Lumina cuvintelor 2018 tashihli by ichb

NR. 10 2018-2019

”Sunt un copac tânăr ce se înalţă spre lumină!”

Din editor CUPRINS Autoportret - Alexia Rădulescu ...................................................3 Eu, despre mine - Motreanu Irina .............................................4 Cine sunt eu? - Alexia Rădulescu ...............................................4 Eu sunt doar un bãiat - Radu Alexandru.................................5 Autoportret - Beianu Bianca..........................................................5 Autoportret în altã cheie - Ioana Mădălina Cãrãuş.............6 Un simplu…EU - Clătici Emanuel ..................................................6 Despre mine - Hildan Ioana Luiza .................................................7 Viața-o piesă de teatru - Amarisa Melinte ............................8 Mãşti - Potra Andreea........................................................................8 Autoportret - Mircescu Daniel .....................................................9 Autoportret - Qanadilo Fady Darius .........................................10 Bogățiile toamnei - Vladimir Zsehranszky ...........................10 Aventura interioarã - Valentina Vagaon ................................ 11 N-aș fi crezut - Mircescu Daniel ................................................ 13 Pisica - Pena Francesca ................................................................. 14 Toamna - Adriano Eftimescu ....................................................... 14 Lumea minecraft-ului - Manu Philip ....................................15 Dorința magică - Dinca Iulia-Cristina .....................................15 Câte ceva despre mine - Darius Andrei Vulturu ................16 Haiducul - Darius Andrei Vulturu ................................................16 Doar EU - Mihnea Coman ................................................................17 EU - Francesca Balaur ...................................................................... 18 Norii - Vasile Andrei .........................................................................19 Oglinda viitorului - Ilie Radu .....................................................19 Autoportret - Qanadilo Fady Darius ........................................20 Autoportret - Qanadilo Fady Darius ......................................... 21 Poezie fără titlu - Deheleanu Anisia Dora Angel ................. 21 Ca să incheiem serbarea...- Horia Ciuca ........................... 22

Dragi cititori, în acest număr vă propunem două teme majore, pe care elevii noștri le-au tratat cu foarte mare seriozitate, căutând idei cât mai interesante şi “cuvinte potrivite”, aşa cum trebuie să o facă orice scriitor. Prima temă este natura, fascinantă în toate manifestările ei, care a atras atenţia acum, în mod deosebit, prin farmecul toamnei sau prin nostalgia ei. Orice început de an școlar coincide cu intrarea în drepturi depline a toamnei, cu frunzele ei ruginii, foşnetele-i tainice, cerul înnegurat, aromele dulci ale fructelor, ploile mohorâte sau lumina melancolică, de chihlimbar topit, a soarelui. Văzând aceste metamorfoze ale naturii, micii noștri creatori au simţit emoţie, pe care au încercat să o toarne în cuvinte. în faţa monocromiei hibernale, acum atotstăpânitoare, să ne aducem aminte de culoare! A doua temă este cunoaşterea de sine, temă grea si cu multiple ramificaţii, în faţa căreia elevii au reacţionat foarte interesant. Încercând să realizeze un autoportret, fiecare mic scriitor a coborât, cu priceperea vârstei, animat de curiozitatea adolescentină, poate uneori temător, în adâncurile propriei personalităti, încercând să se autodefinească, să se descopere . Ceea ce este şi mai interesant este că a făcut acest lucru însufleţit de adevăr, cu sinceritate, şi-a pus sufletul pe tavă, aşa cum spune o expresie a limbii române. De aceea trebuie să vă opriti asupra textelor din acest numar, să le cititi cu atenţie, să apreciaţi efortul copiilor şi munca profesorilor de română si să retrăiți vârsta, dacă aţi depăşit-o de mult, sau să vă bucuraţi de ea, dacă sunteţi şi voi, asemenea colegilor voştri care au scris aici, elevi.

Julia Vișoiu

Autoportret ALEXIA RĂDULESCU, Clasa a VIII-a B, Prof. Coordonator Gardin Sorina

Cine sunt eu? Grea întrebare… Şi totuşi… Cum mă văd eu? Cum le par celor din jurul meu? Eu sunt un cântec izvorât din iubire! Sunt o şoaptă duioasă ce umple inimile! Sunt un gând luminos ce zboară prin univers! Sunt un strigăt de bucurie ce se propagă în infinit! Sunt un crâmpei dintr-o poveste cu final fericit! Sunt o rază jucăuşă ce aleargă neobosită! Sunt o zbatere de aripi în drumul spre nemărginire! Sunt o picătură de ploaie caldă îndelung aşteptată! Sunt un curcubeu conturat în înaltul cerului! Sunt o stea strălucitoare ce dăruieşte speranţe! Sunt răsăritul şi apusul, sunt soarele şi luna!

Aleg să văd miracolul vieţii, să mă bucur de fiecare clipă, să învăţ şi să descopăr, să trăiesc propriile experienţe pentru desăvârşirea mea! Îmi ascult nevoile de cunoaştere, dorinţele de împlinire, chiar şi capriciile, pentru că sunt prinţesă în propria mea viaţă. O viaţă importantă pentru mine şi pentru cei apropiaţi mie! Îmi deschid mintea şi inima pentru a dărui şi a primi! Nu am nevoie să caut locuri exotice pe harta lumii în speranţa că mă voi umple de frumuseţea lor. Eu sunt mai mult decât o destinaţie fascinantă. Sunt ca un sejur fără sfârşit. Mă răsfăţ şi mă bucur de lucrurile minunate care mă înconjoară pentru că sunt o adolescentă care visează frumos şi doreşte să-şi găsească menirea, croindu-şi un drum luminos spre împlinire!

Sunt totul! Sunt ceea ce vreau şi doresc să fiu! M-am născut din lumină, am plutit pe un nor pufos şi am ajuns aici, printre pământeni. M-am îmbrăcat cu un veşmânt ţesut de micuţii licurici care luminează noaptea, iar în picioare port pantofiori de mătase fină. În păr am împletit curcubeul florilor de vară. Sunt fericită şi zâmbesc tuturor! Fericirea mea vreau să o împărtăşesc celor dragi care mă înconjoară. Iubesc viaţa, darul divin cu care am fost binecuvântată. Sunt o fire optimistă şi doresc să-mi întind aripile cu încredere pentru a atinge culmi înalte. Îmi doresc să strălucesc! Să fiu inundată de gânduri luminoase! În fiecare zi respir frumuseţe. Îmbrăţisez cu sufletul oamenii minunaţi şi lucrurile fascinante întâlnite la fiecare pas.

MOTREANU IRINA, Clasa a VIII-a C, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Eu, despre mine...

Temă... Limba română... Compunere: ”Autoportret”... Ce greu! ”Ei bine, lasă că am timp”, mi-am zis! Și timpul trecea și trecea... și TERMENUL venea și venea...Idei puține, spre deloc! O vedeam pe mama, care din priviri îmi zicea: Compunerea! Și în ochii câinelui meu vedeam dezaprobare: ”Ina, compunerea”... Iau foaia de hârtie... Eu și pixul și tema: ”Autoportret”. Cum să mă descriu? Fată, două mâini, două picioare (sănătoase, din fericire!), doi ochi, nas, gură, urechi și... mai departe? O aud pe mama spunând: ”Ina, fără propoziții simple, gen: Ana are mere!” Mă strâmb și încep să mă gândesc: Cum să-mi scriu eu autoportretul: suprarealist, gen Dali, sau clasic, cu detalii multe, gen El Greco, să zicem...(Nu degeaba m-au ”culturalizat” părinții mei astă-vară, târându-mă prin muzeele Spaniei, frumoase, ce-i drept!). Sã începem! Voi implini în curând 14 ani. Sunt o adolescentă normală, cu visuri, cu dorințe și idealuri. Am o structură potrivită, nici prea scundă, nici prea înaltă... Doi ochi căprui, frumoși zic eu, cam miopi, cam chiori... defect corectat foarte bine cu ajutorul lentilelor de contact... Strălucitori și expresivi și nu datorită lentilelor de contact, ci pentru că bucuria de a avea o familie frumoasă, o viață fericită se reflectă în privirea mea. Părul lung și blond, cu multe nuanțe, mătăsos, mai ales când este proaspat spalat, reflectă și vara, pe care o ador, cu nuanțele ei nisipii care te duc cu gândul la plaja nesfârșită a mării, și toamna cu simfonia ei de culori, de la galbenul pur, la maroul trist și sumbru. Am o structură atletică, deoarece iubesc sporturile: iubesc fotbalul și tenisul, baschetul, schiul, înotul, patinajul și să mă joc în general; iubesc distracția și muzica și dansul și... viața! O iubesc pur și simplu! Dar nu prea am timp pentru că trebuie să învăț! Și teme multe, prea multe! Și examenul vine... Să mergem mai departe cu autoportretul... Gura mea... ca cireșele coapte, buze frumos conturate, groase, cărnoase, dinții albi, stălucitori, frumoși. Sunt perfecți zic eu, după ce, de șase ani mă lupt cu aparatele dentare în diverse forme. Chin maaare... dar a meritat! Sunt cam frumoasă, cuminte și modestă, nu-i așa? Poate că era mai bine să aflu părerea altora despre mine! Despre sufletul meu, despre eul liric, că tot ne-am luptat cu el semestul ăsta, ce să zic! În general sunt o fire optimistă, veselă și glumeață. Mai am de luptat cu mine la capitolul încredere. Îmi trebuie mai mult curaj; poate că le voi dobândi cândva... Gata tema! Sper să vă placă... Cam asta sunt eu... Un copil normal, ceea ce e mare lucru!

ALEXIA RĂDULESCU, Clasa a VIII-a B, Prof. Coordonator Gardin Sorina

Cine sunt eu? Sunt veşnicia clipelor uitate, Formula de încheiere dintr-o carte, Nisip într-o clepsidră spartă, Şi abur de lumină în marea înspumată! Sunt o dulce adiere pe timp de vară, Zaţ într-o ceaşcă de cafea amară, Cântec tânguit de o bătrână vioară, Melancolie într-o noapte rară. Sunt o dorinţă aruncată-n infinit, Speranţa visului împlinit, Penelul unui pictor îndrăgit, Sfârşitul veacului dorit. Sunt puful alb de păpădie, Parfum suav de floare aurie, Cuvântul şters din coala de hârtie, Al cărui sens cu greu îl descifrez. Sunt viaţă şi eternitate, Sunt cer şi sunt pământ, Sunt aer, foc şi apă, Şi totuşi cine sunt?

RADU ALEXANDRU, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Eu sunt doar un bãiat Eu sunt doar un băiat. Am ochii albaștri, fără să privesc spre cer, văd dincolo de aștri. Eu sunt doar un băiat, dar am în trup un copac adevărat; în fiecare dimineață cu două ramuri îmbrățișez lumea. Mii de întrebări îmi cutreieră prin frunze, îngălbenesc în simțuri, (depinde foarte mult de anotimpuri). În părul meu se adună uneori păsări, ce cântă și tac și tac și cântă, inventând o muzică nenumită încă. Eu port în piept un computer de sticlă, (e greu că plumbul sau alteori ușor ca aerul), funcționând după algoritmi complicați precum emoție, liniște, dor. Eu sunt doar un băiat, Mie îmi place să zbor.

BEIANU BIANCA, Clasa a VIII-a D, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Autoportret Ce este de fapt autoportretul? Modul în care te vezi sau felul în care stai singur și te admiri, încercând să scoți în evidență cele mai bune trăsături, în timp ce te desenezi? Nu! Cel puțin pentru mine. În lume, sunt fel și fel de feţe, priviri, zâmbete, unele mai rotunde sau altele mai ascuțite, dar doar una este a ta! Numele meu este Beianu Bianca, am 14 ani și sunt elevă în Clasa a ViiI-a la Liceul Teoretic Internațional de Informatică. Pentru mine, autoportretul înseamnă modul în care mă exprim, felul în care mă comport sau mă caracterizez. Mereu am fost o fată simplă, dar foarte timidă, înainte să îmi găsesc acel grup de prieteni cu care să îmi petrec pauzele și să fiu eu însămi… o elevă simplă, cu păr jumătate blond, ochi căprui. Un zâmbet dintr-un milion. Mă deosebesc de ceilalți prin atitudine, carismă și, poate, prin gânduri. Uneori mă surprind încruntată, nemulțumită de prea puținul pe care putem să-l oferim celor în suferință. Alteori, zâmbesc binedispusă de oamenii fericiți pe care viață mi-i scoate în cale. Dar cea mai dragă stare este visarea. Visez că dincolo de copilărie, dorința mea de a ajută alți oameni se va materializa într-o lume generoasă, a bunului simt și sincerității. Îmi place să fiu o visătoare! Veselă și bine intenționată! Și sunt sigură că viață mea va fi cum vreau eu!

Autoportret în altã cheie Este senin! Cerul împrăștie raze calde din albastru lui mângâietor. Norii albi si puri transmit liniște si calm. Lalele galbene strălucesc pe întreaga câmpie.

IOANA MĂDĂLINA CÃRÃUŞ, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Însă, când te aștepți mai puțin, nori negri apar ca niște balauri înfiorători acoperind cerul. Începe să plouă. Adesea se deschid umbrele peste câmp. Se întâmplă uneori ca balaurii întunecați să fie mai puternici, să apară din toate părțile și să dărâme bariera strâns unită. Atunci, flăcări necruțătoare, roșii sângerii ies din gurile balaurilor si mistuie frumosul câmp de lalele. În scurt timp, totul e scrum... scrum ce este împrăștiat fără urmă în toate colțurile lumii. Un gol nesfârșit, o întindere inexistentă se arată atunci in fața mea în locul radiosului galben al florilor. Dar, când totul pare pierdut de vânturi aprige în infinita întindere a Universului, din strigătul Phoenix-ului încolțește speranța. O pană cade din misteriosul corp și atinge pământul mort.

Încet, încet primele frunze se ivesc învingătoare biruind furia si ostilitatea monștrilor. Soarele strălucește iar, dar norii sunt fumurii. Începe din nou să plouă; umbrelele nu se mai deschid, este nevoie de apă pentru ca plantele să se dezvolte. Ploaia poate fi si benefică... Firavele segmente de natură trebuie să lupte acum, să găsească ajutor. Dacă una moare, nu înseamnă că tot câmpul e pierdut. Singurul țel este refacerea, iar balaurii încă stau ascunși, așteptând cu ochi vicleni momentul de slăbiciune. Dar, odată ce și-au propus, lalele nu mai dau înapoi. Merg înfruntând durerea până reușesc să ajungă la sursa vitală a existenței: armonia. Dar cum reușesc să treacă peste toate? Au alături pământul, împingându-le spre dezvoltare; soarele, dându-le curaj si încredere; ploaia, ce alungă orice frunză sau petală uscată. După multă luptă, câmpul reușește să reînflorească, mai frumos si mai radios decât înainte. Câmpul MEU de lalele e din nou EU!

Un simplu…EU

CLĂTICI EMANUEL, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Mă numesc Emanuel. Nu sunt foarte multe lucruri de spus despre mine, dar o să încerc să mă descriu.

Cred că sunt deștept, dar nici chiar cel mai înțelept, pentru că mereu am ceva de învățat... dacă învăț.

Am treisprezece ani, părul meu este ondulat și șaten, iar ochii mei sunt de culoare verde – închis sau poate maro, niciodată nu am știut. Înălțimea este de 1, 65 m, am pielea albă, constituția atletică și că și cum asta nu ar fi suficient am degete lungi, motiv pentru care mereu mi s-a spus că aș putea fi un bun pianist.Cu toate acestea, degetele mele se mișcă cel mai bine pe tastatură calculatorului. Și pantofii trebuie să îi schimb des... deja port măsură patruzeci și doi. S-ar putea spune că trăiesc pe picior mare.

Părinții mi-au zis mereu că am simțul umorului, dar eu nu prea l-am observant. Îmi place să ajut lumea, totodată sunt foarte leneș, mereu ajung să adorm după o ora de învățat. Îmi place să mă duc la școală si să mă întâlnesc cu prietenii, doar că mie nu îmi place să depun efort mental. Sunt mereu vesel, mai ales vinerea, dar sunt foarte trist duminică. Eu cred că sunt o persoană bună, care își ajută prietenii la necaz și care adoarme buștean în zilele de sâmbătă.

Despre mine HILDAN IOANA LUIZA, Clasa a VIII-a C, Prof. Coordonator Nicoleta Margean

Neavând ce face, mă apuc să scriu. Asta fac când nu am ce face sau nu mă simt bine - scriu. Și scriu până nu mai pot. Nu, nu până nu mai pot. Până realizez că trebuie să mă opresc pentru a face ceva bun pentru acestă națiune. Glumesc. Totuși, nu știu exact când sã mă opresc. Așa că am să continui. Cum să o încep? De carte vorbesc. Ahh, stați, nu știați! Nu știați că sunt o scriitoare. Hah, nimeni nu știe, pentru că în mintea mea sunt, într-un fel... în fine, în concluzie vreau să mă apuc de o carte. Hmm, m-am tot gândit de ceva vreme cum să o încep. Mama mi-a sugerat să fac ceva science-fiction. Nu prea, i-am răspuns, că nu mă descurc prea bine pe tema asta. Tata a sugerat o carte despre ce îmi place. Pft, dacă aș scrie despre ce îmi place, posibil o să fac un roman de care mulți s-ar plictisi rapid. În fineee, încă nu am ales despre ce să scriu, dar presupun că îmi va veni ceva în minte. Hmm, am văzut asta la copilul unui prieten de familie. Un mic geniu, dar nu se descurcă foarte bine la română, dar va fi bine. Știu că a făcut o compunere la școală, un pic grea, dar se intitula ”Autoportret” și chiar m-am gândit dacă niște copii de 8 ani ar trebui să știe ce e de fapt un autoportret, dar el pur și simplu a descris viața. Un subiect destul de complex pentru un copil, și nu spun că sunt expertă, că la 23 de ani nu sunt foarte experimentată ca să știu despre ce vorbesc. Deși el e un puști, a descris ce a putut descrie, și nu îl dojenesc că a spus de față cu toată clasa faptul că și un adult poate gândi ca la 3 ani. Așa că m-am decis. Sper că peste câțiva ani, când va avea intelectul necesar de a înțelege, să mă ”ierte” că i-am luat ideea. Știu, cam târziu, dar să începem cu adevărat.

Viața. Hmm, nu am citit vreo carte de psihologie sau ceva pentru a ști despre ce să vorbesc și scriu, dar o înțeleg cât de cât, și o voi relata din punctul de vedere al unei persoane care timp de 23 de ani tot ce a făcut a fost să se trezească, să supraviețuiască, să se culce. Repetăm asta în fiecare zi, și credeți-mă, încă o mai fac. Și nu sunt singura. Toată lumea face la fel. Dar nu toți suntem la fel. Nu toți avem aceeași gândire, acțiuni, sentimente tot timpul, dar noi tot îi judecăm pe cei din jur. Poate sună patetic, dar nu prea vreau să îi judec din prima pe oameni. Nici să nu am favoriți nu aș vrea, dar sunt om. Suntem oameni, și avem favoriți. Nu vreau să dau nume, chiar asta ar fi ultimul lucru pe care l-aș face. Dar totuși lumea e plinã de vipere. Nu numai feminine, care se ascund în tufișuri și îți spionează fiecare pas. Și vipere masculine... care cred că se numesc...tot vipere? Chiar habar nu am. Dar cel mai bun sfat e să le evităm. Simplu, dar greu de făcut, căci întrăm în jocul lor imediat ce ni se pare fantastic. Problema e... cum stăm cu regulile? Adică am început jocul, dar nu avem reguli. Deeeci... se pare că se fac în timpul lui, nu? Ei bine, cam așa e. E cam greu după aceea să te desprinzi de el. Bine, asta depinde de persoană. Pentru că poate nu vedem, dar cei cărora le pasă într-adevăr de ceea ce faci tu, de cum te simți și așa mai de parte sunt chiar în față noastră, cei care nu sunt vipere și nu ne vor răul. Dar mulți dintre noi sunt infectați cu venin și nu prea se pot întoarce la cei de care ar trebui să le pese.... Uhh, mai am mult de scris, dar promit solemn că dată viitoare voi veni cu alte idei despre viață. Momentam, tebuie să fac a treia etapă a unei zile obișnuite din viață unui om... Să dorm.

Viața-o piesă de teatru

AMARISA MELINTE, Clasa a VII-a C, Prof. Coordonator Nicoleta Margean

Cine sunt eu? Această e o întrebare pe care miaș putea-o pune oricând. Dar mai importantă nu este întrebarea, ci răspunsul. De răspuns însă, este mai greu. Pot spune cu siguranță că sunt o fată înalta, cu par șaten și ochi verzi, dar asta nu mă ajută cu nimic. Din punctul de vedere al unui necunoscut, probabil că sunt doar o față oarecare cu o viață normală care e asaltată de școală. Dar eu nu mă consider o altă floare dintr-o grădina botanică. Eu mă consider floarea-soarelui familiei mele, toporasul prietenilor mei și trandafirul vieții mele. Pentru că eu sunt actorul principal în viața mea, și de mine depinde cât de captivantă e piesa mea de teatru și cât de captivați sunt spectatorii. Dacă ar fi să caracterizez piesa de teatru în care joc, probabil aș spune că e o comedie romantică. Personajul principal joacă rolul unei fete de treisprezece ani pe care să spunem că o cheamă Maia. Actrița principala se bucură de tot ceea ce i se întâmplă, de rezultate bune, de prietenii adevărate și de o familie cum nu s-a mai pomenit. Protagonista este încrezătoare în forțele proprii și încearcă întotdeauna să impresioneze plăcut: prin aparență, prin vorbe și printr-un zâmbet aproape neobosit de pe faţa ei. Însă nimeni nu știe de unde apare ea cu cate ceva de comentat sau de unde, în mijlocul zilei,

explodează de energie și de bună dispoziție. Maia se bucură întotdeauna de lucruri mărunte, cum ar fi muzica ascultată la prima ora a dimineții sau sosirea vacanțelor, în general lucruri mărunte și neînsemnate pentru viață unui pesimist. Însă viață Maiei nu e doar roz, are și puțin gri. Nu întotdeauna totul se întâmplă după cum își dorește ea: de exemplu o mică schimbare de plan poate avea efecte dezastruoase pentru ea: se enervează, uneori plânge sau pur și simplu evita contactul cu persoană care i-a adus vestea proastă. Ca orice alt copil de vârstă ei are suficiente teme care să îi mănânce mult timp liber, dar de asemenea practică și un sport. Pe lângă aceste lucruri pe care le face Maia, ei îi face plăcere să asculte muzică și să cânte. Neavând un talent înnăscut la muzică, părinții ei o țin departe de lecțiile de canto. Dar Maia nu se da ușor bătută. Se eliberează de gânduri rele și de griji cântând cât o ține gură și nu ezită să ceară părerea celor din jur. -Deci cam asta ar fi, Amarisa. Crezi că poți face această piesă de teatru să fie mai interesantă decât cum pare la prima vedere? -Cu siguranță, doamna regizor. -Succes atunci! Și zicând acestea Amarisa intră pe scenă vieții ei.

Mãşti Japonezii au un proverb ce spune că un om are trei feţe. Prima față o arăți tuturor din jurul tău.

POTRA ANDREEA, Clasa a VIII-a C, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

A doua o arați familiei tale și prietenilor foarte apropiați. In cele din urmă, a treia față. Aceasta față nu o arăți nimănui, niciodată. Aceasta este cea care reflectă cine ești tu cu adevărat. Cred că pentru noi toți, adevărul acestui proverb este evident. Prima față este cea schimbătoare pe care încercăm să îmbunătățim, mai mult sau mai puțin, zilnic Ascultăm opinia altora si încercăm

să ne facem cat mai plăcuți lor. Totuși consider că și acest proverb are defectele lui! Vom încerca bineînțeles să devenim o persoană cat mai agreabilă însă, până la urmă, noi suntem tot noi. Poate că nu ne exprimăm cele mai adânci frici sau sentimente mereu, dar măcar o dată în viață, cel puțin unei persoane, îi vei dezvălui adevăratul tu! Altfel pus, măștile noastre au toate crăpături. Sper ca într-o buna zi însă, cu toții, să putem fi cea de- a treia masca!

MIRCESCU DANIEL, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Autoportret Ei, bine... aș spune despre mine că am un metru și ceva mai mult de jumătate dintr-altul. În visele bune sunt doctor, iar în celelalte sunt pictor. În toate, însă, zâmbesc. Ar fi trebuit să am în jur de 1, 9 m, statura atletică și ochi albaștri. Și ar fi trebuit să fiu născut în august, fiindcă iubesc la nebunie caldele îmbrățișări ale soarelui. Și cumva, sunt doar elev și născut într-o dimineață liniștită dintr-un început de an, o zi de ianuarie în care a nins prea mult. Și am în schimb niște pistrui ascunși care apar doar în aprilie și ochii mari, de-o culoare ciudată... uneori aproape verde, alteori căprui luminat. Am aproape 13 de ani și ador fiecare zi din fiecare luna a fiecărui an care mi-au croit drumul până într-această seară de noiembrie. Îmi iubesc trecutul, prezentul și sunt sigur că îmi voi iubi și viitorul. Am nebunia și naivitatea unui adolescent care învață să fie om mare, am foarte multe visuri, speranțe, multe planuri și... multe zâmbete de oferit. Sunt îndrăgostit de viață, de soare, de oameni optimiști, care văd nuferi acolo unde nu este decât noroi, și de... prietenie. Prietenia îmi e marea pasiune, iar zâmbetele celor dragi îmi sunt hrană pentru suflet. Aș mai spune despre mine că ajung întotdeauna, chiar dacă mai târziu. Niciodată nu e prea târziu. Că știu când să rămân, când să plec, când să cred și când să cer. Că plâng de fiecare dată când lumile mi se adună deasupra, ca norii pregătiți de furtună, apoi îmi șterg lacrimile și încerc să zâmbesc. Că îngenunchez când mi se învârte ceru-n cap și-n suflet, dar încerc să mă ridic mereu. Și să zâmbesc. Pentru că eu cred cu tărie că nimeni nu trebuie să treacă prin vreo zi fără să zâmbească. Iubesc mirosul dimineților, pleoapele care dorm liniștite, poveștile dinainte de culcare, sărutul pe

frunte și mâinile care îmbrățișează. Îmbrățișări calde, îmbrățișări oferite, îmbrățișări primite, îmbrățișări simțite, pe toate le ador. În special pe ale soarelui, căruia îi mulțumesc zâmbind, atunci când îmi ridic privirea spre cer ca să admir zborul păsărilor. Îmi plac ploile toamnei din zilele când mi-am uitat umbrela. Îmi place zăpadă din omul de zăpadă și sunetul pianului în liniștea Crăciunului de-acasă. Îmi place să fie primăvară, să miroasă a iasomie și să dansez cu fluturii. Îmi plac apusurile din splendidele seri ale verii și îmi place să ascult marea cu ochii închiși. Trăiesc intens, salvez doar amintiri frumoase, visez enorm, mă vindec cu planuri și praf de stele. Pur și simplu exist într-o lume simplă, dar magică, colorată cu albastru, cu iz de vanilie și gust de ciocolată, în care mă bucur de fiecare zi a viețîi mele, încercând să îmi păstrez pe chip și-n suflet un zâmbet mare că un curcubeu. Zâmbetele îmi sunt hainele de zi cu zi, pe care le port cu drag. Mă înfioară gândul că este posibil că părinții, bunicii și prietenii mei să nu știe cât de mult îi iubesc și mă însuflețește sentimentul că ei m-ar putea iubi pentru totdeauna. Ce m-ar putea defini mai frumos!?... ... Poate doar aceste rânduri ale lui Geo Bogza: ”Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un izvor de adâncă tristeţe. Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc, înseamnă pentru mine un pas spre moarte. Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi. ”

Autoportret QANADILO FADY DARIUS, Clasa a V-a G, Prof. Coordonator Sanda Andreea

Titlul temei de astăzi mi se pare foarte interesant deoarece, deși autoportretul se folosește mult în pictură, el se regăsește la fel de mult și în literatură. Deosebirea constă totuși în fapul că acuarelele, guasele, pensulele și uleiurile sunt înlocuite cu mijloace literare care până la umă formează autuportretul uman în totalitatea sa. La tema de față mă străduiesc să fiu cât mai obiectiv pentru a-mi putea face autoportretul care să mă descrie atât fizic cât și moral. Sunt elevul Qanadilo Fady, am o statura și o talie potrivite pentru un copil de Clasa a 5-a. Am părul negru carliontat, tenul alb ochii mari negri și pătrunzători, gene lungi și port ochelari de vedere. Față este ovală, iar atunci când este frig, fac eforturi sau sunt emoiționat mi se îmbujorează. Dantura este specifică băieților, adică dintii sunt mari și aliniați, buzele sunt bine conturate, iar împreună formează gura care expima hotărârea și tenacitatea. Aparatul dentar îl port temporar pentru a-mi corecta micile deficiențe ale danturii. Bărbia este ovală ceea e conferă figurii mele un aspect blând și expresiv. Sunt destul de ordonat din punctul de vedere al vestimentației. Dacă mă refer la trăsăturile morale, pot să spun că mă caracterizeză munca serioasă în

locul superficialtatii. Sunt bine organizat șimi place să duc orice lucru la bun sfârșit. Nu –mi place minciuna, fățărnicia, lăudăroșenia și îmi aleg prietenii cu mare grijă, chiar și pe cei de joacă. Îmi plac mult animalele deoarece ele simt bunătatea și sinceritatea omului, că atare îngrijesc un papagal pe nume Papy. Îmi place foarte mult la şcoală pentru că învăţ multe lucruri noi, dar şi pentru că mă întâlnesc cu colegii mei, care îmi sunt şi prieteni. Gimnaziul este diferit față de școala primară. Recunosc, îmi place mai mult Gimnaziul, poate m-am maturizat puțîn. Materiile mele preferate sunt limba și literatură română, matematică, istoria şi limba engleză. Domnii profesori sunt persoane calme, care ne explică cu răbdare ori de câte ori nu înţelegem sau avem nelămuriri. Doamna dirigintă îmi place foarte mult, pentru că este apropiată de noi, astfel că eu o consider pe dânsa că pe a două noastră mamă. Această părere ca despre școală scoate în evidență sinceritatea și seriozitatea cu care privesc formarea mea că om. Îmi place să mă rog bunului Dmnezeu să-mi dea putere și intelepciune să fac numai fapte bune.

Bogățiile toamnei VLADIMIR ZSEHRANSZKY, Clasa a VI-a G, Prof. Coordonator Loredana Andronache

E o zi de toamnă aurie, iar eu mă aflu în livada bunicilor, admirandu-i bogățiile și frumusețea.

scuturat. În jurul meu, se întinde via cățărată pe un gard formând parcă o intrare în altă lume.

Cerul are culorile amurgului. Soarele taie bucăți din norii cenușii. În pomii aliniați se zăresc gutuile pregătite să fie culese. La orizont mă salută nucul din grădina bunicii, care s-a

Pe jos, mă întâmpină dovlecii portocalii că să mă avertizeze ca toamna a venit. Acest anotimp are cele mai gustoase și mai minunate roade!

Aventura interioarã

VALENTINA VAGAON, Clasa a VII-a D, Prof. Coordonator Loredana Andronache

Într-o seară m-am hotărât să evadez. Am deschis larg fereastra, am tras aer în piept, mi-am făcut curaj și mi-am luat zborul. Nici n-am simțit frigul de afară, ci doar cum o răcoare plăcută mă învăluie din toate părțile și un vânticel prietenos îmi mângâie obrajii. Cred că oricine simte nevoia să se desprindă câteodată, măcar și pentru câteva ore, de tot și de toate cele firești, lumești și plictisitoare și să pornească într-o aventură, în necunoscut, într-o călătorie ireală, pentru a se regăsi sau pentru a se cunoaște mai bine. Într-un asemenea voiaj nu ai nevoie de bani, de bagaje, de provizii, ci doar de curajul de a fi tu însuți pentru un timp și să găsești un sâmbure de înțelepciune pe unde te preumbli. Mi-am lăsat toate cărțile mele dragi, caietele cu schițe și notițe, creioanele și pixurile cu sclipici chezășie pentru revenirea mea, iar pe Dl. Surprizoi l-am pus să le păzească așa cum știe el mai bine. Știți, am mai plecat o dată ca să-i caut D-lui Surprizoi Însuflețirea, care să aprindă viața în trupul lui de pluș… N-am reușit să-l transform într-un iepure adevărat, dar m-am întors mai bogată în suflet, în gânduri și idei din acel voiaj. Zburam de câteva secunde, când nările mele au simțit un miros oarecum cunoscut… de galerie, de subteran, de… metrou. Zburam prin galeriile metroului! Ce bine că metroul nu circulă noaptea, deci eram liberă să explorez, toate galeriile, toate traseele, de la un capăt la altul, pe toate liniile. O lumină mi-a atras atenția și m-am dus direct acolo. Era o stație ciudată, pe care nu o mai văzusem până atunci. Avea coloane înalte de marmură alb-gălbui, care formau niște arcade enorme în partea de sus, iar din tavanul înalt pe care abia îl zăream mijind ochii coborau niște candelabre superbe încărcate cu ciucurași de cristal. Parcă eram într-o sală de bal. M-am uitat mai bine să văd dacă nu zăresc pe cineva. Locul părea pustiu. Undeva, în partea dreaptă, am zărit o ușă, îngustă și mai mică decât una obișnuită, făcută parcă pentru cineva mai scund. De cum m-am apropiat, ușa s-a deschis singură în fața mea. M-am strecurat prin ușa aceea mititică. Încăperea în care am pătruns era lungă, cu pardoseala tot din marmură alb-gălbuie, iar în capătul opus se afla un jilț destul de mare și frumos sculptat pe care

stătea așezat un omuleț ciudat, mărunțel care semăna foarte bine cu Yoda, celebrul personaj. ”Bună seara!” l-am salutat eu, pentru că sunt o persoană politicoasă de felul meu. ”Bună seara, fată călătoare!” mi-a urat omulețul cel ciudat. Vocea lui calmă m-a făcut să mă apropii de el fără teamă. Atunci am văzut că ține ochii închiși, ceea ce m-a mirat oarecum. ”Sunt orb…” mi-a spus el. ”Îmi pare rău…” am murmurat eu, dar în mod foarte straniu vorbele mele s-au auzit ciudat de tare. Instinctiv mi-am dus mâinile la gură. ”Nu te speria, fată călătoare, aici și gândurile au ecou…” Cum să nu mă sperii când un cârd de pescăruși au început să se agite pe deasupra capului meu, speriați probabil de zgomotul puternic pe care îl făcusem cu vorbele mele. ”Nu te teme de ei, nuți fac nici un rău, dacă spui lucruri adevărate…” Până să mă dezmeticesc eu, Yoda a continuat să mă descoasă: ”Ce cauți așa departe de casă? Te rog să-mi răspunzi sincer, pentru că altfel pescărușii te vor ciupi…. Ei se hrănesc cu minciuni”. Cu vorbele astea mi-a captat toată atenția. Trebuie să mărturisesc că nu prea mi-a plăcut ceea ce mi-a spus, nu că aș fi o mincinoasă din fire, dar, în mod total neintenționat… câteodată… așa ca mulți alții…. Eh, ce să mai zic și eu acum, să vedem… ”Ce vrei să-ți spun?” l-am întrebat eu curajoasă pe omulețul cel ciudat. ”Câți ani ai și cum arăți?” m-a întrebat el. ”Am treisprezece ani și jumătate și sunt potrivit de înaltă. Am părul lung…” Deodată, pescărușii au început să se agite, iar țipetele lor m-au făcut să mă opresc. Ce-am greșit?... ”A… da, părul, l-am tot tăiat în ultima perioadă și nu mai e chiar atât de lung…” m-am corectat eu, iar Yoda mi-a făcut semn că pot să continui. ”Am niște sprâncene frumos arcuite și niște gene lungi sub care strălucesc niște ochi mari și verzulii….” Pescărușii iar au început să se agite și să zboare pe deasupra capului meu. ”Da, bine…ochii sunt căprui, sunteți mulțumiți?... Pescărușii s-au potoli.” Am pielea albă și năsucul delicat, iar pe obraji mai stăruie câțiva pistrui încăpățânați. După asta Yoda mi-a făcut semn că pot să mă opresc. A întins spre mine o mână mică și zbârcită. Am întins și eu mâna spre el și atunci mi-a pus în palmă o bucată din ceva. ”E doar o parte din sâmburele de

înțelepciune pe care îl cauți. Păstrează-l cu grijă până când o să găsești toate părțile lipsă”, m-a sfătuit el. După asta, totul a dispărut dintr-o dată. N-a mai rămas nici urmă de Yoda, de jilț, de coloane de marmură alb-gălbuie, de candelabre cu ciucurași de cristal. În timp ce băgam în buzunar bucata din sâmburele de înțelepciune mi-a trecut prin minte că întotdeuna adevărul este mai bun decât minciuna, și cineva, de undeva, te vede exact așa cum ești în realitate. Am pornit în zbor din nou, cu o viteză amețitoare prin tuneluri, până când un alt loc luminat mi-a atras atenția. De data aceasta am aterizat într-o pădure cu niște arbori ciudați, care semănau foarte bine cu niște ciuperci uriașe, dar care aveau deasupra pălăriei crengi lungi și dese, iar pe crengi erau frunze roz, în toate nuanțele de roz. Această priveliște m-a lăsat cu gura deschisă de uimire preț de secunde bune. Și așa cum priveam eu uimită copacii- ciupercă cu frunze roz în toate nuanțele roz, după crengile unuia mai din stânga și-a scos capul să se zgâiască la mine o ditamai girafa cu pete roz, care molfăia tacticoasă niște frunze roz. Această apariție mi-a prelungit starea de uimire peste măsură. După ce mi-am revenit din uimire, am salutat-o respectuos: ”Bună seara, Doamnă Girafă!” Girafa s-a oprit din rumegat și m-a privit curioasă. ”Bună seara, fată călătoare! Dar ce cauți în pădurea mea?” m-a întrebat ea. ”Caut să-mi întregesc sâmburele de înțelepciune. Poți să mă ajuți?” am îndrăznit eu s-o întreb, pentru că, la urma urmei, poți găsi un sâmbure de înțelepciune oriunde te afli. ”Vrei să faci ceva pentru mine?” m-a întrebat ea. ”Spune-mi doar ce să fac și dacă stă în puterea mea, cu plăcere”m-am arătat eu plină de elan. ”Culege-mi niște frunze și pune-mi-le în coș ca să le manânc mai târziu când mă uit la televizor”. Fără să mai stau pe gânduri m-am apucat să culeg frunze roz, în toate nuanțele de roz pentru Doamna Girafă. De când mă știu m-am oferit de bună voie și cu bucurie să-i ajut pe cei din jurul meu. ”Spune-mi ceva despre tine” mi-a cerut Doamna Girafă molfăind o frunză roz deschis. ”Îmi plac călătoriile și vacanțele, îmi plac mult filmele, îmi place să vizitez muzee, să descopăr lucruri noi, să merg prin magazine și sã probez haine, îmi place să cânt și să fac daruri prietenilor mei. Mi-e milă de animale, dar si de oameni, mai ales de aceia care trec prin încercări mai grele” Deja îi umplusem coșul Doamnei Girafe, iar ea m-a privit foarte îngăduitoare. ”E de ajuns, poți pleca, dar nu înainte de a-ți da și eu o parte din sâmburele de înțelepciune”, mi-a zis ea. ”În scorbura copacului lângă care te afli vei găsi ceea ce

cauți”. Am băgat mâna ușor în scorbură și am scos de acolo o altă bucată prețioasă pe care am pus-o în buzunar bucuroasă lângă cealaltă. Mi-a venit în minte că parcă adun piesele unui puzzle. Asta uitasem să-i spun Doamnei Girafă despre mine, că îmi place să fac puzzle-uri, că sunt răbdătoare și perseverentă și că apreciez mai mult un lucru muncit decât unul obținut prea ușor.Mi-am luat la revedere de la Doamna Girafă și am plecat, așa cum venisem, adică în zbor, din pădurea ei ciudată și minunată deopotrivă, cu copaci- ciupercă cu frunze în toate nuanțele de roz. M-am avântat prin tunelurile metroului în căutarea unui alt loc de unde să mai pot face rost de o bucățică din sâmburele de înțelepciune. Am zburat o vreme, mai repede, mai lin, fără grabă, fără griji. Am intrat prin tot felul de tuneluri, unele complet pustii, în altele am văzut diverse obiecte abandonate, unele semănau foarte mult chiar cu lucruri pe care chiar eu le-am aruncat mai demult, pe altele nu le-am recunoscut deloc, probabil fiindcă fuseseră aruncate de alți oameni. Deodată am simțit un parfum minunat care m-a atras ca un magnet într-o altă galerie. Acolo nu am văzut nimic altceva decât o adunătură de pietre puțin mai mari decât o minge de fotbal. Am adulmecat de jur împrejur și mi-a fost foarte clar că descoperisem niște pietre parfumate. M-am plecat și am atins-o pe una foarte ușor. ”Bine ai venit în casa noastra!” Vă dați seama că nu mică mi-a fost mirarea să aud o piatră vorbindu-mi. Până să mă dezmeticesc mai bine, toate pietrele au început să tremure ușor, dar fără să se miște din loc. ”Avem nevoie de ajutorul tău! Ne ajuți?” m-a întrebat o altă piatră și iar a fost nevoie să apelez a rezerva mea de bun simț cu care m-a înzestrat natura și mi-am ascuns uimirea că niște biete pietre pot vorbi și mai sunt și minunat de parfumate. ”Cu ce aș putea să vă ajut?” le-am întrebat eu. ”Să ne muți în altă parte, să ne schimbi locul”, mi-a cerut prima piatră vorbitoare. ”Adică vreți să schimbați locul între voi?” am căutat eu să mă lămuresc. ”Exact, ai înțeles!” a răspuns bucuroasă ce de-a doua piatră. ”De peste o sută de ani stăm în același loc!” De bucurie pietrele au început să-și răspândescă parfumul lor în jurul meu. Parcă au ghicit cât de mult îmi plac mie parfumurile. Zis și făcut. Ușurel și cu mare grijă am luat prima piatră și am așezat-o mai într-o parte. În locul ei am așezat piatra a doua.Piatra a treia am pus-o pe locul celei de-a doua, iar pe a patra în locul celei de-a treia și tot așa până le-am pierdut numărul. Parfumul

acela care mă învăluia din toate părțile mi-a dat o putere de care nu mă credeam în stare și m-a făcut să nu simt nici cea mai mică urmă de oboseală. După ce am mutat toate pietrele, mi-am dat seama că uitasem cu desăvârșire de prima piatră pe care doar o mutasem mai încolo. ”Pe tine unde ai vrea să te așez?” am întrebat-o eu. ”M-ai mutat deja!” mi-a răspuns piatra binevoitoare. ”Acum îți mai cer încă un lucru” am auzit-o spunându-mi. ”Ce anume?” am întrebat-o eu. ”Aș vrea să-mi dai o îmbrățișare, poți?” a întrebat ea. ”Cum să nu!”, i-am răspuns eu, apoi am ridicat-o și am ținut-o în brațe un timp în care am gândit că până și pietrele au nevoie de tandrețe. După ce am așezat-o pe noul ei loc am simțit că în palma dreaptă mi-a rămas ceva. Era tocmai ultima bucățică din sâm-

burele de înțelepciune. În sfârșit puteam să mă întorc acasă, în viața mea reală, printre lucrurile mele obișnuite. Pentru moment făcusem destule. Toată această aventură a fost despre mine, un autoportret stilizat, despre calitățile mele, puțin și printre rânduri și despre defecte, dar totul a fost spus cu mare sinceritate și mult curaj. M-am trezit în camera mea cu Dl. Surprizoi lângă mine, care mă privea, bineînțeles, cu ochii lui calzi și iubitori ca întotdeuna. Dar am mai putut desluși ceva in ochii aceia blânzi, ceva de genul că e mândru de mine că am găsit sâmburele de înțeleciune, dar că acesta nu e singurul, că nu e de ajuns doar unul și că în viața mea trebuie să găsesc cât mai mulți.

N-aș fi crezut... E toamnă, e frig. E vremea frunzelor care cad, a castanelor. E vremea școlii, a ghiozdanului plin de teme.

MIRCESCU DANIEL, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Stau aplecat deasupra caietului și încerc să scriu compunerea cu tema liberă, dar cu format dat –inserția. Stau cu cotul rezemat în masă și cu inspirația rezemată în nimic. ”- Privindu-te, îmi amintesc ce greu îmi era și mie să scriu compuneri în școală primară”, se aude deodată glasul mamei. ”Erau de tot felul: compuneri cu plan, compuneri cu început dat, compuneri cu sfârșit dat – la care mai incropeam câteva idei pornind de la cele existente – și compunerile libere, coșmarul meu. Nu puteam să fac o treaba căreia nu îi înțelegeam rostul. Pe vremea aceea mi se părea ridicol să scriu despre o idee, când aș fi putut foarte bine doar să vorbesc despre ea. Eram terorizată. Așa că mi le făcea mama sau măcar mi le începea și eu, cu chiu cu vai, le terminăm. Scrisul mi se părea o corvoadă. Prin primii ani de gimnaziu începusem să citesc. Am întâlnit-o pe Maria ”Ciresarilor” lui Constantin Chiriță și am fost fascinată de cum scria ea pagini și pagini și pagini de poveste pentru concursul de literatură din volumul doi.

Atunci am încercat și eu. Fiindcă începusem să citesc, altfel se lega și scrisul: cuvintele se înlănțuiau mai lesne și ușor, ușor, am început să mă descurc binișor la compuneri. Mai ales la cele libere, unde puteam vorbi paginilor despre ce și cum doream”, încheie mama șirul amintirilor. În acest timp mă gândeam că nu ar strică să îndrăznesc și eu să îmi las cuvintele să îmbrace paginile albe și lumea în ce haine mi-ar plăcea să o privesc. Gândul îmi zboară imediat la doamna inimii mele, doamna mea învățătoare, și la orele de limba română în care dumneaei, cu o măiestrie deosebită, insera mereu amintiri din propria copilărie pentru a ne apropia de textul studiat. Astfel l-am cunoscut pe învățătorul doamnei odată cu ”Domnu Trandafir” al lui Sadoveanu, pe fratele mai mic în vremea când citeam despre Nica al lui Creangă, pe bunicul din Basarabia, care semăna izbitor cu cel al lui Delavrancea. La final sunt încântat: este un text plin de emoție, un omagiu doamnei mele învățătoare, care a lipit ceva în mine definitiv. Uneori, dacă ne dorim îndeajuns și ne înconjurăm de idei frumoase, o compunere liberă, chiar și cu inserție, poate fi ca un cer senin de vara care alina și răsfață sufletul.

Pisica

PENA FRANCESCA, Clasa a V-a F, Prof. Coordonator Andreea Sanda

Blană mea este neagră ca cerneala, Ochii mei palizi și sagetatori. Ies afară cum vine seara, Sub cer și sub palizii nori.

Am gheare precum carligele de fier, Și dinți ascuțiți ca pumnale. Toate cele ce le prind, ele pier, Nimic nu scapă prin urmare.

Labele mele nu fac niciun zgomot, Și nu le murdăresc nicicând. Pot să tac când le plimb în tropot, Și pot să treacă ore cu mine stând.

Pot să sar chiar dacă sunt mică, Aș sări peste lună dac-aș vrea Mă mai numesc și pisica, Această e descrierea mea.

Coada-mi se unduiește ca un șarpe, Lucioasă și lungă, frumoasă. Ca un șarpe înotând printre ape Atât de neagră, parcă-i ar să.

Toamna A venit toamna la noi A sosit cu vânt și ploi, Cu furtună și cu frig De îmi vine că să strig.

ADRIANO EFTIMESCU, Clasa a V-a D, Prof. Coordonator Loredana Andronache

Pleacă, toamna, lasă-ne! Nu ne strică zilele Noi vrem soare și căldură Cu plimbări sub clar de luna. Păsările fug de ține Ele pleacă- n țări străine, Și se-ntorc la primăvară Când se face cald afară! II A venit toamna la noi Cu roade bune și de soi Cu mere, pere și cu prune Pe alese, toate-s bune! S-au copt strugurii în vii Să-i culegem, dragi copii Să-i așezăm în lădițe Pentru școli și grădinițe. Gospodinele grăbite În grădini s-au adunat

Strâng legume felurite Numai bune de iernat! Toamna ce frumoasă ești! Tu pomii îi zugravesti Roade multe dăruiești Tot mereu ne îmbogățești! III Pe sub soare nori se-adună, Vine toamna cea bogată. Vara s-a cam dat bătută A luat-o iar la fugă. Frunză-n pomi a ruginit Verdele a cam pălit Pe alocuri mai apare O blanda rază de soare. Printre frunzele aurii Noi culegem de prin vii Strugurii mari și zemosi Numai buni de pus în coș. Gospodinele-s grăbite Cu conserve felurite S-așeze-n cămări de toate Pentru iarnă conservate!

Lumea minecraft-ului

MANU PHILIP, Clasa a V-a H, Prof. Coordonator Sanda Andreea

Eu am o dorința nebunească- lumea reală să devină minecraft. Într-o zi umblând pe appstore dau peste o aplicație care transformă lumea reală în minecraft. O parte din mine spunea că asta era imposibil, iar cealaltă râdea în hohote doar citind observația ”Efecte negarantate pentru neascultători”, Deși am decis să nu o instalez, am apăsat pe butonul de instalare, nici măcar gândindu-mă de două ori. Nu mă sinchisisem să văd ce face și am decis să o verific a două zi că, oricum, se apropria ora de culcare. Când m-am trezit, totul era cubic și pixelat și am început să mă uit în jur. Am

lovit ușa ca să se dechida (în minecraft trebuie să lovești lucrurile cu pumnii că să meargă). M-am și trezit că e noapte (ciclul de noapte și zi în minecraft e foarte scurt). Am hotarat să îmi fac de cap, să explorez împrejurimile. Deodată am auzit un sunet de teleportare în spatele meu și la mine se uitau doi ochi mov acompaniați de fete triste de creeperi (monștri care explodează când te așteptai mai puțin). Îngrozit, mi-am luat tălpășița, sperând să scap cu viață. Odată ajuns la adăpost, am spart telefonul pentru a mă trezi din coșmar. Din fericire, totul a revenit la normal.

Dorința magică Într-o zi, mi-am dorit ceva imposibil. Bunica m-a sfătuit să mă duc în pădure și să scriu pe scoarța unui copac dorința mea.

DINCA IULIA-CRISTINA, Clasa a V-a H, Prof. Coordonator Andreea Sanda

A două zi, am auzit la știri că un pădurar a găsit un diamant sub copacul pe care era scrisă o dorința imposibilă. Atunci am știut că e vorba de dorința mea și am plecat pe bicicletă la locul faptei. Pădurarul mi-a zis că a investigat și a aflat că diamantul aparține copacului vieții. Curioasă, l-am întrebat pe pădurar ce înseamnă copacul vieții. El mi-a răspuns că este numele celui mai mare arbore din acea pădure. Peste trei, zile pădurarul m-a chemat în pădure, la copacul vieții. Am mers curioasă la locul întâlnirii. Mi- a zis că vrea să vadă ce se întâmplă dacă pune diamantul la scoarța copacului. Deodată s-a deschis o ușa secretă după care se află un tărâm ca din povești. Din lumea aceea ieși un pui de unicorn ce fugi de noi speriat. Am încercat să prind unicornul, dar nu am reușit, așa că m-am dat bătută.

A două zi, au anunțat la știri că un unicorn a fost văzut în față unui bloc. După imaginile arătate la televizor, mi- am dat seama că e blocul meu, așa că am coborât să verific. Atunci am realizat că poate să mi se îndeplinească dorința de a avea un unicorn ca animal de companie. Am luat puiul și l-am adus în casă. Mama mă sfătuia să duc unicornul la mama lui, dar eu nu voiam. Am denumit-o Rină. După cinci luni, Rina era din ce în ce mai tristă deoarece îi era dor de mama ei. Atunci am hotărât că puiul trebuie dus în lumea lui și să mă asigur că nu o va mai părăși niciodată. După ce Rima a părăsit tărâmul nostru, am luat diamantul și l-am spart, apoi rămășițele le-am aruncat în foc, imaginându-mi fericirea Rînei. Abia după această întâmplare am realizat că și un animal trebuie să stea cu familia lui, nu doar noi, oamenii.

Câte ceva despre mine

DARIUS ANDREI VULTURU, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Eu sunt Darius. În cele ce urmează, va voi prezența cum sunt eu fizic, dar și moral, adică portretul meu.

înfurii tare, dar fără motiv. Mai târziu, îmi dau seama de acest lucru și le cer scuze. Când sunt emoționat, îmi rod unghiile.

Am 12 ani, 1.65m, sunt șaten, am ochii verzi și cântăresc 47 de kg. Sunt un pic introvertit, dar discut cu prietenii și cu persoanele în care simt că pot avea încredere. Sunt pasionat de mai multe sporturi: fotbal, înot, skating, schi și mountain-biking. Mintea mi-o antrenez lucrând mult la matematică, dar îmi place și să joc FIFA. Gaming-ul e normal la vârsta mea. Sunt cam dezordonat, câteodată mă supăr pe cei dragi și mă

Eu cred că sunt și mă voi dezvolta, în continuare, ca un om bun. Cu toții învățăm din greșeli. Eu învăț și îmi doresc să aplic tot ce e bun pentru dezvoltarea mea personală și le mulțumesc familiei, căreia ii datorez mult, și profesorilor mei, care au grijă să îmi călăuzească pașii în continuare. Eu sunt Darius și despre mine tocmai ați aflat aproape… tot.

Haiducul Era o toamnă aurie, păsările plecaseră, fruzele cădeau, iar personajul nostru ședea pe un cal, îndreptându-se spre capitală. Avea niște mărfuri de vânzare și schimburi de realizat.

DARIUS ANDREI VULTURU, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Deodată se aude un zgomot. Era foc de pușcă. Gărzile imperiale îl înconjoară pe om ca lupii la vânat.

A fost o capcană! Dar Ezio, mai viclean, pocni din degete.

Un soldat se apropie de el.

- Atenție!

-Ești tu haiducul Leonte de la Ezio?

Deodată cad multe butoaie pe soldați, nimicindu-i.

El nu răspunde. - Nu m-ai auzit? Într-o clipită, soldatul căzu la pãmânt. Leonte s-a urcat pe cal și a luat-o la sănătoasă. - Prindeti-l! au zis soldații. Probabil ar fi trebuit să va spun că tovarășul nostrum era marele Leonte de la Ezio, haiduc vestit, iar mărfurile lui erau bucate și podoabe ale nobilimii. - Mai repede! strigă către cal Copitele cailor se auzeau tot mai puternic.

Aproape l-au ajuns. Eroul nostrum vede o mare clădire, ”Hanul lui Aldini” și își propune să găsească refugiu acolo. Intră cu tot cu armăsarul lui prin ușa de la intrare. Acolo îl așteptau zeci de soldați imperiali.

*Apoi, Ezio lua o pușcă și îi omorî pe ceilalți.* Nu, nu merge … Trebuie ceva mai interesant! Of! O să iau o pauză, să îmi mai vină idei. - Pot să întru? - Da, poftiți! - V-a m adus cafeaua, domnule Leon. - Mulțumesc! Gata! Știu ce urmează! Mergând încet la tejghea, îi cere lui Aldini un pahar de vin! Mamă, ce zi!

MIHNEA COMAN, Clasa a VIII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu

Doar EU Ce dificil este sã iti faci autoportretul! Ar fi mult mai simplu dacã te-ai uita doar in oglindã si ai asterne pe hârtie lucruri concrete, pe care oricine altcineva le poate vedea: ochii albastri, cu usoare umbre cenusii in zilele poioase, pãrul scurt, de un castaniu-inchis, gura arcuitã in zâmbet sau, uneori, coborâtã la colturi. Chipul unui adolescent de staturã medie, cu umerii drepti! In oglinda se reflectã trãsãturile fizice ale unui adolescent obisnuit. Dar in ochi se ascund uneori lumini neintelese. Acestea nu se vad clar si nu pot fi explicate usor. Sunt tristetile dupã copilãria pe care o simt cã se destramã incet-incet in perdeaua de fum a uitãrii. Si sunt grijile, si intrebãrile pentru toate lectiile pe care le astept de la profesori, de la viatã, de la toti adultii care percep cu ochi diferiti de ai mei. Dar in privirea mea se joacã, cu razele de luminã, si stropii de bucurie. Bucuria purã cã sunt la inceputul unei cãlãtorii, cu descoperiri, cu zbateri, cu reusite, cu mari, cu mici. Mã aflu in etapa in care viata iti face promisiuni frumoase si numai de tine depinde sã le onoreze. Prin alegerile pe care le faci. Sunt la vârsta la care mare parte din imaginea despre sine insusi a unui adolescent este construitã din ceea ce cred pãrintii sãi despre el. Este firesc, deci, sã recunosc in mine o parte frumoasã si puternicã a personalitãtii mele in formare, din moment ce mama si tata mã considerã un copil de 14 ani deosebit. Se spune ca ceea ce devine un copil peste ani este rezultatul unor factori precum materialul genetic, educatia in familie, dragostea celor din jur. Privindu-mã prin ochii pãrintilor mei, dobandesc mai multã incredere in calitãtile pe care le vãd ei in mine. Am simtit mereu cã nu sunt singur, mi s-au oferit iubire si grijã, o educatie de calitate. Cum sã mã vãd altfel decât ca pe un adolescent tipic, da, dar cu un caracter puter-

nic? Intrutotul, personalitatea mea se desãvarseste si prin lupta continuã la concursurile de sah, la olimpiade si alte activitãti care presupun pregatire temeinicã si efort suplimentar. Sperantele mele de a fi printre cei mai buni, dorinta de a urca pe podium, de a avea rezultate foarte bune la scoala mã definesc categoric. Chiar mã intreb uneori, cum as fi fost dacã m-as fi multumit doar cu activitãtile obisnuite pe care le presupune scoala si nu as fi participat la cele câteva zeci de concursuri de sah, incã de la sapte ani? Bucuria victoriei, dar si dezamãgirea infrângerii m-au cãlit, m-au modelat, cred, in moduri nebãnuite. Eram mai timid, am devenit mai increzãtor, eram, oarecum, temãtor, sunt mai independent. Cum si ce mai sunt? Sunt cultivat, am citit mult. Sunt suma tuturor lecturilor de pânã acum. Miam gãsit in cãrti prieteni adevãrati, generosi prin lectiile obtinute, fara a cere nimic in schimb. O parte din ceea ce sunt a fost plãmãditã din ineditul lumii ãsteia: suntem atât de diferiti, noi, oamenii, dar atât de asemãnãtori când vine vorba de frumosul din artã sau din naturã! Am vãzut marile opera de artã de la Vatican, am fost coplesit de un rasarit ireal in Canionul Tara, din Muntenegru. Cum sã nu consider aceste minuni drept experiente care m-au marcat spiritual si m-au fãcut mai bun, poate mai om? De mic am fost fascinat de albumele de artã din biblioteca bogatã a familiei si de muzica clasicã, pe care o ascult si astãzi cu sufletul deschis ca o fereastrã limpede spre ce apropie omul de putinã nemurire. Sunt Mihnea, cu tot ce am strâns pânã acum in suflet si in spirit. Multã iubire de la cei dragi, cuvinte calde de la prieteni, toatã frumusetea din jurul meu mã definesc ca om intreg

FRANCESCA BALAUR, Clasa a V-a A, Prof. Coordonator Margean Nicoleta

Mă numesc Francesca Balaur și am unsprezece ani. M-am născut în Canada, orașul Calgary, dar sunt româncă trup și suflet. Deși am un nume înspăimântător ”Balaur” sunt foarte mulțumită de acesta, pentru că sunt foarte mândră de familia mea. Provin dintr-o familie muncitoare și iubitoare, tată este capul familiei, dar mama este stăpâna casei, iar eu și fratele meu Matei suntem cei doi care aducem zâmbet și bucurie tuturor. Eu sunt o fată înaltă (semăn cu tata la acest capitol), ochi căprui (mama mă alintă spunândumi că sunt ochi blânzi că de căprioară), păr șaten și drept (mi-ar fi plăcut să am părul ondulat al mamei, dar se știe, fetele seamănă cu tații). Sunt o fire veselă și prietenoasă, dar iubesc foarte mult dreptatea - tot pe tată îl moștenesc. Nu suport nedreptatea și când am parte de ea mă cam necăjesc. Deși la prima vedere par dură, sunt foarte sensibilă, chiar timidă, latură pe care o ascund cu grijă. Mama mereu îmi zice că nu-i rău să fiu sensibilă, dar eu uneori văd asta că pe un mare defect al meu. Îmi place foarte mult matematică, deși acum la Clasa a 5-a îmi provoacă cele mai mari bătăi de cap. Am uitat să vă spun că sunt foarte ambițioasă și dacă ceva nu îmi iese așa cum vreau, muncesc și mai mult până reușesc. Deși în ultima vreme, pentru a reuși să fiu mai bună decât sunt (modestia e un alt mic defect al meu), muncesc foarte mult la matematică, și aș vrea să am mai mult timp și pentru noi materii, pe care le-am descoperit anul acesta. Până în acest an, când oricine mă întreba ”ce mă voi face, când voi fi mare”, eu răspundeam, sigură pe mine, că vreau să fiu neurochirurg. Vă întrebați probabil de ce un copil dorește să fie neurochirurg. Mama a fost bolnavă și eu am vrut să mă fac doctor, pentru a o face bine. Ea și-a revenit, iar eu am descoperit informatica, deci încă trebuie să mă decid pe care drum voi merge, dar încă am timp. Sunt o fire sportivă și îmi place să joc tenis, să înot. Am urmat cursuri și de înot și de tenis, dar cel mai bun profesor a fost tata, care, indiferent

cât era de obosit, ieșea cu mine și fratele meu să jucăm tenis. Ador drumețiile și călătoriile. Îmi place să urc pe munte, să vizitez cascade, peșteri, muzee. Până acum, deși am vizitat multe locuri, cel mai mult îmi plac expedițiile în munții Alpi. Când mă gândesc la locul preferat gândul mă duce la o punte care traversează la o înălțime de 2500 m două vârfuri montane peste un curs puternic de apă. Poate vă gândiți că nu sunt patriotă. Îmi iubesc foarte mult țara, dar încă noi românii mai avem multe de făcut și sper că fiecare dintre noi, să facă ceva pentru România. Iubesc peștele și fructele. Mama îmi spune mereu că numindu-mă Francesca, nume italian, a avut o premoniție cu paștele. Dacă aș mânca numai pește și fructe aș fi cea mai fericită, dar știți că nu toate în viață se întâmplă așa cum vrei tu. O altă pasiune a mea este cinematografia. De puțin timp am descoperit că un film bun îmi face ziua mai frumoasă. Îmi place să și citesc, dar să văd și filmul unei cărți bune. De exemplu, după ce am citit cartea ”Poveste fără sfârșit” m-am uitat și la film. M-a ajutat să înțeleg și mai bine cartea, să mă transpun în poveste, dar au fost și cărți precum ”Bătrânul din lună”, care nu a avut nevoie de nici un film ca să trăiesc aventura. Deci între carte și film se dă o luptă pentru supremație între pasiunile mele. Mama crede că se pot îmbina foarte bine amândouă, dar eu ( V-a m zis cumva că sunt și încăpățânată - cred că am omis, defectele se mai ascund) încă încerc să aflu care îmi place cel mai mult. Bineînțeles era să uit să vă spun cum mă relaxez când sunt agitată. Colorez. Este o pasiune de mic copil, deși acum am văzut că este la modă să colorezi, eu de mică am putut sta ore întregi să colorez. Mă transformă total, cred că latura sensibilă iese la iveală atunci când colorez. Îmi plac jocurile de culori și găsesc în linii și nuanțe diferite o liniște aparte. Aceasta sunt: cu bune și cu rele, cu calități și defecte, cu aspirații și năzuințe, într-un singur cuvânt ”Eu”.

Norii De obicei, acești nori sunt foarte gingași și vin în foarte multe forme jucăușe. Doar că astăzi nu a fost chiar așa. Norii erau foarte triști.

VASILE ANDREI, Clasa a V-a D, Prof. Coordonator Loredana Andronache

Am încercat să le vorbesc, dar plângeau atât de tare încât nu m-au auzit, așa că m-am frământat și eu. După aceea, am vrut să le cant, dar totul a fost în zadar. Până la urmă, norii s-au calmat, iar eu am putut zâmbi din nou. Câteodată mă întreb: ”Oare de ce erau triști norii?”

Oglinda viitorului

ILIE RADU, Clasa a VII-a D, Prof. Coordonator Loredana Andronache

Era o zi de luni mai specială. În acea zi splendidă împlineam 23 de ani. M-am gândit să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii mei la cafeneaua noastră favorită și să îl introduc ”în scenă” pe Ra.Doo.2, nouă mea creație android, cu emoții cvasi- umane, un prototip bazat pe inteligență artificială, de generația 3.0. Am lucrat în secret la el doi ani și sunt fericit să îl prezint prietenilor mei înainte de a-l publica. Am ajuns un android designer destul de renumit în Copenhaga, cu venituri și proiecte extrem de interesante, deși încă eram un junior. Ajunși în cafenea, Jack și Gunder au fost total surprinși de asemănarea dintre mine și Ra.Doo.2, nu doar ca aspect, ci și ca gesturi și personalitate. Exact asta îmi dorisem, de fapt, un fel de frate geamăn, pe care nu l-am avut niciodată. O întâmplare curioasă a fost că tocmai în acea dimineață am primit o scrisoare, pe care am scris-o cu 10 ani în urmă, când încă eram în România și i-am lăsat-o unui prieten, să o expedieze ”lui Radu din viitor”. Îmi mai aduc aminte destul de vag de viață mea din București, pe când aveam 13 ani, dar știu că a fost una plăcută. Le-am spus prietenilor ce s-a întâmplat și am scos scrisoarea să le-o citesc: ”Dragă Radu din viitor, SALUT!!! Sunt eu! Cu 10 ani mai tânăr decât ține! Aici în București, viața mea are urcușurile și

coborasurile sale. La tine cum e viața? Ai ajuns să locuiești cumva și să studiezi în Danemarca sau în altă țară scandinavă?” Da, din fericire am ajuns să fac facultatea în Danemarca și să fiu un inventator- ucenic cu real talent în zona de design și tehnologii noi. Mi-a crescut o barbă fină și fața mi s-a schimbat puțîn. Am devenit mai atletic și mai înalt. Nu mai sunt același Radu cu 10 ani în urmă, ceea ce era de așteptat, dar mi s-a spus că am păstrat același suflet empatic și cald din copilărie. Sunt la fel de serios, dar știu să mă relaxez cu prietenii. Îmi place să merg în călătorii și să descopăr mereu lucruri și locuri noi, care mă ajută să creez. ”Ai reușit să inventezi ceva?”, continui eu scrisoarea de la Radu cel de 13 ani. Pentru o secundă am privit la Ra.Doo.2 cu triumf și încântare. Și nu e singurul lucru de care sunt mândru: am realizat grafică pentru câteva jocuri renumite și chiar un soft care să învețe androizii tipurile de emoții specifice adolescențiilor. ”Ai cunoscut o față interesantă? Te-ai logodit deja?” Nu încă, dar intenționez să o cer de soție pe Sofie, o față la fel de sufletistă ca mine, cunoscută aici în Danemarca. ”Să ai o viață bună, dragă Radu din viitor! Eu fac tot posibilul să devin așa cum mă proiectez în următorii 10 ani, adică un creator și tânăr cu potențial, cu prieteni minunați și multe proiecte interesante de viitor.”

Ra.Doo.2 și cei doi amici ai mei se bucurau să afle câte ceva din trecutul meu. Androidul meu a scanat scrisoarea, băgând-o în dată de baze și încercând să facă pe baza ei un profil cât mai realist al lui Radu de la 13 ani. Folosea pentru această fix soft-ul creat de mine despre emoțiile și reacțiile adolescențiilor. Am rămas surprins să văd rezultatul analizei lui. Era foarte aproape că atitudine și comportament cu Radu cel de 13 ani, așa cum mi-l aminteam eu. Cu toții incepuram să râdem și am ciocnit câte o cupa de șampanie în cinstea celor doi Radu, cel de 13 și cel de 23 de ani. Fericiți, am discutat toată seară despre viață noastră și provocările ei interesante. O nostalgie pentru vremurile trecute mă cuprinsese, gândindu-mă la viață din școală și momentele hilare, dar și cele mai puțin placute, dar palpitante uneori. Ra.Doo.2 avea capacitatea incredibilă de a învața de la mine, încât prietenii mei ajunseseră să ne confunde dacă închideau ochii și doar ne ascultau. Dar Ra.Doo.2 este

capabil de mult mai multe lucruri decât să mă imite pe mine, face calcule complicate chiar și pentru roboți de ultima generație, poate simula milioane de voci și accente și are rezerve incredibile de creativitate aproape umană. În acea zi mi-am revăzut trecutul, la fel cum fac acum, 50 de ani după acel moment. Acum am îndeplinit 73 de ani. M-am însurat cu Sophie și am 2 copii, gemeni, de 43 ani, numiți Paul și Alexandru, care au devenit și ei părinți. Multe s-au întâmplat de atunci, am pierdut câteva persoane importante, dar am avut și un mare succes cu invențiile mele, unele dintre ele făcute aici, pe nouă planetă care mi-e a două casă: U-42C. Evident, m-am înscris în primele călătorii pentru colonizarea acesteia, iar Ra.Doo.2 încă mai este alături de mine, îmbunătățit și mai impresionant ca niciodată. 13 ani- 23 ani- 73 ani- Fiecare oglina îți arată un autoportret diferit.

Autoportret

QANADILO FADY DARIUS, Clasa a V-a G, Prof. Coordonator Sanda Andreea

Tema e autoportretul Ține cont și nu uita, Ca figura ta în mare Să apară în lucrare. Fără pensula și lacuri Fără pânză și cartoane Să răsari printre obloane Din expresii și din fleacuri. Este-un exercițiu care Îl vei folosi mereu Conștient că fiecare Cuvințel trimis de zeu, Așezat acolo bine Și la locul lui, se vede, Va-ntregi figura-ți blânda, Astfel nimeni nu va crede, că cel despre care-i vorba Ești tu cu adevărat, Cu calități și defecte Tocmai cum am învățat.. În pictură și în viață Poți fi primul, numai dacă Ce profesorii ne–nvață Poate tuturor să placă.

QANADILO FADY DARIUS, Clasa a V-a G, Prof. Coordonator Sanda Andreea

Autoportret Sunt copil, am ani vreo 12, De statura potrivită, Ochii blânzi și părul negru, Firea nu prea liniștită Energie, am cam multă; Nici idei nu-mi prea lipsesc Și le folosesc, ascultă, Totdeauna când doresc. Am ambiții cât încape, Nu sunt mândru, nicidecum Dar când altul e mai ager Vreau să merg pe-același drum. Nici minciună nu îmi place, Și nici fală, nici trufia, Dar îmi place, să se știe Că părinții și-a mea glie Sunt la mine, temelie!

Cum pictura ilustrează Pe pânză un autoportret, În literatura-nseamnă Să descrii un chip, discret. Din descrieri și imagini, Din înfățișări, direct Îmi prezint oarecum lucrarea Cu titlul ”Autoportret”

Dintîi albi și gură mică Nasul drept și hotărât Și obrajii-nbujorati Ce răsar ca din pământ.

”Nu e greu când ai ce spune”, Scrie un poet vestit; Tot așa și eu, pe bune, Lucrarea mi-am pregătit

Îmi plac faptele frumoase, Îmi plac oamenii cinstiți, Îmi plac lucrurile drepte Îmi plac pomii înfloriți;

Sunt copil, ca fiecare, N-am nimic deosebit, Ochii negri la culoare, Zâmbetul obișnuit.

Îmi plac plaiurile țării; Oamenii harnici și buni, Îmi plac vorbele înțelepte, Moștenite din bătrâni.

Poezie fără titlu Sunt un fluture venit din amintire, Sunt o rază dintr-un soare fără mărginire, Mă cred un om și-mi caut fire, În povestea noastră, de mult uitată de iubire.

DEHELEANU ANISIA DORA ANGEL, Clasa a VII-a D, Prof. Coordonator Loredana Andronache

Mi-ai lăsat în suflet o pădure, Ca să rătăcesc în ea mereu, Căutând sub ascunzișul pleoapei Cine se ascunde atât de greu.

Ca să încheiem serbarea... HORIA CIUCA, Clasa a VI-a B, Prof. Coordonator Maria Chivereanu

Că să incheiem serbarea, O să incheiem și seară, Printr-o mică poezie, Ce-i o mare ironie. Am ajuns și la vacanță Cu puțină toleranță Pentru note fel de fel Și minusuri în raportel. Așteptăm să ne calmăm De stres să scăpăm, Așa că am decis, Să nu discutăm în scris Că de el ne-am săturat, Tone de cerneal-am mâncat Deci haideți să discutăm, Opiniile să ni le dăm, La realizări să ne gândim, Și școală să o bârfim. Hai s-o luăm de la început: Noi la mate am putut Să ne calificăm Cu doamna Ivanovici să lucrăm Toată lumea crezând pe atunci, Că era spaima din lunci, Că zbura și peste munți, Că ea pedepsea și mulți, Până când, naivi ce suntem, Ne-am dat seama că ne plângem De un adevăr cam fals De minciună luați la vals Doamna ne era de fapt un prieten Ceea ce am început să credem Pe la început de an, Când încă ne mai distram, De vara ne bucuram, Eu eram cam prostovan Asta trebuie să recunosc Ca poezia să aibă un rost.

Nu întâmplător ziceam De realizări pe an Noi să discutăm Că doar așa evoluăm Uitându-ne la greșelile din trecut Gândindu-ne la ce am vrut la început Și ce am primit la final În acest mirobolant an, Ca să celebrăm cu succes Și să credem cu tărie În Semiluna aurie. Și cum va mai spuneam, La TIC mă impotmoleam Dar a venit domnu’ Cabas Și mi-a dat cu TIC în nas M-a izbit de codul blocks C++ul s-a întors M-a lovit cu strășnicie În a vieții bucurie Că în loc de univers binar Am intrat drept în Tartar Dar de Hades nu mă tem Și nici de TIC-ul etern, Și-o să învăț la TIC, mai frate, Până oi cădea pe spate. Merhaba, merhaba Hai că vine și turca Din Imperiul Musulman În țară de daco-roman Că așa îi stă bine la român Să aibă pace, mai frate, Cu turcii din alte state, Baklava, cucuk, kaput Asta știam la început Dar cu domnu Mustafa Turca-i ca și limba mea Imvatam turcește bine Și Bosforu’ ne revine Și-o să câștigăm, mai frate, Cu manualu’ pe la spate Dardaneaua cu rahate

Dar acum v-o spun direct Că romanul e poet Zimbru, viezure, vătrai, De la daci le învățai Pe Ovidiu-l vizitai O droaie de versuri aflai, Așa că în această seară am venit La română am izbutit Să fac cuib la barza chioară Să scriu o poezioară Care e citită acum Sfârșitul ei este pe drum Așa că aveți răbdare Că știu că sunteți în stare. Să nu credeți c-am uitat De ce eu am învățat La draga mea biologie N-am făcut doar o prostie N-am venit eu să vă înșir Niște versuri ş-un pistil, Că de el am învățat Însă voi ați cam uitat Că biologia-i grea, Nu ai ce să faci cu ea, Decât să te faci florar Medic sau veterinar, Cu condiția să pricepi Termeni, ca să începi Să câștigi și tu un ban Altfel totul este-n van. Și cu asta am încheiat, An școlar am terminat Dar Lumina n-am găsit Oi găsi-o la sfârșit, Pe la anii de liceu, Să-mi ajute Dumnezeu!