Legămintele lui Dumnezeu - De la Moise la Solomon de Raul Enyedi - Conferință 2016

Conferința anuală a Adunării baptiste „Harul suveran”, Bocșa 26-27 martie 2016

Legămintele lui Dumnezeu Partea a II-a

De la Moise la Solomon De Raul Enyedi

Cuprins

Mesaj 1: Recapitulare. Ce este și din ce constă un legământ ........................................... 2 Mesaj 2: Din Egipt la Sinai. Exodul, 19 .............................................................................10 Mesaj 3: Legământul Israelit. Cartea Legământului. Cele 10 porunci ..........................18 Mesaj 4: Ratificarea legământului israelit. Deuteronom .................................................26 Mesaj 5: Binecuvântările și blestemele legământului ......................................................34 Mesaj 6: Legământul israelit de la Moise la David ..........................................................42 Mesaj 7: Legământul davidic .............................................................................................50 Mesaj 8: Legământul davidic (partea a II-a). Solomon. Concluzii .................................57

Mesaj 1: Recapitulare. Ce este și din ce constă un legământ

1.Importanța subiectului. Legămintele dintre Dumnezeu și om reprezintă scheletul Bibliei, pe care sunt așezate toate doctrinele și practicile biblice. Din această cauză, înțelegerea corectă a legămintelor este esențială pentru a avea o înțelegere armonioasă a Scripturii. Dacă înțelegem corect legămintele, atunci vom putea aprofunda și explora orice subiect biblic. Aceasta ne va crește respectul față de Scriptură și față de Dumnezeul care se revelează pe Sine în Carte. Dar dacă nu înțelegem legămintele, atunci orice studiu al Scripturii se va sfârși în confuzie și teamă că Biblia se bate cap în cap.

2.Definiția legământului. Legământul în vremurile biblice însemna un acord formal care definește o relație între două părți și implică obligații solemne, asumate prin jurământ, sub amenințarea blestemului divin și ratificate printr-un ritual vizibil. Relația de căsătorie este o relație de legământ. Tratatele dintre capii de familie, de trib sau de popoare se formalizau adesea prin “tăierea” unui legământ. Părțile implicate în legământ erau fie parteneri egali, fie aveau o relație de stăpân-supus.

3.Tipuri de legăminte. În ce privesc legămintele lumii antice între părți care nu erau egale, acestea erau de două feluri: 1. legământul de tip suzeran-vasal și 2. legământul de tip “donație regală”. Primul tip de legământ stabilea relația dintre un rege suzeran și regi sau nobili mai mici, supuși lui. În acest legământ, accentul cade pe responsabilitățile vasalului față de superior. Vasalul se bucură de favorul suzeranului atât timp cât îi este loial, cât respectă condițiile legământului dintre ei. În legământul de tip “donație regală”, accentul cade pe responsabilitățile suzeranului față de vasal. De obicei, acest tip de legământ este unilateral, adică suveranul se obligă să îi acorde supusului beneficii (titlu nobiliar, o feudă sau alte avantaje) cu titlu irevocabil și necondiționat, adică indiferent de atitudinea viitoare a supusului sau a familiei lui. Bineînțeles, supunerea și loialitatea sunt presupuse și în acest tip de legământ, cel puțin de partea beneficiarului inițial al donației.

4.părțile esențiale ale unui legământ. Un legământ antic era un angajament legal al cărui text avea componente specifice. Pentru a le identifica, trebuie să privim la legămintele, tratatele și acordurile consemnate în Scripturi, dar și la cele încheiate de popoarele din jurul Canaanului. În forma lor, legămintele încheiate în Scripturi nu erau unice Israelului. Legăminte de felul celor menționate în Scripturi se găsesc răspândite peste tot în Orientul apropiat, din Egipt până în Turcia de astăzi. Privind la legămintele egiptene, akkadiene, sumeriene și hitite, vedem aceeași structură ca la legămintele biblice. Aceasta este următoarea: $2

1.Preambulul. Textul legământului se deschidea cu prezentarea suzeranului în termenii cei mai elogioși, arătând măreția sa și bunăvoința pe care o arată vasalului oferindu-i relația de legământ. El era inițiatorul legământului și principala parte contractantă. Legămintele de tip suzeran-vasal erau întotdeauna inițiate de superior. La fel stau lucrurile și în cazul legămintelor încheiate de Dumnezeu cu omul. Omul nu face legământ cu Dumnezeu, nu inițiază. El doar răspunde.

2.Istoricul legământului. Se prezintă istoria relației dintre suzeran și vasal sau dintre familiile acestora. Legământul punea accentul pe relația dintre părți. Această relație nu era începută atunci, ea avea o istorie în spate, dar era formalizată sau ridicată la un alt nivel prin legământul respectiv. Prezentul și viitorul legământului erau ancorate în trecutul relației dintre părți.

3.Stipulațiile legământului reprezentau sfera sau obiectul legământului și modul în care se vor respecta condițiile legământului.

4.Prevederi referitoare la depozitarea și citirea legământului. Legământul era privit ca fiind ceva sacru, de aceea trebuia depus într-un sanctuar din țara vasalului. Era scos și citit în public la intervale regulate.

5.Lista martorilor. În fruntea listei martorilor legământului stăteau zeii suzeranului, apoi cei ai vasalului. Uneori întâlnim și forțe ale naturii citate ca martori, cu scopul de a avertiza că vor veni calamități peste cei ce vor călca legământul.

6.Formule de blestem și binecuvântare. Erau invocate binecuvântări pentru ascultarea și respectarea legământului (pace, prosperitate, viață lungă, păstrarea domniei vasalului). Dar erau trecute și o listă de blesteme pe care vasalul și le însușea în cazul călcării legământului.

7.Ceremonia de ratificare. Dacă era un legământ de sânge, se aducea jertfa sângeroasă.

Reprezentanții/mijlocitorii părților se tăiau în palmă apoi își dădeau mâna. Strângerea mâinii reprezenta unirea celor doi în legământ. O altă formă este tăierea încheieturii mâini și frecarea lor pentru amestecarea sângelui. Practica se regăsește și la români în stabilirea relației de “frați de cruce”. Uneori rana se freca cu cenușă, pentru ca la vindecare să rămână o cicatrice care va aminti întotdeauna de legământ. Vom reîntâlni imaginea mâinii străpunse și sângerânde la Domnul Isus.

Cea mai frecventă formă de sacrificiu de sânge era însă tăierea unor animale, ale căror corpuri erau despicate în două și așezate în paralel, la o mică distanță una de cealaltă, așa încât să formeze o cale a sângelui. Partenerii de legământ pășeau împreună prin sânge, depunând jurămintele. Priveliștea animalelor sacrificate și a căii de sânge reprezenta și o invocare a ceea ce avea să se întâmple în cazul nerespectării legământului: cei doi, spuneau de fapt, “Așa să mi se întâmple și mie dacă nu îmi voi ține partea mea de legământ!”

8.Jurămintele. Jurământul este o promisiune solemnă care invocă o autoritate superioară drept martor că juratul își va ține cuvântul. Nu toate legămintele necesitau rostirea unui jurământ.

Dacă promisiunile sau termenii erau supuși schimbării, atunci nu se rostea un jurământ. Jurământul $3

implică o obligație permanentă, neschimbabilă, pentru îndeplinirea căruia trebuie depus orice efort.

Legămintele încheiate prin jurământ sunt irevocabile, iar călcarea jurământului însemna atragerea blestemului asupra călcătorului. Atunci când Dumnezeu a făcut legăminte și le-a pecetluit printr-un jurământ, acele legăminte devin irevocabile, ele nu vor fi anulate niciodată.

9.Semnul vizibil, pecetea. La încheierea legământului se alegea de obicei, deși nu întotdeauna, un semn sau o combinație de semne care să aducă mereu aminte de legământ. Acest semn putea fi ridicarea unei pietre mari, așa cum a făcut Iacov la Betel (Gen. 28:18); se putea pune un nume unui loc (când a făcut Avraam legământ cu Abimelec, a numit fântâna din acel loc BeerȘeba (Gen. 21:31). Se puteau planta copaci, se făceau cadouri, se putea schimba chiar numele, în așa fel încât noul nume să conțină și numele celeilalte părți sau măcar o parte a lui. Era vorba de o schimbare de identitate, de unire absolută: “mă identific cu tine, eu devin ceea ce ești tu”. Această unire duce la o nouă entitate, la o nouă familie, la un nou popor. În legământul căsătoriei, această unire este ilustrată de schimbarea numelui miresei, ea trece pe numele soțului, se identifică cu el.

Ne aducem aminte că Dumnezeu a schimbat numele lui Abram în Abraham, iar a lui Sarai în Sarah, adăugarea “h”-ului însemnând că se identifică cu Dumnezeul lor, YAHWEH, din această unire rezultând un popor nou.

10.Ospățul legământului. Această masă festivă ilustra comuniunea, părtășia celor care de acum sunt în legământ. Ne amintim de Iacov care mănâncă și bea cu Laban după încheierea legământului dintre ei (Gen. 31, 54). De la masa legământului nu puteau lipsi pâinea și vinul, care reprezentau corpul și sângele celeilalte părți. Mâncând și bând, ei deveneau un singur corp, ei spuneau: „corpul tău devine corpul meu, iar corpul meu devine corpul tău”. Când beau vinul, spuneau prin aceasta că „sângele, viaţa mea e în tine şi viaţa ta e în mine.” Ei deveneau o singură viață. Fiecare murea față de viața sa veche și trăia de acum pentru celălalt. Aceste simboluri se regăsesc mai târziu la Cină, dar și în afirmațiile apostolului Pavel că noi am murit și viața pe care o trăim acum aparține lui Dumnezeu. Ospățul încheia ritualul legământului și unea cele două părți, familiile și popoarele lor. Ele deveneau o familie nouă, un popor nou.

Acestea sunt părțile componente ale unui legământ încheiat în Orientul apropiat antic în vremurile patriarhale. După acest model au fost încheiate legămintele lui Dumnezeu cu oamenii, legăminte care stabilesc și astăzi raporturile omului cu Dumnezeu. Este oarecum ciudat să ne gândim că întreaga noastră relație cu Dumnezeu a fost stabilită în termeni specifici acelor vremuri de început a omenirii, că noi, oamenii secolului XXI ne apropiem de Dumnezeu și ne raportăm la El într-un mod care decurge direct din pactele pe care El le-a inițiat cu reprezentanții noștri în urmă cu mii de ani. Dar acesta este adevărul Scripturii. Datoria noastră este să descoperim, să explorăm aceste legăminte pentru a ne putea bucura cu adevărat de relația cu Dumnezeu care decurge din ele.

$4

Părțile legământului 1.Toate legămintele îl au ca inițiator pe Dumnezeu. Chiar de la început, Scriptura ni-L prezintă detaliat pe YHWH-Elohim, Creatorul cerului și al pământului, Suveranul legămintelor.

Primul verset al Scripturii, care ne spune că la început Elohim a creat cerurile și pământul, ni-L descrie pe Dumnezeu ca fiind infinit, veșnic și existent dintotdeauna și prin Sine Însuși. Al doilea verset ne spune că Dumnezeu nu este materie, ci spirit. Pe măsură ce versetele următoare ni-L descriu pe Elohim creând, ele ne scot în evidență rațiunea, imaginația, înțelepciunea și puterea Sa infinite, adică omnisciența și omnipotența Sa. Contemplarea repetată a ceea ce a făcut și concluzia că totul era foarte bun ne arată simțul moral și estetic al Său. Mai târziu, odată cu căderea omului în păcat, descoperim dreptatea și sfințenia absolută ale lui Dumnezeu, loialitatea Sa față de adevăr, dar și iubirea și bunătatea Sa care Îl fac să ia inițiativa iertării și salvării omului din starea în care a ajuns. Acesta este Dumnezeul care inițiază legămintele.

2.Omul reprezintă partea inferioară în legământ, vasalul, servul. Dumnezeu intră în legământ cu anumiți oameni și îi vede ca și capi, ca și reprezentanți ai unei familii sau ai unui popor. Ei sunt tații sau părinții tuturor celor pe care îi reprezintă, aducând asupra descendenților lor binecuvântarea sau blestemul legământului. Ei funcționează ca preoți, mediind pentru famiile lor primirea binecuvântărilor sau blestemelor. Acțiunile părintelui se răsfrâng asupra urmașilor săi. Acești urmași pot să se bucure de avantaje pe care nu le merită, datorită părintelui lor, dar, pot experimenta repercursiuni severe datorită călcării legământului făcute de capul de legământ. Adam a fost întâiul cap, apoi a urmat Noe, Avraham, Moise, David și Isus. Îi este greu omului modern să înțeleagă o astfel de raportare a lui Dumnezeu la o comunitate întreagă printr-un singur reprezentant, mai ales când acel reprezentat atrage blestemul asupra familiei sale.

Pentru a înțelege o astfel de relație, trebuie să privim familia, clanul, poporul ca o personalitate corporativă, ca un singur trup. Dacă ne vedem poporul în acest fel, atunci nu vom îndrăzni să înșelăm sau să furăm pe cineva din popor, e ca și cum ne-am fura singuri. Aceasta înseamnă gândirea corporativă. Dacă se întâmplă ceva rău cuiva, ne gândim, “bine că nu mi s-a întâmplat mie”. Un oriental care înțelege ideea de comunitate a legământului spune: “oh, ce rău, să mi se întâmple una ca aceasta”. Aceasta spune și apostolul Pavel când vorbește despre adunare ca trup: când suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el. Când unul este înălțat, toate se bucură împreună. Aceasta este o comunitate a legământului, aceasta este personalitatea corporativă, când îți însușești suferința celui de lângă tine, când te poți bucura de succesul altuia ca și cum ar fi propriul tău succes. Când ne vom însuși cu adevărat o astfel de gândire vom înțelege legămintele biblice, logica și frumusețea relațiilor lor. Atunci vom experimenta relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri la un nivel mult, mult mai profund.

Tipul de relație de legământ este descris prin perechea de cuvinte ebraice “hesed și emet”.

Limba noastră este prea săracă pentru a reda profunzimea acestor termeni, așa că ei sunt redați prin $5

“bunătate și credincioșie”. Hesed înseamnă bunătate izvorâtă din iubire loială, iar emet înseamnă credincioșie, adevăr. Perechea de cuvinte înseamnă demonstrarea iubirii loiale în cadrul relației de legământ. Așa se prezintă Yahweh lui Moise (Ex. 34:6-7): „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Așadar, cum am putea defini legămintele biblice dintre Dumnezeu și oameni în lumina celor studiate până acum? Legământul este un acord formal și neschimbabil, inițiat de Dumnezeul suveran, motivat de bunătatea Sa loială, oferit unui om şi comunităţii al cărui cap şi reprezentant este, prin care se definesc condiţiile relaţiilor dintre ei. Istoria legămintelor lui Dumnezeu cu omul coincide cu însăși istoria omului, căci de când Adam a deschis ochii pentru prima dată, el s-a relaționat la Dumnezeu în cadrul unui legământ.

Primul legământ pe care Dumnezeu îl încheie cu omul este chiar la creație. Deși nu apare termenul “legământ”, În Geneza 1 și 2 avem elementele unui legământ: părțile sunt clar definite, sunt date stipulațiile sau condițiile relației, se promite binecuvântarea pe baza ascultării. Textul principal al legământului edenic este Geneza 1:26-27: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Expresia „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” definește rolul omului. Chipul nu este o poză, o imagine, ci mai degrabă o statuie. Omul este făcut statuia vie a lui Dumnezeu. Ridicarea statuii unui rege într-un loc însemna că regele stăpânește acel loc. Omul, ca statuie vie a lui Dumnezeu, ilustra domnia Lui pe pământ. Regii în vechime erau numiți „chipul cutărui zeu” pentru că se considera că regele domnește în locul zeului, ca reprezentant al său pe pământ. Faptul că Adam a fost făcut „chip al lui Dumnezeu” înseamnă că el este rege care domnește în numele lui Dumnezeu. Sfera domniei lui este întregul pământ: „el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”

Expresia „după asemănarea” se referă la faptul că omul a fost creat să îi semene lui Dumnezeu. În acest sens, Adam este numit „fiul lui Dumnezeu”. Luate împreună, cele 2 expresii, „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” fixează relația omului în legământ: în ce privește relația sa cu Dumnezeu, el trebuie să îl iubească și să îl asculte ca un fiu. În ce privește relația sa cu creația, omul este stăpân sau rege, având responsabilitatea să administreze creația așa cum ar face-o Dumnezeu. În Geneza, 2:8, Dumnezeu face o grădină specială unde îl așează pe om. Acest loc special este un tip al paradisului ceresc, al Noului Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Grădina funcționează ca un sanctuar, ca loc al întâlnirii dintre Dumnezeu și om (elementele decorative din $6

Cort și din Templu arată faptul că erau percepute ca un Eden). Adam în grădină este un preot închinător în sanctuar. Și totul merge perfect: relația lui cu Dumnezeu, cu Eva și cu creația.

Dar vine momentul încercării. Eva, ademenită de șarpe, mănâncă din fructul interzis, atrăgându-și pedeapsa. Dar ea îi întinde fructul și lui. Adam are în față o decizie grea: să rămână cu Dumnezeu și să o piardă pe Eva sau să rămână cu Eva și să-L piardă pe Dumnezeu. Adam alege ultima variantă și mănâncă și el. Ca urmare a călcării legământului, el își pierde statutul de preot și este alungat din Eden. Fiind cap de legământ, el aduce blestemul asupra întregii sale posterități, dar și asupra pământului pe care îl reprezenta. Toată creația se schimbă și își strică ordinea inițială.

Adam a pierdut totul și nu mai putea emite nici o pretenție față de Dumnezeu. În acest moment, Dumnezeu inițiază restaurarea lui Adam, înnoirea legământului. El își asumă rol de mijlocitor, de preot, și sacrifică un animal, arătându-i lui Adam care este de acum rolul preotului. Îi arată prețul neascultării - moartea, și calea de scăpare: moartea substitutivă. Animalul a murit ca ei să trăiască. Gen. 3:21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.” Șorțurile de frunze, acoperitorile făcute de om nu sunt suficiente.

Trebuie ca acoperirea să fie completă. Cuvântul „haine” se traduce prin haină lungă, tunică. Îmbrăcarea este sinonimă cu acoperirea, care în ebraică înseamnă și răscumpărare sau ispășire. Iar haina lungă înseamnă o ispășire completă. Hainele devin semnul legământului adamic. Însușirea lor înseamnă acceptarea termenilor hotărâți de Dumnezeu pentru refacerea relației cu El, înseamnă acceptarea prin credință a ispășirii și îndreptățirii oferite de El. Îmbrăcarea mai înseamnă și reinstaurarea lui Adam ca preot, căci expresia din Gen. 3:21 nu se mai găsește decât în Levitic, 8:13, când Moise îi îmbracă pe preoți cu tunici, cu hainele preoțești.

Dumnezeu îl repune pe Adam în poziția avută înainte, dar alege să nu repare imediat pagubele produse de el. Adam rămâne rege peste creație, păstrând chipul lui Dumnezeu, dar trebuie să o administreze cu trudă și sudoare. El este reinstaurat ca preot, însă este alungat din Eden și nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin jertfă. Calitățile pe care le avea, care îl făceau fiu al lui Dumnezeu, creat după asemănarea Lui, au fost toate ruinate. Ni-l putem imagina ca fiind asemenea unei cetăți ruinate. Structura, temelia a rămas, dar zidurile s-au prăbușit. Când privim planul cetății, ne dăm oarecum seama de cum arăta ea, dar diferența între ce a fost și ce a ajuns este imensă. Tot așa și cu Adam: structura internă a rămas la fel (categoriile de bunuri pe care Dumnezeu le-a pus în el), dar din puterea și spendoarea de altă dată a rămas doar ruina. Dumnezeu îi dă totuși o speranță: va veni cineva, „sămânța femeii” care va distruge puterea lui Satan, îl va elibera pe om de sub puterea lui și va restaura creația.

Trece vremea și fiul promis nu sosește. Oamenii ajung atât de răi încât Dumnezeu hotărăște distrugerea lor printr-un potop universal și luarea de la capăt. Dar distrugerea nu este completă, datorită legământului anterior. Noul start va fi făcut prin cineva care este descendent al lui Adam, iar acela este Noe. Dumnezeu face un legământ veșnic cu umanitatea și cu creația, al cărei $7

reprezentant este Noe (Gen. 9:1-17). Nu este un legământ nou, căci expresia în ebraică nu este cea folosită pentru inițierea unui legământ, ci ea arată spre un legământ anterior care este făcut „să stea în picioare” sau confirmat. Semnul legământului este curcubeul.

Dar nici această umanitate nu rămâne credincioasă Domnului și sfârșește răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu la Babel. Un nou mare început, și ultimul în istoria legămintelor, îl reprezintă alegerea semitului Avram din Ur. Dar și alegerea lui se bazează pe ceea ce a fost descoperit în legămintele anterioare, că Eliberatorul va ieși din Sem. De la Avram, istoria omenirii începe să se schimbe. Până în Geneza 12, întâlnim căderea, potopul, rebeliunea de la Babel. De cinci ori apare cuvântul “blestem” în primele 11 capitole, și de cinci ori apare cuvântul “binecuvântare” în primele 3 versete din capitolul 12. Se anunță, deci, un nou început, marcat de binecuvântare. Adam a fost binecuvântat să fie roditor, dar eșecul său nu a produs o sămânță care să păstreze legământul, și așa ajungem la potop. Dumnezeu începe cu Noe, al doilea Adam, îl binecuvântează cu rodnicie, dar Noe cade și el și eșuează în a produce sămânța împlinitoare a legământului, și așa vine Babelul. Dumnezeu începe din nou cu Avram, care urmează să fie al treilea Adam, prin care Dumnezeu va binecuvânta pământul. Și pe el Dumnezeu îl binecuvântează cu rodnicie, și el este acela care va produce sămânța de urmași care vor păstra legământul. Avram și familia lui urmau să moștenească rolul lui Adam și al Evei. În Genesa, 12:1-3 avem chemarea lui Dumnezeu pentru Avram. Aceasta conține două porunci, fiecare poruncă fiind urmată de trei promisiuni. Prima poruncă este „ieși” din țara ta, în țara pe care ți-o voi arăta, țară necunoscută în acel moment lui Avram). Dacă asculta de această poruncă, Yahweh își îndeplinea trei promisiuni: 1. Îl va face o națiune mare; 2. îl va binecuvânta și 3. îi va face un nume mare. A doua poruncă este “fii o binecuvântare!” Multe traduceri nu o traduc ca o poruncă, ci ca o promisiune. Dar verbul este la imperativ. Structura gramaticală cere ca textul să fie citit așa. Urmează alte trei promisiuni: 1. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta; 2. voi blestema pe cei ce te vor blestema; 3. toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Avram răspunde chemării ascultând, după cum arată versetele 4-6. În Canaan, Dumnezeu i se arată din nou și îi confirmă promisiunea, descoperindu-i că aceasta este țara despre care îi vorbise (versetul 7): „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.” Avram răspunde din nou cu ascultare și zidește un altar Domnului (cuvântul altar mai apare o singură dată înainte, când Noe, un alt personaj adamic, zidește altar și se închină lui Yahweh). Zidirea altarului, al unui sanctuar în care să i se închine lui Yahweh este emblematică, căci întreaga viață a lui Avram va fi marcată de închinare. Canaanul devine un nou Eden pentru noul Adam. El nu zidește altare decât în Canaan. De fapt, când părăsește Canaanul, fie pentru Egipt, fie pentru Gherar, acolo îl vor aștepta probleme și pericole de moarte din care doar intervenția lui Dumnezeu îl scoate teafăr. Avram este în siguranță doar pe înălțimile Canaanului. Acesta este Edenul său. Iată-l funcționând ca preot adamic, închinându-se pe muntele sanctuar. $8

Yahweh încheie un legământ cu Avraham, pe care apoi îl întărește printr-un jurământ.

Jurământul făcea ca un legământ să devină neschimbabil. Legământul este de tip „donație regală”.

El scoate în evidență obligațiile suveranului față de supus. Rămânerea în vigoare a legământului este garantată de ascultarea capului de legământ, nu de ascultarea generațiilor viitoare. Promisiunile din legământ vor fi împlinite, însă, doar în timpul unei generații ascultătoare de Dumnezeu.

După moartea lui Avraham, Dumnezeu confirmă legământul cu Isaac, iar apoi, dintre cei doi fii ai lui Isaac, Dumnezeu îl respinge pe Esau și îl alege pe Iacov ca și continuator al legământului cu Avraham. Iacov rămâne în Canaan, în țara promisă părinților săi, în vreme ce Esau se stabilește la sud est de Canaan. La bătrânețe, însă, părăsește Canaanul, Edenul patriarhal, pentru a se muta cu cei 12 fii ai lui în Egipt, împlinind cuvintele Domnului din legământul cu Avraham (Gen. 15:13-14): „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii.”

Prima carte a Bibliei se încheie cu moartea lui Iosif, mijlocitorul binecuvântării pentru poporul său. Ultimele sale cuvinte atestă faptul că el știa de legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu părinții săi (Gen. 50:24-25): „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.”

Iosif a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici.”

$9

Mesaj 2: Din Egipt la Sinai. Exod 19 A doua carte a Bibliei începe cu Israelul în Egipt. Bucurându-se de favorul și protecția dinastiei Faraonului pe care l-a servit Iosif (Ex. 1:7), „Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” Egiptul le-a priit atât de bine, încât nici unul nu voia să plece, cu toții au uitat de Canaan. Dar se schimbă dinastia conducătoare, și (vs.

8), „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.” Vs. 13: „Atunci, egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie.” Reduși la statutul de sclavi, au pierdut toată bogăția ce le-a dat-o Domnul părinților lor în Canaan și tot ce au agonisit în Egipt de când au venit. Și-au pierdut chiar și libertatea, iar acum, de când Faraon poruncise uciderea băieților, viitorul poporului era periclitat. În acest moment apare în scenă Moise, băiețelul salvat din apele Nilului de către fiica lui Faraon, care crește în casa regală și este educat în toată înțelepciunea Egiptului. Însă, după ce a ucis un egiptean pentru a lua apărarea unui evreu, Moise este nevoit să fugă din Egipt în ținutul Madianului. Între timp, (Ex. 2:23-24): „Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu.

Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov.” Dumnezeu nu a uitat legământul. Aducerea aminte înseamnă aducere în prim plan, în fruntea priorităților. El i-a spus lui Avraham despre robia de 400 de ani, iar aceștia tocmai expirau. În același timp, națiunile din Canaan ajungeau la punctul de maximă decădere, punctul dincolo de posibilitatea de întoarcere, în așa fel încât singura soluție pentru a opri generalizarea acelei stări era distrugerea. Dumnezeu își aduce aminte de legământul Său, i se arată lui Moise pe muntele Horeb, în rugul aprins și îl trimite la popor cu sarcina de a-l scoate din Egipt.

Moise trebuia să se prezinte în fața lui Faraon cu un mesaj exact din partea lui Dumnezeu (Ex. 4:22-23): „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.»’” Faraon nu avea de gând să renunțe de bună voie la așa mână de lucru ieftină, mai ales că întreg Egiptul era un șantier. În plus, atitudinea amenințătoare a lui Moise și a zeului său nu îi cădea bine. Ex. 5:2 „Faraon a răspuns: „Cine este Yahweh, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Yahweh şi nu voi lăsa pe Israel să plece.” Yahweh îi împietrise inima, ca să demonstreze prin el întregii lumi puterea, suveranitatea și supremația sa, mai presus de orice alt zeu.

Da, mai presus de zeii Egiptului, căci primele 9 plăgi prin care Yahweh a lovit Egiptul a însemnat îngenuncherea a 9 mari zei protectori ai Egiptului. Iar ultima plagă a însemnat îngenuncherea lui Faraon care era considerat a fi el însuși fiu divin. Faraon învață cine este Yahweh, pe care nu-l cunoștea, și îl lasă pe Israel, Fiul lui Yahweh, să plece. Israelul pornește spre Canaan, dar apoi Yahweh le schimbă direcția: îi duce spre un punct mort, spre Marea Roșie (Exod, 14:1-4).

Dumnezeu nu îi conduce pe nici una din cele 2 rute internaționale spre Canaan, ci, în mod ciudat... spre nicăieri. Yahweh, însă, le croiește drum și în mare, dar direcția în care îi conduce este ciudată... $10

Canaanul este spre est, iar ei merg spre sud. Și timp de trei luni merg spre această direcție care de fapt îi îndepărtează de Canaan, de destinația lor.

Exodul, 19:1-8: În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustiul Sinai. După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustiul Sinai şi au tăbărât în pustiu. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.

Avem înaintea ochilor muntele, iar la picioarele lui se întinde întreaga tabără, compusă din multe sute de mii de oameni, zeci de mii de corturi, acareturi și animale, toți urmându-l pe Moise. Și Moise urcă din nou muntele pe care l-a mai urcat în trecut, pe vremea când păștea turmele socrului său. Această reîntâlnire cu locul în care îl văzuse mai demult pe Dumnezeu i-a servit lui Moise ca un semn, căci Dumnezeu îi zisese în rugul aprins (Ex. 3:12): „Dumnezeu a zis: «Eu voi fi negreşit cu tine, şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.»”

Capitolele 19-24 formează o unitate separată a cărții Exod, fiind numite de Moise „Cartea Legământului”. „Moise a scris toate cuvintele Domnului... A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului.” (Ex. 24:4, 7). Corpul propriu zis al cărții sunt capitolele 20-23, iar capitolele 19 și 24 formează capetele cărții, prefața și postfața. De la capitolul 25 până la sfârșitul cărții se descrie locul de închinare, acesta fiind prioritar odată cu stabilirea domniei lui Dumnezeu și a prezenței Lui în mijlocul poporului, ca urmare a încheierii legământului. În această privință, Exodul, 19-40 este o paralelă a Genezei 1, 2: Israelul, ca fiu al lui Dumnezeu, ca nou Adam, i se închină lui Yahweh regele suprem și tatăl Său.

Capitolul 19 reprezintă prefața cărții legământului în care ni se prezintă scopul încheierii lui.

Acesta este împărțit în secțiuni clar demarcate. Primele două versete marchează timpul și locul încheierii tratatului (la 3 luni după ieșirea din Egipt, în deșertul Sinai, pe muntele Horeb). În pasaj îl vedem pe Moise urcând și coborând de trei ori (3-7; 8-14; 20-25). Secvențele acestea de urcarecoborâre separă textul în 3 secțiuni. În prima secțiune ne este descris scopul legământului; în a doua, pregătirea poporului pentru a se întâlni cu Yahweh și în a treia revelația lui Yahweh.

Prima secțiune se concentrează pe versetele 4-6a, unde se găsește esența scopului pentru care Yahweh dorește să încheie legământ cu poporul. Istoricul relației dintre părți este sumarizat în vs.

4: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.” $11

În aceste 3 propoziții se regăsește toată purtarea de grijă a lui Yahweh față de Israel până în acel moment: „ați văzut ce am făcut Egiptului”, felul cum am înfrânt mândria, puterea și religia Egiptului, una din super-puterile lumii de atunci, cum l-am ridicat înadins pe Faraon pentru a-mi demonstra, prin el, suveranitatea, puterea și iubirea pe care vi-o port; „cum v-am purtat pe aripi de vultur”, cum am intervenit miraculos pentru a vă trece Marea, cum v-am hrănit cu mană și v-am protejat de condițiile din deșert, prin stâlpul de foc și nor. Și „v-am adus aici la Mine”, v-am condus spre Sinai, spre locul legământului, căci ați fost predestinați și creați pentru întâlnirea aceasta.

Expresia „v-am adus aici la Mine” este unică în Scriptură, nu se regăsește în alt loc în textul ebraic. Aceasta arată scopul tuturor acțiunilor trecute, explică de ce Dumnezeu s-a comportat în acel fel cu Egiptul, de ce i-a eliberat din sclavie și le-a purtat de grijă până în acel moment. Expresia nu scoate în evidență locul (muntele lui Dumnezeu), ci relația dintre Yahweh și ei, „la Mine”. De ce?

Ca să fim împreună. Dumnezeu nu rămâne pe munte după ce Israelul își strânge corturile și pornește la drum, ci El vine să locuiască cu ei, în mijlocul lor. „V-am adus la Mine”: Dumnezeul Suveran a lucrat toate lucrurile împreună pentru a intra în această relație de iubire cu poporul Său.

Nu au venit ei din proprie inițiativă, nu s-au eliberat prin propriile forțe din sclavie, nu au alergat spre acel loc dorind a-L întâlni pe Dumnezeu. Nu, de fapt, dacă era după puterea omenească, ar fi rămas sclavi în Egipt. Dacă ar fi fost vreodată liberi să plece, ar fi apucat-o pe principalul drum comercial, care i-ar fi dus repede în Canaan. Dacă era după voința lor, ar fi preferat sclavia Egiptului decât libertatea deșertului. Dar Dumnezeu i-a adus la El, pe calea mai lungă și mai grea a deșertului, croindu-le drum prin apă și aducându-i într-un loc pe care l-ar fi ocolit dacă nu ar fi fost aduși, conduși de El: locul întâlnirii cu Dumnezeu, locul începerii unei noi relații cu El. Aducerea Israelului la Yahweh este o imagine a mântuirii prin har: El a făcut-o, de aceea, meritul este al Său. Și El își revendică acest merit în legământ: Eu v-am eliberat, Eu v-am purtat, Eu v-am adus la Mine!

Distanța dintre Egipt și Sinai, distanța dintre Israel și Yahweh este redusă la inițiativa și prin implicarea directă a lui Yahweh în eliberarea, protejarea și călăuzirea Israelului până în punctul în care este adus la El, până apropierea dintre Dumnezeu și popor este maximă. Dar în acest punct nu vedem doar apropierea, ci și distanța între ei și Yahweh. Distanța este reprezentată de diferența de altitudine dintre ei. Yahweh este sus pe munte, Israelul jos. E nevoie de un mijlocitor care să acopere distanța dintre ei. Moise tot urcă și coboară, arătând această distanță și nevoia de mijlocitor. În Eden, omul umbla cu Dumnezeu fără mijlocitori, dar în acest legământ vedem că distanța dintre părți nu poate fi acoperită decât de un mijlocitor care să Îl reprezinte pe Yahweh înaintea poporului și poporul înaintea lui Yahweh.

Dacă versetul 4 arată harul în relația dintre Dumnezeu și poporul Său, versetul 5 arată că ascultarea, loialitatea Israelului este o condiție pentru a intra în legământ. „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot $12

pământul este al Meu.” „Tot pământul este al Meu” arată suveranitatea absolută a lui Dumnezeu asupra creației Sale. Și Egiptul, și Babilonul, și Canaanul este al Meu. Dar Eu pe voi v-am ales, pe voi v-am purtat pe aripi de vultur, pe voi v-am adus aici la Mine. De ce pe ei? Care este motivul alegerii Israelului? Să fie vreun merit al lor, vreo calitate pe care ei o aveau și alții nu? Israelului i se amintește mereu că alegerea lor, dintre toate familiile pământului, se datorează harului lui Dumnezeu, nu meritelor lor: „Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării lor, ci din pricina răutăţii acestor neamuri le izgoneşte Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta şi ca să împlinească astfel cuvântul prin care Domnul S-a jurat părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.” - Deut. 9:5 „Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului.” - Deut. 7:6-8 „El a iubit pe părinţii tăi şi de aceea a ales sămânţa lor după ei; El Însuşi te-a scos din Egipt, prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la număr şi mai tari decât tine, ca să te ducă în ţara lor şi să ţi-o dea în stăpânire, cum vezi azi.” - Deut. 4:37-38 „De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta” - Is. 43:4 Care este baza alegerii Israelului? Harul Suveran al lui Dumnezeu! Iubirea Sa pentru ei îi face speciali față de toate popoarele pământului; o iubire care dă popoare pentru viața lor, care îi îngenunchează pe egipteni și îi alungă pe canaaniți! Aceasta este iubirea Lui discriminatorie, dacă putem spune așa, pentru aleșii Săi! De ce i-a iubit? Pentru că i-a iubit și pe părinții lor, pe patriarhi, pe Avraham, Isaac și Iacov. Dar de ce i-a iubit? Pentru vreun merit al lor? L-a iubit pe Iacov și l-a urât pe Esau, înainte ca cei doi să se nască, fără să țină cont de faptele lor (Rom. 9:11). Înainte de aceasta, L-a ales pe Isaac și l-a respins pe Ismael. Și înainte de ei, pe Avraham. Avraham l-a iubit pe Dumnezeu și i-a fost credincios. Dar aceasta nu este cauza alegerii lui. Dumnezeu l-a ales pe Avraham, un păgân din Ur, care nu-L căuta, nici nu-L cunoștea, și i S-a revelat, făcându-i promisiunile pe care mai târziu le-a confirmat într-un legământ. Iosua, la sfârșitul vieții sale, le aduce aminte de aceasta când redă cuvintele lui Yahweh: „Părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat) şi slujeau altor dumnezei. Eu am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa şi i-am dat pe Isaac.” - Iosua, 24:2-3

$13

Eu l-am luat pe tatăl vostru Avraham... și v-am adus pe voi aici la Mine. Motivația încheierii legământului cu Israelul, la fel ca motivația încheierii legământului cu patriarhii, este, deci harul lui Dumnezeu, care alege să arate favor Israelului, să îi proteje și să îi binecuvânteze, într-o relație de iubire, la care Israelul este chemat să răspundă cu iubire, loialitate și ascultare. Este important să înțelegem că temelia acestui legământ este harul. De aceea, nu putem judeca legământul în termeni condiționat-necondiționat, și să îl catalogăm drept condiționat. Fiecare legământ pe care l-am văzut până acum se bazează pe harul lui Dumnezeu și scoate în evidență necesitatea părții omenești de a asculta, de a fi loială. Am mai văzut până acum, și vom mai vedea eșecurile părții omenești în a ține legământul, ceea ce ne învață că nu este suficient ca Dumnezeu să își facă partea Lui și noi să ne o facem pe a noastră. Omul va eșua întotdeauna. Dumnezeu este cel care trebuie să intervină și să susțină și partea omenească, pentru ca legământul Său să rămână în picioare, până va veni ultimul Adam, care va dovedi o ascultare perfectă și va face ca legământul să nu mai fie călcat niciodată.

După condiționalul din versetul 5, „dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu”, urmează propunerea pe care o face Yahweh Israelului: „veţi fi ai Mei dintre toate popoarele”. Expresia în ebraică este „îmi veți fi o comoară personală dintre toate popoarele”.

Comoara personală era avutul privat al unui rege, spre deosebire de avutul public. Toată țara aparținea monarhului, el dispunea de tot aurul și argintul public, dar pe lângă bugetul public, el avea avutul personal. De acesta dispunea în mod special, era proprietatea sa specială. Yahweh afirmă că este suveran peste tot pământul, „tot pământul este al Meu”, și prin acest legământ vrea să dacă Israelul proprietatea Sa personală, diferențiindu-l de restul popoarelor.

Expresia se găsește și în Maleahi, 3:17: „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte.” Contextul este acela al unei slujiri loiale, devotate, definite într-un legământ, asemeni slujirii fiului față de tatăl său. Imaginea ne duce înapoi în grădina Edenului, unde Adam este creat în relație de legământ cu Dumnezeu, și Îl slujește ca fiu. Israelul, numit deja „fiul lui Dumnezeu” în Exod, 4:23 („Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească”), moștenește rolul adamic de fiu ascultător și închinător, acesta fiind sensul „comorii deosebite” sau „posesiunii private” din versetul 5.

Ideea este continuată în versetul 6: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt”. Aceste două expresii reprezintă doar un alt fel de a spune, „o comoară personală”. Ele trebuie să fie luate împreună, pentru că reprezintă același lucru. Ce anume propune Dumnezeu Israelului? În primul rând, Yahweh le propune să devină o împărăție. Israelul nu cunoscuse decât statutul de sclavi. Și Dumnezeu le propune să devină regi, le acordă cel mai înalt favor, îi ridică la cel mai înalt rang. Împărăția se referă fie la domeniul stăpânit (ex: regatul Babilonului, al Egiptului, etc.), fie la exersarea domniei, a suveranității regelui. Împărăția de preoți, deci, se referă fie la faptul că Dumnezeu va domni peste Israelul văzut în sens colectiv ca preoți, fie la faptul că ei, ca preoți $14

regali, vor exercita domnia lui Dumnezeu. Dacă ambele sensuri sunt valabile, atunci expresia desemnează atât relația dintre Dumnezeu și Israel, cât și relația dintre Israel și lume.

Israelul colectiv este văzut ca un preot. Care este funcția preotului? Preotul intermediază relația dintre Dumnezeu și oameni, îi aduce în prezența Lui. În acest sens, preotul este o binecuvântare pentru oameni. Moștenind responsabilitățile lui Avraham, părintele lor, rolul de preot al Israelului ar însemna să fie o binecuvântare pentru neamuri. Aceasta o va face în mod pasiv, la fel ca Avraham, prin îndeplinirea responsabilităților trasate în legământ, nu activ, printr-o mijlocire efectivă pentru neamuri și prin încercări de a le converti. Deci, Israelul ar sluji ca binecuvântare neamurilor pur și simplu existând, fiind ceea ce sunt prin legământ. Atât timp cât vor exista, ei vor dovedi tuturor că Dumnezeul creator nu a abandonat omenirea, că își desfășoară planul de răscumpărare, că o relație cu Dumnezeu este făcută posibilă. Acesta este rolul pasiv de preot al Israelului.

Preotul este cel care are acces la Dumnezeu, cel care se apropie de Dumnezeu. Exodul, 19:22: „Preoţii care se apropie de Domnul să se sfinţească...” Preotul intră în prezența lui Dumnezeu, apropierea dintre Dumnezeu și om este maximă în cazul preotului, este ca înainte de cădere, ca în Eden. Dar omul nu mai este la fel, de aceea, nu poate veni oricum înaintea lui Dumnezeu. El trebuie să se sfințească. Sfințirea sau consacrarea sau punerea deoparte nu privește atât spre lucrul de care mă separ (păcatul), ci privește spre Acela pentru care mă separ: Yahweh. Nu este puțin lucru să stai în prezența lui Dumnezeu. Doar preotul poate să o facă. Doar cei sfințiți sau dedicați Lui sunt pregătiți să intre în prezența Lui și să fie asociați cu El. Deci, calitatea de preot este definită, în primul rând, de ceea ce sunt preoții în ochii lui Dumnezeu și în ochii comunității. Ei sunt cei consacrați pentru Dumnezeu, cei care intră în prezența Lui, cei care reprezintă poporul înaintea lui Dumnezeu și pe Dumnezeu înaintea poporului. Dar, din ceea ce am văzut în legămintele anterioare, capul de legământ, în calitate de preot, este cel care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu poporului. Legământul edenic stabilește relația omului cu creația, în calitatea sa de rege-preot, legământul avrahamic promite binecuvântarea națiunilor prin Avraham, regele-preot, care moștenește rolul adamic. În acest legământ, Israelul, ca fiu al lui Dumnezeu, ca preot regal, va prelua acest rol și va fi mijlocul (pasiv, ce-i drept) prin care binecuvântarea lui Dumnezeu va ajunge până la marginile pământului.

Calitatea de rege preot a lui Israel în legământ (ca și cel care domnește în Numele lui Yahweh, având acces în prezența Lui) reiese și din construcția imediată a Cortului Întâlnirii. La fel cum Adam a fost așezat în Eden imediat după ce a fost creat, locul întâlnirii cu Dumnezeu și al închinării sale, Israelul, imediat după ce a fost creat - legământul este actul de creere a Israelului ca popor: dintr-o mulțime amestecată de triburi, Dumnezeu plămădește o națiune: o împărăție s-a născut în acea zi! - așadar, Israelul, imediat după ce a fost plămădit ca națiune, construiește Cortul Întâlnirii, locul său de închinare. $15

În acea vreme, doar regii construiau Temple, după modelul revelat de zeu. Faptul că națiunea întreagă construiește Cortul arată rolul ei regal. Prezența vizibilă a lui Yahweh se mută de pe munte în cort și se mută împreună cu cortul. Israelul, ca preot era în prezența lui Yahweh, oriunde se ducea. Cortul este o replică în miniatură a sanctuarului ceresc, dar și o reprezentare a Edenului și a universului ideal, în care Dumnezeu și omul se întâlnesc într-o lume restaurată. Tot așa cum Adam trebuia să se dedice închinării în grădină, Israel, ca nou Adam, trebuia să fie o națiune dedicată închinării.Preoții Israelului slujeau ca o amintire perpetuă poporului a rolului de rege preot pe care îl aveau ca națiune. Împărăția aceasta de preoți era unică în lume. Ea nu era condusă de oameni de stat, de monarhi absoluți care făceau ce doreau și își bazau deciziile pe puterea politică și militară. Națiunea va fi condusă de preoți care se bazează pe credința în Yahweh. Spre deosebire de celelalte națiuni, Israelul va fi o națiune slujitoare, nu una stăpânitoare. Nu are voie să se bazeze pe cai și care, nici să încheie alianțe cu națiunile lumii. Ei trebuie să depindă de Yahweh, care le va purta de grijă.

Israelul, ca fiu al lui Yahweh, ca personaj adamic, trebuie să stabilească prioritatea închinării pentru a-și putea exercita calitatea de rege așa cum Dumnezeu vrea.

Rugăciunea Israelului ca națiune din Ps. 67:1-2, invocând binecuvântarea preoțească din Numeri, 6:24-25, arată înțelegerea acestui rol de preot pe care îl are față de neamuri: „Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui, ca să se cunoască pe pământ calea Ta şi printre toate neamurile mântuirea Ta!” Chemarea Israelului de a fi o binecuvântare pentru neamuri conectează legământul avrahamic cu cel israelit. În acest moment, vedem că Israel este mijlocul prin care Dumnezeu va binecuvânta toate familiile pământului.

Aceasta o face pasiv, pur și simplu existând, fiind descendenții aleși ai lui Avraham, dar o vor face activ dacă vor îndeplini condițiile legământului: „dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu...”

Expresia „neam sfânt” este perechea expresiei „împărăție de preoți”. Nu înseamnă același lucru, dar este echivalentă și împreună descriu ce înseamnă a fi comoara personală a lui Dumnezeu.

Termenul pentru „neam” (în ebraică, „goi”) înseamnă națiune și este paralel cu termenul „împărăție”, după cum „sfânt” este paralel cu „preoți”. O națiune este o entitate socială și politică, condusă de un cap care o reprezintă. Acest termen ne duce imediat cu gândul la Genesa, 12:2: „Voi face din tine un neam mare”. Deși erau încă mici ca număr față de popoarele dimprejur, familia lui Avraham se înmulțise și devenise mare la număr. Acum, Dumnezeu le spune că în acest legământ vrea să împlinească promisiunea făcută lui Avraham, că îi va constitui într-o națiune care să reprezinte un model pentru felul cum Dumnezeu conduce viața omenească, în detaliile ei.

Ce înseamnă „o națiune sfântă”? Înseamnă mai mult decât curată sau pusă deoparte. Sensul primar al termenului „sfânt” nu este acela de a fi separat de ceva, ci de a fi consacrat, a fi dedicat cuiva. Termenul apare pentru prima dată în Exod 3, când lui Moise i se poruncește să se descalce, $16

pentru că stă pe pământ sfânt. Are voie să stea pe el, dar trebuie să se descalțe - un act al deposedării ca semn al atitudinii corecte. Pământul sfânt este pământul pregătit și consacrat pentru întâlnirea omului cu Dumnezeu. Națiunea sfântă este o națiune pregătită a fi locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu omul consacrat Lui pe deplin. Israelul este chemat în mod repetat la sfințire, la dedicare și consacrare totală. Aceasta se traduce practic în: 1. identificarea cu etica și moralitatea lui Yahweh și 2. împărtășirea preocupărilor Sale pentru cei defavorizați din comunitate (orfanul, văduva, sclavul, străinul, orbul și surdul), după cum arată stipulările detaliate din legământ. De asemenea, Dumnezeu se prezintă pe sine ca fiind gelos, ca apărând cu gelozie ce este consacrat Lui. Aceasta înseamnă că va pedepsi aspru pe oricine încearcă să distrugă Israelul din afară, dar nu-l va lăsa nepedepsit pe cel din comunitate care arată lipsă de devotament față de El. Termenii „comoară personală”, „împărăție de preoți” și „națiune sfântă” arată scopul pe care Dumnezeu îl are cu Israelul în acest legământ. Limbajul folosit este diferit de Genesa, 1:26-28, unde este descris scopul legământului adamic și de cel din Genesa, 12:1-3, unde este descris scopul legământului avrahamic. Cu toate acestea, se poate vedea clar că scopul legământului israelit este ca Israelul, ca întreg, să împlinească și să administreze promisiunile făcute lui Avraham. La fel ca legămintele precedente, și acesta implică o relație cu Dumnezeu pe de o parte și cu lumea pe de cealaltă parte. Legământul arată felul cum Dumnezeu își stabilește Împărăția pe pământ și cum trebuie să funcționeze această împărăție, atât în ce privește relația corectă cu Dumnezeu, cât și relația corectă cu ceilalți oameni. Rolul Israelului ca și comoară specială este acela de a fi o comunitate preoțească și sfântă în mijlocul națiunilor, înaintea cărora va sluji ca mărturie și model.

Aceasta este propunerea cu care Yahweh îl trimite pe Moise jos, la popor.

După ce poporul este înștiințat de această propunere, toți au spus: „Vom face tot ce a zis Domnul!”, arătând că vor să intre în relație de legământ cu Yahweh, să fie comoara sa specială. „Vom face tot ce a zis Domnul!” arată exact atitudinea cerută pentru a avea o relație corectă cu Dumnezeu: ascultare deplină bazată pe o iubire loială față de Domnul.

$17

Mesaj 3: Legământul israelit - Cartea Legământului.

Partea 1: Cuvintele (poruncile) După ce poporul a răspuns afirmativ propunerii lui Yahweh de a face legământ cu ei, promițând că Îl vor asculta și vor respecta legământul, Yahweh stabilește data și locul încheierii legământului, peste trei zile, pe muntele Sinai. Dumnezeu este cel care inițiază legământul, nu omul, și tot El stabilește termenii lui. Poporul trebuie să se sfințească, pregătindu-se pentru marea întâlnire. Și iată că marea zi sosește. Moise aduce poporul la întâlnire, la poalele muntelui. Trâmbița începe să sune și sună tot mai puternic, anunțând venirea Regelui; Dumnezeu coboară pe Sinai în mijlocul tunetelor, fulgerelor și focului, și muntele învăluit de fum se cutremură cu putere. Da, pentru a avea o relație cu omul, Dumnezeu trebuie să coboare la nivelul său; omul nu se poate urca la Dumnezeu. Poporul stă în depărtare, copleșit și îngrozit de manifestarea puterii și gloriei lui Yahweh. Dumnezeu vorbește, anunțând stipulațiile legământului. „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău. Să nu ucizi. Să nu preacurveşti. Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”

Ceea ce spune Dumnezeu în continuare, atât direct cât și prin Moise, este apoi scris de Moise în ceea ce el numește „Cartea legământului”. Capitolele 20-23 din Exod formează corpul cărții, cu 19 și 24 ca și capete ale ei. Cartea legământului se potrivește ca formă cu textele legămintelor sau tratatelor internaționale contemporane, deși nu are toate părțile componente. Spre deosebire de Deuteronom, aici lipsesc binecuvântările și blestemele. Părțile componente ale unui tratat sau legământ erau: 1. preambulul (identificarea inițiatorului legământului; așezarea în timp și spațiu); 2. $18

istoricul relației dintre părți; 3. Stipulările generale; 4. Stipulările detaliate; 5. clauzele documentului; 6. martorii; 7. binecuvântări și blesteme; 8. ceremonia de ratificare, de încheiere a legământului. De obicei se alegea și un semn specific de aducere aminte a legământului.

Cartea legământului are următoarea structură: 1. Preambul (20:1); 2. Prolog istoric (20:2); 3.

Stipulări de bază (20:3-17); 4. Stipulări detaliate (21-23); 4. Clauza documentului (24). Deși anumite componente sunt absente aici (ex: binecuvântările și blestemele), cei de atunci au recunoscut clar evenimentul ca fiind încheierea unui legământ de tip suzeran-vasal, care îl definea pe Dumnezeu ca pe un rege-tată care cerea de la Israel, în calitate de fiu, iubire loială și ascultare.

1. Preambulul legământului este versetul 1: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis...” Acest verset identifică inițiatorul legământului: Dumnezeu, și așează încheierea lui în timp și spațiu: la Sinai, la trei luni după ieșirea din Egipt, a treia zi după ce poporul a fost de acord cu propunerea lui Yahweh.

2. Prologul legământului descrie istoria relației dintre părți. Acesta se găsește în versetul 2: „Eu sunt Yahweh, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Eu sunt cel care te-a eliberat din sclavie, cel care te-am purtat ca pe aripi de vultur și te-am adus aici la Mine.

3. Stipulările de bază ale legământului sunt rostite de Yahweh sub forma a 10 cuvinte, pe care noi le numim 10 porunci. Însă la început ele au fost percepute ca fiind cuvinte, adică instrucțiuni. Versetul 1 ne spune că Dumnezeu a rostit „aceste cuvinte”. Cele 10 cuvinte reprezintă stipulările de bază ale legământului. Introducerea stipulărilor detaliate în capitolul 21, este făcută prin cuvintele: „Iată legile [sau judecățile] pe care le vei pune înaintea lor.” Deci, stipulările legământului sunt diferențiate prin termenii „cuvinte” și „legi”. În încheierea Cărții Legământului, în 24:3, citim: „Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile”. Textul, deci, diferențiază clar cele 2 secțiuni.

Cele 10 cuvinte arată o legătură între relatarea creației și legământul de la Sinai. În Genesa, 1, Dumnezeu creează întreg universul pur și simplu vorbind, adică prin Cuvântul Său. Întreaga creație își datorează existența și depinde de Cuvântul lui Dumnezeu. În relatarea creației, în textul evreiesc verbul „a spus” apare de 10 ori. Aici, Dumnezeu vorbește de 10 ori, rostește cele 10 cuvinte care reprezintă crearea națiunii, constituția sa. Tot așa cum existența creației depinde de Cuvântul lui Dumnezeu, și Israelul ca națiune depinde de cele 10 cuvinte pentru însăși existența sa.

Cele 10 cuvinte definesc în legământul israelit relația corectă cu Dumnezeu și relațiile corecte inter-umane. Ele reprezintă inima legământului, cerințele fundamentale ale lui. Legile sau judecățile extrag înțelesul cuvintelor și îl aplică în diferite situații ale vieții. Când privim la Cuvinte în ansamblu, vedem că se împart în 2: prima parte fixează responsabilitățile omului față de Dumnezeu, iar ultima parte fixează responsabilitățile omului față de aproapele său. Ultimele șase cuvinte, care reprezintă apărarea drepturilor fundamentale ale omului, sunt concise pentru că astfel de legi existau și la alte popoare de atunci. Primele patru cuvinte sunt unice, de aceea sunt și mai lungi, ele $19

necesitând explicații și motivații pentru care trebuie respectate (introduse prin „căci” în vs. 5, 7 și 11). Porunca de a recunoaște și a te închina unui singur Dumnezeu, de a nu crea sau venera idoli, de a respecta Sabatul sunt absolut unice, fără egal în Orientul Apropiat antic. De fapt, în Mesopotamia, ziua a șaptea a fiecărei săptămâni era considerată ca aducând ghinion. Pentru ca poporul să fie motivat să le țină, Dumnezeu le oferă motivul, înțelesul, logica din spatele lor.

Faptul că aceste cuvinte sunt formulate la persoana a doua singular („să nu furi”, nu „să nu furați”) arată că Dumnezeu nu se adresează comunității de legământ doar la modul general, ci vrea ca fiecare persoană în parte din comunitate să le respecte. Iar faptul că sunt formulate negativ, nu pozitiv, arată că fiecare persoană trebuie să se gândească întâi la drepturile aproapelui lui, și abia apoi la propriile drepturi.

Să luăm pe rând aceste 10 cuvinte, amintindu-ne că privim spre inima legământului israelit.

După ce Yahweh se identifică drept Dumnezeul Israelului, prima Sa poruncă se găsește în versetul 3: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” Ce înseamnă această interdicție? Unii o interpretează în termeni de priorități (să nu preferi alți dumnezei înaintea mea), alții o interpretează ca referindu-se la monoteismul absolut, arătând că nu există alți zei. Există afirmații în alte locuri care arată că nu există alți dumnezei decât Yahweh (Deut. 4:35: „numai Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El”), însă aici sensul exact este altul. „Afară de” se traduce literal „în prezența”. Ce înseamnă să nu ai alți dumnezei în prezența Mea? Ca să înțelegem, trebuie să privim spre concepțiile vremii de atunci. În concepțiile religioase ale Orientului Apropiat antic, zeii operau în panteon, deciziile erau luate în adunarea zeilor. Exista un zeu suprem, care de obicei avea o consoartă, care era responsabil pentru păstrarea bunei ordini în cosmos. Dar el nu se implica direct, ci prin intermediul unui eșalon secund de zei care avea fiecare câte o sferă de autoritate. În mod ideal, fiecare își făcea treaba bine și lumea opera în armonie. Dar zeii, la fel ca oamenii, aveau slăbiciunile și rivalitățile lor, iar aceste conflicte duceau la problemele cu care se confrunta lumea. Toate popoarele din acea parte a lumii, inclusiv egiptenii, aveau această concepție despre zei. Prin prima poruncă, Yahweh interzice Israelului să îl perceapă în acest fel. El operează singur! Yahweh nu este cap al unui panteon. El lucrează singur. Nu are consoartă; autoritatea Sa este absolută, și nu este limitată de voința adunării zeilor.

Deci, noțiunea respinsă în prima poruncă este aceea că ar mai exista zei în prezența lui Yahweh. Textul nu neagă explicit existența altor zei, dar slujește monoteismului prin faptul că îi scoate din prezența lui Yahweh. Dacă Yahweh nu își împarte autoritatea sau sfera de influență cu ei, atunci ei, oricine ar fi, nu pot fi considerați zei, deci nu sunt vrednici de închinare. Prima poruncă scoate în evidență suveranitatea absolută a lui Yahweh asupra Israelului.

Al doilea cuvânt sau a doua poruncă interzice creerea idolilor și închinarea înaintea lor.

Textul spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau $20

jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti...” Pornind de la această poruncă, tradiția rabinică a ajuns la interzicerea oricărei reprezentări artistice. Nu acesta este înțelesul, deoarece vedem destule reprezentări artistice în Cort și în Templu.

Din nou, ca să înțelegem porunca trebuie să privim spre contextul de atunci. Israelul trebuia să fie diferit de restul națiunilor, iar poruncile acestea îl făceau diferit în închinare. Toate națiunile foloseau imagini și chipuri de zei în închinarea lor publică și privată. Atunci când se făcea o reprezentare a unui zeu, se credea că doar zeul putea aproba procesul de creere. Iar la sfârșit, când chipul era gata, prin ritualuri și ceremonii specifice, zeul intra în acel chip, care, de atunci încolo putea mânca, bea, sau mirosi tămâie. Închinarea publică orbita în jurul unui astfel de chip, deoarece acesta era considerat a mijloci prezența zeului înaintea poporului și închinarea poporului înaintea zeului (când aduceai o ofrandă de mâncare înaintea chipului, o aduceai, prin chip, zeului însuși).

Chipul nu era zeul însuși, dar divinitatea era întruchipată în el și se manifesta prin el.

La ce se referă atunci porunca? Ea interzice folosirea chipurilor ca mijlocitori ai prezenței divine sau ca intermediari ai închinării. Yahweh nu se manifestă și nu este slujit prin intermediul unor imagini sau chipuri. El este Spirit, iar închinarea la El trebuie să fie spirituală.

A treia poruncă interzice folosirea greșită a Numelui Domnului: „Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău.” De obicei se înțelege prin aceasta să nu folosești Numele Domnului în injurii și blasfemii. Respectul pentru Numele lui Yahweh este poruncit în Deut. 28:58, unde poporul este avertizat că trebuie să se teamă de Numele Lui „slăvit și înfricoșat”. Sensul din poruncă este altul. Trebuie să vedem cum este folosită expresia „în deșert”. 1. a fi înșelător în vorbire: martor fals (Deut. 5:20), răspânditor de zvonuri (Ex. 23:1); 2. a fi fals în închinare (Is. 1:13); a fi fals în profeție (Ez. 13:3-7). Deci, a lua în deșert înseamnă a înălța numele lui Dumnezeu în mod fals sau frivol.

Numele lui Dumnezeu însumează întreg caracterul și toată persoana Sa. A-i folosi Numele înseamnă a-I aduce caracterul și persoana într-o situație particulară. De aceea spune Scriptura că cine rostește Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. El este sfânt și căile Lui sunt drepte.

Nu ai voie să chemi Numele Domnului, să îi invoci prezența în ceva ce nu Îl caracterizează. Când Numele Lui este folosit pentru ceva ce este contrar caracterului Său, este înălțat sau purtat sau luat drept minciună. David, în Ps. 139, descrie un astfel de caz: „Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!” Aceștia se foloseau de Numele Lui ca să ucidă, ca și cum ar fi fost voia lui Yahweh ca ei să comită acea crimă.

Oridecâte ori este invocat Numele Lui în mod fals, înseamnă o luare în deșert a Numelui Său, pentru că Yahweh este invocat ca martor sau ca părtaș al faptei. Când oamenii mint și spun: „martor mi-e Dumnezeu”, Îl fac părtaș la minciună. Când căutăm să urmăm o dorință a noastră și spunem: Domnul mi-a vorbit, Domnul m-a călăuzit să spun sau să fac ceva, și lucrul acesta nu vine de la El, $21

căci este contrar voii Sale revelate, luăm Numele Lui în deșert. Când predicatorii deschid Biblia și interpretează textul după propriile păreri și prejudecăți, când așa-zișii profeți spun „așa vorbește Domnul” și Domnul nu le-a vorbit, ei iau în deșert Numele Lui. Aceasta înseamnă că Numele Lui este luat în deșert cu regularitate în majoritatea „bisericilor creștine”, la fiecare slujbă...

Dumnezeu oferă și motivul pentru care porunca trebuie respectată: „căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.” Nu scuza păcatul folosindu-te de Numele Domnului, că nu vei rămâne nepedepsit. Mai devreme sau mai târziu, acest furt de identitate, această batjocorire a Numelui Său va fi răzbunată de Cel care este sfânt. La aceasta se referă porunca.

A patra poruncă este una ceremonială: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.”

Această poruncă este construită pozitiv, fără negație (nu spune: să nu uiți de ziua de odihnă).

Importanța ei se vede din faptul că este cea mai lungă. Porunca este detaliată și apoi motivată. S-au făcut numeroase încercări de a găsi un corespondent al Sabatului la națiunile încojurătoare, dar toate au eșuat. Sabatul este ceva specific poporului Israel, ceva unic. Conceptul de odihnă divină exista și la alte popoare, dar zilele 7, 14, 21 și 28 din calendarul babilonian erau considerate ca aducând ghinion. Deci Sabatul este ceva unic, nu îl găsim în altă parte decât în Israel.

Porunca spune: „Adu-ți aminte!” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă să nu uiți mental să ții Sabatul? Sau: amintește-ți ce obișnuiai să faci, dar ai încetat? Ai ținut Sabatul, dar apoi l-ai abandonat, și acum îți poruncesc să te întorci la el? Nu, nu acesta este sensul. Nu există dovezi în Scriptură că Sabatul a fost ținut de popor în Egipt sau de patriarhi, după încheierea legământului cu Avraham. Presupunerile bazate pe tăcerea Scripturii nu cântăresc greu. Știm că și în vremea când erau sclavi au păstrat circumcizia și diferențierea dintre animalele curate și necurate, adică condițiile legămintelor anterioare. Dar nu există nicio aluzie la Sabat, nu doar cu privire la generațiile din sclavie, care nu l-ar fi putut ține oricum, căci egiptenii nu le-ar fi permis, dar nici la patriarhi. Nu există dovezi că ar fi fost ținut în nicio societate antică. Cunoștința primară despre Dumnezeu, principiile revelației primordiale, se găsesc la multe societăți arhaice, atât înainte, cât și după potop, deși deformate, într-o măsură mai mică sau mai mare. Aceasta este o dovadă a unui izvor comun care este Adam, apoi Noe. Care este înțelesul expresiei „adu-ți aminte”? În Vechiul Testament, aducerea aminte nu are atât de a face cu ne-uitarea unei amintiri, cât are de-a face cu ținerea evenimentului înaintea ochilor.

Domnul îi spune lui Noe, „Curcubeul va fi în nor, şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.” (Gen. 9:16). Israelului, după cele 10 cuvinte, le spune: „În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta.” Dumnezeu nu uită legămintele, nici nu Își uită Numele. Sensul aducerii aminte este acela de a păstra înaintea ochilor ceva care te motivează la o anumită acțiune, de a-ți aduce acel ceva în fruntea priorităților. În Exod, 2:24, citim: „Dumnezeu a $22

auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov.” Nu a auzit Dumnezeu gemetele lor înainte? A uitat El mental legământul? Bineînțeles că nu. Aducerea aminte înseamnă punerea legământului pe primul loc pe lista de priorități, ceea ce duce imediat la luarea măsurilor pentru ținerea lui. În cazul oamenilor, aducerea aminte nu are de-a face cu uitarea mentală, ci cu uitarea morală, adică cu indiferența față de un eveniment sau o persoană pe care nu ai uitat-o mental. De aceea, israeliților li se spune: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului” sau „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău” sau „Adu-ţi aminte şi nu uita cum ai aţâţat mânia Domnului Dumnezeului tău în pustie”. Înțelesul acestor îndemnuri este acela de a păstra înaintea ochilor aceste evenimente, de a le retrăi ca și cum tu ai fost prezent acolo, ca și cum ar fi fost propria ta experiență. Aceasta îți va modifica atitudinea și comportamentul, ajutându-te să iei deciziile corecte, în ascultare de Dumnezeu. A-ți aduce aminte înseamnă a pune pe primul loc în lista de priorități persoana sau evenimentul respectiv. Aducerea aminte este opusul pasivității, indiferenței, delăsării, apatiei, neglijenței.

Legămintele aveau adesea câte un semn de aducere aminte, ca oricând vreuna din părți privea spre semn, să retrăiască momentul încheierii legământului, să își reîmprospăteze loialitatea față de partenerul de legământ și să facă din îndeplinirea condițiilor legământului o prioritate în viața lui.

După încheierea legământului cu Abimelec, Avraham sădește un tamarisc, un copac secular, care să îi aducă aminte de tratatul încheiat. Iacov și Laban, când încheie legământul, fac o movilă de pietre ca semn de aducere aminte. În legământul cu Noe, Dumnezeu așează curcubeul ca semn al legământului, ca aducere aminte a promisiunii că nu va mai îneca pământul printr-un potop universal. Lui Avraham îi dă circumcizia ca semn al legământului dintre ei, ca aducere aminte a faptului că Avraham și sămânța lui sunt consacrați Domnului. Și acest legământ ar trebui să aibă un semn, iar faptul că ținerea Sabatului este singura poruncă ceremonială din cele 10, sugerează că acesta este semnul legământului cu Israelul. Expresia „Adu-ți aminte” - fă din Sabat un semn de aducere aminte - întărește această înțelegere. Dar mai târziu, în Exod, 31:13, 16, 17, Domnul Însuși spune: „Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc... Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic...” Consacrarea Sabatului este, deci, semnul legământului de la Sinai dintre Yahweh și Israelul național. Acesta este motivul pentru care această lege ceremonială este inclusă în cele 10 porunci.

Deci, Israelul trebuie să consacre Sabatul ca semn al legământului dintre ei și Yahweh. Faptul că orice muncă în comunitatea de legământ trebuie să înceteze de Sabat arată spre un act al credinței în Yahweh care poartă de grijă. Când oamenilor li se poruncește să împartă cu Yahweh odihna de Sabat, aceasta înseamnă că li se cere să recunoască faptul că Yahweh a adus cosmosul în ființă, și El $23

îi menține ordinea. Sabatul indică spre suveranitatea lui Yahweh peste întreaga creație, care este recunoscută de popor atunci când îi dedică Lui ziua pe care ar fi putut-o folosi pentru ei.

Când cele 10 cuvinte sunt reluate în Deuteronom, 5, motivația pentru ținerea Sabatului devine și mai personală: „Ţine ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toate treburile. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins, de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.” Sabatul, deci, este semnul pentru Israel că Yahweh care a creat universul i-a consacrat doar pe ei ca popor al Său, scoțându-i din Egipt și aducându-i la El. Aici se încheie prima secțiune a celor 10 cuvinte, care privește relația potrivită a omului cu Dumnezeu. Primele două porunci se referă la modul de operare al lui Yahweh în sfera spirituală și fizică (El operează singur, nu își distribuie autoritatea altor divinități și nu se folosește de vreun mijlocitor iconografic în manifestarea prezenței sau acceptarea închinării). Poruncile 3 și 4 ne vorbesc despre exercitarea puterii lui Yahweh (oamenii nu au voie să încerce să o controleze sau să o manipuleze, și trebuie să renunțe a-și controla propriile vieți în zilele de Sabat).

Urmează ultima secțiune a cuvintelor, care definește relația corectă pe orizontală, între membrii comunității de legământ. Secțiunea este mai scurtă, deoarece prezintă drepturile fundamentale ale omului, și nu e nevoie de prea multe explicații, căci acestea sunt în general acceptate. Nicio societate nu poate dăinui dacă încalcă aceste drepturi.

Prima poruncă din secțiune (a cincea din cele 10) privește relația copiilor cu părinții. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.” Faptul că Dumnezeu începe așa această secțiune arată importanța pe care El o acordă familiei.

Porunca este pozitivă și este singura din cele 10 porunci care are o promisiune: „pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.” Dar porunca este prezentată negativ în blestemele asociate legământului, în Deut. 27:16: „Blestemat să fie cel ce va nesocoti pe tatăl său şi pe mama sa!” În Deuteronom, 5:16 spune: „ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.” Viața lungă și fericită este o consecință a ascultării de părinți, când ne cresc în învățătura Domnului. Cel care ascultă îndemnurile părinților se scutește pe sine de multe dureri și suferințe. Dar faptul că promisiunea vorbește de zile multe și fericite „în țara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” arată că porunca are în vedere ceva mai mult decât longevitatea. Viața lungă și fericită în țară înseamnă o perioadă de pace și prosperitate, și stă în antiteză cu viața scurtă, curmată de război, și cu ducerea în sclavie, cu exilul din țara promisă. Deci, $24

promisiunea are în vedere păstrarea binecuvântărilor care decurg din respectarea legământului.

Neascultarea va aduce blestemul, pedeapsa, războiul și exilul. De ce este importantă cinstirea părinților? Pentru că păstrarea legământului depinde de educarea, de formarea tinerei generații ca să respecte învățătura părinților lor și să meargă pe aceeași cale. Porunca, deci, vizează legătura dintre generații pentru păstrarea legământului. O generație neascultătoare de părinți nu își va aduce aminte, nu va păstra înaintea ochilor valorile părinților și va duce la călcarea legământului și aducerea blestemului peste națiune. Mai târziu, cartea Proverbelor, care se bazează pe valorile prezentate în Deuteronom, vorbește atât despre importanța educării copiilor în învățătura Domnului, cât și despre fiul neascultător de părinți care aduce rușine și durere părinților și sfârșește nefericit și pedepsit.

Această poruncă arată importanța funcționării corecte a familiei în comunitatea de legământ.

Este datoria părinților să explice copiilor, atât prin exemplu cât și prin învățătură, ce înseamnă ascultarea de Yahweh. Părinții trebuie să fie instruiți în învățătura Domnului, să știe să dea răspuns copiilor: „Când fiul tău te va întreba într-o zi: ‘Ce înseamnă învăţăturile acestea, legile acestea şi poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?’, să răspunzi fiului tău...” (Deut.

6:20-21a). Sabatul săptămânal și praznicele vor oferi timp familiei care să fie petrecut împreună în închinare și spre învățătură, și vor sluji ca instrumente de perpetuare a legământului, din generație în generație.

Celelalte porunci pot fi exprimate și ele pozitiv, arătând drepturile inalienabile ale omului: „Să nu ucizi” arată dreptul la viață al fiecărei persoane. Asasinarea este interzisă deoarece omul este chipul lui Dumnezeu, conform legământului universal din Genesa, 9:6: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.” „Să nu comiți adulter” arată dreptul la propria familie, și scoate în evidență sanctitatea familiei, ca legământ pe viață între soț și soție. Aceasta ne trimite înapoi la ordinea din legământul edenic. „Să nu furi” arată dreptul la proprietate privată. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” arată dreptul fiecăruia la reputație și integritate. Ultima poruncă, „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”, asigură controlarea cauzei care duce la călcarea poruncilor de mai sus (6-9): pofta, dorința după ceva ce nu îți aparține de drept. Aceasta, odată născută, va duce la păcat, care va duce la călcarea legământului, ca în Eden, de aceea este interzisă.

Cele 10 cuvinte arată cum trebuie să se comporte noul fiu al lui Dumnezeu, Israelul, ca nou Adam, în acest legământ. Cele 10 cuvinte definesc responsabilitățile omului într-o relație corectă cu Dumnezeu și cu semenii săi în legământul israelit. Aceste responsabilități decurg din calitatea sa de chip și asemănare a lui Dumnezeu, de rege-preot-fiu al lui Yahweh.

$25

Mesaj 4: Legământul israelit. Cartea Legământului Partea a 2-a: Deuteronom După ce Yahweh a vorbit Israelului cele 10 cuvinte, întreg poporul a fost cuprins de groază și l-a implorat pe Moise să fie mijlocitor între ei și Dumnezeu. Poporul stătea în picioare, în depărtare, iar Moise se apropie să asculte în continuare stipulările legământului, pentru a le transmite poporului.

Cartea Legământului împarte stipulările în 2 secțiuni: cuvintele și legile sau judecățile. „Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile.” (Ex. 24:3). Cele 10 porunci rostite până acum reprezintă stipulările de bază ale legământului. Următoarea secțiune din cartea legământului este numită „legile” sau „judecățile” și reprezintă stipulările detaliate. Secțiunea începe în Exod, 21:1, prin cuvintele: „Iată legile pe care le vei pune înaintea lor.” Limbajul în care sunt descrise Legile este diferit de cel al Cuvintelor. Cele 10 cuvinte reprezintă lege prescriptivă, adică arată ce ar trebui să faci. Ele sunt date ca model al unei trăiri perfecte, ca instruire pentru a trăi la capacitate maximă relația de legământ și a te achita în totalitate de responsabilități. De ele nu sunt atașate pedepse concrete, cum sunt în legile descriptive din capitolele 21-22. Ele sunt absolute și continue: „Să nu furi!” Să nu furi azi, nici mâine, nici la anul, niciodată! Respectul pentru proprietatea privată să îți fie un mod de viață! Aceasta înseamnă „Să nu furi!”.

Legile (judecățile) iau această poruncă și o aplică la situații concrete: ce se întâmplă dacă cineva fură un bou sau o oaie; dacă paguba nu mai poate fi recuperată, amenda e de 4 ori valoarea pagubei (22:1); dacă animalul este recuperat viu, amenda este de 2 ori prețul lui (22:4). Ce se întâmplă dacă un hoț fură un lucru împrumutat; ce se întâmplă dacă hoțul nu poate plăti despăgubirea; ce se întâmplă dacă hoțul este prins în flagrant și omorât. Acestea sunt aplicații practice ale poruncii „Să nu furi”. Legile sau judecățile intră în acțiune atunci când cineva a încălcat porunca prescriptivă.

Cea mai mare parte a acestor legi sunt condiționale: „dacă... atunci”. Acestea sunt legi descriptive (descriu legi și pedepsele aferente încălcării lor: amenzi, reparații sau chiar pedeapsa cu moartea) și cazuistice, adică dau sentințe unor cazuri concrete care să funcționeze pe post de precedent la judecată. Un exemplu clar de lege cazuistică este faptul că în cazul boului care a împuns un om, se analizează dacă animalul avea acest obicei sau nu și în funcție de aceasta se declară sentința. Deci, secțiunea Legilor discută cazuri concrete și stabilește cum să se facă dreptate în acele cazuri. Însăși existența legilor implică faptul că poruncile sau cuvintele vor fi încălcate.

Dacă nimeni nu va fura, nu ar fi nevoie de legi care să analizeze diferite cazuri de furt. Existența acestor legi sugerează faptul că nimeni din comunitatea de legământ nu va trăi în totalitate după cele 10 cuvinte, că toți vor eșua când sunt măsurați după standardul lor. $26

În secțiunea Legilor, la fel ca în secțiunea Cuvintelor, cazurile morale sunt amestecate cu practici cultice, ceremoniale (exemplu: praznicele din 23:10-19), ceea ce arată că ele reprezintă un tot unitar, că nu pot fi separate. Separarea care se face astăzi în legi morale, civile și ceremoniale este improprie și străină textului. Stipulațiile legământului (cuvintele și legile) funcționează ca un tot unitar, ele stau în picioare sau cad împreună. Acest lucru reiese clar din blestemele legământului (încheierea Cărții Legământului din Deuteronom): „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face!” (Deut. 27:26). Care Lege? Întreaga Lege! Așa interpretează Pavel, când citează acest verset: „Căci toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru că este scris: ,Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.’” - Gal. 3:10. Și așa argumentează și Iacov, când scrie: Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti” a zis şi: „Să nu ucizi.” Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

Legea, care reprezintă totalitatea stipulațiilor legământului, formează un tot unitar. Legile sau judecățile din Cartea Legământului, nu pot fi disociate de cele 10 porunci. În legământ, ele trebuie luate împreună. Omul nu are dreptul să modifice, să abroge sau să adauge nimic la aceste stipulații.

Legile din capitolele 21-23 reflectă sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu aplicată contextului istoric, geografic și cultural de atunci.

După încheierea stipulațiilor legământului urmează ceremonia de ratificare a lui, prin care legământul intră oficial în vigoare. Această ceremonie o găsim descrisă în Exod, 24:1-11. „Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu, şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.” Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.” Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel să aducă Domnului arderi de tot şi să înjunghie tauri ca jertfe de mulţumire. Moise a luat jumătate din sânge şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.”

Secvența evenimentelor este următoarea: 1. Moise primește instrucțiunile pentru ceremonie.

2. Vine și spune poporului toate cuvintele și toate legile, adică cele 10 porunci și legile din 21-23. 3.

Poporul răspunde la unison că este de acord cu aceste condiții (răspunsul arată cu siguranță $27

atitudinea potrivită, dar eșecul lor imediat arată nevoia ca Yahweh să susțină ambele părți ale legământului, nu doar să își facă partea Lui). 4. Moise scrie Cartea Legământului. 5. Moise zidește un altar și ridică 12 pietre/stâlpi, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel. 6. Niște tineri aduc sacrificii lui Yahweh, arderi de tot și jertfe de mulțumire. 7. Moise stropește o jumătate din sângele jertfelor pe altar, iar cealaltă o pune în vase. 8. El ia cartea legământului și o citește înaintea poporului. 9. Din nou, poporul își exprimă la unison acordul cu stipulațiile legământului. 10. Moise ia sângele și stropește poporul, oficializând legământul. 11. Moise se suie pe munte, împreună cu reprezentanții poporului, pentru a mânca masa festivă a legământului în prezența lui Yahweh.

Capitolul 24 reprezintă postfața Cărții Legământului, făcând pereche cu capitolul 19, care reprezintă prefața. Există numeroase paralele între cele 2 capitole. De fapt, capitolul 24 continuă narațiunea din 19 întreruptă de descrierea detaliilor legământului. 2 episoade ies în evidență în 24: ceremonia de ratificare și urcarea lui Moise pe munte pentru a primi instrucțiuni despre cum trebuie să se închine Israelul lui Yahweh. Ceremonia de ratificare este importantă pentru înțelegerea legământului de la Sinai. În primul rând, arderile de tot sunt jertfe care reprezintă consacrarea sau devotamentul, iar jertfele de mulțumire sunt cunoscute și ca jertfe de pace sau de comuniune. Ele sunt aduse ca semn al mulțumirii sau ca semn de încheiere a unui jurământ sau legământ. Jertfele de aici nu sunt specificate a fi jertfe de ispășire pentru păcat. Sângele este stropit atât pe altar, care Îl reprezintă pe Yahweh, cât și pe popor (s-ar putea să fi fost stropit pe stâlpii de piatră care reprezentau poporul). Deci, jumătate din sânge este pus pe Yahweh, jumătate pe popor. Între cele 2 acte are loc citirea legământului și jurământul poporului. Cele 2 părți ale legământului sunt unite acum prin același sânge.

Imaginea cea mai apropiată este cea a unei nunți. Două persoane care nu sunt rude de sânge sunt aduse, prin legământul matrimonial, într-o relație mai apropiată decât cea pe care o au cu cele mai apropiate rude. În virtutea legământului de la Sinai, Yahweh devine „goel”, ruda cea mai apropiată, iar Israelul nu devine doar o națiune, ci un popor, care în ebraică este un termen de rudenie, arătând spre relația sa cu Domnul. În acest fel au înțeles și profeții Isaia, Osea și Ezechiel evenimentele din această zi: ca un mariaj între Yahweh și Israel.

După această ceremonie, Moise și reprezentanții poporului urcă muntele, spre Dumnezeu, întind o masă și mănâncă și beau în prezența lui. Era ceva obișnuit ca încheierea unui legământ sau tratat să se încheie cu un banchet festiv. De aici vine obiceiul meselor festive de la nunțile noastre.

Dumnezeu se descoperă reprezentanților poporului într-un mod personal și apropiat. Această descoperire ar fi trebuit să îi omoare, dar El își arată iubirea Sa pentru ei, căci ei nu doar că nu mor, dar stau la masă cu El, au comuniune apropiată cu El. Ceremonia se încheie și legământul intră în vigoare. După această masă, Moise este chemat sus pe munte de Domnul, unde rămâne timp de 40 de zile și 40 de nopți, pentru a primi tablele legii (cele 10 cuvinte, care reprezintă inima legământului, înscrise pe 2 table de piatră) și instrucțiunile privitoare la locul de închinare. Închinarea este prioritară pentru Israel, ca nou Adam. $28

Cartea Exodul continuă cu încă câteva evenimente importante pentru derularea relației de legământ. În timpul șederii lui Moise pe munte, poporul calcă legământul, făcându-și un vițel de aur ca reprezentare a lui Yahweh. Citim în Exodul, 32:1-6: „Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: „Haide, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut!” Aaron le-a răspuns: „Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceţi-i la mine.” Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!” Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui şi a strigat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!” A doua zi, s-au sculat disde-dimineaţă şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace.”

Poporul nu mai vrea să îl aștepte pe Moise, ci dorește să plece de la Sinai. Ceea ce încearcă ei să facă aici este o repetare a ratificării legământului din cap. 24, ca o confirmare a acestui legământ.

Ei nu voiau zei străini, ci un mijlocitor vizibil între ei și Yahweh, Dumnezeul care i-a scos din Egipt, în lipsa lui Moise. Ei voiau să se închine lui Yahweh, dar nu au așteptat să primească instrucțiunile despre cum vrea El să primească închinare, așa că au amestecat ceea ce știau deja din legământ cu propriile concepții despre cum ar trebui să fie închinarea, concepții moștenite din Egipt. Aaron face din aurul donat chipul pe care poporul (în rol de preot) îl consacră, chemând prezența lui Dumnezeu în acel chip, care devine pentru ei mijlocitorul prezenței lui Yahweh, adică al binecuvântării și protecției Lui, dar și mijlocitorul închinării lor către Yahweh, căci Aaron zidește un altar pe care sunt aduse jertfe înaintea vițelului. Prin ceea ce au făcut, au călcat a doua poruncă, care interzicea vreo reprezentare a lui Yahweh, dar și a treia, căci au chemat Numele Lui în închinare falsă, luândui astfel Numele în deșert. Jertfele aduse sunt identice cu cele aduse în Exod, 24: ardere de tot pentru consacrare și jertfă de mulțumire, pentru încheierea legământului. Urmează, la fel ca în Exod, 24, masa festivă, banchetul. Poporul încearcă să îl re-asigure pe Yahweh de loialitatea lor în relația de legământ, dar în proprii lor termeni. Ceea ce este diferit în acest episod este faptul că după banchet, „s-au sculat să joace”. Verbul sugerează imoralitatea sexuală. Deseori, ceremoniile păgâne sfârșeau în orgii, și asta pare că s-a întâmplat aici, mai ales că starea poporului este descrisă în versetul 25 ca fiind „fără frâu”, cuvânt tradus în alte părți prin „dezvelit, dezbrăcat, gol”. Astfel, ei au călcat și porunca a șaptea.

Moise vine în tabără, se aprinde de mânie împotriva poporului, sparge tablele scrise chiar de Dumnezeu, îi separă pe cei care s-au păstrat curați de cei care s-au spurcat și poruncește uciderea vinovaților, pentru ca Yahweh să nu pedepsească întreg poporul, rupând legământul. Moise mijlocește pentru popor înaintea lui Yahweh, salvându-l de la distrugere. Dumnezeu scrie din nou cele 10 cuvinte pe alte table și păstrează în vigoare legământul. După repararea relației, începe construirea Cortului, ca loc potrivit de închinare. $29

Cortul era o versiune portabilă a Sanctuarului ceresc și a fost făcut după planul revelat de Yahweh lui Moise. Fiecare detaliu trebuia să fie exact așa cum îl dorea Dumnezeu. Motivele vegetale ale decorațiilor din interiorul cortului, sfeșnicul cu șapte brațe care reprezenta un copac stilizat, aminteau de Edenul pierdut. Pe perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor erau țesuți heruvimi, amintind de heruvimii care păzeau intrarea în grădină. Prezența Cortului însemna că Edenul este re-creat în mijlocul lor, că relația dintre om și Dumnezeu este făcută posibilă, că omul se poate întâlni cu Dumnezeu. Trecerea marelui preot dincolo de perdea simboliza re-intrarea în Eden, ca și cum heruvimii se dau la o parte și îi permit accesul în grădină, în lumea originală, în prezența lui Dumnezeu.

Cartea Exodul se încheie cu inaugurarea și dedicarea cortului. După ce totul a fost așezat la loc, după modelul divin, prezența vizibilă a lui Yahweh se mută de pe Sinai deasupra cortului. (Ex. 40:34-38): „Atunci, norul a acoperit cortul întâlnirii şi slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul. Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua, iar noaptea era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.” Cortul a devenit noul loc de închinare publică odată ce Yahweh și-a manifestat prezența în el.

Israelul purta în mijlocul lor prezența lui Yahweh, dar nu așa cum au dorit ei, în forma unui vițel de aur pe care să îl ducă unde doreau ei, ci sub forma norului și a focului, care îi purta pe ei acolo unde voia El. Israelul se închină acum lui Yahweh în termenii și în locul prescris de El, învățând că pentru a fi administrator bun al țării în care va intra, el trebuie întâi să învețe să se închine, la fel cum a învățat Adam în grădină.

Simbolistica cortului era foarte bogată. Ea proiectează, în tipare și umbre, lumea dinainte de cădere și lumea restaurată, amintind la fiecare pas de starea prezentă, de separarea dintre omul păcătos și Dumnezeul sfânt. Dar Sanctuarul, prin arhitectura și piesele sale de mobilier, prin slujbele efectuate în el, arată, în tipare și umbre și spre modul în care această restaurare, această răscumpărare va fi realizată: arată spre nevoia unei jertfe perfecte, adusă de un Mare Preot perfect, mai bun decât Aaron.

Prezența vizibilă a lui Yahweh deasupra Cortului, sub formă de nor și foc, îi învață nevoia ascultării de El, dependența de El și răbdarea de a aștepta răspunsului Lui. Ei nu pleacă dintr-un loc decât la inițiativa Lui, nu pe cont propriu: Numeri, 9:22-23 spune: „Dacă norul se oprea deasupra cortului două zile sau o lună sau un an, copiii lui Israel rămâneau tăbărâţi şi nu porneau; şi când se ridica, porneau şi ei. Tăbărau după porunca Domnului şi porneau după porunca Domnului; ascultau de porunca Domnului, de porunca Domnului dată prin Moise.”

Dar, deși aveau Cortul și prezența lui Yahweh, Israelul eșuează în repetate rânduri. În Numeri, 11, poporul cârtește că îi merge rău, aprinzând mânia lui Yahweh. Apoi se satură de mană și tânjesc $30

după carnea și legumele din Egipt. În Numeri, 13, ei trimit 12 spioni în Canaan, pentru a afla informații de primă mână despre țară și despre punctele tari și slabe ale locuitorilor. Pentru prima dată vedeau cu ochii lor țara promisă, țara în care Dumnezeu l-a adus pe Avraham de departe, din Mesopotamia, țara în care au trăit ca străini patriarhii, țara pe care Dumnezeu le-a promis prin legământ că o va da descendenților lor, țara pe care ei, după ce au trecut Marea Roșie, o vedeau ca un Eden. Și care este reacția poporului la primirea informațiilor despre puterea locuitorilor? Num. 14:1-4: „Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?” Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.” Yahweh ne-a scos din Egipt ca să ne lase să murim în Canaan. A făcut legământ cu noi doar ca să își bată joc de noi, de soțiile noastre și de copilașii noștri. Mai bine muream în Egipt, mai bine muream în deșert! Moise, Aaron, Iosua și Caleb încercau să îi facă să își vină în fire, să își dea seama ce însemnau acele cuvinte, să le amintească faptul că deși, într-adevăr acele popoare erau mai mari și mai tari decât ei, Israelul îl avea pe Yahweh în mijlocul lor. Cuvintele acestea nu i-au înduplecat, ba din contră: „Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre” (vs. 10). Doar intervenția lui Dumnezeu le salvează viețile, făcând poporul să se oprească din ceea ce urmau să facă.

Neîncrederea aceasta în Yahweh și în mijlocitorul lui, în Moise, este similară cu răzvrătirea de la Sinai, când au făcut vițelul de aur. Aceasta se vede din mijlocirea lui Moise pentru popor.

Dumnezeu vrea din nou să distrugă poporul și să înceapă de la capăt cu Moise și cu familia lui (Moise să fie un nou Avraham). Moise apelează la bunătatea, iubirea și iertarea lui Yahweh, dar și la dreptatea, puterea și gloria Lui, la fel ca în Exod, 33. Faptul că Dumnezeu nu rupe legământul este o dovadă de har, de favor nemeritat. Dar, cum El este drept și nu-l socotește pe cel vinovat drept nevinovat, sentința pentru rebeliunea lor este următoarea (28-32): „Spune-le: ‘Pe viaţa Mea’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele! Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus şi care aţi cârtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustie.” Timp de 40 de ani vor rătăci în deșert, până acea generație va muri și copiii lor vor fi pregătiți să intre în țara promisă.

Cei patruzeci de ani trec și noua generație este pregătită să intre în Canaan. Întreg poporul se află în câmpia Moabului, la est de Iordan. Dar, înainte de a lua în stăpânire țara, Israelul trebuie să fie instruit în a păstra legământul. Aceasta ne aduce în cartea Deuteronom. $31

Deuteronomul reprezintă punctul culminant al Pentateuhului (cărțile lui Moise). Toată istoria legămintelor de până acum curge spre punctul acesta, în care Israelul este gata să intre în țara promisă lui Avraham. Cartea este de asemenea centrul teologiei Vechiului Testament. Cărțile istorice (Iosua, Judecători, Samuel, Regi) prezintă istoria Israelului din perspectiva legământului israelit, așa cum este el prezentat în Deuteronom. Starea spirituală a națiunii este evaluată după standardele găsite în această carte. Regalitatea este evaluată după principiile din Deuteronom, 17.

Slujba profetică este evaluată după principiile din Deuteronom 18. Legământul israelit, în forma prezentată în Deuteronom, este baza mesajelor profeților de mai târziu care chemau poporul înapoi la legământ. Deseori când Psalmii fac referire la Lege, se referă la Deuteronom. Psalmul 119 este unul dedicat Deuteronomului. Acesta este de asemenea baza teologică a cărții Proverbelor. În Deuteronom găsim, deci, baza teologiei Vechiului Testament. Deut. 6:4-5 reprezintă pasajul central al Legii și al Vechiului Testament: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” „Yahweh, Dumnezeul tău” este formulă de legământ. Formula completă este: Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” Deci, legământul între Yahweh și Israel trebuie să fie un legământ bazat pe un devotament total care decurge dintr-o iubire loială. Aceasta este baza tuturor celorlalte cerințe și stipulări ale legământului. De fapt, întreaga secțiune a cărții, care se sfârșește cu capitolul 11, are rolul de a explica în detaliu ce înseamnă să îl iubești total pe Dumnezeu.

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a extrage esența Legii, și de a defini relația de legământ. Două perechi de cuvinte sunt folosite cu regularitate. Prima pereche este: „bunătate și credincioșie”. Hesed și emet. Hesed se traduce prin iubire loială, iar emet prin fidelitate, credincioșie, adevăr. Această pereche de cuvinte vorbește despre iubirea loială și credincioasă. A doua pereche este „judecată și dreptate” și vorbește despre practicarea dreptății sociale. În Psalmul 89:14 întâlnim ambele perechi aplicate lui Yahweh: „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia sunt înaintea Feţei Tale.” Yahweh se descrie pe Sine în acești termeni când iartă Israelul după episodul cu vițelul de aur. Exod, 34:6 „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie...” Acestea sunt caracteristicile lui Dumnezeu ca inițiator al legământului. Dar Dumnezeu cere aceste caracteristici și de la partea umană din legământ. Din păcate, Israelul, la fel ca și ceilalți capi de legământ dinaintea sa, a eșuat să arate iubire loială față de Yahweh, și din această cauză au eșuat în a practica dreptatea socială. În Osea, 6:6, Yahweh, în calitate de soț trădat, își mustră soția infidelă spunându-i: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe!” Literal: Hesed, iubire loială aștept de la voi! Profetul Mica descrie această așteptare sau pretenție (6:8): „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” $32

Mai târziu, când Domnul Isus a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a identificat-o pe aceasta: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (Deut. 6:5). Aceasta arată motivația corectă pentru slujirea lui Dumnezeu, și răspunsul potrivit al celui care este făcut fiu al lui Dumnezeu, după asemănarea Sa. Aceasta este esența primelor patru porunci, cele care privesc relația potrivită a omului cu Dumnezeu. Domnul Isus identifică porunca din Levitic, 19:18, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” , ca fiind a doua ca importanță, căci în ea se găsește esența celorlalte 6 porunci, fiind baza relației corecte cu semenii noștri. Dacă îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, îi voi respecta dreptul la viață, la proprietate, la familie, la integritate. Domnul Isus afirmă (Matei, 22:40): „În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” Legea și Profeții, adică întreg Vechiul Testament. La fel a explicat și apostolul Pavel, când spune romanilor (Rom. 13:9-10): „De fapt: ,Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti’ şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” Dar dragostea pentru aproapele nu poate fi decât rezultatul dragostei pentru Dumnezeu. Pentru a avea relații corecte pe orizontală, cu semenii și cu creația, trebuie întâi să avem o relație corectă pe verticală, cu Dumnezeu. Înainte de a fi regi reprezentanți ai lui care îi poartă chipul, trebuie să fim preoți-închinători. Aceasta este întâia prioritate a omului.

Ce înseamnă „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”? Trei expresii sunt folosite pentru a descrie iubirea totală pentru Dumnezeu. 1.

Din toată inima ta. Inima la evrei nu era doar sediul emoțiilor, cum e la noi. Era centrul ființei, locul în care gândim, facem planuri, simțim și luăm decizii. Inima era locul unde rațiunea, emoțiile și voința operau împreună, în armonie. A-L iubi pe Yahweh din toată inima înseamnă, în contextul cap. 6 din Deut: să te temi de Domnul și să îi păzești toate poruncile (vs. 2); să meditezi mereu la aceste porunci (v. 6, 8, 9) și să le transmiți generației următoare (7).

2. Din tot sufletul tău. Sufletul, „nefeș” era perceput ca sediul dorințelor, a tânjirilor, a nevoilor vitale, care trebuie satisfăcute pentru ca omul să poată trăi. De aceea, sufletul ajunge să însemne viața însăși. Asta înseamnă că întreaga noastră viață, tot ce ține de dorințele și nevoile noastre, trebuie închinată sau devotată Domnului. 3. Cu toată puterea ta. Expresia înseamnă „la capacitate maximă”.

Datoria Israelului față de Yahweh, partenerul lor de legământ, este să Îl iubească în așa fel încât această iubire să afecteze și să modeleze fiecare aspect al ființei și al vieții lor, și aceasta la capacitate maximă. Această cerință este esența Legii și a întreg Vechiului Testament.

$33

Mesaj 5: Binecuvântările și blestemele legământului

Am văzut că mesajul cărții Deuteronom este central atât istoriei legămintelor cât și întregii teologii a Vechiului Testament. Pentru a-i înțelege importanța, va trebui să privim mai în detaliu spre forma și conținutul cărții. Israelul se află lângă Iordan, gata să intre în Canaan. Generația care a ieșit din Egipt, cu care Yahweh a făcut legământ la Sinai, care a primit Cartea Legământului, a murit în deșert datorită călcării legământului, iar acum fiii lor sunt cei care primesc mesajul conținut în Deuteronom. Relația dintre Deuteronom și Cartea Legământului din Exod 19-24 este importantă în acest moment. Moise face referiri repetate la legământul de la Sinai (Deut. 4:23; 5:2; 5:3; 9:9). În 9:9, Moise spune: „Când m-am suit pe munte, ca să iau tablele de piatră, tablele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi, am rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă...” Referința este clară la legământul de la Sinai.

Dar în Deut. 29:1, citim despre un alt legământ: „Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb.” „Afară de” înseamnă pe lângă, sau în plus față de. Expresia folosită pentru încheierea legământului este karat berit și înseamnă a tăia, a iniția un legământ.

Despre ce legământ ar putea fi vorba? „Iată cuvintele legământului” face referire la cuvintele anterioare, de la începutul cărții până în capitolul 28. Cartea Deuteronom este, deci, un legământ în sine, diferit de cel de la Sinai. Este un legământ încheiat între Yahweh și generația Israelului care va intra în țara promisă.

Aceasta reiese și din forma cărții. Cartea Deuteronom este alcătuită după modelul unui tratat de suzeranitate specific acelui timp. Conține: 1. titlu (1:1-5); 2. prolog istoric (1:6-4:43); 3.

Stipulații de bază (4:43-11:32) și detaliate (12-26); 4. depunerea textului și citirea publică (27); 5.

Binecuvântările și blestemele (28). 6. Jurământul solemn și apelul la martori (29-30). Spre deosebire de Cartea Legământului, din Exod 20-23, Deuteronomul este mult mai complet, conținând toate părțile specifice unui legământ de tip suzeran-vasal.

Dar care este relația dintre Deuteronom și Cartea Legământului, dintre legământul din câmpia Moabului și cel de la Sinai? În esență, legământul din Deuteronom este de sine stătător, funcționează ca un supliment al legământului de la Sinai. Nu îl înlocuiește, ci îl completează. În același timp, poate fi privit ca reînnoirea legământului de la Sinai cu generația care va intra în Canaan.

Legământul din Deuteronom este adaptat vieții în țara promisă. Capitolul 12 anunță că Domnul va alege un loc în țară care să centralizeze închinarea publică (11, 13-14): „Atunci va fi un loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile-de-tot, jertfele, zeciuielile, cele dintâi roade şi darurile $34

alese pe care le veţi face Domnului pentru împlinirea juruinţelor voastre... Vezi să nu-ţi aduci arderile-de-tot în toate locurile pe care le vei vedea, ci să-ţi aduci arderile-de-tot în locul pe care-l va alege Domnul în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu.” Psalmul 132:13-14 declară: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.” Capitolele 13 și 18 tratează problema profeților mincinoși, iar capitolul 17 - legea pentru împărat.

Binecuvântările și blestemele arată consecințele umblării în legământ sau călcării lui. La invocarea martorilor, Dumnezeu spune (Deut. 30:19-20): „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El, căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov.” Acesta este, din păcate, unul din cele mai greșit folosite pasaje în mediul creștin. De obicei se folosește pentru a îndemna un păcătos să aleagă calea ascultării de Dumnezeu, pentru a primi binecuvântări spirituale și viața veșnică. Pasajul nu vorbește despre așa ceva, nici nu poate fi aplicat în acest fel. Dumnezeu se adresează celor care sunt deja în comunitatea de legământ, binecuvântările și blestemele sunt fizice, nu spirituale, și privesc viața lor și a copiilor lor în țara promisă lui Avraham. Aici se vede legătura dintre legământul israelit și cel avrahamic. Principiul genealogic și promisiunea țării din legământul avrahamic sunt reconfirmate în acest legământ. Expresia „lipindu-te de El” este aceeași ca lipirea soțului de soție, arătând felul de relație dintre Israel și Yahweh. În Deuteronom găsim numeroase avertismente cu privire la depărtarea de Yahweh și călcarea legământului. Unul din pericole este descris în Deuteronom, 8:12-14, când țara va fi fost cucerită și poporul se va bucura de pace și prosperitate: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţise argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei...” Uitarea nu este una mentală, ci morală, înseamnă a-L ignora, a-L neglija. Versetele 17-19 continuă: „Vezi să nu zici în inima ta: ‘Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.’ Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinţii voştri prin jurământ, cum face astăzi. Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău, şi vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veţi pieri.” A-ți aduce aminte de Yahweh înseamnă a-L iubi, împlinind cerințele legământului. Textul face referire la un legământ încheiat cu părinții lor prin jurământ. Din moment ce legământul de la Sinai nu are un jurământ, nu se poate referi la el. Părinții se referă la patriarhi, căci cu ei a încheiat Yahweh legământ întărit cu jurământ, prin care le-a promis țara și bogățiile ei. Aceasta înseamnă că Israelul, pentru a se bucura de promisiunile făcute în legământul avrahamic, trebuie să respecte condițiile acestui legământ. $35

Privind spre cei patruzeci de ani de istorie a lor, de la ieșirea din Egipt până la ajungerea înaintea Iordanului, sunt destul de mici șansele ca legământul să rămână în picioare printr-o ascultare deplină a Israelului, așa încât ei să se bucure pentru totdeauna de promisiunile legământului avrahamic. Dumnezeu nu doar îi avertizează cu privire la călcarea legământului, El chiar o profețește. În cântarea lui Moise din capitolul 32, Domnul vestește exact cum va pedepsi Israelul pentru călcarea acestui legământ. Una din pedepsele pe care le primește Israelul național pentru călcarea legământului este descrisă astfel în vs. 21: „Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deşerţi. Şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.”

Această profeție ne permite ca din poziția Israelului de atunci, aflat la marginea Iordanului, să aruncăm o privire în viitor și să vedem cum va decurge relația de legământ dintre ei și Yahweh. Ce spune Dumnezeu aici? După cum Israelul l-a provocat la gelozie, întorcându-i spatele și ducându-se după ceva ce nu este dumnezeu (vițelul de aur), tot așa, El îi va provoca la gelozie, întorcându-le spatele și îndreptându-și afecțiunea spre oameni care nu sunt un popor (termenul în ebraică denotă o relație de rudenie, de familie). Pedeapsa Israelului pentru respingerea lui Yahweh va fi războiul, exilul, pierderea țării și pierderea statutului privilegiat între națiuni. Yahweh, Dumnezeul lor, îi va abandona și își va îndrepta afecțiunea spre „un popor care nu este un popor”, spre un neam fără pricepere, neinstruit în ce privește voia și căile lui Yahweh. Aceasta implică o relație de legământ dintre Yahweh și acest popor care nu este un popor, un legământ diferit de cel călcat de Israel.

Apostolul Pavel folosește exact acest verset în Romani, 10:19 ca să demonstreze că Dumnezeu a întors spatele Israelului care L-a respins pe Isus Cristos și își strânge dintre neamuri un popor al Său.

Gelozia prezisă a Israelului arată spre eșecul său lamentabil. În loc de a deveni instrumentul binecuvântării lui Dumnezeu pentru toate națiunile pământului, împlinind această poruncă a legământului avrahamic, Israelul calcă legământul, își pierde statutul și devine gelos tocmai pe aceia pe care trebuia să îi binecuvânteze, căci ei ajung binecuvântați de Yahweh și într-o poziție superioară lor. Însă întărâtarea geloziei Israelului are și ceva pozitiv: îl va face să se întoarcă la Dumnezeul Lui. Despre întoarcerea Israelului după călcarea legământului și pedepsirea lui se vorbește și în Deuteronom, 4. Yahweh avertizează din nou poporul și le spune ce li se va întâmpla dacă vor călca legământul: cea mai mare parte a poporului va muri în război, își vor pierde țara și vor fi duși în robie, unde vor sluji altor dumnezei. Dar după această perspectivă sumbră, citim în vs. 29-31: „Şi, dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Şi după ce ţi se vor întâmpla toate aceste lucruri în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui, căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi.” $36

Legământul israelit călcat de Israel va rezulta în ruperea sa, în pierderea țării promise, în pedepsirea și abandonarea poporului, în îndreptarea spre neamuri din care Dumnezeu își va alege un popor. Ei nu mai pot emite nicio pretenție, la fel cum femeia care a primit scrisoarea de divorț nu mai poate emite pretenții de soție, la fel cum vasalul răzvrătit nu mai poate emite pretenții de a fi reașezat în drepturi de suzeran. Cu toate acestea, Yahweh, Dumnezeul lor, este un Dumnezeu îndurător (acesta este numele prin care s-a descoperit lui Moise imediat după trădarea cu vițelul de aur: Exod, 34:6). El nu îi va distruge de tot, pentru că „nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi”, legământul cu Avraham, Isaac și Iacov. Cartea Deuteronom ne descoperă faptul trist că legământul israelit va fi călcat, că și acest Adam eșuează în a fi o binecuvântare. Această carte a legământului vestește dinainte pedeapsa Israelului și abandonarea lui, faptul că Yahweh va face un legământ cu un alt popor, care nu este popor în sensul obișnuit al termenului. În mijlocul acestor predicții întunecate, există și o speranță: Israelul nu va fi distrus de tot, și asta din cauza iubirii loiale pe care Yahweh o poartă lui Avraham și urmașilor săi, ci va fi adus înapoi, relația de legământ va fi înnodată și reluată, și ei se vor bucura din nou de privilegiile și promisiunile legământului avrahamic. Cum se va realiza această întoarcere? Și care este garanția că de data aceasta Israelul își va respecta angajamentul din legământ? Răspunsul îl găsim în Deuteronom, 30:6, 8: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti. ... Şi tu te vei întoarce la Domnul, vei asculta de glasul Lui şi vei împlini toate aceste porunci pe care ţi le dau astăzi.”

Aceasta este cea mai importantă lecție pe care o învățăm din legământul israelit. Nevoia ca Dumnezeu să își facă nu doar partea Lui, ci să intervină și să susțină și partea omenească. Cei care au spus „Vom face tot ce a zis Yahweh!” l-au trădat crunt în mai puțin de 40 de zile. Dar chiar și atunci, în ciuda faptului că majoritatea celor din comunitatea de legământ nu aveau natura schimbată, Dumnezeu avea o rămășiță. Unii au fost diferiți. Unii au fost circumciși nu doar în trup, ci și în inimă. Ce anume i-a făcut diferiți de ceilalți? Domnul îi spune lui Moise (Exod, 33:17): „ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!” Ai găsit har înaintea mea și te iubesc. Ce anume i-au făcut diferiți pe Iosua și pe Caleb de ceilalți zece spioni, așa încât au fost singurii din acea generație care au intrat în Canaan? Harul suveran al lui Dumnezeu!

Legământul israelit promite o relație cu Dumnezeu, binecuvântare și viață (Lev. 18:5): „Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!” Înseamnă aceasta că poate exista mântuire prin Lege? Nu. Legea prezintă standardul absolut la care Dumnezeu își cheamă poporul, căci Îi reflectă caracterul sfânt și drept. Dar nimeni nu poate ajunge la acest standard, datorită naturii păcătoase moștenite de la Adam. Este în natura omului să încerce să își stabilească standarde de dreptate și să încerce să fie bun pentru a fi plăcut lui Dumnezeu. Dar cât de bun trebuie să fie un om pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu? Omul își dă standarde în așa fel $37

încât să le poată ajunge, pentru a fi mulțumit de sine însuși. De aceea, Dumnezeu le dă Legea ca standard al Său, ridică ștacheta până la un nivel pe care niciun om nu-l poate atinge. De ce? Pentru a-i învăța pe oameni că nu pot fi plăcuți lui Dumnezeu prin propriile eforturi. Unii oameni sunt mai morali, alții mai imorali. Unii fac mult rău, alții caută să facă bine aproapelui. Unii sunt mai egoiști, alții mai altruiști. Legea se adresează tuturor și le spune că nici unul nu se ridică la standardul lui Dumnezeu, că nu îi pot fi pe plac prin propriile merite. Legea îi învață pe oameni adevărata lor stare, și le arată că doar dacă Dumnezeu se îndură cumva de ei, ei pot sta în prezența Lui și se pot bucura de o relație cu El. Cum pot fi ascultate și împlinite poruncile Domnului? Doar având inima schimbată, circumcisă. Doar o comunitate care are inima circumcisă (expresie care denotă regenerarea) îl poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, și îi poate împlini poruncile, iar acest lucru este imposibil în cazul Israelului. Natura comunității de legământ (credincioși autentici amestecați cu necredincioșii) și eșecurile ei arată spre caracterul incomplet al acestui Israel ca nou Adam și imploră venirea timpului când întreaga comunitate va fi alcătuită din oameni circumciși în inimă, nu doar în trup.

Această incapacitate a Israelului de a fi complet devotat lui Yahweh, de a-i răspunde iubirii loiale cu iubire loială, arată limitele acestui legământ.

Legământul israelit ne învață că Israelul, ca națiune, este ales de Yahweh să moștenească rolul adamic de fiu și rege, iar această alegere se bazează pe harul suveran al lui Dumnezeu, nu pe meritele lor. Binecuvântările promise în legământul avrahamic își vor găsi împlinirea în Israel. El va intra în posesia țării promise lui Avraham, va deveni un popor mare și prosper și va fi o binecuvântare pentru toate națiunile. Vor fi o binecuvântare prin faptul că sunt o împărăție de preoți și un neam sfânt, consacrat lui Yahweh. Vor fi o binecuvântare pentru că vor exemplifica, prin respectarea Legii Lui, ce înseamnă o relație corectă cu Dumnezeu pe de o parte și cu semenii și creația pe de altă parte. Legea este perfectă și dreaptă. Este o manifestare extraordinară și unică pentru acea vreme a sfințeniei și dreptății lui Dumnezeu. Eșecul Israelului de a o respecta întru totul însemna eșec și în relația cu Dumnezeu, și în relația cu celelalte națiuni. O călcare a legământului israelit ar fi, în istoria răscumpărării, paralelă cu căderea lui Adam. Dar o eventuală restaurare a Israelului național ar însemna manifestarea unui act magnific de har din partea lui Dumnezeu, care își găsește paralelă doar în ridicarea lui Adam, după căderea sa.

Mulți consideră că Torah sau Legea este compusă din 613 porunci, legi, rânduieli, deși nu sunt toți de acord cu acest număr. Aceste legi au fost împărțite în diferite categorii: porunci pozitive (să faci anumite lucruri!) și negative (să nu faci!). Unii rabini le-au împărțit în „legi” - porunci evidente prin ele însăși (să nu ucizi, să nu furi); „mărturii” (comemorări ale unor evenimente: Sabatul) și „decrete” (porunci a căror logică nu este revelată: vaca roșie). Alții împart Legea în porunci morale, civile și ceremoniale. Acest fel de împărțire este străină textului legământului, căci poruncile morale, legile civile și rânduielile ceremoniale sunt amestecate în corpul Legii și formează un tot unitar din care nu se poate alege ce să se țină și ce nu. Asta pentru că Yahweh arată, prin legământul $38

israelit, felul cum trebuie să fie exercitată domnia Lui peste poporul Său: la toate nivelurile, în toate aspectele vieții: personal, familial, social, civil, economic, spiritual. Ne amintim de cuvintele lui Iacob (2:10): „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” De ce? pentru că toate poruncile, fie ele morale, ceremoniale sau civile sunt ca o singură poruncă. Este o singură Lege!

Iar această Lege este legată de țara promisă, de închinarea la Cort/Templu și de identitatea Israelului ca națiune diferită de toate celelalte. Un număr însemnat de porunci au legătură directă cu viața în Canaan, cerințele lor depinzând direct de cadrul politic, cultural, social și chiar climatic de acolo și nu pot fi universalizate. Distrugerea locului de închinare și exilul din țară îi va pune pe israeliți în situația în care nu vor mai putea ține Legea, deci nu vor mai putea respecta condițiile legământului, ceea ce înseamnă pierderea statutului special oferit de acest legământ (comoară specială, împărăție de preoți, neam sfânt). Astăzi, evreii recunosc faptul că doar 271 de porunci din Torah pot fi ținute literal. Restul își păstrează valoare simbolică, religioasă și sunt modificate și adaptate contextului actual. În loc de a recunoaște imposibilitatea ținerii Legii și a admite încetarea legământului bazat pe ea, Israelul modifică și adaptează poruncile pe care nu le pot ține literal, încercând prin eforturile proprii reînnodarea legământului. Aceste modificări și adaptări rabinice reprezintă de fapt călcări ale legământului israelit. Și aceasta pentru că doar Yahweh are dreptul să abroge, să modifice sau să adapteze stipulațiile legământului. Doar El poate stabili termenii legământului și ai închinării. Doar El alege partenerul uman în legământ. Odată călcat legământul cu suzeranul, vasalul este la mila suzeranului: el nu mai poate emite nicio pretenție. Odată ce a primit scrisoarea de divorț, femeia nu mai poate emite pretenții de soție... Odată ce Yahweh aduce blestemele legământului asupra Israelului, înseamnă că legământul a fost călcat, scrisoarea de divorț a fost înaintată, iar Israelul nu mai poate emite pretenții de partener de legământ. El se află la discreția lui Dumnezeu, care poate dispune de el în ce fel dorește.

Tentativele actuale ale Israelului de a se repune în poziția primită la Sinai, dar în proprii lor termeni, amestecând cerințele revelate ale lui Dumnezeu cu concepții omenești, înseamnă de fapt neascultare și este echivalentă cu episodul vițelului de aur. Este o tentativă de a obține îndreptățirea și favorul lui Dumnezeu prin fapte, prin merite personale. Yahweh promite restaurarea Israelului și înnoirea legământului, dar aceasta se face în termenii Lui, la timpul hotărât de El, nu în termenii omului și atunci când vrea omul. Israelul nu face decât să pretindă o a doua șansă (a n-șpea șansă, de fapt) de a se îndreptăți înaintea lui Yahweh prin propriile forțe. Nu face decât să arate că nu și-a învățat lecțiile... Prin intermediul Legii, Yahweh intenționează să îl învețe pe Israel nevoia de har și smerenia, datorită incapacității de a o ține. Israelul trebuie să învețe că nu se poate salva singur din starea în care s-a adus, că depinde de Yahweh ca să fie ridicat. Trebuie să învețe să aștepte după Yahweh, și să nu plece la drum fără El. Israel nu mai poate emite pretenții pe baza meritelor proprii.

Dar Yahweh le dă o speranță: chiar dacă legământul israelit a fost călcat, ei vor fi restaurați, relația $39

de legământ va fi înnoită, nu datorită meritelor lor, ci datorită „legământului pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii” lor, cu Avraham, Isaac și Iacov.

Reînnoirea legământului cu Israelul va fi bazată nu pe meritele lor, ci pe harul lui Yahweh, la fel ca legământul de la Sinai. În loc să-i smerească, legământul de la Sinai i-a făcut aroganți și le-a dat un complex de superioritate față de celelalte națiuni. În loc să caute să fie o binecuvântare pentru celelalte neamuri, Israelul îi trata ca pe câini. Abia când Israelul se va smeri și va conștientiza nevoia de har, vor avea o relație potrivită cu Yahweh, îi vor răspunde cu iubire loială, și vor trăi pentru El la capacitate maximă. Până atunci, relația lui cu Dumnezeu va fi un cerc vicios, și va sfârși în același punct, în necredință și trădare. Și Yahweh îi va învăța tocmai această lecție, punându-le condiții despre care El știa că ei nu le vor putea ține. Iar incapacitatea omului de a ține Legea înseamnă imposibilitatea de a se mântui prin propriile forțe. Legea este intenționată de Yahweh a învăța Israelul ce înseamnă harul și că aceasta a fost dintotdeauna singura cale de a avea o relație cu El. Eșecul Israelului în a fi o binecuvântare îi învață că trebuie să aștepte pe altcineva care să fie o binecuvântare pentru națiuni.

Legea ca sumă a condițiilor sau stipulațiilor legământului israelit, este pronunțată a fi veșnică, la fel ca stipulațiile legământului încheiat cu Noe (Genesa, 9:16) și cu Avraham (Gen. 17:17). În cadrul legământului israelit, Sabatul este poruncit a fi lege veșnică (Exod. 31:16-17), la fel ca Sărbătorile Paștelui, Azimilor, Ispășirii, Cincizecimii și Corturilor. Preoția aaronică este decretată a fi veșnică (Exod. 29:9), iar despre 11 din slujbele sale specifice se spune că sunt „o lege veșnică”.

Ce înseamnă „veșnic”, sau, mai bine zis, poate însemna ceva mai puțin decât ceva ce durează pentru totdeauna, ceva perpetuu? Da, cuvântul se poate referi la o perioadă îndelungată de timp. Care este însă sensul termenului „veșnic”? Trebuie să îl interpretăm privind spre natura legământului. Acesta rămâne în picioare atât timp cât Israelul va respecta toate stipulațiile legământului. Acestea sunt veșnice pentru că omul nu va avea niciodată voie să intervină pentru a le modifica. Beneficiile care decurg din legământ sunt veșnice dacă și numai dacă Israelul va respecta pentru totdeauna condițiile lui, sau cu alte cuvinte: dacă împlinești poruncile legământului pentru totdeauna, te vei bucura pentru totdeauna, și fără întrerupere, de beneficiile lui. Vei avea parte de binecuvântările legământului atât timp cât nu îl vei călca: o zi, un an, o mie de ani sau pentru totdeauna - depinde de tine. Călcarea legământului înseamnă sfârșitul lui, sfârșitul binecuvântărilor și implicit al condițiilor sale. Acesta este sensul „legii veșnice”: atât timp cât legământul israelit va rămâne în picioare. Ca exemplu concret: vei trăi fericit în țara promisă pentru totdeauna dacă nu calci legământul. Dacă îl calci, vei fi dus în exil. Familiei lui Aaron îi este dată pentru totdeauna preoția, atât timp cât va rezista închinarea ceremonială poruncită în legământ. Sfârșitul închinării ceremoniale va duce la sfârșitul legii veșnice al preoției casei lui Aaron. Legea, ca stipulație a legământului, rămâne în picioare atât timp cât legământul rămâne în picioare, căci este parte integrantă a lui.

Când privim la legământul israelit, la condițiile lui, la natura comunității de legământ, la călcările și răzvrătirile repetate în cei patruzeci de ani petrecuți în deșert, intuim că nu acesta este $40

pasul final pentru restaurarea lumii, că nu acest Israel este ultimul Adam, fiul ascultător al lui Dumnezeu; când privim la avertismentele și profețiile din Deuteronom despre căderile ulterioare, când citim blestemele de la sfârșitul legământului, această intuiție ni se confirmă. Trebuie să vină ceva mai bun, Cineva mai bun...

Am văzut la toate legămintele de până acum că o catalogare a lor în termeni condiționatnecondiționat nu este foarte exactă, căci toate legămintele biblice indică atât spre harul lui Dumnezeu, cât și spre necesitatea ca omul să asculte. Mai degrabă le putem cataloga ca tratate de tip suzeran-vasal (care scot mai mult în evidență responsabilitățile partenerului uman) sau de tip donație regală (în care accentul cade pe favorul sau harul suveranului). În acest sens, legământul israelit face parte din prima categorie, tratat de tip suzeran-vasal, în care, suzeranul este obligat să își respecte promisiunile atât timp cât vasalul respectă condițiile impuse. Chiar dacă acest tip de legământ este condiționat, aceasta nu înseamnă că harul este absent aici. Baza inițierii legământului israelit este harul lui Yahweh; baza iertării poporului care a călcat strâmb este harul; baza chemărilor repetate la respectarea Legii este o dovadă a harului. Legea este în ea însăși un îndrumător spre Har, căci pune în evidență slăbiciunea și depravarea omului, și dependența sa totală de îndurarea lui Dumnezeu.

Care este legătura dintre legământul israelit și legămintele anterioare? Israelul moștenește rolul lui Adam și devine adevărata umanitate, fiul lui Dumnezeu, preot regal care exemplifică lumii căzute ce înseamnă să ai o relație corectă cu Dumnezeul Suveran și Creator al Universului pe o parte și cu semenii și cu creația pe de altă parte. Avraham este ultimul mare început în planul lui Dumnezeu de răscumpărare, iar Israelul este continuatorul Său, urmând să experimenteze binecuvântările promise lui Avraham: relație de legământ cu Dumnezeul lui Avraham, întâietate față de orice alt popor, prosperitate și înmulțire în țara promisă lui Avraham și mijlocul prin care Dumnezeu va binecuvânta toate națiunile pământului.

$41

Mesaj 6: Legământul israelit de la Moise la David Bătrânul Moise, marele lider și profet al poporului, moare în câmpia Moabului, în vârstă de 120 de ani, dar nu înainte de a mijloci un nou legământ între Israel și Yahweh, ca reînnoire a celui încheiat la Sinai cu generația precedentă, și ca supliment al acestuia. Israelul, aflat la est de Iordan, este gata să intre în posesia țării pe care Dumnezeu le-a promis-o ca împlinire a legământului făcut cu părinții lor, Avraham, Isaac și Iacov.

Iosua, ajutorul lui Moise, este noul conducător al poporului. Devotat de tânăr lui Yahweh, a fost unul dintre cei 2 spioni care s-au încrezut în promisiunile lui Dumnezeu, chiar dacă a văzut puterea locuitorilor țării pe care voiau să o cucerească. După moartea lui Moise, Yahweh îi vorbește personal, confirmând rolul pe care îl are Iosua de lider, și îi spune (Iosua, 1:2-3): „Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise.” Călcarea pământului cu talpa piciorului era echivalent cu luarea în proprietate.

Granițele teritoriului lor sunt date cu exactitate (vs. 3): „Ţinutul vostru se va întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara hetiţilor şi până la Marea cea Mare, spre apusul soarelui.” Acestea sunt identice cu cele promise în legământul din Deuteronom (11:24): „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru va fi al vostru: hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban şi de la râul Eufrat până la Marea de Apus.” Granițele sunt identice cu cele promise în legământul de la Sinai (Ex. 23:31): „Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor şi de la pustie până la râu (Eufrat).” Acest teritoriu este identic cu cel promis lui Avraham în legământ (Gen. 15:18): „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat...”

Israelul condus de Iosua este gata să intre în țară. Iosua știe ce inamici îi așteaptă, de aceea Domnul îi spune (vs. 9): „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.” Soldații lui îi spun (vs. 18): „Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te!” Este nevoie ca Iosua să fie tare, să se încreadă în Domnul, că El își va ține partea Sa de legământ, căci luarea țării nu este ceva ușor. Locuitorii țării nu or să renunțe la ea de bunăvoie. Ei au avantaje strategice importante: cunosc teritoriul, au cetăți întărite, îi au și pe acei uriași de temut, pe fiii lui Anac. Când avea loc câte o invazie, gazdele aveau avantaj. „Oaspeții” câștigau doar dacă erau mai mulți sau mai bine pregătiți. Dar acesta nu e cazul. Israelul este mai slab pregătit și mai puțin la număr decât ei. Cum ar putea înclina balanța de forțe?

Domnul le-a spus (Deut. 11:25): „Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră. Domnul, Dumnezeul vostru, va răspândi, cum v-a spus, frica şi groaza de tine peste toată ţara în care veţi merge.” Domnul le spune că țara va fi cucerită nu prin forța lor, ci prin intervenția lui Dumnezeu care le va induce o stare de groază dușmanilor lor. Victoria va fi a lui Yahweh. Ne aducem aminte $42

de cuvintele lui Iosua din urmă cu 40 de ani, când încerca să convingă acea generație să nu se răzvrătească (Num. 14:7-9): „Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!”

A sosit vremea ca Iosua să își aducă aminte de cuvintele sale, și să nu se teamă, să își pună încrederea în Yahweh, care va face ce a promis. Cei doi spioni trimiși de Iosua aduc știri din Ierihon, prima cetate puternică pe care o vor întâni dincolo de Iordan, și îi spun ce au auzit (2:24): „Cu adevărat, Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră.”

După câteva zile, poporul este gata să treacă Iordanul. Chivotul, simbolul prezenței și călăuzirii lui Dumnezeu merge înainte, dus de preoți, iar poporul trebuie să îl urmeze de la distanță, căci „El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi, căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta” (Iosua, 3:4). Ei sunt total dependenți de călăuzirea lui Dumnezeu pe acest drum necunoscut.

Drumul spre țara promisă îi trece prin mijlocul râului, chiar când acesta atinge cotele maxime de inundație, în timpul secerișului orzului (martie-aprilie). Acesta era un test important al credinței lor. Însă când picioarele preoților care duceau chivotul se udă în apa Iordanului, ceva miraculos se întâmplă: apele din amonte se opresc, se adună grămadă ca un zid, iar cele din aval se scurg, așa încât Israelul trece ca pe uscat, la fel cum au trecut părinții lor Marea Roșie. Acest miracol a slujit ca semn, atât pentru ei ca popor, cât și pentru celelalte națiuni.

Pe malul vestic al Iordanului are loc ritualul circumciziei, căci generația născută în deșert nu a fost circumcisă ca părinții lor care au ieșit din Egipt. Aceasta era obligatorie pentru toți descendenții lui Avraham, fiind semnul legământului cu el. Apoi poporul sărbătorește Paștele, comemorând ieșirea din Egipt. Și vine momentul primei bătălii, împotriva Ierihonului: cetate străveche, cu ziduri groase. Cetatea cade și zidurile se prăbușesc nu sub atacul berbecilor, ci la sunetul trâmbițelor preoților și la strigătele poporului. Yahweh le dovedește că este în mijlocul lor și că El luptă pentru ei. După zeci de bătălii, țara este cucerită și împărțită între triburile lui Israel, arătând că Dumnezeu și-a ținut promisiunile făcute în legământul israelit și cel avrahamic (Iosua, 21:43-45): „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea. Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur, cum jurase părinţilor lor; niciunul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor. Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.”

Aceasta nu înseamnă că Israelul a intrat în posesia întregii țări promise, căci deși au înfrânt popoarele, pe cele mai multe nu le-au învins de tot. Domnul le spusese că vor cuceri treptat țara $43

(Deut., 7:22). Hotarele țării în acest moment nu sunt cele promise în legământul avrahamic, ci cele prezentate în Numeri, 34, mai puțin țara filistenilor, care a rămas necucerită. Cert este că Domnul a fost credincios promisiunilor Sale. Rămâne de văzut cât va fi de credincios Israelul. La sfârșitul vieții lui Iosua, El cheamă liderii poporului și îi avertizează cu privire la seriozitatea călcării legământului și le aduce aminte de blestemele din legământ. Ei își exprimă intenția de a rămâne fideli Domnului, de a nu se amesteca cu popoarele cucerite și a nu se închina dumnezeilor lor. Iosua face un legământ în acea zi cu poporul, prin care ei se obligă să rămână fideli vechiului legământ.

Iar aceste lucruri sunt atașate cărții Legii, adică Torei, ca supliment (Iosua, 24:25-26): „Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul şi i-a dat legi şi porunci la Sihem. Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu.” Cartea lui Iosua se încheie pe un ton pozitiv (vs. 31) „Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care cunoşteau tot ce făcuse Domnul pentru Israel”.

Dar credincioșia Israelului nu a durat mult. Cartea Judecători prezintă o perioadă neagră în istoria poporului, o lungă serie de cicluri repetitive în care 1. poporul calcă legământul; 2. Yahweh îi lasă să fie asupriți de popoare străine; 3. poporul strigă către Dumnezeu după ajutor și se pocăiește; 4. Yahweh le trimite un eliberator care îi salvează; 5. poporul ascultă de Domnul atât timp cât trăiește eliberatorul, apoi calcă din nou legământul și ciclul se repetă. În loc să vedem o expansiune teritorială a Israelului, o extindere a granițelor spre cele promise în legământ, teritoriul său se restrânge. Cartea se încheie prin cuvintele (21:25): „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea.” Ce sugerează această remarcă? Pare să spună că din cauza lipsei unui cap care să îndrume poporul la ascultare de Yahweh, fiecare făcea ce voia, de aceea Israelul cădea mereu în aceste cicluri. Regele ar fi fost cel care ar fi reprezentat autoritatea lui Yahweh și ar fi condus poporul spre ascultare de el. Dar mai învățăm ceva de aici: că în ciuda unei susțineri omenești (un rege care să păstreze idealul religios și să motiveze poporul la ascultare), și în ciuda infidelității poporului care calcă mereu legământul (fiecare face ce-i place), Yahweh intervine mereu, printr-o serie de personaje salvatoare, pentru a păstra legământul cu Israelul în picioare. Prin urmare, Israelul nu își datorează existența și supraviețuirea unei monarhii omenești, ci lui Yahweh Însuși, partenerul lor de legământ, care rămâne credincios chiar dacă ei sunt necredincioși. Israelul își datorează existența iubirii loiale, credincioșiei și harului Dumnezeului Său. Și așa ajungem în perioada lui Samuel. Ne aflăm în jurul anului 1050 î.Cr., în plină epocă a fierului. Egiptul, condus acum de a XXI-a dinastie, se află în declin față de vremea lui Ramses, fiind slăbit de invazii repetate, dar rămâne în continuare o super-putere. Imperiul hitit, care se întindea din Anatolia (Turcia de astăzi) până în Nordul Israelului își întrezărește apusul, dar încă controlează Siria, granița nordică a Israelului. Vecinii de la nord est, fenicienii (al căror teritoriu se află în interiorul granițelor promise în legământ) își câștigă independența și cunosc o mare dezvoltare. Și sirienii (arameii) de la nordul graniței încep să crească în putere. În Mesopotamia, Imperiul Asirian deține supremația și este în continuă expansiune. $44

Începutul cărții 1 Samuel ne prezintă o perioadă de declin a Israelului, atât spiritual, cât și politic și militar. În Canaan, triburile lui Israel controlează centrul teritoriului promis, dar au pierdut în favoarea filistenilor și fenicienilor toată coasta Mediteranei, adică controlul asupra celui mai important drum comercial care leagă Egiptul de Asiria, Drumul Mării. În partea de est, Israelul nu mai avea contact direct nici cu Drumul Împărătesc, care trecea acum prin teritorii controlate de Moabiți, Amoniți și Aramei (sirieni). Aceste drumuri importante ocoleau Israelul la fel cum un drum de centură ocolește astăzi o localitate. Israelul era acum izolat. Rutele internaționale erau foarte importante pentru că însemnau relații internaționale. Aceste drumuri constituiau unul din mijloacele prin care Israelul își putea împlini datoria de a fi o binecuvântare pentru națiuni, de a le oferi un exemplu despre ce înseamnă a avea o relație corectă cu Creatorul, cu semenii și cu creația.

Pierderea lor însemna izolarea față de națiunile pentru care trebuia să fie o binecuvântare, deci incapacitate de a-și îndeplini rolul din legământ.

Cauza declinului puterii Israelului era declinul spiritual. Închinarea la Cortul Întâlnirii era neglijată, preoții corupți (fiii lui Eli) îndepărtau poporul de Dumnezeu. În acest timp, Israelul este atacat de filisteni. Prima bătălie se sfârșește printr-un dezastru pentru Israel, și ei își dau seama că Yahweh nu este în mijlocul lor, nu îi ajută în luptă. Așa că trimit după preoți, să aducă chivotul, simbolul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lor. Ei percep chivotul așa cum păgânii percepeau chipurile la care se închinau: ca mijlocitoare ale prezenței divine, ceea ce însemna o călcare a poruncii a doua. Aducerea chivotului este o tentativă de a manipula puterea lui Dumnezeu, de a-L obliga să facă ceva, ceea ce este o călcare a poruncii a treia. Începe confruntarea finală, și spre surprinderea și groaza Israelului, Yahweh nu este în mijlocul lor, iar înfrângerea este una completă: armata este decimată; toți fug care încotro, preoții sunt uciși iar chivotul este luat de filisteni.

Luarea chivotului simboliza plecarea lui Yahweh din mijlocul Israelului. Venirea înapoi a chivotului a însemnat revenirea lui. Sub Samuel, poporul se căiește și se re-consacră lui Yahweh.

Filistenii încearcă să îi atace din nou, chiar în timpul închinării, dar de data aceasta, sunt puși pe fugă dinaintea Israelului, datorită intervenției directe a Domnului (1 Sam. 7:10). Israelul își recuperează teritoriul stăpânit de filisteni și începe să se extindă. Expansiunea teritorială merge mână în mână cu restaurarea închinării la Yahweh. Apropierea de Yahweh le oferă victorie împotriva dușmanilor, pace și prosperitate în țară. Aceasta continuă în tot timpul cât Samuel a fost judecător peste Israel.

Dar el îmbătrânește, iar fiii săi nu erau integri ca tatăl lor, ci lacomi și corupți. Văzând aceasta, poporul îi cere lui Samuel să ungă un rege peste ei. Samuel este dezamăgit și îl întreabă pe Domnul, iar El îi spune (1 Sam. 8:7): „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.” Perioada judecătorilor, de la Moise până la Samuel, este descrisă de Dumnezeu ca o perioadă în care El a domnit peste ei. Oare monarhia va schimba aceasta, este contrară planului lui Dumnezeu? Nu. El i-a promis lui Avraham în legământ (Gen. 17:6): „din tine vor ieşi împăraţi”, iar în Deuteronom, 17:14-20 El dă legile $45

pentru împărat. Problema nu era că voiau un împărat, ci că voiau un împărat la fel ca toate națiunile care îi înconjurau. Regalitatea la aceste națiuni era absolută. Regele putea oricând face un abuz de putere.

Momentul apariției monarhiei în narațiunea biblică vine după ce chivotul se întoarce, după ce domnia lui Yahweh ca rege este recunoscută în Israel. Aceasta arată prioritățile. Înainte de a putea vorbi despre un rege omenesc, poporul trebuie să recunoască domnia lui Yahweh și să i se închine în mod corect. De asemenea, concomitent cu apariția monarhiei asistăm la nașterea slujbei de profet. Aceasta este dată pentru a limita și încadra puterea regelui în limitele voii lui Yahweh, în numele căruia acesta domnește peste Israel. Pentru fiecare Saul, trebuie să existe un Samuel, pentru fiecare David, un Natan care să vină fără teamă în prezența regelui și să îi confrunte deciziile cu cuvântul lui Dumnezeu.

Saul este ales ca rege peste popor și, fiindcă Domnul îi încuviința domnia, el conduce Israelul spre mai multe victorii strategice, care duc la o întărire a granițelor. La apogeul domniei lui Saul, Israelul controla aproximativ 30% din teritoriul cucerit pe vremea lui Iosua. Dar la un moment dat, Saul devine neascultător de porunca lui Dumnezeu. În loc de a se supune cerinței lui Dumnezeu, el ia o decizie importantă împotriva voii Celui pe care trebuia să îl reprezinte înaintea poporului.

Neascultarea sa de Domnul duce la declinul său ca rege, dar și la un declin spiritual și politic al națiunii. După ce Samuel îl anunță pe Saul că a fost lepădat dinaintea Domnului, pe scenă intră David, persoana aleasă de Yahweh ca succesor al lui Saul.

Dumnezeu îl trimite pe Samuel spre o familie din Iuda ca să ungă un împărat dintre ei, împlinind astfel binecuvântarea profetică a lui Iacov, care spunea că sceptrul nu se va depărta de Iuda. Printre predecesorii lui David întâlnim și persoane marcante în narațiunea biblică de până atunci: bunicii lui erau Boaz și Rut, iar printre stră-străbunici îi găsim pe Nahșon, căpetenia seminției lui Iuda în vremea exodului, și cumnat al lui Aaron și pe fiul său, Salma sau Salmon, care se va căsători mai târziu cu Rahav, prostituata din Ierihon. David este cel mai mic dintre fiii lui Iese, un tânăr roșcat, cu ochi frumoși și față frumoasă. În vreme ce frații săi mai mari luptau ca soldați în armata lui Saul, el păzea oile familiei. La oi el învață câteva lecții importate, fiind nevoit să se lupte cu animale de pradă mari, cu lei și urși. Aceasta l-a pregătit pentru ce avea să vină.

David devine cunoscut după lupta sa cu Goliat, uriașul soldat filistean. Această luptă unul contra unul era o emblemă a felului cum Israelul trebuia să își poarte războaiele. Ei sunt mai mici și mai slabi decât dușmanii lor. Privind la raportul de forțe, Israelul este justificat să fie îngrozit. Dar între ei este Yahweh, Dumnezeul lor. El face diferența, pentru că el luptă pentru ei. Saul și armata lui uitaseră acest lucru, de aceea, nimeni nu răspundea provocărilor și blesfemiilor lui Goliat. Saul a ajuns un rege ca și cei dimprejurul lui. De aceea Dumnezeu le trimite un adolescent să îi scape.

David renunță la armura și armele lui Saul și iese doar cu o praștie împotriva uriașului. Nu are nici măcar scut să se apere de sulița și sabia acestuia. Numele lui Yahweh îi va fi scut. Dacă uriașul $46

apuca să lovească, David era un om mort. Dar nu apucă, deoarece cade mort după prima piatră aruncată de David. David le aduce Israeliților victoria, nu Saul, și le amintește prin aceasta de faptul că ei sunt diferiți de restul națiunilor, că ei sunt poporul lui Yahweh. Începând din acest moment, restul domniei lui Saul este prezentat ca o luptă continuă împotriva lui David. Saul l-a privit mereu ca pe un pretendent periculos la tron și a făcut tot ce a putut pentru a-l ucide. Atât timp cât a trăit Saul, David a trebuit să fie mai mult fugar. Dar în acest timp, David învață să depindă de Dumnezeu și să Îi asculte voia. După moartea lui Saul și a 3 dintre fiii săi într-o confruntare cu filistenii, David este recunoscut ca rege de seminția lui Iuda, dar Israelul îl recunoaște pe fiul rămas în viață al lui Saul. Începe un război civil care durează în jur de șapte ani. În acest timp, David își stabilește capitala la Hebron, cetatea principală a teritoriului lui Iuda. După asasinarea fiului lui Saul, liderii tuturor semințiilor lui Israel vin la Hebron, încheie un legământ cu David și îl ung ca rege peste întreg Israelul. Imediat după aceasta, David atacă Ierusalimul, controlat de iebusiți. Reușește să îl ia și își mută reședința acolo. Hiram, regele Tirului, îl recunoaște ca împărat și, ca semn de pace, îi trimite materiale de construcție și specialiști care să îi construiască un palat.

Următorul pas în istoria lui David este aducerea chivotului la Ierusalim, într-un cort special pe care l-a făcut David. Aducerea chivotului însemna aducerea prezenței lui Yahweh la Ierusalim.

David voia binecuvântarea și prezența lui Dumnezeu peste domnia lui. S-a temut însă, când Domnul l-a lovit cu moarte fulgerătoare pe Uza, cel care a atins chivotul împotriva poruncii lui Dumnezeu.

David și-a dat seama ce responsabilități implică faptul de a sta mereu în prezența lui Yahweh, care este sfânt și drept. Dar, după trei luni, s-a hotărât să aducă chivotul, văzând binecuvântarea revărsată de Dumnezeu asupra gazdei chivotului, care nu a călcat poruncile Sale. În timpul procesiunii aducerii chivotului, îl găsim pe David în mijlocul alaiului, cântând și jucând de bucurie. Un detaliu interesant ne este prezentat în text (2 Sam. 6:14): „era încins cu efodul de in subţire”. Acest efod este o îmbrăcăminte specifică preoților și a celor din anturajul lor. Regele David și leviții erau îmbrăcați la fel (1 Cronici, 15:27): „David era îmbrăcat cu o manta de in subţire; tot aşa erau îmbrăcaţi toţi leviţii care duceau chivotul, cântăreţii şi Chenania, căpetenia muzicii între cântăreţi, şi David avea pe el un efod de in.”

Acesta este un prim indiciu că regele, care întruchipa în persoana sa întreg poporul, reprezintă rolul Israelului în legământ: o preoție regală. Aceasta nu anula unicitatea preoției aaronice și exclusivitatea leviților în efectuarea slujbelor necesare închinării publice. Ei funcționau ca un model pentru popor, pentru a le aminti rolul de preot regal pe care Israelul, ca națiune, îl are prin legământ.

Iar cum regele personifică întreg poporul, el ilustrează în persoana sa, ceea ce este Israelul ca popor: o preoție regală. Și ajungem la 2 Samuel, 7, textul principal care descrie legământul pe care Yahweh îl face cu David. Prima jumătate a capitolului descrie promisiunile lui Yahweh, ultima - răspunsul lui David, $47

care arată cum a înțeles el legământul. Citim de la 1 la 16: „Când a locuit împăratul în casa lui şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau, a zis prorocului Natan: „Iată! eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort.”

Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine.” În noaptea următoare, cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului Meu David: „Aşa vorbeşte Domnul: „Oare tu Îmi vei zidi o Casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă, din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta; ci am călătorit întrun Cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: „Pentru ce nu-Mi zidiţi o Casă de cedru?”? Acum să spui robului Meu David: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţiam dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi. Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o Casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.”

Deși termenul de legământ nu apare în acest pasaj, iată cum descrie David acest eveniment: „El a făcut cu mine un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare...” (2 Sam. 23:5). Și Yahweh Însuși, mai târziu, spune (Ier. 33:21): „Aşa vorbeşte Domnul: ‘Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii care să domnească pe scaunul lui de domnie...” Legământul încheiat între Yahweh și David este clar un legământ de tip donație regală, la fel ca și cel încheiat cu Avraham mai demult. Aceasta se vede din cuvintele: „Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta.” Relația lui Saul cu Yahweh este tipică unui legământ de tip suzeran-vasal (Yahweh a fost cu Saul atât timp cât acesta L-a ascultat. Neascultarea lui Saul a însemnat abandonarea irevocabilă a lui și a întregii lui case și alegerea altui succesor), pe când relația lui David cu Yahweh este tipică legământului de tip donație regală. Într-un legământ de tip suzeran-vasal, cum este cel israelit, suzeranul se obligă să își respecte promisiunile atât timp cât vasalul își îndeplinește obligațiile. Fiecare generație este obligată să $48

respecte condițiile legământului în dreptul ei, pentru a-l perpetua. Într-un legământ de tip donație regală, ascultarea părintelui, a capului de legământ este cea care garantează păstrarea favorului suzeranului față de urmașii lui. Acest tip de legământ evidențiază harul: neascultarea copiilor nu va duce la ruperea legământului, căci ascultarea tatălui, nu a lor, este baza păstrării relației de legământ. Aceasta nu înseamnă că fiii nu vor fi pedepsiți. Ba da, neascultarea se pedepsește cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul nu se va depărta de la ei, din cauza părintelui.

Tot așa este și cu Israelul: eventuala călcare a legământului israelit îi va face să își piardă drepturile în mod irevocabil: vor înceta să fie comoara specială a lui Dumnezeu dintre toate popoarele, își vor pierde unicitatea ca preoție regală și națiune consacrată lui Yahweh, dar, fiind incluși în legământul avrahamic, promisiunile lui Yahweh față de Avraham cu privire la descendenții săi se vor împlini datorită ascultării lui Avraham, nu a lor înșiși. La acest aspect se referă apostolul Pavel, când spune în Romani, 3:3-4a: „Şi ce are a face dacă unii n-au crezut?

Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum!” și în 11:28-29, când vorbește despre necredința actuală a Israelului: „În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută.” Israelul rămâne iubit nu pentru meritele proprii, nu pentru faptul că au împlinit condițiile legământului de la Sinai, ci din cauza părinților, a lui Avraham, Isaac și Iacov, și aceasta pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de donația pe care a făcuto lui Avraham.

Momentul când este inițiat legământul davidic este important: înainte de încheierea lui avem episodul aducerii chivotului la Ierusalim. Pasajul este paralel cu începutul monarhiei în Israel, în 1 Sam. 6-8 (filistenii trimit chivotul înapoi, israeliții îl iau, începe o revigorare a vieții spirituale sub Samuel, și apoi ei cer un împărat și Domnul îl alege pe Saul). Chivotul reprezintă prezența lui Yahweh. Este tronul de pe care domnește Yahweh peste poporul Său. Ideea transmisă de cursul narațiunii este că abia când domnia lui Yahweh și închinarea înaintea lui sunt statornicite clar în poporul Său, putem vorbi despre domnia reprezentantului lui, a regelui pământesc.

$49

Mesaj 7: Legământul davidic

Saul nu a fost interesat de a fi aproape de chivot, dar David este, și îl vrea aproape. Și chiar dacă se teme, din cauza sfințeniei și dreptății lui Yahweh, David aduce chivotul la Ierusalim. El vrea să stea mereu în prezența Domnului. Aducerea chivotului la Ierusalim și instalarea sa în cort reprezenta recunoașterea domniei lui Yahweh în popor și recunoașterea necesității ca regele și poporul să pună pe primul loc închinarea. Și vine un moment în care David se bucură de tihnă: palatul îi este terminat, se mută în el, nu mai există nici pericol de război civil, căci toți îl iubesc acum și îl sprijină. Nu mai există nici pericol extern, căci i-a învins pe toți inamicii și granițele sunt asigurate. Stând în palat, David își compară casa trainică cu cortul lui Yahweh. Caracterul temporar al cortului ca locuință sugerează posibilitatea mutării, a migrării. Asta și îi răspunde Dumnezeu (vs.

6-7): „Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?»’” Construcția unei case înseamnă stabilirea unei reședințe permanente. David îi sugerează lui Natan că dorește să îi construiască o casă Domnului, că își dorește ca Yahweh să Își stabilească permanent reședința în Ierusalim. El vrea ca palatul său să fie lângă Templul lui Yahweh; să fie vecini, am putea spune.

Natan crede că este o idee bună, și îi spune să facă tot ce are pe inimă. Dar apoi Domnul îi vorbește și îi dă un mesaj pentru David. Răspunsul lui Yahweh: „Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?... am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel... zicând: Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?” conține o notă de sarcasm, dar nu pentru a-l batjocori pe David.

Dumnezeu apreciază intenția lui. El a dorit și a ales ca reședința Sa permanentă să fie la Ierusalim, căci în Ps. 132, 13-14 citim: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.” Dar David trebuie să învețe că nu Îl poate forța pe Yahweh să stea unde dorește el, nu îi poate manipula prezența și binecuvântarea.

David a mai încercat odată să facă aceasta, când a vrut să aducă chivotul la Ierusalim. Dumnezeu i-a dat o lecție prin omorârea lui Uza. David a învățat să se teamă de Domnul, de sfințenia Lui. Dar această teamă nu trebuie să îl țină departe de prezența lui Dumnezeu. Așa că, cu teamă, dar plin de bucurie, David aduce chivotul la Ierusalim, pentru a sta mereu aproape de prezența lui Dumnezeu.

David a învățat atitudinea potrivită față de Yahweh.

Acum, Domnul îl mai învață o lecție: omul nu îl poate forța sau manipula pe Dumnezeu, oricât de bune îi sunt intențiile. Yahweh este suveran. Construcția unui Templu nu poate fi inițiată de om. David trebuie să aștepte ca Yahweh să facă primul pas. Templul, la fel ca și Cortul Întâlnirii, trebuia să fie o replică a sanctuarului ceresc, și pentru aceasta, Dumnezeu Însuși trebuia să îi $50

descopere planul, așa cum a făcut-o pe vremea lui Moise. Sanctuarul era locul întâlnirii omului cu Dumnezeu, reprezenta o lume ideală, un Eden restaurat. Inițiativa de creere a Edenului a aparținut lui Dumnezeu, inițiativa de construcție a Cortului - tot Lui; la fel trebuie să fie și în cazul Templului, iar dacă va fi să mai fie construit pe viitor un alt Templu, inițiativa trebuie să aparțină tot lui Dumnezeu. Scriptura afirmă că ecclesia sau adunarea nou testamentară este noul Templu, este Casa Dumnezeului Celui Viu. Cine a inițiat întemeierea ei? Domnul Isus, căci El Însuși spune (Matei 16:18b): „Eu voi zidi Biserica Mea...” Și El a făcut-o după modelul divin. Adunarea întemeiată de Cristos prezintă caracteristicile planului divin pentru funcția ei. Istoria cunoaște mulți întemeietori de biserici. Bisericile construite de oameni sunt o reflecție a minții acelor oameni, a felului cum cred ei că trebuie să arate o adunare a lui Cristos. Ele sunt bisericile acelor oameni, nu ale lui Cristos. O adunare a lui Cristos, indiferent de timpul și locul existenței sale, este construită după modelul divin, și după rânduiala stabilită de constructorul Său. Cine o ia înainte și nu respectă această rânduială este ca David, care vrea să îi construiască Domnului o casă, din inițiativă proprie, după propriile planuri. David trebuie să învețe că o casă a Domnului se va construi la inițiativa Lui și după modelul revelat de El. Să ne întoarcem la mesajul lui Yahweh. Textul vorbește despre 2 feluri de binecuvântări pe care Yahweh i le promite lui David: unele sunt îndeplinite în timpul vieții sale, altele după moartea sa. Timpurile verbale și expresiile mesagerului delimitează clar aceste 2 tipuri de promisiuni.

Expresia din versetul 8, „Acum să spui robului Meu David” anunță rostirea binecuvântărilor de care se va bucura în timpul vieții (1. un nume mare; 2. un loc ferm pentru Israel ca popor al lui Dumnezeu; 3. odihnă după ce toți dușmanii lui David vor fi fost înfrânți). Expresia din 11b, „Domnul îţi vesteşte”, anunță binecuvântări care se vor împlini după moartea lui, ele având „bătaie lungă (1. o casă veșnică; 2. o împărăție veșnică; 3. un tron veșnic).

Să privim pe scurt la prima grupă de binecuvântări. „Un nume mare” înseamnă recunoașterea puterii, faimei și a faptului că Dumnezeu este cu el, atât între cei din generația lui, cât și peste timp.

A avea un nume mare înseamnă a întreprinde lucruri mari și a le finaliza cu succes, iar aceste reușite sunt atribuite de toți faptului că Dumnezeu este cu tine. Expresia ne trimite cu gândul imediat la promisiunea lui Dumnezeu față de Avraham (Gen. 12:2): „îți voi face un nume mare”. Dar ne aduce aminte și de una din binecuvântările legământului israelit (Deut. 28:13): „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului Dumnezeului tău, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini.” În această privință, David este unul din cei mai cunoscuți regi ai lumii antice, nu doar ca om de stat, ci și ca autor, prin Psalmii pe care i-a scris, iar Israelul din vremea lui a ajuns pentru prima dată să fie o forță internațională în semiluna fertilă.

A doua binecuvântare privește un loc sigur pentru Israel (vs. 10), „am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi...” Această binecuvântare ne trimite din nou spre legămintele anterioare. Dumnezeu a promis lui $51

Avraham că va da urmașilor lui să stăpânească țara Canaan, de la granița cu Egiptul până la râul Eufrat. Promisiunea a fost reînnoită în legământul israelit. Niciodată până atunci Israelul nu a stăpânit întreg teritoriul. Sub Saul a ajuns să stăpânească aproximativ 30%, iar acum, în anul 1001 î.Cr., Israelul devine un imperiu, ajungând în sfârșit să stăpânească teritoriul promis lui Avraham, de de la pârâul Egiptului până la Eufrat. Promisiunea cu privire la teritoriu făcută în legământul avrahamic și cel israelit se îndeplinește în timpul lui David. Cea mai mare parte a teritoriului însă, în special la Nord, către Eufrat, era format din state vasale supuse coroanei lui David (controlul exercitat era unul economic, prin impunerea de taxe, nu administrativ și militar).

A treia binecuvântare vorbește despre un timp de pace. Un timp în care David va avea odihnă față de dușmanii săi. Acesta este un lucru rar întâlnit la un rege, să aibă odihnă. Fiindcă miza este atât de mare, vor fi mereu încercări de răsturnare a regelui, trădări, comploturi și tentative de asasinat într-o mulțime de forme. Sunt puțini cei în care regele poate avea încredere absolută. Orice semn de slăbiciune ar putea însemna sfârșitul său și al dinastiei. Iar dușmanii din afară și dintre popoarele vasale vor fi gata mereu să speculeze slăbiciunea. Un monarh absolut ar putea avea orice, dar odihnă, tihnă, pace... asta nu. Dar Dumnezeu îi spune lui David că va avea pace. Această binecuvântare este extraordinară pentru David, înseamnă că va avea o bătrânețe fericită. De unde vine odihna? Din faptul că Dumnezeu este cu el, îl protejează și îl ajută să reușească în tot ce face. Și dacă ne întrebăm de ce este Dumnezeu cu David, răspunsul este: pentru că David este un om după inima Lui (1 Sam. 13:14), un om așa cum vrea Dumnezeu, care să împlinească voia Lui. Nu poți avea pace dacă Dumnezeu nu este cu tine în ceea ce faci. Nu poți avea pace dacă ești departe de prezența Lui, dacă închinarea și slujirea Lui nu sunt o prioritate în viața ta. David va avea odihnă pentru că este aproape de Domnul, pentru că Îi este ascultător, pentru că, deși nmonarh absolut, este servul lui Yahweh, exercitându-și domnia peste poporul lui Dumnezeu așa cum dorește El, Marele Rege.

Faptul că odihna este dată de o relație corectă cu Yahweh reiese și din istoria ulterioară a lui David. După ce păcătuiește cu Bat-Șeba, nu doar că el își pierde pacea, dar familia lui și apoi întreaga țară își pierde pacea. În timpul rebeliunii lui Absalom, țara ajunge într-un război civil, chiar prietenii cei mai apropiați îl părăsesc și el trebuie să ajungă din nou fugar. Însă Dumnezeu nu-l lasă să cadă de tot, și îl restaurează, oferindu-i o bătrânețe liniștită.

Deci, primele 3 promisiuni s-au îndeplinit în timpul vieții lui David, dar a trebuit să învețe nevoia de a asculta de Domnul pentru a se bucura la maximum de ele. Următoarele trei binecuvântări au bătaie lungă și se vor împlini după moartea sa. Prima binecuvântare este anunțul că Domnul îi va construi o casă lui David. Aceasta vine în contrast cu intenția lui David de a-i construi Domnului o casă: „Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?” Eu îți voi zidi ție o casă! Acest joc de cuvinte (Casa Domnului/Casa lui David) este reluat de mai multe ori în Scriptură. Casa lui David și Casa lui Dumnezeu (Templul) sunt văzute a merge în paralel. Ridicarea uneia presupune și ridicarea celeilalte, iar dărâmarea uneia presupune și dărâmarea celeilalte. Un exemplu este în $52

Amos, 9:11, când într-un context al prevestirii distrugerii Ierusalimului și al Templului, Amos spune: „În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară...” Marea Casă a lui David va ajunge un biet cort dărâmat. Aceasta este imaginea decăderii dinastiei lui David, dar dărâmarea ei implică și dărâmarea Casei lui Dumnezeu. Însă acest cort nu va fi dărâmat de tot, el va fi restaurat în vremea când Domnul va aduce înapoi Israelul risipit, o vreme despre care Domnul spune (vs. 15): „Îi voi sădi în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!” Limbajul ne amintește de cel din legământul davidic (2 Sam. 7:10): „am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte”. Umblarea în ascultare a lui David și a poporului a făcut ca ei să se bucure de pace și prosperitate în țara promisă. Neascultarea urmașilor lui David și a poporului a dus la prăbușirea Casei lui David (și a Templului, prin implicație) și la smulgerea poporului din țara promisă. Dar va veni vremea când cortul dărâmat va fi ridicat, când casa dărâmată va fi reparată și restaurată, iar poporul va fi sădit pentru totdeauna în țară și nu va mai fi smuls niciodată. Dar ridicarea Casei lui David presupune și ridicarea unui Templu. Paralela dintre Casa lui David și Templul lui Dumnezeu înaintează până în Noul Testament, la fel ca discuția despre restaurarea lor, dar este prea devreme acum să vorbim despre asta. Suntem abia în jurul anului 1000 î.Cr, când nici măcar primul Templu nu este construit.

Domnul îi spune lui David că îi va construi o casă. Prin aceasta se referă la o dinastie. O dinastie care să dureze pentru totdeauna. Vs. 16: „Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” Această promisiune poate fi îndeplinită în 2 feluri: 1. Familia regală va avea întotdeauna un descendent de sex masculin (aceasta a fost una din marile probleme ale tuturor dinastiilor) sau 2. Unul din urmașii lui David nu va muri niciodată, ci va domni veșnic. Nu există decât aceste 2 posibilități. Dumnezeu își va îndeplini promisiunea față de David printr-unul din aceste două mijloace. Noul Testament afirmă că ultima varianta este mijlocul ales, în persoana lui Isus, fiul lui David, care trăiește veșnic. Doar având o casă veșnică, un fiu veșnic ascultător de Yahweh, David poate avea un tron veșnic și o împărăție veșnică.

Cu privire la succesorul său imediat, Yahweh îi promite că va fi un fiu al lui, iar împărăția va fi întărită în mâinile lui. Se va bucura de toată munca lui David. Pacea și prosperitatea și stabilitatea imperiului lui Solomon se datorează lui David, după cum el însuși recunoaște în 1 Împ. 5:3-4: „...tatăl meu David n-a putut să zidească o casă Domnului, Dumnezeului lui, din pricina războaielor cu care l-au înconjurat vrăjmaşii lui până ce Domnul i-a pus sub talpa picioarelor lui.

Acum, Domnul, Dumnezeul meu, mi-a dat odihnă din toate părţile; nu mai am nici potrivnic, nici nenorociri!” Și pentru că nu este un rege al războiului, ci un domn al păcii, Solomon este cel care îi zidește o casă lui Yahweh: „El va zidi Numelui Meu o casă.” $53

Relația de legământ dintre Yahweh și fiul lui David este descrisă în termeni de tată-fiu. „Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu”. Relația tată-fiu ne aduce aminte de legământul adamic (Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”). Adam se închina lui Dumnezeu și Îl asculta fiind motivat de o iubire filială.

Israelul, prin legământ, moștenește rolul adamic și este numit „fiul lui Dumnezeu”, reprezentând adevărata umanitate. De aceea, se așteaptă de la el să își iubească tatăl din toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea lui, dovada acestei iubiri constând în ascultarea de toate poruncile Tatălui. Iată-l acum pe David și casa lui moștenind rolul de fiu al lui Yahweh.

Aceasta nu înseamnă că legământul davidic îl înlocuiește pe cel israelit, că Israelul încetează a mai fi, ca națiune, ca personalitate corporativă, fiul lui Dumnezeu, după cum nici alegerea familiei lui Aaron pentru preoție nu a însemnat că Israelul nu mai era o împărăție de preoți. Dar, după cum tribul lui Levi și familia lui Aaron trebuia să slujească drept model Israelului, ilustrând rolul de preot pe care ei îl aveau ca națiune, tot așa, familia lui David trebuia să funcționeze înaintea Israelului ca model de regalitate, amintinu-le de rolul de preoți-regi pe care ei îl aveau ca națiune.

Identificarea regelui cu poporul său, faptul că el întruchipa, în persoana sa întreg poporul, era un concept bine împământenit în Orientul Apropiat antic. Încă de pe vremea lui Avraham îl întâlnim, în Geneza, 20:3-4, când Abimelec o ia de soție pe Sarah, după ce Avraham i-a spus că este sora lui. „Atunci, Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Abimelec şi i-a zis: „Iată, ai să mori din pricina femeii pe care ai luat-o, căci este nevasta unui bărbat.” Observați răspunsul regelui: „Abimelec, care nu se apropiase de ea, a răspuns: „Doamne, vei omorî Tu oare chiar şi un neam nevinovat?”

Dumnezeu îi spune că îl va pedepsi pe el personal, iar regele îl întreabă dacă are de când să ucidă tot poporul. De ce? Fiindcă regele și poporul erau considerați a fi una, regele întruchipa în persoana lui poporul.

Același concept este valabil și în cazul regalității din Israel. Regele întruchipa întreg poporul.

Era definit prin caracteristicile poporului, iar poporul prin caracteristicile regelui. Și aceasta chiar la nivel practic. În decursul istoriei, vom vedea că starea spirituală a regelui va fi și starea poporului, Un rege neascultător de Yahweh va duce la o îndepărtare a poporului de Dumnezeul lui, iar un rege loial lui Yahweh, cum a fost Ezechia sau Iosia, va duce la o reafirmare a loialității poporului față de Dumnezeu.

Dar regele nu reprezenta doar poporul, ci și pe Dumnezeu înaintea poporului. El este fiul lui Yahweh: „Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu.” La ce se referă? O paternitate fizică iese din discuție.

Ce a înțeles acea generație prin relația de fiu a regelui cu Yahweh? Din nou, percepția că regele este fiul zeului era bine împământenită în Orientul apropiat antic. Regele era perceput ca și chip al zeului, ca statuia vie a cutărui zeu și ca fiu al lui pentru că poseda caracteristicile acelui zeu.

Comportamentul regelui reflecta caracteristicile esențiale ale zeului. Acest lucru este valabil și în privința regelui Israelului. El este fiul lui Yahweh pentru că manifestă înaintea poporului caracteristicile lui Yahweh și exercită domnia peste poporul legământului așa cum Yahweh ar faceo. Și cum ar putea regele să reflecte caracterul lui Dumnezeu în comportamentul Său? Umblând în $54

ascultare de Dumnezeu și păstrând prioritatea închinării. David a înțeles acest lucru, căci un lait motiv al lui în psalmi este rugăciunea „Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale.” (Ps. 25:4). Psalmul 119, dedicat cărții Deuteronom, oferă soluția pentru ca regele să fie un fiu adevărat al lui Yahweh: vs. 9: Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău; vs. 11: Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! vs. 105 arată soluția: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.”

Datoria regelui, în calitate de fiu adamic al lui Yahweh și reprezentant al Său înaintea poporului este descrisă în Deuteronom, 17:15-20: „să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai, căci Domnul v-a zis: ‘Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.’

Să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima, şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur. Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie pentru el, într-o carte, o copie a acestei legi, pe care s-o ia de la preoţii din neamul leviţilor. Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui şi să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel.” Regele trebuia să fie un model pentru frații lui de ascultare a Torei, de respectare a condițiilor legământului. El trebuia să aibă mereu înaintea sa o copie a Legii, să o cunoască bine și să își ghideze toate deciziile după ea. Atunci va fi un fiu ascultător al lui Yahweh, comportamentul său va reflecta caracterul lui Dumnezeu și prin exemplul său, frații săi, poporul peste care domnește, va umbla în căile Domnului. Atunci casa sa și împărăția vor fi întărite de Domnul, și poporul se va bucura de pace în țara promisă.

Dar dacă fiul davidic nu va asculta de Yahweh și nu va păzi toate poruncile Lui, Dumnezeu îi spune lui David (2 Sam. 7:14): „Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti.” Fiul neascultător nu va rămâne nepepsit. Această afirmație arată nevoia de ascultare a fiului pentru a se bucura de binecuvântările legământului, de o împărăție „întărită”, sigură. Ce înseamnă să facă răul? A face binele înseamnă a păzi Legea în cel mai mic detaliu, a-L iubi pe Yahweh la capacitate maximă, a fi întru totul devotat Lui. A face răul, prin urmare, înseamnă a călca Legea, a nu-l avea pe Yahweh în fruntea priorităților, a nu fi total dedicat Lui și a nu-l reprezenta bine înaintea poporului.

Va fi distrusă de tot casa lui David din cauza neascultării fiului davidic? Nu! Căci Yahweh spune (2 Sam. 7:14-15): „Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am $55

îndepărtat dinaintea ta.” Harul Meu nu se va depărta de la el, ca în cazul lui Saul. Saul, odată îndepărtat, a fost îndepărtat pentru totdeauna. Casa lui David se va bucura de harul lui Dumnezeu, chiar dacă fiul davidic va eșua să fie un fiu ascultător al lui Yahweh. Aceasta nu înseamnă că nu va fi pedepsit; ba da, va fi. Dar nu va fi lepădat de tot, căci legământul stă în picioare datorită ascultării capului de legământ, a lui David, nu a descendenților săi. Ascultarea lui David a garantat că harul va fi păstrat pentru totdeauna descendenților lui. Neascultarea lor va fi pedepsită, dar nu va însemna ruperea legământului. Fiii lui David au parte de har datorită lui David, după cum fiii lui Avraham au parte de binecuvântările legământului datorită ascultării lui Avraham. Aceasta este esența unui legământ de tip donație regală. Ascultarea și loialitatea părintelui, a capului de legământ, va aduce binecuvântarea lui Dumnezeu asupra întregii sale familii. Aceasta nu înseamnă că urmașii lui David pot trăi oricum. În legământ se promite o casă, un tron și o împărăție întărite pe vecie, dar mijlocul prin care aceste promisiuni se vor împlini este apariția unui fiu ascultător al lui David. Legământul va fi păstrat în picioare în ciuda eșecului urmașilor lui de a fi astfel de fii ascultători, datorită ascultării lui David. Dar consumarea binecuvântărilor promise nu va avea loc decât în timpul unui fiu ascultător și loial al lui Yahweh, a unui rege davidic care va fi un model de ascultare perfectă a Legii. Atunci abia, casa lui David, tronul de la Ierusalim și împărăția Israelului vor fi întărite pe vecie.

Deci, legământul privește atât spre David cât și spre un fiu al lui David care va fi supus lui Yahweh așa ca tatăl lui. Eșecul unui anume fiu davidic de a fi un bun fiu al lui Yahweh nu înseamnă sfârșitul speranței pentru o împărăție trainică a Israelului condusă de un descendent al lui David, ci doar faptul că binecuvântările promise în legământ nu se vor împlini în acea generație. Speranța pentru venirea unui nou David este legitimă atât timp cât legământul rămâne în picioare, iar rămânerea lui în vigoare nu este condiționată de ascultarea prezentă a regelui, ci se bazează pe ascultarea deja dovedită a predecesorului său, David. Tânărul rege Solomon recunoaște faptul că se bucură de binecuvântările legământului datorită relației tatălui său cu Yahweh (1 Împ. 3:6): „Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi.” Însă Solomon înțelege că doar dacă fiul lui David este și un fiu ascultător de Yahweh, promisiunile se vor împlini. De aceea, el amintește și de responsabilitatea umană în rugăciunea de consacrare a Templului (1 Cronici, 6:16): „Acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, ţine făgăduinţa pe care ai făcut-o tatălui meu, David, când ai zis: ‘Niciodată nu vei fi lipsit înaintea Mea de un urmaş care să şadă pe scaunul de domnie al lui Israel, numai fiii tăi să ia seama la calea lor şi să meargă în Legea Mea, cum ai mers tu înaintea Mea.’”

$56

Mesaj 8: Legământul davidic (partea 2). Solomon. Concluzii.

Chiar dacă legământul davidic este unul de tip donație regală, ascultarea părintelui garantând ținerea legământului, pentru ca binecuvântarea promisă în legământ să fie experimentată de fiul său, acesta trebuie să îi fie ascultător lui Yahweh. Altfel, legământul va continua „pe avarie” până la sosirea acestui fiu credincios, adică binecuvântările depline ale legământului vor fi amânate până la apariția acestui descedent al lui David care este întru totul loial lui Yahweh. Solomon pare a fi acest fiu. La începutul domniei sale, Yahweh îi vorbește și îi spune că îi va face un favor imens: Solomon poate să ceară un lucru anume, oricare ar fi el, și îl va primi. Când poate să aleagă orice lucru vrea, el cere înțelepciune. Se vede pe sine ca „tânăr și neîncercat”, lipsit de experiență în fața unei responsabilități așa mari. Să nu uităm, că el este un monarh absolut, că judecățile lui sunt finale, fără drept de apel, că el face legea în țară. Dar Solomon își dă seama că el nu poate conduce oricum.

Că este rege peste poporul lui Yahweh și că trebuie să îl conducă și să împartă dreptatea așa cum ar face-o Dumnezeu Însuși. De aceea, el spune (1 Împ. 3:9): „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!” El alege să ceară înțelepciune, pentru a putea discerne binele de rău, pentru a judeca cu dreptate, adică a practica dreptatea socială cerută în legământul israelit. El vrea să împlinească în totalitate Legea. Solomon cere discernământ și putere pentru a împlini întreaga Lege, pentru a fi un rege model, un fiu ascultător al lui Yahweh.

Iată răspunsul Domnului (vs. 10-14): „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Şi Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale nu va fi niciun împărat ca tine. Şi, dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele.” Cererea lui Solomon și răspunsul Domnului vizează direct condițiile și binecuvântările din legământul israelit. Să ne amintim de binecuvântările legământului israelit, din Deuteronom, 28:1-14: „Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău: Vei fi binecuvântat în cetate şi vei fi binecuvântat la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor şi oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coşniţa şi postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta şi vei fi binecuvântat la plecarea ta. Domnul îţi va da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi care se vor ridica împotriva ta; pe un drum vor ieşi împotriva ta, dar pe şapte drumuri vor fugi dinaintea ta.

Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale şi în toate lucrurile pe care vei pune mâna. Te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Vei fi pentru Domnul $57

un popor sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului Dumnezeului tău şi vei umbla pe căile Lui. Toate popoarele vor vedea că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.

Domnul te va copleşi cu bunătăţi, înmulţind rodul trupului tău, rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună, cerul, ca să trimită ţării tale ploaie la vreme şi ca să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale: vei da cu† împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut. Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului Dumnezeului tău, pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini şi nu te vei abate nici la dreapta, nici la stânga de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să vă duceţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi.” Acestea sunt binecuvântările care decurg din loialitatea Israelului față de legământul încheiat cu Yahweh.

Solomon nu cere binecuvântările legământului, el vrea puterea de a împlini condițiile lui, adică Torah, Legea. Privirea sa nu este ațintită în mod egoist asupra răsplății slujirii, asemeni servului care lucrează din obligație pentru stăpân. Privirea lui Solomon este fixată asupra privilegiului, harului pe care l-a primit de a fi chipul și fiul lui Yahweh înaintea fraților săi. Ce l-a îndemnat pe Solomon să aleagă această opțiune când putea cere bani, sănătate, fericire sau orice altceva? Versetul 3 ne spune: „Solomon iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său David.” Dorința lui de a practica dreptatea socială, de a avea o relație corectă cu cei din comunitatea legământului se datorează faptului că Îl iubea pe Yahweh și Îl slujea, la fel ca tatăl său, David. Motivația corectă pentru păzirea poruncilor lui Yahweh este iubirea față de El (Deut. 6:5-6): „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.” Solomon dorea să împlinească Legea pentru că Îl iubea pe Yahweh, așa cum un fiu își iubește tatăl și vrea să îl asculte și să nu-l dezamăgească.

Din această cauză, Yahweh îi spune că îi va da ceea ce a cerut, și îi va da și ce nu a cerut: viață lungă, bogății și glorie, care sunt binecuvântări promise ca rezultat al ascultării legământului. Însă ele vor fi înmulțite mult mai mult: Yahweh nu îi va da doar ce merită ca rezultat al ascultării, dar îi va da aceste binecuvântări în așa măsură încât „în tot timpul vieţii tale nu va fi niciun împărat ca tine.” Acesta este harul lui Yahweh, „care poate face nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. Yahweh îi confirmă lui Solomon legământul încheiat cu tatăl său, David.

Nu este o coincidență faptul că după relatarea acestui eveniment, narațiunea continuă cu prezentarea stării Israelului sub domnia lui Solomon, ca o demonstrație că Yahweh și-a îndeplinit promisiunile față de fiul Său ascultător, (1 Împ. 4:20-34): „Iuda şi Israel erau în număr foarte mare, ca nisipul de pe ţărmul mării. Ei mâncau, beau şi se veseleau. Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu până în ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri şi au fost supuşi lui Solomon tot timpul vieţii lui. În fiecare zi, Solomon mânca treizeci de cori de floare de făină şi şaizeci de cori de altă făină, zece boi graşi, douăzeci de boi de păscut şi o sută de $58

oi, afară de cerbi, căprioare, ciute şi păsări îngrăşate. Stăpânea peste toată ţara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toţi împăraţii de dincoace de Râu. Şi avea pace pretutindeni, de jur împrejur. Iuda şi Israel, de la Dan până la Beer-Şeba, au locuit în linişte, fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi. Îngrijitorii îngrijeau de hrana împăratului Solomon şi a tuturor celor ce se apropiau de masa lui, fiecare în luna lui, şi nu lăsau să fie vreo lipsă.

Aduceau şi orz şi paie pentru armăsari şi fugari, în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe care le primise. Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării. Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om, mai mult decât Etan, Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol, şi faima lui se răspândise printre toate neamurile de primprejur. A rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră vorbindu-se de înţelepciunea lui.”

La începutul domniei lui, imediat după confirmarea legământului față de el, Solomon începe să construiască Templul, arătând că închinarea este o prioritate pentru el. Tiparul acesta (intrare în relație cu Yahweh-construirea unui sanctuar ca loc de închinare publică) l-am văzut la fiecare legământ până acum: Adam este plasat în Eden imediat după ce a fost creat; Noe a zidit un altar imediat după ieșirea din corabie; Avram zidește un altar imediat ce Dumnezeu îi confirmă promisiunea; Israelul construiește Cortul imediat ce intră în legământ cu Yahweh la Sinai. Acum Solomon, în al patrulea an al domniei lui, Îi construiește lui Yahweh o casă, concretizând dorința tatălui său, David, de a locui întotdeauna înaintea Domnului, de a fi mereu în prezența și sub protecția Lui. Solomon Îi construiește o casă așa cum o vrea Dumnezeu, după un plan revelat, în locul ales de El (muntele Moria din Ierusalim) și în timpul hotărât de El (perioada domniei lui Solomon), de către persoana aleasă de El (Solomon însuși, nu David). Trecerea de la cort la casă simboliza și ea statornicirea lui Yahweh pentru totdeauna în Ierusalim.

Solomon învață că nu poate manipula prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu prin faptul că I-a construit un Templu. El arată că a învățat aceasta când spune (2 Cr. 6:18-20): „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu! Totuşi, Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui!... Ochii Tăi să fie zi şi noapte deschişi peste casa aceasta, peste locul despre care ai zis că acolo va fi Numele Tău...” Nici chivotul, nici clădirea Templului nu reprezintă o garanție a prezenței și binecuvântării lui Yahweh, ci doar ascultarea poporului și a regelui de cerințele legământului. $59

În acest moment, Solomon ne stă înainte ca omul așteptat de mult, adevăratul om, fiul ascultător al lui Yahweh, adevăratul chip al lui Dumnezeu care domnește peste adevărata umanitate - Israelul. În el se împlinesc toate promisiunile legământului davidic, israelit, avrahamic și adamic.

Are un tron puternic, recunoscut internațional și stăpânește un imperiu, împlinindu-se promisiunea din legământul davidic. Poporul se bucură de o pace și prosperitate fără precedent. Aurul era atât de comun, încât „pe vremea lui Solomon, argintul n-avea nici o trecere” (1 Împărați, 10:21). Iuda şi Israel erau în număr foarte mare, ca nisipul de pe ţărmul mării... Iuda şi Israel, de la Dan până la Beer-Şeba, au locuit în linişte, fiecare sub via lui şi sub smochinul lui (1 Împărați, 4:20, 25).

Aceasta arată spre împlinirea promisiunilor din legământul israelit și cel avrahamic. Teritoriul stăpânit se întinde de la pârâul Egiptului la Eufrat, și de la Marea Mediterană până la deșertul Arabiei, conform granițelor maxime promise în legământul avrahamic și cel israelit (vs. 21, 24): „Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu până în ţara filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri şi au fost supuşi lui Solomon tot timpul vieţii lui... Stăpânea peste toată ţara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, peste toţi împăraţii de dincoace de Râu. Şi avea pace pretutindeni, de jur împrejur.”

Yahweh îi este tată, iar el Îi este fiu, moștenind rolul lui Adam și al Israelului. Ca fiu al lui Yahweh, Solomon primește o înțelepciune deosebită din partea lui Dumnezeu. În toată istoria de până atunci, doar Adam a fost mai înțelept decât el. Vs. 29, 31a-34: „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării... El era mai înţelept decât orice om... A rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Veneau oameni din toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră vorbindu-se de înţelepciunea lui.” Faptul că la curtea lui veneau trimiși din partea „tuturor împăraților pământului” pentru a-i asculta înțelepciunea este o împlinire a promisiunii din legământul avrahamic, că toate neamurile vor fi binecuvântate prin el. El chiar se roagă pentru națiuni, mijlocind pentru ele înaintea lui Yahweh în rugăciunea de dedicare a Templului (2 Cr. 6:32-33): „Când străinul, care nu este din poporul tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată din pricina Numelui Tău celui mare, din pricina mâinii Tale celei tari şi din pricina braţului Tău întins, când va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca poporul Tău Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o!” Au trecut aproape o mie de ani de când Yahweh i-a spus lui Avraham să fie o binecuvântare pentru națiuni. Au trecut 480 de ani de când Israelul trebuia ca împărăție de preoți să fie în mod activ o binecuvântare, nu doar pasiv, prin simpla sa existență și supraviețuire. Acum, pentru prima dată, Israelul își exercită activ rolul de preot, mijlocind binecuvântarea pentru națiuni.

Iar Solomon este în fruntea Israelului, principalul instrument de aducere a binecuvântării și $60

învățăturii lui Dumnezeu la Neamuri. Ca fiu al lui Yahweh, el este întruchiparea Torei, a Cuvântului lui Dumnezeu, un model de ascultare deplină și de loialitate totală față de Dumnezeu, un model pe care toate neamurile vor să îl imite, să îl urmeze. Prin faima sa, prin puterea sa, prin înțelepciunea sa, Solomon vestește căile Domnului tuturor națiunilor. Oameni din toate națiunile curg acum spre Ierusalim, spre palat și spre Templu, spre casa lui David și spre casa lui Yahweh.

Solomon în acest moment reprezintă omul model. De la căderea lui Adam, nimeni nu s-a ridicat să fie ca el, să reprezinte atât de bine Omul ca și chip și asemănare cu Dumnezeu. Este însă el împlinirea legământului davidic? Este el acel fiu al lui David ascultător întru totul de Yahweh care va asigura o împărăție veșnică Israelului? Este el mijlocitorul binecuvântării lui Yahweh pentru toate națiunile, ba chiar binecuvântarea însăși? Suntem în momentul de apogeu al gloriei lui Solomon și a Israelului. Solomon a ajuns la jumătatea domniei. Dar oare va fi el la fel de ascultător de Yahweh și în ultima jumătate? În acest punct critic, Yahweh i se arată a doua oară și îi spune (1 Împ. 9:1-9): „Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie. Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea cum a umblat tatăl tău, David, cu inimă curată şi cu neprihănire, făcând tot ce ţi-am poruncit, dacă vei păzi legile şi poruncile Mele, voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel, cum am spus tatălui tău, David, când am zis: ‘Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.’ Dar, dacă vă veţi abate de la Mine voi şi fiii voştri, dacă nu veţi păzi poruncile Mele şi legile Mele pe care vi le-am dat şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor, voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa pe care am sfinţit-o Numelui Meu, şi Israel va ajunge de râs şi de pomină printre toate popoarele. Şi oricât de înaltă este casa aceasta, oricine va trece pe lângă ea va rămâne încremenit şi va fluiera. Şi va zice: ‘Pentru ce a făcut Domnul aşa ţării acesteia şi casei acesteia?’ Şi i se va răspunde: ‘Pentru că au părăsit pe Domnul, Dumnezeul lor, care a scos pe părinţii lor din ţara Egiptului, pentru că s-au alipit de alţi dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit, de aceea a făcut Domnul să vină peste ei toate aceste rele.’”

După toate binecuvântările lui Yahweh venite în urma ascultării, lui Solomon i se amintește de importanța fiului ascultător pentru ca legământul cu David să fie confirmat prin el pentru totdeauna.

El nu se poate baza doar pe faptele de ascultare ale lui David, el însuși trebuie să rămână în continuare credincios legământului. Israelului i se amintește că de loialitatea lor față de Yahweh, cu care au încheiat legământ, depinde continuarea binecuvântărilor sau pierderea lor și venirea blestemelor acelui legământ. Tensiunea este maximă acum: va continua Solomon (ca reprezentant al întregului Israel) să asculte de Yahweh? Faptul că Yahweh i se arată din nou ca la început sugerează deja iminența pericolului neascultării, iar rostirea Lui trebuie să îl conștientizeze pe Solomon de existența acestui pericol. Solomon este pus în gardă și trebuie să își verifice prioritățile și loialitatea față de Yahweh. $61

Care este răspunsul lui Solomon? Scriptura nu consemnează că ar fi luat vreo măsură de precauție. Din contră... a început să încalce cerințele pentru rege din Deuteronom. Legea pentru împărat spunea (Deut. 17:16) „să n-aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai”, pentru a se baza pe protecția oferită de Yahweh al oștirilor, nu pe forța cavaleriei. Ce face Solomon? 1 Împ. 10:26, 28-29a: „Solomon a strâns care şi călărime; avea o mie patru sute de care şi douăsprezece mii de călăreţi, pe care i-a pus în cetăţile unde îşi ţinea carele şi la Ierusalim, lângă împărat... Solomon îşi aducea caii din Egipt; o ceată de negustori de-ai împăratului se ducea să-i ia cu grămada pe un preţ hotărât: un car se aducea din Egipt cu şase sute de sicli de argint şi un cal, cu o sută cincizeci de sicli” Textul din 1 Împ. 10 și 11 vrea să scoată în evidență exact călcarea legii din Deuteronom. Legea pentru împărat spunea (Deut. 17:17) „să nu strângă mari grămezi de argint şi aur”, iar 1 Împ. 10:23 afirmă că „Împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pământului în bogăţii...” Legea pentru împărat spunea (Deut. 17a) „Să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima”, iar 1 Împ. 11:3 spune: „A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare, şi nevestele i-au abătut inima.” Solomon a deținut recordul absolut în domeniu, pe locul doi fiind un rege persan care a avut 158 de neveste. Erau 3 cerințe negative în legea pentru împărat, și Solomon le-a călcat pe toate 3... Aceasta l-a făcut incapabil să împlinească porunca pozitivă de a împlini toată legea, fără să se abată la dreapta și la stânga. Textul din 1 Împ. 11:1-9 afirmă: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon: moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la ele şi nici ele să nu intre la voi, căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon târât de iubire. A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare, şi nevestele i-au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David... Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David... îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel... n-a păzit poruncile Domnului” În loc ca Solomon să continue să îl iubească pe Yahweh din toată inima, și să îi fie complet ascultător (vs. 4b, 6), ... inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său ... Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David.” El a ajuns să se vadă pe sine ca stăpân al fraților săi, supunându-i la taxe și la munci obligatorii. Solomon a ajuns să fie ca regii națiunilor înconjurătoare, nu un rege diferit peste o națiune diferită. El nu mai reflecta chipul lui Yahweh, fiindu-i acum un fiu neascultător. Din această cauză, el va fi disciplinat „cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti”. Iată ce îi spune Dumnezeu (1 Împ. 11:11-13): „Fiindcă ai făcut aşa şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care l-am $62

ales.” Pedeapsa este ruperea împărăției, acea împărăție care ar fi fost „întărită pe vecie” dacă Solomon ar fi fost un fiu ascultător. Ce contrast mare între pedeapsa neascultării și timpul când Solomon era un fiu ascultător al lui Yahweh.

Ruperea împărăției înseamnă război civil, stricarea odihnei, a tihnei, a păcii și începutul ridicării amenințătoare a dușmanilor (nu la întâmplare pasajul din 1 Împărați, 11 continuă descriind creșterea în putere a 2 dușmani de moarte ai Israelului, unul la nord, altul la sud, prevestind sfârșitul păcii). Popoarele vasale se vor răscula și își vor câștiga independența, Israelul pierzând puterea ecomonică oferită de taxele impuse asupra lor; semințiile se vor răzvrăti și vor încerca să distrugă dinastia lui David și își vor pune un împărat ales de ei, un serv al lui Solomon. Aceasta este pedeapsa neascultării, loviturile „cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti”, cum le numește Yahweh. Dar harul lui Dumnezeu nu a încetat pentru Solomon și pentru casa lui David, în ciuda eșecului său (1 Împ. 11:11-13): „voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mâna fiului tău o voi rupe.

Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David...”

Nu te voi lăsa să vezi sfârșitul imperiului și războiul civil, și diminuarea puterii dinastiei tale, dar nu pentru tine, căci tu ai merita să trăiești toate acestea, ci pentru tatăl tău David, pentru robul Meu, David, îți arăt acest favor.

Privind spre sfârșitul lui Solomon, oftăm dezamăgiți: el a fost cel mai aproape de idealul omului perfect, cea mai bună șansă sau tentativă a omului de a fi acel fiu al lui Yahweh care să împlinească cerințele legămintelor și să aducă binecuvântările lor, construind pentru totdeauna adevărata umanitate peste care să domnească Yahweh. Prin ascultarea lui Solomon, am gustat și am văzut ce înseamnă binecuvântările legământului avrahamic, israelit și davidic. Am fost cel mai aproape de un nou Adam care să aducă binecuvântare, nu blestem pentru poporul său și pentru toate națiunile. Căderea lui Solomon este oarecum paralelă cu căderea lui Adam: Și unul și celălalt ne sunt prezentați ca regi și ca fii ai lui Dumnezeu. Ambii ies în evidență prin înțelepciunea lor. Adam a căzut, alegând să fie cu Eva mai degrabă decât să rămână ascultător lui Yahweh și să o piardă.

Despre Solomon, textul ne spune că „târât de iubire” și-a luat neveste care „i-au plecat inima spre alţi dumnezei”, așa încât „a făcut ce este rău înaintea Domnului”. Consecințele căderii lui Solomon pentru fiii lui și pentru Israel sunt comparabile cu consecințele căderii lui Adam pentru omenire.

După fiecare legământ, am fost tentați să privim spre fiul imediat al capului de legământ ca fiind Fiul Promis, adevăratul om, adevăratul fiu al lui Dumnezeu: După restaurarea lui Adam, am privit spre Cain ca fiind sămânța promisă. Apoi am văzut eșecul lui... Adam, mai trebuie să aștepți, fiul promis nu este el. Ajungem la Noe, când omenirea are șansa unui nou început. Dar nici unul din fiii săi nu este fiul promis. Ajungem la Avraham, la ultimul mare început de construire a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ: Isaac este fiul promisiunii, nașterea lui este miraculoasă, dar, Avrahame, nu el este fiul promis... ajungem la David: lui i se promite un fiu care va avea o relație specială cu $63

Yahweh: Să fie Solomon fiul așteptat, cel promis odată cu căderea lui Adam? Nu, el e cel mai aproape de acest ideal, dar și el a căzut, la fel ca Adam. Dezamăgirea, însă, nu trebuie să fie una totală. Faptul că Solomon a căzut nu înseamnă sfârșitul legământului davidic și avrahamic. Înseamnă doar că mai trebuie să așteptăm după acel fiu credincios al lui David și al lui Yahweh.

Dezamăgiți de eșecurile repetate ale părții omenești în legămintele cu Dumnezeu, putem privi de aici, din Israelul secolului al X-lea î. Cr., cu speranță spre viitor, căci în ciuda slăbiciunii omenești, Yahweh rămâne credincios. Legământul său cu Avraham și cel cu David nu va eșua niciodată! Nu sau împlinit acum, dar se vor împlini cândva, în viitor.

Privind spre legămintele de până acum, speranța noastră crește: suntem mai aproape de venirea „seminței femeii”, a fiului lui Yahweh. În legământul adamic am învățat că Salvatorul va fi un om, un bărbat, dar născut doar din femeie. În legământul noahic am învățat că el va ieși din Sem. Am redus căutarea la o treime din popoare. În legământul avrahamic și apoi cel israelit, învățăm că Mesia va ieși din Israel, și, mai precis, din tribul lui Iuda. Iar acum, în legământul davidic, am aflat că El, Regele suprem, Fiul lui Yahweh, va fi un fiu al lui David. Va trebui de acum încolo să avem privirea ațintită spre această familie.

Israelul s-a bucurat de împlinirea promisiunilor din legământul avrahamic, israelit și davidic timp de aproximativ 40 de ani. A fost această perioadă de glorie a lui Solomon consumarea legămintelor de până atunci sau doar o pregustare, o mostră a unor binecuvântări ulterioare, rezervate pentru momentul când fiul perfect va sta pentru totdeauna pe tronul lui David?

Legămintele de tip donație regală indică spre o perioadă ulterioară în care binecuvântările vor fi consumate, iar această perioadă va fi mult mai lungă de 40 de ani. Chiar și legământul israelit, de tip suzeran-vasal, care este condiționat de ascultarea părții omenești, vorbește despre călcarea și apoi înnoirea lui și extinderea binecuvântărilor sale pe tot pământul. Și mai învățăm ceva atunci când privim spre legămintele de până acum: Că nu este suficient ca Dumnezeu să își facă partea Lui și omul pe a sa. Omul va eșua de fiecare dată. Dumnezeu trebuie să arate har, să intervină și să susțină și partea omenească, pentru ca legământul să stea în picioare.

Omul, în orice epocă, sub orice legământ, este așezat de Dumnezeu în relație cu El într-un singur mod: Dumnezeu îi arată har. Mântuirea, eliberarea, răscumpărarea omului a fost efectuată întotdeauna prin har, niciodată prin faptele sau meritele omenești! Da, mântuirea vine de la Domnul! Este a Lui, de la început până la sfârșit!

$64