mircea Ignat: De ziua mea de naştere, este ziua Apostolului Toma [6 octombrie]. Cred că nimic nu este întâmplător ca date şi ca cifre, iar faptul că 55 de ani ar putea să fie un cinci plus cinci, zece ar fi o posibilitate de a face o retrospectivă sau o introspectivă a activităţii mele plastice. Dar cred că ciclurile, în viaţă, sunt determinate de cifra 9 şi eu cred că şase ori nouă, cincizecişipatru: am ajuns la vârsta parcurgerii anului 54 şi mă aşteaptă un nou ciclu. Poate, cel al perfecţiunii: şapte ori nouă, pentru că 7 este cifra divină şi atuncea îmi pregătesc, să zic, de 226

pe acum, un an în care să sper mai mult decât ce am făcut până acuma, în cele şase cicluri de nouă ani.

Mi-am dorit, de treizeci de ani, să fac sculptură, din 1977 am spus clar: „Mă dedic sculpturii”. E drept că până în ’77, parcursesem vreo zece ani, cel puţin, în care vroiam să fac pictură. În aceşti 30 de ani – mulţi, puţini – am terminat o facultate de arte plastice, secţia de sculptură, am reuşit să particip la tabere naţionale, anul acesta am câştigat tabăra europeană internaţională EUROSCULPT- ASTRA Sibiu şi am făcut o lucrare pe care, curând, nu cred că am să pot să o depăşesc. E drept că anul trecut am făcut o piesă la Miercurea Sibiului, un „Sceptru” de cinci metri, care mi-a plăcut foarte mult; acum doi ani, în 2005, am făcut la Valea Viilor, împreună cu fiul meu [sculptorul Radu Ignat], o „Troiţă” de opt metri. Deci, treptat, am simţit că evoluez tot mai mult, ca formă, ca spectaculozitate, ca volum în spaţiu, în provocările de tabără de sculptură.

Dar, concomitent, anul acesta am reuşit, tot ca un fel de finalizare a unor preocupări mai vechi, să-mi fac un catalog cu 700 de imagini nerepetate ale unor lucrări de artă plastică, lucrări care s-au făcut prin mine: desene şi sculpturi; să le găsesc o formă inteligibilă, le-am pus sub 22 de teme. Prima formulă a fost în 2001, la lucrarea de gradul I, în care le-am pus după cele 22 de litere din ebraică, sau 22 de cărţi din Tarot; îmi place să „mă joc” cu tot ce ţine de semn şi semnificaţie, iar acum am reuşit să fac un catalog de 180 de pagini şi am început să înţeleg şi eu ce s-a făcut prin mine ca sculptură şi ce cunoaştere poate sămi dea mie sculptura. Deci, cunoaşterea pe care o deţin, sau cu care să mă laud, mi-a fost dată prin sculptură, prin formele care s-au făcut prin mine, fie că am făcut desene sau forme în spaţiu. Şi atunci, aş dori ca la vârsta de 55 de ani să prezint un CD cu activitatea mea, cu preocupările mele plastice, cu un triptic expoziţional, pentru că eu cred că „55”, în ani, este o vârstă – dacă mă uit şi în istoria artelor plastice – la care mulţi artişti au 227

avut, ca să spun aşa, apogeul.

M. P.: La un nivel plenar al posibilităţilor tale, personale, de expresie, ca artist receptacol şi emiţător, deci ca releu al unor puteri – „puteri” în înţelesul în care foloseşti termnenul de „tronuri” – noţiuni teologale ce exprimă o realitate transcendentală, de dincolo de noi, transmisă artistului ca informaţie.

M. I. : Da. A face nişte lucrări de artă şi a le înţelege şi a le da un sens, şi a le pune într-un expozeu care să spună, să arate ceea ce mi s-a spus mie, şi celorlalţi.

Mi-am propus o expoziţie intitulată „HekaloTron”-uri – „hecalot”-uri înseamnă palate cereşti – desene pe care le-am făcut din 1971, şi am reuşit să le concretizez în marmură, în piatră, în lemn, în bronz şi în desene mari, de dimensiunea 1x1,40 m. Apoi am început să le înţeleg, abia după o întâlnire cu cei care le-au văzut. Şi’mi-aduc aminte că spunea un preot, Vasile Bora: -„Acolo ai făcut palate cereşti, acolo faci tronurile, ierarhiile”. Şi atunci am început să citesc, să văd despre ce e vorba, şi mi-am dat seama că avea dreptate.

M. P.: Vorbeşti în termenii lui Umberto Eco, despre „opera deschisă”. Cum înţelegi opera de artă „deschisă”?

M. I.: Nichita Stănescu se gândea la: „ideea unei opere deschise care să fie foarte cuprinzătoare. Să prindă în egală măsură şi pe cel care scrie şi pe cel care o recreează prin recepţie”.

Deci „opera deschisă” i-am spus catalogului la care lucrez.

La expoziţia de la Muzeul Municipal din Mediaş, din 1999, unde am avut 174 de lucrări, criticul Al. C. Lungu a spus că „Mircea Ignat este un mergător care pune semne” – faptul că am pus nişte semne care au fost înţelese, interpretate, m-a ajutat pe mine să înţeleg ce s-a făcut prin semnele pe care leam pus şi să ajung la a provoca în continuare, sper, pe oricine care observă aceste semne. Ultimele semne, cum spun, sunt în Muzeul „Astra”, în Miercurea, în Şura Mică, în Valea Viilor, în Moşna – sculpturi care aparent sunt piese abstracte, dar care au 228

devenit simboluri ale locului respectiv. La Muzeul „Astra”, în 23 septembrie 2007, cu ocazia vernisajului, am găsit miri care se pozau cu sculptura mea. Aşa cum la Şura Mică, în 2005, când am terminat lucrarea, mi-a spus primarul: -„De-acuma, nu mai merg alaiurile de nuntă în Sibiu să se pozeze, se pozează în parcul cu sculpturi”, lucru care arată că e ceva interesant, că e ceva curios. Nu ştiu oamenii ce e acolo şi nu e bine ca opera de artă să fie prea uşor citibilă, că atuncea este un kitsch. Adică, dacă diferenţa dintre semnificant şi semnificaţie, dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să spună, dispare, cred că este kitsch sau nu este semn plastic, poate fi semn de circulaţie sau altceva.

„Starea de a face” şi artele-surori mărturisitoare M. P.: Tu cum simţi fenomenul acesta, felul acesta de a fi folosit ca persoană înzestrată cu virtuţi artistice, de puterile cereşti, chiar dacă uneori se vor putea face simţite şi forţele subcereşti, să nu le zic diavoleşti, pentru că omul nu este o făptură pură?

M. I.: Consider că Brâncuşi spunea bine când spunea că: „cel mai greu este să te pui în starea de a face”. Artistul este întrun fel de monahie albă, adică nu stă în mănăstire, stă în atelier, pentru starea de pregătire.

Cred că există un înger al artiştilor, un fel de înger călăuzitor pe care ni-l declanşăm noi, prin mentalul nostru, şi care la un moment dat apare ca Gimini , conştiinţa lui Pinocchio, şi care îi vorbeşte. Cred că există o stare de comunicare, cred că există un timp în care ni se imprimă lucrurile acestea. Deci simt că ceea ce se face îmi vine de undeva de deasupra, dar cu pregătire. Şi n-am simţit asta pentru că am început să lucrez la mănăstiri, deşi acolo mi s-au întâmplat minuni. Când am lucrat sculptură în biserică, la mănăstire, am avut primele viziuni ale unor semne – „medievale” le-am spus eu – plastice, care nu ţineau de o 229

realitate pe care o puteam găsi ca o fotografie. Deci, am început să simt că deşi nu sunt un personaj religios, nici mistic, sunt un artist care încearcă să absoarbă tot ce se poate, din spaţiul real, pentru a putea să aibă cât mai uşor acces la bogăţia imaginarului depus în material definitiv.

M. P.: Până la urmă e o cale metafizică, pentru că una de legătură între Dumnezeu în afara noastă, ca în religie şi Cel din interiorul nostru, ca în mistică.

M I.: Este o cale metafizică. Metafizicul definit de multe ori ca altceva decât spaţiul fizic, este sugerat în sculptură, care lucrează cu material fizic.

Criticul Ducu Lungu, vorbea despre faptul că materia nu se lasă dezvăluită, văzută din toate părţile: nu putem să vedem un obiect decât dintr-un singur unghi. Sunt 360 de grade, am putea să facem o fotografie din fiecare grad.

M. P.: Aşa cum nu poţi vedea un om la naşterea lui, la vârsta lui de mijloc, şi să-l şi îngropi – dacă acel om moare la o vârstă rezonabilă, de 60-70 de ani. O fiinţă vie, o conştiinţă nu poate participa la toate cele trei momente, mai exact la naşterea şi la moartea unei alte fiinţe. Ne este interzis să co-participăm conştient la naşterea şi la moartea altei făpturi a cărei viaţă a fost trăită integral. Se intâmplă, în plan temporal, ceea ce spui despre imposibilitatea noastră ca privitori, în spaţiul tridimensional. Trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi s-a dat: un segment.

M. I.: Da, dar un scriitor ar putea să aibe viziuni imaginative, iar prin harul pe care-l are, îşi poate imagina.

M. P.: Spun doar că nu poţi privi – desigur, altfel decât prin imaginaţie, revelaţie, intuiţie – jur-împrejur de lume şi de sine.

M. I.: Să credem că este o super-sensibilitate. Tudor Cătineanu scria, într-un tratat (de cinci volume), despre sensibil şi despre concretul sensibil cu care lucrează arta plastică. Este totuşi un sensibil concret, şi pe hârtie, când scriitorul aşterne, dar 230

şi în arta plastică. Mă întâlneam, în Facultate, cu scriitori şi cu filosofi din Cluj, şi mă invidiau, zicând: -„Ai făcut o formă, acolo, extraordinară. Ea rămâne! Poezia noastră, filosofia pe care o facem noi în jurul unei idei sau forme poate să dispară în orice clipă, dar forma ta rămâne. Tu ai pus ceva acolo”. Eu răspundeam: -„Dar, fără voi?... Eu am pus ceva, dar nu ştiu să o prezint.

Un literat ar putea să o prezinte pe înţelesul mai multora decât mine care numai las semnul. Sau un filosof ar putea, chiar, să facă trimiteri, conexiuni”. Şi dintr-o dată, am început să caut şi eu întâlnirea. Vreau să spun că în atelierul meu de pe strada 9 Mai, poetul Ion Mircea a intrat de nenumărate ori; am avut o relaţie cu poeţi, cu filosofi, şi în Facultate şi după; ea continuă şi acum; poeţi, filosofi, teologi – dar teologi în sensul bun al cuvântului – adică mă gândesc la un Costi Necula care îmi place şi acuma, este un om care-i deschis fenomenului vieţii şi nu numai un teolog tradiţionalist...

M. P.: Nu e un habotnic, vrei să spui?

M. I.: Da. Şi consider că m-a ajutat foarte mult mărturisirea cu prietenii. Spre ruşinea mea, nu mă duc la un duhovnic.

M-am dus de mai multe ori, dar nu l-am găsit încă.

M. P.: – Sau nu te-a găsit el?

M. I.: N-am avut eu timp să mă duc chiar la cel care cred eu că s-ar putea să mă asculte, dar mă mărturisesc la prieteni.

Deci, atunci când vine la mine la atelier, fie că este preot, fie că este profesor de filosofie, că este scriitor sau un simplu om, stăm de vorbă şi ne mărturisim. Şi prin mărturisirea reciprocă, am curajul, a doua zi, să sculptez nişte forme care, s-ar putea să nu fie cele de lumină, s-ar putea să fie negative.

M. P.: Ai simţit maleficul?

M. I.: Îmi aduc aminte că am făcut o formă de stea, cu cinci colţuri, în piele neagră cu auriu şi, la un moment dat, căzuse piesa, de pe perete. Ea era cu vârful în sus şi cineva a pus-o, în absenţa mea, cu două vârfuri în sus. Şi când a venit pictorul 231

Constantin Ilea, mi-a spus: -„Ia-o de-acolo, că-i diavolul! Ai făcut o lucrare diavolească”. Nu! Eu o făcusem bine şi am aşezat-o bine, dar s-a răsturnat.

Adevărul e că în lucrul cu plastica, de multe ori, sunt nişte contre ale materialului, indiferent că este lut, ghips, dar mai ales lemnul, piatra şi marmura. Dacă nu-i place materialului ceea ce vrei să faci, nu poţi să ajungi la el. Eu nu am reuşit să fac lucrări negative, până acuma; cel puţin aşa mi s-a spus. E drept că mă rog, în capul meu, să nu ajung la forme negative.

Maleficul îl simt doar atuncea când, să zic aşa, am fost „neserios” cu mine însumi şi m-am pierdut, adică îmi propuneam: săptămâna asta stau şi lucrez, şi am lălăit, am intrat în viaţa mondenă şi n-am mai intrat în atelier – şi atunci am simţit că nu mă pot apuca de lucru. Nu încep lucru fără pregătire.

M. P.: Simţi o „rezervă”, o rezistenţă a materialului în care lucrezi?

M. I.: Da! Vreau să spun că am păţit mici accidente, de la faptul că s-a crăpat materialul, până la acela că sare dalta, sau îţi sare din material în faţă, în ochi, te loveşte. Dar, este o repulsie pe care au simţit-o foarte mulţi artişti, nu vreau să spun că-mi aparţine doar mie. Chiar şi în pictura pe pânză. Am colegi care spuneau că după ce au lucrat, a doua zi nu se mai vedea ce au lucrat; şi-au propus să facă un „ciubuc”... Materia are o viaţă care nu se termină, a ei, cel puţin piatra, lemnul...

M. P.: Materialul poate să reziste sau să intre în simfonie, în acord cu tine ca executant, ca artist. Te-aş întreba altceva: vorbeşti de „monden” şi de „lumea” în care te retragi ca să lucrezi. Să înţeleg că atelierul este, într-un fel, un templu particular al celui care lucrează în el, care oficiază acolo?

Materialul, care opune uneori rezistenţă, poate să şi cânte, să între în rezonanţă cu tine, când te acceptă?

M. I.: Un atelier se face în timp. Nu poţi să te muţi astăzi într-o casă, să-ţi aduci lucrurile, lucrările, şi dintr-o dată să simţi 232

că e atelier. Nu! El se face în timp. Lucrurile, adică materialul pe care-l pui în atelier, îl pregăteşti: de pildă, eu nu pun niciodată materialul cu scoarţă, îl curăţ foarte bine, îl pregătesc până să-l aduc în atelier, indiferent de material. Îl las acolo să-l ascult.

După aceea, intră ca într-un fel de laborator – n-aş spune, neapărat, alchimic, dar foarte aproape. Îmi aduc aminte de preotul Călin Sămărghiţan, care este un preot redactor...

M. P.: La Gândirea.

M. I.: Da. Care spunea, atunci când a intat în atelierul meu, că era ca Adam în faţa lucrurilor nenumite, pentru că lucrările mele nu aveau nume şi el a simţit nevoia să le denumească.

Mai ştiu pe cineva care, de câte ori intra la mine în atelier, o profesoară de muzică, îşi făcea semnul crucii – deşi nu am o lucrare religioasă, doar faptul că era o sacralitate pe care ea o simţea. La fel, vreau să spun că interzic, de multe ori fumatul, înjurături, bârfa... De doisprezece ani, de când am atelierul de pe strada Băii, am fost atâta de rău cu unii prieteni foarte buni: când au început să bârfească, să discute politică de bârfă, îi scoteam afară.

Să nu se înjure, deci am fost atent, foarte dur cu cineva care lua cuvântul diavolului în gură. Am simţit că nu trebuie treaba asta, e ca şi cum ţi-ai apăra un copil neajutorat. Cred că atelierul nu este un copil neajutorat, dar este un spaţiu predestinat...

M. P.: Care nu trebuie pângărit.

M. I.: Da! Pentru că, la un moment dat, dacă aia se întâmplă, numai aşa poţi să faci. E drept că în casă, la mine în cameră, în spaţiul meu, în jurul meu, nu mă deranjează. Sigur, ca profesor, în atelier cu copiii, nu accept lucrurile care ar putea strica. Dar în curtea şcolii, nu mă deranjează, nu mă iau prea dur de un copil dacă-l aud că vorbeşte urât, asta este: nu are educaţie. Eu încerc să nu am limbaj negativ, să nu am comportări rele.

Nu vreau să spun că eu nu citesc anumite lucruri care ar putea denatura, dar chiar mă pregătesc şi citesc nişte lucruri care să mă pregătească pentru a putea lucra! Nu Biblia. Alte lecturi şi o 233

muzică, pe care o ascult, e foarte importantă.

M. P.: O pregătire a uneltelor...

M. I.: O curăţire care trebuie să o fac. Se spune că dacă ai un gând bun, diavolul vine cu zece rele, dacă ai două gânduri bune, vine cu două sute, dar eu chiar sunt convins că lucrările mele nu sunt făcute pentru un cult, pentru o biserică, chiar dacă sunt ortodox, şi că au şi drăcesc în ele. Adică, drăcesc înseamnă, de multe ori, extraordinar. Ceva de care se zice: „Uite, ce chestie nemaipomenită a făcut ăsta”, şi care pare drăcească. Dar, eu nu folosesc termenul acesta...

M. P.: Poate că sunt şi lesturi acolo, omenescul conţine şi amprenta drăcească, nefiind noi chiar numai sfinţi.

M. I.: Chiar cred că lumea noastră umană nu ţine de sfinţi! Adică: Dumnezeu se cunoaşte prin noi. După această viaţă şi acest fel cum l-am înţeles noi, de a ne trăi viaţa, putem accesa la nişte spiritualizări ale fiinţei noastre, ale sufletului nostru, în funcţie de felul cum am înţeles, sau după cum ne-am plătit tributul, sau ce ştiu ce mai avem, dar mă preocupă foarte mult în lucrările mele, fiind balanţă, şi sub zodia asta, sublimarea materiei.

Lumea care zice: -„Toate lucrările tale merg spre cer, parcă merg spre înalt”. Faptul acesta, să ducă spre sublim , adică, materia să fie cât mai spiritualizată. Îmi place în sculptură Michelangelo, dintr-un punct de vedere: are trei Pietà, iar în Pietà Rondanini, Maria cu Iisus în braţe, pare că pluteşte. Adică marmura aceea, când te uiţi la ea, pare o construcţie care stă într-un singur punct. Păsările lui Brâncuşi de asemenea. Spiritualizarea materiei este extraordinară. Nu am ajuns la aşa perfecţiune de tehnică sculpturală, dar foarte mulţi oameni care nu prea merg la biserică, vin şi spun: -„Îmi place sculptura asta, că parcă s-ar ruga pentru mine”! -„Cum adică?”. Zice: -„Vreau să cumpăr sculptura asta, că parcă se roagă pentru mine”. Şi am zis: -„Cum adică se roagă, domnule? Seamănă cu rugăciunea?”. -„Nu, dar parcă e un spirit, aşa, care mă ajută şi mă îmbogăţeşte”. Zic: 234

-„Dacă n-aş fi ştiut cum am ajuns eu să fac forma aia, aş fi zis că da, e o prostie, sau că ţi se pare”.

Cred totuşi că lucrurile nu sunt întâmplătoare şi un mare dicton, care mie îmi place foarte mult, este: „Dacă a şti nu se conjugă cu a fi, numai a şti e zadarnic”. Eu am început să cunosc acest „a şti” prin sculptură. Sculptura m-a determinat la 35-36 de ani să mă apuc de citit, am devenit „tocilar” în facultate. Dar atunci am citit numai câteva cărţi – şi acuma pot să spun că am un perete întreg de cărţi pe care le-am citit, dar dintre ele, dacă ar fi acuma să plec...

M. P.: „Ce cărţi ai lua cu tine?”

M. I.: Simbolismul corpului uman, de Annick de Souzenelle, Misterele Catedralelor, de Fulcanelli, René Guenon... Cartea este foarte-foarte importantă şi-i păcat că nu am mai mult timp pentru lectură Acum lucrez la computer şi vreau să spun că lecturile, pentru mine, au devenit ceva mai curios, că mă apuc şi fac conspecte pe calculator. Citesc cartea, mi-a plăcut fraza respectivă, o copiez şi încep să fac combinaţii. Ar fi bine să am cărţile gata pe computer.

Adică încep să fac colaje, conexiuni pe nişte citate, un conspect pe calculator e atât de rapid; un conspect pe care trebuia să-l scriu pe caiet, şi iar să recitesc şi iar să mă uit în carte. Acuma devine mult mai uşor, cred că computerul ajută la cei care încă iubesc lectura cărţii. Şi am nevoie de carte, mai mult decât de un computer, fără doar şi poate. Dar computerul mă ajută şi în sculptură şi în lectură. Cartea lui Fulcanelli, de pildă, am înţeles-o de abia după ce am transcriso pe computer şi am început să schimb fragmentele între ele. Am copiat o carte întreagă pe computer! Am citit-o a nu ştiu câta oară, copiind-o. Şi nu numai Fulcanelli. Simbolismul corpului uman, a lui Annick de Souzenelle. Când mi-am cumpărat reportofonul, am început să mi-o citesc pe reportofon şi, în timp ce lucram, în timp ce mâncam, ascultam textul cărţii. Pentru că nu puteam să stau cu ochii în carte şi, treptat, am început să simt nevoia să pun anumite fragmente pe computer şi să le schimb ordinea şi să găsesc...

235

M. P.: Alte înţelesuri?

M. I.: Aşa mă joc şi cu formele, adică o sculptură pe care o încep: am luat un lemn de stejar, la Miercurea, am scos nişte părţi de acolo, părţile care trebuiau să fie căzături, m-am apucat şi am făcut o compoziţie. Am fotografiat-o în prima zi, în a doua zi, am schimbat-o. Sigur că până la urmă s-au dus la foc. Dar pentru mine a fost o lucrare! Am început să simt nevoia că ele trebuia să facă parte din lucrare şi să le asamblez.

M. P.: Fragmentele de material care cad, în urma intervenţiei asupra blocului de piatră sau a bucăţii de lemn, pot reprezenta o lucrare la un moment dat, spui tu. Asta înseamnă că există mai multe momente efemere, deşi de sine stătătoare.

Adică vorbeşti de tot atâtea vârste trecătoare şi autonome în acelaşi timp, în devenirea operei de artă. Mai mult: spui că din întregul amorf al materialului nelucrat de artist – trecând prin părerea lui Michelangelo, cum că sculptura se găseşte în interiorul blocului de marmură, doar trebuie dat la o parte ce este în plus – în orice moment, toate fragmentele care aparent sunt de aruncat, sau inutile, sunt de fapt tot opere de artă.

M. I.: Sunt materiale care includ în ele, la fel ca şi blocul de marmură, o idee.

M. P.: Mai spui şi că tu nu ai idei, ci doar transmiţi forme.

M. I.: Da, vorba Sf. Grigorie de Nazianz: „Să mă ferească Dumnezeu de păcatul cel mai mare, adică să am idei personale!”.

Ascultând lemnul, piatra, opera in statu nascendi M. I.: Deci, noi facem o schiţă, facem un proiect, desenăm ceva, modelăm ceva, şi căutăm materialul definitiv. Bucata de lemn. În bucata aia de lemn, am văzut că partea asta trebuie să o tăiem, că ea ne foloseşte, că cealaltă rămâne deoparte. Imediat 236

ce a căzut porţiunea de material, când facem o pauză – că este un efort fizic să decupezi, indiferent, piatra sau lemnul – constaţi că în aşchia care a căzut, în bucata respectivă vezi o altă lucrare, o altă schiţă pe care o aveai chiar în caietul de schiţe, şi care se poate concretiza.

M. P.: Dar, la un moment dat, trebuie să te opreşti...

M. I.: Vreau să spun că noi stăm de multe ori şi ascultăm bucata de material, până când să facem ceea ce vrem. Deci, piatra sau lemnul era ideal pentru lucrarea mea. În momentul în care m-am apucat foarte brusc să lucrez, indiferent că a fost piatră sau lemn, este ca şi cum te-ai întâlni cu o femeie şi ai viola-o.

Am avut probleme: în lemn există noduri, există fibre, poate să fie de multe ori ceva putred. Poţi să faci o lucrare şi putregaiul acela să rămână acolo, fără să ai probleme. În piatră există vână; există vână roşie, care înseamnă fier, e foarte moale şi poate să crape, sau vână albastră, când e foarte tare şi nu poţi să faci forma care vrei. Dacă o loveşti prea tare se sparge. Materialul se opune unor idei de-ale noastre, dacă nu colaborăm. Nu cred că este o chestie mistică, sau religioasă.

M. P.: Ai simţit, pur şi simplu, un adevăr.

M. I.: Îi place materiei să te joci. Parcă s-ar pisicí, de multe ori. Pun mâna pe lemn – mi-a plăcut întotdeauna să pun mâna pe lemn. Iar când termin lucrarea mea, şi cineva pune mâna pe lemn, aş vrea să simtă aşa cum ar pune mâna pe părul iubitei, sau ca un copil care îşi simte mama.

M. P.: Poate, aşa cum spunea Brâncuşi: sculpturile să dea bucurie, să te cheme să le atingi cu mâna!

M. I.: Nu trebuie să fie ceva accidental, nu trebuie să fie ceva dur, ceva jenant. Dar, de multe ori am pus mâna pe un lemn şi am simţit că are o duritate şi oricât am încercat să îmblânzesc lemnul respectiv, parcă era un lemn blestemat şi n-am putut să fac nimic: îl am şi acum, l-am lăsat ca simplu soclu şi când mai pun câte o lucrare pe el, mi se întâmplă să şi cadă lucrarea de pe 237

soclu. Şi zic: „Lemnul ăsta încă nu-i pregătit”.

M. P.: Ţărăneşte spus, „are pe dracu-n el”.

M. I.: Piei diavole! Da. L-am scos de multe ori afară şi am văzut că nu-i face bine, că începe să crape. E vorba totuşi de materiale! E vorba de un cireş sălbatic sau de un nuc. Ţin foarte mult la aceste materiale, nu în sensul că costă bani. E ca şi cum ai fi norocosul care primeşte ceva extraordinar şi îţi baţi joc de el. Deci, lemnul bun, când îl primesc şi îmi place, repede încerc să-i dau tot ce se poate ca să fie cât mai trainic şi să văd şi eu ce trebuie să fac cu el. Sigur, e foarte simplu să modelezi şi să torni, mai ales în ghips, orice idee. Lemnul vreau să spun că este cel mai complicat, cel mai neascultător, cel mai viu. Piatra poate fi mai uşor modelată şi marmura, dar lemnul îţi face probleme când nu te aştepţi. Metalele dau rezultate foarte bune, dar şi acolo, cu un specialist în turnătorie! Sunt foarte multe bronzuri care crapă în momentul în care lucrarea e gata. Inexplicabil!

M. P.: Cel puţin misterios...

M. I.: Cred că materia continuă să fie vie. Piatra este o materie vie, lemnul la fel.

M. P.: Trăirile, experienţele tale confirmă că nu au fost cele mai fericite părerile unora cum că materialele de care vorbeşti ar fi moarte, inerte. Pământul întreg, spun alţii, este un organism!

M. I.: Dacă piatra, lemnul, sunt materii vii şi care ne comunică nouă ceva, lucrările de sculptură ar trebui să ne comunice mai mult decât o fotografie, decât o imagine pe care ne-o amintim noi. Trebuie să fie un analogon simbolic cel puţin, dacă nu o simbolistică, un arhetip, într-o sculptură pe care o prezintă cineva ca un fel de chintesenţă.

M. P.: Ca un fel de palimpsest al formei? O „răzuire” şi o „re-scriere” în trei dimensiuni: poate că a patra sau nu ştiu a câta dimensiune este asta care certifică viul – şi toate formele...

M. I.: Da. Ni se comunică o înţelepciune, prin materie, 238

când începem să colaborăm; ni se spun nişte lucruri care nu le găseşti în cărţi.

M. P.: Noi nu putem spune adevărul, pentru că nu posedăm decât o fărâmă şi pentru că ne depăşeşte cuvântul ăsta.

Autentici abia, dacă reuşim să devenim. Dar există ceva!

M. I.: Dacă s-ar dezvălui nişte mistere de cunoaştere?

Poate că există şi în noi, ca şi în materia piatră sau lemn, şi care se dezvăluie cu ocazia executării lucrării de artă. Există o cunoaştere care se dezvăluie cu ocazia actului artistic.

Umanismul spiritului, sau cunoaşterea prin artă M. P.: Actul artistic al materiei în mişcare numită artist.

Materia oarecum conştientă şi în mişcare, aptă să acţioneze asupra materiei din jurul său, să dea forme aparent noi, este artistul. O materie gânditoare, sensibilă şi activă. Ai sesizat legătura între materia lucrată, cea care lucrează şi materia impalpabilă, care este în toate şi căreia poţi să îi spui cum vrei: Dumnezeu, sau Duhul, sau Puterile, sau Tronurile. Ori semnele...

M. I.: Mă gândesc că, totuşi, amintirea acelei forme ne rămâne. Spune Ion Frunzetti: „Mulţumesc văzului, pentru ceea ce ne-a dat văzând şi pentru ceea ce ne-a dat ne-văzând”, deci poţi să-ţi imaginezi. Ai văzut ceva şi acum continuă, în imaginarul nostru: „Ce era în partea cealaltă a formei?”.

Consider însă că această cunoaştere prin arta plastică este un limbaj specific, o cunoaştere specifică, ce ţine de ontologia noastră, de faptul că suntem fiinţele cele mai inteligente pe Pământ. Îmi place raţiunea care coboară în inimă, relaţia între raţional şi emoţional, dar această cunoaştere nu ne trebuie. Nu este o cunoaştere care nouă ne trebuie ca să existăm ca oameni.

Arta plastică este non-utilă. Ea este o cunoaştere care ni se dă fără ca să ne trebuiască pentru ca noi să existăm, dar care ni se spune că trebuie să o ştim. Şi după un timp, mi-am dat seama 239

despre ce este vorba: cred că este cunoaşterea care ne pregăteşte pentru celelalte posibile stări ale fiinţei.

O cunoaştere în sculptură, în arta plastică, mă ajută să înţeleg starea de vis, visarea din somn. Cred că nimic nu mă poate ajuta, nici cărţile lui Jung, deşi cărţile lui sunt pline de imagini.

M. P.: Jung este mai colectivist, în timp ce imaginarul personal...

M. I.: Da. Nu există o ştiinţă care să ne facă să înţelegem cunoaşterea din vise: psihologia nu a reuşit să dezlege cunoaşterea care ni se dă prin vise.

Dar sculptura ne poate permite treaba aceasta. Mie mi-a spus mama mea (81 de ani): -„Mircea, tu ştii că ai făcut o chestie care eu am visat-o, încă din copilărie?”! Un elev, la şcoală, îmi spune: -„Dom’profesor, ştiţi că forma care am văzut-o, la dumneavoastră în expoziţie, eu o visez de mult timp? Nu ştiu ce este, dar e aşa!”. Păi, zic: -„Asta poate să fie ce?”, întreb. Şi el spune, zice: -„Elice”. Mama mea spune: -„Aripă” Cineva spune: -„Este o pană de scriitor” – da-i tot legat de zbor. Adică, elemente din aceeaşi familie, care li se comunică, ei fac o analogie cu forma pe care o văd, cu ceea ce cunosc ei. Forma respectivă nu există în realul obiectiv.

M. P.: Par a fi nişte bolboroseli, bâlbăieli către idee, idea platoniciană, din straturile existenţei. Bâlbâielile noastre către formă, trezirile noastre, descifrările, încercările noastre de „a da nume”.

M. I.: Platon nu a fost depăşit: „ideea este autopsia vizibilului”...

Eu cred că limbajul sunetelor, limbajul plastic, limba poeţilor, este o cunoaştere de care avem nevoie nu în lumea asta utilă şi în care să ne meargă bine: să mâncăm, să bem, să trăim, să ne înmulţim şi aşa mai departe, şi nici măcar nu ţine de vreo religie, ci este o pregătire pentru un timp şi un spaţiu care ne aşteaptă dincolo de existenţa asta, dar care acum le putem cel puţin 240

mima, sau învăţa, sau atinge.

M. P.: Iar noi le putem degusta, prin opera de artă.

M. I.: Heidegger a descoperit, la vârsta de 80 de ani, adevăratul sens al fiinţei ideea de „drum” şi care este ca o potecă într-o pădure în care te poţi rătăci dacă nu simţi limbajul. Fiinţă şi drum, semn şi limbaj. Deci, Heidegger – ca mare maestru al filosofiei! – face o mărturisire, în care descoperă calea ca să nu se rătăcească, iar cartea este ilustrată cu sculpturi de Eduardo Chillida. Heidegger îşi dă seama că a găsit un fel de paşaport pentru altceva, pentru o altă lume. Sau poate chiar pregătirea, în conştiinţa lui, pentru a trece pragul, pentru a înţelege despărţirea de lumea asta.

M. P.: Sau despărţirea de lumea cealaltă...?

M. I.: Cred că arta în general – indiferent: arta plastică, muzica, literatura – este un limbaj dincolo de existenţa umană: înainte şi după existenţa umană. Existenţa umană este numai, să zic, o şcoală de şoferi în care poţi să înveţi să călătoreşti înainte şi după, ca artist. Ca artist! Dacă nu, rămâi numai un om care poate să conducă maşina, fără să aibă şcoală, dar când pleacă de aici nu-şi aduce aminte ce-a fost înainte şi nu ştie să circule în altă parte.

Limbajul acesta al artei nu aparţine omului: el este insuflat de undeva şi este dat pentru cei care sunt pregătiţi să dezvăluie, să dea la o parte ce-a fost înainte sau ce s-a întâmplat înainte de a fi pe Pământ, şi după. Deci, este un limbaj care poate să vorbească despre toată înţelepciunea fiinţei umane, până când s-a ajuns aicea, pentru că am ajuns într-o civilizaţie, pro sau contra.

Artistul este un pre-mergător, un înaintemergător, deci a fost totdeauna un pionier.

M. P.: Mai mult sau mai puţin bine înţeles.

M. I.: Cred că Apocalipsa înseamnă momentul în care oamenii vor renunţa să se facă artişti. Când oamenii vor refuza 241

să devină artişti, Apocalipsa va fi imediat.

M. P.: Actualitatea – nu e foarte deconcertantă întrebarea, dar, – ca pe o fâlfâire a Apocalipsei o simţi acuma, în preajmă? Prin îndepărtarea de Republica Artiştilor, care a existat pe Pământ, chiar dacă mă gândesc numai la nobleţea cu care erau priviţi artiştii în Grecia lui Pericle.

M. I.: Sigur. Artistul contemporan se confruntă cu o apocalipsă Consider că Biserica încearcă să le spună oamenilor: -„Domnilor, vă aşteaptă ceva! Pregătiţi-vă!”.

Artistul versus „animalul politic” M. P.: Dincolo de ceea ce nu dai voie în atelier (nici nu suntem în atelier), sigur că nu o să discutăm acuma de „dosariadele” preoţilor. Asta e o altă problemă.

M. I.: Eu cred că societatea politică de astăzi face cel mai mare deserviciu umanităţii, prin faptul că ne ocupă timpul cu lucruri de nimic şi mai ales nu ne lasă să vedem ce se întâmplă.

M. P.: Nu ne lasă să conducem maşina aia.

M. I.: Există artişti extraordinari, încă în viaţă, care pot da încă mult prin lucrările lor. Artistul nu spune: „Votează-mă!”.

Artistul vorbeşte despre ceea ce trebuie să înţelegem, dacă ni s-a întâmplat, până a fi aicea şi ce va fi după ce nu vom mai fi aicea. Iar dacă noi nu avem timp să facem treaba asta, atunci tot Pământul ăsta devine ceva bolnav, ceva nepregătit.

Politica nu este umană, este individualistă, toată conducerea civilizaţiei noastre: masonică, politică, religioasă, nu se preocupă decât de individul care deţine un post de conducere; pe când artistul nu face treaba asta. În artist, egoism nu există!

M. P.: Arta este, prin definiţie, ecumenică; nu ştiu dacă eşti de acord, dar atrăgeai atenţia asupra faptului că „maramureşanul nu este la el acasă în Deltă”. Asta înseamnă că, dacă limbajul artei este ecumenic – dacă muzica este limbaj universal, 242

arta spune oriunde probabil aceleaşi adevăruri –, arta ar rezolva oarecum chiar problemele amestecului culturilor consecvent procesului de globalizare pe care îl trăim, dacă asta presupune dislocări motivate economic şi mutări masive de populaţie întro geografie scăpată de restricţiile geopolitice naţionale încă în vigoare. Este arta capabilă de aşa performanţă?

M. I.: Am spus că trebuie să ţii cont de materie, de regiunile umane. Deci, maramureşenii şi cu lipovenii sunt două comori extraordinare pe care le are România. Dar nu i-aş schimba din loc. E drept că s-a întâmplat lucrul acesta. De pildă, ’descălecatul’ spune că mulţi munteni au coborât...

M. P.: Nu în sensul acesta!

M. I.: Brâncuşi spunea într-o scrisoare: „tăt mocan şi eu”, adică se pare că în satul Hobiţa, prima comunitate care s-a aşezat acolo au fost nişte ardeleni care au fost duşi acolo!

M. P.: Au fost duşi acolo, sau i-au dus oile?

M. I.: Ca şi deportaţi. Adică s-a strâns populaţia, într-o zonă muntoasă de apărare în care, pentru că a fost la un moment dat Imperiul Roman, iar după retragerea romană au început să coboare. Trei familii să fi fost, cinci familii, zece familii, din înghesuiala în care stăteau ei într-o peşteră, în munte, au reuşit să coboare. Şi la Cluj există, pe dealul Cetăţuia, nişte spaţii în care se trăia în peşteră. Deci, a fost o ’descălecare’.

Se pare că I. C. Brătianu are, în cartea Adevăr şi legendă în întemeiere a statelor feudale româneşti, ’descălecarea’ asta care s-a făcut dinspre Transilvania spre Moldova, Ţara Românească, Muntenia, Oltenia. Deci acest lucru s-a întâmplat, cu aproape sigur cealaltă latură, adică ei s-au urcat, s-au dus şi s-au reîntors.

M. P.: Dar, nu forţaţi de o hotărâre administrativă, de o putere politică discreţionară, acţionând peste voinţele acelor oameni. Cum a procedat stalinismul, cu marile deportări.

M. I.: Nu, dar nu este nimic întâmplător.

Politicul este, însă, un act brutal, motivat la un moment dat 243

pentru o naţiune, pentru o cooperare între naţiuni. Dar politicul nu există în fiinţa umană. În fiinţa românească nu cred că există un locaş, o parte, ceva care să îl definească şi legitimeze. Prima politică pe care cred că a făcut-o vreun român a fost atunci când Decebal a tratat pacea respectivă şi până la urmă i-a păcălit pe romani, atunci când au avut de câştigat şi dacii; ştiu că a fost o pace care a fost avantajantă pentru daci, chiar dacă dacii au pierdut bătălia, ca să spun aşa. Dar a fost prima evidenţiere a unui act politic.

M. P.: Vădind o inteligenţă mai mult diplomatică. Însă, nu m-am făcut eu bine înţeles...

M. I.: Politica lui Hristos, artistul o poate simţi şi o face, dar politica socială...

Artistul poate să intervină, să supere, să facă un reproş, să arate, să reacţioneze, dar nu asta îl defineşte. Michelangelo, în momentul în care a pictat personajele goale în Capela Sixtină, a avut un mesaj de spus, a avut ceva de spus. Nu s-a revoltat politic, s-a revoltat împotriva concepţiilor înguste pe moment.

M. P.: Da, sigur, şi acele personaje au fost acoperite, o vreme, ulterior.

M. I.: Rodin a făcut „fragmente” de corp uman, pe Balzac la reprezentat numai ca o haină. Sunt revolte sociale, dar nu politice: n-au vrut să schimbe guvernul!

M. P.: Este bine că anumite vârfuri: cardinali, papi sau regi, împăraţi, i-au înţeles pe artişti în anumite momente. Din fericire, şi pe artiştii foarte importanţi. Nu neapărat au ascultat de ei, dar au ţinut cont de mesajele pe care artiştii le lansau.

M. I.: Şi astăzi sunt primari care au înţeles treaba asta şi au făcut nişte lucruri extraordinare. În 1997, la Vâlcea, primarul de atunci a făcut o tabără de sculptură în piatră. Stătea cu noi, artiştii, la masă, onorându-ne. În 1998 s-a început o tabără de sculptură în metal, doi ani de zile s-a lucrat, s-au făcut nişte lucruri nemaipomenite pentru Europa, şi a venit domnul primar nou care a dat jos lucrările şi care până la urmă s-a dovedit că a 244

luat mită. Era un tip neserios din start.

Deci, chiar dacă primăria sau conducerea unui oraş nu înţelege fenomenul artistic, nu-l acceptă, artiştii tot nu se vor lăsa şi vor face treaba asta, pentru că nu pot să facă altceva. Şi oamenii vor simţi treaba asta. Până la urmă, aşa cum avem zece degete la mâini, noi avem crescută în gena noastră, a românilor, posibilitatea să înţelegem şi un alt limbaj decât acela al cuvintelor.

Arta este politica lui Hristos M. P.: Foarte bine. Dar mai este o problemă: a salva această bucurie că ţi s-a dat voie să se lucreze prin tine. Să ’naşti’ operele de artă. Dacă te înţelegi mai bine sau mai rău cu administraţia, cu puterea, cu conducătorii zilei, ce trebuie să facă artistul, nu în raport cu aceşti câţiva reprezentanţi din vârfurile sociale şi politice, ci cu restul lumii care nu totdeauna înţelege (nu vorbesc de publicul ’avizat’ sau de specialişti sau de colegii artişti)?

Artistul trăieşte – printr-un blestem luminos – cu un pas, cu doi, cu o sută de paşi înaintea celor care vor veni după el, într-un decalaj, într-o lume a viitorului înţelesurilor. Dacă artistul ar sfida puterea de înţelegere a celorlalţi, ar fi ca şi când şi-ar tăia o mână. Există specialişti care traduc pe înţelesul tuturor mesajul artiştilor, dar nici ei nu reuşesc întotdeauna, iar timpul de acomodare la nou este limitat, şi la fel este viaţa creatorului de artă. Cum îi face artistul să înţeleagă, în timpul vieţii sale, pe analfabeţi, alfabetul propriu al artei, ca instrumentul cu care lucrează artistul, când populaţia, masa de oameni, poporul, mulţimea, nu cunoaşte alfabetul?

M. I.: Nu pot să vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat mie, dar pot să vorbesc despre ceea ce i s-a întâmplat lui Brâncuşi, fără ca să fie vreo comparaţie, Doamne fereşte!, păstrăm distanţa.

Brâncuşi nu a fost înţeles de statul român. În 1967, dacă-mi aduc 245

bine aminte, în [cotidianul sibian] TRIBUNA apărea un articol al actorului [Radu Dobre-] Basarab, de la Teatrul sibian de atunci, despre zece motive pentru care Brâncuşi ar putea da în judecată Statul român. Lui Brâncuşi i s-au comandat lucrări şi nu s-au ţinut de cuvânt, de plata contractelor etc. A vrut să-şi lase tot patrimoniul, tot atelierul să-l dea Statului român şi Statul român l-a refuzat. În ce mă priveşte, eu am încercat un proiect antemergător lui 2007, adică să fac workshop-uri în mai multe localităţi în anul 2005. Am făcut o expoziţie de artă modernă în Şura Mică şi patru sculpturi monumentale. Am văzut că, la arta modernă, primarul şi consilierii erau aşa de bucuroşi – deşi am pictat şi primăria şi strada principală în alte lucrări –, am văzut că le-au plăcut şi lucrările de artă modernă. Şi ei au declanşat în continuare o reacţie, la alţi primari care erau prezenţi acolo, încât locul a devenit vizitat de turişti şi între turişti s-au găsit şi oameni cu bani, care au ajutat ca lucrul să se dezvolte, adică a fost o reacţie pozitivă. Nişte turişti străini, cu asociaţii, cu fundaţii, văzând faptul că într-un sat, într-o localitate cum este Şura Mică, s-au pus patru sculpturi moderne în aer liber, au zis: -„Da, domne, aici este o comunitate vie europeană şi vrem să ajutăm!”. Nuntaşii nu mai mergeau să se pozeze în alt loc, veneau şi se pozau cu sculpturile.

Ei se iau unul după altul. Şi ziceau: -„Dacă s-a făcut la Şura Mică, să facem şi la noi!”. Ţin minte că la Moşna, când au fost primele două ediţii de tabără de sculptură, primarul din Valea Viilor a declarat în ziarul TRIBUNA că: -„După ce am văzut cele două ediţii la Moşna am vrut să fur simpozionul pentru Valea Viilor!”. Şi-n 2002, 2003, 2004 şi 2005, primarul din Valea Viilor a făcut în fiecare an simpozion. După el, au zis şi alţii.

Adică vreau să spun că impactul artei a legat oamenii între ei.

Au văzut că-i un efort fizic acolo, că se-ntâmplă ceva, că rămâne ceva acolo, al lor.

Sunt convins că va ajunge – cel puţin Tabăra de sculp246

tură Eurosculpt – sau a ajuns deja, şi la urechile primarului sau ale consilierilor locali sau judeţeni, pentru că este într-adevăr o ediţie extraordinară. În acest an, 2007, am văzut primarul tăind o panglică la două pietre. O piatră, jumătate de la Luxemburg, jumătate de la Sibiu, dar sunt două pietre. Am văzut preşedinte de consiliu judeţean care făcea istoria saşilor plecaţi şi întorşi, cu două pietre pe care nu scria nimic, nici măcar în germană, un „Guten Tag!”, sau ceva. Şi vorbea atât de extravagant, că ar fi nu ştiu ce „compoziţie”, şi nu era piatra aia nimic, decât piatră tăiată din carieră cu utilaj, fără să fi pus sculptorul dalta! Dar acest lucru va declanşa înţelegerea tuturor – ceea ce Sibiul în 2007, ca o Capitală Culturală Europeană, a făcut cu sau fără înţelegerea majorităţii, va fi un lucru extraordinar.

Sibiul are cea mai mare şansă să fie capitală culturală europeană în România, în continuare. Să bată Bucureştiul, Clujul, Timişoara, oraşele înfrăţite, prin faptul că aceşti consilieri, aceşti oameni din politică, au fost obligaţi să aplaude, să taie panglica la lucruri pe care nu le-au înţeles, şi care s-au adaptat treptat.

Anul acesta a fost pentru mine, să zic aşa, ca după un război. S-au adus lucruri noi, din punct de vedere cultural-artistic, la nivel european, şi care o să fie pentru noi un oraş turistic, cultural, de la sine, fără să vrem, fără să mai facem nimic; doar atâta, să nu vină altă echipă, alţi politicieni...

M. P.: Există, în Europa aceasta, pericolul unei uniformizări?

M. I.: Nu. Californizarea, uniformizarea ce se încearcă în America, este sistemul comunist pe care, cu întârziere, acuma, vor să-l preia. Eu sper să nu mai apuc treaba asta.

M. P.: Nu crezi că Europa ar trebui lăsată să meargă, şi că nici nu merge, spre autodistrugere.

M. I.: Nu. Nu. Deci, eu înţeleg Consiliul European ca o respectare a calităţilor, o întrajutorare, chiar o preţuire a valorilor fiecărui stat.M. P.: O grădină cu flori, fiecare pe arătura 247

ei. Tocmai diversitatea asta este viaţa, diversitatea traducerilor acelui ’ceva’ despre care vorbeai, şi care vine din altă parte. Nu ştim cum arată ’acolo’, dar noi suntem o grădină care înfloreşte, cântă, miroase frumos.

M. I.: Şi cred că tot prin artă. Adevărata politică a lui Hristos se poate aplica prin artă. Politica lui Hristos există şi aia-i marea problemă: cu musulmanii, nu cu europenii, nu între noi, ortodocşii cu catolicii! Deci, ecumenismul va fi o încercare de cunoaştere a dimensiunilor metafizice, transcendentale, care există în orice religie, şi tocmai motivarea ne-distrugerii darului lui Dumnezeu care este Pământul acesta. Pentru că, în final, Pământul este un dar divin, casa noastra pe Pământ este un dar divin. Sau extraterestru, poate să fie şi asta. Nu este o întâmplare. Pământul este un cadou pe care Dumnezeu Şi L-a făcut ca să Se cunoască – dacă vrei – prin experienţă artistică. Şi nu ne lasă, Dumnezeu nu ne lasă să-I distrugem propria grădină.

248

Vorbind cu/despre M. I., pe la Sibiu-pe-Cibinul lui 2005 – un dialog imaginar cu Mircea Ivănescu1 –

Şt. Stoenescu, M. Ivănescu & M. Posada, în locuinţa Poetului.

Foto: TIŢA-MARIA POSADA

Textul redactat de M. Posada la Sibiu-pe-Cibin, în 17 Prier 2005, la cererea editorului Gabriel Stănescu, a apărut în revista anuală CAIETE INTERNAŢIONALE DE POEZIE/ INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY, Norcross, GA, U.S.A., Nr. 6/2005, pp. 261-269, cu titlul editorial: Prea multă modestie bate la ochi; apoi şi în TRANSILVANIA. Revistă de cultură, Sibiu, an. XXXV (CXI), serie nouă, Nr. 7/2006, pp. 11-13.

249

1

Chapeau: Unul dintre actanţii „Divorţului Continuu”1, original – ca şi noi, toţi ceilalţi – prin formula personală cu care amestecă inspiraţia şi con-ştiinţa, m-a convins că nu pot scăpa de calitatea, oarecum rară dar şi asimilabilă, sau comparabilă cu eticheta aplicată – dacă nu aceea de „replicant”, cum am văzut undeva, într-un film cu androizi (d)intrun viitor izbitor semănând (ca să nu zic foarte asemănător) cu basmele cele vechi, în care figurau, între alţii, Jumătate-Om ori Spânul –, nu, ci eticheta de „convorbitor de serviciu”, de-acum profesionalizat smulgător de interview-uri cu poetul-nostru-naţional-naturalizat-în-viitoarea«Capitală Culturală Europeană 2007»2. Am citat proiectul exact prin care localitatea noastră hiperboreană pune de-o frăţie cu un alt oraş, numai că unul vest-continental, proces în plină desfăşurare: luxul mai-marelui centru urban fiinţează – ar zice chiar Heidegger – în însuşi numele său, în timp ce cochetul nostru orăşel de după codru, medieval ca o cetate, timp de mai bine de-o jumătate de mileniu, se află sub dărâmăturile propriului dezastru constructiv, ilustrând astăzi metanoia către chipul şi asemănarea civilizaţiei pe care o trăim aici, întru „capitalizarea” (transformarea valorii urbei noastre, în capital european) frăţească de care vorbeşte proiectul cu termin precis, vorba neamţului. Aşa că, până la repietruirea-reasfaltarea-rezidirea-retencuirea-rezugrăvirea-revopsirea interfeţei oraşului, unde să faci interviul, fără să te acopere nici praful şi pulberea demolărilor istoriei recente, nici apa murdară din bălţi şi noroiul desfundăturilor mai vechi?

Auctorele: Cu alte cuvinte, în ce oraş-pecete-culturală, în ce locaţie a luminilor lumii, ca într-un Heidelberg al Răsăritului – un burg, în imaginaţia mea boltit de ecouri şi de sunete 1 Detalii, în: Mihai Posada, Elegiile lui Semyaza (verseuri lirice alcătuind o Vatră de Tâlcuri mai vechi despre Divorţul Continuu) sau Garderobele Paşnice, cu un Salut Întru Poezie (prefaţă), de Mircea Ivănescu, grafica de Mihai Barbu, Sibiu: Biblioteca Euphorion, Colecţia de poezie, 1993, 76 p.

2 Proiect european prin care Sibiu şi Luxemburg sunt deja oraşe înfrăţite, ambele beneficiind de statutul de „Capitală Culturală Europeană”, în anul 2007: atât municipiul reşedinţă de Judeţ transilvan, cât şi Capitala Marelui Ducat.

250

ale culturii, zice Poetul1 – în care a descălecat el, cândva2; în ce „mediu ambiant familiar şi definitoriu”, cum scrie la carte?

Ca să nu mai spun că e vorba exclusiv de un interviu imaginar.

Poetul: Imaginar nu înseamnă inventat. Aici şi chiar în acest moment, „imaginar” înseamnă un dialog atât de real, încât îi putem spune adevărat, pentru că autorul său… – însă, vedeţi dumneavoastră, aici intervine, să zic aşa, o… dilemă: cine-i autorul, cel întrebat şi care răspunde, sau operatorul de interviu?

Auctorele: Despre „drepturile de autor”, cum spuneam, în trecere cotidiană le trecem-petrecem printr-o, cum să spun?, răscolitoare „metanoie”, o transformare din care deocamdată putem decripta, logic întrucâtva, doar noţiunea de „căutare”: „căutăm să”, ori, mai exact, le căutăm. Arheologie de perspectivă. Cam la fel stau lucrurile şi în economia interioară a unui „dialog imaginar”: îl port permanent, nu pot spune chiar zilnic/noptic, întrucâtva inspirat dar şi lucrat de conştiinţa ce nici ea nu-mi dă răgaz. Aşadar, tot ce poţi face este3, cum ziceam undeva, cândva etcaetera; este să mă autocapacitez (excepţională noţiune: ©!), să pun mâna să scriu, cu plaivazul sau ceruza pe hârtie ori cu degetele pe tastatura digitală, tot aia, dacă frăţietatea nu înseamnă nici ea mai mult decât ficţiunea S.F. (tautologie intrinsecă, sic!) a dictafonului de gânduri/imagini/ fraze-volume; vreau să spun: orice text care face obiectul dreptului de autor viu, sau mort în final, caz în care obiectul devine moştenire împreună cu dreptul la drepturi, aşa cum degrabă aflăm din schimbul inerent de impresii la întâlnirea civilizaţiilor noastre, cum spuneam, ecumenice, se înţelege.

vezi Mircea Ivănescu, loc. cit., p. 5

mai precis, în anul 1972: vezi interviul CASA, acasă la Mircea Ivănescu, realizat pentru revista CASA / HERMANNSTÄDTER WORT, din Jagstzell, Germania, în Făurar 1996, de Mihai Posada şi apărut în nr. 2 (XXIII), 1996, p. 18-21 3

vezi op. cit., poema subsemnatului, intitulată: / E–I/ŞI /, în cărticica citată, p. 43.

251 1 2

Revenind la dialogul meu-său-nostru, intervine o altă problemă. Izvorâte din adânca obiectivitate a subiectivităţii eului a(celui)a care formulează personal întrebările – atâta cât pricepe, atâtea câte poate, în raport cu înălţimea subiectului investigat, palpat, întrebat, …bănuit abia, ca un elefant ghicit în mod filosofic într-o peşteră gemă, o grotă adică foarte adâncă, o hrubă fără scări şi fără fereşti, o tainiţă neelectrificată pe tot parcursul traseului vizibil –, cum şi răspunsurile, cu nimic mai puţin aparente şi acestea, cu nimic mai prejos; întrebările şi răspunsurile, zic, intră unele în celelalte, interpenetrează la propriu…

Poetul: „Interacţionează”, cred că vreţi să spuneţi; ştiţi, eu am lucrat la AGERPRES, pe vremea când Radio Orient – vechiul Rador …

Auctorele: Interactivează, da, sigur că da!

Poetul: Aşa cum ar pătrunde moleculele unui acvariu, particulele lui lichide, într-ale unei călimări de cerneală şi invers, cerneala sinilie, la început ca un nor purtat de vântul cerului, pardon, de briza văzduhului, dacă vreţi, până ar ajunge să albăstrească, încet-încet – şi foarte spectaculos totodată, desigur! – întregul volum de lichid, separarea apei incolore de cerneala cu nuanţele ei ultramarine devenind în cele din urmă imposibilă, la nivelul particulelor componente, cel puţin din punctul de vedere al privitorului prezumtiv, care s-ar confunda, la urma urmei, el însuşi, cu ceea ce îndeobşte numim „consumatorul spectacolului” sau privitorul, cititorul de interviu, martorul – mai mult sau mai puţin „interactiv”, cum aud că se spune acum – al dialogului nostru.

Auctorele: Câteva repere se impun, cu forţa persuadantă şi irecuzabilă în iminenţa convenţiei: „ambianţa definitorie şi cât de cât familiară” se presupune a fi, chiar şi în epoca Internetului interactiv, Oraşul-de-pe-Cibin, deşi acela care (îşi) pune întrebă252

rile se referă şi la alte medii ambientale, diferite de acesta sub raport geografic, spiritual, sentimental – într-un cuvânt, cultural.

Poetul: La fel, cerneala de care vorbeam, deşi nu colorează practic, apa acvariului, îi poate schimba totuşi nuanţele şi reflexiile, indicele de refracţie chiar, aşa cum numai dacă ne-am putea închipui că ea dispare deodată, am înţelege o anume opacitate, o patină translucidă care se aşază pe imaginea apei, pe secţiunea care este peretele acvariului, practic, ori pe firul invizibil ce leagă realităţile văzute în afară, cu cele din interior, producând pe cursul acestor ape vii adevărate cataracte ale vederii, când din apele alea cerneala s-a evaporat, a dispărut aproape fără urmă, dar – fără să fi citit asta nicăieri altundeva – vă pot spune că urmele sunt foarte dureroase, de fapt, cum nici despre amintirile mele din copilărie nu pot spune că ar fi foarte senine, foarte limpezi şi fericite, cum se spune, dar copilăria mea e, cum tot spun eu, a fost, un şir de scene confuze şi pe care nu le-am înţeles nici în momentul trăirii, şi pe care, din fericire, nu le înţeleg nici acum,pentru că ar fi prea taxant, prea neplăcut pentru mine să o fac până la capăt1.

Auctorele: Pe Iustin Panţa, care a dispărut atât de brutal dintre noi – şi vreau să vă spun asta, neapărat şi de multă vreme, domnule Mircea Ivănescu – l-am întâlnit eu ultima oară nu în Sibiu, ci tocmai la Satu Mare, când m-am dus să-l văd şi să-l întâlnesc pe poetul Alexandru Lungu, venit din Germania şi „coborât”, pe Donau, din ARGO, revista pe care o conducea ca pe o corabie de hârtie, cum îi plăcea să spună, şi am fost primit o noapte la el în cameră, în hotelul cu multe etaje din centrul oraşului, rezervat pentru VIP-uri, cum spunea cu ironie Iustin, după ce eu dormisem o noapte mai la margine, în cameră cu fiul poet al unui fost mare general, dar ce să dormim, am glumit şi am râs toată noaptea, cu lacrimi uneori – el 1 apud: VATRA – DIALOG / cu Mircea IVĂNESCU sau: FINALUL FĂRĂ SFÎRŞIT / Postmodernismul, pentru mine, e mai degrabă prilej de înveselire, publicat de Mihai Posada, în revista VATRA, Târgu Mureş, nr. 7 (316), 1997, p. 12-18.

253

m-a rugat de câteva ori să încetez, dar eu eram expansiv adică foarte locvace, încărcat cu un fel de „durere Yang”, cum spun iniţiaţii –, aşa că am povestit de câte toate, era cald şi prin fereastra deschisă se auzeau vocile stridente, în maghiară, şi râsul lăbărţat al câtorva prostituate conversând zgomotos ca să fie reperate mai uşor de clienţi – noi nu am intrat decât în contact sonor cu violenţa aceea auditivă, conversaţia noastră era trecută de cealaltă parte a cumpenei apelor, nu ne puteam contamina, deşi Iustin încercase oarecum să mă sperie cu amabilitatea lui de gazdă-titular al camerei respective, şi el mi-a spus atunci că poetul cu adevărat genial, fără nici o exagerare, după opinia lui, este M. Ivănescu. Am căzut de acord, el era foarte convins, foarte convingător, iar spre ziuă, am simţit cum ne răpune greul dialogului şi am adormit. Eram tineri; sigur că el era, încă, foarte tânăr…

Poetul: mă/te/ne priveşte cu căutătura aceea gravă, hieratică, scrutătoare şi obositoare, aproape ca a Zeului Războiului, de Paciurea, cu o forţă nebănuită în ochii altfel miopi, ascunşi după lentilele groase ca fundurile unor recipiente de transportat „sifoane”, apa carbogazoasă de odinioară, zisă şi „soda”.

Auctorele: Apoi actanţii, comunicativii comunicatori, ar fi – în ordinea importanţei, a capacităţii de a trezi interes, adică valoare în economia întregului unui dialog cultural, cum se pretinde şi cel în care ne aflăm – mai întâi: acela care dă răspunsurile la întrebări, partenerul de dialog, în cazul nostru Poetul şi desigur: Auctorele, acela care formulează întrebările, mai pe urmă.

Poetul: Orice paradox este aici exclusiv aparent, înşelător, cu alte cuvinte, exclus.

Auctorele: Stabilit în veacul, abia de-un lustru încheiat, în Oraşul-de-pe-malurile-Cibinului, Poetul – originar din Capitală, din Marele Oraş al unui „stat-naţiune”, cum încă mai poate fi citită noţiunea, în câteva manuale alternativ-relative ale istoriei recente – venea din acelaşi loc, traversând adică un brâu 254

de munţi ce înconjoară precum zidul o cetate, prin tunelurile căii ferate, fie de-a lungul Văii Oltului, fie şerpuind prahovean via Sinaia-Braşov-Făgăraş, pe la poalele magnificelor caraimane pe versantele cărora edificiile istorice şi montane ale monarhiei româneşti închipuie, în scurta dinastie, câteva monumentale şi totodată cochete edificii de gen, păstrate în mod paradoxal sau poate numai misterios, în stare de funcţionare spre lauda propriei culturi statale, aşa cum spuneam. Şi tocmai bune pentru integrat în proiecte turistice la nivel european şi cu deschidere internaţională, cum lesne poate fi prevăzut. Şi aşa cum, de la o vreme, începe să fie şi opera Poetului.

Poetul: Lăsaţi, lăsaţi! Adevărul e că Poetul de care vorbiţi face câteva substanţiale referiri, unele suculente chiar, legate de aventura acelor sezoane sau, mă rog, a acelui sezon în eden – ca să facem o parafrazare – petrecut de el chiar în turistica localitate balneo-climaterică montană Sinaia, care adăposteşte complexul regal Peleş-Pelişor-Foişor ş.c.l., de monumente alpine şi, cu timpul, culturale.

Auctorele: În plină splendoare carpatină, deşi nefumător, Poetul pare totuşi ataşat îndeosebi de restaurantele, bodegile, berăriile, bufetele şi birturile locului, între care Barul Termita, cum declară chiar el, pe proprie răspundere, în mai multe poeme scrise şi publicate încă din „vechiul regim”, adică numai cel dinaite de Rotaţia din Decembrie (1989), ocupă un loc special în scenografia liricii personale. Numele real al stabilimentului se află între posibilităţile hermeneuticii literare a tuturor timpurilor româneşti, şi ca să folosim un cliché: „şi nu numai”.

Poetul: Da, domnule, s-au găsit câţiva, să mă ia ca subiect de teză de Doctorat: o domnişoară americancă, sunt desigur flatat! Şi mai e un tânăr român, tot în englezeşte, îl cunoaşteţi, cred, poetul şi cercetătorul Daniel D., plecat din Sibiu în America, unde şi-a luat vreo zece masterate şi vreo cinci doctorate, şi dă acolo nişte citate, din M. Ivănescu zice el, pe care eu nu le cunosc, pe care nu-mi amintesc să le fi scris vreodată; dar spune 255

că are un caiet de-al meu, cu manuscrise, din care citează…

Auctorele: Tot ce se poate. Oricum, n-ar fi prima tentativă reuşită de a tipări şi publica versuri sub semnătura dumneavoastră, fără a vă fi cerut şi obţinut în prealabil încuviinţarea, cum spuneaţi că s-a întâmplat şi cu un volumaş de poeme traduse, dacă nu mă înşel, în englezeşte, de alt voiajor al Noii Lumi, şi tot sibian la origine, scriitorul Didi C. Poetul: Îmi port cu mine – „cu sinele”, cum se spune – anamnezele şi frustrările, ca orice „poet” – dacă tot insistaţi să-i spuneţi aşa celui cu care vorbiţi, de altfel un nenorocit, asta sunt –, aşa cum şi noi, ceilalţi muritori, ne purtăm în tot locul, de-a pururi pomeţii, buletinul de identitate, carnetul de impresii sau tutunul de pipă, desigur, după cum ne e felul, cum spunea Baudelaire, care era un mare poet, într-un micro-poem al său în proză, sau aşa ceva.

Auctorele: Între accesoriile de care Poetul răspunde se află şi personajele poemelor sale, desigur impropriu numite aşa, în ciuda mai multor critici care sunt de părere că poesia Poetului ar gravita în constelaţii atomice pe sâmburii de energie lirică ai unor „nuclee epice”, că ar avea cu epicul bacovian foarte multe şi monocorde, monotone, chiar manieriste lucruri în comun.

Poetul: Dar Poetul însuşi le reiterează programatic, cu ostentaţie chiar, atunci când vorbeşte/scrie despre ele în seria infinită a dialogului său cu dumneavoastră, cu auctorele, cum văd că vă auto-denumiţi, cu noi ceilalţi, dacă vreţi. Pentru că, ştiţi, eu nu fac decât să transcriu, să rescriu mereu acelaşi poem, acelaşi text, şi pentru a vă convinge că e adevărat ce vă spun, este de ajuns să citiţi numele cărţilor pe care le-a scris M. Ivănescu, uite: Poem, Poesii, Alte poesii, Poesii nouă, Poeme nouă, Alte poeme nouă, Versuri vechi, nouă, Poeme vechi nouă, sau chiar Versuri, culegerea de la Eminescu, şi iarăşi, cum vă spuneam. De aceea, după cum ştiţi, tot spun eu că nu aş fi ceea ce dumneavoastră vă ambiţionaţi să mă numiţi: un poet; eu sunt, desigur, mai degrabă un textier…

256

Auctorele: Ei, lăsaţi, lăsaţi, prea multă modestie bate la ochi.

Aş putea cita, aici, o zicere a poetului-traducător Dan D., sibianul stabilit undeva lângă Stuttgart: „Ăsta-i umor? Mă faceţi să râd!”.

Dar „nucleele” acelea sunt, de altfel, personaje de înaltă extracţie, cu obsesivă prestaţie în universal, dar ce spun eu, în cosmosul poetic al Poetului – fie acest cosmos elaborat la munte, la mare sau la şes, ori – ca să revenim la intimitatea dialogală – la podiş. Desigur, podişul transalpin al Trans(s)ilvaniei străbătute de apele Oltului deja pomenit, ale Cibinului afluent, pe malurile căruia se înfiripează dialogul din care vorbim.

Poetul: Personajele fabuleşti, alegorice şi nu de-a dreptul fabulatorii, sunt din Dimitrie Cantemir şi din viaţa Capitalei.

Auctorele: Poetul dă vina, sistematic, pe alţi autori, cum ar fi Th. Hardy, J. Conrad, poeţii americani moderni şi contemporani, poeţii englezi, apoi Faulkner, Joyce, Nietzsche, sau dintre prozatori, Rilke, Musil, Volkoff, Peter Beagle, D. de Rougemont şi Sören Kierkegaard,– desigur, fără a epuiza lista – aproape toţi anglosaxoni.

L-am putea întreba pe Poet dacă locuirea sa în Palatul Mogoşoaia a fost un exil autoimpus.

Poetul: V-aş putea răspunde că părăsirea apartamentului de la Mogoşoaia, unde erau cazaţi cândva scriitorii de la care „vechiul regim” – e vorba de perioada lui Ceauşescu – aştepta realizări literare valoroase, a fost o evadare impusă de nevoia irepresibilă, de osmoza pe care o reprezenta existenţa noastră acolo – sigur că fenomenul nu putea fi acceptat de administraţia de atunci a Palatului brâncovenesc – ce adăpostea scriitorii de la malul lacului cu peşti –, de simbioza reprezentată de Poet şi Doamna Sa cu cele câteva, nu puţine pisici, mai mult de o duzină, poate atunci, poate mai târziu…

Auctorele: Aţi plecat şi plecaţi aţi fost!

Aici este locul timpului în care nu am pus întrebarea: – L-aţi cunoscut, desigur, la Mogoşoaia, şi pe internul de până la 257

20 august 1972 – data decesului său petrecut în „Palatul Scriitorilor” de la Mogoşoaia1 –, poetul, scriitorul şi mai ales publicistul Nichifor Crainic (?!).

Poetul nici nu are, nu-i aşa?, cum să răspundă. El era de mult plecat din Palat, spre Sibiu.

Dar, Nichifor Crainic, se spune acolo, într-o biografie2, a fost colegul Poetului la Radiodifuziune, desigur doar în calitatea sa, perimată, de director al instituţiei, numit de Antonescu, în 1940. Şi tot acolo mai scrie că acelaşi îi fusese Poetului coleg de locuinţă – de prin 1962, când a fost eliberat de la Văcăreşti (alt domeniu voievodal, alt palat de altădată şi nu casă a scriitorilor cât închisoare a lor; pentru acela între 1947-1962, scrie acolo).

Aşa, cu întrebările fără răspuns, aşa cu insinuările băsnite de Auctore, cu asemănările şi deosebirile între palatele, scriitorii şi vecinătăţile lor, de-a lungul sau de-a latul istoriilor şi istorisirilor scriitoriceşti!

Poetul: Vorbiţi de parcă nu dumneavoastră, fostă „tânără speranţă” pe care am prezentat-o cu oarecare bucurie la debut, „la toate debuturile”, cum ziceţi mereu dumneavoastră, şi care aţi afirmat că aţi putea fi, după un timp mai lung, o „bătrână deziluzie” – fără ca prin asta să vreau să-mi fac eu o notă de mustrare de vreun fel faţă de dumneavoastră; de parcă nu aţi fi citit Pe strada Mântuleasa, a lui Mircea Eliade!

Pot să vă spun că Poetul, cum ziceţi, sau cel care vă vorbeşte, dacă vreţi, a consemnat Pisicâinele, Struţocămila, Bufniţa delicată şi blondă, precum şi alte apropieri între deosebirile însuşirilor omeneşti de cele ale animalelor care ne înconjoară

apud Cracă, Ioana, Nichifor Crainic – Notă bio-bibliografică, în Crainic, Nichifor, Ţara de peste veac, Poezii antume (1916-1944), Seria Poeţi români contemporani, ediţie de Ioana Cracă, Bucureşti: Editura Eminescu, 1997, p. 278.

2

Memoriale, în vol. Crainic, Nichifor, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Iaşi: Editura Timpul, 1996, pp. 232-237.

258 1

existenţele, pe modelul cultural al formatului fabulei europene.

Nu aţi observat (îl întreabă, de astă dată, Poetul pe Auctore)?!?

Auctorele (oarecum, adică nu spune, dar gândeşte): Din păcate, răspunsul este subînţeles, cum subiectul în propoziţia cu subiect inclus.

Poetul (oarealtcumva, orişicâtuşi): Din păcate?!

Auctorele (precipitat): Din fericire!!

Aşa încât Auctorele nici nu se mai sinchiseşte cu răspunsul. El dispare, înlocuit aşa, pe nebăgate de seamă, cu „vocea auctorială”. De aici, nici nu mai este vorba de interviu, cât de o piesă de teatru. Prin urmare: Poetul: Vă mulţumesc, şi vă salut cu vechea formulă, aparent, repet, aparent! nostalgică: P.P.R.C.G.!

Auctorele: Ar trebui să vă răspund cu P.P.I.C.G., dar mai întâi, eu sunt cel care trebuie să vă mulţumească.

Urmează un interminabil, şi prin aceasta plictisitor schimb de amabilităţi anglo-saxone în traducere bucureştean-balcanică aclimatizată peste munţi, la alte curţi, vorba cântecului, şi pe care, din motive de spaţiu tipografic, nu le mai reproducem aici. De altfel, Poetul – am uitat să vă spun – nici nu (mai) dă interviuri, ceea ce noi ne-am grăbit să demonstrăm, consemnând cele de mai sus!

259

260

Cuprinsul CASA, acasă la Mircea Ivănescu

5

Cuvinte rostite în timp – biografia unui om de excepţie (Dr. Gheorghe Telea

13

Eugène van Itterbeek: „E vremea să curăţăm, un pic, locomotiva”

33

La Sibiu, de vorbă cu „provincialul” Mircea Ivănescu (sau Finalul fără sfârşit)

59

„Ora ceremoniilor solemne” – dialog cu poetul Alexandru Lungu

79

România şi lumea, prin ochi şi suflet de român. – dialog cu dr. Adriana Popescu, preşedintele Fundaţiei „Lobbyart” din Stockholm (Suedia) şi din SUA 101 Despre poesie şi haos, cu Joachim Wittstock

113

Între Lobbyart şi Lions Club – un dialog cu sculptorul şi ziaristul Adrian Popescu

127

Biserica din inima ţării – o convorbire cu Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului 141 La Tulcea, pe urmele lui Mircea Eliade – un dialog româno-american-român cu Virginia Stănescu

145

Câteva gânduri împărtăşite cu Î. P. S. Sa Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, la Sibiu

153

261

Despre o familie de scriitori la Sibiu – convorbire cu prof. univ. dr. Ana Selejan

161

De vorbă cu poetul şi traducătorul Dan Dănilă din Leonberg

167

„Două aspectespecifice lui Nae Ionescu-teologul sunt implicarea sa în calitate de mirean în viaţa Bisericii şi transformarea elementului cotidian în sursă de discuţie teologică” – dialog cu arhid. Dr. Ştefan Iloaie, consilier cultural al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, autor al unei cărţi despre Nae Ionescu 175 „El a avut dreptate!” – despre Emil Cioran: o mărturisire a lui John-Ion Halmaghi, fost deţinut politic sub comunism, 183 gazetar în America, şi memorialist în România De la Sibiul de odinioară, la Hollywood, şi înapoi, în Capitala Culturală Europeană-2007 – dialog cu dr. Claude G. Matasă, Consul General Onorific al României 205 în Statele Unite Mircea Ignat 55

225

Vorbind cu/despre M. I., pe la Sibiu-pe-Cibinul lui 2005 – un dialog imaginar cu Mircea Ivănescu

249

262